.prezente Patristice Contemporane
CUPRINS
Argument……………………………………………………3
I. PUSTNICUL CĂRTURAR……………………….4
I.1. Repere biografice……………………………………4
I.2. Afinități familiale …………………………………..6
I.3. Duhovnicie și/sau cultură…………………………6
I.4. Darul smereniei……………………………………….7
I.5. Călugărie sau nuntă?………………………………..7
II. VIAȚA UNUI SFÂNT………………………………9
II.1. Aspecte biografice ale sfântului Siluan……..10
II.2. Devenirea lăuntrică…………………………………11
II.3. … Spre maturitate………………………………………………12
II.4.Cunoașterea lui Dumnezeu…………………………………..15
II.5. Comoara duhovnicească a Sfântului Siluan……………16
III. ASPECTE TEOLOGICE……………………………………..20
II.1.Spiritualitatea Sfântului Siluan concentrată în: ,, Țineți mintea în iad și nu deznădăjdui”…………………………………………………………….20
III.2. Iubirea în scrierile Sfântului Siluan……………………..23
III.3. Diagrama sinelui……………………………………………….24
III.4. Înțelegerea atribuită uceniciei și ascultării…………………………………………………..24
III.5. Pe culmile sfințeniei; momente emblematice și trăiri ale harului…………………..25
IV. UN DESTIN CĂLĂUZIT DE HAR. ARHIMANDRITUL SOFRONIE. ………..32
IV. 1. Biografia și anii de început ………………………………32
IV.2. Devenirea și mediul formării……………………………..33
IV. 3. Veleități artistice……………………………………………..34
IV.4. Apostolatul din Essex Anglia…………………………….35
IV. 5. Semne și proorociri de la adormirea sa și ulterioare ………35
IV.6. Atitudini despre ecumenism…………………………………………37
IV.7. Rugăciune pentru unire……………………………………………….38
V.1. REPERE DE VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ……………………39
V.1. Iubirea lui Dumnezeu ca desăvârșire a ființei umane………..39
V.2. Iubirea aproapelui și suferința pentru întregul Adam………..42
V.3. Rugăciunea starețului pentru întreaga lume……………………..45
V.4. Aproapele este viața noastră……………………………………………47
V.5. Icoana unui ultim filocalic………………………………………………49
VI.COORDONATE ȘI PRINCIPII DUHOVNICEȘTI DE CÂNDVA PENTRU ACUM
VI. 1. Omul între păcat și virtute ……………………………………………50
VI. 2. Sensul comunitar al sfințeniei ………………………………………54
VI. 3. Darul și tragedia libertății ……………………………………………56
VI.4. Viețuire în duh și adevăr……………………………………………….58
VI. 5. File de pateric ………………………………………………………….59
VI. 6. Tainele uceniciei …………………………………………………………60
VI. 7. Paternitate și filiație duhovnicească……………………..63
VI. 8. Aripi spre cer: rugăciunea, postul, euharistia…………65
VI. 9. Roadele virtuților……………………………………………….68
VI. 10. Omul făptură de mare preț…………………………………70
VI. 11. Misterul central al existenței………………………………74
VI. 12. Adevărul eliberator……………………………………………77
VII. TEME TEOLOGICE COMUNE SFÂNTULUI SILUAN, ARHIMANDRITULUI SOFRONIE ȘI IEROMONAHULUI RAFAIL NOIC……79
VII.1. Rugăciunea, sprijin și mângâiere sufletului………….79
VII.2. Prihănirea de sine, ascensor pe treptele urcușului duhovnicesC…………..81
VII. 3. Pocăința, baie duhovnicească a sufletului…………….85
VII.4. Smerita cugetare,calea asceților …………………………89
Bibliografie………………………………………..90
Curriculum vitae…………………………………95
Declaratie………………………………………….96
Cuprins…………………………………………….97
=== 226.PREZENTE PATRISTICE CONTEMPORANE ===
,,Există oameni cunoscuți și oameni care merită să-i cunoști”.
Schopenhauer
,,Majoritatea oamenilor mari și-au petrecut cea mai mare parte a vieții lor împreună cu alți oameni, care nu-i înțelegeau și nu-i stimau decât în mod mediocru”.
Vauvernages
,,Soarta celor mari aici pe pământ este de a fi recunoscuți abia atunci când nu mai sunt”.
Schopenhauer
Argument
Argumentul ultim, pentru care am ales să prezint acest subiect, este dorința de a prețui valorile duhovnicești încă din vremea când cuvântul, viața sau exemplul personal pot să aibă în viața noastră un rol hotărâtor printr-un contact nemijlocit.
Lucrarea de față, pe de parte de a se pretinde exhaustivă și lipsită de cusur, se vrea o smerită biografie istorică și spirituală a unei sănătoase vene duhovnicești ruptă parcă dint-un filon patristic al veacurilor filocalice: Sfântul Siluan, Arhimandritul Sofronie și Ieromonahul Rafail Noica. Socotesc neprețuită și admirabilă misiunea de iluminare și înnoire duhovnicească, pe care o îndeplinește cu ardoarea neofitului, părintele Rafail uneori cu durere, dar întotdeauna cu dragoste pentru omul contemporan.
Dumnezeu să-mi ierte îndrăzneala de a le închina aceste câteva pagini. Departe de mine gândul de a vrea să pun la încercare smerenia Ieromonahului Rafail, cu atât mai mult cu cât preacuvioșia Sa este suficient de sporit în calea virtuții încât vre-o laudă sau hulire să-l tulbure în vreun fel.
Importanța lui, pentru noi creștinii ortodocși și nu numai , e cu atât mai mare cu cât Domnul l-a binecuvântat să fie descendentul spiritual a doi mari stâlpi și luminători ai ortodoxiei, Sfântul Siluan Athonitul și Fericitul Sofronie Saharov. Moștenirea spirituală a sfântului Siluan și a fericitului Sofronie parte scrisă, parte transmisă oral, a fermecat pe toți contemporanii creștini, iubitori de Hristos. Fascinați și uniți de iubirea desăvârșită, atotcuprinzătoare, veșnică a lui Dumnezeu pe care a experimentat-o, întocmai ca marii părinți ai pustiei, monahul Siluan, a adunat ca un magnet conștiințe din cele mai diferite sfere confesionale, care, cel puțin de moment, trec peste barierele care ne despart lăsându-se cuceriți de-a dreptul de remarcabila figură a acestui sfânt ,,fără frontiere”. Bucuria de a fi contemporani cu sfântul Siluan și fericitul Sofronie ne-o oferă cu fidelitatea și autoritatea fiului duhovnicesc, a ucenicului, care a văzut și a auzit, ieromonahul Rafail Noica, care poartă pe umeri responsabilitatea de a transmite mai departe mesajul lui Dumnezeu în epoca dejnădejdii.
I. PUSTNICUL CĂRTURAR
I.1. Repere biografice
Ieromonahul Rafail Noica se naște la 5 ianuarie 1942 în familia marelui filosof Constantin Noica.
El primește botezul creștin în biserica ortodoxă și odată cu el numele de Răzvan Corneliu, urmate, în perioada copilăriei, de o sumară educație creștină. Aceasta însemnând tradiționalul mers la Biserică, de Paști, pentru a aprinde o lumânare. La numai 13 ani pleacă împreună cu mama Gwendolyn Musten, descendentă a unui mare nobil englez, și sora sa, Alexandra în Marea Britanie. Părinții, fac acest sacrificiu pentru a-i proteja de tensiunile existente la momentul respectiv în țara noastră provocate de cel de al doilea război mondial și pentru a le oferi cadrul unei copilării fericite și privilegiul unei educații alese.
Curiozitatea de tânăr și spiritul iscoditor, ambele proprii vârstei tinereții, l-au călăuzit încă din copilărie, în direcția descoperirii adevăratului sens al vieții. Astfel peregrinând și căutând, cu sete, un rost al vieții a trecut pragul mai multor cofesiuni protestante. Căutarea nu i-a fost zadarnică, deoarece a dus-o până la capăt și nu s-a oprit la aspectele epidermice, reci, nesatifăcătoare pe care i le-au oferit adunările protestante și care s-au dovedit incapabile a da un răspuns la întrebările existențiale pe care le avea ca ființă religioasă.
În protestantism se poticnește în special în textele scripturistice referitoare la Sfânta Împărtășanie și, într-o zi, simte "ca o lumină în sufletul meu gândul de a mă întoarce la Ortodoxie". Providențial îl întâlnește pe părintele Sofronie, povățuitorul duhovnicesc al mănăstirii Essex, care îl sfătuiește să-și termine studiile. Ortodoxia i-a descoperit ceea ce căuta de mult și surprinzător mai aproape decât se aștepta. A simțit odihna lui Dumnezeu în ortodoxie, pe care o va defini mai târziu într-o formulă epopeică: ,,Dumnezeu mi-a descoperi Ortodoxia ca fiind firea omului”.
Astfel, din aproape în aproape, constată retroactiv ieromonahul Rafail Noica, ,,Maica Domnului m-a atras înapoi în Biserica în care am fost născut și botezat de data aceasta cu descoperirera că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele ci este pur și simplu firea în care l-a creat Dumnezeu pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului.” Mai mult decât atât, călugăria îi dezvăluie ceea ce căuta de fapt din totdeauna, după cum însuși mărturisește:,,Călugăria, am simțit-o ca fiind căutarea mea din copilărie”. Pribegiile protestante le socotește ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru că " dacă n-aș fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aș fi putut niciodată să o văd în frumusețea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei".
Cu timpul, nonsensul vieții limitate de moarte, care îl frământa din copilărie, capătă acum un răspuns mai concludent: ,,Moartea deține sensul vieții”.
Se întoarce în România în 1993 și în același an se stabilește într-o sihăstrie din Munții Apuseni. Pe lângă solidarizarea în rugăciune cu întreaga lume manifestă o bogată și eficientă misiune de iluminare duhovnicească prin conferințe, articole și traduceri din învățăturile Sfântului Siluan și Fericitului Sofronie.
Ieromonahul Rafail ocupă un loc central în pleiada de mari duhovnici și oameni ai lui Dumnezeu ai contemporaneității creștine. Avem motive întemeiate să credem acest lucru și pentru că are curajul să traseze fără bâjbâire granița dintre ortodoxie și erezie. El distinge între ecumenicitatea Bisericii, teoriile ecumeniste și mișcarea ecumenică și redă profunde adevăruri duhovnicești ,,traduse” pe măsura înțelegerii noastre, în cuvintele cele mai potrivite, toate într-o manieră lipsită de echivoc, de natură să spună mult în puține cuvinte. Ca și trăsătură generală observăm că preferă formulările de substanță, celor kitchioase. Importanța lui e una providențială deoarece învață ortodoxia teoretic și practic în cele mai adevărate și mai profunde coordonate duhovnicești cu atât mai mult cu cât scoate la lumină bogății neprețuite din vistieria tradiției și gândirii patristice. Una din dimensiunile mărturiei părintelui Rafail e dată și de simfonia dintre viața lăuntrică trăită și teologia concept și reflecție asupra tainei lui Dumnezeu.
I.2. Afinități familiale
Este arhicunoscut că dincolo de ce diferențiază orice ființă umană de o alta, știut fiind faptul că fiecare om se bucură de particularități și elemente distinctive în toate privințele, totuși ele pot avea frecvențe comune, privite evident din unghiuri diferite. Devenirea întru ființă este un concept care l-a preocupat pe Constantin Noica și pe care l-a convertit ,,celălalt Noica” încreștinându-l, în devenirea noastră întru ființa cea veșnică și nemuritoare. Verbul ,,a deveni” presupune o schimbare continuă înspre a fi pe ,,mâine” ceva mai mult decît ,,azi”. Devenirea este puntea care unește din punct de vedere profesional, pe Noica fiul cu tatăl, pe filosof cu monahul. Fiul exprimă devenirea tatălui continuând-o și așezând-o pe drumul spre veșniciei lui Dumnezeu. Afirmația că ,,filosofii au pregătit drumul de creștinism” înaintea erei noastre, se dovedește și în cazul de față foarte adevărată. Oroarea comunistă, a răspândit îdoială și necredință cu de-a sila, dar vedem că tot nu a putut ucide pe deplin sâmburele de nemurire, pe care orice suflet onest poate constata că îl are în chip ontologic. E de ajuns un exemplu simplu: faptul că majoritatea oamenilor, bolnavi muribunzi, sau nonagenari, seculari chiar, refuză categoric gândul morții. De ce oare? Să fii simțit că firea noastră are mai deplină vocație înspre viață? Iată cum exprimă Rafail Noica monahul aceaste raporturi:,,Ce există după moarte, dacă moartea este dispariție? Dar moartea nu este tocmai dispariție. Eu continui să exist după moartea mea și ce sunt, ce-am devenit aceasta risc să rămân. Or devenirea întru ființă este viața noastră”.
I.3. Duhovnicie și /sau cultură
Este arhicunoscută părerea a tot mai mulți teologi și ierarhi carte care privesc duhovnicia și cultura într-un raport de complementaritate, ca unele ce nu se exclud între ele ci se sprijină mutual. Privind cu ochi duhovnicești cultura Ieromonahul Rafail Noica o definește astfel: ,, …până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenție, fiindcă ce cultivăm, asta și devenim. Cultura este orișice cultivăm.Și cultivarea pământului e o cultură. Și cultivarea păcatului este o cultură, smintită dar cultură. Dumnezeu ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții… Dar Dumnmezeu tainic știe unde năzuiește inima omului și la aceea năzuință răspunde prin cuvântul Lui. Și, Cuvântul lui Dumnezeu- Dumnezeu ne invită să-l facem cultura noastră.” Mai concludent el exprimă: ,, … cultivând cuvântul lui Dumnezeu cultivăm în noi sămânța vieții și ca să zicem noi așa picăm în viață. Cultivând sămânța vieții, sămânța va încolți , sămânța va rodi, și asta e o întreagă cultură. Ziceam că și cultura pământului e o cultură. Dar și asta este o cultură a pământului care sunt eu.”
I.4. Darul smereniei
Părintele Rafail definește smerenia astfel: ,, Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se dă fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăși și a nu se împuțina. Smerenia are respect de micșorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob.” Privitor la Dumnezeu el constată: ,, Dumnezeu este smerenie, și în această smerenie, nespus de minunată, neînțeleasă de tâlcul omului- dar dacă o trăim, o înțelegem, nu tâlcuind-o intelectual ci trăind în oasele noastre harul ei – această smerenie este tocmai pericolul pentru om fiincă dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.”
I.5. Călugărie sau nuntă?
Este o întrebare atotprezentă la conferințele duhovnicești, ca semn nehotărârii multora. Nu există o rețetă universală la această căutare a omului și în virtutea liberului arbitru, al vocației și al responsabilității propriilor decizii și alegeri, fiecare alege cu rugăciune și povățuire de sus, calea spre desăvârșire de pe pământ, răspunde cel mai adesea părintele Rafail.
Preocupat de acestea cineva le analizează în paralel: …călugăria mi-a pus problema persoanei. Știm din literatura universală că unirea a două persoane în nuntire , atunci când poartă. Mai mult sau mai puțin desăvârșit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experiența unei oarecari vecinicii, adică a unei stări în afara vremii, ieșirea din hotarele înguste ale existenței individuale. Cei ce au trecut prin această experiență au încercat o nespusă încântare, o răpire. De unde au ajuns la concluzia că nunta este o taină în sine. Biruința asupra egoismului, contopirea a doi într-o unire. În virtutea existenței noastre pământești suntem puși inevitabil în fața unei alegeri, unei hotărâri categorice. În cazul călugărilor, în ei a biruit rugăciunea. Ei se descoperă ca persoane incomparabil mai adânc decât unirea a două persoane care se iubesc. Rugăciunea față către Fața lui Dumnezeu, introduce duhul omului în domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte și de o mimunată pace. Rugăciunea pentru întreaga lume, pentru toată omenirea ne descoperă noi sfere ale ființei experiențe pe care nu o poate da nunta.
II. VIAȚA UNUI SFÂNT
„Fost-a un om pe pământ mistuit de dorința lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite și zicând «Miluiește-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni și luni de zile a rămas în această rugăciune și puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde și a strigat: „Ești neînduplecat!" Și când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt in sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată ia scânteierea unei clipe îl vede pe Hristos viu. Inima și trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supraviețuiască. Și de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândețe, nesfârșit iubitoare, plină de pace și bucurie. Și în toți anii îndelungatei sale vieți ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârșită, nepătrunsă…”.
Arhimandritul Sofronie Saharov
II.1. Aspecte biografice ale Sfântului Siluan
Personalitatea Ieromonahului Rafail Noica, nu poate fi privită decât prin prisma vieții înaintașilor săi Sfântul Siluan și Fericitul Sofronie, al căror decendent duhovnicesc este.
Sfântul Siluan, înaintașul duhovnicesc al Ieromonahului Rafail Noica, impresionează și frapează prin simplitatea vieții sale înainte și după petrecerea la Athos.
La obârșie descindea dintr-o familie de țărani simpli, dar cu frică de Dumnezeu și cu o credință pilduitoare, care îl vor marca pentru tot restul vieții pe cel ce avea să devină monahul Siluan. Fericitul Sofronie descriindu-ne viața lui de copil și apoi tânăr înzestrat cu frumusețe , putere, inteligență și evlavie către Dumnezeu precum și ,,nevinovata înfruptare” din păcatele tinereții, care nu l-au ocolit, ne oferă icoana unui sfânt veritabil. El s-a ridicat din prăpastia păcatului și a purtat cu succes războiul nevăzut ,,cu puterile întunericului” și cu propriile patimi. Pentru aceasta l-a învrednicit Dumnezeu să ajungă la cele mai înalte măsuri duhovnicești meritorii unui monah autentic, trăitor și propovăduitor al iubirii divine agapice. Obișnuitul trai monahal, propriu oricărui monah athonit, pe care l-a împărtășit și el, cu deosebirea că lui i-a fost dat să cuprindă ceva mai mult din tainele Duhului, ne asigură de lipsa de gratuități aghiografice, menite doar să uimească, și ne invită și pe noi gustăm din frumusețile vieții duhovnicești fiecare la măsurile noastre.
Vrednicia lui constă și în aceea că a înțeles de foarte timpuriu că :,, monahii sunt ființe răstignite pentru ca din iubirea , jertfa, viața și munca lor să se bucure, să se întărească și să sporească ceilalți oameni”, și că :,, nu este iubire mai curată și mai profundă decât iubirea adevăratului monah deoarece inima monahului este inima Ortodoxiei, adică ,,inima milostivirii”, care plânge, se bucură și se roagă pentru toți și toate”.
Smerenia desăvârșită face ca el să se strecoare neobservat, ca unul din cei mulți, deși este un titan, un gigant al Duhului prin experiențele duhovnicești pe care le-a avut. Ca om, el era :,,refractar la orice minciună, răutate, judecată, vulgaritate sau meschinărie, era de o mare noblețe interioară. Calm, serios (surâdea doar, nu râdea niciodată), blând, era mai presus de toate un om al smereniei, gata oricând a ceda celuilalt, și de a asculta. Vorbea puțin și atunci simplu, fără echivocuri, și mai ales fără nici cea mai mică trufie. Dacă cineva era criticat în prezența sa îi lua apărarea. Dacă nu era înțeles sau era contrazis tăcea, pentru că nu spera să convingă pe interlocutor cu explicații și argumente în lucruri în care decisivă e doar experiența duhovnicească. Și mai presus de orice, când vorbea, nu vorbea niciodată după mintea sa ci numai ce îi dădea să vorbească Duhul Sfânt”. Până și prin cuvintele care ne-au rămas de la el, descoperim grația și finețea duhovnicească a unui om, care a fost pătruns până în ultimul por al ființei de dragostea lui Dumnezeu, atotcuprinzătoare.
Toate acestea îl recomandă pe bună dreptate ca adevărat ,,dascăl apostolic și profetic al Bisericii și plinătății celor ce poartă numele lui Hristos.”
II. 2. Devenirea lăuntrică a Sfântului Siluan
Cuviosul Siluan, pe numele de mirean Simeon Ivanovici Antonov, s-a născut în anul 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcătuită, pe lângă părinți, din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, îi este primul model în viața sa lăuntrică.
Copilăria lui Simeon a fost marcată de gândul, că atunci „când va fi mare va merge să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul, un sfânt rus contemporan, tânărul Simeon și-a dat seama că „dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc." De îndată ce și-a dat seama că a găsit credința, împlinise 19 ani, Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl său este însă categoric; „Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi ești liber să te duci". Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros și chipeș, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui, o viață departe de sfințenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă și cu excepțională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viață. În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală începe să se stingă. într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat, fapt pentru care, până la sfârșitul vieții, Cuviosul Siluan îi va mulțumi Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-1 ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său si a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical.
Surprinzător vedem că încă din copilărie Sfântul Siluan este lipsit de infantilismul, pasivitatea sau imaturitatea caracteristice vârstei și nici nu oferă o oarecare nuanță romanțată vieții, ci are o intuiție teocentrică inspirată harul divin, care îi permite să abordeze problema vieții duhovnicești raportat la Dumnezeu, cu multă maturitate. Aceasta pentru că Dumnezeu este Cel Care stabilește relații, Care dă naștere, Care înrâurează existențele, noi putând să recunoaștem, să descoperim, să răspundem și să creștem în ambianța iubirii, a încrederii, a iertării și a generozității.
II.3. …Spre maturitate
După stagiul militar, ajuns mai apoi acasă, intră în scurt timp într-o nouă perioadă a vieții : Muntele Athos, "Grădina Maicii Domnului", cel mai fecund mediu duhovnicesc și bastionul monahismului răsăritean. Renumita oază a spiritualității filocalice, Sfântul Munte, cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu. La vârsta de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiția seculară athonită: rugăciunea intimă în singurătatea chiliei, lungile slujbe susținute în melosul psaltic, starea de veghe continuă la trezvia sufletului, ajunările, deasa mărturisire și împărtășire, meditația, citirea, munca și ascultarea vor fi de acum noile preocupări pentru fratele Simeon. Integrarea lui în mediul monahal comportă o situație specială, proprie un mic număr de monahi, deoarece are parte de un start considerabil, care sare peste treptele de început la experiențe mult mai solicitante duhovnicește care vor uimi chiar și pe părintele lui duhovnicesc Anatolie. Deprinzând nevoința de căpătâi a monahului, rugăciunea, fratele Simeon se împărtășește din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!" Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsa de experiență îl face pe tânărul frate să cadă mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După șase luni de lupte și sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime înfricoșătoare, de iad. Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" și abia șoptește "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!". Aici are parte de o experiență unică, rarisimă, rezervată celor înaintați duhovnicește. Stând în paraclis, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Domnul Iisus Viu! Această vedere neobișnuită, minunată, a mângâiat sufletul lui și întreaga-i făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt și o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte, similară neputinței apostolilor de a-l privi multă vreme pe Hristos plin de slavă pe muntele Tabor.
Aceste experiențe îl califică pe sfântul Siluan în panteonul marilor asceți ai Răsăritului creștin și îi conferă aura de stâlp al Bisericii, deoarece el face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, și plină de stări sufletești extreme generate de sentimentul părăsirii și al pierderii harului care sfâșie sufletul. La câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de bucurie pascală. După un răstimp într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon, devenit între timp monahul Siluan, recurge la mijloace ascetice greu accesibile înțelegerii noastre. Păstrându-și "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă și mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă de alternări continue, între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: ,,Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor". ,,Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu: ,,Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.” Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, ,,și nu deznădăjduiește". Vreme de alți 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru ,,întreg Adamul" – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ți așterne în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viață de călugăr. După o scurtă suferință (8 zile), coștient, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia. Prin Viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj, ca răspuns solicitărilor venite din partea umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznădejde.
II.4. Cunoașterea lui Dumnezeu
Omul trebuie să-și redobândească demnitatea pierdută în Eden și aceasta se realizează printr-o conlucrarea cu Dumnezeu, singurul în stare de a-l ajuta cu adevărat. Ținta omului este dobândirea cugetului și a simțirii lui Dumnezeu, adică desăvârșirea firii umane prin asemănare cu Dumnezeu, în gând, în simțire și în lucrare. Cel conștient de acest deziderat, strigă din toată ființa sa: „Doamne, dăruiește-mi cugetul și simțirea Ta!” În viața pământească, omul poate primi de la Hristos putere dumnezeiască pentru a vedea prin ochii lui Dumnezeu pe toți, precum Dumnezeu îi vede. Aceasta se realizează printr-o împărtășire treptată din voia lui Dumnezeu, voia Lui cu noi, dar și cu semenii noștri. Hristos își descoperă voia Sa prin Sfânta Evanghelie, prin mijlocirea duhovnicului în taina dialogării omului cu El din Sfânta Spovedanie, în adresările tainice din timpul rugăciunii, dar mai ales prin conlucrarea dintre om și Dumnezeu ce se naște din împreunarea cu Trupul și Sângele Său în Sfânta Cuminecare.
Fiecare om, care voiește să se mântuiască, se judecă în trei stadii, nivele: trupesc, sufletesc și duhovnicesc. Stadiul trupesc este al omului stăpânit de instinctul animalic, cel spiritual este prin accentuarea rațiunii și încrederea în supremația culturii minții, iar nivelul duhovnicesc îl descoperă pe omul care-și cultivă inima, în permanentă ancorare în Hristos. Cele trei nivele se întrepătrund, deoarece sunt ca trei trepte pe care poți să urci sau să cobori, în funcție de propria voință. Omul trupesc înlănțuit de patimi judecă pe omul sufletesc, acesta la rândul său, având siguranță, din cunoașterea rațională, față de celălalt, îl judecă justificat. Și cel trupesc și cel sufletesc îl judecă pe al treilea, pe omul duhovnicesc, doar acesta din urmă, nu judecă pe nimeni. Omul duhovnicesc, ajuns în stadiul împărtășirii de har, trăiește după voia lui Dumnezeu, neîngăduind propriei voiri să dicteze cursul vieții sale.
Nichita Stihatul învață asemenea despre cele trei firi ale omului: cea trupească, își caută propria plăcere chiar de i-ar vătăma pe ceilalți, cea sufletească, ce vrea să fie sieși și celorlalți pe voie, și cea duhovnicească, prin care se caută numai voia lui Dumnezeu chiar de s-ar vătăma pe sine însuși. În lumina harului dumnezeiesc, omul se descoperă în bezna patimilor până în cele mai profunde păcate, iar pe ceilalți îi vede în lumina lui Hristos ca lumină după glasul Psalmistului: „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35:9). Dacă Hristos luminează mintea omului, acesta nu poate vedea pe ceilalți decât așa cum Hristos îi vede. Aceasta este gustare din taina lui Dumnezeu.
Pentru creștin, lupta cu patimile este acea nevoință de o viață întreagă de a dobândi conștiința adevărată, conștiința, în înțelesul ei deplin, de împreună-știință, împreună-cunoaștere a omului cu Dumnezeu. Soluția pentru cel ce caută mântuirea este această cunoaștere cu ajutorul lui Dumnezeu a tot ce întâlnește în cale.
Apropiindu-se sufletul de Dumnezeu și făcându-și zilnic examenul conștiinței, creștinul vede, ca într-un bilanț și ca într-o oglindă, ce este el și ce-i lipsește în cămara inimii. Fără cunoașterea de sine, desăvârșirea este cu neputință. Examenul conștiinței și cunoașterea de sine îl obligă pe om să facă un acord între voința sa și voința lui Dumnezeu. Gradul desăvârșirii omului e condiționat de acest acord. Suntem supuși voinței lui Dumnezeu? Îi urmăm Lui? Ascultăm glasul Lui, care răsună în adâncul inimii și al conștiinței noastre? Voim noi tot ce voiește Dumnezeu? Dacă da, atunci suntem pe calea vindecării de rele și a întăririi în bine, și urcăm pe scara desăvârșirii umane.
Sunt mai multe modalități de a ajunge la dumnezeiasca vedere a celorlalți. Acestea pot fi considerate și etape ale despătimirii, deoarece prin lucrarea lor, sufletul se eliberează de patimi.
II.5. Comoara duhovnicească a Sfântului Siluan
Privilegiul de a transmite moștenirea duhovnicească lăsată posterității de Sfântul Siluan Athonitul ni-l oferă nouă ahimandritul Sofronie.
Finalitatea acestui capitol se concretizează în intenția de a surprinde modul concret în care acest sfânt, apropiat de epoca în care trăim, a înțeles să îi urmeze lui Dumnezeu și să intre în legătură personală cu El, prin punerea în valoare a iubirii jertfelnice și a dăruirii față de toți oamenii și a tuturor mijloacelor ascetice pe care le experiază un sfânt în devenirea lui.
Într-adevăr, dacă e să privim viața Sfântului Siluan Athonitul, mediul în care a trăit, experiențele sale de viață și modul în care și-a trăit vocația monahală, felul cum a înțeles chemarea urmării Domnului Hristos, surprindem icoana unuia din cei mai mari sfinți ai ortodoxiei universale. Remarcăm o finețe aparte privind modul în care a înțeles marea iubire a lui Dumnezeu față de întreaga lume și față de întreaga creație, până și față de cei mai păcătoși oameni, iubire pe care a observat-o, în primul la nivel personal, ca revărsare a milostivirii divine asupra propriei persoane.
Astfel, Sfântul Siluan, conștient fiind de starea păcătoșeniei în care s-a aflat odinioară și privind modul uimitor în care a primit izbăvirea de păcate, va exclama: „Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, și El mi-a dat nu numai iertarea, dar și Duhul Lui, și în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu”..
În același sens, Sfântul Siluan Athonitul, rămâne pilduitor și prin modul în care a înțeles semnificația smereniei pentru viața duhovnicească, a rugăciunii pentru toți oamenii sau a necesității dobândirii Duhului Sfânt pe calea rugăciunii. Și totuși, simpla prezentare a experiențelor sale nu ar fi îndeajuns pentru un real folos duhovnicesc, fapt pentru care demersul nostru va încerca să abordeze sensuri mult mai largi, cu implicații directe în viața duhovnicească.
O extraordinară mărturie în sensul cunoașterii și experimentării lui Dumnezeu va aduce la începutul secolului XX Sfântul Siluan Athonitul. După zecile de ani de nevoință la Sfântul Munte el lăsa posterității un număr de însemnări care s-au dovedit „unul dintre cele mai tulburătoare documente spirituale ale epocii noastre"4. Publicate de ucenicul său, Arhimandritul Sofronie de la Essex, gândurile Sfântului Siluan arată nemărginita iubire a Domnului, harul Duhului Sfânt și puterea mântuitoare a smereniei.
Sfântul Siluan ne spune că există o speranță pentru că există Dumnezeu, care este alături de noi. Lumea aceasta nu este un iad al deznădejdii, deoarece iadul a fost binecuvântat de kenoza Fiului, dovadă supremă a iubirii divine, prilej de îndumnezeire a omului. Părintele Siluan a citit și a crezut aceste lucruri din Scripturi și Sfinții Părinți dar, mai mult decât atât, el s-a învrednicit de cunoașterea iubirii lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt: „Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubirea Domnului e iubire arzătoare. Duhul Sfânt nu ne-a descoperit numai cele de pe pământ, ci și cele ce sunt în cer". „Fără Duh Sfânt omul nu e decât țărână. Domnul îi crește pe copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hrănește cu Prea Curatul Lui Sânge cu trupul Lui Prea Curat, si toți cei ce urmează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor".
Cel atins de har cunoaște o bucurie nesfârșită, odihnă în Domnul și iubește pe Dumnezeu și întreaga creație: „Este cu neputința de trăit felul cum ne iubește Domnul. Numai prin Duhul Sfânt poate fi cunoscută această iubire si atunci sufletul o simte într-un chip neînțeles". Mândria, orgoliul propriilor opinii, sunt cauze care îl împiedică pe om să cunoască pe Dumnezeu: „Chiar dacă ar studia toate cărțile pământului, omul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh". Mândria, ego-ul cultivat la extrem, exacerbat, instinctul de conservare ce lovește în alții, opacizează sufletul, fiind cauze majore ale Răului.
Dorind să ne conservăm ființa, ne închidem în sine, fiind de fapt mai aproape de moarte. Numai aparent paradoxala deschidere către ceilalți și către Domnul, prin iubire și renunțare de sine, ne oferă gustul împlinirii și restaurarea persoanei. Pentru aceasta trebuie să lepădăm mândria și să apucăm calea smereniei. Este o afirmație care șochează spiritul individualist al zilelor noastre, care vede în smerenie o calamitate, propovăduită de cei slabi, fiind o manifestare a lașității și fricii. Aceste lucruri amintesc de acuzațiile aduse în antichitate creștinismului, că ar fi o religie a sclavilor și a femeilor slabe de înger.
Însemnările Sfântului Siluan îi vor întări pe unii pe drumul credinței, pe alții îi vor îndemna sa pornească pe el, pe alții îi vor lăsa indiferenți. Și de acest lucru era conștient Sfântul Siluan când a scris parabola cu vulturul și cocoșul. Dar și pe aceștia i-a iubit, s-a rugat pentru ei pe pământ și se roagă acum în ceruri pentru ca Domnul să le cerceteze și lor sufletul cu iubirea Sa.
Sfântul Siluan este simpatizat chiar în spații spirituale eterodoxe și de el sunt interesați și teologii, care văd în el începutul unei „renașteri spirituale", precum și oameni de cultură (literați, filosofi, artiști), fascinați de misterul său. Am putea considera această expresie incompletă și limitată. E clar însă că Sfântul Siluan a venit ca să le amintească creștinilor că a deveni sfinți nu este un lucru supraomenesc, nici o sarcina dificilă a sufletelor eroice, ci simpla abandonare a celui care acceptă să traverseze cu iubire toate circumstanțele vieții.
Experiențele noastre de slăbiciune, de micime, și până și sensul nimicului sau al absurdului care îi obsedează pe mulți din contemporanii noștri, experiențe care sunt de altfel tot timpul în conflict cu dorințele noastre de glorie, de mărire și de putere, pot deveni înălțătoare dacă sunt unite în actul celui care se abandonează în brațele lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca El însuși să devină Puterea și Sfințenia noastră.
Istoria vieții Sfântului Siluan este și istoria unei familii numeroase care a trăit vocația sa într-un mod deosebit, o familie în care părinții trăiesc pentru copii și știu că trebuie să fie pentru ei semnul infinitei iubiri a lui Dumnezeu. Sfântului Siluan i-a fost foarte proprie viețuirea evanghelică după modelul Domnului Hristos Care, făcându-se Copil, își manifestă în ochii noștri modul său de a fi Fiu al lui Dumnezeu, tinzând către Tatăl ceresc și fiind ascultător al glasului Său. De această „copilărie", Iisus nu se va mai îndepărta niciodată: trăind în mijlocul nostru, El ne arată cum să devenim adulți rămânând mereu cu adevărat fii: mereu copii în fața Celui care este cerescul Părinte. Acestei „divine copilării” i se abandonează Sfântul Siluan și înțelege imediat că locul său de adult-copil al iubirii Domnului. Sfântul Siluan experimentează și observă cât este de greu omului să accepte invitația evanghelică spre sfințenie și să nu se lase atacată de mândrie sau de deznădejdea propriilor limite.
În vremurile în care Sfântul Siluan a trăit, mănăstirile erau locuri de eroism și se insista mult pe greutatea căii sfințeniei și pe „marile opere” necesare pentru a o dobândi. Astfel, fără o atenție specială în acest sens, Sfântul Siluan a realizat un minunat rezumat al acelei „teologii a Iubirii” pe care a lăsat-o întregii Biserici, și care s-ar rezuma astfel:
• Desăvârșirea constă în a împlini voia lui Dumnezeu, în a fi ceea ce El vrea să fim, trăind într-o neîncetată smerenie.
• Iubirea Domnului nostru se descoperă atât în sufletul cel mai simplu care nu se împotrivește deloc harului său, cât și în sufletul de-a dreptul sublim, căci iubirea are calitatea de a se smeri;
III.ASPECTE TEOLOGICE
III. 1. Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul concentrată în : „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui’’
Trebuie observat faptul că învățătura despre Domnul Hristos este centrală în gândirea Sfântului Siluan, în forma semnificației existențiale a acestei învățături. Astfel, Sfântul Siluan abordează hristologia dinlăuntrul kenozei și accentuează calea crucii ca drum existențial spre mântuire.
Nu putem dobândi viața dacă nu murim, așa cum a făcut-o și Hristos înainte de a învia. Faimoasa expresie „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui’’ e cumplit de nihilistă dacă este scoasă din contextul ei hristologic. Astfel, iadul este doar un punct de trecere, nu o destinație. Dumnezeu ne aduce din neființă la ființă nu ca să ne trimită din nou acolo. Noi nu suntem chemați să rămânem în iad, însă nu există nici o scurtătură pe care să o urmăm pentru a evita această trecere, aceasta dacă dorim să ajungem la destinația noastră finală, împărăția lui Dumnezeu. Și aceasta cu atât mai mult cu cât însuși Hristos a trecut prin experiența iadului.
Sfântul Siluan a înțeles care este cauza ultimă a pierderii harului, și anume mândria, rădăcina păcatului strămoșesc și sămânța morții în om, și a ajuns să înțeleagă faptul că secretul ultim al ascezei creștine, sensul ei profund și specific, se concretizează în dobândirea smereniei. Iar calea câștigării smereniei este cea a urmării și asemănării, a identificării cu smerenia, golirea de sine „kenoza”. Astfel, „Smerenia e lumina prin care putem vedea Lumina-Dumnezeu”.
Gândirea Sfântului Siluan este hristologică și din acest motiv nu conduce la deznădejde, întrucât biruința lui Hristos este condiția prealabilă a trecerii noastre prin iad, înțeleasă hristologic, această temă face ca virtuțile duhovnicești, precum smerenia și iubirea, să fie profund teologice. Astfel, ținând mintea în iad, ne smerim pe noi înșine nu în mod psihologic, ci ontologic.
Luăm parte la adâncul neființei din care am venit înainte ca Dumnezeu să ne aducă la ființă, experiem absența lui Dumnezeu ca vid al nostru existențial și aici, în acest gol, îl întâlnim pe strămoșul nostru Adam plângând și tânguindu-se pentru pierderea raiului. în acest mod, devenim identici cu întreaga umanitate, mai cu seamă în starea ei căzută, și identificându-ne cu ea în căderea ei, dobândim adevărata cunoaștere de sine și încetăm de a ne mai mândri, și astfel îi iubim pe toți nu în mod sentimental, ci existențial, nu silindu-ne să facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci împărtășind însăși existența lor, separația lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a făcut Hristos, iar fără ele hristologia rămâne o învățătură moartă.
Fraza „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” reprezintă manifestarea prin excelență a actualității starețului Siluan, expresie sintetică a învățăturii sale spirituale, a căii spre sfințenie și mântuire pe care a trasat-o și unul din motivele popularității sale, un cuvânt care frapează și care cere explicații, o frază misterioasă și problematică.
În mod normal, ne punem justificat întrebarea: „Cum să înțelegem cuvintele «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui". Trebuie sa observăm că putem identifica trei sensuri fundamentale ale acestei fraze. Mai întâi, o semnificație mai curând psihologică, fără îndoială cea mai îndepărtată de semnificația sa originală; expresia Sfântului Siluan este un cuvânt de mângâiere. În acest mod este cel mai adesea primit, înțeles de lume, sub forma unui răspuns de consolare la suferința umană, un ajutor pentru toți cei care obosesc sub greutatea lumii și a existenței, care sunt confruntați cu nefericirea, boala, singurătatea, un mod de a spune: „Viața mea este un iad, dar Dumnezeu, prin Sfântul Siluan, îmi spune că, deși mă aflu în aceste condiții dificile, nu trebuie sa deznădăjduiesc".
Apoi, o altă interpretare, analogică, mult mai apropiată de experiența Sfântului Siluan, dar pe un plan mai general, înțelege prin această frază expresia legii fundamentale a creștinismului, așa cum apare ea în semnificația crucii, ca moarte și biruință asupra morții, si în Fericiri: fericiți cei care plâng, care sunt flămânzi, fericiți cei persecutați, căci ei vor cunoaște slava lui Dumnezeu. Ceea ce contează în această comparație sunt mai puțin termenii propriu-ziși ai frazei, cât legătura care îi unește: pe de-o parte suferința, iadul, moartea, ține mintea ta în iad, pe de altă parte fericirea, nădejdea, învierea, nu deznădăjdui. Legătură asemănătoare botezului nostru, moartea omului vechi și învierea omului nou în Hristos, și de asemenea ascezei, prin care actualizăm și facem să rodească harul aceluiași botez, asceză care, în sensul ei profund, nu este decât un mod de a-I urma lui Hristos, Care ne-a arătat ca drumul către înviere, către viața veșnică, trece prin cruce și iad.
În acest sens, acest cuvânt de mântuire nu indică altceva decât calea pocăinței: ,,Nu poate cineva ajunge în împărăția ceruților, unde nimic necurat nu intră, decât prin mari suferințe, curățit prin mulțimea lacrimilor”, scrie Starețul Siluan. Cu alte cuvinte, nu se ajunge la înviere decât prin moarte, la adevărata lumină decât prin întuneric, la bucurie decât prin suferință. După cum Hristos S-a golit pe Sine pentru a lua condiția de rob, așa și noi trebuie să ne golim pe noi înșine, să ne curățim de patimi pentru a face din inima noastră un loc în care harul Duhului Sfânt va putea să trăiască, să își manifeste prezența sa. Dar ceea ce este în noi și este un obstacol în calea harului, este, după cum îi spune Hristos Sfântului Siluan, mândria, nici mai mult nici mai puțin decât rădăcina oricărui rău, izvor al tuturor necazurilor, care a tăcut să cadă Adam și Eva.
Pentru vindecarea acestei boli sufletești nu există decât un mijloc, care de altfel este scopul ascezei, și anume dobândirea smereniei. Pentru Starețul Siluan, smerenia este ușa mântuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertății. Modelul acestei smerenii este evident Hristos, și de asemenea Fecioara Maria, care a știut să renunțe la voința sa proprie pentru a trăi după voința lui Dumnezeu.
Un alt mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mândriei, această armă spirituală împotriva patimilor, o reprezintă prihănirea de sine, autocondamnarea. Starețul Siluan, care nu ezită a se considera pe sine însuși asemenea unui „câine râios", scrie: „Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si veșnic voi arde în foc. Când eu țin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Când, dimpotrivă, las mintea mea să hoinărească, gândurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin cu putere.
Trebuie să înțelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificația cuvântului iad. Pentru aceasta trebuie să depășim acea imagine, încă marcată de reprezentările medievale, a unui loc populat de draci fioroși, înarmați cu furci și smoală pentru a-i pedepsi pe păcătoși. Împărăția morții, iadul, nu este un loc geografic, ci o stare spirituală, starea sufletului depărtat de Dumnezeu din cauza păcatelor sale, starea sufletului cufundat în dragostea lui Dumnezeu, dar încă prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a primi aceasta lumină și a-i răspunde, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Chinurile iadului sunt chinurile dragostei”. În această perspectivă, fraza lui Hristos adresată starețului Siluan exprimă pur și simplu pocăința la cel mai înalt nivel de intensitate. Focul iadului nu este altul decât focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decât acțiunea focului harului care arde nemistuit sufletul încă necurățit de patimi.
Nu se va putea vorbi poate niciodată îndeajuns despre importanța pocăinței pentru Sfântul Siluan. Prin pocăință, ne spune el, totul se îndreptează. Păcătoșii sunt iertați, Duhul Sfânt ne este dăruit. Sfinții sunt oameni la fel ca și ceilalți, asemenea nouă; mulți au fost mari păcătoși, însă prin pocăință au ajuns în împărăția cerurilor.
Celui ce se pocăiește, Domnul îi dă pacea Sa, împărăția Cerurilor, raiul, libertatea de a iubi. Starețul Siluan repetă: dacă toți oamenii ar avea pocăință, dacă ar păzi poruncile dumnezeiești, raiul ar fi pe pământ, întrucât împărăția Cerurilor este în mijlocul nostru.
Expresia „nu deznădăjdui", ne îndeamnă să nu cădem în marea patima a disperării, care nu este decât o altă formă, extrem de subtilă, a mândriei, a dragostei de sine, a egoismului închis în sine însuși sau, după cum spune Sfântul Siluan: „Eu aș fi căzut sub greutatea păcatelor mele fi deja de mult timp as fi fost în iad, dacă Domnul și Maica Domnului nu se milostiveau spre mine… Eu aș fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Domnul nu mi-ar fi dat harul Sfântului Duh. Trebuie ca sufletul sa se condamne pe sine însuși, dar să nu se deznădăjduiască de bunătatea si dragostea dumnezeiască”. Cu alte cuvinte, trebuie să nădăjduim ferm în Dumnezeu. Căci Dumnezeu, Care ne iubește mai mult decât orice, vrea mântuirea noastră.
Experiența duhovnicească a Sfintului Siluan i-a permis acestuia să recunoască faptul că Dumnezeu, înțeles ca Iubire absolută, este centrul existenței sale, fapt pentru care, în perspectiva imensității universului și a complexității vieții, el s-a văzut pe sine asemenea unui copil, mic, neînsemnat, însă plin de puterea lui Dumnezeu care i-a îndrumat viața pe calea credinței.
III.2. Iubirea în scrierile Sfântului Siluan
Spiritualitatea Sfintului Siluan se va concentra la maturitate asupra iubirii, acceptând rutina cotidianului și a activităților obișnuite, căutând să le ofere tuturor acestor aspecte ale vieții un sens sfințitor.
Este important să observăm că stilul literar al sfântului Siluan poate fi adesea greu de cuprins și mult prea adânc din cauza adâncimii experienței religioase și a hotărârii care a marcat călătoria sa duhovnicească. Iubirea profundă pentru întreaga lume îl îndeamnă pe monahul Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară minunata sa viață duhovnicească, ignorată aproape în întregime de confrații săi monahi. În deplin acord sfântul apostol Pavel, sfântul Siluan consideră și el iubirea ca fiind cel mai de preț dar al Duhului Sfânt. Sfântul insistă asupra lucrării educative a Duhului Sfânt, care mai întâi trezește în om acest sentiment iar apoi învață pe om iubirea.
Mărturia sfântului Siluan se identifică pe deplin cu cea a sfântului Pavel :,, iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noasatre prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă. Rom. 5,5.
III. 3. Diagrama sinelui
Însă un al doilea nivel al considerării va descoperi faptul că Sfântul avea un caracter foarte puternic: își punea încrederea în propria experiență cu Dumnezeu, vorbea mereu despre adevăr, fie că acest lucru plăcea sau nu, a știut să îndure suferința fără a cârti, cu un simț deosebit al vizării scopului final al existenței. Astfel, starea de copil în care se afla îl făcea să își accepte slăbiciunile și limitările în fața iubirii și a milostivirii divine.
Sfântul Siluan oferă o viziune alternativă asupra relației cu Dumnezeu, nu una formală, încremenită, perfecționistă, scrupuloasă sau temătoare, ci una degajată, deschisă și plină de sens.
III. 4. Înțelegerea atribuită ascultării și uceniciei:
Pentru că Sfântul Siluan avea acest dor aprins să dobândească iubirea și smerenia Domnului de aceea el, își îndreaptă rugăciunile spre iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Ceea ce sfântul descoperă este caracterul paradoxal al ascultării și uceniciei creștine.
Astfel, iubirea cere o fidelitate centrată în jurul nenumăratelor aspecte banale ale vierii de zi cu zi, lucruri mici și aparent nesemnificative.
Și totuși, observăm faptul că Sfântul Siluan nu apără o soluție facilă, eroismul creștin nefiind eliminat, ci fiind mai degrabă adus în apropiere de persoana umană umilă. Izbucnirea de iubire este canalizată în viața de zi cu zi, în activitățile obișnuite.
Copilăria matură a unui adult semnifică o deschidere în ascultarea și ucenicia față de Iisus Hristos, cu toate că circumstanțele și experiențele obișnuite ale vieții ne tentează să ne închidem în noi înșine, să ne retragem. Aceasta se întâmplă datorită harului divin, lui Dumnezeu Care ne arată că deschiderea față de existență este posibila. „Totul este har" spunea Sfântul Siluan, în sensul că toate experiențele sale duhovnicești își găsesc centrul într-o unire fundamentală a iubirii lui Dumnezeu și a iubirii semenului. Sfântul Siluan a trăit această dedicare până în timpul ultimei clipe de viață, prin întristarea și suferința de care a avut parte. în acest fel, copilul de odinioară s-a transformat în „copilul” adult al ascultării și uceniciei mature, ambele aspecte fiind identificate în inima iubirii.
Totodată, afundându-se mereu în abisul smereniei exprima mereu nestinsul lui dor :,,n-am dobândit încă smerenia” ,fapt pentru care se îndrepta spre Dumnezeu după cum un copil se îndreaptă către părintele său, cu brațele deschise și cu o încredere profundă.
Viața sa pare plină de rutină și obișnuită, însă se îndrepta direct înspre asumarea iubirii care nu cunoaște nici o înfrângere. În trăirea vieții sale de credință, Sfântul Siluan a ajuns la concluzia că tot ceea ce a putut realiza provenea din iubirea generoasă a lui Dumnezeu care s-a manifestat în viața sa.
Calea Sfântului Siluan pare a așeza sfințenia vieții în capacitatea imediată a oamenilor de a o atinge. Trăirea vieții cu încredere în iubirea lui Dumnezeu față de om, recunoașterea că fiecare nouă zi este un dar prin care omul poate face o diferență prin felul în care alege să o trăiască, alegerea vieții, și nu a întunericului meschinăriei și mândriei sunt numai câteva din ideile practice ce deriva din înțelegerea acestei mărturii. Și aceasta pentru că Sfântul Siluan a știut care este diferența pe care iubirea o poate face în lume, iubire pe care a oferit-o ca pe o mărturie nepieritoare în fiecare zi a vieții sale.
III.5. Pe culmile sfințeniei.
Momente emblematice și trăiri ale harului
,,Părintele Siluan, schimonah. Numele civil : Semion Ivanovici Antonov, țăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Șovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul munte în 1892. A îndeplinit următoarele ascultări: la moară, la Kalamareia, la Vechiul Russikon și la economat. Decedat la 11/24 sepembrie 1938.”
,,A te ruga pentru oameni e totuna cu a-ți vărsa sângele”.
,,Oricât de savant și virtuos ar fi cineva, dacă nu a ajuns să iubească orice făptură omenească până inclusiv pe dușmanii săi, e semn că nu este încă în Dumnezeu și Dumnezeu în el”.
Unui pustnic care i-a spus odată:,, Dumnezeu va pedepsi pe toți ateii și ereticii, care vor arde în focul veșnic”, Siluan i-a replicat:,, bine dar spune-mi dacă vei fi în rai și de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?
– Ce să-i faci e păcatul lor, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: Iubirea nu poate suferi aceasta . Trebuie să ne rugăm pentru toți oameni”.
Domnul iubește atât de mult pe om că îi dă darurile Sfântului Duh. Dar până ce învață să păstreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.
În primul an după ce am primit darul Sfântului Duh, îmi spuneam: “Domnul mi-a iertat păcatele. Harul dă mărturie de aceasta. De ce mai am nevoie?” Dar nu așa trebuie, să gândim. Deși păcatele noastre ne sunt iertate, toată viața trebuie să ne aducem aminte de ele și să plângem ca să păzim zdrobirea (inimii). Nu am făcut așa și am pierdut căința, ceea ce mi-a adus multă suferință din partea demonilor. Eram nedumerit, tulburat și-mi spuneam: ,,Sufletul meu cunoaște pe Domnul și iubirea lui. Cum se face, deci, că-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i s-a făcut mila de mine și m-a învățat El insuși cum trebuie sa mă smeresc: ,,Ține mintea ta in iad si nu deznadajdui!” Așa se biruiesc vrăjmașii. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din loc, gândurile rele se intăresc din nou. Cel ce, ca și mine, a pierdut harul, să lupte cu curaj cu demonii. Cunoaște că greseala e in tine insuți; ai căzut in mândrie si slavă deșartă, dar Domnul te face să cunoști ce e viața in Duhul Sfant și ce e lupta cu demonii. Astfel, sufletul învață prin experiența ravagiile cauzate de mândrie și fuge de laudele oamenilor și gândurile de îngâmfare. Atunci doar începe să se vindece și să știe să păstreze harul. Cum putem înțelege dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mândrie, dar sufletul sănătos iubește smerenia, învațată de Duhul Sfant și, dacă nu cunoaște încă această smerenie, se socoteste pe sine mai rău decât toți oamenii.
Chiar dacă Domnul l-ar înălța in toate zilele până la Ceruri și i-ar arăta toată slava cerească în care locuiește, dragostea Serafimilor, Heruvimilor și a tuturor Sfinților chiar și atunci sufletul smerit, învățat de experiența, va spune: ,,Tu, Doamne, îmi arăți slava Ta, pentru că iubești zidirea Ta; dă-mi, însă, mai degrabă lacrimi și puterea de a-Ți muțtumi. A Ta este slava cerurilor, al meu însă este să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu va păstra harul Duhului Sfant pe care Domnul îl dă cu mărinimie din singura milostivirea Sa.
Unii zic că așa a fost mai demult, dar că acum toate acestea s-au invechit (perimat) însă, nimic nu trece niciodata când este vorba de Domnul: numai noi ne schimbăm, devenim răi și astfel pierdem harul. Dar celui ce cere Domnul îi da toate (Matei 7,7-8), nu pentru că suntem vrednici ci pentru că El este milostiv și ne iubește.,,Mă rog bunătății Tale, Doamne, privește asupra mea din înălțimea Slavei Tale și dă-mi puterea de a Te lăuda zi și noapte, căci sufletul meu Te-a iubit prin Duhul Sfânt. Tânjesc după Tine și Te caut cu lacrimi”.
,,Doamne, a Ta este Slava in Ceruri și pe pământ. Dă-mi mie, zidirii tale firave și smerite. Duhul Tău cel Sfânt”.
,,Doamne, dă-ne darul smerenie Tale”.
,,Doamne, dă-ne în dar smerit Duhul Tău cel Sfânt, așa cum ai venit să mântuiești pe oameni doar prin harul Tău ridicându-i la Ceruri ca să vadă Slava Ta”.O, smerenie a lui Hristos! Te cunosc dar nu te pot atinge. Roadele tale sunt dulci căci nu sunt ca ale pământului.Cum poate fi reaprins focul atunci când sufletul e abătut, ca el să ardă de iubire in tot ceasul? Acest foc se găsește în Dumnezeu și Domnul a venit pe pământ ca să ne dea focul harului Sfântului Duh. Cel ce caută smerenia are și acest foc, căci Domnul dă celui smerit harul Său.Multe osteneli și multe lacrimi trebuie pentru a păstra duhul smerit al lui Hristos, dar fără el lumina vieții se stinge și sufletul moare.Trupul, poate fi uscat repede prin post, sufletul, însă nu e deloc ușor de supus, ca el să rămână mereu smerit, și aceasta ia multă vreme Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani împotriva patimilor ei, ca niște fiare sălbatice, și abia apoi și-a găsit pacea, măcar că își uscase repede trupul neavând în pustie nimic cu ce să se hranească.
Inimile noastre s-au invârtoșat cu totul și nu înțelegem ce e smerenia sau iubirea lui Hristos. E adevărat ca această smerenie și acestă iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar uităm că e cu putință să atragem harul la noi. Pentru aceasta, însă, trebuie să-i dorim din tot sufletul nostru. Dar cum pot să doresc ceea ce n-am cunoscut? Noi toți avem puțin din această cunoștință și Duhul Sfânt mișcă fiecare suflet să caute pe Dumnezeu.
.
Domnul a zis: “Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29) Spre aceasta năzuiește sufletul meu zi și noapte. Îl rog pe Dumnezeu, pe toți Sfinții din Cer și pe voi toți care cunoașteți smerenia lui Hristos, – rugați-vă pentru mine ca să se pogoare asupra mea duhul smereniei lui Hrislos după care sufletul tânjește cu lacrimi. Nu pot să nu tânjesc după această smerenie pe care sufletul meu a cunoscut-o prin Duhul Sfânt; dar am pierdut acest dar și, de aceea, inima mea e intristată până la lacrimi.
Stăpâne preamilostive, dă-ne duh umilit ca sufletele noastre să-si găsească odihna in Tine!
Prea Sfântă Maică a Domnului. Tu esti milostivă, roagă-te ca sufletele noastre să afle smerenia!
Sfinților toți, care viețuiri in ceruri, voi vedeți Slava Domnului și duhul vostru se bucură – rugati-vă ca și noi să fim împreună cu voi. Sufletul meu năzuiește să vadă pe Domnul în smerenie, știind bine că este nevrednic de acest dar.
Mândria împiedică sufletul să o ia pe calea credinței. Necredinciosului îi dau sfatul să zică: ,,Doamne, dacă exiști, luminează-mă și Te voi sluji din toata inima și din tot sufletul meu”. Iar pentru acest gând smerit și această dispoziție de a sluji pe Dumnezeu. Domnul îl va lumina negreșit. Dar să nu spună: ,,Dacă exiști pedepsește-mă”, căci dacă vine pedeapsa, nu vei găsi tăria de a mulțumi lui Dumnezeu și de a te pocăi. Când Domnul te va lumina, sufletul tău va simți prezența Lui, va simți că Domnul i-a iertat și îl iubește. Vei ști aceasta din propria ta experiență și harul Duhului Sfânt va da marturie de mântuirea ta in sufletul tău și vei voi să strigi tare lumii întregi: ,,Cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru noi!
Până când Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubește, omul nu poate să o știe, căci e cu neputința pentru mintea pământească să înțeleagă numai din cărți cu ce fel de iubire iubește Domnul pe oameni.
Dar pentru a te mântui, trebuie să te smerești. Căci omul mândru, chiar dacă ar fi bagat cu forța în Rai nu și-ar găsi aici odihna, ar fi nemulțumit și ar spune: ,,De ce n-am primul loc?” Sufletul smerit e plin de iubire și nu caută să fie primul ci dorește binele pentru toți oamenii și, se multumește cu orice.
Omul mândru sau se teme de demoni, sau se aseamănă lor. Dar nu trebuie să ne temem de demoni, ci de mândrie și trufie, căci ele ne fac să pierdem harul.
Cel ce vorbește cu demonii își întinează mintea, in vreme ce mintea celui ce rămâne în rugăciune e luminată de Domnul.
Domnul ne iubește și totuși, noi cădem căci nu avem smerenie. Pentru a păstra smerenia, trebuie să omorâm trupul și să primim în noi Duhul lui Hristos (Romani 8.13). Sfinții au dus o lupta crâncenă cu demonii și i-au biruit prin smerenie, rugăciune și post.
Cel ce s-a smerit pe sine i-a biruit pe vrăjmași.
Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet și în trup? Pentru aceasta trebuie să iubești pe toți oamenii ca pe tine însuți și să fii gata să mori în tot ceasul. Când sufletul își aduce aminte de moarte, el devine smerit și se predă cu totul voii lui Dumnezeu dorind să fie în pace cu toți și să iubească pe toți oamenii.
Când pacea lui Hristos intră într-un suflet, el este bucuros de a sedea, ca Iov, pe gunoi și a vedea pe ceilalți în slavă: atunci sufletul este fericit să fie mai rău decât toți. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare și cu neputință de dezvăluit. Din iubire, sufletul dorește pentru oricare mai mult bine decât pentru sine însuși, se bucură când vede pe alții într-o situație mai bună decât el și se intristează când îi vede suferind.
Rugați-vă pentru mine toți Sfinții și toate popoarele ca sfânta smerenie a lui Hristos să pogoare asupra mea.Domnul iubeste pe oameni, dar îngăduie să fie loviți de încercări și necazuri ca să-și cunoască neputința lor și să se smerească și, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt. Cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, totul este minunat.
Dacă cineva suferă mult de sărăcie, de boala și nu se smerește, suferă fără folos. Cel ce se smerește va fi mulțumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăția și viața lui, și toți oamenii vor fi uimiți de frumusețea sufletului lui.
Tu zici: ,,Viața mea e plină de suferinți”. Dar eu îți voi răspunde, sau mai degrabă Domnul însuși îți spune: “Smerește-te și vei vedea că, spre uimirea ta, încercările tale se vor preface în odihna și vei spune: ,,De ce mă chinuiam și întristam atât altădată?” Acum însă, ești fericit pentru că te-ai smerit și harul a venit. Acum, chiar dacă ai fi singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, căci ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: ,,Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14,27). Așa dă Domnul pace oricărui suflet smerit.
Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă fața apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Așa sunt înghițite și necazurile în inima celui smerit căci tăria Domnului e cu el.
Domnul nu Se descoperă pe Sine sufletului mândru. Chiar dacă ar studia toate cărțile pământului, omul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc in ei pentru harul Sfântului Duh și Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt.
Luminați prin Botez, oamenii cred in Dumnezeu dar sunt unii care și cunosc pe Dumnezeu. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoști pe Dumnezeu, iată fericirea. Desigur, cei ce cred sunt, și ei, fericiti cum a zis Domnul Apostolului Toma: ,,Pentru că M-ai văzut și M-ai pipăit, crezi. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20,29)..
Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit nicidecum. Cel ce a atins smerenia lui Hristos dorește statornic să i se facă reproșuri, primește cu bucurie ocările și se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât începutul smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit e Domnul, se socotește pe sine însuși mai rău decât toți păcătoții ți este fericit să stea pe gunoaie în zdrențe ca Iov și să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucind asemenea lui Hristos.
Cand traiam in lume, ma gandeam la Tine, dar nu in continuu. Acum duhul meu arde pana la lacrimi de dorinta de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.
Slava Domnului si milostivirii Sale, pentru ca Se descopera noua, slugilor Lui pacatoase, prin Duhul Sfant. Sufletul il cunoaste mai bine decat pe propriul lui tata, pentru ca pe tatal nostru il vedem in afara noastra, in vreme ce Duhul Sfant patrunde sufletul, mintea si trupul.
Nimic nu e mai bun decat a trai in smerenie si iubire. Atunci sufletul cunoste o adanca pace si nu incearca sa se ridice deasupra aproapelui sau. Daca iubim pe vrajmasii nostri, mandria nu va mai avea loc in sufletul nostru, caci iubirea lui Hristos nu cauta sa stapaneasca. Mandria mistuie ca un foc tot ce e bun, dar smerenia lui Hristos e de netalcuit si nesfarsit de dulce. Daca oamenii ar sti aceasta, tot pamantul s-ar stradui sa castige aceasta stiinta. Zi si noapte ma nevoiesc pentru ea, dar nu ajung sa o stapanesc. Sufletul meu se gandeste mereu: n-am atins inca ceea ce caut si nu ma pot resemna cu aceasta. De aceea va cer cu smerenie, fratilor care cunoasteti iubirea lui Hristos, rugati-va pentru mine ca sa fiu izbavit de duhul mandriei si smerenia lui Hristos sa se salasluiasca intru mine.
Exista multe feluri de smerenie. Unul e ascultator si-si face reprosuri siesi in toate; si aceasta e smerenie. Un altul se caieste pentru pacatele sale si se socoteste un nemernic inaintea lui Dumnezeu; si aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfant; cunoasterea si gustul ei sunt diferite.
O, Doamne, invata-ne prin Duhul Sfant sa fim ascultatori si infranati. Da-ne duhul pocaintei lui Adam, da-ne sa ne plangem pacatele noastre. Da-ne sa Te slavim si sa-ti multumim vesnic. Tu ne-ai dat Prea Curatul Tau Trup si Sange ca sa traim vesnic impreuna cu Tine si sa fim acolo unde locuiesti Tu, vazand Slava Ta (Ioan 6,53-58;17,24)..
IV. UN DESTIN CĂLĂUZIT DE HAR,
ARHIMANDRITUL SOFRONIE SAHAROV
Părintele Sofronie este povățuitorul duhovnicesc al părintelui Rafail. Arhimandritul Sofronie (Saharov), sau Starețul Sofronie, este cunoscut ca ucenic și biograf al Sf. Siluan Athonitul, precum și ca acela care a compilat și îngrijit scrierile Sf. Siluan; a întemeiat Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
IV.1.Biografia și anii de început
Pe 22 Septembrie 1896, se naște în Rusia Serghei Simeonovici Saharov, din părinți ortodocși. De mic copil, Serghei se ruga zilnic, amintindu-și mai apoi că se ruga și 45 de minute fără se oprească. Încă copil fiind, Serghei a cunoscut Lumina cea necreată. Citea enorm, inclusiv mari clasici ruși precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin. Dispunând de un deosebit talent artistic, Serghie a studiat la Academia de Arte între 1915 și 1917, iar apoi la Școala moscovită de Pictură, Sculptură și Arhitectură între 1920 și 1921. Serghei întrebuința arta ca pe un mijloc "cvasi-mistic" de "descoperire a vecinicei frumuseți", "trecând dincolo de realitatea prezentă… în noi zări ale ființării". Mai târziu, acest lucru îl va ajuta să deosebească între lumina minții omenești și Lumina cea Nezidită a lui Dumnezeu. În această perioadă, a studiilor de la Școala din Moscova, Serghei vede concentrarea Creștinismului pe dragostea personală ca fiind ceva inevitabil mărginit; cade din Ortodoxia tinereții sale și se afundă în mistica religiilor indiene, bazată pe Absolutul impersonal. În 1921, Serghei părăsește Rusia: în parte, pentru a-și urma cariera artistică în Europa Apuseană, în parte din pricină că nu era marxist. După ce, inițial, merge în Italia, se duce la Berlin și, în cele din urmă, se stabilește la Paris, în 1922. În 1922 sosește la Paris.Participă la mai multe expoziții de artă care atrag atenția presei franceze. Se simte frustrat de neputința artei de a exprima curăția. Vede cunoașterea rațională ca fiind neputincioasă de a da un răspuns la cea mai mare întrebare, care îl răscolește pe om, problema morții. În 1924 dându-și seama că porunca lui Hristos de a-L iubi deplin pe Dumnezeu nu era psihologică ci ontologică, fiind singura cale de a te apropia de Dumnezeu, și că nevoia dragostei de a fi personală, Serghei se întoarce la Hristos în Sâmbăta Mare. Experiază Lumina necreată (cu o putere nemaiîntâlnită până la sfârșitul vieții sale) și se distanțează de arta sa.Debuteză la Institutul Teologic Ortodox Sf. Serghie și se află printre studenții de frunte. Îi are ca profesori pe Pr. Serghei Bulgakov și Nikolai Berdiaev; deși amândoi l-au influențat pe Serghei, problemele fiecăruia (sofiologia și respectiv anti-ascetismul) au limitat influența avută asupra lui Serghei.
În anul 1925 găsind nemulțumitor studiul formal al teologiei, Serghei părăsește Institutul și Parisul pentru Muntele Athos.
IV.2. Devenirea și mediul formării
În 1926 Părintele Sofronie ajunge în Athos și intră în Mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon, dorind să învețe cum să se roage și cum să aibe o atitudine dreaptă față de Dumnezeu. Apoi în 1930, Păr. Sofronie este hirotonit diacon de către Sfântul Nicolae (Velimirovici) al Ohridei și Jicei. Devine ucenic al Sf. Siluan Athonitul, care a avut cea mai mare înrâurire asupra Părintelui Sofronie. Deși Sfântul Siluan nu avea o teologie sistematizată formal, teologia sa trăită l-a învățat pe Părintele Sofronie biblioteci întregi, care vor fi sistematizate ulterior la maturitate. Din perioada 1932-1946 ni se păstreză o corespondență pe care Părintele Sofronie o poartă cu Pr. David Balfour, un romano-catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoștințele Părintele Sofronie în mulți Părinți ai Bisericii și îl silesc să își articuleze gândirea theologică, dovedind deosebirile dintre gândirea Apuseană și cea Răsăriteană. Gândirea ulterioară a Păr. Sofronie va dezvolta aceleași subiecte abordate în această corespondență. În 1938 după Adormirea Sf. Siluan (24 Septembrie), urmând povețelor lui, Starețul Sofronie părăsește mănăstirea și se duce să viețuiască în pustia athonită; pentru început la Karulia, apoi într-o peșteră de lângă Mănăstirea Sf. Pavel. Perioada celui de al Doilea Război Mondial a coincus în viața părintelui cu o vreme de rugăciune atât de puternică, încât sănătatea Păr. Sofronie a șubrezit, etapă în care deprinde dependența de ,,Întregul Adam”.În 1941 Părintele Sofronie este hirotonit preot, și devine duhovnic al multor monahi athoniți.
IV.3.Veleități artistice
În anul1947 împrejurările au fost de așa natură încât (poate și pentru a publica scrierile Sf. Siluan, poate și pentru a-și încheia studiile teologice, poate și din pricina sănătății șubrezite, poate și din pricina greutăților avute în Athos ca ne-grec după al Doilea Război Mondial) l-au silit pe Starețul Sofronie să se mute la Paris. Balfour îl ajută să primească un pașaport.
Facultatea Sf. Serghie îi îngăduie Starețului Sofronie să participe la toate cursurile, potrivit nevoilor sale; însă, la sosire, acest lucru este împiedicat de stăruințele facultății asupra Starețului Sofronie de a-l face să tăgăduiască, fie și prin tăcere, existența harului în Patriarhia Moscovei, lucru pe care refuză să-l facă.
Starețul Sofronie se stabilește la Casa Rusească, un azil de bătrâni din St. Genevieve-des-Bois, ajuntându-l pe preotul de acolo și fiind duhovnic. Suferă o operație majoră de ulcer la stomac. În 1948, Starețul Sofronie publică o primă ediție șapirografiată a Starețului Siluan. În ea, Starețul Sofronie trasează principiile theologiei Sf. Siluan, și explică multe concepte fundamentale (rugăciunea pentru lumea întreagă, părăsirea de Dumnezeu și ideea legăturii existente între toți oamenii).
În anul1950 Starețul Sofronie lucrează împreună cu Vladimir Losski la Messager de l’Exarchat du Patriarche Russe en Europe Occidentale până în 1957. Losski îi influențează gândirea Starețului Sofronie asupra multor probleme contemporane și completează lucrările Starețului Sofronie asupra theologiei Treimice și aplicarea ei la Biserică și omenire; Losski, însă, nu vorbea despre o fire omenească îndumnezeită, nici despre conceptul părăsirii de Dumnezeu într-un mod pozitiv, așa cum a făcut-o Starețul Sofronie. În 1952, Starețul Sofronie publică o a doua ediție a Starețului Siluan. Această carte i-a făcut vestiți pe Sfântul Siluan și pe Starețul Sofronie, și include o introducere teologică la scrierile Sf. Siluan, din pricina afirmației lui Losski că nu găsise nici o valoare teologică în scrierile Sfântului.
IV.4.Apostolatul din Essex, Anglia
În 1958: Mai multe persoane se adună în jurul Starețului Sofronie, trăind lângă el și căutând viața monahală. Este vizitată o proprietate din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, unde în 1959 anul se alcătuiește obștea de la Sf. Ioan Botezătorul, sub Mitropolitul Antonie (Bloom) al Surojului. Mănăstirea cuprinde monahi bărbați și femei, în număr de șase. Peste șase ani în 1965, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie, trece sub omoforul Patriarhiei Ecumenice. Mai apoi, Patriarhia Ecumenică va înălța mănăstirea la rangul de Stavropighie. În anii ce urmeazuă vor avea loc câteva publicații importante privitoare la viața și învățăturile sfântului Siluan.
IV.5. Semne și proorociri de la adormirea sa și după aceea
Mănăstirea a fost înștiințată că singura posibilitate de a îngropa persoane pe pământurile ei era de a construi o criptă subterană; au început lucrările la aceasta, Starețul Sofronie profețește că nu va muri până ce mormântul nu va fi gata. Apoi, spunându-i-se că data preconizată de încheiere a lucrărilor este 12 Iulie, Starețul Sofronie a zis: "sunt gata". În data de 11, Starețul Sofronie a murit; pe 14 a avut loc înmormântarea, la care au luat parte monahi din întreaga lume. Atunci când Păr. Sofronie a murit, în mănăstire erau 25 de monahi, număr care a rămas neschimbat de atunci. Maica Elisaveta, monahia cea mai în vârstă, a murit la scurtă vreme, pe data de 14. Acest lucru s-a petrecut potrivit cuvintelor Starețului Sofronie, că el va muri cel dintâi, iar ea va muri după scurtă vreme. După ce a fost cenobit și sihastru, iată-l mărturisitor al Luminii în mijlocul lumii. Povățuitor iscusit, el face trecerea Ortodoxiei către Occident și a Occidentului către Ortodoxie. La mănăstire, Liturghia Sfântului Ioan este tradusă în engleză și oficiată în mai multe limbi. În 1988, intuiția Părintelui Sofronie este confirmată și munca sa recompesată, „Starețul” Siluan fiind canonizat de Patriarhia Ecumenică.
Așa a trăit și murit acest Nou Teolog al epocii contemporane și mare apostol al Ortodoxiei în lumea occidentală.
IV.6. Atitudini despre ecumenism
În ceea ce urmează evidențiem câteva cuvinte despre ecumenism care coincid cu atitudinea lui despre acest subiect. Îată ce spune acest mare duhovnic contemporan, Arhimandritul Sofronie de la Essex, despre ecumenism: ,,Eu nu iau parte la mișcarea ecumenică. […] Se adună două sute de doctori în teologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate religiile, și în cunoașterea teoretică a istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, și unul învățătorul – Hristos.” Iar acest învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire.
Dar ce am la inimă: Ca voi să știți acestea, și să nu vă înșelați, și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicește ignoranți, trăind o viața contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aici este tragismul istoriei.
Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta?Căci Dumnezeu unul este.
Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri,Ortodoxiei, este în lumea întreagă. Și prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „și o muscă să supărăm,” însă pe noi, ortodocșii, ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, așa cum o știm din experiență. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeți în Hristos Dumnezeu,” și continuați-vă această viață. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină, așa și voi veți fi urâți pentru Numele meu.” Așa, să nu pierdeți din vedere viziunea de bază: viața fără de păcat!
IV.7. Rugăciune pentru unire, a Arhimandritului Sofronie
Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu Cela ce ridici păcatul lumii, Carele suindu-Te pre muntele Golgotei, răscumpărat-ai pre noi din blestemul legii, și ai preînnoit chipul Tău cel căzut, pre Cruce preacinstite mâinile Tale întinzând, ca pre fiii lui Dumnezeu cei risipiți întru una să aduni, și trimițând pre Preasfântul Duh, la unime pre toți ai chemat; Tu dar, fiind a Tatălui strălucire, înainte de a ieși la această mare lucrare de sfințenie, lumii răscumpărătoare, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toți una să fim, precum Tu ești cu Tatăl și cu Duhul Sfânt: Însuți dăruiește nouă har și înțelepciune, spre a împlini această poruncă în fiece zi, și ne întărește în nevoința acelei iubiri carea ai poruncit nouă zicând: "Să vă iubiți unul pre altul, precum Eu am iubit pre voi." Prin Duhul Tău Cel Sfânt dăruiește nouă puterea de a ne smeri unul altuia, amintindu-ne că cel ce mai mult iubește, acela mai mult se și smerește; învață-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta, și împreunează pre noi întru cea a dragostei nedespărțitei legături, întru ó turmă de oi ascultătoare, pentru numele Tău cel Sfânt, împrejurul Părintelui și Povățuitorului nostru iubit, dând nouă și a vedea în fieștecare frate și soră – chipul slavei Tale celei negrăite; și a nu uita că fratele nostru este viața noastră. Așa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru o frăție, viețuind întru o inimă, întru o voie, întru o dragoste, ca un om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.
V. REPERE DE VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ
.
V.1.Iubirea lui Dumnezeu ca desăvârșire a ființei umane
Întreaga învățătură a Părintelui Sofronie se concretizează în trei puncte esențiale. El spune că trei lucruri sunt greu de înțeles pentru el:
– o credință adogmatică;
– un creștinism neeclezial;
– un creștinism neascetic;
„Acestea trei, Biserică, dogmă și ascetism (ascetismul creștin) alcătuiesc pentru mine o singură viață”. Iată, așadar, o temelie puternică și sănătoasă care îl împinge pe Părintele la iubirea curată și sinceră a lui Dumnezeu. „Nu trebuie pierdut din vedere faptul că o viață de asceză și rugăciune e legată în modul cel mai strâns de conștiința noastră dogmatică, cu alte cuvinte de o înțelegere corectă a Revelației ce ne-a fost făcută de către Dumnezeu, Cel Unul în Ființă și Întreit în Ipostasuri. Am fost creați după chipul unui Dumnezeu Treimic și am fost chemați la o autodeterminare liberă. Dumnezeu Se revelează omului și «așteaptă» de la el un răspuns la iubirea Lui; așteaptă ca noi înșine să vrem să fim asemenea Lui. De caracterul răspunsului nostru depinde întreaga noastră veșnicie”.
Fiindcă învățătura Starețului este atât de complexă și vastă, noi ne vom ocupa și vom vorbi despre universalitatea iubirii în opera sa, care, de fapt, stă la temelia sau este baza întregii sale vieți și învățături. Această iubire a lui nu poate fi exprimată prin cuvinte, cum de altfel nici viața unui astfel de om nu poate fi exprimată prin cuvinte, deoarece noi suntem neputincioși în fața unui om cu viață sfântă.
Părintele spunea: "A iubi pe Dumnezeu până la ura de sine, iată desăvârșirea dragostei. «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13)». Aceasta este dragostea «până la sfârșit» (Ioan 13, 1). Cel care se apropie de acest mare prag a atins ușa care se deschide către «împărăția neclintită» (Evrei 12, 28). Pentru a rămâne veșnic în Dumnezeu, trebuie să învățăm dragostea care este proprie Lui".
"Pentru foarte scurte clipe, dragostea pentru Dumnezeu produce o durere asemănătoare celei pricinuite de o lamă de oțel străpungând inima. Dar – din nou un «dar» -, această durere este amestecată cu o dragoste negrăit de blândă și cu adevărat universală". De ce oare această durere? Pentru că după căderea în păcat, sufletul omului a devenit câmpul de luptă între Dumnezeu și diavol. Pentru a-L iubi pe Dumnezeu, Părintele vorbea despre smerenie "Problema, spunea el, este cum și prin ce mijloace să-i facem pe oameni să înțeleagă că smerenia este un atribut dumnezeiesc, un atribut al iubirii dumnezeiești, care se dă fără măsură, în afară de orice comparație, fără rezerve. Iubirea și smerenia sunt ceva unitar. În afara smereniei sau fără smerenie nu este și nici nu poate fi iubire".
„Oamenii nu pot iubi cu iubirea universală a lui Hristos. Dar iubirea lui Hristos este o iubire care cuprinde întreaga lume în aspectul ei temporal și în cel spațial (adică, cu timpurile trecute și cele viitoare). În numele acestei iubiri este absolut necesar să biruim în noi mândria care ne împiedică să iubim”.
Rugăciunea este un mijloc prin care putem ajunge la desăvârșirea iubirii în Dumnezeu. Iată ce spunea Starețul: „Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii și smereniei se ridică din adâncurile ființei noastre. Când inima e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conștienți de apropierea noastră de El, chiar dacă știm foarte bine că suntem doar pământ și țărână (cf. Facere 3, 19). Prin rugăciune intrăm în viața dumnezeiască”.
Iubirea lui Dumnezeu implică, însă, și multă suferință, dar una mântuitoare: „Tot cel ce fierbinte a iubit pe Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, neapărat va trăi două stări care par potrivnice: pogorârea la iad și înălțarea la ceruri”. „Această sfântă dragoste se trăiește și de către noi lăuntric, subiectiv, fără cea mai mică îndoială în ce privește originea ei dumnezeiască”.
„Dumnezeu dragoste este”; El este „Lumină, și nici un întuneric întru El este" (I Ioan 4, 8; 1, 5). "Dragostea lui Dumnezeu prin firea ei este Foc de viață făcător, aruncat din ceruri pe pământ prin venirea Fiului luiDumnezeu (cf. Luca 12, 49). Dragostea aceasta este viața nefăcută a lui Dumnezeu Însuși. În limitele ființării noastre pământești, ea mistuie în noi ce îi este străin și totodată ne umple de energia unei alte ființări, de negândit până atunci. Neapărat, trebuie să ne umbreze puterea de sus, care să ne învrednicească a cunoaște acea Dragoste ființial. Fără o astfel de experiență, nimeni dintre oameni nu este în putere a înțelege poruncile aparent paradoxale ale Evangheliei. «Iubiți pe vrășmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi (Matei 5, 44)» și în același timp «de vine către Mine cineva și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa, pe femeie, pe copii, pe frați, pe surori, încă și sufletul său (viața sa), nu poate fi ucenic al Meu (Luca 14, 26)»”. Dragostea lui Hristos aflând o inimă gata să primească flacăra, se sălășluiește în ea.
Părintele Sofronie ne mărturisește un adevăr trăit, experimentat: „Dureroasă este calea ce duce la agonisirea sfintei iubiri. Oare nu de aceea mulți cad de la Creștinism, se abat de la calea răstignitoare a acestei iubiri la alte căi? Însă nu există altă cale, precum nu există alt Dumnezeu (cf. Ioan 14, 6). Nici mintea noastră în căderea sa, nici inima, fără lucrarea dragostei ce de la Tatăl purcede nu pot urma lui Hristos în Ghetsimani și cu atât mai puțin pe Golgota”.
„Creștinismul nu este o oarecare doctrină filosofică, ci însăși viața. Viața și dragostea și până la sfârșit, până la ura de sine”. „Aceste suferințe spirituale după Dumnezeu nu distrug omul, ci, dimpotrivă, ele îi dau viață. Pe această cale omul dobândește biruința asupra urmărilor căderii, se eliberează de «legea păcatului» (Romani 7, 23), care trăiește în el”.
"Domnul ne iubește și de aceea putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu, vrășmașul conduce sufletul așa cum vântul gonește frunza uscată sau fumul". „Dumnezeu voiește ca noi să ne asemănăm Lui în iubirea Sa. Iar dragostea lui Dumnezeu este o dragoste smerită. Sarcina noastră este în toată vremea a ne smeri. Domnul a spus: «Cel ce smerește pe sine se va înălța (cf. Luca 14, 11). Doar Dumnezeu singur poate să înalțe»”.
Citându-l pe Sfântul Siluan, Arhimandritul Sofronie face o analiză profundă a ceea ce spunea Sfântul despre iubirea față de Dumnezeu: „Cu cât e mai mare dragostea, cu atât e mai mare suferința sufletului”. Aici face referire mai mult la monahism și spune: „Dacă pornim pe calea monahală cu dragoste pentru Hristos, atunci în chipul cel mai firesc, sufletul nostru va ajunge să sufere dureri”. „Cu cât mai deplină e dragostea, cu atât mai deplină e cunoașterea lui Dumnezeu”. Adică în starea iubirii, vom cunoaște pe Dumnezeul iubirii. „Cu cât mai fierbinte e dragostea, cu atât mai înflăcărată e rugăciunea”. Cea de-a patra stare care este cu adevărat mai presus de om, după cum spune Părintele: „Cu cât mai desăvârșită e dragostea, cu atât mai sfântă e viața”.
Această dumnezeiască dragoste devine cuprinsul propriei noastre vieți.
V. 2. Iubirea aproapelui și suferința pentru întregul Adam
Părintele Sofronie face o mărturisire culminantă, și anume: „Pentru mine viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață. Nu vor mai exista între noi neînțelegeri când vom înțelege aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nici o organizație, de nici un anumit mod de conduită, ci de hotărârea de suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți o inimă de mamă. Trebuie să fim foarte sensibili la nevoile altora. Atunci vom fi una și binecuvântarea lui Dumnezeu va fi din belșug cu noi”.
„Viața noastră poate deveni sfântă în toate privințele numai atunci când, adevărata cunoaștere se împletește cu iubirea desăvârșită față de Dumnezeu și semenii noștri. Dacă recunoaștem că în ontologia ei întreaga natură omenească e una, atunci de dragul unității acestei naturi, ne vom strădui să Îl iubim pe aproapele nostru, parte vecinică din ființa noastră”. Împărăția lui Hristos e întemeiată pe principiul că oricine va voi să fie primul va trebui să fie slujitorul tuturor (cf. Matei 9, 35). Dușmanul nostru cel mai neîmpăcat este mândria. Dragostea de putere e moarte pentru suflet. „Fiecare persoană omenească cu adevărat trăiește într-o stare de dragoste către celelalte persoane”. Pentru că orice om are o valoare veșnică nepieritoare, mai de preț decât tot restul lumii.
Cele două porunci ale lui Hristos, iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, sunt inseparabile. Dacă credem că viețuim în Dumnezeu și că Îl iubim pe Dumnezeu, urându-l în același timp pe fratele nostru, ne neînșelăm, și ne găsim în rătăcire. Cea de-a doua poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu asdevărat în Dumnezeu. Precum în Sfânta Treime nu există nici mai mare, nici mai mic, așa trebuie să fie și între noi oamenii.
Părintele accentua un lucru care nouă oamenilor poate ni se pare puțin depășit: „Cu mai multe suferințe, mai multa răbdare a tuturor înjosirilor și a tuturor nedreptăților, noi agonisim darul harului dragostei atotcuprinzătoare. Și atunci vom cunoaște pe Dumnezeu precum este, adică ca și Dragoste”. Deoarece oamenii nu își observă propriile greșeli și judecă pe alții, așa se pierde unirea. „Adesea întâlnim situații când oamenii în exterior sunt plini de informație în tot felul de domenii ale cunoașterii, dar lăuntric nu au învățăt să iubească”.
"Pentru a deveni în stare a cuprinde cu dragostea întreaga făptură, trebuie să trăim multe stări dureroase și multe suferințe. Însă energia pentru acele suferințe o dă porunca lui Hristos pentru ura de sine, pentru dragostea noastră de Dumnezeu și de apropele".
Calea noastră este de a ne da viața pentru viața celuilalt. Și nu este dragoste mai mare decât cea când sufletul omului este gata de orice moarte pentru binele aproapelui (cf. Ioan 15, 13). „Dragostea strămută viața celui ce iubește în persoana celui iubit: existența celor iubiți ai mei devine conținutul vieții mele”, zicea Părintele.
„A iubi pe apropele nostru ca pe noi înșine, a trăi după poruncile lui Hristos ne va conduce în Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă”. „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Părintelui i-a fost dat să înțeleagă această poruncă sub forma unui arbore cosmic gigantic, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliță pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea, îi aparțin. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze”.
În porunca „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” înțelegem: „În orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine”.
„Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârșit. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe extrem de adânci”.
„Prin slujire și nu prin stăpânire devenim asemenea Domnului. Hristos a arătat calea în timpul Cinei celei de Taină. El era Domnul și spăla picioarele ucenicilor Săi”. „Dacă nu vom învăța sensul slujirii aproapelui, viața noastră va fi inutilă. Dacă vrem să ne reînnoim firea, să devenim asemenea lui Dumnezeu, trebuie ca dorința de a-i sluji aproapelui să ne domine viața. Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare infinit mai mare decât oricare teorie teologică. Cel care slujește apropelui își câștigă sufletul pentru viața veșnică”, aceasta era mărturia Starețului Sofronie.
„Greutatea de a comunica cu semenul provine întotdeauna dintr-o lipsă de rugăciune și iubire. Unitatea păstrată în rugăciune și în jurul potirului lui Hristos și vom vedea că este ușor să iubim. Pentru a ne păstra sufletul și inima în pace în fața judecății lui Dumnezeu, nu trebuie să facem nimic care ar putea să-l deranjeze pe aproapele”.
V.3. Rugăciunea Starețului pentru întreaga lume
Părintele Sofronie mărturisea cu tristețe despre o realitate în care trăim: „Cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobște suferă mult, ci faptul că mor fără a fi cunoscut pe Dumnezeu”.
„Părintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii îi sfâșia inima. Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Când vorbea despre tragedia lumii înțelegeai cât de mult suferea. Fața i se umplea de amărăciune și nu mai putea să vorbească nimic. Îl simțeai și îl vedeai cum se adâncește în propria lui lume de rugăciune. Pe om îl iubea mult, asculta cu atenție ceea ce i se spunea, răspundea și ușura orice suflet întristat”. „Părintele trăia drama sufletului care nu se exteriorizează, cunoștea bucuria, care nu se exprimă și se comportă după cum era nevoie, odihnea, mângâia. Spunea: «Dacă nu trăiește înlăuntrul tău Hristos, nu poți înțelege corect lucrurile în viață. Cum să înțelegi durerea, bucuria oamenilor, dacă nu le trăiești și dacă nu trăiește în tine Hristos. Inima să-ți bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos. Numai atunci ești om adevărat»”.
Suferea nemăsurat de mult pentru decăderea omului și întotdeauna se arăta mirat că omul nu înțelege ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie. Însă nu-și îngăduia să vorbească, el tăcea, exprimând, totuși, prin atitudinea lui, întreaga măreție a iubirii ce i-o purta omului. Neputând să înțeleagă împietrirea inimii omului și rămânând uimit în fața iubirii negrăite a lui Hristos pentru om. De aceea și mărturisește: „Dumnezeu nu silește nicidecum omul, ci stă cu răbdare la poarta inimii sale, așteptând cu smerenie momentul în care această inimă I se va deschide. Dumnezeu Însuși îl caută pe om înainte ca omul să-L caute pe Dumnezeu”.
Într-o corespondență pe care o are cu un monah catolic englez, care mai apoi devine ortodox, exprimă marea durere a sufletului său în rugăciunea pentru lume: „Iubirea pentru lume, pentru om, mă împinge să mă bat cu Dumnezeu. Uneori mă rog cu lacrimi dulci, adeseori, însă, ca un nebun, mă lupt, insist, pretind, înjur, ba chiar hulesc. Mă lupt împotriva lui Dumnezeu, Îl înjur, în lupta mea pentru soarta oamenilor Îl mâhnesc cu obrăznicie, dar, în cele din urmă, oricare ar fi destinul întregii umanități, al întregii creații, pe Dumnezeu Îl iubesc cu o iubire veșnică, unică și adevărată. De mii de ori s-a desfășurat în sufletul meu o luptă aspră, dar iubirea lui Hristos a biruit mereu”.
„Plânsul adânc din întreaga noastră ființă, din pricina acestei iubiri a cărei prezență arde înlăuntrul nostru în timpul rugăciunii pentru lume, poate atinge o intensitate care depășește puterea noastră de a o răbda. Însă după aceasta sufletul cearcă o dulce liniște și acea pace despre care Apostolul Pavel spunea că ea «covârșește toată mintea» (Filipeni 4, 7)”.
În același timp, însă: „Părintele punea în practică liberatea absolută și imensa iubire a lui Dumnezeu” și spunea că „nici o facere omenească dacă nu este făcută din voință liberă, nu are valoare veșnică înaintea lui Dumnezeu”.
Rugăciunea pentru lume a copleșit viața Starețului; iată ce spunea în acest sens: „Întreaga mea viață, mai mult sau mai puțin conștientă, am petrecut-o în rugăciunea pentru lume. Dorința inimii mele este să-i văd pe toți și ăe fiecare în parte, purtători ai acelei plinătăți de viață dumnezeiească, pe care Hristos a adus-o lumii: «Furul nu vine decât ca să fure, să junghie și să piardă. Eu am venit ca viață să aibă și din bleșug să aibă» (Ioan 10, 10)”. „Prin pocăința noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înșine tragedia umanității întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor”.
„Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioși, ci pentru toți oamenii de la Adam până la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos înseamnă a suferi pentru a vindeca și a mântui întreaga umanitate. Nu există altă cale”.
V.4. Aproapele este viața noastră
Pr. Sofronie de Essex își sfătuia obștea în felul următor: “Ascultarea duhovnicească este necesară în viața de zi cu zi: «Preferați să faceți voia altora decât voia voastră». Acceptați cu bunăvoință fiecare sfat al părintelui duhovnicesc, al unui frate, sau al unei surori. Astfel, puțin câte puțin, se va naște în voi și în jurul vostru o stare în care inima va deveni foarte blândă și sensibilă la orice mișcare interioară, la toate transformările duhovnicești. Când suntem împreună, fiecare să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască duh de ascultare față de voința Sa, și să ne binecuvinteze pe toți. Fie că e cel mai tânăr sau cel mai bătrân, ascultați pe celălalt cu inima, pentru a simți când Duhul lui Dumnezeu vorbește prin el ”.
Cel care dorește să se descotorosească de mândria, orgoliul propriu, caută să umble pe calea smereniei. „E o strânsă legătură între păcatele împotriva lui Dumnezeu și cele împotriva aproapelui. Cel ce se înalță împotriva aproapelui se înalță și împotriva lui Dumnezeu; și viceversa. Suportul faptelor și purtărilor bune față de aproapele este credința în Dumnezeu. Iubirea sau se întinde în toate părțile sau nu e deplină și nu durează, căci arată un suflet care nu e în întregimea lui iubitor.” „Într-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. În schimb, dacă se consideră întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos și al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil să fii ultimul. Dacă sunt primul, e o plictiseală groaznică. Dacă sunt ultimul, e o bucurie continuă, pentru că învăț mereu ceva util.”
Armă împotriva osândirii celorlalți este osândirea de sine, căci „osândirea de sine are înlăuntrul ei umilință, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos”. Părintele Cleopa spune că „aceea este adevărata defăimare de sine, când omul are convingerea că el este cu adevărat păcătos și cu această convingere se defaimă el, căindu-se din inimă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. O astfel de defăimare, dacă se unește cu smerenia inimii, are atâta putere încât biruiește pe cele două păcate: mândria și slava deșartă și le rupe ca pe niște slabe mreje de păianjen”.
Smerenia este realism duhovnicesc, adică a se vedea sincer ceea ce este. Astăzi oamenilor le lipsește, pentru a trăi o viață frumoasă și fără teamă de cei din jur, sinceritatea: a fi sincer cu Dumnezeu, cu semenii dar mai ales cu sine. “Când Îl vedem pe Hristos așa cum este, începem să ne vedem pe noi înșine, să ne dăm seama cât de mari păcătoși și vrednici de plâns suntem și să ne tânguim. Dragostea pentru lumea întreagă se naște pe măsura tânguirilor noastre. Despărțirile încetează și devenim una în Hristos. Doar lumina divină, atunci când strălucește în noi, ne permite să ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puțin câte puțin, inima noastră începe să înțeleagă influențele duhurilor care umplu văzduhul. În loc să înaintăm duhovnicește, vedem cu o finețe mereu crescândă patimile care ne stăpânesc. În mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar dacă nu am văzut încă lumina necreată a Duhului Sfânt, datorită prezenței ei, ne vedem păcatele”.
Cultivarea smereniei lovește răul de la rădăcină. Ava Isaia „spunea iarăși despre smerita cugetare, că ea nu are limbă să vorbească de altul care-și nesocotește slujirea, nici urechi să audă cele ce nu folosesc sufletului propriu. Și nu are cu altul vreun lucru de vorbit, afară de păcatele sale”. În Biserică, Dumnezeu se descoperă omului ca smerenie desăvârșită. „Împărtășin omului ceva din viața Lui, dacă omul primește, poate să meargă mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, «Adânc cheamă către adânc». Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe și merge mai departe; merge nu «studiind», ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va și ști toate câte știe Dumnezeu.”
Smerita cugetare constă în aprecierea cuvintelor și faptelor și răspunsul afirmativ la acestea. Niciodată nu spunem nu. A ierta înseamnă să spui da. Toate cursele întinse de diavol ca să ne prindă pier în clipa în care nu refuzăm pe celălalt, ci facem ceea ce ne spune. Fiecare discuție despre ceva ce a făcut sau a spus celălalt este o chemare a celui rău ca să ne arunce în ispite. Cine discută și nu înțelege, dar continuă discuția, trebuie să înțelegem că acel om fără excepție, fără nici un motiv, are să îngăduie contrariul, pregătește războiul împotriva sa.
V. 5. Icoana unui ultim filocalic
Pentru a vorbi despre Părintele Sofronie, nu ajunge timp puțin sau mult, trebuie o viață. Nu spunea, nu făcea nimic fără să aibă drept criteriu viața lui Hristos. Viața lui se identifica într-atât cu a lui Hristos încât nu spunea nimic omenesc, adică având logică omenească și îngrijorătoare. Avea atâta iubire încât mărturisea că „Iubirea lui Hristos nu poate fi întrecută de păcatele oamenilor. Niciodată nu a arătat vreo slăbiciunea omenească, nici în durere, nici în bucurie. Părintele Sofronie respecta și cinstea Tradiția Bisericii Ortodoxe, iar acest respect îl propovăduia cu viața și faptele lui. El spunea că: «Toată existența noastră, și vremelnică și veșnică, atârnă de felul cum Îl înțelegem noi pe Dumnezeu»”. Și fiecare om, potrivit poruncii lui Hristos, este chemat la desăvârșirea asemănării cu Dumnezeu (cf. Matei 5, 48). Mai spunea că: „În Hristos cred cei care cred în propria îndumnezeire”. Pentru că „fiecare om are calea sa, dar fiecare în planul lui Dumnezeu, trebuie să se asemene lui Hristos întru toate și să devină foarte asemănător”.
„Părintele Sofronie nu caută nici să convingă, nici să amăgească. Cuvântul său înduioșează sau nu. O sămânță nu poate să prindă rădăcini și să facă roade decât într-un pământ gata să o primească. Totul depinde de deschiderea și capacitatea noastră de a-L înțelege, de dorința noastră de a ne transforma viața, de voința noastră de a spune «da», a accepta. Suntem gata să ne deschidem și să ne supunem. Suntem liberi”.
„Orice cuvânt poate fi contestat de un alt cuvânt, dar care este cuvântul care poate să conteste viața?”, spunea Sfântul Grigorie Palama, în secolul al XIV-lea
VI. COORDONATE ȘI PRINCIPII DUHOVNICEȘTI DE CÂNDVA PENTRU ACUM
VI.1. Omul între păcat și iertare
Dacă se descoperă pe sine cu adevărat, creștinul îl descoperă și pe semenul său pentru care nutrește compasiune, dragoste. Pe măsură ce cunoaște iertarea, milostivirea și binecuvântarea lui Hristos reușește să ierte pe ceilalți, să le poarte slăbiciunile, într-un cuvânt să devină compătimitor cu frații săi.
„Pe pământ nimeni nu este fără de păcat, toți suntem păcătoși, vinovați și purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenția, patimile și slăbiciunile noastre. Toți avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reușim iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ținem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greșelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta și nouă greșelile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toți un catastif cu păcate diferite, grele sau ușoare, multe sau puține, și nimeni nu face excepție, în afară de Dumnezeu. Așadar, dacă iertăm, vom fi iertați, dacă lăsăm, ne va lăsa și nouă Părintele Ceresc greșelile noastre. Nu e cu putință, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.” A-l ierta din inimă pe aproapele înseamnă a-l ierta din iubire, iar nu din constrângerea mesajului evanghelic.
Credinciosul ajunge să-i înțeleagă pe toți oamenii ca un întreg, așa numitul „Adam întreg”, după cum învață arhimandritul Sofronie de la Eseex: „A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, a trăi după poruncile lui Hristos ne va conduce în Grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă. Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Mi-a fost dat să înțeleg această poruncă sub forma unui arbore cosmic, gigantic, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliță pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparțin. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze. Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conștiinței Lui, Care poartă în El întreaga lume, arborele în totalitatea sa fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi această conștiință, ne vom ruga pentru toți ca pentru noi înșine”.
Orice om tânjește să fie înțeles numai de cel care îi remarcă și îi vorbește de calitățile sale ascunse, pe care alții nu i le observă. A vedea calitățile ascunse însă este o însușire a celor care au un exercițiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fără darul lui Dumnezeu. A striga în dreapta și în stânga și a făgădui degrabă iadul este propriu râvnei trupești. Oamenii sfinți însă, care au ajuns la dragoste, nu mai pot avea această atitudine. Căci dragostea, spune Sfântul Serghie de la Radonej, înseamnă a fi aspru cu tine, dar îngăduitor cu ceilalți. Măsura desăvârșirii noastre o putem deduce din felul în care ne raportăm la oamenii care încă mai săvârșesc cele mai cumplite păcate.
Osândirea de sine naște dragoste pentru ceilalți deoarece „când ne urâm pe înșine pentru răul care trăiește în noi, atunci se deschid nețărmuritele zări ale iubirii ce s’a poruncit nouă: în afara lui Hristos, niciodată nu vom îmbrățișa întreaga lume în flacăra de viață făcătoare a harului ce se pogoară de Sus; nu vom zări dimensiunile ființiale ale „celei de-a doua porunci:” „Să iubești pre aproapele tău ca pre tine însuți” (Cf. Mt 22:37-40)”. Iubirea aproapelui este iubirea ce se pogoară de la Dumnezeu către om. Ea e anterioară iubirii care urcă de la om spre Dumnezeu. Dumnezeu se grăbește să se coboare spre cel în nenorocit. De îndată ce un suflet este dispus să consimtă, fie el cel mai de rând, mai mizerabil, mai diform, Dumnezeu se precipită în acel suflet pentru ca prin el, să îl privească, să îl asculte pe nenorocit. Doar cu timpul ia cunoștință de această prezență sufletul omului. Dar chiar dacă nu ar găsi nume să o numească, pretutindeni unde nenorociții sunt iubiți pentru ei înșiși, Dumnezeu este prezent.
O frumoasă interpretare a minunii Mântuitorului, cea a trecerii prin ușile încuiate, dată de un părinte din vremurile noastre, descoperă mesajul pe care ni l-a transmis Hristos prin acest gest. „Lumea comentează în fel și chip minunea, ca atare, faptul că trupul transfigurat al Mântuitorului a putut pătrunde prin materie, etc. Dar nu se are în vedere ce vrea să ne spună nouă Mântuitorul prin asta, și anume că, El vrea să pătrundă, să năvălească în golul inimilor pustiite de singurătate, de mizerie (omul nu e făcut pentru singurătatea în care-l aruncă egoismul, răutatea, înstrăinarea de Dumnezeu). Mântuitorul nu se suportă altfel decât umplând cu viață (cu dragostea Lui) inimile împietrite, pentru asta făcându-Se El calea omului către Dumnezeu. În inimile pustiite, împietrite, stă Domnul Hristos ascuns, încremenit (țintuit acolo de răutatea noastră) și așteaptă să năvălească în inimă, să o inunde cu dragostea Lui, la dorința omului – dorință pe care tot El încearcă să o trezească, cu orice chip. Cu orice chip, Mântuitorul vrea, râvnește să-i dea viață omului; nu suferă moartea. Și râvna asta trebuie să o avem și noi, de a umple pustiul inimii aproapelui cu propria-ne viață, spunându-i celui de lângă tine: Iată, îți sunt, ca să fii și tu!”
Viața este forța pentru a acționa. Viața duhovnicească este forța pentru a acționa duhovnicește, în acord cu voința lui Dumnezeu. Omul a pierdut această forță și până când ea are să-i fie redată, îi este imposibil să trăiască duhovnicește, oricâtă dorință ar avea în el. Iată de ce darul iertării este esențial pentru credincios ca să poată duce o viață creștină autentică. Adevărata viață creștină este viața iertării. Un om poate să ia hotărâri corecte; însă pentru a le folosi trebuie ca iertarea să se împreuneze cu ființa sa. Când această unire este realizată, forța morală care până atunci nu se manifesta decât temporar, sub efectul unui entuziasm de începător, se va întipări în ființa sa și va locui acolo fără încetare. Acest nou avânt al forței morale a ființei este realizat prin acțiunea regeneratoare a botezului, în care omul primește justificarea sa și forța de a acționa potrivit dorinței lui Dumnezeu „în dreptatea și sfințenia adevărului” (Ef. 4:24).
Iertarea este iubirea în acțiune. Elanul său, cu neputință de analizat, este un nelimitat avânt de dărnicie. Iertarea este dar, este generozitate infinită. Ea este o dreptate de dincolo de lege, care nu desființează legea, ci o încoronează ca un spor de dărnicie cu neputință de dobândit prin lege, în limitele naturale ale legii. Iertarea reflectă supranaturalul în relațiile cu dintre oameni. Cel care iartă și celui căruia i se iartă sunt, prin iertare, în raporturi noi; judecata este aceeași, însă a intervenit ceva ca o radicală interviziune, care transformă ura în iubire, ostilitatea în pace, înstrăinarea în prietenie. Cel care iartă „șterge cu buretele” trecutul și întoarce spatele exigențelor justiției. Iertarea este răsturnarea pornirilor noastre răzbunătoare, distrugătoare. Ea este creatoare, face dintr-o dată oameni noi, înnoindu-i. Tot ce a făcut este ca și când n-ar mai fi, tot ce s-a făcut ca și când nu s-ar fi făcut. Această iubire compătimitoare trebuie să avem nu doar cu orice frate, ci chiar cu cei ce ne greșesc nouă, mai mult sau mai puțin voit. Părinții cu viață sfântă aveau obiceiul de a acoperi păcatele celui ce greșește.
Testul iubirii este în fața vrăjmașilor. Părintele Miron îndemna pentru astfel de situații: „Un mod simplu de manifestare a sfințeniei este ca atunci când cineva te jignește sau îți face alt rău, tu, convins că inima ta e a lui Hristos, îi răspunzi în numele Lui. Te aliezi imediat felului Lui de a fi și în momentul acela ești îndumnezeit.…Să-ți fie milă, în loc de silă, de omul care te provoacă; dumnezeiește de drag să-ți fie, ca de unul pe care-l știi al tău, gândind că ai contribuit și tu cu cine știe ce neatenții la starea lui de mizerie”. „Mântuitorul ne cere (ce cinste ne face!) ca, așa cum suntem noi ai Lui, tot așa să ne vedem unii pe alții, în aceeași prețuire a dragostei care nu judecă pe nimeni, ci iartă pe baza supremului gest al Mântuitorului de pe cruce. Este unicul răspuns, ce trebuie să-l avem ca atitudine de viață. Mântuitorul nu a explicat, nu a acuzat, nu a vorbit în nici un fel despre fapta abominabilă, de a nu-L primi oamenii, ci simplu s-a rugat. Minunea operei Sale de iubire se vrea dăruită exact așa precum ne-a fost încredințată pe cruce: întreagă, dumnezeiască.”
Starețul Siluan Athonitul, care a fost învrednicit de Hristos să dobândească iubirea pentru toată făptura, a ajuns să spună într-un mod remarcabil despre semenii săi: „Fericit sufletul care iubește pe fratele, căci fratele nostru este viața noastră. Fericit sufletul care iubește pe fratele: în el viază simțit Duhul Domnului și îi dă pace și bucurie, iar el plânge pentru întreaga lume”. La această măsură poate ajunge cel care în lupta cu patima judecării aproapelui se apropie stăruitor de Cel care este iubire.
Prin tot ce ne stă în putință trebuie să-l convingem pe omul de lângă noi că, prin noi, e iubit de Dumnezeu cu iubirea ce se așteaptă să o avem și noi unii pentru alții. Iată ce spune în această direcție Părintele Stăniloae: „Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o știm deocamdată poate
numai prin credință. Dar faptul acesta se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în iecare om vom vedea o rază a feței lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om și n-am lăsat pe Hristos să iubească în noi ”. Judecând pe semenul nostru, neiubindu-l, nu dăm prilej lui Hristos să iubească prin noi pe semenul nostru.
Creștinul se luptă cu patimile sale întâi în gând. Cuviosul Paisie Agioritul vorbește adeseori despre gândurile de dreapta și cele de stânga. „Atunci când omul le vede pe toate cu gânduri bune, spune Cuviosul, se curăță și este dăruit cu dar de Dumnezeu. Cu gândurile de-a stânga judecă și nedreptățește pe ceilalți, împiedică venirea harului dumnezeiesc și lasă pe diavolul să lucreze liber în el.”Despre gândul cel bun, asemănându-i puterea cu a unei privegheri de multe ceasuri, spunea: „Are putere mare. Precum astăzi unele arme noi blochează, cu raze laser, racheta chiar la baza ei și o împiedică să se lanseze, tot astfel și gândurile bune apucă înainte și paralizează gândurile rele pe «aeroporturile» diavolului, de unde pornesc. De aceea încercați, pe cât puteți, să plantați voi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, pentru ca inima să vi se facă grădină de flori și rugăciunea să vă fie însoțită de mireasma duhovnicească a inimii voastre”.
VI.2.Sensul comunitar al sfințeniei
Sfințenia este, pentru oamenii zilelor noastre, o noțiune ce trebuie să depășească sfera preocupărilor curente. Și nu este vorba doar despre faptul că omul de astăzi, renunțând să își mai pună probleme legate de nivelul spiritual al realității, nu mai este preocupat de sfințenie. Oricât ar fi de ignorant sau de plin de sine, contemporanul se simte provocat, pentru că la sfințenie îl cheamă neîncetat Dumnezeu Însuși. Inflexibilitatea sa spirituală nu îl izolează definitiv de darul sfințeniei, însă îl împiedică să fie însetat de acesta, să și-1 dorească cu toata ființa, pentru a putea răspunde unei chemări care solicită o permanentă și deloc confortabilă, pentru obișnuințele noastre, ieșire din sine. Chiar și atunci când este atras de problematica sacrului, omul contemporan rămâne doar la periferia manifestărilor acestuia. În aceste condiții, sfințenia devine un concept speculativ sau un ideal moral suprauman. Însă, abstractizând, teoretizând excesiv în lipsa oricărei intenții de sfințire, omul își adâncește agonia și Iasă nevindecată nostalgia sa după o existența sanctificată.
Tradiția vie a creștinilor înțelege sfințenia ca o categoric existențială în interiorul Bisericii lui Hristos, vizând împlinirea umanului, după expresia lui Nichifor Crainic. În Liturghie, Biserica se descoperă ca și comuniune a sfinților, fie ca e vorba despre potențialitatea sau vocația sa de manifestare a sfințeniei sau de împlinirea sfințeniei Trupului lui Hristos, modul de viața eclezial este sfințenia.
Mai mult decât sub aspect instituționalizat, Biserica lui Hristos, ca eveniment divino-uman și comunitate de viață plină de Duhul lui Dumnezeu, descoperă practic, acum și aici, în relațiile dintre membrii săi, comuniunea cu Sfânta Treime. Prezența lui Iisus Hristos și activarea comuniunii, intensificarea relațiilor dintre membrii unei comunități creștine conform credinței într-un singur Dumnezeu și lată, împlinirea comuniunii în Duhul Sfânt, fac din orice adunare liturgică o comunitate a sfinților.
Biblic si liturgic deopotrivă, comuniunea sfinților presupune împărtășirea cu și în cele sfinte, „Sfintele sfinților", în care comunitatea îl contemplă în slava lui Dumnezeu Tatăl pe Unicul sfânt, Iisus Hristos, primind Duhul lui Dumnezeu și edificându-se asupra conținutului adevărat al credinței Bisericii, relația vie cu persoanele dumnezeiești. Pe de altă parte, și în interdependență cu împărtășirea din Sfintele Taine, comuniunea sfinților reprezintă realizarea concretă a idealului creștin de viețuire, conform căruia membrii comunității ecleziale realizează un salt existențial, sfințenia, tocmai în interiorul și în desfășurarea relațiilor de iubire dintre ei, imitând modul de viață divin. Orientându-se asupra sensului comunitar al sfințeniei, pentru Biserica lui Hristos echivalentul modului de viață al creștinilor, postmodernitatea are prilejul reconfigurării destinului umanității conform valorilor duhovnicești ecleziale, cu adevărat consistente. Chiar dacă, din obișnuințe seculare, refuză să răspundă chemării divine la sfințenie, resimțindu-se după ravagiile ideologiilor individualiste și egalitariste, postmodernitatea caută să realizeze o noua construcție politică, în stare să articuleze atât la nivel local, cât și global, diversele aspecte ale umanității.
Astfel, orice întreprindere sfințitoare dinspre credința și viața Bisericii constituie o provocare culturală și existențiala de care omul contemporan, dacă este sincer cu el însuși și consecvent abisului propriilor căutări, va ține cont. În acest sens trebuie înțeles modelul de sfințenie al Sfântului Siluan Athonitul pentru lumea contemporană, ca manifestări ale unor repere morale într-o epocă a deziluziilor și a deturnării valorilor. Prin mărturia acestui Sfinți, înțelegem că sensul complet al existenței umane poate fi experimentat numai în iubirea față de Dumnezeu și față de semeni, în smerenie și în căutarea neîncetată a sfințirii propriei vieți, prin mijloacele specifice ale vieții de zi cu zi, care ne sunt accesibile.
VI.3. Darul și tragedia libertății
„Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” Ioan 8,32
Potrivit dicționarului enciclopedic de cunoștințe religioase, cuvântul liber-arbitru înseamnă: „libera voință pe care Dumnezeu a dat-o omului spre a alege singur între bine și rău, spre mântuirea sa.” Aceasta e o definiție sumară și simplă a cuvântului libertate care atunci când e supus unei analize mai atente, ne relevă un complex de sensuri de la etimologic la ființial, care cel mai adesea pot scăpa în dauna unei profunde înțelegeri, depline a acestui cuvânt atât de important pentru om. Aceasta pentru că marile cuvinte originare: iubire, cunoaștere, bunătate, bucurie, timp, veșnicie, libertate, om și Dumnezeu se îndepărtează de semnificația și profunzimea pe care o au în adevăr, și nu se bucură de o înțelegere deplină, ci doar de una foarte simplistă în rândul conteporanilor noștri.
Alături de toate celelalte mari daruri pe care le-a primit omul de la Dumnezeu stă și acesta al libertății, care este expresia cea mai evidentă a măreției iubirii lui Dumnezeu care L-a adus pe om din neființă la ființă și i-a dat posibilitatea de manifestare liberă a persoanei sale. Dealtfel, „experiența umană originară se confundă cu cea a libertății”. Acest lucru nu stă consemnat explicit dar se înțelege limpede din atitudinea lui Dumnezeu pe care o desprindem din referatul biblic al Facerii. „Omul este liber dintru începuturi, căci Dumnezeu este libertate, iar omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu”, afirmă Sfântul Irineu al Lyonului. Faptul că Dumnezeu i-a dat o poruncă omului poate părea pentru mulți o îngrădire, o forțare a primilor oameni de a trăi numai într-un anumit fel, impus și nu propus, de un Dumnezeu tiran și dictatorial. În realitate vedem că nu este așa, pentu că în acest caz Dumnezeu s-ar fi angajat El Însuși paznic lângă pomul raiului, sau ar fi putut împrejmui pomul cu un gard, ceea ce ar fi făcut imposibilă încălcarea acestei porunci, dar atunci meritul nu ar mai fi fost al omului ci al lui Dumnezeu și nu se putea proba dragostea sau neasculterea poruncii divine
prin voința omului, care trebuie să se manifeste în mod liber, neconstrâns de nimeni și de nimic, neinfluențet de nici o realitate exterioară, ci dintr-o pură convingere și înțelegere interioară a mesajului divin.
Dumnezeu e ființă și spirit liber, independent și necondițonat de vreun principiu exterior Sieși. El există prin Sine, își manifestă voința după propriile rațiuni divine ale celor trei ipostasuri dumnezeiești, care se sfătuiesc și conlucrează potrivit unei unice legi de iubire intratrinitară și interpersonală, care se revarsă asupra întregii creații. Cel creat după „chipul” Celui necreat primește odată cu viața și libertatea de a rămâne în viață sau de a experia moartea, nu ca alternativă, ci ca o consecință sigură a neascultării și neîmplinirii poruncii.
Prin intermediul acestui mare dar, pe care omul nu l-a înțeles, dovadă că l-a folosit prost, apare ca un intrus în creația lui Dumnezeu, răul, care e expresia mândriei luceafărului căzut deoarece văzându-se alungat dintre slujitorii lui Dumnezeu cei nevăzuți, prin însăși voința sa iremediabil pervertită, propune și omului aceeași soluție pe care a urmat-o și el și care s-ar putea exprima ipotetic astfel: „fii mai mare decât Dumnezeu, stăpânește-l pe Dumnezeu, nu asculta de El, e invidios, știe că dacă veți mânca veți fii ca El, de aceea a zis să nu mâncați. Dumnezeu minte, deci nu ascultați de El. Ascultați de mine și până de seară veți fii ca Dumnezeu” . Ideea îi surâde inocentului om, care nici nu mai stă pe gânduri dând curs acestei căi facile și irefuzabile de a deveni „ca Dumnezeu” într-un timp record. Aceasta e prima manifestare umană elocventă care arată explicit că prin intermediul voinței libere omul îl poate refuza pe Dumnezeu și îl poate trece pe plan secund în ordinea priorităților sale. Acest moment, aparent banal, care a constituit un punct de reper important în scrierile a numeroși sfinți părinți reprezintă o piatră de hotar în istoria omului, care, experiază cel mai tragic moment din șirul experiențelor sale, moartea, ca împlinire a ceea ce a spus Dumnezeu Cel ce nu se dezminte în afirmațiile Sale: „Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit!” (Fac. 2, 17).
Iată cum, omul, din liber ajunge sclav și rob al dorinței sale păcătoase de al exclude pe Dumnezeu chiar și măcar o clipă din viața sa, clipă ce devine fatală pentru șiruri nenumărate de oameni care au descins din prima pereche și care moștenesc de acum o fire umană pervertită. Aceștia nu mai au prilejul să cunoască o viață așa cum a cunoscut omul în Eden, ci realmente o moarte, până când Hristos se întrupează și ne elibereză și redeschide perspectiva unei vieți asemeni celei de dinainte de cădere. Dumnezeu creându-l în acest fel pe om își asumă inevitabil „riscul Crucii, și se face vulnerabil față de creatura Sa, Mielul fiind jertfit de la facerea lumii”. Cu toate acestea Dumnezeu Cel ce știa în preștiința lui toate acestea nu renunță la dorința de a crea noi libertăți după chipul libertății Sale, ci ca Unul Dumnezeu, Tată, Fiu și Duh Sfânt „ce este libertate a iubirii se face și față de noi iubire a libertății noastre”.
VI.4. Vițuirea în duh și adevăr
Viața sfântului Siluan athonitul este o pildă elocventă de a dobândi libertatea, ăn dimensiunea ei interioară, duhovnicească. Această unică experiență a starețului Siluan avea un fundament serios în viața sa de monah, întemeiată pe rugăciune și iluminarea Duhului Sfânt, care e pe de o parte un dar divin precum și un rod al ostenelilor omului. Astfel, el a conștientizat că „singura robie adevărată e cea a păcatului, că singura libertate adevărată e învierea în Dumnezeu”.
Ca om cu viață sfântă, și cu o bogată experiență duhovnicescă bazată pe iubirea lui Dumnezeu și a semenilor chiar a dușmanilor el a înțeles prea bine că: „avem cu toții aceeași fire, de aceea e firesc să ne iubim noi toți, dar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt. Puterea iubirii e mare și biruitoare, dar nu este nemărginită. Există în om un tărâm în care însăși iubirea nu se poate impune, deoarece un singur lucru limitează puterea ei, acesta e libertatea. Libertatea omului e așa de mare încât nici jertfa lui Hristos, nici cea a tuturor celor ce au urmat lui Hristos, nu duce neapărat la biruință.” Dumnezeu dorește mântuirea tuturor oamenilor. De aceea S-a întrupat, a murit și a înviat și a coborât până la iad, ca să-i ridice pe toți și a făcut tot ce îi stă în putință pentu ca omul să aibă accesul liber spre Împărăția cea veșnică a iubirii, cu o singură condiție să vrea să conlucreze la taina mântuirii sale și a întregului univers, cu oameni și cosmos. În caz contrar, omul are această înfricoșătoare posibilitate a libertății, de a-i răspunde lui Dumnezeu printr-un tragic refuz: Doamne, eu nu te vreau și nu vreau mântuirea Ta. În fața unei asemenea atitudini, Însuși Dumnezeu Cel Atotputernic se vede neputincios în a găsi o altă soluție pentru un asemenea suflet, pentru că altfel S-ar contrazice pe Sine, dacă ar vrea să îl mântuiască cu forța și n-ar mai fi un Dumnezeu adevărat ci un tiran nemilos ce le oferă fiilor săi ceea ce ei nu doresc. Astfel, dacă unii nu se vor mântui aceasta se întâmplă, nu pentru că Dumnezeu nu vrea, ci pentu că ei au înțeles să îl elimine pe Dumnezeu din viața lor și trăiască existența în afara Lui.Viața omului își împlinește rostul atunci când acesta va afirma cu tărie: „Dumnezeu este libertatea mea”.Curajul acestei libettăți pe care și-o asumă Dumnezeu descoperă omului vocația sa de „copil al sacrificiului și a libertății eliberat și iubit de Dumnezeu cu o iubire veșnică, mai puternică decât moartea, de a deveni artizan al comuniunii interumane și al transfigurării cosmice” .
VI.5. File de Pateric
Pe lângă Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți și Scriitori bisericești, în spiritualitatea ortodoxă există și o colecție de maxime și cuvinte duhovnicești, cunoscută sub denumirea de Pateric sau Cuvintele Sfinților Bătrâni.
Cuvintele de învățătură ale acestor Sfinți Bătrâni sunt un rod al nevoințelor continue, al unei vieți cumpătate, lucrate cu fapte. Ele povățuiesc pe cei ce se nevoiesc cu osârdie și prin ele omul învață ce trebuie să facă în momentele concrete ale vieții. Cuvântul lor era venit ca din partea lui Dumnezeu prin gura ascetului, ca mesager al tainei cuvântului, ce se plămădea în tăcere și pe care Părinții deșertului îl grăiau cu multă prudență.
În tradiția duhovnicească ortodoxă, cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut trup, cuvântul pronunțat pentru folosul duhovnicesc trebuie de asemenea să se întrupeze, să se transforme în acțiune, altfel, el este zadarnic. Deși majoritatea Parinților trăiau în pustie, totuși nu erau străini de dogmele credinței creștine și de eforturile Bisericii în lupta cu ereticii.
Teologia Părinților Patericului nu este savantă, ci practică, trăită și experimentată ortodox. Deși preocuparea Părinților este în mod special rugăciunea, care este un dialog cu Dumnezeu, totuși foarte puțini vorbesc despre El, iar atunci când spun ceva, o spun cu mare reținere și sfială duhovnicească. Dumnezeu este în interiorul lor și dobândesc și pe cele de aici și pe cele veșnice. Toate lucrurile se constată că se dau celui care se face vrednic de Dumnezeu, în dar, fără să aibă vreun merit în această direcție, ci numai o pregătire și o curățenie deosebită. Se știe că Sfântul Duh odihnește peste cel care nu are răutate și se străduiește să devină foc pentru primirea focului Duhului.
Părinții Patericului sunt în unanimitate de acord că Dumnezeu a creat pe om cu voință liberă. Toate sfaturile pe care le dau nu stânjenesc cu nimic libertatea celor care vor să se mântuiască. Ucenicii se adresează Părinților, cerându-le cuvinte folositoare, așa: „ce trebuie să fac pentru ca să mă mântuiesc", la care Bătrânul răspunde, precum Mântuitorul bogatului din Evanghelie: „de voiești să fii desăvârșit, fă aceasta…", dând un sfat după puterea celui care întreba. Toate sfaturile date nu sunt izvorâte din vreo regulă oarecare cu caracter imperativ, ci rămân la nivel de sfaturi, depinzând de seriozitatea cu care le punea în aplicare cel care le primea. Întrucât mântuirea este o problema de viață, care angajează credinciosul într-o luptă, în vederea căreia trebuie să depună eforturi susținute, nu trebuie să ne facem o imagine falsă despre ceea ce înseamna libertatea la Parinții Patericului. Ei sunt convinși că orice îndeletnicire omenească impune celui ce o învață anumite norme, cu atât mai mult lucrarea mântuirii. Iată ce spune Avva Moise: „Prin nici o altă greșeală nu duce diavolul mai ușor în prăpastie, ca prin aceea că îl înduplecă să lase sfaturile Părinților și să urmeze judecății și voii sale".
VI.6. TAINELE UCENICIEI
Cunoscând această importanță a dobândirii mântuirii, Părinții puneau mare acent, nu pe îngrădirea libertății ucenicului, ci pe o hotărâre categorică a celui ce voia să se facă monah. Monahul trebuia să fie încercat, ca nu cumva în vremea ispitei să șovăiască, iar căderea lui să fie mai mare. De aceea răul trebuia tăiat de la rădăcină. Patericul folosește în această privința cuvântul „nevoință”, care scoate în evidență o totală libertate de gândire. În primul rând este cert faptul că cel ce acceptă să vină în mănăstire sau în pustie, a cântărit destul de bine cele ce urmează să le facă, al doilea examen ce urmează e acceptarea nevoinței, care niciodată nu duce la distragerea ființei umane.
Supunerea față de Părinte nu înseamnă pierderea libertății deoarece: „ascultarea e o înfiere liber consimțită de un părinte duhovnicesc în care se manifestă paternitatea eliberatoare a lui Dumnezeu cea care dă Duhul ”. Ucenicul își mărturisește gândurile sale și depune toată osteneala pentru a asculta pe Părintele său, deoarece știe că experiența lui personală este minoră, iar tactica vrajmașului este necunoscută și mereu schimbată. Rolul Bătrânului nu este numai de confesor al gândurilor și faptelor, ci și de a da sfatul cel mai util în vederea îndreptării fratelui. În general marii Părinți dădeau sfaturi după, rugăciuni făcute către Dumnezeu, sau după ce aveau oarecare descoperiri și întotdeauna după ce ucenicul își spunea gândul. Dacă analizăm mai amănunțit această libertate a voinței, în perspectiva Părinților, vom constata că cea mai mare luptă nu se dă în acceptarea votului castitații, sau al neagoniselii, ci împotriva neascultării.
Toată lumea este de acord că monahul trebuie să fie retras, adică necăsătorit, să fie neagonisitor de avere, întrucât aceasta este de prisos în cazul când lipsește primul punct, căsătoria, dar când vine problema a treia, ascultarea, spiritul își cere libertatea lui de care face caz, argumentând că este de la Dumnezeu. De ce oare aceasta? În primul rând, ascultarea, sau tăierea voii, le include pe toate trei. În al doilea rând, cel care vine din lume în viață de privațiuni și asceză nu are o voință după Dumnezeu, ci după gândirea sa egoistă. În al treilea rând, și cel mai important tăierea voii, despre care se vorbește la Părinți, se adresează direct spiritului. Cucerind mintea, prin acceptarea gândului de autoconducere, lui îi este ușor, fiind duh, să se lipească de suflet și să-l conducă prin fel de fel de momeli pe căile pierzării.Părinții știau acest lucru și de aceea puneau accent pe acest vot, nu cu scopul de a-i anihila libertatea fratelui, ci întotdeauna de a-l pregăti în vederea unui atac neașteptat al vrăjmașului.
Apoi Sfinții Părinți ai Patericului recomandă disciplinarea mișcării, a somnului, a vorbirii, a gândurilor, îmbrăcămintei etc. Toate acestea sunt menite să aducă aminte monahului că interesul lui trebuie sa cadă pe spiritual. Aceste prescripții nu ar fi necesare dacă natura umană n-ar fi slabă și dacă monahul n-ar fi în primejdia de a-și uita țelul și de a cădea în păcate, care pot muta centrul de greutate al preocupărilor sale duhovnicești.
Libertatea trebuie socotită, nu a acelora ce din întâmplare sunt liberi, ci celor ce
sunt liberi, după viață și după deprinderi. Nu trebuie să numești liberi, spune Sfântul Antonie, pe cei care sunt răi și desfrânați, căci aceștia sunt robi patimilor trupești. Liber și fericit este numai sufletul fără prihană și izbăvit de cele vremelnice. Liber este omul care nu slujește patimilor, ci cu înțelepciune și înfrânare, își stăpânește trupul și se îndestulează plin de mulțumire de cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puțin.
Libertatea după Părinți nu trebuie pusă în slujba păcatului, deoarece cele ce sunt după fire sunt păcate, fiind alese, cu deplina voie. Libertatea de acțiune o are fiecare. Sfântul Arsenie spune: „Dacă vreau mănânc, dacă vreau nu mănânc". Iar Avva Antonie spune: „Dacă vrei, ești rob patimilor, și iarăși, dacă vrei, ești liber ca să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă". In cazul că n-ar exista libertate, n-ar exista nici discernământ, despre care se vorbește atât de mult la Părinți. Sfinții arată și de ce nu trebuie sa ne conducem după voile noastre. Astfel, un Părinte spune: „Demonii nu se luptă cu voi atâta timp cât faceți voile voastre, deoarece, voile acestea s-au făcut draci și ele sunt acelea care ne necăjesc pe noi că să le facem". Ei știu că păcatul slăbește voința umană și în loc să fie liberă față de lucrurile păcătoase, o robește. Deci, de va lăsa omul voia lui, în Dumnezeu, „va trece zidul” (Ps. 17, 32), iar dacă se va îndreptăți pe sine și se va uni cu voia sa, va pătimi.În acest sens este explicată dorința multor monahi de a se îndepărta de lume. Sfântul Arsenie, întrebat de ce fuge de frați, a zis: „Dumnezeu știe că vă iubesc, dar nu pot să fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu. Cetele cerești au numai, o voie, pe când oamenii au mai multe. De aceea nu pot lăsa pe Dumnezeu ca să petrec cu oamenii".
Din cuvântul Avvei Arsenie, ne putem da seama, care este adevărata libertate, adică aceea în Dumnezeu. Ascetul este liber când slujește lui Dumnezeu și oamenilor, indiferent de încercările la care este supus, dezbrăcat de orice dorință păcătoasă, îmbrăcat și iluminat de harul lui Dumnezeu care îl va conduce pas cu pas pâna la adâncul cel de necuprins al smereniei și dragostei lui Dumnezeu, la comuniunea deplină și unirea totală prin har cu Sfânta Treime și cu toată comuniunea sfinților. Acesta lucrul cel mai măreț care se poate petrece în istorie: Dumnezeu se unește cu omul și devine un eliberat total, căruia toate îi sunt realmente posibile dar nu se lasă robit pentru că înțelege că a fi liber înseamnă a fi robul lui Dumnezeu și a nu ieși din voia lui nici măcar o clipă.
VI.7. Paternitate și filație duhovnicească
Patericul ne prezintă două grupuri de oameni: unii, povățuitori, alții ascultători. Cei dintâi au fost și ei la rândul lor în ascultare față de alții, iar acum, după ce au dobândit o experiență bogată, au și ei ucenici. Părinții accentuează când sfătuiesc pe ucenici asupra ascultării. Se pune întrebarea: nu este oare ascultarea o privare a libertății? Nu, și vom arăta și de ce.Mântuirea se zidește pe dărâmăturile mândriei. Orice nou începător, dacă nu strică tot ce considera că are bun, nu poate să zidească. Apoi el trebuie să-și aleagă un povățuitor, iar voința sa să fie voința lui, și așa va putea să dobândească mântuirea. Avva Alonie spune: „De n-aș fi stricat tot, n-aș fi putut să zidesc: adică, de n-aș fi lăsat tot ce se pare bun din viața mea, n-aș fi putut să dobândesc fapte bune".
Ascultarea nu implică constrângere. Nimeni nu obligă pe cineva să meargă în pustie și nici nu constrânge pe cineva să rămână. Patericul cunoaște nenumărate cazuri de abandonare a pustiei. Deși se numește ascultare necondiționată, ea este totuși condiționată de ceva: se face în numele lui Dumnezeu. E o disponibilitate pentru Dumnezeu, pentru că, se presupune că cel ce o poruncește, o face în numele lui Dumnezeu, pentru un scop al lui Dumnezeu, în vederea mântuirii, pe care trebuie să o dobândească cel care se supune. Poruncile și ascultările sunt autentice, numai atunci când au un scop duhovnicesc, prescris de Mântuitorul și practicat de alți mulți înaintași. În acest context, ascultarea nu poate deveni robie, iar porunca nu poate deveni teroare și instrument de exploatare.
Părinții considerau întotdeauna că hotărârea de a intra în viața ascetică este motivată duhovnicește. A porunci unui frate cu orgoliu este categoric interzis în Pateric. Cel ce vine în mănăstire se predă Părintelui duhovnicesc, încredințat că, ascultând de el, își asigură mântuirea. În acest sens Părinții vorbesc de ascultare, ca de omorârea voii proprii (tăierea voii).
Ascultarea trebuie sa fie absolută, iar din partea Părintelui, poruncile nu trebuie să fie absurde. Nu cel ce poruncește își creează drept de a porunci, ci este solicitat de ascultător să-i dea cuvânt de folos, pe care lucrându-l se va mântui. Mulți părinți când spun cuvânt de folos, au în vedere o viziune largă, folosind atât pe cei care vin de departe, cât și pe ucenicii săi permanenți.
Trebuie să remarcăm, că în Pateric, nu există expresia „ascultare oarbă". Aceasta se datorește faptului, că ascultarea este liber acceptată și cu un scop precis. Avva Moise, când a întrebat pe Sfântul Casian de ce a venit în pustie, acesta i-a răspuns că „pentru Împărăția cerurilor", aceasta fiind țintă ultima, iar scopul, curățirea inimii. Sfântul Casian era convins că poate să-și atingă țelul, indiferent sub oblăduirea cui va lucra. Deci, el vine la ascultare, că vrea să asculte. Așadar, trebuie să se accepte ca: ascultarea este ascultare de Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, din dragoste de Dumnezeu, pentru împărăția cerurilor. În clipa în care monahul crede că cel pe care îl ascultă este un instrument al lui Dumnezeu, ascultarea lui trebuie să fie necondiționată. Apoi, ascultarea are scopul de a-l ține pe om mereu treaz, în lucrarea faptelor bune, și a-l feri de mândrie, de părerea de sine. Ascultarea păzeste pe monah de ispite, pentru rugăciunile Părintelui. În acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „Pe cel care vrea să învețe rugăciunea cu mintea curată Dumnezeu îl eliberază de gândirea oricărei relații comparative sau distinctive sau altfel numite”. Și iarăși: „Odor scump este calugărului ascultarea. Cel ce a câștigat-o va fi ascultat de Dumnezeu și cu îndrăzneală va sta în fața Celui Răstignit, că Domnul ce S-a răstignit, ascultător S-a făcut până la moarte. (Filip. 2, 6-11).
În acest mod au înțeles sfinții Părinți să prețuiască și să folosească libertatea, lăsîndu-ne și nouă exemplul lor pentru edificarea noastră, a tuturor creștinilor, care, chiar dacă nu trăim viața monastică cu toate rigorile așa cum au făcut-o ei împărtășim aceleași convingeri creștine inspirate de lumina harului eliberator al lui Hristos întrucât creștinul trebuie să fie ori în ce context cotidian social se află expresia unui „Suflu dătător de viață și de o libertate responsabilă și creatoare”.
VI.8. Aripi spre cer: rugăciunea, postul, euharistia.
Preocuparea de căpetenie a tuturor Părinților este unirea cu Dumnezeu. Această unire nu se realizează în nici un alt fel, decât prin rugăciune și sfânta Împărtășanie. Ea este coloana vertebrală a creștinismului ortodox, mergând de la simpla chemare a numelui lui Dumnezeu, până la stadiile avansate de rugăciune continuă.
Rugăciunea Părinților este în tăcere, în liniște și pace, discretă și senină, lipsită de imagini. Pustnicul nu urmărește dobândirea darului de a face minuni, sau al vedeniilor. Toate nălucirile din timpul rugăciunii sunt respinse. Dialogul realizat prin chemarea lui Dumnezeu, cu care petrece momentul de față, dă posibilitate monahului să iasă din starea pământească și să devină ceresc pentru câtva timp. El urmărește ca nimic și nimeni să nu-l stingherească de la discuția cu Mantuitorul Hristos.
Sfatul Părinților dat ucenicilor este întotdeauna de a se ruga. Avva Ierax recomandă: „Rămâi în chilia ta, dacă ți-e foame mănâncă, dacă ți-e sete bea, nu vorbi de rău pe nimeni și vei fi mântuit". Cheia acestui sfat este dată de Avva Moise, care spune: „Mergi și șezi în chilia ta, și chilia te va învăța totul". Șederea în chilie, în limbajul Părinților, înseamna rugăciune.
Ucenicul primește sfatul și, în continuare, știe ce are de făcut, pentru că a văzut la Părintele său. Se recomandă nepărăsirea chiliei, deoarece rugăciunea este cea mai bună
arma împotriva vrăjmașului, dar este și cea mai mare osteneală. L-au întrebat pe Avva Agathon frații, zicând: „Părinte, care faptă bună are mai multă osteneală? A răspuns Părintele: Iertați-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală ca rugăciunea către Dumnezeu, căci totdeauna când voiește omul să se roage, voiește vrăjmașul să-l taie pe el, căci el știe că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu". Rugăciunea până la suflarea cea mai de pe urmă are trebuință de nevoință. Nici în timpul lucrului, nu trebuie întreruptă rugăciunea, așa cum araăa Avva Luchie, care se ruga neîncetat, zicând Psalmul 50, împlinind prin aceasta porunca Scripturii: „Rugați-vă neîncetat". Rugăciunea nu este de câteva clipe, ea depășește, uneori, ore și chiar zile. Se spune despre Avva Arsenie că de la asfințitul soarelui, își întindea mâinile la cer, rugându-se până ce iarași strălucea soarele asupra lui, și așa petrecea.
Părinții arată mai multe feluri de rugăciune: Avva Macarie spune: „Nu este trebuință a vorbi multe, ci a întinde deseori mâinile și a zice: „Doamne precum vrei și precum știi, miluiește-mă, și El știe ce ne este de folos și face mila cu noi". Alții recomandă să se facă rugăciunea lin și blând și să se cânte cu bună rânduială și cu înțelegere, căci așa va putea rugătorul să fie „ca un pui de vultur, purtându-se în slăvi". Cu cât rugăciunea sa este mai curată, cu atât sporește cunoașterea de sine. Orgoliul se veștejește și puterile sufletești cresc. Pentru a ajunge la aceasta stare, Părinții recomandau sa nu fie nedreptățit aproapele, întrucât rugăciunea nu mai este primită de Dumnezeu. Suspinul celui nedreptățit nu lasă ca rugăciunea celui ce l-a nedreptățit să intre la Dumnezeu. Să nu fie asuprit deci aproapele. Să fie facută rugăciunea cu stăruință, indiferent de ispitele vrajmașilor. Mulți Părinți, în vremea rugăciunii, erau înfricoșati de diavol, care lua chip de leu, înfigând ghearele în coapsele lor. Sfinții însă niciodată nu-și lăsau mâinile de la rugăciune, până când nu-și sfârșeau pravila. Nici chiar când îngerii veneau în timpul rugăciunii, nu se uitau la ei, ca să nu piardă darul cel mai mare, aducându-și aminte de cuvântul apostolului: „Nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nu ne vor putea despărți de dragostea lui Hristos". Pentru alungarea duhurilor rele, Părinții recomandă rugăciune și post. Acesta din urmă avea rolul de a căli voința, de a slăbi cerbicia trupului și, prin slăbiciunea produsă, de a da o stare de smerenie inimii. Părinții aveau grija întotdeauna să nu dea vătămări trupului prin post exagerat. Ei se rugau lui Dumnezeu să le dea putere să postească și numai atunci prelungeau postul, când nu era cazul de a primi pe cei străini. Avva Pimen arată și cum trebuie postit: „Eu voiesc ca cel ce mănâncă în fiecare zi, câte puțin să mănânce, dar să nu se sature, aceasta fiind calea împărătească și mult mai ușoară decât exagerările". În general, postul era recomandat în momente de ispite trupești, când lipsa lui ar fi adus cu sine căderea monahului în diferite patimi. De obicei el se făcea în ascuns, fără ca cineva să știe că se postește, respectându-se întocmai cuvântul Scripturii care zice: „Când postești, să nu te arăti trist ca fățarnicii" (Matei 6, 16).
La sfârșitul fiecarei săptămâni, monahii pustnici coborau la biserica chinoviei și primeau Sfintele Taine. Primirea Trupului și Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos constituia centrul vieții spirituale, Euharistia, prefigurată de mană în Vechiul Testament, este „hrana" Israelului celui adevărat, adică a Bisericii creștine. Erau și unii monahi, pe care Patericul îi arată ca neconvinși de realitatea Trupului și Sângelui Domnului, nu din necredință, ci din ispita diavolului. Acestora li se descoperă marea taină a prefacerii Darurilor și văd real carne și sânge. Cutremurați de acest mare mister al credinței, mărturiseau: „Precum a învățat Biserica cea sobornicească, noi credem că pâinea aceasta este cu adevărat Trupul lui Hristos și ceea ce este în Potir este însuși Sângele Lui cu adevărat și nu este închipuire". Avva Pimen arată necesitatea împărtășaniei, pornind de la Psalmul 41, 1: „Fiindcă cerbii în pustie înghit multe târâtoare, când îi arde otrava, doresc să vină la apa, iar după ce beau se răcoresc de otrava acelora. Așa și călugării, șezând în pustie, se ard de otrava demonilor celor vicleni și doresc sâmbăta și duminica să vină la izvoarele apelor, adică la Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să se curețe de amărăciunea celui viclean". Importanța Sfintei Euharistii în viața monahilor se poate vedea si din aceea că mulți se rugau să nu treacă la cele veșnice până ce nu erau împărtășiți. Alții erau împărtășiți de îngeri, cum este cazul Sfântului Onufrie. Sfânta Euharistie îi pricestuia pentru nemurire, era merindea pentru viața veșnică și nu trebuia în nici un fel neglijată.
Atât rugăciunea, postul, pregătirea pentru Sfânta Euharistie, cât și toate celelalte virtuți, pe care monahii le practicau, aparțin lucrării omului, adică efortului lui de a colabora cu harul lui Dumnezeu. Harul divin începe mântuirea și o susține în mersul ei, iar omul contribuie și el cu osteneala proprie. Nevoința lui este minoră față de lucrarea harului, dovadă că unii s-au ostenit mai mult, alții mai puțin, dar toți au ajuns la același scop.
VI.9. Roadele virtuților
Ținta ultimă a tuturor nevoitorilor Patericului este Împărăția Cerurilor, iar scopul, fără de care este cu neputință a ajunge la sfârșitul acela, este curăția inimii: „Cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). De aceea, strădania Părinților se îndreaptă în această direcție. Vederea lui Dumnezeu și cunoașterea Lui sunt preocuparea de căpetenie a monahilor și a tuturor creștinilor. Treptele care duc la acest final nu depind de durată, nici de cantitate, ci de intensitatea și calitatea cu care sunt realizate. „De va voi omul, zicea Avva Alonie, de dimineață până seara ajunge la măsura dumnezeiască".
Stadiul ultim cunoaște însă niște roade, care, o dată cu o bucurie nespusă, cu o fericire duhovnicească aproape de nesuportat, lacrimi, pace, dulceața inimii, deschid nevoitorului vederea luminii dumnezeiești, prefăcându-se și schimbându-se ei înșiși în lumină. În acest sens trebuie înteles cuvântul lui Avva Iosif către Avva Lot: „Nu poți să te faci călugăr de nu te vei face ca focul arzând tot". El însuși făcând odată rugăciunea, și-a întins mâinile spre cer și degetele lui s-au făcut ca zece făclii de foc.
Primele roade ale desvârșirii se arată în dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Avva Antonie spunea: „Eu nu mă tem de Dumnezeu, pentru că îl iubesc, căci dragostea scoate afară frica", pentru că iubirea desăvârșită alungă frica(I Ioan 4, 18). Cel ce trăiește în iubire de Dumnezeu nu are de ce se teme de El, pentru că îl cunoaște, el pe Dumnezeu și Dumnezeu îl cunoaște pe el. Frica nu este decât a celor păcătoși, care își așteaptă pedeapsa. Sfântul nu mai este judecat, pentru că s-a judecat pe sine în lumea aceasta. De atunci, când s-a aflat pe sine ușor de fapte bune, s-a nevoit să dobândească Împărăția Cerurilor cu multe osteneli și suspinuri. În cugetarea Sfântului nu mai este loc pentru nici o patimă, căci focul iubirii de desăvârșire a ars totul. O astfel de inimă se aprinde de compasiune pentru tot ce se află în jurul său și se roagă pentru toți. În starea aceasta nevoitorul îl are în mintea sa pe Hristos, și iubirea Lui, care ii cuprinde pe toti.
Pentru acest fapt, marii Părinți se transformau în foc în timpul rugăciunii, că Hristos era în ei și Duhul Sfânt radia din interior spre exterior, penetrând trupul și dându-i încă din viața aceasta forma care o va arăta după înviere, plin de slavă și de lumină. Pe treapta aceasta, smerenia își arată adevărata ei valoare, aceea de cunună, deoarece Dumnezeul a trecut cu vederea păcatele lui și a făcut mila cu el, ridicându-l din pulbere la o atât de mare demnitate. Pentru multa lui smerenie și iubire de Dumnezeu, Avvei Pamvo i-a fost dat să strălucească ca fulgerul și să împărățească peste patimi. Până să ajungă la această stare, câte lacrimi n-a vărsat, câte războaie n-a dat cu diavolul, câte privegheri n-a făcut, căci se spune că vrând să se sfârșească, a zis bărbaților care stăteau în jurul lui: „De când am venit în locul acesta al pustiei și mi-am zidit chilia și am locuit într-însa, afară de mâinile mele, nu-mi aduc aminte să fi mâncat pâine, nici m-am căit vreodată de cuvântul pe care l-am grăit până în ceasul acesta; și așa mă duc către Dumnezeu, ca și cum nici n-aș fi început să slujesc lui Dumnezeu". Este de remarcat cât discernământ a avut Bătrânul, câtă osteneală în cântărirea cuvintelor, în îndeplinirea poruncilor și, în final, câtă smerenie, care îl ridică deasupra tuturor în ceata Sfinților, deși în mintea sa socotește că n-a făcut nimic, că toate acestea se datoresc harului dumnezeiesc. Când a trecut la cele veșnice Avva Sisoe și Părinții erau lângă dânsul, a strălucit fața lui ca soarele și le-a zis: „Iată, Avva Antonie a venit și-l întrebau Părinții zicând: Cu cine vorbești, Părinte? iar el a zis: îngerii vor să mă ia, iar eu mă rog să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puțin, la care Bătrânii i-au spus: Nu ai trebuință să te pocăiești. Și le-a zis lor iar Bătrânul: Cu adevărat nu mă știu să fi pus început bun, cunoscând astfel toți că era desăvârșit Bătrânul. Iarăși de năpraznă, fața lui s-a făcut ca soarele și s-au temut toți. Și le-a zis lor: Vedeți, Domnul a venit și a zis lor: Aduceți vasul pustiului și îndată și-a dat duhul și s-a făcut ca un fulger și s-a umplut toată casa de bună mireasmă". Modelul de îndumnezeire al Avvei Sisoe și al celorlalți Părinți a rămas clasic. Se cunosc și alte multe exemple, din literatura ascetică răsăriteană, de îndumnezeire. Toate scot în evidență strânsa colaborare dintre har și libertatea omului, precum și înălțimea la care este ridicată firea umană. Omul devine dumnezeu după bar, numai să vrea. Este chemat la îndumnezeire și umplut din abundență de daruri, numai să-și cunoască adevărata lui valoare, să trăiască într-o continuă iubire față de Dumnezeu și de semeni.
VI.10. OMUL FĂPTURĂ DE MARE PREȚ
Sfântul Apostol Pavel scrie Romanilor ca robia păcatelor rodește moartea, iar robia lui Dumnezeu, harul și libertatea, rodește îndreptarea, sfințirea și viața veșnică (Rom. 6, 16-23 ).
Omul a fost creat de Dumnezeu conștient și liber, tinzând spre bine, a fost împodobit cu voința liberă. Fară voința liberă, nu era cădere și nu ar fi nici moralitate. Moise spune poporului: „Pus-am înaintea ta viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața”. (Deuter. 30, 19) „Poporul Meu nu a cunoscut glasul Meu”.
(Ps. 80, 11) „Pus-am înaintea ta foc și apă și la orice vei vrea vei întinde mâna ta. Înaintea oamenilor este viața și moartea și oricare le va plăcea se va da lor.”(Sirah 15, 14-17).Un alt apel la voință face Hristos în următorul verset: „ Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, cum adună cloșca puii săi sub aripi și nu ai vrut?” (Matei 23, 37)
Stăpânirea ce i s-a dat omului asupra lumii văzute îi întărea libertatea și comuniunea cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, era chemat întru lucrarea virtuții. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Virtutea se săvârșește din libera alegere, nu din silă. Iar libera alegere atârnă de noi. Iar ceea ce atârnă de noi este libertatea.” Interpretând aceste cuvinte, părintele Dumitru Stăniloae afirmă că : „Baza întregii măreții a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui. Păcătuind, omul a renunțat la libertate, nepierzând însă posibilitatea de a reveni asupra acestei renunțări. Cutremurator trebuie să fi răsunat în auzul lui Adam și al Evei sentința divină care-i condamnă la părăsirea raiului și începutul unei noi vieți, fără acces permanent la Dumnezeu. Din chiar momentul neascultării au realizat că se poziționaseră într-o nedorită distanță de Creator, deveniseră goi de Dumnezeu și simțeau că trebuie să-și ascundă ființa lor, pentru a nu-i găsi Părintele Ceresc sătui de pomul oprit. Tentația libertății a eșuat în pierderea ei.
Cheia înțelesului adevărat al libertății ne este dată de creștinism, și numai de el.
Libertatea, ca și viața adevărată, este o taină ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Prin El se descoperă, prin Evanghelia Lui se luminează. Toată activitatea Domnului este o lucrare de eliberare (Lc. 4, 18) și toate îndemnurile biblice sunt tot atâtea dovezi despre existența libertății.
Mântuitorul făgăduiește omenirii adevărata libertate, condiționată de adevăr, când spune : „De veți rămâne în cuvântul Meu, cu adevărat ucenicii Mei sunteți și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi. Răspuns-au ei Lui: urmași ai lui Avraam suntem, nimănui nu am fost robi niciodată. Cum zici dar: Slobozi veți fi. Răspuns-a Iisus lor: Amin, amin grăiesc vouă: Oricine face păcat, rob este păcatului și robul nu rămâne în casă în veci, iar Fiul rămâne în veci. Deci dacă vă va slobozi Fiul, cu adevărat slobozi veți fi.”(In. 8, 31-36).
Liber nu este acel care face ce vrea, ci liber este acela care poate să voiască ceea ce trebuie să facă! După cum omul istovit de foame, consumă cu plăcere mâncarea, iar cel însetat bea cu plăcere, cel obosit de muncă se odihnește cu plăcere, tot așa se întâmplă și cu viața duhovnicească: cei ce slujesc Domnului slujesc cu plăcere și voia Lui constituie dorința lor, după cum spune Insuși Domnul Iisus Hristos, zicând : „Hrana Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis.”(In. 4, 34).
Pășirea în arena a modernitații coincide cu întronarea individului și a drepturilor sale, asumate nu fără puține riscuri, și denumite vag „drepturile omului”. Astfel umanitatea își arogă o serie de libertăți care duc până la disperare și dezorientare axiologică. La fel se întâmplă și cu libertatea religioasă.
Mântuirea se dă numai în Biserică, care este „trupul mistic al lui Hristos”. Sfântul Ciprian încă în secolul al treilea susținea că: „celui căruia Biserica nu-i este mamă, aceluia nici Dumnezeu nu-i este Tată”. Părinții bisericești ne asigură că înafara Bisericii nu este salvare, așa după cum nu s-a putut salva nimeni din cei care s-au aflat în afara corabiei lui Noe.Sau privind lucrurile în viziunea lui Georges Florovski noi ca și creștini ortodocși : „putem spune unde e Biserica, dar nu putem spune unde nu e”, pentru că omul nu poate pune limită harului lui Dumnezeu și Duhului Său care „suflă unde voiește și tu auzi glasul lui dar nu ști de unde vine și încotro se duce”. (Ioan 3,8)
Să examinăm ce este harul și cum poate el să transfigureze pe păcătos într-un „om nou”. În teologia Sfinților Părinți lucrarea harului Duhului Sfânt este prezentă ca fiind parte integrantă a desăvârșirii. În acest sens Sfîntul Grigore de Nazianz scrie: „Harul umple toate cu ființa și conține toate. El e plinitorul lumii sub raportul ființei, dar nu poate fi cuprins de lume sub raportul puterii, e bun, e drept, conducător prin fire, el sfințeste, nu e sfințit… El se împărtășește la mulți, dar el nu se împărtășește de la nimeni (Facerea 1, 2; In. 3, 5; II Cor. 4, 17). El lucrează către Dumnezeu. El e tot ce poate fi mai înțelept, e explicator a toate, e Atotputernic și Supraveghetor”.
Lucrarea sfințitoare și mântuitoare a Sfîntului Duh, împărțirea harului dumnezeiesc credincioșilor se realizează prin trupul mistic al lui Hristos , Sfânta Biserică, având ca mijloace Sfintele Taine (Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Împărtășania, Cununia, Sfântul, Maslu si Preoția). Creștinii protestanți au ignorat rolul Bisericii și al Sfintelor Taine. Consecințele primirii în suflet a harului sînt pe cît de puternice, pe atît de transformatoare. Harul este astfel acel care produce prima fisură în carapacea în care s-a închistat sufletul celui robit păcatului. El produce acea înmuiere a inimii, făcînd-o sensibilă la valoarea iubirii jertfelnice a lui Hristos. El este cel care trezește la viața nouă germenii puterilor depuși de Creator în natura ființei umane, aflați în stare latentă și în somnolență din cauza păcatului originar și a păcatelor personale. Harul eliberează energiile aflate în lanțurile patimilor, nebănuite de omul păcătos, dar atît de strălucitoare și evidente în viața Sfinților Mărturisitori ai lui Hristos.
Menționăm că harul e o putere pe care creștinul o poate pune în mișcare și pe care o poate lăsa și în nelucrare, după a sa liberă voință. Sfîntul Maxim Marturisitorul afirma: „Omul are nevoie de două aripi ca să ajungă la cer: libertatea si, cu ea, harul; Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).Dacă pentru creație a fost suficientă doar o singură voință (a lui Dumnezeu), pentru îndumnezeire sunt necesare două. Iubirea lui Dumnezeu e așa de mare ca nu vrea să constrângă pe om. Prin libertate omul dovedește că dispune de propria-i persoană, dincolo de orice constrângere, pentru ca virtutea să-i apartină și ca la Dumnezeu participarea să fie considerată rod al activității sale. Dezvăluind ideea, Sf. Grigore de Nyssa ne avertizează: „Orice atentat la adresa liberei alegeri, este atentat la puterea de judecată. Din aceasta cauza, chiar în cazul unei rele alegeri și căderi, omul nu este lipsit de respectul Creatorului său”. Orice intervenție ar fi mai rea decît căderea, ar însemna distrugerea demnității chipului. Libertatea este o funcție bipolară a sufletului. Prin ea se decade din libertatea ontologică, ori se realizează virtutea în sensul clasic al cuvîntului: în aceasta și constă paradoxul libertății. Dumitru Staniloae afirma: „Baza întregii mareții a chipului dumnezeiesc în om este libertatea lui. Dar în ea a fost implicată și putința căderii. Ca să poată împlini porunca de a deveni dumnezeu după har, spune Sf. Vasile cel Mare, omul trebuia să-l poată și refuza. Dumnezeu nu-și folosește atotputernicia Sa în fața libertății umane, pe care nu voiește să o încalce, pentru că ea provine din atotputernicia Lui”.
La începutul secolului XX pedagogia a făcut progrese considerabile: se înființează instituții speciale, se cheltuiesc sume enorme pentru cercetări științifice. Copilul e în centrul educației. Tot în acest timp se editează cartea Elenei Key „Secolul copilului”, în care ea militează și preconizează educația liberă contra dresajului și supunerii. Se pornește de la gândul luminos ce prevede respectarea personalității copilului și totuși, printre sugestiile prețioase, în această teorie se strecoară erori. Se confundă „eul” simțurilor (instinctelor) cu „Eul” spiritual (personalitatea). Nu e justă ideea că supunerea, ascultarea duce la lipsa de voință și de caracter. Rennan remarca: „Noi suntem liberi cînd ne împotrivim naturii. Omul care învață să se dezlege de el însuși, se ridică la o viață mai înaltă. Liber e omul pe măsură ce se curățește de patimile egoiste. În acest sens păcatul e robie, înstrăinare și moarte, iar sfințenia, ca iubire curată și nepătimașă față de Dumnezeu, oameni și de întreaga natură este începutul vieții veșnice, încă din lumea aceasta”. Urcând cu grijă drumul ascetic prin: „eliberarea de orice poftă consumistă participarea întregului trup la rugăciune și dăruirea în slujba celorlalți începe suișul spre
libertate, spre adevărata comuniune”.Pornind însă de aici „libertatea trebuie să înainteze urmând legii ca expresie a binelui voit de Dumnezeu, care stă în armonia liberă a făpturilor conștiente între ele și Dumnezeu”.
Se știe că libertatea este autonomă. Să te poți stapîni singur în înțelesul moral al cuvîntului este condiția oricărei autonomii. Iar cel ce a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, cu siguranță trebuie să aibă o natura suverană și stăpână pe sine.
Necesitatea colaborării harului cu voința omului în vederea desăvârșirii stă la temelia concepției ortodoxe despre educație, numită principiul sinergiei. Firea umană cazută, nu se putea depăși decît fiind înălțată printr-o intervenție divină.
Harul este acordat omului prin Taina Botezului și a Mirungerii, desemnând începutul lucrării Duhului Care rodește în fapte bune. Duhul nu anulează voința omului, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dăruit-o prin creație. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Duhul ne ajută să ajungem la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.Colaborarea omului cu harul divin îl ajută cu atît mai mult să-și dobândească adevărata libertate, cu cât harul e energia lui Hristos prin care voința umană a fost cu adevarat restabilită după asemanarea Lui. În acest context Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă: „Și dacă Cuvîntul a avut voința naturală ca om, a voit cu siguranța aceea pe care El ca Dumnezeu ne-a sădit-o în fire, cînd a înființat-o prin creație”.Lucrarea sfințitoare și mântuitoare a Sfîntului Duh, împărtășirea harului Dumnezeiesc credincioșilor și realizarea legăturii între oameni și Dumnezeu se face prin trupul mistic al lui Hristos, Sfînta Biserica.
VI.11. LIBERTATEA CA MISTER CENTRAL AL EXISTENȚEI
Astăzi e indubitabil că omul contemporan nu se gândește numai la Biserică, omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca dușman al libertății. Chiar dacă nu o justificăm, putem înțelege această reacție întrucât ideea de Dumnezeu a suferit, de-a lungul istoriei, o înspăimântătoare deviere.
Obositoarea opoziție dintre „credință” și „religie”, predicată de teologia secularizării și a „morții lui Dumnezeu”, anihilează tot ceea ce este pozitiv în Tradiție, de la doctrina îndumnezeirii omului până la accentul pus pe „noua faptură”. Făptura este înnoită prin moartea și învierea lui Hristos, care au schimbat regimul ontologic al ființei umane. Ori, adevărata revoluție nu poate veni decât de la metanoia evanghelică orientată către omul „zilei a opta”, acel om pentru care „totul este nou”.
Omul acestei lumi trudește la tăierea unui drum istoric pavat cu valori care nu se referă la o cetate ideală imanentă, ci la „pământul nou”, care este cetatea lui Dumnezeu. Strategia umană trebuie să participe la strategia lui Dumnezeu. Strategia transcendentă a lui Dumnezeu, tradusă prin Evanghelie, nu promite nici o reușită materială; în realitate, fiecare epoca istorică se încheie cu un eșec, dar toate aceste mari eșecuri sînt de fapt mari izbânzi, întrucît dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale, către transcendența propriei transfigurări. Hristos contestă moartea prin propria Sa moarte și Se pogoară la iad pentru a ieși de acolo ca dintr-un „palat de nuntă”; El îsi întelege călăii, pentru a le dărui iertarea și învierea. El ne oferă tuturor nu atât o viață îmbelșugată, cât înfierea divină și nemurirea pe care o gustăm încă de aici.
Într-adevăr, dogma trinitară ne învață că Tatăl este Tatăl întrucât renunță la orice superioritate asupra Fiului și a Duhului Sfânt. El ne împărtășește Ființa Sa, într-o egală demnitate. După Sfântul Ioan Damaschin, Cei Trei Se unesc nu pentru a Se confunda, ci pentru a Se cuprinde unii într-alții. Fiecare Persoană divină Se arată arătându-Le pe celelalte, cuprinzându-Le, primind totul de la Ele, dăruindu-Se pe deplin celorlalte, în eterna mișcare a iubirii trinitare, care devine echivalentul libertății.
Omul creat după chipul lui Dumnezeu intră într-o relație intimă cu misterul trinitar, pătrunzând înlăuntrul iubirii jertfelnice. Creația, capodoperă a Sfintei Treimi, implica riscul ca Dumnezeu să-Și limiteze sacrificial propria atotputernicie: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6). Iată de ce Dumnezeu „Se retrage” lasând omului pasiunile inimii ca spațiu al propriei libertați, căci, așa cum spune adagiul patristic, „toate îi sunt cu putință lui Dumnezeu, în afară de a sili iubirea omului”, întrucât dorește să întemeieze relația Sa cu omul pe o reciprocitate consimțită. Dumnezeu devine astfel într-un anume fel vulnerabil și „slab”. El renunță la propria omnipotență, împarte cu omul pâinea suferinței, pentru că dorește să bea împreună cu el vinul bucuriei. Dar, această „slăbiciune” este de fapt culmea atotputerniciei divine, care nu vrea să creeze un reflex pasiv, o marionetă supusă, ci o „făptură nouă”, liberă după chipul libertății dumnezeiești, adică nelimitată și capabilă să-L iubească pe Dumnezeu pentru El Însuși, dar deopotrivă capabilă să-I opună un refuz. Iată de ce Dumnezeu nu Se manifestă prin tunete și fulgere, ci printr-o discretă adiere launtrică asemănătoare cu așteptarea, în taina, a unui prieten (I Regi 19, 11-13). Potrivit marilor mistici, Dumnezeu este divinul cerșetor al iubirii, care așteaptă la poarta inimii după cum Însuși spune: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). „Dumnezeu, spune Sfântul Maxim, devine cerșetor datorită condescendenței Sale pentru noi și pătimește până la sfârșitul timpului, dupa măsura suferinței fiecăruia dintre noi”.
Decretele unui tiran întâmpină întotdeauna rezistența surda a supușilor. Biblia, în schimb, înmulțește mereu chemările și rugămințile: „Ascultă, Israele” (Deuteronom 6, 4), sau: „dacă vrei să fii desâvârșit” (Matei 19, 21). Sau: „Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă…” (Matei 22, 3). Dumnezeu este împăratul care face o chemare și așteaptă „pătimind” raspunsul benevol al copilului Său. Autoritatea lui Dumnezeu nu rezultă dintr-un ordin care vine de sus, ci din lucrarea Lui tainică, exercitată nu atât asupra omului, cât înlăuntrul lui. „Dumnezeu, spune Sfântul Fericit Augustin, ne este mai intim decât ne suntem noi înșine”, căci transcende nelimitat tot ceea ce ne putem imagina despre El: „Eu sunt Cel ce sunt”, Incomparabilul si Necuprinsul. Autoritatea Lui vine din adevărul radios al iubirii și constituie o evidență pe care nici nu o poți dovedi, nici demonstra, dar pe care o primești spunând, ca Sfântul Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (loan 20, 28). La fel procedau marii mistici care se estompau pe ei înșiși, nefăcând din „fiii lor duhovnicești”, niște odrasle personale, ci niște „fii ai lui Dumnezeu”, deopotrivă maturi si liberi, împlinind astfel simplu cuvintele evangheliei: „Cel care vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 10, 16). De îndată ce accentuăm „vă ascultă” nu trebuie să alunecăm în concepția juridică despre autoritate și despre delegarea puterilor unui legislator suveran deoarece singura dorință a lui Dumnezeu este unirea Sa liberă cu omul.
De la Reformă încoace, în Apus, problema se pune în termenii unui acord între autoritate și libertate, cu accentul variabil pe una sau alta dintre aceste două realități ale vieții bisericești. E o chestiune de dozare: care este partășia lor reciprocă? La Roma, se pune întrebarea: „În ce măsura putem legitima libertatea poporului salvând totodată ordinea și autoritatea clerului?”. Protestantismul pune accentul pe libertate și se întreabă în ce măsură poți legitima autoritatea salvând totuși libertatea fiecărui credincios. Se vede clar că acest conflict determină autoritatea și libertatea ca principii corelative astfel încât libertatea este definită în raport cu limita ei autoritară, iar autoritatea este definită în raport cu libertatea pe care trebuie să o marginească. De la o epoca la alta, limita se deplasează într-un sens sau în celalalt.
Tradiția răsăriteană prin Sfântul Pavel se refera la creștinism ca la o carta a libertății spiritului omenesc. Maximalismul evanghelic suprimă moderația bine cîntărită și dozată a căii de mijloc. „Dumnezeu nu ne cere atâta…” va spune bunul simț al omului de bine, dar Dumnezeu ne cere totul și încă ceva pe deasupra.
Părinții Deșertului nu-și puneau nici o problema teoretică, ei trăiau pur și simplu o libertate nemărginită. Pilda lor ne prescrie neîncetat virtutea interiorizării: fiecare om poate găsi spațiul libertății interioare de îndată ce se așează înaintea Feței lui Dumnezeu. Învățătura Sfântului Pavel confirmă ceea ce trăise deja Epictet: chiar și un sclav are înlăuntrul său libertatea unui rege. O asemenea libertate găseste în Dumnezeu nu atât o limită, căci Cel Nelimitat nu se poate mărgini, cât singurul izvor care-i astâmpără setea, alimentându-i conținutul dincolo de orice constrângere. Omul trebuie să se supună voinței lui Dumnezeu, dar nu pur și simplu. Dumnezeu dorește împlinirea voinței Sale, dar nu vede în om un sclav, ci un fiu liber și un prieten al lui Hristos.
Într-o definiție clasică, libertatea este facultatea de a alege. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă exact contrariul: nevoia de a alege, spune el, este o slăbiciune inerentă căderii în păcat. Adevărata libertate este avântul absolut care se orientează către Bine fără sâ aibă rețineri sau întrebări. La nivelul sfințeniei, opțiunea nu mai este o condiție a libertății. Aflat dincolo de orice alegere, cel desăvârșit urmează nemijlocit și spontan calea Binelui. În cea mai subtilă forma a ei, libertatea nu-și mai suporta propriile rațiuni, ci și le creează. Ea se înalță acolo unde actele cele mai libere sunt singurele acte depline. Dumnezeu nu alege. După chipul său, faptele sfântului depășesc orice preferință. Ezitarea și alegerea, căutarea directivelor autorității sunt specifice unei voințe sfâșiate de dorințe contradictorii care se izbesc neîncetat una de alta. Desăvârșirea constă în simplitatea unei firești convergențe supranaturale între voința umană și voința lui Dumnezeu. Ea nu se poate atinge decît prin depășirea oricărui raport de exterioritate.
VI.12. Adevărul eliberator
Am putut deja observa ca autoritatea concepută ca o valoare exterioară își schimbă esența. Odată interiorizată, ea capătă o valoare extrem de paradoxală: autoritatea se neagă pe ea însăși, refuză orice putere de constrângere și se supraînalță la un nivel unde se identifică cu Adevărul. Tradiția răsăriteană afirmă că Dumnezeu, Hristosul din Evanghelii, și Biserica nu reprezintă o autoritate, dat fiind că autoritatea ne este totdeauna exterioară. Ori, acestea nu sunt autorități care înlănțuie, ci adevăruri care eliberează.
Orice dozare după chipul blocurilor politice întemeiază doar libertatea de opțiune. În acest caz, omul e liber înaintea alegerii, de îndată ce opțiunea lui a fost făcută, el își pierde libertatea. El a ales un principiu erijat în autoritatea căreia i se va supune. Suntem în fața unui paradox: libertatea de a alege este un drept care începe prin a limita și sfârșește prin a suprima libertatea ca atare.
Evanghelia ne descrie, evident, altă situaȚie. Ea ne invită să cunoaștem și deci să alegem obiectul ei, Adevărul, iar acest Adevăr ne slobozește și ne face cu adevărat liberi. Asta înseamnă că orice opozitie între autoritate și libertate se așează pe un plan extra-eclezial, unde victoria uneia sau a alteia nu conduce deloc la libertatea lui Hristos. Teologia de școală este mereu ispitită de propriile ei măsuri: un episcop are măsura deplină, un preot, ceva mai puțin, iar un laic nici atâta; aici, harul lucrează, dincolo, lipsește cu totul. Or, Duhul Sfânt suflă unde voiește și cine ar putea să-L măsoare? Îi simțim prezența, dar nu știm nimic despre lacunele Sale, pesemne inexistente.
Căderea în păcat nu este decât pervertirea raporturilor interioare stabilite de Dumnezeu. Iată de ce vine Hristos, pentru a spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… și să slobozesc pe cei apăsați” (Luca 4, 19). Sensul păcatului originar este transformarea lui Dumnezeu într-o autoritate exterioară, în Lege, fapt care conduce la transgresarea Legii divinizate situându-l pe om în afara lui Dumnezeu. Biserica trebuie să fie atentă cu aceste așteptări, cu aceste căutari, dar trebuie mai ales să le dea răspunsuri ca acel om însetat de libertate să fie tratat precum fiul rătăcitor care nu caută autoritatea, ci inima părintească. Aceasta ar fi bucuria și libertatea copiilor lui Dumnezeu care ar găsi în Biserică, dincolo de reguli și de funcții, Duhul Sfânt.
Aici întrezărim o soluție la grava chestiune a stilului creștin. Odinioară, stilul exprima prin toate detaliile vieții curente, spiritualitatea unei epoci. Noi trăim într-o vreme diferită. Dincolo de orice formă empirică, a venit ceasul istoric în care nu mai trebuie să oglindim o epocă, ci să-L reflectăm pe Celălalt, printr-o grație și o detașare care traduc imensa libertate de a poseda toate lucrurile, ca și cum nu ai avea nimic.
Acesta este stilul apocaliptic, stilul care își pune amprenta nevăzut, dar cu atât mai pregnant, peste toate cele. Dacă regele Midas prefăcea în aur tot ce atingea, prin atitudinea lui interioară, un creștin poate face ca toate lucrurile sa devină ușoare, veritabile icoane sau chipuri ale adevărului pe care îl poartă. Odată înțeles ca adevărata categorie spirituală, stilul va fi, prin el însuși, mai eficient decât orice predică antrenând într-un climat strict de libertate simțul misionar al laicatului, ce se se va putea exercita cu belșug de roade duhovnicești.
VII. TEME TEOLOGICE COMUNE SFÂNTULUI SILUAN, ARHIMANDRITULUI SOFRONIE, IEROMONAHULUI RAFAIL NOICA
VII. 1. Rugăciunea sprijin și mângâiere sufletului
Creștinul trebuie să ceară stăruitor în rugăciuni să primească lumină pentru a face ordine în lăuntrul său. Rugăciunea este colocviul omului cu Dumnezeu prin care Dumnezeu se descoperă tainic omului și îl ajută să-și descopere și să vindece impuritățile sufletești. Actul acesta se face din libertate și duce la libertate. Voința omului are două mișcări. „Prima constă în a se debarasa de lumea exterioară pentru a se întoarce spre propriul eu interior, iar a doua a se întoarce spre Dumnezeu. Prin prima mișcare, omul recapătă puterea asupra lui însuși, putere pierdută până atunci, iar prin a doua mișcare el se oferă pe el însuși lui Dumnezeu ca ofrandă voluntară. Prin prima mișcare el decide șă abandoneze păcatul, iar prin a doua el se apropie de Dumnezeu și I se încredințează Acestuia pentru tot restul zilelor sale.”
În demersul nostru, de a pătrunde în taina „lucrării lui Dumnezeu”, rugăciunea operează în om următoarele: descoperirea sinelui în toată murdăria, descoperirea celuilalt prin simțirea lui în rugăciune, descoperirea voinței dumnezeiești și sprijinul lui Hristos pe tot parcursul căii pentru a birui neputințele ce le întâmpină.
Rugăciunea frecventă căreia i se dedică diverse ore ale zilei sau ale nopții la care Biserica ne invită să ne rugăm, ca și de fiecare dată când ne simțim împinși să ne rugăm de către Duhul Sfânt, cu timp și fără timp, este unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru a ne transforma prin înnoirea minții noastre (cf. Rm 12:2). Acest adevăr este vădit în ucenicii lui Hristos, cunoscători ai Tainei Lui. Atunci când te rogi des, zi și noapte, de douăzeci de ori, de treizeci de ori, de fiecare dată când Duhul Sfânt ne inspiră vorbe de iubire, fie doar cinci minute sau chiar și un minut, rugăciunea stăruitoare produce în profunzimea mentalității noastre, a inimii noastre, a caracterului nostru și a comportamentului nostru, o schimbare fundamentală. Noi înșine nu ne dăm seama ușor de această schimbare, dar orice persoană care ne este apropiată o poate remarca fără efort.
Rugăciunea este cuvânt prin care omul se face lui Dumnezeu cale spre inima sa, deschizându-și inima să-L primească pe Hristos. Ea sună ca o ,, invitație făcută iubirii lui Dumnezeu, cea întrupată, de a locui în inima omului, care e prinsă, transfigurată de dorirea dumnezeiască față de El. Orice greutate am avea în relațiile cu ceilalți trebuie să alegăm la Dumnezeu. Nu rămâne fără soluție problema noastră, oricât de imposibilă ne-ar părea rezolvarea. „Dumnezeu numai în cele cu neputință lucrează, că cele cu putință le facem și noi” spune ieromonahul Rafail Noica. Iar la rugăciunea curată, spune părintele, este cu neputință de ajuns: „Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest «cu neputință» să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu!”.
Atunci când primim pe Hristos cu perseverență în rugăciune, imaginea Sa mistică și nevăzută se imprimă tainic în viața noastră. Noi primim atunci calitățile Sale, adică reflectarea bunătății Sale și a blândeții Sale nesfârșite, și „lumina feței Sale” (Ps 4:7). Referitor la această transformare Sfântul Apostol Pavel se adresează galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal 4:19). Acest fenomen are corespondentul său în lumea materială. Când expunem un corp inert acțiunii unui corp radio-activ, el primește din radioactivitatea celuilalt proporțional cu timpul de expunere. Cu atât mai mult vom fi noi influențați, noi care ne apropiem de sursa întregii lumini care a existat vreodată în lume, și a întregii energii care a însuflețit atât corpurile cerești cât și pe cele pământești, Iisus Hristos, Lumina Tatălui și a lumii.
Hristos a îndemnat oamenii să fie alături de El pentru a nu fi vătămați de ignoranța lumii, ce orbește omul în a recunoaște Adevărul: „Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă cuprindă întunericul. Și cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii” (In 12:35-36). Cei care neglijează deliberat rugăciunea se îndepărtează în ciuda lor de adevăr. Ei merg pe marginea prăpastiei, după limitele necredinței, cu alte cuvinte după „întunericul cel mai din afară” (Mt 22:13). Ei se expun blasfemiei fără să-și dea seama de asta. Cea mai mică încercare poate să-i împingă în prăpastia disperării și a dușmăniei împotriva lui Dumnezeu. Așadar frecvența rugăciunii formează în profunzimea fiecăruia, un act dumnezeiesc care ne determină să primim în cele din urmă puterea iertării, a bunăvoinței cu ceilalți. Acesta este momentul începutului unirii mistice permanente cu Domnul Iisus Hristos.
Rugăciunea este dovada interesului pentru ceilalți. Sfântul Isaac Sirul îndeamnă în acest sens: „Să nu-l urăști pe păcătos. Căci toți suntem vinovați. Și dacă te miști către el pentru Dumnezeu, plângi pentru el. Și de ce-l urăști pe el? Urăște păcatele lui și roagă-te pentru el, ca să fii asemenea cu Hristos, Care nu se mânia împotriva păcătoșilor, ci se ruga pentru ei”.
VII .2. Prihănirea de sine, ascensor pe treptele urcușului duhovnicesc
Cel care primește în rugăciune lumina dumnezeiască, își vede ca într-o oglindă murdăria sufletului lui. Acesta este început de smerenie. Dumnezeu lucrează în credincios vederea păcatelor sale. În ton cu Sfântul Efrem Sirul, cel cuprins de patima judecării celuilalt se roagă stăruitor: „Așa Doamne, dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele, și să nu osândesc pe fratele meu”.
„A-ți vedea păcatele, spune Oliver Clément, înseamnă să te supui primului îndemn evanghelic: «Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor». Când lumina pătrunde în întuneric, ea alungă întunericul din noi. Omul care se descoperă astfel și ale cărui minte și inimă – care se identifică în minte – se cercetează pe sine, își înțelege dimensiunea propriei rătăciri, a pierzării în care îi duce și pe alții, sau a neantului care îl pândește și îl stăpânește deja, a prăpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, și acelea rupte. Aceasta este aducerea aminte de moarte, despre care vorbesc asceții: demascarea acestei neliniști fundamentale pe care ne-o înăbușim, dar care se exprimă în ura față de aproapele, în nevoia nebună de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacă cugetarea la moarte este însoțită nu de batjocură, ci de credință, ea va da la iveală, neclintit între noi și neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depășită: păcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat să judec, ci să salvez”.
Prin vederea păcatelor personale putem să ne iertăm frații de greșelile ce le comit față de noi sau de cele pe care le vedem în ei. „Sfântul Efrem ne tâlcuiește ceea ce Hristos ne arată în rugăciunea Tatăl nostru și ne arată felul prin care noi putem să ajungem să nu mai fim judecați, să fim iertați de Dumnezeu așa cum noi iertăm. Dar cum iertăm noi? Fără vederea propriilor păcate, nimeni nu poate ierta pe aproapele său. Dar și această vedere nimeni nu o poate avea decât în dar de la Dumnezeu. Numai venind Duhul Sfânt omul își descoperă ceea ce este el. Sfântul Ioan Scărarul spune: așa cum printr-un acoperiș crăpat, raza de lumină descoperă toate impuritățile, praful ce plutește în aer, până atunci nevăzut, așa cercetarea Duhului Sfânt în inima omului descoperă răutățile, patimile și nebunia lui. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.”
Părinții Bisericii au mărturisit mereu că „adevărata cunoaștere de sine înseamnă să-ți vezi propriile defecte și slăbiciuni cu atâta limpezime încât ele să umple întregul nostru orizont vizual. Remarcați bine aceasta: cu cât vă veți cunoaște mai bine greșelile și veți ști până la ce punct meritați batjocura, cu atât mai mult veți înainta”, zicea unul dintre ei.
De cele mai multe ori, neprivind la sine, ci mereu orientat spre ce fac și de ce fac ceilalți unele fapte mai mult sau mai puțin bune, omul are înclinația de a-i judeca după aparențe. Tema postului pentru asceți, dar nu numai, dintr-o habotnicie egoistă a prilejuit multe exemple de judecare înșelătoare. Unei maici Evagrie Ponticul îi spune: „Dacă sora ta mănâncă, n-o disprețui. Dar nici nu te umfla în pene cu înfrânarea ta”.
În același duh, Sfântul Simeon Noul Teolog atrage atenția unui monah care necăutând întru sine a judecat pe un frate bolnav pentru ce mânca. Nichita Stitatul, cel care a scris viața Sfântului Simeon, a imortalizat această întâmplare: „Odată, l-au vizitat pe fericitul prietenii lui. Unul dintre ei avea o boală pentru care trebuia să mănânce carne și mai ales porumbei mici. Simeon fericitul și plinul de dragoste a poruncit să frigă puii și să-i dea celui ce avea nevoie. În timp ce bolnavul îi mânca, un oarecare monah Arsenie, care stătea la aceeași masă, îl privea cu încruntare. Fericitul Simeon a luat aminte la asta. Și vrând să-l învețe pe monah că trebuie să ia aminte numai la sine și să arate că nimic din cele ce se mănâncă nu-l molipsesc pe om, după cele spuse: „Toate sunt curate celor curați”, și că nimic nu poate murdări sufletul dintre cele ce intră din afară, îi spuse lui Arsenie: „Pentru ce pricină, frate, nu iei aminte numai la tine și nu mănânci mâncarea ta cu smerenie privind numai în farfuria ta, ci privești la cel ce carne mănâncă, lucru cerut de boala lui, chinuindu-ți astfel mintea ta? Crezi că îl întreci în evlavie fiindcă tu mănânci verdețuri și semințele pământului și nu precum mănâncă vulturii porumbei și potârnichi? N-ai auzit de Hristos spunând că nu ceea ce intră î gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, cum ar fi: desfrânările, bețiile, invidiile, uciderile, lăcomiile etc.? Nu cumva ești fără minte și nu vezi și nu gândești cu cunoștință? Și cu toate acestea, ai judecat pe cel ce mănâncă, lucru atât de neplăcut pentru tine, mâhnindu-te parcă de tăierea păsărilor și uitând pe cel ce a spus: Cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă. Îți poruncesc să mănânci și tu din ei, și află că mai mult te-ai spurcat cu gândul (judecății) decât dacă ai fi mâncat porumbeii”. Urmare acestor spuse, monahul s-a supus cu metanie începând să mănânce, cu lacrimi în ochi, conștient de greșeala gândului său. Încredințat de arătarea smereniei si ascultării monahului, Sfântul Simeon i-a poruncit să nu înghită carnea, pe care o mesteca deja, ci s-o dea afară, lecția dând roade în ucenicul său.
Avva Isaia este de părere că „mintea are nevoie întotdeauna de aceste patru virtuți: de rugăciunea către Dumnezeu, căzând neîncetat înaintea lui, de aruncarea înaintea lui Dumnezeu, de negrija față de orice om, ca sa nu-l judeci, și de surzenia față de patimile care îi grăiesc”. Este necesară negrija față de orice om, adică să fii lipsit de griji în ceea ce privește tot omul, să nu te arunci în griji din pricina oamenilor. Ce va fi cu acela? Ce se va întâmpla cu celălalt? De ce este așa, sărmanul? Lasă-l lui Dumnezeu. Amestecul acesta este lucrul cel mai demonic. Pe cât crezi că ai dragoste și interes pentru acela, cu atât mai mult cazi în cursele celui viclean.
Un părinte recomanda ucenicilor săi astfel: „Vegheați asupra voastră înșivă, și ocupați-vă mai mult de inima voastră. Pentru a deosebi mișcările inimii voastre, citiți scrierile Sfântului Ioan Climax, ale lui Varsanufie și Ioan, ale lui Diadoh, ale avei Isaia, ale lui Evagrie, ale lui Casian și ale lui Nil. Toate scrierile amintite înainte segăsesc în Filocalia. Aplicați-vă vouă înșivă tot ceea ce ei spun. Când citiți, nu vă mulțumiți să păstrați în duh o idee generală despre ceea ce spun autorii, ci faceți-vă mereu din ceea ce spun ei o regulă personală pe care să puteți să v-o aplicați vouă înșivă. De veți face acest lucru, ideea generală pe care v-ați însușit-o va căpăta în orice clipă noi înțelesuri”.
Vederea păcatelor personale nu înseamnă o cercetare amănunțită a oricărei încălcări de poruncă, ci a te simți sufocat, înecat, pierdut și această zbatere zadarnică în o astfel de pierzanie, să te facă să înțelegi că ai trădat iubirea și să te disprețuiești pe sineți. Înseamnă să te cufunzi în apele morții, spre a le transforma în ape ale botezului, ale învierii. „Să mori dar de acum în Hristos, pentru a renaște în suflarea Sa și pentru a te regăsi în casa Tatălui. O vorbă veche spune astfel: „Mai mare lucru este să-și vadă cineva păcatele decât să învieze din morți”, căci a-ți vedea păcatele înseamnă să treci prin cea mai cruntă moarte, în timp ce, după renașterea prin botez, viața sporește în tine fără să-ți dai seama, pentru că ai devenit un «făcător de pace»; măcar că trebuie «să-ți verși sângele inimii», spunea starețul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negații, pentru a topi împietrirea unor inimi și pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor”.
Mitropolitul Antonie de Suroj este de părere că indiferența față de sine duce la o indiferență față de ceilalți, după cum scrie: „Dacă dovadă de indiferență față de noi înșine, e de la sine înțeles că vom da dovadă de și mai multă indiferență față de celălalt; ce i se întâmplă altuia ne lasă complet indiferenți. Iată de ce spunem aceleași lucruri la spovedanie, pentru că n-am remarcat măcar o dată că ele fac din noi niște monștri, că noi încetăm să mai fim chipul lui Dumnezeu, această imagine în adâncul ființei noaste. Chipul ne-a fost încredințat dar îl distrugem, îl înnegrim fie din neglijență, fie dintr-un acces de răutate, nu o răutate pasionată, ci mediocră, nesemnificativă”.
Când omul ia aminte la păcatele sale, atunci nu are timp și dispoziție să vadă păcatele celuilalt. Judecarea celuilalt este uitare de sine. Creștinul care conștientizează starea de păcătoșenie în care se află, se preocupă de pocăința și îndreptarea vieții sale, fără a mai lua aminte la greșelile celorlalți cu ochi critic.
VII.3. Pocăința, baie duhovnicească a sufletului
Dacă omul își descoperă, cu ajutorul harului, păcatele sale, își lucrează pocăința. Creștinul se pocăiește nu în înțeles primitiv, de părere de rău sau regret față de greșeala comisă, căci aceasta nu dă roade, ci cu înțelesul unei pocăințe ca acceptare a gândului lui Dumnezeu față de patimile sale dar și față de cel căruia i-a greșit. Doar așa cugetul său se înnoiește, în bine.
Cele susținute mai sus sunt confirmate de Mitropolitul Antonie Bloom de la Londra, prin următoarele: „Când ne gândim la pocăință, vedem mereu imaginea obscură sau cenușie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat și de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinței, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăința trebuie să crească în bucurie și lucrare. Fără acestea, pocăința este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăință se transformă în regret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forța de viață în loc să o trezească, să o înnoiască”.
Doi oameni care se ceartă și apoi, cerându-și fiecare iertare, se împacă, în scurtă vreme ajung să-și greșească din nou. Recădem cu ușurință în greșeli față de semenul nostru pentru că atunci când ne pocăim nu ne schimbăm mintea, acea metanoia, cu ceva nou, ci cu gânduri omenești. Gând nou pentru om este gândul lui Dumnezeu. Acceptarea gândului dumnezeiesc față de noi, față de greșeala săvârșită și față de cel căruia i-am greșit, lucrează roade de pocăință în noi, astfel încât dobândim o nouă cale și o nouă mentalitate. Pe de altă parte, „a fi iertat înseamnă că cineva te iubește într-atât de mult, încât este capabil să preia asupra sa păcatul tău și să-l curme în sine”.
„Pocăința este cotitura vieții, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu fața către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie și freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepți, ci la cei păcătoși.… Primul lucru ce trebuie învățat este să ne acceptăm întreaga noastră viață: toate împrejurările, toți oamenii ce au intrat în ea – uneori, atât de dureros – trebuie acceptați. Până nu ne vom accepta viața până la capăt, fără a lăsa ceva din întregul ei, până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu, nu ne vom putea elibera de neliniștea interioară, de captivitatea interioară și de protestul interior. Oricât am spune: «Doamne, vreau să fac voia Ta!», din adâncurile sufletului răbufnește un strigăt: «Dar nu în asta! Nu aici!… Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu ceea ce îmi trimiți de fapt…».”
La un alt nivel, de reținut este definiția dată de ieromonahul Rafail Noica pocăinței adevărate: „Ce este pocăința? Un act moral? Și cum, printr-un act moral, primim Duh vecinic? Pocăința este un act ființial, adică al firii – o fire care se preface din firea animalică în cea dumnezeiască. Pocăința omului este Dumnezeu Care Se pocăiește în mine; Care, nepăcătos fiind și desăvârșit, com-pătimește pentru mine, pentru moartea mea, pentru pierzania mea. Și noi, când ne pocăim, intrăm în pocăința lui Dumnezeu”. Duhovnicul acestuia, arhimandritul Sofronie, susține întocmai: „Începutul propovăduirii lui Hristos este cuvântul: «Pocăiți-vă.» (Mt 4:17) Iar dacă îl vom cerceta, vom afla (precum în multe alte cuvinte ale lui Hristos) foarte multe, aș zice, „nivele”; iar noi suntem nevoiți încă a afla un grai pentru acestea. Și iată eu aș numi două dintre nivelele pocăinței: unul – cel care rămâne în limitele eticii; celălalt – în care se vorbește de-acum nu despre elemente etice, ci despre însăși vecinicia, adică despre Dumnezeu. Primul privește nivelul înțelegerii omului ca făptură, și omul nu poate (și nici nu înțelege cum e cu putință) a deosebi cele două chipuri ale pocăinței. Pe primul l-aș numi «actul etic», iar pe celălalt «trecerea de pe o orbită pe alta, vicinică»”.
Judecând pe celălalt dovedim că nu suntem de acord cu el, nu suntem în același gând, nu suntem într-o unitate de simțire și trăire. Diavolul caută să producă neînțelegere între oameni, sădind gânduri viclene care să genereze contraziceri și osândiri. Sfântul Siluan Athonitul ne descoperă aceasta, prin cele ce continuă: „dacă gândești rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine și acesta îți insuflă gânduri rele împotriva oamenilor. Și dacă cineva nu se pocăiește și moare fără să fie iertat de fratele său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălășluiește duhul rău care-i stăpânește sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: dacă ierți, înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierți fratelui tău, aceasta înseamnă că păcatul rămâne încă întru tine”. Ava Marcu zicea că „tot păcatul pentru care nu te pocăiești e spre moarte. Nimeni nu-i bun și îndurător precum Dumnezeu, însă pe cel ce nu se pocăiește nici Acesta nu-l iartă. Mulți ne întristăm pentru păcatele noastre, însă pricinile lor le primim cu desfătare”. Pocăința trebuie să cuprindă tot, și păcatul dar și cauza lui, ca să nu fie un plâns de copil accidentat, ci o frângere a inimii de dorul reîntoarcerii în voia lui Dumnezeu.
Cel care judecă pe fratele său în păcatul pe care îl vede, și nu se pocăiește de osândirea ce a făcut, negreșit va cădea, mai devreme sau mai târziu, în păcatul judecat la frate. Aceasta este lecția prin care Dumnezeu îl învață pe om com-pătimirea, împreună-pătimirea cu cel prin în mrejele păcatelor.
„Există ceea ce am putea numi o sfântă «meșteșugire» – zice Părintele Rafail – nu împletită cu reaua voință a vicleniei, ci cu o gingășie duhovnicească față de sufletul păcătos care, ca chip al lui Dumnezeu, își caută mântuirea. Este nevoie de o astfel de «meșteșugire» care să ia păcatul, și să-l facă pe păcat să se doboare cu păcatul, precum și Mântuitorul, nu cu viața a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adică păcatul în mine îmi devine un izvor de înțelepciune, un izvor de experiență cu care pot să mă împărtășesc cu împreună-păcătos fratele meu, care vine la mine, nicidecum ca să-l judec! (…) Nu-i nevoie de păcat ca să mă pot împărtăși cu fratele meu – nu păcătos să mă împărtășesc, ci să mă împărtășesc cu firea fratelui meu și cu sufletul lui. Nu-i nevoie de păcat ca să am înțelepciunea să știu ce e păcatul, dar dacă nu am știut pe altă cale, măcar păcatul să-l întrebuințez spre zidirea aproapelui și a mea .”
Pocăința lucrează în om înnoirea minții prin gândul lui Dumnezeu ce se face omului ghid spre o viață nouă, alături de Hristos, după voia Lui. Acesta nu va mai putea să îi vadă pe ceilalți decât așa cum Domnul îi vede, așa cum ei se află în gândul lui Dumnezeu.
VII.4. Smerita cugetare, calea asceților
Dacă creștinul își vede păcatele, mocirla în care viețuiește, începe să se ocărască, să se osândească pe sine fără a mai lua aminte la păcatele celorlalți, ci pocăindu-se pentru patimile sale. „Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia și nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuiești într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smerești, nu judeci pe nimeni .” spune părintele Efrem Athonitul. În zilele noastre, puțini “stareți” (bătrâni îmbunătățiți) mai cunosc iubirea Domnului pentru noi, puțini cunosc lupta cu vrăjmașii și știu că, pentru a-i birui, trebuie să ai smerenia lui Hristos. Cum putem întelege dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mândrie, dar sufletul sănătos iubește smerenia, învățată de Duhul Sfânt și, dacă nu cunoaște încă această smerenie, se socotește pe sine mai rău decât toți oamenii. Monahii caută mai mult să facă voia celorlalți decât voia proprie deoarece sunt conștienți că nimic nu e mai bun decât a trai în smerenie și iubire. Atunci sufletul cunoaște o adâncă pace și nu încearcă să se ridice deasupra aproapelui său. Daca iubim pe vrăjmașii noștri, mandria nu va mai avea loc în sufletul nostru, căci iubirea lui Hristos nu caută să stăpânească. Mandria mistuie ca un foc tot ce e bun, dar smerenia lui Hristos e de netâlcuit și nesfârșit de dulce. Dacă oamenii ar ști aceasta, tot pământul s-ar strădui să câștige această știință. Zi și noapte mă nevoiesc pentru ea, dar nu ajung să o stăpânesc. Sufletul meu se gândește mereu: n-am atins încă ceea ce caut și nu mă pot resemna cu aceasta. De aceea vă cer cu smerenie, fraților care cunoașteți iubirea lui Hristos, rugați-vă pentru mine ca să fiu izbăvit de duhul mândriei și smerenia lui Hristos să se sălășluiască întru mine.
Pace celui ce a scris și celui ce citește și celor ce-l iubesc pe Domnul în simplitatea inimii.
Meliton de Sardes
Bibliografie
IZVOARE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1989.
Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase ale osteneli, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
Everghetinos – Eύεργετινòς (adunare a cuvintelor și învățăturilor celor de Dumnezeu grăite, ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, culeasă din toată scriptura cea de Dumnezeu insuflată), Cartea I, Temele 1-25, ediție bilingvă, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2007
Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. IX, traducere din grecește, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, Editura Humanitas, 2007.
Patericul (ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni), tipărit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1999.
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, traducere din limba latină de Prof. David Popescu, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întâi. Omilii la Facere, trad. de Pr. D. Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987
DICȚIONARE
Dicționar grec-român al Noului Testament, traducere de Gheorghe Badea, București, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999.
Dicționar al Noului Testament, alcătuit de Preot Dr. Ioan Mircea, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995.
ALTE LUCRĂRI CONSULTATE SAU FOLOSITE
în vederea întocmirii lucrării
Episcop Andreicuț, †Andrei, Spovedanie și comuniune, Alba Iulia, 1998.
Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Bacău, Editura Bunavestire, 2001.
Ieromonah Baștovoi, Savatie, Între Freud și Hristos, ediția a doua, adăugită, Timișoara, Editura Marineasa, 2002.
Idem, În căutarea aproapelui pierdut, însoțită de un interviu despre predică cu părintele moscovit Andrei Kuraev, Timișoara, Editura Marineasa, 2002.
Bloom, Antoine, Le sacrement de la guérison, traduit du russe par Michel Evdokimov, Épiphanie, Paris, Les Éditions du Cerf, 2002.
Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria Pocăinței, traducere din rusește de Mihai Costiș, cu un cuvânt înainte de Protos. Savatie Baștovoi, Timișoara, Editura Marineasa, 2005.
Bulgarakis, Ilie A., Tu, cel ce-l judeci pe fratele tău… (învățături despre clevetire și judecată din cuvântul și practica Bătrânilor Pustiei), traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu de la Schitul Sf. Dimitrie-Lacu, Sfântul Munte Athos, în colecția “Comorile Pustiei” alcătuită la inițiativa unor monahi români de la Sfântul Munte Athos, colecție îngrijită de Ignatie Monahul, București, Editura Anastasia, 1999.
Higoumène Chariton de Valamo, L’ art de la prière (anthologie de textes spirituels sur la prière du cœur), présentation par archimandrite Kallistos Timothy Ware, ouvrage réalisé avec le concours de la Fraternité Orthodoxe en France, Spiritualité Orientale, n° 18, mss, (s.l.), (s.a.).
Clément, Oliver, Trei rugăciuni. Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere de Ileana Grigore, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001.
Colliander, Fritjof Tito, Calea asceților, traducere din limba suedeză și note bio-bibliografice de Laura Bădulescu, București, Editura Scara, 2002.
Părintele Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Galați, Editura Bunavestire, 2006.
Pere El-Maskîne, Matta, Priere, Esprit Saint et Unite chretienne, Spiritualite orientale, nº 48, Abbaye de Bellefontaine, (s.a.).
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice. Tâlcuire la Avva Isaia, treducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Editura Sf. Nectarie, Arad, 2006.
Avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile – Despre cele opt gânduri ale răutății și replici împotriva lor, comentarii de ieromonah Gabriel Bunge, traducere și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2006.
Eysenck, Hans; Eysenck, Michael, Descifrarea comportamentului uman, traducere de Mihaela Gafencu-Cristescu, București, Editura Teora, 1998.
Preot Felea, Ilarion V., Spre Tabor. Vol. I – Pregătirea, Piatra-Neamț, Editura Crigarux, 2007.
Arhimandrit Ilie, Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, o sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, ediție realizată de Ioan Gînscă, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2004.
Arhiepiscop Inocențiu al Odesei, Cuvânt de învățătură despre căderea lui Adam (partea I), ediție îngrijită de Preot Simeon Adrian, Iași, Editura Pelerinul, (s.a.).
Părintele Mihăilescu, Miron, Vorbește Dumnezeu, ediție îngrijită de Gabriela Moldoveanu, București, Editura Christiana, 2005.
Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002.
Idem, Teologia Dorgmatică Ortodoxă, vol. III, ediția a III-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
Părintele Tatsis, Dionysios, Cuvintele Bătrânilor, traduse în română de către †Andrei Andreicuț, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.
Weil, Simone, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere din franceză, note și introducere de Anca Manolescu, București, Editura Humanitas, 2005.
Yannaras, Christos, Abecedar al credinței. Introducere în teologia ortodoxă, traducere de Preot Dr. Constantin Coman, București, Editura Bizantină, 1996.
***, Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei, Referatele Simpozionului Internațional „Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei” organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (4-6 mai 2007), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.
Idem, Iubind ca Dumnezeu, volum prefațat de Î. P. S. Serafim Joantă, Mitropolit al Mitropoliei Române Ortodoxe pentru Germania, Europa Centrală și de Nord, ediție îngrijită de Gabriela Moldoveanu, București, Editura Christiana, 2004.
Ieromonah Noica, Rafail, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002
***, Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, București, Editura Anastasia, 2002
Arhimandritul Saharov, Sofronie, Cuvântări duhovnicești. Volumul întâi, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.
Idem, Din viață și din duh, traducere din franceză de Prof. Ecaterina Volocaru, Iași, Editura Pelerinul, 1997.
Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), București, Ed. Sophia, 2005.
41.Cuviosul Siluan Athonitul, Între Iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ed. a III-a, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Edit. Deisis, 2000.
42.*** Ne vorbește Părintele Sofronie – Scrisori, Galați, Editura Bunavestire, 2003.
45. Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, traducere de Ierom. Rafail, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1994.
46. Idem, Fericirea de a cunoaște calea, Iași, Editura Pelerinul, 1997.
47. Idem, Nașterea întru Împărăția cea neclătită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.
48. Idem, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006.
49. Idem, Rugăciunea-Experiența vieții veșnice, Sibiu, Editura Deisis, 2001.
50. Idem, Viața și învățătura Starețului Siluan Athonitul, Sibiu, Editura Deisis, 1999.
51. ***, Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul – Tâlcuiri teologice, ediție îngrijită și traducere de Maria Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.
52. Dumitra V. Davita, Amintiri despre Starețul Sofronie de la Essex, editată de Mănăstirea Piatra-Scrisă, județul Caraș-Severin, 2002.
53. egger, maxime, Un cuvânt de mântuire — Cuviosul Siluan Athonitul, „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui”, în rev. „Contacts”, nr. 171, 1995.
54. Siluan Athonitul, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei — Însemnări duhovnicești, ediția a IV-a, revizuită, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2001.
55. sofronie, arhimandritul, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, traducere de pr. prof. dr. Ioan I. Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1999.
56. spidlik, tomas, s. j., Spiritualitatea Răsăritului creștin. III, Monahismul, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2004.
ARTICOLE ȘI STUDII ÎN PERIODICE
57. Pr. prof. dr. Remete, George, Iisus Hristos, contemporanul necunoscut, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4, 2004, Sibiu.
MATERIAL AUDIO
58. Ieromonah Noica, Rafail, Ce este omul?, conferință susținută la Alba Iulia la data de 23 noiembrie 2006, în cadrul „Serilor duhovnicești” din Postul Nașterii Domnului 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .prezente Patristice Contemporane (ID: 167219)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.