Maica Domnului In Ortodoxie

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I Proorocii referitoare la Fecioara care va naște

Femeia din protoevanghelie (Facere 3, 15)

Mama lui Emanuel (Isaia 7, 14)

Născătoarea din Betleem (Mih. 5, 1-2)

CAPITOLUL II Sfânta Fecioară în lumina revelației Noului Testament

2.1. Evangheliștii sinoptici

Sfântul Evanghelist Matei

Sfântul Evanghelist Luca

Sfântul Evanghelist Marcu

2.2.Sfântul Evanghelist Ioan

Zămislirea și nașterea feciorelnică a Logosului divin întrupat Ioan 1. 12-13)

Mama lui Iisus la nunta din Cana Gahleii; (In 2. 1-12)

Ucenicul iubit primește pe Maria (In 19, 25-27)

Femeia din Apocalipsă (Apocalipsa cap. 12)

CAPITOLUL III Sfânta Fecioară Maria în Sfânta Tradiție

Învățătura Sfinților Părinți despre Sfânta Fecioară

Perioada contemporană

CAPITOLUL IV Învățătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul Hristologiei

Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu

Curățenia și sfințenia Maicii Domnului

4.3. învățătura Romano-Catolică despre “IMMACULATA CONCEPTIO BEATAE VIRGINIS MARIAE”

CAPITOLUL V Maica Domnului în cultul Bisericii

5.1.1. Maica Domnului în cultul Bisericii

5. 1.2. Minunile și aparițiile Maicii pomnului 5.1. 3. Adonnirea Maicii Domnului

Maica Domnului Mijlocitoarea și pururea rugătoarea

Preacinstirea Maicii Domnului

Maica Domnului și Biserica

Maica Domnului și Eshatologia

5. 6. Locul special al femeii în Biserică și concepțiile eterodoxe despre preoția femeii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Învățătura ortodoxă despre “Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria”, are o importanță deosebită și o frumusețe aparte. Aceasta și datorită pietății deosebite și afecțiunii cu care creștinii din toate timpurile s-au raportat la Maica Domnului. Sfânta Fecioară Maria a fost și este pentru toți creștinii nu numai Maica Domnului nostru Iisus Hristos, ci și a tuturor creștinilor. Ea stă în centrul preocupărilor dumnezeești și omenești de la căderea protopărinților; Ea se naște plină de dar la zorii unei vieți noi pentru omenire; ea zămislește Lumina lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și-I dă viață. “Ea Îl urmează în lume, plină de iubirea ce mai curată și tot ea îl însoțește până la cruce. Este mama adevărată a noastră a tuturor, împărăteasa cerului și a pământului”

Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului a fost considerată obiectul tuturor marilor evenimente ale iconomiei mântuirii omului și, în toate aceste întâmplări providențiale, ea a ocupat un loc aparte. În tot arcul de timp al Revelației divine, persoana Maicii Domnului este prezentă în toate momentele importante, desfășurându-și rolul său în planul lui Dumnezeu, alături de Fiul său, Mântuitorul nostru: din prima pagină a Sfintei Scripturi și până la ultima sau de la cartea Facerii până la Apocalipsa Sfântului Ioan, de la Profetul Isaia până la Sfântul Evanghelist Luca, de la întrupare la Jertfa de pe Cruce, de la Rusalii până la Parusie.

Paginile Sfintei Scripturi ne indică faptul că Sfânta Fecioară Maria a fost în mare măsură prezentă în diferite ipostase, la marile evenimente ale mântuirii universale și, alături de Fiul sau, s-a dovedit o bună interpretă a vocației sale, aceea de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea neamului omenesc și mijlocitoare eficientă a noastră înaintea Lui. Aceste două apelative au lăsat să se întrevadă cele mai profunde așteptări ale omului: Sfânta Fecioară Maria, Mamă și Mijlocitoare, este Maica Domnului dar și Noua Evă. Maica și mijlocitoarea Bisericii și a tuturor oamenilor.

“Doar numele Maicii lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Damaschin, conține întreaga taină a întrupării” Fecioara-mamă, deoarece este cu totul legată de persoana și lucrarea Logos-ului întrupat, este un adevărat compendiu dens al Evangheliei și chipul concret al credinței Bisericii. Pe de o parte, nu se poate vorbi de Fecioara Maria decât în relație cu Fiul Său si cu întreaga iconomie a întrupării și a mântuirii înfăptuite de El. Pe de altă parte prin revelația biblică sau prin tradiție, arată o densitate atât de mare a relației Mamei cu Fiul, încât are răsunet în ea tot ce s-a întâmplat cu El și în El. De aceea, mariologia este fundamental legată de hristologie și soteriologie, istoria Măriei este “dogma vie, adevărul săvârșit în făptură”.

Aceste referiri evidențiază concretețea figurii sale, istoricitatea acestei fecioare din casa lui Israel, căreia i-a fost dat să aibă extraordinara experiență de a deveni Mama lui Mesia. Nu este posibil să se evidențieze din Sfintele Evanghelii o biografie detaliată a Maicii Domnului, după cum nu este posibilă reconstituirea unei biografii integrale și detaliate a lui Iisus Hristos: Sfintele Evanghelii sunt o mărturie pascală, ce recitesc cu ochii luminați de experiența întâlnirii cu Cel înviat “doar în acele aspecte și momente ale experienței prepascale și postpascale ce se revelează mai pline de mesaj pentru credință” (“Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” In. 21, 25).

Totuși, multipla atestare a izvoarelor Sfintei Tradiții și criteriul continuității și omogenității mesajului evanghelic în ansamblul său, permit evidențierea unor trăsături clare ale chipului istoric al Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, trăsături pe care le vom dezvolta pe parcursul lucrării.

Sfânta Fecioară Maria nu este un caz al universalului, ci dimpotrivă, este Fecioară-Mamă, irepetabilă în istoricitatea sa, persoana feminină aleasă de Dumnezeu-Tatăl pentru a fi sălaș al înomenirii Fiului prin lucrarea Duhului Sfânt (Lc. 1, 35).

De aceea, se poate vorbi despre Maica Domnului ca despre o icoană, întrucât în ea se înfăptuiește o dublă mișcare pe care orice icoană tinde să o transmită, și anume, coborârea și urcarea, chenoza Fiului lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului prin har. în ea strălucește alegerea Celui Veșnic și liberul consimțământ al credinței în El. Dacă icoana este vederea celor ce nu se văd, la fel Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului se oferă privirii credinței ca locul dumnezeeștii prezențe, chivotul legământului, acoperită de umbra Duhului Sfânt (Lc. 1, 35-39, 45-56), sălaș sfânt al Cuvântului printre oameni, dar și răspunsul omului la chemarea divină, fiat-ul ontologic care-1 ridică pe om la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, “moștenitor al lui Dumnezeu și împreuna moștenitor cu Hristos” (Rm. 8, 17).

Numele liturgice ale Sfintei Fecioare exprimă atingerea plinătății și calitatea de Maică a întregii umanități răscumpărate: “cheia împărăției”, “ușă cerească”, “cer”, “Biserica lui Dumnezeu”, “Scara lui Iacob”, “Rai cuvântător” și altele. În figura concretă a Maicii Domnului -Noua Evă, Biserica însăși își contemplă propria icoană, nu numai pentru că își găsește în ea modelul credinței feciorelnice, al dragostei materne și al legământului de nuntă la care este chemată (Ef. 5, 20-33) ci și pentru că recunoaște în Maica Domnului propriul arhetip: Templul al Duhului Sfânt, mamă a fiilor născuți în Fiul și Trupul Lui tainic, solidar cu Acela care a fost adus în lume de către Sfânta Fecioară.

Importanța cu totul deosebită a Sfintei Fecioare Maria în iconomia mântuirii neamului omenesc a fost pe deplin înțeleasă și pe deplin marcată de către creștinii din toate timpurile. Credința și pietatea creștină au înconjurat persoana Maicii Domnului cu o evlavie și cu o cinstire cu totul deosebite de care nu s-a mai învrednicit nici o făptură a lui Dumnezeu, dând expresia unui cult de preacinstire împodobit cu imne si cântări alese pline de apelative care “pun în evidență cu o vădită pregnanță vrednicia și prerogativele de care se bucură Sfânta Fecioară în planul mântuirii și în viața Bisericii”.

Capitolul I

Proorocii referitoare la Fecioara care va naște

“În lege, în umbră și în Scriptură închipuire

vedem noi credincioșii…

(Irmosul cântării a IX-a la Întâmpinarea Domnului)

Oare Sfânta Fecioară a fost anunțată în Revelația veterotestamentară? Sfânta Liturghie și Sfinții Părinți răspund afirmativ la această întrebare. Critica istorică, însă, are îndoieli.

Atât pentru teologia ortodoxă cât și pentru cea catolică revelația Vechiului Testament este fragmentară și progresivă găsindu-și împlinirea în cea Noului Testament. Prin urmare, tot ce o privește pe Sfânta Fecioară și maternitatea ei, este prefigurat în vechiul legământ, odată cu celelalte realități care și-au găsit plinătatea în împărăția lui Dumnezeu. În interiorul Sfintei Scripturi se întrezărește un progres în luarea de cunoștință în ceea ce privește rolul Măriei în iconomia mântuirii, deoarece toate mărturiile din Vechiul Testament au fost descoperite și înțelese de Biserică numai în lumina Revelației primite prin Hristos în Duhul Sfânt.

Pentru a fi exegeți corecți va trebui să afirmăm cu sinceritate că în nici un paragraf veterotestamentar nu se vorbește literalmente despre Sfânta Fecioară Maria. Ea, în mod esențial și din punct de vedere istoric, este un personaj al Noului Testament.

Cu toate acestea, cărțile Vechiului Testament nu trec sub tăcere persoana prin care Fiul lui Dumnezeu va deveni om și va întemeia împărăția cerurilor. De aceea, în acest context, vechii aghiografi fac referiri directe sau indirecte, cu ajutorul simbolurilor și aluziilor profetice la Fecioara Maria, mărturii care stau la baza învățăturii despre precinstirea Maicii Domnului. Cu alte cuvinte, “în textele biblice veterotestamentare se prefigurează în chip profetic personalitatea Sfintei Fecioare”.

În Vechiul Testament nu poate fi vorba despre un cult al Maicii Domnului în sensul de astăzi; ea este doar prefigurată așa cum spune Sfântul Ioan Damaschin: “Ea a fost predestinată prin sfatul preștiutor și mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preînchipuită și mai înainte propovăduită prin Duhul Sfânt prin diferite simboluri și prin cuvintele profeților. În timpul mai dinainte hotărât, a odrâslit rădăcina lui David, potrivit făgăduințelor făcute de El.“

Așa cum reiese, mai ales din compozițiile imnografice și din Apostolul bizantin, tradiția Bisericii i-a atribuit Maicii lui Hristos un număr foarte mare de imagini fapte și cuvinte conținute in textele veterotestamentare. Vom întâlni pe lângă textele mesianice, și imagini și expresii tipice care prefigurau pe Maria. De exemplu, minunea trecerii Mării Roșie de către Israel, în care Liturghia vede o prefigurare a minunii fecioriei nestricate a Maicii Domnului precum și a nașterii celei noi prin Botez.

Eva este, prin antiteză, figura Măriei, Eva cea Nouă. Paralelismul tipologic Eva-Maria se bazează pe paralelismul pe care Sfântul Apostol Pavel îl stabilește între Adam și Hristos (cf. Rm. 5, 12-21; I Cor. 18, 21-22). Parafrazând cuvintele Apostolului, precum prin neascultarea unei femei s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa, prin ascultarea uneia, se vor face drepți cei mulți, prin Cel Căruia I-a dat naștere. Alte prefigurări ale Fecioarei Maria sunt figurile unor personaje feminine ca Sara sau Ester ori ale unor femei salvatoare ale lui Israel ca Iudita (cf. Fc. 18, 4; Iudit 13, 18). Psalmistul o numește cortul pe care 1-a sfințit Cel Preaînalt iar Solomon o numește casa înțelepciunii (Pilde 9). In acest cort vine să Se sălășluiască Cel ce întinde cerul ca un cort, căci în mărginit vine să sălășluiască nemărginitul. înțelepciunea își face casă în aceea care a fost prefigurată de cele mai alese virtuți ale legii vechi: “frumusețea Rebecăi, cinstea lui Rut, pietatea și credința Anei sau contemplativa Rahela”

Proorocul Moise o vede ca pe un rug care ardea și nu se mistuia (Iș. 3, 2-3), Iacob ca pe o scară ce unește pământul cu cerul (Fc. 28, 12-16) pentru că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea. Dumnezeu a dat omului posibilitatea de a se ridica la El. Ghedeon o vede ca un caier de lână (Jud. 6, 37-40) pe care se așează roua binefăcătoare a cerului, ce va salva lumea de uscăciunea păcatului (Ps. 101, 5-12).

Dacă aceste precizări nu sunt foartoi prin Botez.

Eva este, prin antiteză, figura Măriei, Eva cea Nouă. Paralelismul tipologic Eva-Maria se bazează pe paralelismul pe care Sfântul Apostol Pavel îl stabilește între Adam și Hristos (cf. Rm. 5, 12-21; I Cor. 18, 21-22). Parafrazând cuvintele Apostolului, precum prin neascultarea unei femei s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa, prin ascultarea uneia, se vor face drepți cei mulți, prin Cel Căruia I-a dat naștere. Alte prefigurări ale Fecioarei Maria sunt figurile unor personaje feminine ca Sara sau Ester ori ale unor femei salvatoare ale lui Israel ca Iudita (cf. Fc. 18, 4; Iudit 13, 18). Psalmistul o numește cortul pe care 1-a sfințit Cel Preaînalt iar Solomon o numește casa înțelepciunii (Pilde 9). In acest cort vine să Se sălășluiască Cel ce întinde cerul ca un cort, căci în mărginit vine să sălășluiască nemărginitul. înțelepciunea își face casă în aceea care a fost prefigurată de cele mai alese virtuți ale legii vechi: “frumusețea Rebecăi, cinstea lui Rut, pietatea și credința Anei sau contemplativa Rahela”

Proorocul Moise o vede ca pe un rug care ardea și nu se mistuia (Iș. 3, 2-3), Iacob ca pe o scară ce unește pământul cu cerul (Fc. 28, 12-16) pentru că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea. Dumnezeu a dat omului posibilitatea de a se ridica la El. Ghedeon o vede ca un caier de lână (Jud. 6, 37-40) pe care se așează roua binefăcătoare a cerului, ce va salva lumea de uscăciunea păcatului (Ps. 101, 5-12).

Dacă aceste precizări nu sunt foarte limpezi, alte profeții ne vorbesc mai lămurit despre sfânta Fecioară Maria. Astfel împăratul David, din al cărui neam va fi și Fecioara, o vede ca pe o împărăteasă de mare cinste, stand “de-a dreapta împăratului, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 12-13). Profetul Iezechiel vorbește de pururea fecioria Maicii Domnului prezentând-o ca pe o poartă a templului care va rămâne veșnic închisă și prin care va intra, fără să o deschidă, numai Dumnezeu (Iez. 44, 1-2). Profetul Daniel o vede ca pe un munte, din care Dumnezeu va desprinde o piatră puternică ce va umple întreg pământul, zdrobind puterea celui rău (Dn. 2, 34 și 45), piatra din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos (Ef. 2, 20). La această tipologie se mai adaugă cea a logodnicei din Cântarea Cântărilor, care reprezintă metaforic atât pe Fiica Sionului adică poporul Israel in relație de iubire și fidelitate față de Iahve, logodnicul său, cât și Biserica, care este continuarea poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament.

Dincolo de aceste imagini este figura grandioasă care străbate Vechiul Testament și se revelează în Noul Testament, schițându-se într-un fel, fizionomia unei personalități corporative de tip feminin spre care sunt îndreptate atențiile pline de iubire ale lui Dumnezeu: Fiica Sionului. Expresia se găsește în profețiile Vechiului Testament care se referă la poporul ales și mai precis la “rămășița lui Israel” (Mih. 4, 7; Zah. 2, 4 ș. a. ). Alexis Kniazev consideră că “foarte puține dintre aceste texte pot fi considerate profeții care o vizează direct pe Maica lui Hristos”

După teologia ortodoxă texte majore din Vechiul Testament referitoare la Maica Domnului ar fi următoarele: Isaia 7, 14; Facere 3,15; Facere 28; Miheea 5, 1-2. După teologia Romano-catolică, acestea sunt numai trei, date puțin în altă ordine: Facere 3, 15; Isaia 7, 14; Miheea 5, 1-2.

În cele ce urmează vom trata pe scurt textile de la Facere 3, 15; Isaia 7, 14 și Miheea 5, 1-2.

Dincolo de aceste imagini este figura grandioasă care străbate Vechiul Testament și se revelează în Noul Testament, schițându-se într-un fel, fizionomia unei personalități corporative de tip feminin spre care sunt îndreptate atențiile pline de iubire ale lui Dumnezeu: Fiica Sionului. Expresia se găsește în profețiile Vechiului Testament care se referă la poporul ales și mai precis la “rămășița lui Israel” (Mih. 4, 7; Zah. 2, 4 ș. a. ). Alexis Kniazev consideră că “foarte puține dintre aceste texte pot fi considerate profeții care o vizează direct pe Maica lui Hristos”

După teologia ortodoxă texte majore din Vechiul Testament referitoare la Maica Domnului ar fi următoarele: Isaia 7, 14; Facere 3,15; Facere 28; Miheea 5, 1-2. După teologia Romano-catolică, acestea sunt numai trei, date puțin în altă ordine: Facere 3, 15; Isaia 7, 14; Miheea 5, 1-2.

În cele ce urmează vom trata pe scurt textile de la Facere 3, 15; Isaia 7, 14 și Miheea 5, 1-2.

1.2. Mama lui Emanuel (Isaia 7,14)

“Domnul însuși îți va da un semn: Iată Fecioara va zămisli și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel”. Textul a fost folosit de Evanghelistul Matei (Mt. 1, 23) în relatarea zămislirii din Fecioară a lui Iisus Hristos.

Acest text din Isaia ridică probleme de interpretare ce au dat naștere la o întreagă literatură. Se știe că în Septuaginta s-a tradus prin “παρτενος” (fecioară) cuvântul ebraic “almah” din textul original, cuvânt ce însemna fată sau femeie tânără. Putem spune, în acord cu Tradiția Bisericii, că această profeție se referă la Sfânta Fecioară.

1.3. Născătoarea din Betleem (Mih. 5,1-2)

Miheea ne oferă a treia profeție în care Maria e prevestită ca Mama-Născătoare de Dumnezeu a lui Mesia în Betleem, și semn de consolare și pace cu poporul lui Dumnezeu: “Și tu Betleem al lui Efrata, așa de mic pentru a face parte din localitățile de frunte ale Iudeii, din tine se va naște Cel ce trebuie să fie Stăpân în Israel; originile sale sunt din vechime, din timpurile cele mai îndepărtate”. Pentru acest text a lui Miheia este valabil ceea ce am spus pentru Isaia, căruia îi este contemporan și de la care ia noțiunea de “Născătoare”. Numai că, în acest text este o viziune mai amplă asupra copilei care va trebui să dea la lumină pe Cel care va păstori turma lui Israel. Textul anunță și slava viitoare a Betleemului (Efrata), locul de naștere al Celui care va domni peste Israel. Ca urmare, este vorba despre o profeție pe care o putem raporta direct la Maria și care atestă maternitatea ei mesianică ce ține de planul lui Dumnezeu.În concluzie, dacă este adevărat că aceste profeții din Vechiul Testament nu se referă direct la Maria, este tot așa de adevărat că Maria nu poate fi exclusă din viziunea lor. Examinând contextul cultural în care s-au născut aceste profeții putem spune că “ele prevestesc un popor eshatologic în care joacă un rol important Mama unui Rege-Mesia transcendent”. Omenirea de dinaintea venirii Mântuitorului nu e total căzută ci este capabilă să simtă întrezăririle de lumină ale “l'eștîi celei bune”. Venirea Mântuitorului e pregătită de providența divină prin alegerea Sfintei Fecioare ca loc al Teofaniei. Dacă până acum II vedem pe Dumnezeu cumva ascuns privirilor omenești, dar având o prezență simțită, de acum înainte, oamenii II văd pe Dumnezeu înomenit, născut din sângiuirile Fecioarei, născut ca un rob, dar nu mai puțin Dumnezeu.

Capitolul II

Sfânta Fecioară în lumina revelației Noului Testament

Cu tema Noii Eve începe analiza afirmațiilor pe care Biserica le-a formulat prin Tradiție despre Fecioara Maria, Maica Domnului. Primele formulări care privesc rolul Măriei, datele fundamentale la care nu se va adăuga nimic nou în mod substanțial, sunt conținute în Noul Testament. “Mama lui Iisus ocupă aici un loc materialmente puțin important, dar plin de semnificații”. Relatările despre ea în Noul Testament sunt extreme de lapidare, iar cine ia cunoștința de ele din studiul dezvoltării ulterioare a cultului și doctrinei privitoare la Fecioara Maria, trebuie să descopere cât de puține sunt aceste referiri biblice. De altfel, un teolog ortodox (S. Bulgakov) o numea pe Maica Domnului “marea tăcută a Evangheliei” , făcând referire tocmai la acest număr mic de texte.

Trebuie să subliniem că Noul Testament nu este un text științific, Evangheliștii nu sunt reporteri așa încât, ei ne oferă mărturii de credință, nu un protocol de evenimente trecute. Cu toate acestea, despre nici o altă femeie nu se vorbește atât de des în Noul Testament ca despre Maica Fiului. Unele texte neotestamentare tac atunci când este vorba despre Maria, altele relatează scene izolate, iar altele cuprind capitole întregi sau evenimente de valoare simbolică, într-un context ales în mod special.

Dat fiind că, scrierile Noului Testament nu sunt în Biblie în ordine cronologică, cea mai veche referire scrisă la Maria (deși nu îi este menționat numele) nu apare în Evanghelii, ci în epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni (4, 4) : “Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege Să-i mântuiască”. Intenția Apostolului nu este de a ne vorbi despre Sfânta Fecioară direct ci numai indirect. Prin această expresie el vrea să arate starea chenotică a lui Iisus care, fiind Dumnezeu, S-a făcut om, născându-Se dintr-o femeie. “Această mărturie este extrem de prețioasă pentru că ea declară că persoana Mamei lui Iisus este legată în mod vital de planul de mântuire al lui Dumnezeu. Apostolul mărturisește deci teotokia Maicii Domnului”

2.1. Evangheliștii sinoptici

2.1.1. Sfântul Evanghelist Matei

Sfântul evanghelist Matei începe cu prezentarea genealogiei lui Iisus și apoi afirmă zămislirea Sa virginală din Sfântul Duh. Genealogia lui Iisus (Mt. 1, 1-17) prezintă o sinteză a istoriei mântuirii de la Avraam până la Iisus. Lista e subimpărțită în trei grupuri de câte patrusprezece nume. Scopul ei este de a demonstra că Iisus, prin intermediul lui Iosif, aparține familiei lui David, conform promisiunilor divine, și de a ne face să vedem că și El, acceptând să facă parte din omenire, a avut printre strămoșii Săi figuri sfinte și păcătoase. Se remarcă pătrunderea divinului în uman, divin care distruge lanțul generațiilor naturale.

Îngerul îl înștiințează pe Iosif de zămislirea feciorelnică a Măriei (Mt. 1, 18-25): “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate.” Din această solie se desprind următoarele adevăruri:

– Sfânta Fecioară Maria este cea care va zămisli și va naște după trup pe Fiul lui Dumnezeu întrupat;

– zămislirea se va face printr-o lucrare suprafirească a Sfântului Duh;

– cel ce se va naște din ea este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii în persoana căruia se împlinesc toate proorociile Vechiului Testament și ca urmare Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu.

2.1.2. Sfântul Evanghelist Luca

Luca este primul Evanghelist al Măriei. Scriind “după mulți alții” a găsit și a adunat un material mai abundent de știri și de informații. Evanghelia copilăriei este, în această privință, cel mai important document reprodus în cartea sa. Elaborată cu siguranță în cercurile din Ierusalim aproape de Sfânta Fecioară, este fată îndoială cel mai bogat izvor al vieții ascunse a lui Iisus și al Maicii Lui.

Primul paragraf important al acestei Evanghelii în privința Fecioarei este cel referitor la Buna-Vestire (Lc. 1, 26-38): “În luna a șasea, îngerul Gavriil a fost trimis într-o localitate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat din casa lui David numit Iosif Fecioara se numea Maria (…) “. Prin urmare autorul ne spune că această tânără se numea Maria, era fecioară și era logodită cu un betleemit din familia lui David, numit Iosif Numele de Maria este un nume comun ebraic și înseamnă stăpână sau doamnă. Este semnificativ salutul pe care îngerul îl adresează Măriei, mai ales că în Vechiul Testament, femeile nu erau salutate. Aceste cuvinte exprimă promisiunea ajutorului acordat Măriei, nu numai pentru a deveni Maica Domnului, ci și pentru a rămâne fecioară. Copilul va fi numit “Fiul Celui Preaînalt expresie ce indică funcțiunea mesianică pe linia promisiunii davidice: “Eu îi voi fi Lui Tată iar El îmi va fi Fiu” (I Rg. 7, 14). Zămislirea va fi feciorelnică deoarece maternitatea Măriei va fi operată de Sfântul Duh.

Maria se declară “roaba Domnului”. Este al treilea nume atribuit Fecioarei Maria în această relatare. Primul nume, Maria, i-a fost dat de către oameni, al doilea “keharitomene “ (plină de har) i-a fost dat de Dumnezeu, iar cel de-al treilea este ales de ea însăși. Ultimul nume trebuie considerat ca o supunere totală, umilă, încrezătoare față de Dumnezeu, de adeziune liberă deplină fără condiții și rezerve. Cu aceste cuvinte, Maria exprimă perfecta sa disponibilitate pentru împlinirea datoriei încredințate: “fie mie după cuvântul tău.“

Sfânta Fecioară se duce la verișoara sa Elisabeta (Lc. 1, 39-56) care era stearpă și despre care îngerul îi spusese că este însărcinată să-i comunice vestea cea bună. Important este elogiul pe care îl aduce Elisabeta: “Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul păntecelui tău. Și de unde mie aceasta ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc. 1, 42-43).

Întâmpinarea Domnului de către dreptul Simeon la templu și purificarea mamei Sale prescrisă de legea lui Moise sunt ocazia unei mari revelații mesianice. Inspirat, bătrânul Simeon recunoaște și proclamă adevărata identitate a pruncului Iisus (“Slava”popondui Israel, “lumină spre descoperirea neamurilor”). Oracolul adresat Măriei este în mod clar hristologic. Simeon se adresează direct Măriei și o implică în moartea Fiului său, prevăzând astfel, soarta tragică a lui Iisus, care va fi ocazie de pătimire sau de mântuire de cădere sau de înviere (cf. In. 8, 14-15; Lc. 2. 51).

Tot Sfântul Evanghelist Luca relatează pierderea și aflarea după trei zile a copilului Iisus la templu în care Maria deși îl desemnează pe Iosif drept “tată” în sensul legal și social al cuvântului Mântuitorul este cel care își declară pentru prima dată credința de sine ca Fiu al lui Dumnezeu.

Ultimul moment important în care apare Maria în ceea ce îl privește pe Sfântul Evanghelist Luca, este cel al pogorârii Duhului Sfânt (F. A. 1). Este semnificativ faptul că, în afară de Apostoli, “numai Sfânta Fecioară este amintită cu numele său propriu cu numele de Maria, întovărășit de cel mai mare titlufuncțional al ei (Mama lui Iisus). Sfântul Evanghelist Luca a subliniat în mod voit prezența Măriei in momentul nașterii Bisericii”.

În acest moment al Pogorârii Duhului Sfânt, “cea plină de dar” primește asupra ei acest eveniment ca o plinătate de daruri nesfârșite devenind primul om desăvârșit in Duhul Sfânt, desăvârșire împlinită între o persoană omenească deplin unită cu Dumnezeu. Fecioara este deci prezentă cu ucenicii la nașterea Bisericii. “Ea va fi pentru toți cei care vor primi învățătura lui Hristos modelul desăvârșirii creștine“.

2.1.3. Sfântul Evanghelist Marcu

În Evanghelia lui Marcu se găsesc numai două texte care se referă la Maica Domnului și care au un caracter ocazional. Aceste texte dau impresia că sunt negative și restrictive. Primul text se află la Mc 3. 31-35 și ne arată cine sunt cei ce constituie familia lui Hristos

În timp ce Iisus vorbea mulțimii au sosit Mama Lui și unele rude ale Sale. I se face cunoscut acest lucru, dar Iisus răspunde: „Cine este Mama Mea ? Și frații Mei ? Și, privindu-i pe cei ce ședeau în jurul Său, a zis: Iată Mama Mea, iată frații Mei”.

Răspunsul pare să fie jignitor pentru Mama lui Iisus. Totuși, nu este vorba de așa ceva, Iisus arată numai că legăturile provenind din observarea voinței lui Dumnezeu sunt mai presus de legăturile de sânge. Legăturile de carne nu sunt disprețuite, ci așezate într-o optică diferită. Astfel, măreția Măriei nu stă numai în maternitatea ei fizică, cât în realizarea deplină a planului lui Dumnezeu. în acest sens, Fericitul Augustin spunea: „Preasfânta Fecioară Maria a făcut voința Tatălui și de aceea contează mai mult pentru Maria de afi discipol al lui Hristos decât mamă a Sa”.

Al doilea text este cel în care Iisus este respins de concetățenii Săi (Mc 6. 1-6) Iisus învăța în patria Sa și toți se mirau de înțelepciunea Lui, zicând: ,JDe unde are El acestea? Și înțelepciunea care i s-a dat ca și minuni să facă prin mâinile Lui? Oare nu este Acesta teslarul, fiul Măriei?”

Pentru unii exegeți expresia „fiul Măriei” cuprinde în sine un dispreț, pare să fie un ecou al bănuielilor locuitorilor nazarineni, cărora nu le-a scăpat faptul că Maria a rămas însărcinată înainte de a se căsători cu Iosif (Mt 1, 19).

În ceea ce privește expresia „frații și surorile lui Iisus” (Oare nu este Acesta teslarul, fiul Măriei și fratele lui Iacob și al lui Iosif și al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt oare surorile Lui aici la noi? ) (Mc 6,3).

Insă în Noul Testament „frații și surorile” lui Iisus nu ne sunt prezentați ca fiii Măriei. Pe de altă parte Maria este numită numai ,JHama lui Iisus”. Termenii „frate “ și „ soră “ au în uzul biblic un sens mai amplu, care cuprinde diferite grade și legături de rudenie. Mai mult, Iacob și Iosif (numiți în Mc 6, 3; Mt 13, 55) reies ca fii ai unei alte femei, numită tot Maria, diferită de Mama lui Iisus. Se poate conclude că Maica Domnului nu avea alti fii.

2.2. Sfântul Evanghelist Ioan

2.2.1. Zămislirea și nașterea feciorelnică a Logosului divin întrupat (Ioan 1. 12-13)

„Dar celor câți L-au primit, care cred întru numele Lui le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu. Cel ce nu din sânge, nici din voință trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut. “

Dacă Evangheliile după Matei și Luca nu lasă nici o urmă că Maria și-a zămislit Fiul ca fecioară, în restul Noului Testament nu se mai pomenește nimic despre acest subiect. Epistolele lui Pavel, celelalte epistole din Noul Testament sau predicile Apostolilor cuprinse în Fapte nu fac nici o aluzie la zămislirea feciorelnică.

Evanghelia după Marcu ni-1 înfățișează pe Iisus direct la vârsta maturității, fără a oferi vreo informație despre zămislire, naștere și copilărie. Evanghelia după Ioan începe mult mai departe „la început, când era numai Dumnezeu-Cuvântul”. Totuși chiar- și acest capitol cuprinde, înainte de celebra formulare: ,Și Cuvântul trup s-a făcut și s-a sălășluit între noi”; un pasaj relevant: „ Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu-Cuvântul s-au născut. “

În unele traduceri latinești timpurii, cărora nu le lipsea autoritatea în materie, pluralul „s-au născut” care se referea la regenerarea credincioșilor prin har; la faptul că cei ce devin fii ai lui Dumnezeu I se asimilează Cuvântului, care s-a întrupat din Fecioară fără bărbat, a fost înlocuit cu singularul „s-a născut”, „a fost zămislit”, referindu-se, probabil, la nașterea feciorelnică a lui Hristos.

Există argumente solide în favoarea citirii verbului la singular s-a născut”, acesta referindu-se la originea divină a lui Iisus și nu la nașterea sa feciorelnică. Dincolo de această variantă rămâne, totuși, problema suportului biblic pentru ideea „nașterii feciorelnice”.

2.2.2. Mama lui Iisus la nunta din Cana Galileii; (In 2. 1-12)

Se remarcă faptul că, deși este vorba despre o nuntă, personajele principale nu sunt mirii, ci Iisus și Mama Sa. Maria îi spune lui Iisus: „Nu mai au vin”. Iar El îi răspunde: „Ce ne privește pe tine și pe mine, femeie? Ceasul Meu n-a venit încă”.

Aparent, Iisus folosește o atitudine nereverențioasă față de Mama Sa. Această adresare este însă familiară în limbaj ebraic. Peste tot în sfânta Scriptură cuvintele „bărbat” și „femeie” sunt, în general, folosite pentru a marca deosebirea de gen sau sex, reprezentând pe orice bărbat sau orice femeie, indiferent de starea lui civilă sau socială (cf. Mt 27, 5; 5-56; F. A. 1, 10). De exemplu, sfinții îngeri i se adresează Mariei Magdalena, venită la mormântul Domnului după înviere, cu cuvântul „femeie” (In 21, 12-13); la înălțarea la cer a Mântuitorului, sfinții îngeri se adresează Sfinților Apostoli cu „bărbați galileeni” (F. A. 1, 10-11)“. În mod obișnuit, indică o divergență de puncte de vedere între interlocutori.

Divergența constă în faptul că, Maria e preocupată de vinul material care lipsește mesenilor în timp ce Iisus își îndreaptă discursul Său spre un alt nivel, adică spre cel ce privește „ceasul Său”, care nu venise încă. Ora lui Iisus, în Evanghelia lui Ioan, era momentul manifestării și glorificării Sale, care ajunge la apogeu pe Cruce. În plus, vinul din Cana e considerat de Evanghelist ca simbol revelator al Cuvântului lui Hristos, al Evangheliei Sale, care va ajunge la desăvârșire atunci când va sosi, pentru Iisus, ceasul de trecere din această lume la Tatăl. Numai după înviere se va înțelege ce s-a petrecut în Cana. „La prima vedere, spune Sfântul Nicolae Cabasila, răspunsul lui Iisus la rugămintea Mariei pare un refuz. Dar, cu toate acestea, Fecioara Maria știind că va fi ascultată, le spune slujitorilor: „Faceți cum vă va spune El”.

„Și Iisus transformă apa în vin, începând lungul șir al minunilor care adeveresc dumnezeirea, arătând astfel ce cutezanță îi îngăduia El Mamei Sale, ca ea să poată strămuta timpul pe care El îl hotărâse. Hristos acceptă, prin urmare, să facă minunea, deși timpul nu sosise încă, pentru a îndeplini dorința Preacuratei Maicii Sale”.

Părintele Galeriu arată că Mântuitorul i se adresează Mamei Sale solemn, cu titlu de cinste de „femeie”, echivalent celui de „bărbat”. Iar părintele Ilie Moldovan arată că, prin acest cuvânt, „femeie”, se arată faptul că ființa care-l naște pe Domnul nu este o femeie oarecare, ci femeia prin excelență. Cuvântul e în legătură cu Fc. 3, 15.

„Se folosește această expresie „femeie“ tocmai pentru a sublinia că Iisus Hristos va fi un urmaș al femeii (Fc. 3, 15), deci mântuirea vine prin femeie”.

Nu este lipsit de semnificație faptul că Mântuitorul o numește pe Maria „femeie” numai la începutul și la sfârșitul activității Sale mesianice. Prin aceasta, Mântuitorul evidențiază rolul ei, unic în cadrul noii creații, calitatea ei de „Nouă Evă“ și Maică a Vieții Celei adevărate.

O altă observație este aceea că la această nuntă era de față Biserica, în nucleu: Hristos, Maica Sa, ucenicii, nuntașii. În această comunitate de acum eclezială, Maica Domnului rostește un cuvânt care desemnează întreaga kerigmă a Bisericii. Maică a Cuvântului, cu încredințarea ei fermă, ne învață să împlinim întreg cuvântul dumnezeiesc al Fiului. Predica ei este El, călăuzirea spre El. Nici nu se poate o propovăduire mai completă deși atât de simplă, ca aceasta”.

Este de remarcat și faptul că Evanghelistul Ioan pune pe buzele Sfintei Fecioare același conținut al cuvintelor pe care poporul lui Israel le-a pronunțat pe Muntele Sinai: „Ceea ce Domnul a spus noi vom face“ (Iș. 19, 8; 24, 37). Avem în acest caz o identificare, chiar dacă indirectă și aluzivă, a comunității lui Israel cu Mama lui Iisus. Și, cum în limbaj biblico-iudaic poporul ales e reprezentat adesea de imaginea unei femei, se poate intui pentru ce Iisus, adresându-se Mamei Sale, folosește termenul de „femeie”. Deci, Iisus vede în Mama Sa o personificare a vechiului Israel, ajuns la treptele mântuirii mesianice. Maria este deci, expresia ultimă și cea mai pură a inimii profunde a lui Israel.

2.2.2. Ucenicul iubit primește pe Maria (In 19, 25-27)

Scena prezenței Mariei la poalele Crucii este reprezentată numai de către Evanghelistul Ioan, în mod exclusiv. O primă interpretare este aceea că acest gest reprezintă un act de pietate filială a lui Iisus față de Mama Sa. Dar spunând Mariei „Femeie iată fiul tău!” și ucenicului „Iată mama ta!”, Iisus o arată pe Maria ca „mamă” a tuturor ucenicilor săi, întruchipați de ucenicul iubit, prezent sub cruce. De aceea, Sfânta Fecioară Maria este Maica duhovnicească a tuturor credincioșilor Bisericii.

Paul Claudel spunea: „Când gura care a făcut lumea spune Mariei: „Mamă, iată fiul tău“, desemnându-și sub numele de ucenic tot ce e în stare să asculte și să urmeze învățătura lui Hristos, ne este furnizată în chip efectiv și eficace o mamă între noi și este stabilită o relație maternă în cel mai deplin înțeles al cuvântului”

Domnul nostru Iisus Hristos încredințează pe Mama Sa ca mamă a ucenicului său în momentul în care, prin jertfa Crucii, se naște Biserica. Maria a devenit mamă duhovnicească a ucenicului iubit și, prin el a Bisericii, a noastră a tuturor.

De atunci și până azi, în sufletul poporului creștin trăia și trăiește credința că prin cuvintele „Iată mama ta, iată fiul tău”, Mântuitorul Iisus Hristos o rânduiește înainte de moarte, pe Maica Sa Prea Curată să fie, după înălțarea Lui la cer, maica noastră, a creștinilor. Sfântul Apostol Ioan reprezintă în acel moment în fața Crucii, întreaga omenire. Într-însul și printr-însul Mântuitorul răstignit încredințează toată Biserica creștină, cu toți membrii ei, Mariei. Astfel, „Preacurata Fecioară Maria devine Maica celor vii într-un înțeles mult mai înalt decât Eva. Ea se face Maica tuturor celor ce prin Botez renasc la o viață veșnică”.

2.2.4. Femeia din Apocalipsă (Apocalipsa cap. 12)

Sfântul Evanghelist Ioan are viziunea unei femei care era „înveșmântată cu soarele, și luna era sub picioarele ei și pe cap purta o cunună de doisprezece stele” (Apoc 12, 1).

Există două interpretări fundamentale în tradiție ale figurii misterioase ale acestei femei. Exegeza patristică este orientată în mod deosebit pe linie ecleziastică. Cea mai mare parte a Părinților Bisericii au văzut în femeia din Apocalipsă, înainte de toate, un simbol al Bisericii care, în ciuda numeroaselor și gravelor persecuții, câștigă victoria asupra lumii și a forțelor răului. Dar în evul mediu, autorii monastici și mai ales întreaga tradiție liturgică și iconografică, au pus accentul pe interpretarea mariană fără a exclude pe cea ecleziologică.

Fie că inițial s-a referit sau nu la Fecioara Maria, această imagine s-a cristalizat cu timpul, încât a devenit limpede că „acest simbol al femeii care este Mama lui Mesia s-a pretat foarte bine unei interpretări mariologice, odată cu creșterea interesului față de Fecioara Maria în rândul creștinilor. Iar când Apocalipsă a fost inclusă în canonul Scripturii, femeia de lângă Cruce și cea care îl naște pe Mesia se vor completa reciproc”. Am putea spune că femeia din Apocalipsă 12, este Maria, ca arhetip al Bisericii.

Dacă privim într-o lumină justă Sfânta Scriptură și în ea mărturiile examinate cu privire la Maria, pare logic să concludem că, în Biblie, Maica lui Hristos ocupă un loc particular și proeminent. Nu contează numărul citatelor, ci contextul în care sunt introduse.

Maria este prezentă de fapt, la sfârșitul istoriei poporului ales, ca împlinire a acestui popor, dar și la începutul istoriei Noului popor al lui Dumnezeu. Ea e prezentă ca Sfântă Fecioară și Mamă a Mântuitorului, prezentă în toate momentele fundamentale ale istoriei mântuirii și, în mod deosebit, în opera mântuitoare a lui Hristos: la naștere, în viața Sa, la Pastele Său.

Capitolul III

Sfânta Fecioară Maria în Sfânta Tradiție

Mențiunile pe care le face Sfânta Scriptură despre Maica Domnului sunt destul de grăitoare. O vedem împreună cu Fiul Său și cu bătrânul Iosif la templul din Ierusalim, la nunta din Cana Galileii, la poalele Crucii pe Golgota sau petrecând în rugăciune cu Sfinții Apostoli după înălțarea Domnului. Însă Evangheliile nu relatează pe larg fapte din viața Sfintei Fecioare, nu din lipsă de respect sau interes, ci din cauză că ele descriu, viața și activitatea Mântuitorului de la ieșirea la propovăduire și până la înălțare. Evangheliile aveau menirea de a face cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Tradiție însă abundă în date referitoare la Sfânta Fecioară și ele împlinesc cu prisosință lipsa care se constată în Evanghelii.

Tema pe care vrem s-o tratăm „Sfânta Fecioară Maria în Sfânta Tradiție” este atât de vastă încât nu putem decât să indicăm anumite linii generale ale ei la Sfinții Părinți. Notăm, de la bun început, că această perioadă ne propune:

o mariologie vie, deși vom afla și păreri diferite;

o mariologie subordonată hristologiei și soteriologiei;

o mariologie care studiază pe Maria pornind de la legătura sa cu Hristos.

Lungul proces istoric prin care Biserica a descoperit în Maria, Maica lui Hristos, pe „Tăcuta din Evanghelie” (Nicolae Bulgakov) și pe cea care păstra în inima ei, cuvintele și faptele referitoare la Fiul ei, mai întâi Theotokos adevărata Maică a Domnului, apoi pe cea „mai cinstită decât heruvimii”, Preasfânta, cea în care se bucură toată făptura, a luat practic sfârșit concomitent cu epoca Marilor Sinoade Ecumenice.

3.1. Învățătura Sfinților Părinți despre Sfânta Fecioară

De la începutul erei patristice până în secolul al II-lea, Biserica s-a limitat mai ales la a afirma zămislirea feciorelnică a Mântuitorului (Mt 1, Lc 1). Afirmația o găsim în secolul al II-lea la Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful și Sfântul Irineu de Lyon. Ultimii doi au avansat ideea Mariei-Noua Evă.

Sfântul Ignatie de Antiohia (†107) este primul Părinte apostolic care ne vorbește despre cele două dogme mariane: maternitatea divină și feciorelnică a Mariei. De fapt, spune el, Iisus este „născut din Dumnezeu și născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu conform voinței și puterii lui Dumnezeu, cu adevărat născut dintr-o fecioară “.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (†165) este primul care o numește pe Maria „Fecioară” prin paralelismul Eva-Maria: „Nimeni, în afară de Hristos, nu s-a născut dintr-o fecioară. Eva, fecioară nepătată, a zămislit cuvântul șarpelui și a născut neascultarea și moartea. Maria-Fecioara a zămislit credință și bucurie, ascultând de la îngerul Gavriil vestea cea bună”.

Sfântul Irineu de Lyon (†202) arată că „Fiul lui Dumnezeu Cel Curat a deschis în mod curat sânul cel curat al Fecioarei (purus pure puram aperiens vulvam)”. Deci, El Iisus Hristos, Pruncul de puritate dumnezeiască, face și menține fecioară pe Maria. Fecioria mariană este, prin urmare, un privilegiu pe care deținătoarea ei îl capătă de la și prin Fiul ei. Dacă el nu ar fi fost Dumnezeu, ar fi deschis sânul mamei Sale, ca toți fiii oamenilor care se nasc din mame muritoare. El deschide acest sân, dar nu atinge fecioria Mamei Sale.

Meritul principal al Sfântului Irineu este de a fi scos în relief pentru prima dată aspectul istorico-social prin dezbaterea temei Maria Noua-Evă. El încadrează reflexia sa în viziunea mai ampla a recapitulării.

„De ce, zice Sfântul Irineu, Dumnezeu n-a luat țărână a doua oară (ca să facă pe omul Iisus) și de ce a vrut El ca să facă pe Iisus din Maria? Pentru ca Al Doilea Adam să-și păstreze identitatea cu primul Adam, pentru ca Dumnezeu să nu mântuiască altă făptură, ci să fie recapitulată aceeași, prin păstrarea asemănării.“

Astfel antiteza Eva-Maria, nu este decât un aspect, un moment al recapitulării. Maria este marea Evă, prototipul și antiteza primeia, așa cum Hristos este antitipul și antiteza primului Adam.

În perioada de la sfârșitul secolului al doilea și până la primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), singur Tertulian este cel care face notă discordantă în ceea ce privește fecioria în timpul nașterii a Maicii Domnului.

Tertulian (†220), luptând împotriva docheriștilor, credea că apără astfel autenticitatea întrupării. Mai târziu, va respinge și fecioria după naștere, spunând că după nașterea lui Iisus, ea s-a căsătorit. Deși nu admite fecioria perpetuă a Mariei, Tertulian apără însă maternitatea divină a Mariei prin expresii ca: „Fiul lui Dumnezeu s-a născut din fecioara”; „Dumnezeu născut”; „Dumnezeu care a suportat să se nască din sânul unei mame.”

La Sfântul Ipolit, termenul „Theotokos” apare atestat indirect: „Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie pentru ca îmbrăcăndu-se cu omul luat din Maria, El să se arate ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al omului”.

Deși marele maestru al Școlii Alexandrine, Origen (†255) a afirmat că, născând ca orice femeie, Maria nu mai rămăsese fecioara („reserata vulva” sânul deschis), mai târziu, în Comentariul la Levitic, o socotea pe Maria fecioară în timpul zămislirii și al nașterii. Origen apără maternitatea umană Sfintei Fecioare Maria, arătând că tăgăduirea maternității Mariei înseamnă tăgăduirea umanității lui Iisus. Dar tăgăduirea acestei umanități, implica tăgăduirea mântuirii noastre. Origen este cel ce folosește pentru prima dată termenul de Născătoare de Dumnezeu”.

Sfântul Grigorie Taumaturgul (†270) extinde fecioria din timpul zămislirii și asupra momentului și evenimentului nașterii. Nașterea Dumnezeului curăției trebuia să fie feciorelnică ca și zămislirea sa. E interesanta comparația pe care Sfântul Grigorie o face cu dragostea din vecie a Logosului. Cele două nașteri, cea din veci, din Tatăl, și cea din mamă, în timp, au comun faptul că păstrează puritatea absolută a celor care nasc și a celui născut, precum și neputința de a fi înțelese: „După cum în prima naștere (trinitară), nu e loc de blasfemie, pentru că El S-a născut fară împărțire și fară despărțire, rămânând neîmpărțit și nedespărțit de Tatăl, tot așa în a doua naștere, nelegiuirea nu are loc pentru că s-a născut fără întinare; Curat, El păstrează pe Mama Sa curată (…). Prima naștere (trinitară) e de netălmăcit, a doua (din Fecioară) e de nepătruns. Prima a avut loc fară patimă, a doua s-a petrecut fără necurăție.”

Sfântul Grigorie de la Nazianz (†379) arată că Iisus s-a format în sânul Mariei, simultan, în mod uman și divin; în mod uman, pentru că lucrul s-a petrecut potrivit legii zămislirii omenești; în mod divin, pentru că faptul a avut loc tară intervenție bărbătească.

În imnele sale, Sfântul Efrem Sirul (†403), acest mare trubadur al Mariei, Îl prezintă pe Mântuitorul ca Dumnezeu adevărat și om adevărat. Vorbind despre sfințenia Mariei, ca Mamă a lui Dumnezeu, Sfântul Efrem nu adopta un termen care să echivaleze pe acela de „Teotokos”, dar exprimă în cuvinte clare maternitatea divină a Maicii Domnului. Sfântul Efrem spune că Iisus Hristos, Fiul Tatălui, este Fiul Mariei, pe care o numește Maică Nouă și locașul în care Domnul a unit neamul omenesc cu neamul lui Dumnezeu. Realitatea nașterii Mântuitorului și păstrarea în chip minunat a fecioriei Maicii Domnului sunt relevate explicit de Sfântul Efrem când zice că pruncul a ieșit „pe calea celor ce se nasc”, fecioara a rămas neatinsă. De asemenea, exprimă explicit adevărul că Sfânta Maria a rămas fecioară până la moarte: „a murit și semnele fecioriei nu i-au fost atinse.“ Sfântul Efrem realizează bogăția virtuților ei sufletești, precum și faptul că Sfânta Fecioară nu a avut păcate personale. Comparând pe Sfânta Fecioară cu Eva, Sfântul Efrem o numește „cauză a vieții”. Ea este cea care a plătit datoria obștească fixată prin zapisul șarpelui, evidențiind astfel rolul Maicii Domnului în mântuirea neamului omenesc.

Sf. Epifanie de Salamina (†403), bazându-se pe paralelismul Eva-Maria, atribuie Mariei pentru prima dată titlul de „Noua mamă a celor vii”. Deși se întreabă cu privire la sfârșitul Mariei, totuși nu dă nici un răspuns din moment ce nici Sfânta Scriptură nu spune nimic în acest sens. Oricum, el gândește că Maria a avut cu siguranță un sfârșit demn de ea.

Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) afirmă în mod deschis maternitatea divină a Mariei, fecioară perpetuă și colaborarea ei la mântuire. Găsim și la el paralelismul Eva-Maria: „o fecioară ne-a alungat din Paradis, printr-o altă fecioară am aflat viața veșnică.“

Sfântul Grigorie de Nyssa (†389), într-o omilie la Nașterea Domnului” și alta la „Întâmpinarea Domnului” susține că Maria este simultan fecioară și mamă și că Cel zămislit în ea în chip negrăit a deschis sânul feciorelnic nedeschis până atunci și a păstrat neatinse pecețile fecioriei, chiar și după minunata sa creare.

Sfântul Ambrozie de Milan (†397) a fost cel care a dat un temei teologic învățăturii despre fecioria „în partu” a Maicii lui Hristos, punând în evidență faptul că Hristos era în același timp împărat, Dumnezeu și om, că nașterea Sa fiind una în trup, aducea legilor nașterii în trup o mărturie a înnoirii eshatologice.

Fericitul Ieronim consideră fecioria Mariei în timpul zămislirii ca un act de credință bazat pe Sfânta Scriptură și deci, care nu are nevoie să fie dovedit. El militează pentru fecioria în timpul nașterii și o caracterizează prin comparații biblice: grădină închisa”; , fântână pecetluită“ (Cântarea Cântărilor 4, 12) și mormântul Domnului care era nou și tăiat în piatră tare, unde nimeni nu mai fusese și nu mai avea să fie înmormântat, apoi ușile încuiate prin care a intrat Iisus la Apostoli: „Să mi-o spună, zice Ieronim, cum a intrat Iisus prin ușile încuiate și voi răspunde și eu cum este Maria mamă și fecioară.“

Nestorianismul a fost combătut de Părinții capadocieni, îndeosebi de Sfântul Grigorie de Nazianz. Acesta arată o deosebita afecțiune termenului de Născătoare de Dumnezeu: „Dacă cineva, zice Sfântul Grigorie de Nazianz, nu acceptă pe Sfânta Maria ca Născătoare de Dumnezeu, acela e despărțit de Dumnezeu. De asemenea, este fără Dumnezeu acela care susține că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal, și că el nu s-a format în ea în același timp dumnezeiește și omenește; dumnezeiește, fiindcă a fost fără bărbat, omenește, fiindcă a fost prin legea zămislirii. Dacă cineva susține că Hristos a fost format ca om și apoi a îmbrăcat pe Dumnezeu, e vrednic de osândă, căci aceasta nu e nașterea lui Dumnezeu, ci fuga de naștere“.

Teologia capadociană are meritul că subliniază și justifică titlul de Născătoare de Dumnezeu, care, până în această epocă, nu se bucurase pretutindeni de o interpretare și o înțelegere ortodoxă; căci teologii din secolele II -III nu abordează din plin problema mariologică, ci au făcut numai eforturi de a lămuri chestiunea.

În istoricul acestei dogme, cel care ajută în cea mai mare măsură la precizarea și formularea ei este vajnicul apărător al Sfintei Fecioare împotriva lui Nestorie, Sfântul Chiril al Alexandriei. Raționamentul lui este simplu, dar drept: Iisus Hristos este Dumnezeu, în El nu există decât o singura persoană, cea divină, și Maria, născându-L, trebuie să se numească Născătoare de Dumnezeu.

El i-a consacrat două lucrări speciale: „Dialog cu Nestorie că Fecioara e Născătoare de Dumnezeu și nu născătoare de Hristos” și „Contra celor care nu vor să mărturisească că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu”. Sfântul Chiril al Alexandriei susține că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat ca Logos, din veci consubstanțial cu Tatăl și că are o singură persoană, persoana dumnezeiască, cu care e foarte strâns unita natura omenească. Născând trupește, carnal, pe Dumnezeu, Maria e numită pe drept Maica Domnului, Iisus n-a existat niciodată ca simplu om înaintea unirii Lui cu Dumnezeu, ci însuși Logosul venind în însăși Sfânta Fecioară și-a luat templul propriu prin substanța (esența) Fecioarei și a ieșit din ea om văzut de dinafară, însă din interior fiind Dumnezeu adevărat; după naștere, Logosul a păzit fecioria Mamei Sale, lucru care nu s-a petrecut cu nici unul dintre ceilalți sfinți. De aceea, Sfânta Maria e, pe drept, numită Născătoare de Dumnezeu și fecioară Mamă-Fecioară.

Logosul n-a locuit în om, cum susțineau antiohienii, ci S-a născut om. Hristos nu este un om unit cu Dumnezeu, ci Dumnezeu care și-a luat cele omenești, adică trup, suflet și minte, afară de păcat, prin unirea cu Sfânta Fecioară. Cei care tăgăduiesc calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare trebuie să accepte în mod necesar că Dumnezeu are doi fii.

Trebuie să remarcăm faptul că, în fond, problema de mariologie este o problemă de hristologie. Sfântul Chiril apare ca marele defensor, ca avocat ireductibil al Născătoarei de Dumnezeu.

Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes (431) mărturisește în esență, că Fiul lui Dumnezeu Cel înainte de veci s-a întrupat și S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu și prin întrupare s-a realizat unirea ipostatică sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeiești și a firii omenești, adică o persoană în două firi, Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos.

John Meyendorff spune că hotărârea Sinodului de la Efes care a numit-o pe Fecioara Maria Theotokos (Maica lui Dumnezeu) este “singura definiție doctrinară referitoare Ia Sfânta Fecioară față de care Biserica bizantină s-a angajat oficial”.

Același adevăr a fost reluat și confirmat douăzeci de ani mai târziu prin definiția dogmatică a Sinodului al patrulea Ecumenic Calcedon (451), întrunit pentru a apăra învățătura despre cele două firi, dumnezeiască și omenească, neîmpărțite, nedespărțite, neschimbate și neamestecate în persoana unică a Cuvântului divin.

Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) nu face decât să întărească ce s-a hotărât la Efes, dându-se formularea dogmatică și definitivă a hristologiei ortodoxe: „În conformitate cu tradiția Părinților, noi proclamăm în unanimitate că trebuie să mărturisim pe unul și singurul Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeirea Sa și desăvârșit în umanitatea Sa, Dumnezeu cu adevărat și Fiu cu adevărat, de o ființă cu Tatăl prin dumnezeire și de-o ființă cu noi prin umanitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele din urmă născut din Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, după umanitate, pentru noi și pentru mântuirea noastră, unul și singurul Hristos, Fiu, Domn, unul născut, cunoscut nouă în două naturi, fără amestecare, fără schimbare, neîmpărțit și nedespărțit, în așa fel încât unirea nu distruge deosebirea celor două naturi, dimpotrivă proprietățile fiecăreia se păstrează cu mai multă tărie atunci când sunt unite într-o singură persoană sau ipostas, care nu separă nici nu împarte în două persoane, fiind aceeași persoană unică a Fiului, Unuia – Născut, Dumnezeu și Cuvântul, Domnul Iisus Hristos“. Astfel, dogma de la Calcedon, care a clarificat această taină hristologică a doimii în unu reprezintă punctul culminant al unei lupte îndelungate împotriva tentației de-a raționaliza întruparea prin îndepărtarea fie a dumnezeirii, fie a umanității lui Hristos.

Nu e o simplă ceartă de cuvinte de dragul polemicii, ci această formulare are implicații teologice adânci, în viața Bisericii. Dacă Sfânta Fecioară nu este cu adevărat Maica lui Dumnezeu, atunci Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat cu adevărat, n-a luat firea umană în mod real și, astfel binecunoscuta maximă patristică „Ceea ce n-a fost asumat nu a fost mântuit“, își pierde valoarea. Rezultă deci că „Fecioara Maria este, într-adevăr, Născătoare de Dumnezeu pentru că în Iisus Hristos nu există decât un Fiu: adevăratul Fiu al lui Dumnezeu născut din ea după firea sa omenească. Neputând fi Maica altcuiva ea este Maica Domnului”.

3. 2. Perioada contemporană

În învățătura ortodoxă despre Sfânta Fecioară Maria există o strânsă împletire și completare reciprocă între elementul doctrinar și cel cultic: „Dacă încercăm să vorbim despre Maica Domnului bazăndu-ne exclusiv pe elemente dogmatice, în cel mai strict înțeles al cuvântului, adică pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice, atunci nu vom întâlni decât câteva atribute: „Născătoare de Dumnezeu “ (Sinodul III Ecumenic, 431, Efes) și Pururea Fecioara (Sinoadele Roma, Mi/an, 320; Sinoadele V; VI Ecumenice), „Rugătoare pentru păcătoși” (Sinodul VII, Ecumenic) și „ Fecioara cu o viață neprihănită “ (la toți Sfinții Părinți).

În schimb, Tradiția Bisericii Ortodoxe, odată cu mulțimea și frumusețea de negrăit a imnurilor închinate Sfintei Fecioare Maria, ne oferă o serie de învățături dogmatice legate de proslăvirea Maicii Domnului. Căci imnologia bisericească, departe de a fi țesută din exagerări poetice, ea conține învățătura ortodoxă cea mai autentică, păstrată și predicată zilnic prin cult credincioșilor, în formă concentrată. Ba chiar și în lucrările teologice care tratează despre Născătoarea de Dumnezeu, nu se face o strictă deosebire între elementul dogmatic și cel al cinstirii.

O altă cale foarte apreciată de credincioși, prin care se expune sistematic doctrina mariologică și lucrările poetice, în care Maica Domnului este lăudată cu multă insistență și sfântă pasiune este predica. Datorita predicii, an de an și secole de-a rândul, doctrina despre Sfânta Fecioară Maria s-a explicat pe înțelesul credincioșilor iar conținutul imnelor dedicate Maicii Domnului a fost clarificat la maxim.

Toate temele dezbătute în epoca ce a luat sfârșit odată cu marile Sinoade au fost reluate și dezvoltate de teologia ortodoxă și de autorii slujbelor liturgice recente, începând cu perioada bizantină, până în epoca contemporană. Nu a fost adăugat nimic nou în ce privește esența problemei, dar, începând mai ales din secolul al XlX-lea (1854), când papa Pius al IX-lea a proclamat „Imaculata Concepție”, dogmă de credință a Bisericii Romano-Catolice, teologia ortodoxă și-a manifestat dezacordul față de aceasta doctrină și fața de afirmațiile celor care o prezentau drept parte a învățăturii tradiționale a Bisericii.

Capitolul IV

Învățătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul Hristologiei

În cele ce urmează, vom vedea învățătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul hristologiei, făcând referire specială, bineînțeles, la cea de-a cincia consecință dogmatică a unirii ipostatice, adică a faptului că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

4.1. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu

Învățătura că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) și Maica Domnului este punctul de plecare în realizarea mântuirii noastre, zorii împlinirii nădejdilor de împăcarea omului cu Dumnezeu. Căci, din clipa în care Sfânta Fecioară zămislește de la Sfântul Duh și naște după trup în chip suprafiresc pe Domnul nostru Iisus Hristos, biruind legile firii, începe să se contureze cât mai clar izbăvirea omenirii din robia păcatului și să se împlinească cu toată certitudinea făgăduințele făcute de Dumnezeu prin profeți despre venirea lui Mesia. Sfânta Fecioară, zămislind în pântece de la Duhul Sfânt, naște după trup pe Dumnezeu Fiul de aceea i-a fost atribuită prerogativa sau calitatea de „Născătoare de Dumnezeu” sau „ Theotokos”.

Prin căderea în păcat a primilor oameni, aceștia ajung în robia păcatului, chipul lui Dumnezeu din om se alterează, se umbrește legătura de comuniune harică a omului cu Dumnezeu, voința omului înclină mai mult spre rău decât spre bine, iar prin săvârșirea repetată a răului omul se îndepărtează tot mai mult de Creatorul său.

„De acum nu se mai poate întoarce la Dumnezeu; firea lui este prea slabă, el nu mai are puterea și posibilitatea de a reveni în comuniune cu Creatorul, îndreptându-se tot mai mult spre osânda veșnică prin continua păcătuire.”

Dar Dumnezeu, care l-a creat pe om spre desăvârșire și nu spre pieire, „nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă și să fie viu” (Iez 33, 11), de aceea, în atotbunătatea și dragostea Sa pentru făptura omenească, hotărăște și mijlocul de izbăvire a lui. Cum însă împăcarea dintre Dumnezeu și om nu se putea face decât de o persoană care să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat, Tatăl a hotărât ca, prin întruparea Fiului Său, să răscumpere pe omul căzut în păcat și să-l împace cu Sine, după răzvrătirea pe care omul a arătat-o față de El prin neascultarea poruncii Sale. Persoana în care avea să se realizeze hotărârea divină de întrupare a Fiului lui Dumnezeu este Sfânta Fecioară Maria. Prin întruparea din Sfânta Fecioară, Fiul lui Dumnezeu avea să devină Fiul, unind în persoana Sa firea dumnezeiască cu firea omenească. Acest lucru a fost vestit în lume încă de la căderea omului în păcat.

Însuși Cuvântul lui Dumnezeu a intrat în pântecele Fecioarei, S-a unit cu firea omenească nu printr-o sămânță bărbătească, ci prin puterea Celui Preaînalt și prin venirea Duhului Sfânt. „El însuși era Cel care unea și Cel unit, unificatorul celor două firi într-un singur ipostas și unitul prin har în firea omenească. El era dezlegătorul și nimicitorul blestemului. Atunci când Fiul lui Dumnezeu a îmbrăcat prin voia Tatălui trup de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, El a zdrobit înfumurarea și cerbicia demonilor fară de lege și le-a răsturnat scaunele puterii lor și i-a închis cu lanțurile întunericului, dându-i chinurilor”. (II Petru 3, 7 ; 2, 17).

„Acest Dumnezeu care nu se află în vreun loc pe care făptura să-l fi putut cuprinde, chiar dacă ar fi crescut de mii de ori. Fecioara L-a îmbrăcat cu sângele ei, i-a țesut o hlamidă pe potriva vredniciei sale împărătești. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a îmbrăcat trupul așa cum cineva îmbracă un veșmânt, nici firea nu a luat parte la slava dumnezeiască așa cum hlamida ia parte la strălucirea împărătească, întrucât nu se poate vorbi de îmbrăcăminte cu privire la Mântuire decât pentru a arăta aceasta: că firile nu se amestecă între ele, ci își păstrează fiecare însușirile, fară nici o amestecare iar ce este peste aceasta ne întrece puterile de închipuire; tot atât de mult, cât unirea desăvârșită întrece deplina închipuire. Ea este unică, se arată ca fiind cea dintâi și singura” , spunea Nicolae Cabasila

Persoana care se naște din Fecioara Maria este identică cu persoana Cuvântului dumnezeiesc, care prin întrupare se face și persoană a firii omenești. Din Fecioara Maria se naște Fiul lui Dumnezeu însuși, ca persoană a firii omenești. A respinge această calitate Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu însuși S-a făcut Fiul ei, deci S-a făcut om. De ce a pus Iisus Hristos atâta accent pe numirea Sa de Fiu al omului? Dacă era numai om, aceasta era de la sine înțeles. El a insistat să se numească Fiul omului El însuși. Numai întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, El s-a făcut Fiul omului și fratele oamenilor și prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu prin har. Numai așa, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a împărtășit de patimile noastre și de moartea noastră și prin aceasta le-a biruit. Numai așa a îndumnezeit firea omenească. „Numele de Maica lui Dumnezeu cuprinde toată istoria iconomiei dumnezeiești în lume. Pentru aceasta, întruparea Fiului, care e o manifestare a iubirii (cf. In 3, 16) nu aduce nici o schimbare, nici o realitate nouă în ființa interioară a Bisericii”. „Unul și același subiect al Logosului S-a născut ca subiect și al naturii omenești. Dumnezeu-Cuvântul se așează într-un raport real de Fiu față de Maria, primind din ființa ei o parte și un nou mod al existenței lui. Chiar dacă numai o parte a Lui își ia existența din El se așează întreg față de ea în această relație de existență” .

De fapt, prin Sfânta Fecioară, Dumnezeu așa cum ne spune părintele Stăniloae, trece în dialogul Său cu oamenii de la poziția de partener de dialog în afara ordinii lor. El își produce Sieși, din Fecioară, o natură omenească proprie ca subiect uman. El însuși se naște din ea ca om. E un început cu totul nou, care se produce în istoria umanității, nu din inițiativă omenească, ci dumnezeiască. „Dacă nu s-ar fi născut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu și n-ar fi adus lumii o lumină mai presus de ea arătând pe om destinat veșniciei, ci ar fi lăsat lumea și omenirea închise în grăuntele ei. S-ar fi dovedit încadrat în legile acestei lumi și n-ar fi putut ridica omenirea într-un plan superior de viață fericită. Respingând nașterea Lui din Fecioară, respingem și Crucea Lui, ca suportată pentru oameni, cu puterea de a învinge moartea primită prin ea. Numai așa Hristos S-a arătat prin Cruce mântuitor, deci ca lumină ce ne ridică din întunericul morții, pentru că s-a arătat ca Dumnezeu Mântuitor prin nașterea din Fecioară”

Prin nașterea Sa din Fecioară, Hristos își afirmă atât calitatea Sa de Creator și de Dumnezeu, facându-se om într-un chip mai presus de fire, pentru a mântui lumea, cât și pe cea de om născându-se dintr-o reprezentantă a neamului omenesc. Nu se naște ca om numai din oameni, dar nici nu se naște ca om, fară să se folosească de firea omenească, născându-se din Fecioară. Nu se face om numai creându-se ca om, fară legătură cu umanitatea existentă și în afara legăturii cu ea, căci aceasta n-ar fi arătat prețuirea dată lumii create, la început, ci se naște ca om din umanitate, dar folosindu-Se de puterea Sa creatoare ca să arate recrearea omenirii create la început. John Meyendorff arată că, de fapt, „restaurarea creației este „o nouă creație”, dar ea nu restaurează o nouă structură în ce-l privește pe om; ea îl reașează pe om în slava sa dumnezeiască inițială între făpturi și răspunderea lui inițială pentru lume”.

Întruparea afirmă, astfel, că omul este cu adevărat om atunci când participă la viața dumnezeiască; ea afirmă că omul nu este autonom, fie cu relația sa cu Dumnezeu, fie în relația cu lumea, că adevărata viață umană nu poate fi niciodată „profană”. In Iisus Hristos, Dumnezeu și omul sunt una; în El, prin minare, Dumnezeu devine accesibil nu prin copleșirea sau eliminarea a ceea ce este omenesc (humanum), ci prin realizarea și manifestarea umanității în forma sa cea mai autentică și mai pură.

Luând în considerare aceste afirmații, ne putem folosi de ele ca argumente împotriva teologiei protestante care, neluând în seamă personalitatea Sfintei Fecioare face o gravă eroare: îi neagă omului puterea de a răspunde inițiativei dumnezeiești, căci fiat-ul Sfintei Fecioare e făcut în numele întregii omeniri. Ea reprezintă însăși umanitatea, umanitate nesupusă mașinal păcatului, ci capabilă, bineînțeles cu ajutorul lui Dumnezeu, datorită providenței lui, să ofere lui Dumnezeu o fecioară neprihănită. Omul de fapt, nu a fost, nu este și nu va fî niciodată un „buștean” (după cum afirmase teologul german Bultmann).

Prin nașterea din Fecioară, Hristos a făcut umanitatea mai mare, capabilă să-L nască pe Dumnezeu ca om, dar nu fară puterea Lui. Hristos face dintr-o creatură Maică a Sa, dar o face fară să înceteze să rămână Dumnezeu. Hristos nu încetează să fie și Creatorul ei. Căci în acest caz, n-ar fi fost decât o existență supusă legilor naturii generale create, neridicând de fapt, pe Născătoarea Lui creată, la nivelul de Maică a Creatorului.

Dar a făcut aceasta prin voia Lui, pentru că a creat umanitatea în stare să fie împreunată cu Dumnezeu și, de aceea, în mod special, i-a dat un rol deosebit în realizarea unirii Lui cu oamenii, ținând seama și de credința și curăția ei deosebită. E o mare minune și, deci, exclusiv dumnezeiască, să facă o Fecioară Maică.

„Acesta e misterul cel mare al omului; că Dumnezeu se poate face El însuși Fiu al omului, dar necoborând total în granițele omenești, căci aceasta ar fi fost una cu panteismul arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu mai presus de granițele omenescului. în nașterea ca om din Fecioară se arată atât mărirea lui Dumnezeu cât și mărirea dată omului de partener al Lui, de firea persoanei Lui”.

Astfel întruparea Cuvântului a fost lucrarea nu doar a Tatălui și a Cuvântului și a Duhului – Unul binevoind, celălalt facându-se sălaș și Cel de-al treilea umbrind ci, în aceeași măsură, a fost lucrarea voinței și a credinței Fecioarei.

„Primind cu toată credința și cu toată dragostea sa cuvântul unui înger al luminii, noua Evă a restabilit alianța și a dat prin fructul său viața lumii. Maria a trebuit să răspundă Ia ora acestei logodne divine, în numele omenirii și al întregii creații, că ea primește onoarea unirii divine”.

În acest sens, părintele Galeriu arăta că, de fapt, „termenul de „Fecioară” indică mai mult inițiativa divină în întruparea Fiului iar cel de „Născătoare sau Maică a lui Dumnezeu redau rolul ei pozitiv cu cel ce s-a întrupat”.

Sfântul Ioan Damaschin spune: fecioara a îngăduit astfel Creatorului să se creeze Făcătorului să se plăsmuiască. Fiului lui Dumnezeu și lui Dumnezeu să se întrupeze și să se facă om din cărnurile și săngiuirile ei curate și neîntinate, plătind datoria strămoașei. Căci, după cum aceea a fost plăsmuită fără împreunare din Adam, tot așa și aceasta a născut pe Noul Adam, care S-a născut potrivit legii nașterii, dar mai presus de natura nașterii”.

Maria este deci, nu numai instrumentul, ci și condiția directă și pozitivă a întrupării. Fiul lui Dumnezeu nu putea să se întrupeze forțând natura omenească în mod mecanic. Trebuia ca această natură să spună de la sine, prin gura ființei omenești celei prea curate; „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Putem spune, în acest sens că Taina Bunei Vestiri este „taina împăcării omului cu Dumnezeu, ca venire în contact a lui Dumnezeu cu oamenii ca refacere a chipului nostru și schimbare în mai bine ca ridicare și înălțare la cer”.

Acelui „fiat” pe care l-a pronunțat la început Creatorul îi răspunde acest ,fiat”al creaturii: „Iată sunt roaba Domnului”. Prin fiat-ul Mariei omenirea aduce darul cel mai curat, pe Fecioara, iar Dumnezeu face din ea sălașul nașterii Sale și Maica tuturor celor vii, Eva desăvârșită. Întreaga omenire Îl naște pe Dumnezeu în Fecioara și, prin aceasta Maria este noua Evă-Viață, iar grija ei maternă, care se revarsă asupra lui Iisus, se revarsă peste univers și peste orice om. Maria își exprimă prin acel celebru „fiat” întreaga bucurie pentru înfăptuirea „tainei celei din veac ascunse și de îngeri neștiute în propria ei persoană. Ea își subordonează înțelegerea proprie înțelepciunii suprafirești a lui Dumnezeu. Astfel, prin Sfânta Fecioară, cele două realități, naturală și supranaturală, devin completive, într-o unitate care este accesibilă și înțeleasă numai unei înnoiri a mintii noastre, efectuată prin insuflarea Duhului Sfânt”.

Părintele Stăniloae arată că „însușirea Măriei de a fi Maica Fiului lui Dumnezeu e dovada unei credințe cum n-a mai avut cineva dintre oameni. (La celelalte femei însușirea de a fi mamă se datorează și mișcării poftei trupești, care slăbește libertatea) “.

Maica Domnului a crezut pe baza unei simple făgăduințe probabile că se va petrece cu ea acest fapt care depășește legea firii și nu s-a mai petrecut niciodată cu o fecioară. „n-a crezut posibil imposibilul și prin aceasta l-a făcut posibil”, spune Panayotis Nellas.

Astfel, a depins de cuvântul Sfintei Fecioare: „Iată roaba Domnului fie mie după Cuvântul tău “, ca Fiul lui Dumnezeu să se facă om, ca iubirea lui Dumnezeu față de oameni să meargă până la capăt ca planul măreț pe care Dumnezeu a creat această ființă minunată care este omul, să-și capete împlinirea. A depins de cuvântul Fecioarei, pentru că depinde de acceptarea liberă a omului mântuirea lui.

Nici o altă taină n-a avut măreția și frumusețea aceasta: nici când a vorbit Moise cu Dumnezeu pe Muntele Sinai, nici când s-au pogorât legile de piatră, căci acum se coboară însuși Făcătorul legii, să îndrepte pe cei de sub lege. Acolo, are Moise mijlocitor între popor și Dumnezeu, aici vine însuși, Dumnezeu-Cuvântul să redea strălucirea chipului căzut, să refacă putința de a ne ridica pe scara pe care s-a coborât Dumnezeu, pe scara fară materie, care s-a făcut mijlocitoare Mamă-Fecioară Maria.

„Prin această taină noi am fost introduși în taina lui Hristos, de la moarte la viață, de la legături la slobozenie, de la blestem la binecuvântare pentru că, prin această taină, se va face văzut pe pământ Dumnezeu și ușile luminii ni se deschid să vedem pe cel ce s-a născut din pântecele Fecioarei Maria”.

Dacă așa cum susțin protestanții, n-a depins decât de Dumnezeu să se întrupeze, voința omenească se află anulată în fața voinței divine. Intr-o formă mai generală, gândirea umană nerestaurată, nehristificată, este incapabilă „să sesizeze pogorârea lui Dumnezeu în întruparea Sa și întâlnirea voinței lui Dumnezeu cu voința creată”.

E interesant de subliniat faptul că în slujba Nașterii Domnului, atunci când întreaga creație participă la venirea în lume a Mântuitorului la întrebarea: „Ce-Ți vom dărui noi, Hristoase ?” se răspunde: „… cerul îți dăruiește îngerii, pământul Ți-aduce darurile Lui, iar noi, oamenii, îți dăm im o Maică Fecioară”, cântă Biserica în ajunul Crăciunului.

Deci, „Femeia – Fecioară vorbește în numele omenirii. Ea este prototipul noii creații și esența umană a realizării ei (… ) Maica este astfel, polul convergent al omenirii în care magnetismul iubirii readună elementele dispersate ale neamului vechiadamic. Ea este cea prin care Logosul reconstituie aderența la divin a firii umane, în supremul dar pe care îl oferă omenirea prin Femeie: „ Facă-se voia Ta! “Intmparea din Maria este oglindirea și realizarea supremă a ontologiei iubirii dintre Dumnezeu și om“.

O altă exagerare a teologiei protestante este aceea că Mântuitorul ar fi un simplu om nedeosebindu-se cu nimic de ceilalți oameni. Dar un simplu om nu poate mântui o lume întreagă. Ei nu iau în seamă adevărul că el s-a tăcut Fiul omului după ce era Fiul lui Dumnezeu. Numai pentru că avea pe Dumnezeu Tatăl din veci, s-a putut face Fiul unei Maici omenești din Fecioara.

Numai fiindcă era Fiu al Tatălui ceresc n-avea nevoie de un tată pământesc și S-a putut face fiu omenesc al unei Maici Fecioare și, ca atare, ne-a putut mântui. Fiind Fiu al Tatălui ceresc, dar facându-se și fiu al unei Maici Fecioară, ne-a putut face și pe noi fii prin har și Tatălui ceresc, dându-ne pe Duhul ce-1 are El de la Tatăl, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci și ca om născut din Fecioara de la naștere.

„El se naște întâi din Tatăl ceresc ca Fiul lui Dumnezeu, apoi în tmp se face și Fiul omului din Fecioara ca noi, care suntem născuți întâi dintr-un tată și o mamă pământească, spre a fi născuți, apoi, prin Duhul Lui de Fiu al Tatălui, fii ai Tatălui ceresc. Toți trebuie să ne naștem din Tatăl ceresc ca să ne măntuim. Dar noi putem deveni fii ai Tatălui ceresc prin Cel care este din veci Fiu al Tatălui ceresc iar pe urmă se naște și Fiul Omului, născut din Fecioara”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arăta că „Iisus Hristos este fără tată după nașterea omenească cum este fără mamă după nașterea veșnică”. El „se naște fără tată, din femeie și fără de mamă din Tată; potrivit legii nașterii, pentru că S-a născut prin femeie, mai presus de natura nașterii, pentm că S-a născut în timpul sorocit nașterii, (când a împlinit nouă luni), mai presus de legea nașterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere“.

Nașterea lui Emanuel se va petrece într-un mod străin nouă. El nu este o consecință a unei acuplări naturale, nu provine din cei doi membri reprezentanți ai neamului omenesc, ci dintr-unul singur, din femeie.

Lipsește elementul masculin în nașterea și conceperea lui Iisus. Realitatea expusă de învățătura creștină, este că natura umană pe care a preluat-o Hristos din Maria este o natură în care „masculinitatea” a fost substituită de Duhul Sfânt. Cu tot conturul masculin al persoanei sub care se prezintă Fiul Omului, natura Lui umană provine din cu totul altceva decât din masculinitate. El nu are tată pământesc, ci numai ceresc așa cum o atestă cântările noastre.

Ceea ce am arătat până acum este întărit și de afirmațiile părintelui Stăniloae, care spune: „O naștere din anatomie umană, adică printr-o pereche umană, suficientă pentru a aduce la existență o altă persoană umană din puterile imanente omenești, n-ar fi introdus în șirul persoanelor umane o persoană dumnezeiască. Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ținut seama de neputința imanenței umane de a se mântui prin ea însăși de a sparge în sus orizontul închis al umanului, supus repetiției și morții, de a încadra pe toți cei ce se nasc din Hristos după har în șirul celor născuți din Dumnezeu”.

Înfățișând modul în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut și om din Fecioara, Sfântul Maxim spune: „Cuvântul lui Dumnezeu, fiind întreg ființă deplină (căci era Dumnezeu) și întreg ipostas neștirbit (căci era Fiu), golindu-Se S-a făcut sămânța a propriului Trup și, compunăndu-se prin zămislire negrăită, S-a făcut ipostas al trupului pe care l-a luat și prin această taină făcăndu-se cu adevărat om întreg, în chip neschimbat. A fost ipostas al celor două firi și a devenit compus după ipostas prin asemănarea trupului, ca să nu fie socotit om simplu. Căci trupul era al Lui și după trup era cu adevărat Dumnezeu potrivit împotriva păcatului. Dar Cuvântul chiar întrupându-Se, a rămas simplu și întreg ipostas, însă prin asumarea trupului, s-a făcut compus și-a viețuit în vederea mântuirii ca Dumnezeu pătimitor”.

Paul Evdokimov spunea: „Ne aflăm în fața nepătrunsei taine a celui mai uimitor fapt: că Cel fără de început să fie și Cel ce începe. Toată forța dogmei mariologice se află în evenimentul zămislirii lui Dumnezeu. Dumnezeu are atotputernicia de a Se naște ca Dumnezeu după cum are atotputernicia de a muri în Hristos ca Dumnezeu. Orice formulare a acestei taine e stânjenitoare și aici, mai mult ca oriunde, se impune tăcerea apofatică (… ). Doar Cântarea Cântărilor o cântă: iubirea e mai tare ca moartea. E mai tare ca moartea și Dumnezeu e Cel ce o trăiește și după El toți ai Săi (Cântarea Cântărilor, 8, 6)”.

Pentru Sfinții Părinți, nașterea lui Hristos are valoare de semn, replică vizibilă a nașterii invizibile; născut mai înainte de toți vecii tară de mamă și născut la plinirea vremii fară de Tată, născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria (cf. Simbolul de credință). „Credința fiecărui credincios se închide, se înrădăcinează în flat-ul Măriei. Acest răspuns al Fecioarei proiectează lumină peste taina tr ini tară reflectată în omenesc: ai născut Fiu fară Tată, pe acest Fiu, care Se născuse din Tată fară mamă. Paternității din sfera divină îi corespunde maternității Născătoarei de Dumnezeu în sfera omenească chipul fecioriei materne a Bisericii”. În concluzie maternitatea divină sau Thetokia rămâne una din dogmele fundamentale ale învățăturii ortodoxe despre persoana și viața Prea Curatei Fecioare și Maici Maria. Pe această dogmă înfloresc, cresc și se înalță, în coroană stufoasă, toate celelalte adevăruri dogmatice care ne învață a cunoaște și a cinsti pe cea Pururea Nevinovată Fecioara Maria.

4.2. Curățenia și sfințenia Maicii Domnului

Din Sfânta Scriptura rezultă că Sfânta Fecioară era din neamul lui David (Ps 131, 11; Mt 21, 9; Rom 1, 3) iar părinții săi se numeau Ioachim și Ana și locuiau în orășelul Nazaret. Sfânta Fecioară Maria s-a născut dintr-un mediu purificat. Părinții săi erau înaintați în vârstă iar Ana era stearpă. Se știe că în Vechiul Testament nerodirea era socotită drept blestem și osândă, atât pentru ea însăși căci într-o lume a creației se justifică doar actul creator cât și faptul că orice mamă a Vechiului legământ aspira să se nască din ea Mesia. „Dumnezeu răspunde rugăciunii Iui Ioachim și a Anei, dăruindu-le, la bătrânețe, o fiica, pe care ei o făgăduiesc lui Dumnezeu. Din această fiică avea să se nască Mesia. Astfel, în fața marii taine care se pregătește, rodnicia cea după fire nu este de ajuns natura rămâne fără fruct până când harul îl va aduce pe al său”. Nașterea la adânci bătrâneți, întâlnită în Vechiul Testament și în cazul altor drepți care au avut un rol special în viața religioasă a lui Israel are un sens mai adânc.

Acum, ea nu mai este rod al voluptății, ci patimile au fost curățite iar prin rugăciune și viață bine plăcută lui Dumnezeu firea și-a recăpătat într-un anume grad limpezimea de la început, printr-o lucrare mai intensa a harului; se conferă firii capacitatea de a zămisli o persoană care, în planul ierarhiei dumnezeiești, deține locul de jos al harului.

Datorită acestei nașteri din părinți în care patima ce întinează firea e copleșită și sublimată de conștiința chemării dumnezeiești de a rodi, de a da naștere cuiva Sfânt și ales, conceperea, nașterea umană, devine un act sacru, săvârșindu-se nu la nivel de instinct, ci de conștiință.

„Sfânta Fecioară este de la început închinată templului unde, prin votul depus de a-și păstra fecioria și de a sluji lui Dumnezeu, își va petrece viata în deplină curăție trupească și sufletească, fiind complet ruptă de lumea păcatului”. Fecioara Maria a trăit în atmosfera înălțătoare de sfințenie și rugăciune de la templu până la vârsta de 15 ani, când s-a întors la Nazaret, fiind dată de câtre preoți în grija bătrânului Iosif, păzitor al fecioriei (Lc. 1, 27).

Biserica noastră învață că, deși Sfânta Fecioară Maria a avut o viață frumoasă și neprihănită, a dat dovadă de perfecțiune morală iar trupul ei a zămislit și a născut pe Mântuitorul Hristos, totuși, „în ce privește nașterea ei, ea s-a asemănai cu toți oamenii. “ Deci, s-a născut cu păcatul strămoșesc cu toate consecințele lui, fiind ulterior curățita prin lucrarea Duhului Sfânt.

4.3. Învățătura Romano-Catolică despre “IMMACULATA CONCEPTIO BEATAE VIRGINIS MARIAE”

Dacă Biserica Ortodoxă a păstrat și-a mărturisit întotdeauna învățătura despre curățenia și sfințenia Măriei, romano-catolicii au ridicat la rang de dogmă o teleogumenă din secolul IX, a lui Paschasius Radbertus, care învăța imaculata concepție a Maicii Domnului. Potrivit acestei dogme, Fecioara Maria a fost concepută fară păcat strămoșesc, adică în nașterea naturală, după trup, a Fecioarei, nu este amestecat păcatul originar. Din toți câți își trag originea de la Adam, Fecioara Maria este prima, singura, afară de Hristos, care nu moștenește păcatul Iui Adam. Curățirea este făcută fie înainte de zămislirea ei, fie chiar în actul nașterii, în nici un caz, nu după naștere.

În acest fel, lucrarea Sfântului Duh la zămislirea Mântuitorului n-a însemnat o nouă curățire a Sfintei Fecioare. Ea, deși trebuia să fie amestecată ca toți oamenii în păcatul strămoșesc, n-a fost, făcând excepție și aceasta încă de la începutul ei ca ființă omenească. Aceasta pentru că, nașterea trupească a Mântuitorului dintr-o fire întinată de păcat înseamnă că El ar fi putut moșteni înclinările firii păcătoase, fapt ce nu poate fi conceput.

Această învățătură a fost ridicată la rang de dogmă în Biserică Romano-Catolică prin Bula din 1854, de către papa Pius al IX-lea, „Inefabilis Deus”: „Prea binecuvântata Fecioară Maria, din chiar primul moment al conceperii sale printr-o grație specială a Atotputernicului și printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Hristos, Salvatorul neamului omenesc, a fost păstrată scutită de necurătia păcatului originar.“

Această dogmă are consecințe foarte periculoase. „A afirma că Fecioara Maria a fost concepută fară păcatul strămoșesc înseamnă a afirma că Fecioara Maria s-a mântuit fără Hristos. Dar a susține că cineva s-a mântuit fară Hristos înseamnă a diminua importanța mântuirii realizate de Hristos.“

Biserica Ortodoxă după cuvintele Sfintei Scripturi (Rom 5, 12; 3, 23; In 3, 6; I Cor 15, 21) și mărturiile Sfintei Tradiții a mărturisit totdeauna învățătura că toți oamenii se nasc cu păcatul strămoșesc și, deci, toți au nevoie de mântuirea realizată prin Iisus Hristos (Rom 5, 15-16). Singur Hristos este cu desăvârșire lipsit de orice păcat, în timp ce ceilalți muritori, fiind născuți din Adam, poartă un trup supus legii păcatului. Dacă am admite învățătura catolică despre Imaculata concepție a Sfintei Fecioare ar însemna să admitem că, ea a fost izbăvită de păcatul strămoșesc în afară de Hristos, înainte de întruparea și jertfa lui de mântuire, prin care omenirea a fost împăcată cu Dumnezeu. Ar fi existat, deci, o lucrare a harului mântuitor înainte de venirea lui Hristos în lume și în afară de El.

După învățătura Bisericii creștine, așa cum este afirmată în mărturiile scripturistice, harul mântuitor pentru eliberarea omului din robia păcatului s-a revărsat în lume odată cu Iisus Hristos și prin Iisus Hristos; ca urmare, în afară de Hristos nu există mântuire.

Împăcarea omului cu Dumnezeu s-a făcut numai de către Iisus Hristos și s-a realizat numai prin Iisus Hristos, prin jertfa sa de pe cruce, așa cum mărturisește Apostolul neamurilor când spune că ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului sau fiindcă Dumnezeu este cel care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos (II Cor 5, 18; Col 1, 22).

Învățătura despre „neprihănita zămislire” nu are temei nici în Sfânta Scriptură, nici în Sfânta Tradiție, ci este de domeniul speculației filosofice, vrând să o scoată pe Maica Domnului de sub necesitatea de a se fi mântuit prin Hristos. In felul acesta, pentru ea, Iisus Hristos nu mai este unicul Mijlocitor și Mântuitor. Or, Sfânta Scriptură afirmă categoric că; „întru nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4, 12) și fară Hristos nu se poate face nimic (In 15, 5).

„După câte se vede, catolicismul mută curățirea Fecioarei de păcatul strămoșesc înainte de sălășlui rea Logosului în ea”.

Capitolul V

Maica Domnului în cultul Bisericii

5.1.1. Maica Domnului în cultul Bisericii

În viața Bisericii, evlavia credincioșilor ortodocși pentru Maica Domnului se exprimă prin diverse forme sau modalități, dintre care amintim următoarele:

Zidirea de biserici în cinstea și spre pomenirea Maicii Domnului, puse sub ocrotirea și purtând numele ei s-au având ca hramuri diferite sărbători ale ei.

Zugrăvirea chipului ei pe icoane și pe pereții bisericilor și în cinstirea acestor chipuri. Există și icoanele Maicii Domnului care sunt făcătoare de minuni, cum ar fi, de exemplu, cea de la mănăstirea Neamț, numită Inchinătoarea (sec XV), cea de la mănăstirea Agapia (sec XIV) sau de la mănăstirea Curtea de Argeș (icoana junghiată).

În bisericile noastre, icoanele Sfintei Fecioare au o orânduire specială. Pe catapeteasmă, în primul rând, între icoanele mari, de-a dreapta icoanei Mântuitorului, se află icoana Sfintei Fecioare. Pe ușile împărătești este pictată scena Buneivestiri iar deasupra catapetesmei, la picioarele Sfintei Cruci, se află, de asemenea, Maica Domnului cu inima frântă de durere. Deasupra Sfântului Altar, tronează icoana Născătoarei de Dumnezeu. În plus, nu greșim dacă spunem că nu există casă de creștin evlavios în care, printre celelalte icoane să nu se găsească și cea a Maicii Domnului.

Procesiunile și tradițiile legate de supravenerarea ei. La noi, în ajunul Crăciunului, preotul merge cu icoana nașterii din casă în casă, cântând pe lângă tropăi” și condacul „ Fecioara astăzi”, imn compus de Roman Melodul. Această melodie a trecut și în colindele populare.

Frecvența numelor de Marin și Maria cu derivatele lor la toate popoarele ortodoxe dar mai ales la români.

Slujbele speciale de pietate, acatistele, paraclisele alcătuite în cinstea și pentru invocarea Sfintei Fecioare, precum și cele șapte laude bisericești zilnice și, nu în ultimul rând, Sfânta Liturghie. După rugăciunile adresate Sfintei Treimi, îndată, cele mai frumoase și mai duioase sunt în cinstea Maicii Domnului. In formele de încheiere a slujbelor, Fecioara este invocată îndată după Dumnezeu și înainte de ceilalți sfinți.

În biserică, orice cântare, orice tropar este urmat și de cel „al Născătoarei”. Acest lucru a fost sesizat de teologii apuseni, după cum mărturisește unul: „În realitate, nu se fac niciodată rugăciuni și mențiuni asupra mântuirii noastre în timpul slujbelor liturgice fără a fi invocată intervenția Sfintei Fecioare. Este o frecvență și o insistență care nu se găsește în același fel în Liturghiile occidentale. Poate că această frecvență și insistență trece neobservată, din obișnuință, dar ele umplu pe credincios de convingere și creează o atmosferă spirituală care-1 marchează cu o pecete profundă. Se poate spune că, în ordinea rugăciunilor, nimic nu se face decât cu și prin Maria“.

f) Sărbătorile în cinstea ei:

Bunavestire (25 martie) sărbătoare menționata încă din secolul al III-lea sub numele de „ Zămislirea lui Hristos”. Abia din secolul al VH-lea încoace acestei sărbători i s-a dat în Răsărit numele de „ Bunavestire a Sfintei Fecioare Maria”.

Nașterea Sfintei Fecioare (8 septembrie), cunoscută încă din secolul IV, după mărturia Fericitului Augustin și a lui Proclu, patriarhul Constantinopolului.

Adormirea Maicii Domnului (prima știre despre ea o avem de prin 530).

O sărbătoare pe care astăzi o închinăm Mântuitorului dar care în vechime era atribuită Măriei este întâmpinarea Domnului (2 februarie)

După spusele patriarhilor Gherman și Tarasie, după Sinodul VII Ecumenic s-a instituit sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie).

Între sărbătorile mai vechi ale Maicii Domnului, dar nu între cele mai mari, se află și Soborul Maicii Domnului (26 decembrie).

În afară de sărbătorile care comemorează evenimente din însăși viața Maicii Domnului, pietatea ortodoxa a așezat în calendarul ei și câteva zile (fară serbare) în amintirea unor minuni săvârșite prin privirea Preacuratei după Adormirea ei:

a) Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), în amintirea unei minuni întâmplate în Biserica Maicii Domnului din cartierul Vlaherne din Constantinopol, pe timpul împăratului Leon înțeleptul (886-911), când Sfânta Fecioară s-a arătat în toată mărirea ei cerească Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, ca ocrotitoare și mijlocitoare a creștinilor. La greci aceasta sărbătoare este ținuta în special de călugării din Sfântul Munte.

Începând din 1952, Sărbătorirea ei se face la greci pe 25 octombrie, ca sărbătoare națională în care se aniversează respingerea atacului italian asupra Greciei din 1940.

în vinerea din Săptămâna luminată, numită „Vinerea Izvorului Tămăduirii”, pomenim, de asemenea, una din minunile Maicii Domnului;

La 9 decembrie, cu nouă luni înainte de nașterea Sfintei Fecioare prăznuim zămislirea Sfintei Fecioare (în calendare și sinaxare e trecută, de obicei, zămislirea Sfintei Ana), sărbătoare de origine mult mai nouă, care în calendarul catolic figurează la 8 decembrie, sub denumirea de Imaculata Conceptio – Beatae Mariae Virginis (zămislirea fară de păcat a Sfintei Fecioare Maria);

La 2 iulie prăznuim Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă;

La 31 august prăznuim Punerea brâului Maicii Domnului în raclă;

La 1 septembrie se face pomenirea unei minuni a Maicii Domnului.

Postul în cinstea ei;

Sinodul din Constantinopol (1166) a hotărât pentru toată creștinătatea ortodoxă să fie ținut postul în cinstea Adormirii Maicii domnului (1-15 august), în amintirea zilelor de ajunare pe care le-a ținut Sfânta Fecioară Maria înainte de adormirea sa.

h) În Biserica noastră, mai cu seamă în mănăstiri, dar și în unele biserici, există „Prohodul Maicii Domnului”, similar celui din Vinerea Patimilor, care se cântă la 15 august, în timp ce se ocolește Biserica cu epitaful Sfintei Fecioare Mana și cu icoanele Adormirii Sale.

i) La Proscomidie, după ce s-a tăiat Sfântul Agneț, se taie o părticică mai mică decât Sfântul Agneț, dar mai mare decât cele nouă părticele ale sfinților. Această părticică, tăiată în cinstea și spre pomenirea Născătoarei de Dumnezeu, se pune de-a dreapta Mântuitorului.

j) Evlavia credincioșilor ortodocși pentru Maica Domnului s-a exprimat și în cultul public al Bisericii prin diferite genuri de predici (omilii, panegirice, cuvântări de laude) rostite de predicatori la diferite praznice mariologice. Aceste predici prezentate practic sunt de un realism dogmatic și moral incontestabil, cum ar fi de exemplu, cele ale Sfântului Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Damaschin. Această evlavie pentru Maica Domnului se exprimă și în colindele străvechi ale românilor, în care se întâlnesc în fericită osmoză, poezia și muzica sufletului nostru plin de pietate și caldă umilință, precum și în poezii de o rară sensibilitate religioasă și o puternică vibrație sufletească (Mihai Eminescu -„Rugăciune”; Ioan Alexandru – „Imnele iubirii”ș. a)

5.1.2. Minunile și aparițiile Maicii Domnului

De sfințenia Maicii Domnului și de acțiunea sa de mijlocitoare în folosul omenirii se leagă o alta problemă cu multă popularitate în sânul maselor credincioșilor. Este problema minunilor Maicii Domnului.

Asemenea oricărui sfânt, și Fecioarei Maria i s-au atribuit minuni, ca o expresie firească a evlaviei populare. Unele dintre aceste minuni se poate să fi avut loc chiar în timpul vieții sale pământești iar altele au continuat să aibă loc până în zilele noastre. Numărul minunilor atribuite Fecioarei a crescut după Evul Mediu, atingând oarecum apogeul în secolele XIX și XX.

Discutând obiectiv lucrurile și înlăturând abuzul de pietate și exagerările sentimentalismului religios, dând la o parte tot ceea ce este apocrif și legendar, sinaxarele și viețile Sfinților istorisesc minuni reale ale Maicii Domnului făcute la rugăciunile stăruitoare ale credincioșilor.

În sensul acesta au circulat o mulțime de manuscrise intitulate „Minunile Maicii Domnului”, citite cu multă pietate și respect de credincioșii noștri, înlăturând partea de legendă din aceste manuscrise, rămân multe minuni pe care le găsim istorisite și în izvoare demne de toată încrederea. Lucru neîndoielnic este faptul că Maica Domnului a săvârșit minuni ca una ce este Maica lui Dumnezeu. In planul de trăire duhovnicească a credincioșilor s-au înregistrat apariții minunate ale Maicii Domnului, ca o atenție la rugăciunile ce i se înalță de către cei ce o iubesc. De-a lungul secolelor au fost relatate mii de asemenea apariții ale Fecioarei, începând cu cea din Apocalipsă.

Cele mai dese apariții au avut loc în perioada 1830-1930. Aceasta perioadă ar merita să fie numită „marele secol al aparițiilor Fecioarei”. Dintre toate aparițiile, celebre sunt cele de la Guadalupe (9-12 decembrie 1531, la Guadalupe, Mexic, Fecioara i s-a arătat lui Juan Diego), Lourdes (11 februarie-16 iulie 1858 la Lourdes, Franța, lui Bernadette Svabirons) și Fatima (13 mai-13 octombrie, 1917 la Fatima, Portugalia, unor copii: Lucia, Francisco și Jacinta).

Aceste apariții au fost îndelung contestate și, deși impresia generală în rândul criticilor este că Biserica acceptă asemenea apariții, împreună cu alte superstiții, pentru a atrage pa naivi, istoria receptării lor demonstrează că, dimpotrivă, Biserica este foarte precauta în privința aparițiilor, acordându-le un statut inferior, întrucât ele sunt semne care ajung la noi prin intermediul simțurilor și pot fi simple iluzii ale propriei noastre subiectivități.

5.1.3. Adormirea Maicii Domnului

Viața pământească a Maicii Domnului, trăită atât de minunat cum n-a trăit-o nici un muritor, deși petrecută în umbră și taină, învăluită cu razele maternității divine și ale fecioriei, s-a sfârșit. Cea care s-a făcut scaun împăratului cerurilor, se pune în pământ și mormântul său se face scară către cer. Acțiunea ei de Născătoare de Dumnezeu e terminată.

„E timpul să te iau la Mine, mama! Așa cum ai umplut pământul și pe cei de pe pământ, tu, cea cu dar dăruită, tot așa se bucură acum cele cerești… Fiul cheamă la sine pe mamă, Creatorul cheamă pe Creatură să se unească cu El. Fiul Cel dulce vrea să răsplătească mamei.“ După unii, Maica Domnului, bătrâna și obosită, adoarme pe la anul 45 d. Hr., iar după alții, pe la anul 48 d. Hr. (deci cam în vârstă de 60-70 ani), în Efes, marele oraș al Asiei Mici. După alții, Maica Domnului s-ar fi întors la Ierusalim unde o surprinde o persecuție, astfel că moare de moarte martirică, ceea ce nu este adevărat.

După adormirea sa, trupul său e înconjurat de cele mai gingașe semne de venerație.

Aflăm că Apostolii au îngropat acest trup în mare cinste, după însăși dorința Maicii Domnului, în grădina Ghetsimani, pe Muntele Eleonului, aproape de Ierusalim, între mormintele drepților ei părinți și al logodnicului ei. Această credință câștiga sufletele creștinilor și este admisă unanim în secolul al V-lea.

Vedem în acesta moarte o împlinire a legii naturale a firii. Maria n-a fost eliberată de această lege, ca una care s-a născut din sămânța lui David, s-a curățit pe sine prin lucrarea de bună voie a virtuților și a fost curățită de Duhul Sfânt la Buna-Vestire și la Cincizecime.

Legea intrată în fire în urma păcatului își cere dreptul: „Aici, în adormire, moartea constituie o datorie a firii omenești peste care nu se poate trece dacă vrei să te eliberezi de trupul muritor și să te îmbraci cu trupul învierii.“

Maica Domnului a murit ca o creatură. Ea este și rămâne o creatură, părtașă cu noi la îndumnezeire, dar mai presus de noi printr-un excelent exemplu al vieții prin harul pe care l-a căpătat înaintea tronului dumnezeiesc.

Adormirea Maicii Domnului a fost o adormire, sau o moarte, naturală și reală. Cea care era „plină de har” și curățită de Sfântul Duh, nu era nemuritoare. În virtutea integrității sale perfecte, ea nu avea nici o urmă de pată sau păcat în ființa sa; ființa sa rămâne însă mărginită. Ființa sa materială moare cu adevărat așa cum a murit cu adevărat însuși Domnul nostru Iisus Hristos, după natura Sa omeneasca, luată în întregime din Maria.

Maria, totuși, nu moare datorită acelorași condiții deterministe, datorită cărora mor toți oamenii. Ea, neavând păcat, nu a suferit nici o boală, care este urmarea păcatului, și, deci, nu a fost supusă în același grad cu oamenii, nici ascuțișului morții. De aceea, moartea sa poate fi mai luminos redată prin „adormire”. Ea adoarme „din dragoste serafica și din topitorul ei dor fierbinte după mult iubitul ei fiu.“

Sfântul Ioan Damaschin spune despre moartea sa: „Fără dureri a fost nașterea sa și fară dureri a fost și trecerea sa. Ea în care acul morții, păcatul, a fost omorât, este începutul vieții de mai bine.”

O veche tradiție spune că Sfântul Apostol Toma, care propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în India, nu a putut fi de față la înmormântare, ci a venit după trei zile. El i-a rugat pe Apostoli să deschidă mormântul, pentru a vedea și el trupul slăvit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Când Apostolii au deschis mormântul, n-au mai găsit în el trupul Fecioarei. Au găsit numai fâșiile și giulgiul. De aici și credința, că trupul Fecioarei fusese înălțat la Fiul și Dumnezeul ei, ca să viețuiască împreună cu El și să împărătească cu El, făcând astfel ca firea noastră să urce în împărăția cea veșnică, nu numai prin Fiul Său, ci și prin Maica Sa.

Deci prin lucrarea Sa providențială, Dumnezeu a făcut ca unul din Apostoli să întârzie, pentru a face posibilă deschiderea mormântului și astfel, descoperirea acestei taine (că trupul său fără boală și fără pată păcatului n-a putut sta în pământ, n-a putut fi supus putreziciunii).

Ar fi fost o victorie nemeritată ce ar fi avut-o forțele distrugătoare ale răului asupra acestui trup imaculat și neprihănit. Dumnezeu, Fiul Său, nu lasă acest trup, din care a luat came și sânge, părăsirii și uitării. El îl preamărește, a treia zi, înălțându-l la El în ceruri.

„Faptul că ea n-a putut să dea putreziciunii trupul ei cel de viață începător și de viață primitor, ne-o spune conștiința noastră ortodoxă. Acesta este rezultatul îndumnezeirii creaturii, care nu gustă stricăciunea, ci trece din moarte la viață. Biruința ei asupra firii este rezultatul nașterii ei celei mai presus de fire, acea care a născut Viața cea adevărată, se mută la viața cea dumnezeiască și ipostatică. Moartea Sfintei Fecioare a fost o trecere curată la viața Fiului său, dându-ne nouă chip de nădejde și de unire cu Hristos. Trupul ei s-a făcut inauuemergător la cer. Tradiția ortodoxă mărturisește toate acestea.”

Părintele Stăniloae spune că: „puterea Fiului lui Dumnezeu s-a arătat în aceea că El nu lasă trupul Maicii Sale, din care s-a format trupul Lui, să se corupă în pământ, ci îl învie și îl înalță la cer, unde este El. Era firesc ca trupul ei, din care s-a format trupul Lui, în stare să învingă moartea, să primească și el puterea aceasta, dar nu din puterea ei, ci din puterea Fiului lui Dumnezeu, care a lucrat în ea preamărindu-și trupul Lui. Prin aceasta ni s-a dat asigurare că, nu numai trupul lui Hristos va învia, ci și trupurile persoanelor noastre omenești, având ca și asigurare tiparul acesta, învierea trupului Maicii Lui, cu care s-a unit cât mai mult.”

Maica Domnului este, și în această privință, puntea de legătura între Fiul lui Dumnezeu, născut și înviat ca om, și oameni. Iar faptul că Maica Domnului nu învie și nu se înalță prin ea, se vădește că ea nu se arată cu trupul ei înviat.

Dar, această credință istorică, nu este obiect al credinței obligatorii, ci numai un obiect al evlaviei. închipuirea creștină a înflorit-o cu timpul și în Apus ea s-a dezvoltat în așa măsură încât a dat naștere unei noi dogme, care învață că Mana, prin harul lui Dumnezeu, s-a înălțat la cer. In Răsărit se menține numai versiunea că. trupul Mariei a fost luat la cer împreună cu sufletul ei și e o credință la care evlavia si dragostea ortodoxă ține foarte mult.

Teologia ortodoxă, privind moartea Fecioarei Maria, sub aspectul ei dogmatic, mărturisește că Maica Domnului a murit de moarte firească, întru îndeplinirea legii naturale pe care o purta în natura sa umană.

Teologia romano-catolică în urma „imaculatei concepții” pentru a dovedi că Maica Domnului a fost eliberată de păcatul originar, s-a văzut nevoita să nege la Maica Domului legătura dintre moarte și păcatul ei originar.

Moartea e o pedeapsă și minare a păcatului strămoșesc (cf. Fac. 2, 17:,, în ziua în care veți mânca din el veți muri”; Rom. 5,12: „printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea. “)

După concepția catolică, Maica Domnului fiind liberă de păcatul originar, trebuia să fie liberă și de urmările lui: slăbiciunea omenească și moartea

Această învățătură a fost ridicată la rang de dogmă la 1 noiembrie 1950 de papa Pius al XII-lea în constituția „Munificentissimus Deus”: „pronunțăm, declaram și definim că este dogmă revelată de Dumnezeu, că Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, mereu fecioara Maria, după terminarea vieții pământești, a fost ridicată la slava cerească cu trupul și sufletul.”

Jaioslv Pelikan arată că din 1919 a devenit obligatoriu pentru Biserica Romano-Catolică să propovăduiască ceea ce sora Maria de Jesus de Apregada afirmase deja în 1670 în scrierea sa „Viața Fecioarei Maria” și anume că Maica Domnului „a fost ridicată la dreapta Fiului ei și a adevăratului Dumnezeu și așezată pe același tron regal ca și Prea-Sfânta Treime, unde nici oamenii, nici îngerii, nici serafimii n-au ajuns vreodată și nici nu vor ajunge în veacul vecilor. Acesta este cel mai mare privilegiu acordat Stăpânei și Reginei noastre, acela de a fi așezata pe același tron, alături de Persoanele divine, ca împărăteasă, în timp ce restul oamenilor sunt doar servitori și slujitori ai Regelui suprem”.

Biserica Ortodoxă recunoaște înălțarea cu trupul la cer ca o consecință a theotokiei și a aeipartheniei, ca o biruință a firii de către cea mai ridicată dintre creaturi, aceasta însă nu independent, nu prin sine, ci cu Hristos, prin Hristos și nicidecum ca rezultatul unei asocieri cu Hristos la opera de mântuire.

Noi spunem că Sfânta Fecioară a murit de moarte naturală. Ea a fost Înviată de Fiul său și stă de-a dreapta lui Hristos, cu trupul glorificat în ceruri. Puterea lui dumnezeiască s-a concentrat și mai deplin în trupul ei, readucându-l la viață, la o viață superioară față de cea pământească.

Învierea și înălțarea reprezintă suprema înduhovnicire, îndumnezeire a trupului, ridicarea în cea mai adâncă demnitate dumnezeiască. “

Cu toate că Biserica Ortodoxă împărtășește credința în înălțarea Sfintei Fecioare Maria cu trupul la cer, a considerat însă că această învățătură de complexitate tainică, este mai bine să nu fie definită printr-o formulare dogmatică.

Diferite tradiții și-au găsit loc în poezia imnografică a sărbătorii Adormirii (15 august), dar n-au constituit niciodată obiectul vreunei speculații teologice sau al vreunei definiții doctrinare. Tradiția despre „suirea Fecioarei Maria cu trupul la cer”, a fost tratată de către preoți și predicatori ca un semn eshatologic, o urmare a învierii lui Hristos, o anticipare a învierii universale.

Imnologia liturgică a praznicului Adormirii Maicii Domnului cuprinde expresii care ar putea fi interpretate în sensul „înălțării Mariei cu trupul la cer”. De exemplu, în oda a șasea a Canonului Adormirii Maicii Domnului se spune că trupul Maicii Domnului nu a rămas putrezit în mormânt, așa cum în naștere fecioria a rămas nevătămată. Neputrezirea trupului în moarte e însă semnul harului lui Dumnezeu și la sfinții asceți, nu numai la Maica Domnului. Un alt tropar al odei a șasea a acestui Canon, întreabă cum trupul care a dat naștere vieții a putut fi „părtaș” experienței morții.

Pe ansamblu însă, în textele liturgice pentru praznicul Maicii Domnului serbat la 15 august, tema înălțării Mariei cu trupul la cer nu e dominantă. Hotărâtor este dimpotrivă faptul că Maica Domnului și-a încredințat sufletul ei neprihănit lui Dumnezeu, Ziditorul.

”Afirmația că, „Maica Vieții s-a mutat Ia viață” e necontenit repetată, fară a oferi o reflecție asupra faptului dacă trecerea la viață s-a referit la trupul și sufletul Maicii Domnului sau numai la sufletul ei.”

Semnificativ este faptul că, în ciuda tuturor aluziilor la înălțarea la cer cu trupul, praznicul se numește adormirea Preasfintei noastre Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu” nu „înălțarea la cer a Mariei. “

În icoanele Bisericii acest fapt este exprimat prin aceea că Hristos este reprezentat lângă trupul adormit al Maicii Sale, ținând în brațe sufletul ei în chip de copil. Nu îngerii buni sau răi iau sufletul ei, ca la ceilalți oameni, ci Hristos însuși. Fiul ei. Și în aceasta se arata legătura directă între Maica Domnului și Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din ea ca om.

5.2. Maica Domnului Mijlocitoarea și pururea rugătoarea

Maica Domnului ca Mijlocitoare și pururea rugătoare a noastră în fața lui Dumnezeu este unul dintre cele mai pioase capitole ale trăirii și credinței ortodoxe cu privire la mariologie.

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, prin istoricii bisericești, ne oferă multe prilejuri și multe dovezi în care Sfânta Fecioara se arată că a mijlocit și mijlocește în fața Fiului său pentru noi. Termenul grecesc care exprimă această dragoste nețărmurită a Maicii Domnului către Fiul ei este acela de „irpeaPsia”.

Fecioara Maria a dovedit puterea rugăciunii sale încă din viața pământească. Cele petrecute la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 3-10) dovedesc acest lucru. Cuvintele rostite aici: „Nu mai au vin” (Ioan 2, 3) constituie rugămintea Maicii Domnului pe lângă Fiul ei, Care ascultând și împlinind ruga Maicii Sale, săvârșește prima minune.

Nu este un fapt întâmplător că Mântuitorul își începe șirul minunilor la mijlocirea Mamei Sale și că ascultând rugămintea ei, își arată slava și atotputernicia. Această istorisire evanghelică a fost un îndemn pentru credincioșii dintotdeauna de a adresa rugăciunea lor Maicii Preacurate, pentru ca ea, la rândul său, să le supună Mântuitorului spre ascultare.

Nimeni dintre muritori n-a fost unit cu Hristos într-un mod mai desăvârșit decât Sfânta Sa Maică și nimeni nu s-a umplut mai mult cu lumina dumnezeiască decât ea. Cum am putea atunci tălmăci sensul cuvintelor: „mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Fiului”, pe care le auzim la sfințirea apei mici, decât în sensul că ea, fiind lângă tronul Fiului Său, necontenit se roagă pentru noi? Biserica o cântă și o laudă, mai cu seamă în Acatistele pe care i le-a închinat ca fiind „făclia neatinsă a focului celui imaterial”. Așadar este asemănată cu o torță care are focul dumnezeiesc, lucrând în calea tuturor credincioșilor. Maica Domnului ne întărește cu putere în credință și dragoste, cum citim în Acatistul Bunei-Vestiri.

Ca Maică a Domnului, Sfânta Fecioară se află în cea mai mare apropiere de Fiul ei, iar prin întrupare, în deplină solidaritate si cu neamul omenesc, astfel că ea este în cea mai mare măsură persoana ce face legătura între pământ și cer, ce mijlocește între om și Dumnezeu, purtând rugăciunile adresate ei de către credincioși, înaintea harului ceresc, în scopul izbăvirii de păcate și al mântuirii. Dai- această mijlocire a Maicii Domnului nu este decât o „mijlocire prin rugăciune”, pentru obținerea harului mântuitor de la Hristos, o mijlocire „de aceeași natură cu mijlocirea sfinților, numai de un grad mult superior „așa după cum și Sfânta Fecioară este mai presus decât toți îngerii și decât toți sflntii.”

În acest sens și rugăciunile Bisericii care îndreptându-se către Prea Sfânta Fecioara o roagă: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”, consfințind în acest fel mijlocirea pe lângă Fiul ei după trup, pentru mântuirea tuturor. În „Mărturisirea Ortodoxă”, mijlocirea Sfintei Fecioare este pusă în legătură cu cinstirea ei deosebită, statornicind datoria creștinilor de a i se închina cu toată evlavia și de a o ruga „să fie mijlocitoare, căci mult poate rugăciunea Maicii la Fiul ei binevoitor.”

Fecioara și sfinții nu săvârșesc prin ei înșiși mântuirea noastră, nu se substituie lui Hristos, dar ne dau un puternic ajutor pe calea cea bună, ne apropie mai mult de Dumnezeu, mijlocindu-ne de la El cele de care avem nevoie. Dintre acești mijlocitori între cer și pământ nici unul nu e mai presus de Maica Domnului. Numai ea a mijlocit totul și numai ea L-a mijlocit pe însuși Mântuitorul.

S-a părut oarecum că rugăciunile pe care credincioșii le aduc Sfintei Fecioare sunt uneori exagerate. Este o îngrijorare care nu are nici un temei. Toate rugăciunile din cărțile de slujbă ale sfintei noastre Biserici îi atribuie Maicii Domnului puteri izbăvitoare și mântuitoare. Desigur că izbăvirea pe care o avem și o dobândim de la Sfânta Fecioară, nu este una și aceeași cu mântuirea care s-a revărsat asupra noastră din jertfa de pe cruce a Domnului; totuși una este în legătura cu cealaltă, cea dintâi având în cea din urma, final, prilejuită de ea și înfățișându-se ca o consecință a ei.

Referitor la problema în ce măsură Sfânta Fecioară ne împărtășește nouă hanii dumnezeiesc, răspundem că ea, ca Maică a lui Dumnezeu, ca imediată văzătoare a harului dumnezeiesc, ni-l poate împărtăși și nouă, nu ca pe ceva care îi aparține, ontologic, ci ca pe o mireasma care s-a înmiresmat pentru eternitate și pe care o revarsă asupra noastră. Strict vorbind, harul nu ni se împărtășește de către Maica Domnului, căci atunci am nega puterea dumnezeiască a Mântuitorului și a Sfintelor Taine, iar din Fecioară am face un alt ipostas. Harul ne vine nouă de la Mântuitorul, ni se comunică însă prin Sfânta Fecioară. În sensul acesta este și dăruitoare. Sfântul Grigorie Palama s-a ocupat îndeaproape de această problemă. Doctrina sa este sintetizata astfel de teologii ruși Vladimir Lossky și Pavel Florensky. Maica Domnului se afla la hotarul ce desparte creatura de Creator. Ea este „înălțimea neajunsă de gândurile omenești, adâncimea nevăzută de ochii îngerești.“ (Acatistul Buneivestiri)

Sfânta Fecioară mijlocește ca împărăteasă a Cerurilor, fiind mai mărită decât heruvimii și decât serafimii, fiind Maică a împăratului nostru și Dumnezeu.

Rugăciunile pe care i le adresează credincioșii sunt cum nu se poate mai potrivite, căci îi scoate din primejdii pe cei ce i se roagă cu evlavie. „Bucură-te cea plină de dar” o cântă Biserica. Ea nu este numai plină de dar, ea este aceea prin care ne vine darul, ea este împărțitoare de dar. Hristos, cu toată plenitudinea de har, câtă se poate împărtăși nu e în afară de Maica Sa, de inima Bisericii, cum nu e în afară de Biserică. în sensul acesta se poate spune, pe de o parte, cu sfinții scriitori ai Bisericii, că prin Maica Domnului, nu se dau numai darurile, ci și harurile, întrucât Hristos lucrează asupra noastră din ea și întrucât intenția Lui răspunde intenției ei și se unește cu ea; pe de altă parte, că prin ea nu ni se dă propriu-zis harul mântuitor, ci numai daruri, întrucât nu intenția ei cu privire la noi ne mântuiește, ci intenția lui Hristos, Cel nedespărțit de ea; intenția ei, luata în sine, ne este numai spre ajutor, prin rugăciunile către Fiul ei și prin ceea ce poate direct din însăși această intenție a celei pline de dar.

Credința noastră de veacuri înțelege mijlocirea Sfintei Fecioare, își pune nădejdea în rugăciunea ei și poziția ei este bine determinată în procesul de mântuire a neamului omenesc. Ea nu ne izolează de Hristos, cum lasă să se înțeleagă pe alocuri un duh străin de ortodoxie.

În concluzie, mijlocirea Sfintei Fecioare între noi și Dumnezeu, este de mare însemnătate pentru viața noastră spirituală, pentru pășirea noastră sigură pe calea mântuirii, pentru creșterea în duh, pentru împărtășirea noastră din belșug din jertfa de pe Cruce a Domnului și din roadele ei „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Sale să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi”.

Dacă Biserica Ortodoxă spune că Sfânta Fecioară este mijlocitoare între om și Dumnezeu, ea învață însă precis că mijlocește în fața Fiului Său, fără a se substitui Unicului Mijlocitor (I Tes. 2, 5). Hristos este unicul Răscumpărător. El a mântuit lumea, iar Fecioara și sfinții s-au mântuit tot prin Hristos.

Ea ne ajută să ne însușim mântuirea adusă de Hristos prin jertfa Sa. Fecioara însăși Îl numește Mântuitorul ei.

În mijlocire ea nu produce ceva de la sine, în mod independent, ci de la ea și prin Fiul Său, al cărui merit rămâne întreg în istoria mântuirii, fiind izvorul harului și a tot binele. Expresiile din rugăciuni, ca: „Stăpână, milostivește-te spre noi”, „nu avem alt ajutor”, „în tine nădăjduim” sau chiar „mântui este-nepe noi” par să arate o mântuire exclusivă în numele Maicii Domnului.

Nimeni însă nu înțelege, nu gândește, nu simte, atunci când se roagă, ca acest termen (mântuiește-ne) are același conținut, ca și când ar fi vorba de răscumpărarea sau mântuirea lumii prin Hristos. Aceste expresii ne arată doar cinstirea pe care Biserica Ortodoxă o dă Maicii Domnului, dincolo de toți sfinții și îngerii, știind-o de-a dreapta lui Dumnezeu. în acest sens spunem că ajutor mai mare ca al ei nu există.

Astfel, Biserica și credincioșii ar nădăjdui numai în ajutorul ei și nu s-ar mai ruga nici sfinților, nici îngerilor, nici lui Hristos chiar. în Ortodoxie, Hristos rămâne singurul nume sub soare prin care ne mântuim, iar dacă zicem că Sfânta Fecioară este mijlocitoarea și nădejdea noastră, nu o considerăm în afară de El. Tot Hristos ne mântuiește dar „prin sau pentru rugăciunile Maicii Sale”, formulă prin care se încheie toate slujbele ortodoxe.

Mijlocirea nu este în chip magic, prin constrângere, ci în baza iubirii nespuse între Maică și Fiu.

Maica Domnului este simbolul dragostei divine, în calitatea ei de Maică a lui Dumnezeu. Maica Domnului rămâne protectoarea, ocrotitoarea în toate nevoile, necazurile și nenorocirile noastre. Ea este cea mai aproape de neamul omenesc și cea mai aproape de Sfânta Treime, căreia îi aduce soliile noastre.

Pentru acesta o avem în Biserică, în altare, în icoane, în rugăciunile întregului ritual bisericesc, unde ea ocupă locul întâi după Sfânta Treime.

„Biserica o cheamă mereu în ajutor pentru că ea întrece în har toată jăptura, în rugăciunile ce i le adresăm Maicii Domnului vibrează tot sufletul, toată credința și dorința de eliberare din slăbiciunea și din nevoile pământești, pentru a ajunge acolo unde este ea, în slava și lângă tronul dumnezeiesc.”

Se crede că rugăciunile Maicii Domnului au o putere deosebită pe lângă Fiul ei, numai pentru că Mama Lui e mai aproape de El decât îngerii, mai cinstită decât hemvimii și mai mărita fără de asemănare decât serafimii, iar ca Mamă are o îndrăzneală deosebită la El.

5.3. Preacinstirea Maicii Domnului

Motivele dezvoltate ulterior ne îndreptățesc să numim pe Maica Domnului „Sfântă”. Acest nume atrage după sine un cult deosebit, pe care Biserica îl manifestă față de Sfânta Fecioară prin forme multiple și variate.

Biserica aduce cinstire în primul rând lui Dumnezeu, apoi Sfintei Fecioare, apoi sfinților, ca unii ce și-au închinat viața lui Dumnezeu. Prin cult înțelegem noi, creștinii, orice formă sau act prin care se exprimă cinstirea lui Dumnezeu sau a altor persoane sfinte în legătură cu El și din respect fața de El. După concepția noastră ortodoxă, cultul suprem este cel de adorare, care se aduce numai lui Dumnezeu, adică persoanelor Sfintei Treimi, Dumnezeu fiind Creator și Proniator a tot ceea ce există.

Cultul Maicii Domnului se înfățișează odată cu cultul creștin de adorare a lui Dumnezeu. Cinstirea Maicii Domnului este „theotokologică” și prin aceasta un aspect special al hristologiei.

Cultul de adorare a Maicii Domnului e un cult intermediar între cultul duliei și cel al latriei. Este cultul hiperduliei, dat numai Maicii Domnului, pentru a arăta deosebita vrednicie a sa. Este mai mult decât venerare, dar este mai puțin decât latrie.

Termenul s-a fixat ta Sinodul VII Ecumenic, când s-a adus acuzația că, cinstirea Sfintei Fecioare și a sfinților, se confundă cu cinstirea dată lui Dumnezeu. Cultul hiperduliei, care dă întregii noastre Biserici un aspect și o coloratură specifică, se întemeiază pe credința dogmatică. Nu e latrie, căci Fecioara nu e Dumnezeu, a rămas tot creatură, dar e supravenerație, deoarece Fecioara a întrecut toate creaturile. Hiperdulia nu întunecă cu nimic latria.

„Cultul Sfintei Fecioare și al sfinților e tot ce poate fi mai frumos în ortodoxie. Chiar din întocmirea tipicului, care schimbă în fiecare zi slujba sfinților, se cinstește însuși Hristos. Liturghia cu jertfa euharisticâ rămâne mereu aceeași, iar sfinții amintiți zilnic sunt o imitare și o cinstire a lui Hristos și în același timp modele pentru membrii Bisericii luptătoare. Sfânta Fecioară e pomenită mereu.”

Chemând în ajutor pe Sfânta Fecioară și pe sfinți, nu nesocotim puterea lui Dumnezeu, întrucât aceștia nu ne ajută prin ei înșiși, ci prin puterea ce Ie-o împărtășește Dumnezeu.

Tot așa, venerând pe sfinți și supravenerând pe Sfânta Fecioară, nu micșorăm cinstirea ce o acordăm lui Dumnezeu. Respectul și cinstirea lor se reduc tot la slăvirea lui Dumnezeu, al cărui reflex sunt și de la care ne vin toate darurile ce ni se împărtășesc prin puterea lor.

Biserica a cinstit-o dintru început, cum arată Liturghiile, inscripțiile funerare din catacombe, sărbătorile care îi sunt închinate și alte momente ale tradiției, așa cum arată Sfinții Părinți.

Sfântul Ioan Damaschin spune: „Să cinstim pe Maica lui Dumnezeu. Trebuie să ne închinăm Maicii Domnului și sfinților pentru că ei s-au asimilat lui Dumnezeu prin acțiunea propriei lor voințe, prin sălășluirea lui Dumnezeu în ei, prin conlucrarea Lui cu ei.”

Sfântul Ioan Damaschin determină adevăratul înțeles al venerației: „Fecioara și sfinții sunt vrednici de închinare nu după natură, ci pentru că au în ei pe Acela, Care după natură e vrednic de închinare, așa cum fierul înfierbântat nu mi-e arzător după natura sa, ci pentru că a primit în sine foc, care are însușirea materială de a arde.“

Așadar Sfânta Fecioară nu este Dumnezeu, nu este ipostas divin, deși a dat trup lui Iisus Hristos. Nu participă la demnitatea dumnezeiască. Numai persoanele Sfintei Treimi sunt adorate: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt.

Ortodoxia este prin excelență religia lui Hristos, dar adorând pe Hristos cinstește, într-o imagine supracereascâ, pe Fecioara ca pe adevărata Lui Mamă.

Serghei Bulgakov arată că iubirea și venerația fața de Sfânta Fecioară este sufletul pietății ortodoxe, inima ei, cea care încălzește și însuflețește trupul întreg. O credință în Hristos care nu implică nașterea Lui virginală și venerația Maicii Sale, este o altă credința., un alt creștinism decât acel al Bisericii Ortodoxe.

Biserica folosește cele mai gingașe, mai mari, mai veneratoare, dintre epitetele ornante ce le poale poate dărui limba omenească cuiva, înconjurând-o totodată și de cele mai mari privilegii pozitive harice. Biserica Ortodoxă venerează pe Fecioara Maria ca pe cea care este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, ca pe cea care este superioară oricărei făpturi. “Evlavia de care se bucură Maica Domnului în Ortodoxie, este întemeiată pe abisul dragostei față de oameni și pe duioșia ei de Mamă.”

Trebuie să remarcăm faptul că nuanțele care disting cultul Fecioarei în Occident (cultul cavaleresc al Mariei, al frumoasei Lorenne, al „femeii dârze”) sunt cu totul străine spiritului sobru al Ortodoxiei. La noi numele Maicii Domnului este pronunțat în mod constant în Biserică, alături de numele Domnului nostru Iisus Hristos.

5.4. Maica Domnului și Biserica

Legăturile dintre Fecioara Maria și Biserica sunt bazate pe faptul că ambele sunt, în totalitate, în legătură cu Hristos. Aceste relații sunt multiple și complexe.

La Pogorârea Duhului Sfânt, Sfânta Fecioară se găsea împreună cu Apostolii și, cu toate că Duhul Sfânt se coboară peste ea la Buna-Vestire, se mai pogoară și acum. Purtătoare de Duh Sfânt și încărcată de atâtea daruri, Sfânta Fecioară a devenit centrul lumii celei nou plămădite în sângele dumnezeiesc curs din coasta Răscumpărătorului pe Cruce. Pârgă a lumii noi, ea însăși a înglobat această lume în sine. De aceea, unii dintre Sfinții Părinți au preaslăvit-o pe Sfânta Fecioară ca pe o Biserică însuflețită. „În proorociile despre Biserică, totul este referitor la Preacurata Fecioară și nu numai „referitor”, ci și direct, sub chipul Bisericii este vorba despre Fecioara Maria”

Ea s-a făcut „locașul lui Dumnezeu Cuvântul” și de aceea este mai mare decât toți sfinții, devenind astfel „cununa vieții cea nedeșertată”, care dă mântuirea și luminarea și scăparea din nevoi.

În sensul cel mai ortodox, Vladimir Lossky, arată cu claritate poziția Maicii Domnului în Biserică, atunci când spune: „ea este hotarul ziditului și al neziditului”, iar când vorbește despre Biserică o numește „inima Bisericii” sau „inima sa mistică”, pentru că ea „mijlocește bunurile veșnice. De aceea nici un har nu e primit în Biserică fără asistența Maicii lui Dumnezeu. Ea prezidează destinele Bisericii și ale universului care se desfășoară în timp”

Continuând, Vladimir Lossky încheie în felul următor: „Taina Bisericii este înscrisa în cele două persoane desăvârșite, persoana dumnezeiască a lui Hristos și persoana omenească a Maicii Domnului”.

Așadar, Maica Domnului mijlocește celor ce aleargă cu credință la ea, pe de o parte prin harul dumnezeiesc, Care se revarsă în toate membrele trupului Bisericii, din Capul care este Hristos, iar pe de alta parte, face legătura între membrele Bisericii și Capul Bisericii care este Hristos. „Așa cum gâtul unește capul cu corpul și le servește spre comunicare reciprocă și indispensabilă, tot așa Maria unește Capul Bisericii – Fiul ei însăși-cu fii ei mistici, fiind plină de dragoste și nepărtinitoare mijlocitoare”.

Maria este tipul Bisericii. Dar, Maria este o persoană, Biserica este un popor, Maria este Maica lui Hristos în sens literal, Biserica este mamă într-un sens mai mult sau mai puțin metafizic. Maria nu este prototipul puterii ierarhice, ci modelul receptivității spirituale și corespunderii la influența harului, care animă interior viața Trupului Mistic. Ca și Maria, Biserica trăiește conform „da”-ului față de voința lui Dumnezeu. Biserica este, de fapt, comunitatea acelora care trăiesc în Hristos prin credință și iubire. Ca și Maria, Biserica este fecioară și mamă.

Maria este Mamă și Fecioară pentru că a crezut în Cuvântul lui Dumnezeu. Fecioria sa este rânduită în vederea maternității sale. Este vorba, paradoxal, de o maternitate feciorelnică, pentru că este semnul unei dăruiri totale față de datoria de mamă. La fel, Biserica imită pe Maria în fecioria sa, pentru că păstrează integră și pură credința mărturisită Logodnicului său.

„Biserica imită pe Maria în maternitate pentru că prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu primit cu fidelitate, devine și ea mamă, pentru că prin predicare și botez naște la o viață nouă și nemuritoare, fii zămisliți prin acțiunea Duhului Sfânt și născuți din Dumnezeu.“

Fecioara Maria este cu adevărat mamă a membrelor lui Hristos, întrucât cooperează cu dragoste la nașterea credincioșilor Bisericii, care sunt membre ale aceluiași trup Hristos. Din acest motiv, este recunoscută ca membru eminent și cu totul unic al Bisericii. În Biserică ea ocupă, după Hristos, locul cel mai înalt și cel mai apropiat de noi.

5.5. Maica Domnului și Eshatologia

Tema fecioriei Maicii lui Hristos, menționata sau nu de textele liturgice în legătură cu maternitatea divină, redă întocmai viziunea Bisericii conform căreia „Fecioara Maria poartă în persoana ei profeția Cetății cerești, Mireasa Mielului (Apoc. 19, 7-9; 21, 9), locașul tuturor celor aleși, care vor fi numai feciorelnici (Apoc. 14, 4), pentru că ei vor merge după miel oriunde se vor duce.”

În Biserică și pentru Biserică, Maica lui Hristos nu e numai cea care vestește viitorul. Ea participa la acest viitor, pentru că acest viitor este prezent în Biserică. Pentru Biserică, Maica Domnului are un loc aparte, în lumea de dincolo, dinainte de a doua venire a Mântuitorului. Nu e singură; alături de ea se află cei pe care temiinologia curentă îi numește sfinți. Pentru Biserică acest lucra este evident mai ales prin posibilitatea pe care o are această categorie deosebită de „morți” (adormiți) și Maica Domnului – a cărei Adormire Biserica o sărbătorește la 15 august – de a mijloci în fața lui Hristos împreună cu Biserica văzută și cu lumea celor în viață, chiar părăsind acest pământ.

„Fecioria „in partu“ a Maicii Domnului este o temă eshatologică. A fost admirabil evidențiată de Sfântul Ambrozie al Milanului, autorul care a contribuit cel mai mult la preamărirea în Biserică a Maicii Domnului, ca Fecioară.” Într-adevăr, nașterea Dumnezeului-Om, în același timp omenească și dumnezeiască, nu era fantasmagorică, ci reală, deși transcendentă.

Fiind divino-umană era în același timp omenească, obișnuită și miraculoasă. Întrupându-Se, Dumnezeu nu desființează trupul, ci îi aduce o garanție de înnoire eshatologică.

5.6. Locul special al femeii în Biserică și concepțiile eterodoxe despre preoția femeii

Problema preoției femeii își află soluția în planul foarte precis al harismelor. Maica Domnului nu are nimic dintr-un episcop. Dacă în iconografie e adesea reprezentată cu un omofor, acesta este doar semnul ocrotirii ei materne și nu al puterii sacerdotale. Serghei Bulgakov arată că Maica Domnului poartă un omofor ca rugătoare în fața Fiului ei, ca mijlocitoare. Omenirea se roagă lui Dumnezeu prin Dumnezeirea înomenită a Maicii Domnului.

În secolele III-IV, deci în perioada de început a creștinismului, documentele „Didascalia Apostolilor” și „Constituțiile Apostolice” consemnau diaconatul feminin alături de cel masculin. Dar, diaconatul feminin avea rol liturgic limitat la botezul femeilor și supravegherea disciplinei acestora în adunările liturgice, precum și calitativă a femeilor bolnave sau în nevoi din comunitate.

„Constituțiile Apostolice” consemnează următoarele date despre diaconițe:

„Diaconița nu binecuvântează și nu face nimic din ceea ce fac preoții și diaconii, decât păzește ușile și slujește preoților și la botezul femeilor pentru bunăcuviință.”

Sacerdoțiul funcțional e o funcție masculină, de martor. Ori, slujirea femeii nu se înfăptuiește prin funcții, ci prin firea, prin natura ei. Slujirea funcțională nu se află printre harismele ei fiindcă aceasta ar însemna trădarea ființei ei, căci preotul îl jertfește pe Dumnezeu, iar- femeia, născându-L pe Dumnezeu, nu-L poate jertfi. Născându-L pe Dumnezeu, rezultă deci, că cinstea ei este mai mare.

„Prin urmare femeia nu poate fi preot fără să se trădeze, pentru că ea este chemată să-și împlinească preoția împărăteasca prin ființa, prin natura ei, conform stării ei harismatice. În împărăție toate funcțiile încetează în fața lui Hristos, Unicul Preot. Hristos săvârșește Liturghia cerească, dar în fruntea poporului, a preoției universale, rămâne Născătoarea de Dumnezeu, căci ea exprimă această preoție în calitate de „esse” a împărăției înseși.

Paul Evdokimov afirmă că „femeia are o intimitate înnăscută, o complicitate cu tradiția, continuitatea vieții, asemănând aceasta cu tăcerea și taina Maicii Domnului, care păstra în inima ei toate cuvintele Fiului Său.”

Aceasta este chemarea femeii creștine: să urmeze exemplul Maicii Domnului în slujirea lui Dumnezeu, în căsătorie sau în monahism.

De la creație suntem deosebiți, bărbați și femei, și că, potrivit cu harismele specifice, am primit în Biserică daruri și funcțiuni care sunt complementare. Totul este de la Dumnezeu, în Biserică, har și dar, care se primește cu recunoștință.

Sacerdoțiul, este o funcție care nu arată vreo superioritate din punct de vedere duhovnicesc, ci este rezultatul unor harisme ale bărbatului ca chip al lui Hristos care este bărbat și recapitulează întreaga fire. Sacerdoțiul ierarhic nu e dorit de femei pentru că Arhetipul Theotokos e mai presus de sacerdoțiu și ierarhii, sfințenia absolută realizată de o ființă umană.

Femeia are modul ei de a fi, propriile ei intuiții, felul propriu, parcă tainic, în relațiile cu ceilalți și chiar cu sine însăși are o taină, parcă nici de la știință, ci numai de la Dumnezeu

Referindu-se la acest lucru, Anca Manolache afirmă; „spune-mi ce crezi despre femeie ca să-ți spun cine ești. Este important ca Biserica să se elibereze în acest domeniu de tot ceea ce a moștenit din iudaism și din arbitrariul secolelor de presiune a femeii, iar credinciosul să lucreze la eliberarea ființei interioare, atât a bărbaților cât și a femeii”

Maica Domnului, ca împărăteasa și ca Maica a lui Dumnezeu, a pus femeia într-o altă lumină: „Prin Fecioara Maria s-a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălțimea bărbatului, deși rolurile lor în viață rămân deosebite, potrivite cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnități stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoiește a se face Fiul femeii. Echilibrul dintre bărbat și femeie est atât de perfect restabilit, încât nimeni nu ar putea răspunde la întrebarea,, cine e mai de preț în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia. In felul acesta creștinismul încetează de a fi doctrină rigidă de teorii și speculații, prin faptul că introduce o femeie și o Maică între noi și Dumnezeu”.

În viziunea ortodoxă, Maica Domnului este socotită cel mai înalt arhiereu după Hristos. Ea este mai aproape de Dumnezeu decât toți preoții și arhiereii. Ea mijlocește pentru preot în parohia sa, cât și pentru arhiereu în eparhia sa.

Neînțelegerea acestor lucruri a dus la grave erori care au culminat cu apariția, în Apus mai ales, a mișcării feministe. Feminismul este o mișcare strict religioasă sau politico-socială, constituită de toate aceste trei direcții, influențând, la rândul ei, viața în toată amplitudinea ei.

Avându-și originile în secolul al XlX-lea, a fost la început o mișcare de emancipare a femeii, de egalizarea ei cu bărbatul, degenerând ulterior, și ajungând să obțină dreptul la avort, la prunc-ucidere, libertate sexuală, în baza faptului ca „pântecul le aparține”, „graviditatea e o deformare a corpului, iar nașterea e dureroasă și nu poate fi desemnată ca sănătoasă”.

Femeia de tip patriarhal, in societatea viitoare, trebuie să fie liberă de bărbat. Demostene Savranis, profesor de Sociologie religioasă la Universitatea din Koln, cere eliberarea femeii de cei trei „k” ai lui Luther (Kirche-Kuke-Kinder, biserică – bucătărie – copil) militând pentru o demasculinizare a religiei. Teologia feministă are convingerea că dintotdeauna credința Mariei a fost credința celor supuși, nedreptățiți și oprimați.

O obiecție destul de problematica a feminismului ar fi starea sacerdotala rezumată, zic ele, numai la genul masculin.

Problematica hirotoniei femeii preocupă azi, mai ales confesiunile occidentale, un loc deosebit de disputat. Această problemă creează dificultăți în drumul spre unitatea de învățătură și comuniune a Bisericilor, chiar în climatul ecumenist de astăzi. Faptul că, mai nou. Biserica Anglicană a acceptat și practică hirotonia femeii produce o mare îngrijorare în cercurile ecumenice actuale.

Biserica Ortodoxă cu toate că a acordat o deosebită cinste femeilor, unele fiind așezate in rândul sfinților, urmând exemplul Mântuitorului, n-a admis niciodată intrarea femeilor în ierarhia sacerdotală.

Membrii ierarhiei nu pot fi decât bărbați, pentru că ei sunt chemați să fie organele văzute ale lui Hristos. unicul săvârșitor al Tainei iar Hristos a fost bărbat.

Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică, rămânând fidele revelației din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, au respins categoric, în principiu și în fapt, hirotonia femeii. Biserica, în înțelepciunea ei, sub îndrumarea Duhului Sfânt, s-a lăsat condusă de o conștiință responsabilă când a oprit femeia de la taina hirotoniei. Ea și-a exprimat convingerea că, dacă Mântuitorul ar fi ținut să primească la taina hirotonisirii și femei, cu siguranță că ar fi primit întâi pe Născătoarea de Dumnezeu.

Dar Iisus Hristos a lăsat-o pe Mama Sa în afara Colegiului Apostolilor încredintându-i sacerdoțiul tăcerii.

Fecioara Maria nu a fost nici apostol, nici preot, căci nu era posibil în plan istoric și nu era nici necesar în plan sociologic, căci relația ei cu Dumnezeu este infinit superioară oricăreia dintre aceste trepte.

Hristos nu a invitat pe Maica sa la Cina cea de Taină. Tradiția ne încredințează că funcția de preot și episcop a avut-o doar bărbatul.

Preoția femeii coboară Divinul în lume. Preoția bărbatului urcă lumea în divin. Dar în amândouă actele cei doi se completează; acceptarea în tăcere, conlucrarea în baza sacerdoțiului universal, dat prin harul botezului și al mirungerii. Mai mult decât atât, taina cununiei dă posibilitatea unui „ sacerdotiu conjugaT. Femeia – mamă este preotul familiei și în același timp, transformatoarea societății.

Chipul femeii în învățătura ortodoxă este dat prin icoana Maicii Domnului, prin ascultarea, propovăduirea și slujirea ei. L-a ascultat prin acel „fiat” al ei. Hristos nu putea să ia și sânge uman dacă umanitatea-Maria nu le-ar fi dat în mod liber, ca ofrande curate. L-a propovăduit prin acel „faceți tot ce vă va spune “ (In. 2, 5) și L-a slujit, urmându-L până la Cruce (In. 19, 25).

Slujirea femeii devine tot mai necesară într-o lume ce se desacralizează, care pierde valoarea femeii, într-o lume în care femeia se masculinizează, nemaiputând complementariza sexul opus. Este datoria creștină de a revitaliza complementaritatea bărbat-femeie după prototipul icoanei Deisis în care perechea bărbat femeie se ridică la perechea model Sfânta Fecioară Maria -Sfântul Ioan Botezătorul, în care orice separație bărbat-femeie se depășește în Hristos.

Concluzii

Biserica Ortodoxă nu a făcut din mariologie o tema dogmatică independentă: ea rămâne inserată întregii învățături creștine ca un leit-motiv antropologic. întemeiata pe Hristologie, învățătura despre Maica Domnului primește un puternic accent pnevmatologic, și prin dubla iconomie a Fiului si a Duhului Sfânt se afla indisolubil legată de realitatea ecleziologică.

Dacă evenimentul Iisus Hristos este actul comunicării de Sine a lui Dumnezeu in istorie si dacă aceasta comportă o golire de Sine a Fiului în întrupare, din partea oamenilor condiția realizării acestui eveniment este acel „fiat” al Mariei. întruparea, coborârea lui Dumnezeu – Fiul își găsește răspunsul in acceptarea liberă și plină de iubire a Mariei (cf Evanghelia copilăriei după Luca, si mai ales episodul Bunei Vestiri 1, 26-38): altfel spus ea este sânul omeniri deschis iubirii lui Dumnezeu care se face trup. Această dimensiune mariană este esențială pentru autocomunicarea lui Dumnezeu in istorie, și se leagă de dimensiunea eclezială a acesteia. De aceea se poate spune ca Prea Sfânta Fecioara Maria si Biserica, în moduri diferite, devin icoana iubiri trinitare in istorie.

O ultimă și importantă dimensiune se referă în sfârșit și la prezența și rolului Fecioarei Maria, Mama lui Iisus în dăruirea Sfântului Duh la Rusalii. În Faptele Apostolilor se menționează prezența Fecioarei Maria cu Apostolii cu câteva femei și cu „frații” Iui Iisus în foișor într-o atitudine de unitate si rugăciune (1. 12-14), și în așteptarea Duhului făgăduit de Iisus (cf 1, 7-8). Această prezență a Mariei la începutul Bisericii reia prezența ei la începutul misiunii a lui Iisus (cf Luca 1, 26-38). Și intr-un caz si in celălalt cel care înfăptuiește nașterea lui Iisus și nașterea Bisericii este Duhul Sfânt (cf. Luca 1,35 si Fapt. Ap 2, 4).

Luca subliniază deci mai subtil ca revărsarea Duhului Sfânt prin Mesia asupra întregului popor nou are loc prin acel fiat și prin prezența maternă și mijlocitoare a Prea Sfintei Fecioare Maria. Într-un alt context teologic, aceeași prezență este subliniată de a patra Evanghelie și aici primul semn prin care Iisus le descoperă ucenicilor Slava Sa la nunta din Cana (In. 2, 1-12) are loc în prezența și prin mijlocirea Mamei lui Iisus. La fel s-a întâmplat si sub cruce, unde Sfânta Fecioara este încredințată ucenicului iubit. Fecioara Maria își ia locul în comunitatea noului legământ care primește Darul Duhului Sfânt, născând pe oameni ca fii ai lui Dumnezeu, oameni încredințați, în persoana lui Ioan. Manei (cf. 19, 25-27).

Sfânta Fecioară, supunându-se legii generale omenești, ca oamenii care suporta urmările căderii, dar s-au ridicat prin Hristos la o suportare ușoară și trecătoare a ei.

Sfânta Fecioară a murit in virtutea legii generale omenești și s-a înălțat prin Hristos, așa cum oamenii scapă de la moarte prin Hristos. N-a avut o moarte ca a lui Hristos, ca s-o învingă prin puterile ei, Hristos n-a murit de o moarte naturala, ca urmare a păcatului, ci de una silnică, potrivnică firii, deși acceptată voluntar. Și tocmai pentru ca moartea Lui a fost potrivnică firii, a învins-o prin El însuși. Fecioara Maria rămâne prin moarte in cadrul ordinii generale a oamenilor, care suporta moartea. Când spunem că Sfânta Fecioară este colaboratoarea noastră, înțelegem ca ea ne ajută pe noi în actul mântuirii. Ea duce rugăciunile noastre la Fiul său și se roagă împreuna cu noi: „Fecioară care ești pururea slăvită, de Dumnezeu Născătoare, Mărie, Maica a lui Hristos Dumnezeul nostru, primește rugăciunile noastre si le du la Fiul tău si Dumnezeul nostru ca să mântuiască și să lumineze pentru tine, sufletele noastre.”

Încă din viața pământească, Fecioara Maria a dovedit puterea rugăciunii sale de Mamă în fața Fiului său. Sfântul Evanghelist Ioan ne istorisește în amănunt faptele ce s-au petrecut la nunta din Cana Galileii (Ioan 2), fapte care subliniază mijlocirea Preasfintei Maici. Cuvintele sale „nu mai au vin” sunt cuvinte care solicită ajutorul și intervenția Mântuitorului în favoarea nuntașilor. Mântuitorul ascultă cerințele Maicii Sale și înfăptuiește prima minune (Ioan 2, 11). Nu este un fapt întâmplător că Mântuitorul își începe șirul minunilor la mijlocirea Maicii Sale, și că ascultând rugăciunea ei își arată slava si atotputernicia Sa divină.

BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție jubiliară a Sfântului sinod, Ed. I.B.M al B.O.R, București, 2001

The New Jerusalem Bible, Doubleday Garden City, New York, 1985.

Sf. Nicolae Cabasila, Trei omilii la Nașterea, Bunăvestirea și la Adormirea Presfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos, București, 1999

4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, (trad. rom. de pr. Dumitru Fecioru), Ediția a-III-a, Editura Scripta, București, 1993.

5. Sf. Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Icos, București, 1999.

Sf. Maxim Mărturisitorul Viața Maicii Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Idem, Ambigua, (trad. rom. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae), colecția P. S. B., Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1980.

8. Bria, Pr. Prof. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1992.

9. Bulgakov, Nicolae, Ortodoxia, (trad. rom. Nicolae Grosu), ed a II-a, Ed. Anastasia, București 1993.

10. Buzescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Panaghia Theotokos în imnologia Minielor, în Rev. „Ortodoxia”, XXXII nr. 3, iulie-septembrie, 1980.

11. Braniște, Pr. Prof. Ene, Cinstire Maicii Domnului în cultul ortodox și formele ei de exprimare, în Rev. „Ortodoxia”, XXXII nr. 3, iulie-septembrie, 1980.

12. Caraza, Drd. Ion, Imnele Sf Efrem Șirul despre Maica Domnului în Rev. „S.T.”, seria a-II-a, an XIX nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1967.

13. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Și Cuvântul trup S-a făcut, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara 1989.

14. Chialda, Pr. Prof. Mircea, Preacurata Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu (Mariologia), în Rev. „S.T.” seria a-II-a anul XXXIII nr. 5-6, 1981.

15. Idem, Preacinstirea Maicii Domnului, în ***, îndrumări Misionare, Ed. I.B.M al B.O.R, București, 1986.

16. Lublich, Chiara, Fecioara Maria, transparența lui Dumnezeu, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 2003.

17. Chitescu, Prof. Nicolae – Todoran, Pr. Prof. Isidor – Petreută, Pr. Prof. Ioan, Teologia Dogmatică și Simbolică, voi. I-II, Ed. I.B.M al B.O.R., București, 1958.

18. Chițescu, Prof. Dr. Nicolae, în legătură cu preoția femeii (studiu dogmatic), în Rev. „Ortodoxia” an XXXI nr. 2 aprilie, 1979.

19. Claudel, Paul, Al doilea cuvânt al lui Iisus pe Cruce în Rev. „Transilvania”, serie nouă anul XXI nr. 3-4, Sibiu, 1992.

20. Cornițescu, Diac. As. Emilian, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, în Rev. „Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

21. Duțu, Pr. Drd. Constantin, Sfânta Fecioară Maria în opera omiletică a Cuviosului Andrei Criteanul și a Sfântului Ioan Damaschin, în Rev. „S.T.” seria a-II-a, anul XXXII, nr. 1-2, 1980.

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Ed. I.B.M al B.O.R., București, 1996.

Idem, Femeia și mântuirea lumii, Ed. Christiana, București, 1995.

Felmy, Karl-Christian, Dogmatica experienței ecleziale, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Ferenț, Pr. Prof. Dr. Eduard., Mariologia, Ed. Presa Bună, Iași. 1998.

Jurcan, Pr. Ioan-Emil, Feminismul și soteriologia ortodoxă, în Rev. “Credința noastră” an III, Nr. 3-4, iulie-decembrie, Alba-Iulia, 1998.

27. Mihălțan, Ioan, episcopul Oradiei, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească, ed. Episcopiei Oradiei, Oradea, 1993.

28. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Maica Domnului – Povățuitoarea, în Rev. „Ortodoxia”, an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

29. Idem, Jertfa și răscumpărare, în Rev. “Glasul Bisericii”, an XXXII nr.1-2, 1973.

30. Georgescu, Arhim. Prof. Chesarie. Preacinstirea Maicii Domnului, în Rev. „Glasul Bisericii” an XXXII nr. 5-6, mai-iunie, 1973.

31. Kniazev, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, București, 1998.

32. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București,

Manolache, Anca, Problematica feminină în Biserica lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994.

Meyendorff, John, Teologia Bizantină, Ed I.B.M al B.O.R, București, 1996.

Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului Ed. Christiana, București 1996

37. Moldovan, Pr. Conf. Dr. Ilie, învățătura Sfintei Scripturi despre Preacurata Fecioară Maria și implicațiile ei religios morale, în Rev. „Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

38. Pârvu, Magistr. Constantin, Temeiurile Ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în Rev. „S.T.” seria a-II-a anul IV nr. 3-4, 1954.

39. Pelikan, Jaroslav, Maica Domnului de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, București, 1998.

40. Pintea, Drd. Dumitru, învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în Rev. „Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

41. Pop, Ep. Vicar. Dr. Irineu Bistrițeanu, împărăteasa Cerului și Mama noastră, Casa de editură Drehia, Cluj-Napoca, 1996.

42. Pop, Pr. Olivian, Gânditori creștini despre rolul femeii în rolul mântuirii, Ed. Tradiția, București, 1999.

43. Popescu Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Costache, Diac. Doru, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Ed. Libra, București, 1997.

44. Plămădeală, P. S. Antonie, Maica Domnului în teologia și viața ortodoxă, în Rev. „B.O.R.” an XCVI, nr. 9-10, 1978.

45. Răduleanu, Pr. Boris, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în Rev. “Glasul Bisericii”, an XXXV, nr. 9-12, 1976.

46. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coordonator), îndrumări misionare, Ed I. B. M al B. O. R, București, 1996.

47. Rezuș, Pr. Prof. Petru, Teologia ortodoxă contemporană, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989.

Idem, Mariologia ortodoxă, în Rev. “Ortodoxia”, an II, nr. 4, 1950.

Suceu, Alexandru, Curs de Mariologie, Ed. Institutului Teologic Romano- Catolic Franciscan Român, București, 1995.

50. Semfora, Monahia Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 1998.

51. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.

52. Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxă, voi I, edita a-II-a, Ed I. B. M al B. O. R, București, 1996.

53. Idem, Maica Domnului ca Mijlocitoare, în Rev. “Ortodoxia” anul IV nr. 1, 1952

54. Idem, Maica Domnului în prologul Evangheliei la Luca, în Rev. “Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

55. Idem, învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și la catolici, în Rev. “Ortodoxia” anul VI nr. 4, 1956

56. Idem, Iisus Hristos, lumina și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993.

57. Tihlea, Pr. Dr. Gheorghe, Maica Domnului după cărțile noastre de cult. însemnări de mariologie ortodoxă. în Rev. “Ortodoxia” an XXI nr. 1-2, 1971.

58. Vizitiu, Pr. Drd. Minai Gh., învățătura despre Maica Domnului în Sfânta Scriptură, în Rev. “S.T.” seria a-II-a, Anul XXX nr. 3-4, 1978.

59. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan – Moisiu, Pr. Prof. Alexandru, Hirotonia femeilor în contextual actual al dialogului ecumenic, în Rev. „M. A” nr. 4-6, 1979.