Legislatia Canonica Ortodoxa Privind Tainele Eterodocsilor

LEGISLATIA  CANONICĂ  ORTODOXĂ  PRIVIND 
"TAINELE"  ETERODOCSILOR

INTRODUCERE

Secolul XX va rămîne în istoria crestinismului marcat prin aparitia miscării ecumenice si a unei noi ideologii care a devenit preocuparea si modul de gîndire a mai multor teologi din toate confesiunile crestine. Pentru foarte multi oameni, ecumenismul a însemnat o punte pentru apropierea credinciosilor din diferite confesiuni spre reconciliere si unitate. De aceea, secolul trecut a fost numit pe drept de multi teologi secolul eclesiologiei.

Dar vointa de unitate cu orice pret, a dat nastere foarte adesea unui entuziasm usor si fără consistentă doctrinară, care crede că poate înmuia si modela realitătile prin căldura lui sentimentală, iar alteori unui spirit diplomatic tranzactionist, numit în anii din urmă si conciliarist, care sustine că poate concilia prin anumite convergente si compromisuri doctrinare, unele pozitii, realităti si chiar erezii care au dus la aparitia numeroaselor comunităti si denominatiuni crestine, despărtite de Biserica cea Una si Apostolică, toate însă, inclusiv denominatiunile crestine, revendicînd pentru ele calitatea eclesială deplină si egală, ca membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor. Deci, fără nici o privire directă la adevărul de credintă, la Taine, si la preotia sacramentală axată pe episcopatul de succesiune apostolică. Si într-un caz si în celălalt, avem de a face nu numai cu o anumită elasticitate, ci chiar cu un relativism accentuat. Disocierea dintre un Hristos al istoriei si Hristos al credintei, a devenit manifestă pentru multe din comunitătile si denominatiunile crestine, si este prezentă în gîndirea multor teologi pentru care diferentele în materie de credintă au mai mult determinare istorică, sociologică si etnico-culturală, în general. De asemenea, si unitatea vizibilă a Bisericii, este astăzi pentru multi dintre ei o problemă determinată în primul rînd sociologic si apoi teologic.

Datorită acestor fapte, ecumenismul contemporan a ajuns la o mare criză, ceea ce a si provocat retragerea totală sau partială din activitatea CMB, a mai multor Biserici Ortodoxe locale. Situatia actuală obligă pe teologii ortodocsi să actualizeze în duhul Sfintilor Părinti, învătătura eclesiologică a Bisericii primare celei nedespărtite din primul mileniu. Eclesiologia fiind prin excelentă o temă dogmatică, totusi noi asistăm la o preocupare din ce în ce mai activă în această directie a specialistilor de Drept Canonic Bisericesc. 

Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, reflectînd în mod concentrat, printre altele, si învătătura eclesiologică a Sfintilor Părinti, rămîn izvorul pretios de cercetare în domeniul mentionat.

Una dintre temele principale ale eclesiologiei ortodoxe, reprezintă atitudinea pe care trebuie să o aibă Biserica fată de Tainele săvîrsite afara granitelor ei canonice. Recunoasterea drept valide sau respingerea tainelor săvîrsite de eterodocsi implică o serie de consecinte doctrinare profunde care vor avea influentă asupra întregii vieti a Bisericii Ortodoxe.

Dacă încercăm să schităm problemele principale în legătură cu validitatea Tainelor săvîrsite de către eterodocsi, acestea ar fi:

1) Problema Bisericii însăsi, a Bisericii adevărate care nu poate exista decît în calitatea de trupul mistic al lui Hristos, avînd prezent încontinuu pe Duhul Sfînt lucrător prin Taine în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească si Apostolească.

2) Problema succesiunii apostolice. Ce anume defineste succesiunea apostolică si dacă putem socoti Tainele valide acolo unde nu o găsim.

Mai mult decît atît, pentru a putea delimita sau trasa granitele Bisericii, este necesar să ne ghidăm si după criteriul succesiunii apostolice; unde o găsim, acolo si este Biserica, unde nu o găsim, nu este Biserica.

3) Problema intercomuniunii in sacris a credinciosilor care apartin diverselor confesiuni crestine. Intercomuniunea cerută atît de imperios de toate ramurile protestantismului, neoprotestantismului, practicată de către romano-catolici la asa zise ospete euharistice ba chiar si promovată de unii teologi ortodocsi.

4) Problema eventualei uniri a Bisericii ortodoxe cu alte confesiuni crestine, problemă atît de actuală oricînd, este si ea printre acelea a căror solutionare justă depinde în primul rînd de existenta Tainelor lucrătoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe.

5) Problema unui viitor Sinod Ecumenic, în sensul că membrii unui astfel de Sinod nu pot fi în primul rînd, decît episcopii cu succesiune apostolică; dar există oare episcopi cu succesiune apostolică si în afara Bisericii Ortodoxe?
La toate aceste întrebări si la multe altele nu este cu putintă a da răspunsul, fără să ne clarificăm care sunt conditiile pentru ca un ritual săvîrsit într-o comunitate eclesială sau alta, să aibă calitatea de Taină, prin care să lucreze harul Sfîntului Duh.

Studiind bibliografia de specialitate, este usor de observat faptul că tema pe care ne-am propus să o abordăm în lucrarea aceasta, a fost studiată de mai multi teologi romîni si străini, în mod special de către dogmatisti, dar în acelasi timp se observă  marea lipsă a analizei existentei Tainelor în afara Bisericii din punct de vedere al Dreptului Canonic Bisericesc. Acest lucru nu este de mirat, întrucît, încă de la sfîrsitul secolului XIX; celebrul canonist dr.Nicodim Milas, fost episcop al Zarei în Dalmatia, în prefata scrisă la editia primă a lucrării sale Colectiunea Canoanelor Sfintilor Apostoli ale Sinoadelor Ecumenice si particulare precum si ale Sfintilor Părinti care au fost primite de Biserica Ortodoxă Răsăriteană, spunea că pe vremea sa, la sîrbi, canoanele Bisericii Ortodoxe erau aproape necunoscute.

Traducătorul în limba romînă al operei lui Nicodim Milas, dr.Nicolae Popovici, în anul 1930 recunostea că: si noi, romînii, suntem încă destul de departe de o stare ideală în această privintă (…). Lucrările apărute în limba romînă în acest domeniu, atît cele mai vechi, cît si cele mai nouă, sunt si rare si nu corespund deplin nici cerintelor stiintei teologice de astăzi, nici scopului practic.

În perioada de grea încercare, cînd în marea majoritate a tărilor ortodoxe s-a instalat regimul comunist ateu, studiul teologic a fost pus sub aspra supraveghere din partea oficialitătilor statale de atunci. Studiul Dreptului Canonic Bisericesc a fost unul dintre alte materii care au avut cel mai mult de suferit, canonistilor nedîndu-li-se posibilitatea de a desfăsura în mod liber activitatea stiintifică în acest domeniu. Această atitudine a regimului comunist ateu era bine justificat prin faptul ca, oamenii cunoscînd bine sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, cunoscînd învătătura Sfintilor Părinti, altfel ar fi privit relatiile între Biserică si Stat cît si viata bisericească însăsi.

În acelasi timp, aparitia în lumea crestină a miscării ecumenice si angajarea Bisericilor Ortodoxe locale din ce în ce mai activ în activitatea acestei miscări, a atras alte noi atitudini din partea  mai multor teologi ortodocsi, fată de dreptul canonic bisericesc. Pentru ajungerea la unitatea deplină între toate confesiunile crestine pe baza minimului dogmatic sau, cu alte cuvinte, pe baza compromisului dogmatic, unul dintre obstacolele principale a fost văzut stînd tocmai în sfintele canoane întelese si practicate într-un anume fel de toti Sfintii Părinti.

În contextul celor spuse pînă acum, nu este de mirat faptul că unii dintre teologii ortodocsi, ori nu cunosc deloc  legislatia canonică a bisericii, ori văd sfintele canoane drept expresia fanatismului, rigorismului excesiv, fundamentalismului lipsit de duhul dragostei evanghelice.

Vorbind despre importanta studiului Dreptului Canonic Bisericesc si în mod special privirea la Tainele eterodocsilor din punctul de vedere al legislatiei canonice răsăritene, este de luat aminte si următorul fapt: începînd din secolul XIX si pînă în zilele noastre, în teologia ortodoxă se observă o anumită influentă a scolasticismului occidental si a modului de gîndire străine duhului Sfintilor Părinti, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice si canonice. Aflîndu-ne într-o asemenea situatie, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele teologiei din primul mileniu al crestinătătii, întoarcerea la Sfintii Părinti a căror învătătură, în mod cît se poate de concentrat, este formulată în sfintele canoane ale Bisericii. Asa dară, canoanele, care alcătuiesc colectiunea generală, fără deosebire, au obligativitate universală pentru toti membrii Bisericii. (…) Izvorul fundamental si primar, pe care se bazează si din care derivă toate, este Sfînta Scriptură si Traditia – spunea în anul 1884 dr.Nicodim Milas.

Gîndind la toate cele spuse pînă acum, în lucrarea de fată, ne-am propus să prezentăm învătătura Sfintilor Părinti exprimată în sfintele canoane, pentru a da un răspuns la întrebarea: care a fost învătătura Bisericii Ortodoxe din primul mileniu si din totdeauna în privinta Tainelor săvîrsite în comunităti eclesiale eterodoxe. Acest răspuns conditionează atitudinea noastră personală fată de învătătura Bisericii si implicit mîntuirea personală garantată de fidelitatea  fată de Adevărul revelat. Biserica, avînd menirea corăbiei care duce la limanul vesniciei sufletele crestinilor, nu poate avea aparenta că trăieste cu ipoteze si cu probabilităti, ci chiar în viata ei externă, are nevoie de norme sigure, ca bază obiectivă a ordinei si disciplinei – spunea la 1930 episcopul de Arad, dr. Grigorie Gh.Comsa.

TAINELE ETERODOCSILOR. O EVALUARE CANONICĂ ORTODOXĂ PRIVIND VALIDITATEA TAINELOR SĂVÎRSITE DE CĂTRE ETERODOCSI

Relativismul si superficialismul dogmatic apărut în teologia ortodoxă datorită influentei curentului scolastic occidental a făcut pe unii dintre teologi ortodocsi să afirme egalitatea tuturor confesiunilor crestine în general si validitatea Tainelor la eterodocsi în mod special. Această părere cu totul străină spiritului Sfintilor Părinti ortodocsi  a îmbrăcat forma unei învătături adesea numite Teoria ramificatiilor. Esenta acestei învătături este că toate confesiunile crestine existente în momentul actual sunt văzute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos si care detin în mod egal harul sfintitor  si mîntuitor al Sfîntului Duh lucrător în Tainele  fiecărei confesiuni.

Ca să ne dăm seama de tot pericolul acestei învătături, să cităm cîteva citate ale unor teologi ortodocsi care în mod direct sau indirect promovează această teorie.

Teologul grec I. Karmiris, desi afirmă cu putere necesitatea unitătii dogmatice pentru unitatea Bisericii, totusi, din dorinta de a fi de acord cu toate părerile, se exprimă si în privinta aceasta în mod dubios: Acestea asa fiind, împărtirea Bisericească existentă acum provine din cele din afară si de jos, si nu din cele din lăuntru si de sus, provine de la oameni din nedesăvîrsirile si păcatele lor, fiind mărginită si aproape disparentă în fata lui Dumnezeu, de la Care, dimpotrivă, provine unitatea interioară, mistică, a Bisericii.Ca urmare, există o unitate supranaturală si  mai presus de Cuvînt a Bisericii, unitate a membrilor ei cu Hristos în Duhul Sfînt si întreolaltă. Toti crestinii suntem uniti în chip tainic si negrăit cu Hristos si întreolaltă  prin harul Tainelor, al Botezului si al Euharistiei (subl.n.).

Iar la notă acelasi teolog spune: De aceea, Patriarhia ecumenică nu a ezitat să adreseze vestitul mesaj din anul 1920, Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni, caracterizînd confesiunile crestine ca Biserici si accentuînd că "se impune să se învioreze si întărească înainte de toate, iubirea între Biserici, socotindu-se între ele nu străine, ci ca înrudite în Hristos si concorporale si împreună mostenitoare ale făgăduintelor lui Dumnezeu, în Hristos".

Tot la notă, Karmiris dă cu aprobare părerea în acest sens a mitropolitului rus Platon al Kievului. Platon zice: Dacă se compară Biserica universală cu un templu urias, împărtit în mai multe paraclise, în partea de jos acestea sunt despăr în partea de jos acestea sunt despărtirile între ele prin pereti, fără ca aceste despărtiri să ajungă pînă la acoperis. În partea de jos confesiunile sunt despărtite între ele, în cea de sus, dimpotrivă, sunt într-o comuniune spirituală între ele  si toate au în acelasi mod intrarea în cer, la acoperisul acestui templu mistic.

ÎPS Antonie Plămădeală în prefata scrisă la  Mistica si Ascetica Ortodoxă  de  Ioan Gh. Savin spune: Pe culmile spiritualitătii, pe culmile desăvîrsirii crestine, marile personalităti duhovnicesti  se întîlnesc. "Confesiunile" – catolici, ortodocsi, vechi orientali, vechi catolici – rămîn undeva sub norii deasupra cărora se înaltă sfintii, a căror rîvnă se dirijează mai mult spre desăvîrsirea morală si spre întîlnirea cu Dumnezeu prin asceză si prin rugăciune, situîndu-se în dreapta credintă prin miracolul urcării deasupra disputelo.

ÎPS Serafim Joantă   în privinta temei respective se exprimă în felul următor: Sfîntul este omul universal, omul total, care nu mai este separat de nimeni si  de nimic. În el, toate frontierele, chiar si cele confesionale, sunt depăsite.

Preot prof. I. Mihălcescu spune: Botezul este deasupra diferentelor confesionale: cel botezat în numele Sfintei Treimi, poate să apartină indiferent oricărei confesiuni. El e poarta prin care se pătrunde în crestinismul  întreg si nu în vre-o confesiune oarecare. De aceea, Biserica noastră învată  că nu e mîntuire afară de Botez (extra baptismul nulla salus), în timp ce Biserica Romano-Catolică zice extra ecclesiam nulla salus.

Tot pericolul acestei teorii constă în faptul că ea merge pînă la renegarea întregii eclesiologii ortodoxe care afirmă cu tărie conditionarea validitătii Tainelor de adevărul de credintă si comuniunea euharistică cu unicul Trup Mistic al lui Hristos care este Biserică. Nu putem face abstractie de această legătură întrucît: numai unde este Biserica este Euharistia si numai unde este Euharistia este Biserica – spunea Părintele Dumitru Stăniloae.

În acelasi timp Părintele Profesor D. Stăniloae sublinia faptul că: Dacă credinta dogmatică a Bisericii si unitatea ei sunt expresia trăirii prezentei deplin mîntuitoare a lui Hristos în ea, aceste dogme nu pot fi făcute obiect de tranzactie, cum ar putea fi o credintă socotită simplă interpretare a lui Hristos aflat la distantă.

Întrucît dogmele sunt expresia experientei puterii mîntuitoare integrale a lui Hristos prezent în deplinătatea  lucrării lui în Biserică, unitatea Bisericii constă si în unitatea ei în Taine si în investirea ei cu o ierarhie unitară săvîrsitoare a tuturor Tainelor, fără diferentieri, si propovăduitoare a aceleiasi credinte dogmatice. Propriu-zis de abia prin Tainele săvîrsite în mod  unitar de membrii celor trei trepte ale preotiei, Hristos cel prezent în Biserică e o realitate exprimată în lucrarea Lui, în mod unitar si deplin.  Tainele sunt credinta dogmatică aplicată si în acelasi timp ele sustin credinta dogmatică. Credinta dogmatică deplină si totalitatea Tainelor formează un tot (subl.n.).

Sfintele Canoane învată: Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistică) ereticilor. Căci ce fel de împărtăsire (întelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?(II Cor.6,15) – can.46 Apostolic. Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevărat  sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei fără  credintă adevărată), să se caterisească, ca unul care ia în rîs crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii  adevărati de preotii mincinosi – can.47 Apostolic.

 Dacă vreun episcop, sau presbiter sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, să se caterisească si el si cel ce la hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întîia ) de la eretici. Căci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca acestia, nu este cu putintă să fie nici credinciosi, nici clerici – can.68 Apostolic.

Admitînd valabilitatea Tainelor din afara  Bisericii se extind mult si chiar se desfiintează  frontierele Bisericii celei adevărate, văzute, una. Protestantii în mod firesc vor trage concluzia în sprijinul învătăturii lor despre Biserica nevăzută, ca singura cea adevărată. Ideea aceasta eretică în esentă este afirmată si într-o revistă teologică romanească, în articolul "Unitatea Bisericii în perspectivă ecumenică" (Ortodoxia, nr. 3, 1973), unde se spune că  unitatea Bisericii nu s-a spart, pentru că împărtirea si despărtirea crestinilor se referă numai la întelegerea si interpretarea  Bisericii si a continutului credintei –  Isidor Todoran. Dar atunci se pune întrebarea: care este credinta cea adevărată? Nu este  cunoscută de nici o confesiune? Si interpretările acestea sunt toate de valoare egală? Nu intrăm prin aceasta într-un relativism fără iesire?

Autorul citatului de mai dus uită că: O recunoastere teoretică de către  Biserica Ortodoxă  a Tainelor săvîrsite în afară de ea, ar echivala pentru dînsa, cu o renegare a propriei sale constiinte de infaibilitate, ca singura păstrătoare neîntreruptă  a adevărului revelat si a harului, precum  si cu o contrazicere a normelor Bisericii Vechi, pe care  ea a continuat-o fidel.

  În acelasi timp recunoasterea  Tainelor din afara  Bisericii în ele însele ar duce în mod inevitabil, la recunoasterea reciprocă a confesiunilor si comunitătilor ecleziale si deci la acea communio in sacris. Dar aceasta iarăsi înseamnă  relativism si confuzie doctrinară eclezială  oficială, justificate exclusiv sociologic.

Sfintele canoane spun: Nici un crestin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos si să se ducă la pseudomartiri adică la ai ereticilor, sau la cei mai înainte au fost eretici; căci acestia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce vor duce la dînsii să fie anatema – can.34 Laodiceea.

Nu se cuvine a primi binecuvîntările ereticilor ( pîine, aghiasmă ), care mai mult  sunt absurdităti decît binecuvîntări – can.32 Laodiceea.

Episcopul, presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreună cu ereticii, să se afurisească, iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, să se caterisească – can.45Apostolic.

Un teolog rus P. Svetlov sustine si el teoria că toate crezurile, si mărturisirile de credintă cu care se definesc  diferitele confesiuni crestine în esentialul lor, sunt la fel. Diferentele dogmatice ar fi exagerate si lipsite de importantă , si toate comunitătile ecleziale eterodoxe ar trebui să fie văzute ca biserici adevărate ale lui Hristos egale cu Biserica Ortodoxă în har si sfintenie. Tainele săvîrsite la eterodocsi, din punct de vedere al lui  P. Svetlov, sunt  valide întru totul si împărtăsesc oamenilor acelasi har sfintilor si mîntuitor precum si cele săvîrsite în Biserica Ortodoxă.

Chiar si presupunînd teoretic că toti eterodocsii mărturisesc acelasi adevăr de credintă ca si Biserica Ortodoxă, acest fapt oricum n-ar face din grupările eretice mădularele Trupului Mistic a lui Hristos. Adevărul fundamental al crestinismului despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea si învierea Lui, într-adevăr, îl mărturisesc toti, dar acesta încă nu înseamnă nimic. Pentru că, precum spune Sfîntul Apostol Iacob, chiar si demonii cred, si credinta sa au mărturisit-o la fel ca si Sfîntul Apostol Petru (Matei 16, 16:8,29) dar oare ei sunt în Biserica lui Hristos?

Sfîntul Ciprian al Cartaginei la începutul secolului III s-a luptat cu schismaticii Novat  si Novatian în  rătăcirea cărora nu exista nici  o dezbinare din punct de vedere dogmatic, dar totusi Sfîntul Ciprian spune că ei sunt afară de Biserică, nu mai sunt crestini si nu mai sunt cu Hristos. Iată, de exemplu, ce scrie Sfîntul Ciprian într-o Scrisoare adresată lui  Antonian despre Novatian: Tu ai dorit, prea iubite frate, ca eu să-ti scriu si despre Novatian, ce fel de erezie a introdus el. Să stii  doar că  întîi de toate nu trebuie  să ne interesăm ce învată el, atunci cînd el învată afară de Biserică. Oricine ar fi el, el nu este crestin întrucît nu este în Biserica lui Hristos.

 Iar în Scrisoare către Cornelie Sfîntul Ciprian spune următoarele cuvinte: Cum poate să fie cu Hristos acela care nu este cu Mireasa lui Hristos, nu se află în Biserica Lui.

Si în fine în tratatul  Despre unitatea Bisericii  Sfîntul Ciprian spune celebrele cuvinte: Acela nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, care n-are Biserică de mamă.

 Sfîntul Ciprian refuză  categoric tuturor care sunt afara Bisericii Ortodoxe, numele de crestin. De aceea Sf. Ciprian obligatoriu cerea ca novatienii  cînd se întorceau la Biserica-mamă, desi erau doar schismatici, să fie primiti cu rebotezare. De fapt pentru Sf. Ciprian, botezul ereticilor si schismaticilor reîntorsi la Biserică  nu era văzut ca rebotezare ci tocmai ca primul si singurul botez. Noi – spunea Sf. Ciprian în Scrisoare către Cvint – zicem că pe cei care vin de acolo la noi nu îi rebotezăm, ci botezăm (non rebaptizari apud nos sed baptizari); pentru că ei nu primesc nimic acolo unde nici nu este nimic. Botezul  în afara  Bisericii este doar murdara scăldare (sordida et protana tinctio) – spune Sfîntul Părinte în aceeasi scrisoare. Acolo nu se curătă ci mai mult se intină;  păcatele nu se spală ci mai mult se îngreuiază. Acest fel de nastere nu dă fii lui Dumnezeu, ci diavolului –  Despre unitatea Bisericii.

Biserica este înfăptuirea iubirii lui Hristos, si  orice despărtire de Biserică este atentat  împotriva acestei iubiri. Împotriva iubirii păcătuiesc la fel si ereticii si schismaticii. Aceasta este ideea principală a tratatului Sfîntului Ciprian al Cartaginei  Despre unitatea Bisericii  care  se mai repetă si în alte scrisori si epistole ale acestui Sfînt Părinte. Nu poate să fie al lui Hristos  acela care prin viclenie atentează iubirea lui Hristos: cel care n-are iubire, n-are nici pe Dumnezeu. Nu pot fi cu Dumnezeu aceia care n-au vrut să fie în acord cu Biserica lui Dumnezeu – Despre unitatea Bisericii.

Sfîntul Ioan Gură de Aur scriind despre cei ce urmează ereticilor si schismaticilor, spune asa: Dacă acestia din urmă (ereticii n.n)  mărturisesc dogme contrare a lor noastre, trebuie să nu mai avem cu ei nici o comuniune; dar dacă ei cugetă la fel ca noi (schismaticii n.n) , atunci cu atît mai mult trebuie să ne ferim de ei. De ce ? Pentru că ei sunt în patima iubirii de stăpînire… De ce îmi spui – continuă Sfîntul Ioan Gură de Aur – " Ei au aceeasi credintă, ei sunt la fel de ortodocsi ca si noi."  Dacă e asa, atunci de ce ei nu sunt cu noi? Este un Domn, o credintă, un botez. Dacă la ei este bine înseamnă că la noi este rău, dacă la noi este bine înseamnă că la ei este rău. Spune-mi:  oare este suficient că ei îsi spun ortodocsi, atunci cînd la ei a dispărut  harul hirotoniei? Ce folos pot să aibă toate celelalte (taine n.n)  dacă nu s-a păstrat cea din urmă?

Sinodul  local de la Cartagina tinut în timpul Sfîntului Ciprian în anul 256 a dat un singur canon dar care pe drept poate fi socotit ca o capodoperă  în ceea ce priveste formularea învătăturii Bisericii Ortodoxe despre unitatea Bisericii si Tainele săvîrsite în afară de ea. Sfintii Părinti  întruniti la Cartagina spun: Iubitilor frati, fiind noi întruniti  în sfat, am citit scrisorile trimise de la voi, în privinta celor care cred că sunt  Botezati de eretici, ori de schismatici, si vin la Catoliceasca Biserică, care una este, în care ne botezăm si ne renastem. În privinta cărora suntem încredintati că si voi însivă  procedînd în acelasi chip păstrati tăria canonului Bisericii Ecumenice însă fiindcă sunteti în comuniune cu noi, si voiti să cercetati  aceasta din dragostea obstească,  nu vă punem înainte o socotintă nouă acum formulată, ci pe cea  din vechime cercată cu toată acuratetea si sîrguinta de înaintasii nostri, si păstrată de noi  (subl. n) , o împărtăsim vouă, si adăugăm, hotărînd si acum tot ceea ce cu tărie si statornicie totdeauna tinem, că nimeni nu se poate boteza afară de Catoliceasca Biserică; fiindcă botezul este  unul si se află numai îm Catoliceasca Biserică. Că scris este: Pe mine m-a părăsit , izvorul de apă vie, si si-au  săpat  lor groape găuroase, care nu pot tine apă." (Iier. 2,13 )  Si  iarăsi Sfînta Scriptură vestind înainte zice: " Depărtati-vă de apă străină si să nu beti din izvorul străin."  (Pilde 5, 15-16). Si se cuvine ca mai întîi apa să se curătească si să se sfintească de preot, pentru ca  cu însusi botezul să poată sterge păcatele omului celui care se botează. Si prin proorocul Ezechiil zice Domnul: " Si vă va stropi pe voi cu apă curată si vă voi curăti pe voi, si voi da vouă inimă nouă, si duh vă voi da vouă. Deci nu poate curăti si sfinti apă cel ce însusi este necurat , si care nu este Duh Sfînt"(Ezechiil 36,25 ), iar, la Numere zice Domnul: " Si de toate, de care se va atinge cel necurat, necurate vor  fi." (Num, 19,22). Deci cel ce nu poate lepăda păcatele sale proprii, fiind afară de Biserică, cum poate, botezînd, să dea altuia iertare de păcate? Căci si însăsi întrebarea, care cum se pune la botez, este  dovadă adevărului; căci zicînd celui ce se cercetează: " Crezi că primesti iertare de păcate si viată vesnică?" nu zice altceva, decît că aceasta se poate da în Catoliceasca Biserică. Dar la eretici, unde nu este Biserică, e cu neputintă a primi iertarea păcatelor (subl. n). Si prin urmare apărătorii ereticilor sunt datori sau  să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul,  dacă nu cumva să le atribuie si biserică acelora, despre care sustin că au botez (subl. n). Trebuie însă ca cel ce se botează să se si ungă cu Sf. Mir , pentru ca, primind ungerea, să se facă părtasii lui Hristos; deci ereticul, care nu are nici jertfelnic, nici biserică, nu poate sfinti untdelemnul;  prin urmare nicidecum nu poate fi ungere la eretici (subl. n).  Căci ne este lămurit că la aceia cu nici un chip nu se poate sfinti untdelemn spre lucrarea harului. Fiindcă suntem datori a sti si a nu ignora că s-a scris: " Untdelemn al păcătosului să ungă capul meu" (Ps:140), ceea ce chiar de demult a vestit Duhul Sfînt în psalmi. Ca nu cumva, abătîndu-se vreunul, si rătăcindu-se de la calea cea dreaptă, să se ungă de eretici, dusmanii lui  Hristos. Căci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat cel ce nu este preot, ci sacrileg si păcătos, deoarece Scriptura zice că " Dumnezeu pe cei păcătosi nu ascultă, ci de este  cineva cinstitor de Dumnezeu si voia Lui o face, pe acela îl ascultă"  (Ioan, 9, 31); prin Sfînta Biserică întelegem că se dă iertare păcatelor; dar cine poate să dea ceea ce el însusi nu are? Sau cum poate săvîrsi cele duhovnicesti cel ce leapădă pe Duhul Sfînt? Pentru aceasta cel ce vine către Biserică este dator a se reînnoi, ca să se sfintească înlăuntrul prin sfinti; căci  scris este: " Fiti sfinti, precum sfînt sunt Eu", zice Domnul (Levitic 11,44 – 19,2; 20,7) pentru ca si cel prins de rătăcire  să se dezbrace si el înainte de aceasta prin Botezul adevărat si bisericesc, fiindcă oricare om venind către Dumnezeu, si căutînd un preot, aflînd-o în rătăcire, a căzut în scarilegiu. Căci admiterea  botezului ereticilor si schismaticilor cuprinde în sine si consimtirea din partea celor botezati de dînsii. Fiindcă nu poate fi valid în parte; dacă a putut să boteze, a putut să dea si  pe Duhul Sfînt; de n-a putut, din cauză că este în afară de Biserică, n-are pe Duhul Sfînt si nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, si unul este Duhul Sfînt si una Biserica întemeiată de Hristos Domnul nostru, fiindcă dintru început a zis Apostolul Petru că ea este întemeiată pe unitate; prin urmare cele ce săvîrsesc de dînsii, mincinoase si desarte fiind, toate sunt fără valoare. Că nimic nu poate fi primit si ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceea, pe care Domnul în Evanghelie îi numeste vrăjmasi, potrivnici ai săi: " Cel ce nu este cu Mine, împotriva mea este, si cel ce nu adună cu Mine risipeste". (Matei 12, 30). Si fericitul Apostol Ioan, păzind poruncile Domnului a scris mai înainte  în epistolă: " Ati auzit că vine Antihrist, si acum încă s-au făcut multi antihristi." (I Ioan 2, 18); drept aceea stim că este vremea cea de pe urmă. Dintre noi au iesit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea si noi datori suntem a pricepe si a întelege  că vrăjmasii Domnului, si cei ce se numesc antihristi, nu sunt în stare a da harul Domnului. Si pentru aceasta noi cei ce suntem cu Domnul, si păstrăm unirea cu Domnul, si suntem înzestrati după vointa Lui, administrînd preotia Lui  în Biserică, suntem datori a lepăda si a  înlătura si a  dispretui  si a socoti ca spurcate pe toate ce le săvîrsesc potrivnicii lui, adică vrăjmasii si antihristii. Si celor  care vin de la rătăcire si răzvrătire la cunoasterea  credintei adevărate si bisericesti să le dăm îndeobste taina puterii dumnezeiesti, si a unirii, si a credintei si a adevărului.

Constatăm faptul că pe lîngă Teoria Ramificatilor, despre care am vorbit noi pînă acum, în forma ei dură, o seamă de teologi ortodocsi încercînd să găsească o cale de mijloc între învătătura Sfintilor Părinti pe de o parte si curentul scolastic pe de altă parte au încercat să elaboreze în gîndirea lor o atitudine fata de confesiunile eterodoxe si Tainele lor care ar împăca toate părtile implicate în această dispută. Această nouă atitudine pe care am putea să o numim Teoria Ramificatilor Moderată desi respinge ideea  identitătii tuturor confesiunilor crestine în har si sfintenie dar totusi acceptă valabilitatea Tainelor la eterodocsi, într-o măsură mai mare sau mai mică pe măsura deportării lor de Biserica Ortodoxă în privinta adevărului de credintă. Această teorie desi într-o formă mai camuflată dar cu atît mai mult si periculoasă promovează erori teologice foarte grave care în ultima instantă duce la acelasi rezultat de dizolvare a Bisericii Ortodoxe într-o masă de oameni fără nici o identitate si constiinta confesională.

Iată de exemplu câteva citate din diferite lucrări ale părintelui profesor D. Stăniloae: Ce sunt celelalte confesiuni crestine – pune întrebarea autorul si însusi dă răspunsul – socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate… Confesiunile neortodoxe sunt despărtăminte  care s-au format într-o anumită legătură cu Biserica deplină si există  într-o anumită legătură cu ea, dar nu se împărtăsesc de lumina si de puterea deplină a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despărtite de ea, întrucît ele nu s-au putut despărti deplin de Traditia prezentă în ea.

Nu putem spune exact ce primesc cei din afară de Biserică în asa zisele lor Taine. Atîta însă credem, că se poate spune, că aceste ceremonii nu sunt numai o formă goală de orice continut obiectiv, ci implică ceva ce poate alcătui, în unele cazuri mai mult, în altele mai putin, baza pentru o completare si îndreptare a relatiei ce s-a initiat între omul respectiv si Hristos … (Ceremoniile din afară de Biserică) pun si ele pe om într-o anumită relatie cu Hristos, se reflectă si asupra lor ceva din caracterul Tainelor.

Aici foarte usor se observă o oarecare contradictie în ceea ce spune Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, pe de o parte el foloseste expresia asa – zisele Taine iar pe de altă parte  recunoaste o oarecare obiectivitate în ceremoniile săvîrsite în afara Bisericii, care pun pe primitorul lor într-o oarecare relatie, mai mult sau mai putin deplină cu Hristos. Părintele Stăniloaie încearcă să explice această părere, spunînd că există Biserica în care Hristos lucrează integral prin Duhul Lui, Biserica care face posibilă o iradiere a puterii Lui si dincolo de ea (…).

Sau iată un alt citat deja de la Diacon Dr. Andrei Kuraev: Oare putem noi spune că imediat dincolo de granitele canonice ale jurisdictiilor ortodoxe, începe pustia, lipsa de har? Sau putem noi nega oarecări prezente harice care au izvorul lor tocmai într-Una, Sfîntă, Sobornicească si Apostolească Biserică desi ceva mai slab, dar totusi hrănesc comunitătile religioase aflate în afara Ortodoxiei?

Citatele de mai sus ne obligă să facem cîteva precizări esentiale: întîi de toate, grupările eterodoxe nu se depărtează de o oarecare Traditie prezintă în Biserica Ortodoxă (vezi citatul 30 al Părintelui Prof. D. Stăniloaie de mai sus). Ci ei se rup de Însusi Duhul Sfînt care este prezent si lucrător prin harul său sfintitor exclusiv în Biserica Ortodoxă. Duhul Sfînt este Persoană si Biserica este Trupul Tainic al lui  Hristos si cu aceste două realităti poti să ai comuniune ori în mod deplin, ori în nici-un alt fel, jumătătile fiind de neimaginat. Este foarte greu de înteles ce înseamnă Biserici nedepline, asa cum se exprimă Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, precum si existenta harului înjumătătit, îndoit sau împătrit. Dacă în grupările eretice eterodoxe  lucrează harul sfintilor si mîntuitor, înseamnă că ele sunt înlăuntrul Bisericii celei Una, că de fapt sunt  ortodocsi în sensul deplin al acestui cuvînt. Atunci Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe care au condamnat si au anatematizat ereziile si pe ereziarhii lor, ar trebui să fie socotiti ca niste răufăcători si călcători ai celor mai mari porunci ale lui Dumnezeu anume: ca toti să fie una  si  să vă iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.

Părintele Profesor Ioan  N. Floca discutînd despre validitatea Tainelor la eterodocsi se exprimă si el în felul următor: În privinta schismaticilori, Biserica a introdus de asemenea unele distinctii, după măsură îndepărtării lor de Biserică (subl.n).

Această învătătură eclesiologică nouă, n-are nimic comun cu cea ortodoxă, exprimată de Sfintii Părinti si confirmată de Sinoadele Ecumenice. În viziunea teologilor mai sus amintiti, atunci cînd ei iau în discutie "micsorarea" harului, pe măsura depărtării de "sursa" ortodoxă, harul nu este privit în sensul ortodox, ca o comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, prin participarea la energiile Lui necreate, ci ca pe ceva separat de Dumnezeu Cel Viu. Neoplatonismul lui Plotin a  contribuit mult la elaborarea acestei teorii care privea lumea ca pe niste lumini, emanate de divinitate si care slăbesc cu cît se depărtează  de izvorul lor; cel mai depărtat punct în care ajung aceste emanatii luminoase ar fi, conform lui Plotin, cosmosul material.

Cea mai mare greseală a acestei teorii, constă în faptul că  Biserica nu este privată ca un organism integral si viu, ca Trupul tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Un mădular tăiat si separat de organism, încetează să mai fie un tesut viu, el imediat moare si începe să putrezească. Apropierea mortului de cel viu, nu-l face si pe mort viu nici măcar pe jumătate. O asemănare aparentă a unor grupări eterodoxe cu Biserica Ortodoxă, nu poate să facă din ele al doilea Trup al Mîntuitorului Hristos.

Harul divin este unit cu esenta lui Dumnezeu neîmpărtit, nedespărtit si neamestecat. Harul este etern si absolut, ca si Însusi Dumnezeu. Între esenta lui Dumnezeu si har, nu există nici o distantă, nici fizică, nici geografică sau de alt fel. Si de aceea, învătătura despre harul micsorat sau fragmentele de har, ar avea asadar drept consecintă micsorarea Dumnezeului Însusi, în însăsi esenta sa. Conform învătăturii Sfîntului Grigorie Palama, trebuie făcută distinctie între esenta divină si energiile necreate  divine care nu sunt  tot una cu esenta , însă sunt într-o strînsă legătură cu esenta Dumnezeirii, sunt nedespărtite de aceasta. Dumnezeu lucrează în lume prin energiile  Sale necreate si atunci întelegem cît de periculoasă este pentru ortodoxie promovarea teoriei despre existenta unor "fragmente" de har într-o anume biserică – aceasta însemnînd că în aceea biserică  este manifestă, prin harul detinut astfel, numai o parte din Dumnezeire.

Această învătătură gresită pe care noi am numit-o Teoria ramificatiilor moderată de foarte multe ori este argumentată cu întelegerea incorectă a Dreptului Canonic Bisericesc care prevede mai multe forme de primire a ereticilor si schismaticilor în Biserica Ortodoxă, anume: 1) prin Botez , sau prin iconomie – ca să usureze eterodocsilor venirea la Biserica mamă – 2) Mirungere 3) Pocăinta si lepădarea de eres.

Iată cîteva citate: Dacă Biserica într-adevăr ar fi fost deplin convinsă că în schisme si eresuri Botezul nu este valid, atunci cum i-ar fi primit pe schismatici fără botez? – spune Protoiereul, Dr. Gh. Florovsky.

Mitropolitul Nicolai Iarusevici (Biserica Rusă) spune că schismaticii si ereticii  depărtîndu-se de izvorul hrănitor, ei ca niste crengi rupte din copac, continuă să păstreze  înlăuntrul lor umezeală si avînd anumite conditii pot să înverzească si chiar să dea roade. Si într-adevăr, Biserica Ortodoxă, recunoscînd Botezul la crestinii  eterodocsi, vede diferite grade de depărtare a lor de Trupul Bisericii.

Patriarhul Serghie al Moscovei se exprimă în felul următor: Dacă noi împreună cu teologii duri si încăpătînati (so stroghimi tercovnicami) vom spune că afară de Biserică nu există nici-o Taină, atunci… iconomia va fi cu totul de neînteles: cum poate un om practic  nebotezat să fie socotit  ca membru al Bisericii si admis la  Tainele ei, chiar pînă la Sfînta împărtăsanie inclusiv?  Dezvoltînd mai departe această temă, Patriarhul Serghie ajunge la următoarea concluzie: Primind de la Biserica Ortodoxă ceea ce îi lipseste, cel convertit îsi păstrează toate acele Taine valide pe care putea să-i dea comunitatea lui eterodoxă, adică însăsi Biserica prin mijlocul acelei  comunităti încă nu cu totul depărtate de ea…
Este foarte usor de înteles că această întelegere  gresită a Dreptului Canonic nu este altceva decît aceeasi  Teoria Ramificatiilor dar într-o formă mai mascată. Pentru că recunoasterea Tainelor la eterodocsi într-o măsură mai mare sau mai mică, inevitabil duce la recunoasterea deplină a valabilitătii Tainelor eterodoxe.
 Părintele Profesor Ioan N. Floca în privinta validitătii Tainelor la eterodocsi se exprimă în felul următor: pentru cîntărirea si aprecierea gravitătii ereziilor, precum si pentru avizarea la mijloace care trebuie folosite în scopul primirii lor în Biserică, Sf. Canoane îi împart pe eretici chiar în trei categorii si anume: în eretici care trebuie botezati, Tainele lor fiind socotite fără de nici o valoare, în eretici care trebuie numai unsi cu Sf. Mir, Tainele acestora fiind socotite valide si în eretici, cărora nu li se mai administrează nici măcar ungerea cu Sf. Mir, ci li se acordă numai Sf. Împărtăsanie, ca semn si mijloc de primire a lor în comuniunea Bisericii.

Foarte grăitoare în acest sens sunt cuvintele lui Robert Gardiner, secretar al comisiei pentru organizarea  conferintei crestine mondiale, exprimate în a doua scrisoare adresată Arhiepiscopului de Harcov, Antonie (Patriarhia Rusă): Nu cred – spune Robert Gardiner – că Biserica Ortodoxă Rusă doar din principiu de iconomie primeste în sînul ei oameni practic nebotezati. Teoria iconomiei nu poate să permită ca un păgân sau un evreu să devină crestin fără să fie botezat. Biserica Ortodoxă nu rebotează pe romano-catolici, nici nu repetă  hirotonia asupra clericilor tocmai pentru că ea recunoaste valabilitatea botezului si a hirotoniei lor.

În ceea ce urmează vom încerca să găsim explicatia corectă a practicii Bisericii Ortodoxe cînd ea primeste în sînul ei pe eterodocsi fără să-i reboteze. Întîi de  toate, dacă Tainele sunt valide si afară de Biserica cea Una, aceasta înseamnă că există mai multe Biserici si atunci trebuie să excludem din Crez, al noulea paragraf ca fiind fără temei si iesit din uz. Doi, dacă recunoastem valabilitatea Tainelor, de exemplu, la romano-catolici, atunci ce justificare poate să aibă faptul că noi ortodocsii pînă azi nu avem cu ei acea  communio in sacris. Ce ne opreste deci să slujim împreună cu ei, să ne împărtăsim din acelasi potir? Nu ajungem noi astfel la o confuzie doctrinară extraordinară si contradictie între ceea ce spunem si ceea ce facem?

Disputele aprige în legătură cu modul de primire  a ereticilor si schismaticilor la Ortodoxie au izbucnit în Biserică la mijlocul secolului III între Episcopul Romei, Stefan pe de o parte si Sfîntul Ciprian al Cartaginei si Firmilian al Cezareei Capadociei pe de altă parte. Pe scurt, spunem că Stefan al Romei recunostea valabilitatea Tainei botezului la eterodocsi si ca urmare insista ca în întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni ereticii si schismaticii să fie primiti doar prin punerea mîinilor deci Mirungere cum se practică azi fără să fie rebotezati. Adversarii lui arătau că pozitia lui Stefan era cu totul lipsită de baza doctrinară.
Evident că Episcopul Stefan recunostea faptul că ereticii nu posedă Duhul Sfînt, de altfel n-ar fi cerut punerea mîinilor prin care tocmai se împărtăseau darurile Sfîntului Duh. Dar atunci în mod firesc se punea întrebare cum puteau să boteze cei care n-au pe Duhul Sfînt?

Sfîntul Ciprian al Cartaginei spunea: Celor care recunosc că toti ereticii si schismaticii nu au pe Duhul Sfînt si neputînd să dea pe Duhul Sfînt totusi pot să boteze, unora ca acestia le spunem că cei care n-au pe Duhul Sfînt nu pot nici a boteza. Să boteze si să dea iertarea păcatelor  poate exclusiv cel care are pe Duhul Sfînt. Pentru că a ierta păcatele si a sfinti o apă simplă fără Duhul Sfînt nu se poate. Asadar trebuie să alegeti: ori să recunoasteti că acolo unde e botez este prezent si Duhul Sfînt, ori acolo unde lipseste Duhul Sfînt nu este nici botez, întrucît botezul nu e cu putintă fără Duhul Sfînt.

Dar ceea ce este foarte important de subliniat este faptul că si Sfîntul Ciprian, si Firmilian al Cezareei Capadaciei permiteau ca în diferite Biserici locale să existe diferite practici de a primi pe eterodocsi în Biserică, pe primul plan fiind pusă importanta păcii si unitătii între episcopi. Este clar că Sf. Ciprian, fără să recunoască valabilitatea Tainelor la  eretici si fără să schimbe ceva din învătătura dogmatică ortodoxă despre unitatea Bisericii credea că Taina corect săvîrsită în exterior la eterodocsi îsi căpăta valabilitatea ei, sau  altfel spus se umplea de Duhul Sfînt, în momentul în care omul intra în Biserica Ortodoxă, prin faptul că omul mărturisea dreapta credintă si participa la Trupul tainic al lui Hristos. Deci Biserica are putere să primească în sînul ei pe un eretic sau schismatic fără să repete ritualul tainei botezului corect săvîrsit la eterodocsi. Ca un argument doveditor într-un fel în sprijinul acestei explicatii poate să fie si asa numitul "botez al sîngelui" la martiri care introduce pe om direct în Biserica cea cerească fără să aibă loc vreun ritual liturgic.

O mărturie foarte importantă găsim în scrisoarea lui Dionisie Alexandrinul adresată Episcopului Romei, Xist.  Sfîntul Dionisie povesteste de un credincios din turma lui care trăia foarte activ viata religioasă încă înaintea hirotoniei lui Dionisie întru episcop. Si într-o zi acel credincios asistînd în Biserică la Taina botezului si văzînd toate amănuntele acestui ritual a venit la Sfîntul Dionisie si cu mare plîngere si zdrobire a inimii i-a mărturisit că înainte el a fost botezat de eretici, al căror ritual de Botez diferă cu totul fată de cel ortodox, ba mai mult contine si blasfemii. Dar cînd acest om s-a convertit la Ortodoxie a fost primit în Biserică fără să fie rebotezat. Asadar acel credincios cu lacrimi pe fată, insistent cerea Sfîntului Dionisie să săvîrsească asupra lui botezul adevărat după rînduiala ortodoxă. Dar iată răspunsul Sfîntului Dionisie: Eu n-am îndrăznit să fac aceasta – scrie lui Xist al Romei – spunîndu-i că pentru el este suficient îndelunga comuniune a lui cu Biserica Ortodoxă, eu nu îndrăznesc să pregătesc pe acela care participă la sfintirea darurilor, împreună cu toti ceilalti rostea "Amin", venea la Cină, întindea mîinile să primească hrana sa sfîntă, o primea si mult timp se împărtăsea cu Sfîntul Trup si Sînge al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Eu i-am poruncit să se linistească si cu credinta tare si inima împăcată, în continuare să se apropie de cele sfinte.

Din continutul scrisorii Sfîntului Dionisie reiese clar că  nici nu se punea problema validitătii Tainelor la eterodocsi fie că deplină, fie partială. Dar în ceea ce priveste felul de a primi pe eretici în Biserică, el punea accentul pe mărturisirea dreptei credinte si pe comuniunea cu Biserica Ortodoxă adică pe calitatea de membru al ei.

Foarte des unii istorici ai Bisericii Universale si  unii patrologi exprimă părerea că în istorie s-a arătat că dreptatea a fost de partea Episcopului Romei, Stefan si nu a Sfîntului Ciprian al Cartaginei. Această părere este total gresită. Dealungul istoriei, Biserica Ortodoxă a preferat si a urmărit practica iconomiei sau de pogorămînt în relatiile cu eterodocsi iar nu de acrivie pe care o urmărea Sfîntul Ciprian. Dar aceasta de loc nu înseamnă că a fost schimbată învătătura dogmatică ortodoxă despre unitatea Bisericii, si că Tainele ereticilor vreodată au fost văzute ca fiind valide.

Ca să ne încredintăm de aceasta este suficient să citim prima epistolă canonică a Sfîntului Vasile cel Mare scrisă la anul 374 si adresată lui Amfilohie Episcopul Iconiei din Frigia. Această epistolă redă cu fidelitate învătătura Sfîntului Ciprian si a Sinodului din Cartagina tinut în anul 256 în privinta nevaliditătii Tainelor în afara Bisericii celei Una. Iată un citat: Dar s-a părut celor din vechime, si de cei împreună cu Ciprian si cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toti acestia unei hotărîri, pe catari si pe encratiti, si pe idroparastati, si pe apotactiti. Căci începutul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfînt peste ei, căci a lipsit comuniunea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintîi, care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinti, si prin punerea mîinilor peste ei aveau harul duhovnicesc; dar, cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfînt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părintii au hotărît ca botezati de dînsii ca de niste mireni, viind la Biserică, să se curătească  din nou cu adevăratul Botez al Bisericii – can.1 Sf. Vasile cel Mare.

Asadar din citatul  de mai sus se vede limpede că  Sf. Vasile cel Mare în nici-un caz nu admitea existenta Tainelor valide la eterodocsi. Dar cînd este vorba de modul de a primi pe eretici sau schismatici în Biserică, Sf. Vasile admite diferite practici fără ca aceasta să contrazică învătătura dogmatică. Fiindcă în general unora din Asia, li s-a părut ca din interesul conducerii multora să se  primească Botezul acestora, fie primit – spune în continuare Sfîntul Vasile cel Mare referindu-se la eretici si schismatici amintiti mai sus.

Deci învătătura dogmatică ortodoxă că Tainele la eretici nu sunt valide nu se schimbă ci doar se permite practicarea pogorămîntului din interesul conducerii multora. Dacă Sf. Vasile ar fi crezut că Tainele la eretici sau schismatici sunt valide întru totul, atunci el categoric ar fi interzis practicarea rebotezului celor convertiti de la dînsii în Biserica Ortodoxă, întrucît  unul este botez (Ef. 4,5). Dar asa ceva nu întîlnim nicăieri la Sf. Vasile cel Mare.

În a doua epistolă canonică a Sfîntului Vasile către Amfilohie, Sfîntul ierarh iarăsi insistă că encratiti trebuie să fie Botezati din nou: Noi cu un cuvînt îi rebotezăm pe acestia ; iar dacă la voi s-a oprit această rebotezare, precum si la romani, pentru oarecare pricină, totusi norma noastră să aibă tărie…- can.47 Sf. Vasile cel Mare.

Asadar încă o dată ne încredintăm că învătătura dogmatică nu se schimbă cu nimic. Tainele ereticilor si schismaticilor sunt nevalide dar în practica primirii lor se admite principiul iconomiei.

În epistolele sale canonice Sf. Vasile cel Mare împarte pe toti eterodocsi în trei categorii: ereticii, schismaticii si adunării nelegiuite. Dar această împărtire se referă exclusiv la modul cum a fost ruptă de Biserică fiecare din grupările eterodoxe si în nici-un caz la măsura de depărtare a lor de Trupul Mistic al lui Hristos.

Sf. Vasile spune: (Botezul) schismaticilor, (os eti ek tis ekklisias onton) să se primească – can.1 Sf. Vasile cel Mare. Cuvintele grecesti din citatul de mai sus de foarte multe ori sunt traduse – ca al unora care sunt încă în Biserică. Dar  Sfîntul ierarh Ilarian Troitky sustină că acest mod de a traduce nu este corect. Traducerea corectă după părerea lui ar trebui să fie asa: care sunt încă (abia) din Biserică. Si din contextul întregului canon nu reiese deloc că schismaticii ar fi membrii Bisericii Ortodoxe: căci începutul dezbinării s-a făcut prin schisma; iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfînt – spune în continuare  Sf. Vasile. Cuvintele Sfîntului: (Botezul) schismaticilor, ca al unora care sunt încă (abia) din Biserică, să se primească, trebuie să le privim ca referindu-se la schismaticii care întîi au fost botezati în Biserica Ortodoxă si  după aceea au fost atrasi în schismă. Unii ca acestia, bineînteles, datorită caracterului indelibil al Tainei Botezului, nu trebuie să fie botezati din nou în cazul revenirii lor la Biserică.

Dacă cuvintele – os eti ek tis ekklisias onton – ar fi însemnat că schismaticii îsi mai păstrează o oarecare apartenentă la Biserica Ortodoxă, atunci adunările nelegiuite -parasinaghoghai – de către Sfîntul Vasile cu atît  mai mult ar fi trebuit socotite ca fiind incorporate Bisericii. Dar iată ce spune despre ei Sf. Vasile: precum dacă cineva fiind găsit în greseală a fost înlăturat din slujbă, si nu s-a supus canoanelor ci singur si-a atribuit siesi întîietate si slujbă, si  împreună cu dînsul au plecat si altii,  părăsind Catoliceasca Biserică (subl.n.), aceasta este adunare ilegală – can.1 Sf.Vasile cel Mare. Asadar, dacă noi  presupunem că schismaticii – sunt încă în  Biserică – atunci cuvintele referitoare  la adunări ilegale cum că ei au părăsit Catoliceasca Biserică ar reprezenta o afirmatie contradictorie.

Din continutul canoanelor 1 si 47 ale Sfîntului Vasile cel Mare nu rezultă deloc că atunci cînd el acceptă primirea eterodocsilor în Biserică fără rebotezare, ar fi justificat această practică după consideratii dogmatice că unele grupări eterodoxe si-ar păstra o oarecare apartenentă la Biserica Ortodoxă si că Tainele lor ar avea o oarecare obiectivitate. Dacă Sfîntul Vasile ar fi recunoscut Tainele săvîrsite de unii eterodocsi drept valide (în functie de gravitatea ereziei lor) atunci el trebuia să se exprime hotărît împotriva rebotezării acelor eterodocsi întrucît unul este Botezi. Obiceiul locului nu poate justifica încălcarea dogmei Bisericii Ortodoxe despre Unitatea si Unicitatea Bisericii ca loc al lucrării harului Sfîntului Duh prin Taine. De aici rezultă că Sfîntul Vasile cel Mare admitînd primirea eterodocsilor fără rebotezare în nici-un caz nu considera Botezul săvîrsit de unii eretici drept valid, de altfel el însusi practicînd primirea lor prin rebotezare, ar fi căzut sub grava pedeapsă a canonului 47 apostolic. Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel care are Botez cu adevărat … să se caterisească, ca unul care ia în rîs crucea si moartea Domnului – can.47 Apostolic.

Dacă practica bisericească ar fi fost justificată de consideratii dogmatice, dacă primirea ereticilor sau schismaticilor fără rebotezare ar fi însemnat apartenenta lor la Biserica Ortodoxă si validitatea Tainelor săvîrsite în afară Bisericii, dacă validitatea Tainelor ar fi fost conditionată de gradul depărtării ereticilor de adevărul de credintă, atunci Biserica trebuia să precizeze clar, care grad de rătăcire depărtează de Biserica "fatal" făcînd Taine nevalide. Dar nici-o hotărîre sau precizare în acest sens nu există.

În concluzie iată ce ne învată prima epistolă  canonică a Sfîntului Vasile cel Mare: Biserica este Una si numai ea detine plinătatea darurilor Sfîntului Duh. Oricine, în orice fel s-ar despărti de ea – prin erezie, schismă sau adunare nelegiuită – pierde părtăsia cu harul divin. De aceea Tainele săvîrsite afară de Biserică nu pot să aibă nici o validitate harică. Numai din considerări de iconomie bisericească, pentru usurarea procesului de venire a eterodocsilor la Biserica mamă se permite nerepetarea ritualului botezului săvîrsit corect exterior în comunitatea eterodoxă. Nu pentru că Taina a fost validă în ea însăsi ci pentru că ea capătă valabilitate prin mărturisirea de credintă ortodoxă adevărată si  intrarea în comuniune cu Biserica lui Hristos.

Să oprim atentia noastră asupra Canonului 95 al Sinodului VI Ecumenic: … pe arieni si pe macedonieni si pe novatienii  care-si zic lorusi catari si stîngaci … îi primim dînd zapise (scrisori) si dînd anatemei toată erezia car nu cugetă cum cugetă sfînta sobornicească si apostolească a lui Dumnezeu Biserică, pecetluindu-i, adică ungîndu-le mai întîi cu Sfîntul Mir, fruntea si ochii si nările si gura si urechile si pecetluindu-i pe ei zicem: " Pecetea Darului Duhului Sfînt." … Iar  nestorienii si eutihienii si severienii, si  cei veniti din erezii asemenea (acestora) trebuie să facă zapis si să dea anatemei erezia lor, si pe Nestorie si pe Eutihie, si pe Dioscor, si pe Sever si pe ceilalti începători ai unor astfel de erezii, si pe cei ce cugetă cele ale lor si toate ereziile arătate mai  înainte si asa să se împărtăsească cu Sfînta Cuminecătură.

Dacă presupunem că ereziile si schisme treptat – treptat se depărtează de Biserică si în functie de gravitate a rătăcirii lor Biserica recunoaste sau nu ca fiind valide Tainele săvîrsite în diferite grupări eterodoxe, atunci canonul 95 al Sinodului VI Ecumenic ni se prezintă ca fiind ceva contradictoriu sie însusi. Novatienii au fost doar schismatici si pentru ei în afară de anatematizarea rătăcirii lor, se cere si săvîrsirea Tainei mirungerii. Nestorienii, eutihienii si severienii desigur sunt eretici si pentru primirea lor se cere doar anatematizarea ereziei si mărturisirea dreptei credinte fără să fie unsi cu Sfîntul Mir.  Prevederile acestui canon nu se explică altfel decît prin iconomia bisericească si în nici-un caz că Sfintii  Părinti ar fi recunoscut valabilitatea Tainelor la unii din eterodocsi ierarhizînd gravitatea ereziilor lor.

La fel se explică si hotărîrea Canonului 68 al Sinodului al optulea local de la Cartagina din anul 419. Acest canon spune: S-a hotărît ca să trimită scrisori către sinepiscopii nostri, si mai ales către fratele nostru Anastasie de pe scaunul apostolic (Roma). El stie că Africa are nevoie de pace. Însisi fostii clerici, donatisti, care s-au convertit si ar voi să vină la soborniceasca Biserică, ar putea fi primiti de episcopii sobornicesti în slujba de clerici, dacă acesta ar contribui la unirea tuturor crestinilor. Tot asa s-a procedat si în trecut în mai multe Biserici ale Africii unde a odrăslit acest eres. Prin aceasta nu se dezleagă cele hotărîte de sinodul de peste mare  (Italia), ci ca să se usureze unirea celor ce vor să vie la soborniceasca Biserică. Întotdeauna trebuie să se urmărească unitatea ecumenică si folosul mîntuirii  sufletelor în toate locurile. Sinodul de peste mare  (Italia) este împotriva primirii clericilor în aceeasi demnitate, dar noi tinem seama că mîntuirea este dată  pentru toti. Astfel, dacă cei ce s-au hirotonit de donatisti, vin la soborniceasca Biserică, nu vom proceda după sinodul italian, ci noi îi vom primi în demnitatea clericală pentru a se face unirea sobornicească a Bisericii – can.68 Cartagina.

Pentru Sinodul de peste mare donatismul a fost  o problemă străină si sinodalii puteau să-si permită practica mai riguroasă fată de donatisti. Pe cînd pentru Africani donatismul a fost o mare ispită. De aceea episcopii întruniti la Cartagina aplică principiul iconomiei hotărînd ca cei apartinînd clerului convertiti de la  donatisti să fie primiti  în slujba conform rangului lor ierarhic. Prin aceasta nu se dezleagă cele hotărîte de sinodul de peste mare –  precizează sinodalii din Cartagina, întrucît din punct de vedere dogmatic el este corect, Tainele ereticilor si schismaticilor nu sunt valide – ci numai ca să se usureze unirea celor ce vor să vie la soborniceasca Biserică. Altfel acest canon nu poate fi explicat în nici un fel.

În acelasi sens se explică si canonul 12 al sinodului local de la Ruis-Urbnisi din anul 1103 (Patriathia Georgiană): Toti cei care de la hulitoare de Dumnezeu erezie a hacetarilor, care sunt armenii, vin la dreapta si curata credintă si se unesc cu Sfînta si Sobornicească Biserică anatematizînd spurcata erezia monofizită, monofelită si monoenergistă, amestecătoare în Hristos a divinului si umanului si nedeosebitoare în El nici pe Dumnezeu, nici pe Om, ci învătătoare nebuneste unei amestecături străine; pentru toti acestia hotărîm ca să fie botezati cu totul precum păgînii, pentru că si în alte mari Biserici am găsit făcîndu-se asa, precum, de exemplu, este Marea Patriarhie a Antiohiei si toate Bisericile supuse ei în tot Orientul.

Asadar pe cînd Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 hotăreste primirea anticalcedonienilor dor prin Taina Pocăintei, sinodalii georgieni de la anul 1103 hotăresc ca acestia să fie primiti exclusiv prin rebotezare. Iarăsi, aici vedem încă o dovadă faptului că atunci cînd un Sinod hotăreste primirea eterodocsilor doar prin Mirungere sau chiar prin Taina Pocăintei, acestei practici niciodată nu i s-a dat interpretarea dogmatică precum că Tainele săvîrsite la acei eretici ar fi valide si că acea comunitate eterodoxă si-ar păstra o oarecare legătură sau apartenentă invizibilă la Biserica Ortodoxă. Din acest punct de vedere sunt foarte grăitoare cuvintele canonului 13 al Sinodului de la Ruis-Urbnisi: … fiecare om drept-măritor este Templul lui Dumnezeu; … dar fiecare om rău-măritor sau ne-măritor este templul dracului (un comentator necunoscut la marginea manuscrisului a scris despre armeni îti vorbeste).

În ceea ce priveste pe romano-catolici aici este de spus că de-a lungul veacurilor Biserica aplica în practică diferite moduri de primire a lor: prin rebotezare, prin mirungere si prin pocăintă. Sunt mai multe mărturii care arată că deja din secolul XII mai multe Biserici Ortodoxe locale practicau rebotezarea celor care se converteau de la romano-catolicism. Asa se proceda în Constantinopol, Rusia, Serbia, desi paralel  existau si unele exceptii. De exemplu Nifon Episcop al Novgorodului din Rusia primea pe romano-catolici prin mirungere. Un mare canonist tot din secolul  XII  Teodor Balsaman cerea un minimum pe care apusenii să-l  îndeplinească: lepădarea de ereziile lor si Taina Pocăintei.

Al patrulea Sinod local din Lateran (1215) precizează că după căderea Romei din Biserica Ortodoxă grecii au început să practice primirea latinilor prin rebotezare, practică care se mentine si în secolul XIII. La rusi de asemenea în secolul XIII si XIV catolicii erau primiti prin rebotezare.
Sinodul local din Constantinopol din anul 1484 hotărăste ca romano-catolicii să fie primiti întîi lepădîndu-se de rătăcirile lor iar după aceea să fie unsi  cu Sfîntul  Mir. Sfîntul Marcu al Efesului referindu-se la canonul 7 al Sinodului II Ecumenic spune că latinii sunt primiti în Biserică prin mirungere la fel precum în vechime se primeau alti mari eretici – arieni, macedonienii, sabelienii etc. Astfel Sfîntul Marcu Efeseanul arată că si latinii sunt eretici.

Începînd din secolul XV, la rusi, din contra se înrădăcinează practica rebotezării romano-catolicilor convertiti la Ortodoxie. Această practică este confirmată si de un Sinod local din Moscova în anul 1620. În anul 1621 Patriarhul Moscovei si a toată Rusia, Filaret, a dat o circulară specială prin care obliga rebotezarea belorusilor greco-catolici în cazul întoarcerii lor la Biserica Ortodoxă justificînd această hotărîre prin cuvinte: intrucît ei sunt botezati de către apostatul care se roagă pentru papa.

Sinodul local de la Moscova din anul 1667 hotărăste să adopte practica primirii catolicilor conform hotărîrii Sinodului din Constantinopol din 1484 anume prin mirungere. Dar în practică, pînă la începutul secolului XVIII, la Moscova latinii se primeau tot prin rebotezare, pînă la anul 1718 cînd împăratul a toată Rusia, Petru cel Mare, prooccidental prin formare, cu forta impune practica primirii catolicilor doar prin pocăintă.

Biserica Ortodoxă Rusă din Kiev care prin unele practici se deosebea fată de cea din Moscova, începînd din secolul XVII cade sub puternica influentă a teologiei apusene scolastice. Mitropolitul Kievului Petru Movilă este primul ierarh si teolog din istoria crestinismului ortodox care afirmă validitatea Tainelor săvîrsite afară de Biserica Orodoxă cea Una.

În Molitfelnicul tipărit în anul 1646 la Kiev de către sus amintitul Mitropolit despre luterani si calvini este scris: Pe acestia a îi boteza în nici-un caz nu se cuvine, întrucît botezati sunt. Dar despre catolici scrie: Pe acestia nu numai nu  îi botezăm, dar si unsi cu Mirul deja fiind să nu îi mai mirungem din nou. Tot acolo Mitropolitul filocatolic Petru Movilă continuă asa: Dar cel care îndrăzneste să repete aceste Sfinte Taine, sacrilegiu face, si pe Hristos a doua oară îl răstigneste si huleste.

Asadar Mitropolitul Petru Movilă este primul ierarh ortodox care vechii practici Bisericii Ortodoxe de iconomie i-a dat interpretarea dogmatică precum că Tainele săvîrsite de către eterodocsi ar fi valide în ele însele astfel preluînd teza scolastică după care se face totala abstractie de săvîrsitorul Tainei cerînd doar respectarea formei si materii Tainei precum si intentia săvîrsitorului.
Este interesant de văzut cum această părere gresită a persistat în teologia rusă de-a lungul secolelor în mod special în scolile teologice din Kiev si Sankt-Peterburg. Iată de exemplu ce spune manualul de Drept Canonic tipărit la Kiev în anul 1848:
"O perioadă de timp a fost neclaritate în privinta Latinilor si Protestantilor, pînă la timpul lui Petru I cel Mare, cînd această problemă a fost rezolvată de către Pastorii nostri si Patriarhul de la Constantinopol (vezi circular de la 7 feb. 1719). De atunci Biserica noastră primeste pe crestini eterodocsi care nu au Mirungere (Luteranii si Calvinii) prin Mirungere, dar pe cei care au această Taină – prin Mărturisire si Sfînta Împărtăsanie în Biserica noastră după ce s-au lepădat de credinta anterioară. Poate să fie respectată si Taina Hirotoniei la Romano-Catolici".

Manualul de Drept Canonic tipărit în anul 1827 la Sankt-Petersburg foarte pe scurt spune: Pe Calvini, Luterani si alti Reformatori nu îi botezăm, ci după lepădarea lor doar îi ungem cu Sfîntul Mir. (Scrisoarea Patriarhului Ieremie de Constantinopol de la 12 august 1718. Si circular de la 11 martie1726).

Biserica greacă din Constantinopol  în timpul Patriarhului Kiril V în anul 1756 hotărăste ca cei care vin la Ortodoxie de la confesiunile apusene să fie primiti ca necurătiti si nebotezati (os anieroys kai abaptistons). În acelasi timp se aminteste că Biserica cea adevărată si apostolică este Una si numai această Biserică are Taine adevărate. Dar botezul ereticilor care nu este conform predaniilor apostolice este apă simplă (ydata anonita).

Pidalionul grecesc alcătuit în a doua jumătate a secolului XVIII numeste botezul romano-catolicilor pseudo botez (pseydo nymon baptisma).

Luând drept adevărate consideratiile unor teologi ortodocsi, că atunci cînd Biserica Ortodoxă primeste pe eterodocsi fără rebotezare, aceasta ar fi de fapt recunoasterea oficială de către Biserica Ortodoxă a Botezului valid în acea confesiune eterodoxă. Atunci cum trebuie să privim la toate aceste fapte istorice însiruite mai sus? Faptul ca Biserica Ortodoxă în diferite timpuri primea pe romano-catolici cînd prin rebotezare, cînd prin Mirungere si cînd doar prin Taina Pocăintei oare înseamnă aceasta că Biserica Ortodoxă o dată recunostea validitatea Tainelor lor si altă dată nu?

Oare înseamnă aceasta că Romano-Catolicismul vreodată a fost văzut ca o parte integrantă a Bisericii lui Hristos celei Una? Presupunînd că romano-catolicii au Tainele valide (sau cel putin Taina Botezului) aceasta înseamnă că mii de ierarhi si clerici ortodocsi care primeau si mai primesc pe catolici prin rebotezare încalcă al zecelea punct al Crezului ortodox: Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Dacă este asa, atunci mii de slujitori ai Bisericii conform Canonului 47 Apostolic trebuie să fie caterisiti ca unul care ia în râs crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii adevărati de preotii mincinosi.

Recunoastera de către Biserica Ortodoxă validitătii Tainei Botezului într-o comunitate eterodoxă sau altă aceasta automat înseamnă si recunoasterea validitătii a tuturor celorlalte si Taine a  Euharistiei în primul rînd. Pentru că Duhul Sfînt nu poate să lucreze doar într-o singură Taină si în altele nu. Atunci faptul că Biserica Ortodoxă nu primeste pe romano-catolici în comuniune euharistică îsi pierde orice explicatie. Dacă apusenii se împărtăsesc cu acelasi Trup si Sînge al Mîntuitorului Hristos, atunci ce ne mai opreste să ne mai împărtăsim din acelasi potir cu ei? Diferente de rit ar putea fi lăsate de o parte. Asadar, a accepta că Tainele la eterodocsi ar fi valide, aceasta înseamnă o confuzie doctrinară grosolană care poate să aibă ca urmare nimicirea Bisericii Ortodoxe. Pentru că recunoasterea valabilitătii Tainelor la eterodocsi obligatoriu presupune si comuniunea euharistică cu confesiunile respective. Dar comuniunea euharistică deplină precedată si bazată pe unitatea sau comuniunea în credintă, este o recunoastere totală a unei Biserici în cealaltă, nu în minimum său comun, ci în maximalismul fiecăruia. … Deci, comuniunea euharistică plenară nu poate avea loc decît într-o singură Biserică. Dar aceasta înseamnă realizarea mai întîi a comuniunii plenare în credintă, adică în adevărul dumnezeiesc revelat, încredintat de Hristos, prin Apostolii Bisericii Sale.

Practicarea deja a intercomuniunii de către toate Bisericile protestante traditionale între ele, de către Bisericile anglicane cu Bisericile sau mai exact denominatiunile ecleziale iesite din rîndul lor, de către Bisericile protestante cu Bisericile anglicane si denominatiunile crestine ale acestora din urmă, si chiar de către Biserica Romano-Catolică cu unele Biserici protestante (luterană îndeosebi) ca ospitalitate euharistică, din ratiuni ecumeniste, nu constituie pentru Biserica Ortodoxă un argument pentru favoarea intercomuniunii, ci dimpotrivă, un motiv în plus si puternic pentru respingerea acesteia.

Intercomuniunea implică admiterea validitătii si eficientei Tainelor din afara Bisericii, coborîrea Tainelor Bisericii la treapta de simple simboluri, disocierea dintre Taine si credinta Bisericii, relativizarea credintei Bisericii, relativizarea Euharistiei, ca plinitudine a Bisericii, si în sfîrsit, relativizarea calitătii si identitătii ecleziale plenare care se bazează pe succesiunea apostolică de credintă si har.

În legătura cu acest subiect iată ce spune un manual de Drept Canonic tipărit în anul 1902 la Academia Teologică din Moscova: În felul în care noi întelegem Biserica, intră si acea esentiala caracteristică a ei, că ea este Una, precum si adevărul de credintă. Dacă de fapt există mai multe comunităti crestino-religioase, care mai mult sau mia putin diferă între ele în dogmă si cult, atunci relatiile între ele pot fi exclusiv negative: pentru că, fiecare din aceste confesiuni, considerîndu-se ca unica biserică a lui Hristos astfel neagă autenticitatea celorlalte. De aceea din punct de vedere bisericesc nu poate să existe toleranta religioasă (veroterpimost), înteleasă ca recunoastere a unei biserici de către alta, precum nu pot fi recunoscute de drept adevărate două principii contradictorii. … De aceea nici-o confesiune nu permite credinciosilor săi indiferenta comuniune cu membrii altei confesiuni sau asa zisă communicatio in sacris. O astfel de comuniune în vechime se numea la noi foarte caracteristic dublocredinciosie (dvoeverie), adică recunoasterea a două biserici diferite de drept adevărate.

Recunoasterea validitătii Tainelor la eterodocsi si ca urmare intercomuniunea euharistică constituie un pericol de dizolvare a Bisericii Ortodoxe, a unitătii de credintă si de încetare a Euharistiei, cum constată nu numai teologii ortodocsi de orientare patristică, ci si chiar si unii teologi catolici de buna credintă. De exemplu Cardinalul Paul Gouyon atentionează: Dacă marea multime se dezinteresează de ecumenism, adeptii înversunati ai intercomuniunii riscă să se detaseze de Bisericile lor respective pentru a veni să creeze practic o nouă Biserică zisă "ecumenică" (…). Se naste pericolul unei a treia Biserici, între cele două, distinctă si separată de Bisericile crestine. Rezultatul paradoxal al intercomuniunii ar putea fi nu de a reduce diviziunile, ci de  a le mări. În sînul celei de-a treia Biserici, acordul nu ar fi decît aparent, fiecare putînd continua să profeseze propriile sale optiuni sub masca unei unanimităti artificiale.

În anul 1925, teologul si scriitorul Gala Galaction declară că în relatiile cu alte confesiuni este nevoie de o rigorioasă contabilitate dogmatică. Astăzi, cînd unii teologi ecumenisti sunt contaminati cu diferite idei eterodoxe, această necesitate a devenit si urgentă. Această riguroasă contabilitate dogmatică este necesitată si de redactarea unor texte teologice comune, care trebuie să exprime credinta apostolică si patristică – precizează în zilele noastre Părintele Profesor Nicolae V. Dură.

Asadar, Biserica Ortodoxă în nici un caz nu poate să accepte recunoasterea valabilitătii Tainelor săvîrsite la eterodocsi. Ritualul care se săvîrseste în diferite comunităti ecleziale aflate afară de Biserica cea Una este doar o formă goală, lipsită de orice continut obiectiv.

Practica Bisericii Ortodoxe de primire a eterodocsilor fără să repete Tainele de initiere (Botezul, Mirungere) are explicatie exclusiv  în iconomia bisericească, este practica de pogorămînt ca să usureze eterodocsilior procesul de venire la Biserica mamă. Dar această practică de iconomie obligatoriu presupune respectarea conditiei ca forma exterioară a Tainei săvîrsite în comunitatea eterodoxă să fi fost respectată corect. Atunci acea formă goală a Tainei capătă valabilitate sau altfel zis se umple de Duhul Sfînt din momentul în care omul mărturisind dreapta credintă apostolică intră în comuniune cu Trupul Mistic al lui Hristos – Biserica primind Taina Pocăintei si Taina Euharistiei.

În încheierea acestui capitol să cităm cuvintele Sfîntului Ierarh si Mărturisitor Ilarion Troitki: Nu există  crestinism, nu există Hristos,  nu există har, nu există adevărul, nu există viată, nu există mîntuire,  nimic nu există în afara Bisericii, si toate acestea există exclusiv într-o singură Biserică cea Una!

III. CONCLUZII

   În Cuvîntul înainte la cartea Pr. Prof. Dr. Dumitru  Popescu, Ortodoxie si Catolicism, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist spunea: Secolul al XX-lea va rămîne în istoria crestinismului ca secolul în care a apărut si s-a dezvoltat miscarea ecumenică. Schimbarea radicală pe care miscarea ecumenică a adus-o în cuprinsul lumii crestine, constă în faptul că ea a determinat Bisericile crestine să treacă de la politica confruntării, care se ocupă de deosebirile dintre diferitele confesiuni crestine, la o politică de reconciliere, animată de dorinta de a descoperi elementele de convergentă doctrinară, pentru ca astfel să poată păsi pe calea unitătii crestine.

Fără îndoială că acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgă atît Biserica Ortodoxă cît si celelalte confesiuni crestine, calea cunoasterii reciproce, a dialogului sincer si a dorintei de a fi întru Adevăr, adică de a fi cu Hristosul cel Viu.

Lucrarea de fată îsi propune tocmai acest scop. Anume acela de a prezenta, în lumina autenticei Traditii răsăritene, pozitia Bisericii Ortodoxe, din punctul de vedere al Dreptului Canonic Bisericesc, asupra Tainelor la diversele confesiuni si denominatiuni crestine.

Orice lucrare de Drept Canonic Bisericesc recunoaste o anume rigurozitate, proprie demersului exact al cercetării juridice. Astfel marele teolog si canonist romîn Părintele Profesor Liviu Stan în legătura cu subiectul nostru, spune transant că învătătura Bisericii Ortodoxe din primul mileniul exprimată prin texte canonice, impune considerarea ca nevalide a tuturor tainelor cari se săvârsesc în afara Bisericii Ortodoxe fie de către eretici, fie de către schismatici … Ca urmare, dacă ar fi să urmeze norma pe care o indică această învătătură si canoanele corespunzetoare, atunci ar trebui ca în cazul cînd orice neortodox ar dori să intre în Biserică, botezul nici unuia să nu mai fie socotit valid. De asemenea, cînd ar dori să intre în Biserica ortodoxă vreun cleric neortodox, indiferent din care Biserică sau confesiune, acesta ar trebui să fie întîi botezat si apoi hirotonit, bine înteles în cazul că ar urma să fie admis în cler… În nici un caz, după cum am mai spus, Biserica nu poate declara validă, nici chiar prin iconomie (subl.n.), o lucrare sau o taină a vreunui eretic sau schismatic, atîta timp cît el nu a intrat măcar în tinda ei. 

Datorită acestui specific al Dreptului Canonic Bisericesc, poate că un oarecare grad de acrivie răzbate si din aceste pagini. Dar aceasta nu trebuie decît să ne întărească în dorinta sincera de căutare, de sondare a posibilitătilor de exprimare a Adevărului Revelat în celelalte teologii occidentale.

Orice cercetare a canoanelor Traditiei noastre răsăritene este un prilej de a iesi mai îmbogătiti si mai bine orientati dogmatic asupra adevărului de credintă. Canoanele Bisericii ortodoxe sunt un segment viu al tezaurului inestimabil pe care ni l-au lăsat Sfintii Părinti. Canoanele bisericesti sunt plămînul prin care respiră Biserica, pentru că ele filtrează si purifică aerul duhovnicesc al Bisericii de tot ceea ce este străin învătăturii bimilenare a ei.

De aceea, pozitia noastră legată de Tainele eterodocsilor are ca miez învătătura  Părintilor, pe care rezumînd-o marele teolog liturghist romîn Părintele Petre Vintilescu spune: O recunoastere teoretică de către Biserica Ortodoxă a Tainelor săvîrsite afară de ea, ar echivala pentru dînsa, cu o renegare a propriei sale constiinte de infaibilitate, ca singura păstrătoare neîntreruptă a adevărului revelat si a harului, precum si cu o contrazicere a normelor Bisericii Vechi (subl.n.), pe care ea a continuat-o fidel.

Cunoasterea corectă a pozitiei Bisericii Sobornicesti fată de Tainele altor confesiuni crestine, fundamentarea ecleziologică temeinică a dialogului ecumenic actual, sunt sansele cele mai sigure pentru a depăsi impasul în care a ajuns acum miscarea ecumenică, dificultăti pe care le recunosc deopotrivă si încearcă să le depăsească împreună atît confesiunile apusene cît si Biserica Ortodoxă din Răsărit.

Pentru atingerea acestui scop, teologul ortodox, în activitatea sa ecumenică, trebuie să aibă ca punct de plecare convingerea că: Există … o legătură organică între doctrină si Taine. De aceea: Comuniunea euharistică confirmă si încoronează unitatea de credintă a celor ce se împărtăsesc împreună din acelasi Potir, dar ea nu mentine si nu restabileste unitatea de credintă, fără vointa acelora de a realiza această unitate, sau atîta vreme cît cei ce practică comuniunea euharistică înteleg să-si păstreze deosebirile lor de credintă … Între comuniunea euharistică, comuniunea în credintă si comuniunea eclezială există o legătură indestructibilă, fiecare implicînd pe celelalte două, si făcută posibilă de celelalte două (subl.n.).

Canoanele Bisericii Ortodoxe rămîn asadar un instrument perpetuu actual, singurul în stare să ne călăuzească spre roadele cele bune si plăcute lui Dumnezeu ale activitătii clericilor, monahilor si mirenilor în Biserică. Ele ne vor feri atît de exagerările si extremele neproductive, cît si de compromisuri doctrinare.

Si asa precum subliniază Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist: Avem convingerea că astfel vom păsi temeinic pe calea unitătii voite de Domnul nostru Iisus Hristos si numai astfel vom înainta către unitatea spirituală de care are nevoie Europa de astăzi si de mîine. Zorile celui de al treilea mileniu trebuie să ne găsească mai aproape de unitatea pe care o căutăm.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfînta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea si cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romîne, cu aprobarea Sfîntului Sinod. Societatea Biblică Interconfesională din Romînia.

Floca, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii, Sibiu, 1993.

Sachelarie, Ieromonah Nicodim, Pravila bisericească, Editată de Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999.

Milas, Dr. Nicodim, Canonele Bisericii Ortodoxe insotite de comentariiI, vol.I, Traducerea făcută de Uros Kovincici si Dr. Nicolae Popovici, Arad, 1930.

Milas, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe insotite de comentarii, vol,II, Trducerea făcută de Uros Kovincici si Dr. Nicolae Popovici, Arad, 1936.

Dolidze, Prof. I, Kartuli Samartlis Dzeglebi, tomi III, «Saeclesio Sakanondeblo Dzeglebi (XI-XIX ss.)», (în limba georgiană),Ed. "Metniereba", Tbilisi, 1970. (Trad. titlului în romîneste: Monumentele Dreptului Georgian, vol.III, «Monumentele Dreptului Canonic Bisericesc (sec.XI-XIX) ».

Floca, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, legislatie si administratie bisericească, vol.II, EIBMBOR, Bucuresti, 1990.

Zapiski po terkovnomu zakonovedeniu, (în limba rusă), V universitetskoi tipografii, Kiev, 1848.

Ghinevski, Assesor, Kolejski Sekretar Sviateisego Sinoda Iakov, Oglavlenie Zakonam Grekorossiiskiia Terkvi, (în limba rusă), V sinodalnoi tipografii, Sanktpeterburg, 1827.

Pavlov A.S. Zaslujennîi Profesor Moskovskogo Imperatorskogo Universiteta, Kurs Terkovnogo Prava, (în limba rusă), Sviato-Troitkaia Serghieva Lavra, 1902.

Dură, Pret Prof. Dr. Nicolae V., Documentul de la Lima (BEM) si evaluarea sa teologică, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", LXII, 1986, nr.1-2, p.46-58.

Stan, Preot Prof. Dr. Liviu, Succesiunea apostolică, în "Studii Reologice", 1955, nr.5-6, p.305-323.

Radu, Preot Lector Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine si problema comuniunii, în "Ortodoxia", 1978, nr.1-2.

Vintilescu, Preot Petre, Biserica Ortodoxă si hirotoniile anglicane, în "Ortodoxia", I, 1949, nr.1.

Tudoran Isidor, Unitatea Bisericii în perspectiva ecumenică, în "Ortodoxia", 1973, nr.3.

Cunescu, Preot Gh., Gala Galaction, precursor al ecumenismului actual, în "Biserica Ortodoxă Romînă", LXXXIX, 1971, nr.5-6.

Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Numărul tainelor, raporturile între ele si problema Tainelor din afara Bisericii, în "Ortodoxia", VIII, 1956, nr.2, p.191-215.

Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în "Studii Teologice", XVIII, 1966, nr.9-10.

Florovsky, Protoierei Gheorghi, O granitah Terkvi, (în limba rusă), în "Jurnal Moskovskoi Patriarhii", 1989, nr.5.

Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.2, EIBMBOR, Bucuresti, 1997.

Popescu, Preot Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxie si Catilicism, Ed, "Romînia Crestină", Bucuresti, 1999.

Bria, Preot Prof. Dr. Ion, Tratat de teologie dogmatică si ecumenică, Ed. "Romînia Crestină", Bucuresti, 1999.

Bria, Preot Prof. Dr. Ion, Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, Bucuresti, 1989.

Savin, Ioan Gh., Mistica si Ascetica Ortdoxă, Cu un cuvînt înainte de Dr. Antonie Plămădeală Mitropolitul Ardealului, Sibiu, 1996.

Joantă, ÎPS Serafim, Cîteva gînduri despre ecumenism, în "Porunca Iubirii", revista de spiritualitate ortodoxă, 1998, nr.5.

Serafim, Arhimandrit (Alexiev), Serghie Arhimandrit (Jazadjiev), Ortodoxia si Ecumenismul, Mănăstirea Slătioară, 1997.

Kuraev, Diacon Andrei, Vîzov Ekumenizma, (în limba rusă), Ed. "Blagovest", Moscova, 1998.

Ilarion, Arhimandrit (Troitki), Hristianstva net dez Terkvi, (în limba rusă), Ed. "Pravoslavnaia Beseda", Moscova, 1991.

Serghii Patriarh, Otnosenia Pravoslavnoi Terkvi  k otdelivsimsia ot nee obsestvam, în "Pravoslavie i ekumenizm: Dokumentî i materialî 1902-1998", (în limba rusă), Moscova, 1999.

Iarusevici, Mitropolit Nicolai, Russkaia Pravoslavnaia Terkovi i ecumeniceskoe dvijenie, în "Pravoslavie i ekumenizm; Dokumentî i materialî", (în limba rusă), Moscova, 1999.

Svetlov, P.I., Hristianskoe veroucenie v apologheticeskom izlojenii, (în limba rusă), ed. a 3-a, Kiev, 1910, vol.1, p.208-209.

Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiene, Erezii Eclesiologice în Secolul XX: 1) Învătătura despre existenta harului mîntuitor în afară granitelor canonice a Bisericii Ortodoxe, 2) asa zisă „Teoria Ramificatilor".82 (în limba georgiană), Buletin de Informatie nr.3, Tbilisi, 1998.

Soborul Arhieresc Jubilar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Principiile Fundamentale ale Relatiilor Bisericii Ortodoxe Ruse Fată de Eterodoxie, (în limba rusă), pagina web: www.russian-orthodox-church.org.ru (serviciul de comunicatii a departamentului relatiilor externe a Patriarhiei Ruse).