Viata, Opera Si Invățătura Sfântului Iustin Martirul ȘI Filosoful

=== 1 ===

CUPRINS

A. INTRODUCERE pag. 6

B. TRATARE

Cap. I. Viata Sfantului Iustin Martirul si Filosoful pag. 10

Cap. II. Opera Sfantului Iustin Martirul si Filosoful pag. 20

Cap. III. Invatatura Sfantului Iustin Martirul si Filosoful pag. 33

Logosul si Invatatura Sfantului Iustin despre Logos pag. 39

C. CONCLUZII pag. 48

Declaratie de autenticitate pag. 51

Curriculum Vitae pag. 52

Bibliografie pag. 53

Fără îndoială că Iustin a fost cel mai important apologet

al secolului II. Cel puțin două idei creative îl califică:

Hristos drept Logosul cosmic și Creștinismul

drept adevărata filozofie.

(Roger E. Olson)

A. INTRODUCERE

Fiecare consideră că, prin tradiție religioasă ori culturală, deține cunoștințele esențiale despre istoria foarte timpurie a creștinismului. Pentru unii, această istorie se rezumă la evocarea câtorva personaje -începând cu Iisus și ucenicii săi – și a câtorva întîmplări desprinse din Evanghelii sau din Faptele Apostolilor, la amintirea vreunor vorbe devenite pilde sau a unor străvechi povestiri cu mucenici.

Pentru alții, care au citit textele, istoria unui secol și jumătate de creștinism nu poate fi schițată decît urmărind aceste texte, cea care a dat naștere tradiționalei „istorii sfinte”. Și pe bună dreptate, căci nici unii, nici ceilalți nu dispun în fapt de altă informație decît aceea a documentelor literare produse de creștinismul însuși, fie că e vorba de scrierile canonice, fie de cele apocrife (din care iconografia ulterioară a oferit privirii, în chip impresionant, scenele cele mai emoționante, mai dramatice sau mai încărcate de biruință).

Ori, autorii creștini ai acestei epoci nu erau preocupați de grija de a lăsa moștenire posterității o documentație cu caracter istoric, ci de a mărturisi despre credința pe care o împărtășeau.

De altfel,a povesti istoria credinței creștine a fost întotdeauna mai la îndemână decît a da seamă din punct de vedere istoric despre nașterea creștinismului.

Apologeții sunt apărătorii creștinismului în fața învinuirilor aduse de păgâni și a persecuțiilor dezlănțuite de statul roman contra creștinilor.

Cuvântul „apologie” înseamnă ,,apărare”, sau „justificare” în fața anumitor acuzații. Literatura păgână, după o perioadă de ignorare a creștinismului, de aproape o sută de ani, ia poziție contra religiei creștine, prin scriitori precum: Fronto din Cirta; Lucian de Samosata, celebru pamfletar; Celsus, celebrul filosof platonic eclectic, probabil prieten al lui Lucian, care au combat creștinismul.

În fața legislației imperiale păgâne și a părerii literaților, creștinii trebuiau să se apere. Așa apar apologeții, care erau fie laici, fie clerici, unii dintre ei ajunși celebrii, iar alții rămași necunoscuți. Ei apărau credința creștină în perfectă cunoștință de cauză, elaborând operele sub formă de cereri, de apeluri către împărați, către senat, către magistrați, către neamuri, greci sau romani, către particulari, sub formă de scrisori, de tratat sau de dialog.

Scrierile patristice sunt deosebit de importante, deoarece arată formarea și transmiterea Tradiției Bisericii.

Sfantul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante și originale în galeria autorilor creștini ai sec. II. El este cel mai mare, cel mai original și mai atrăgător dintre toți apologeții acestui secol atât prin viața sa, plină de zbucium sufletesc și de evenimente, cât și prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea lui.

Prin realizarea acestei lucrări, putem percepe adâncimea noastră în istorie, credința în învățătura apostolică și formarea intelectuală în reazemul culturii.

Sfântul Iustin a fost crescut în erorile și superstițiile idolatriei, dar în același timp a avut grijă a cultiva spiritul său prin studiul literaturii. El singur ne spune, că în tinerețe citea pe poeți, oratori și istorici.

Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră. Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenției noastre este, printre altele, faptul că el a continuat să poarte haina de filosof elen și după convertire și apoi detaliul important că el și-a încununat viața cu martiriu.

Dacă tragedia morții lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu de la sfârșitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după adevăr, ca și celelalte date referitoare la viața lui, ni le dă el însuși în cele două Apologii și mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon.

Filosofia a primit accepțiuni diferite din partea teologiei, de-a lungul secolelor. De la extrema considerare a ei drept o iluzie supărătoare a cunoștinței adevărate și până la reprezentarea acesteia ca o știință indispensabilă creativității teologice.

Din partea filosofiei a existat pericolul manifest asupra gândirii creștine prin încercarea directă de uzurpare. Viața și scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful reprezintă o mărturie în favoarea conlucrării deosebite existente între cele două științe. El reprezintă, alături de Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai echilibrați gânditori creștini ai primelor veacuri.

Citind această lucrare, nu trebuie să rămânem doar admiratori ai trecutului – răsfoirea ei trebuie să aducă dorul de a fi mai departe piatră pentru tot ceea ce înseamnă veșnicie în Ortodoxie -, iar fiecare cititor, un potențial și sigur ziditor de biserică pentru că ,,… căci în Biserica Slavei Tale stând pe pământ ni se pare a fi în cer’’ (Tropar din timpul Postului Mare).

B. TRATARE

Capitolul I

VIATA SFÂNTULUI IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL

Cele mai multe informații care ne-au parvenit despre viața Sfantului Iustin provin din propriile sale scrieri. Izvoarele asupra vieții Sfântului Iustin sunt propriile sale opere păstrate: cele două „Apologii” și „Dialogul cu iudeul Trifon”, aprecieri ale ucenicului său Tațian Asirianul, Actul său martiric: „Acta SS. Justini et sociorum”, date sugestive furnizate de istoricul Eusebiu, aproape toate după înseși operele lui Iustin, un capitol al lui Ieronim din „De viris illustribus”, luat aproape în întregime după Eusebiu, câteva informații la Sf. Epifaniou (Panarion 46, 1), în bună măsură eronate și considerate interesante la Fotie (Biblioteca 125), lăsând la o parte mențiuni incidentale la alți autori ca Tertulian, Ipolit etc.

După cum spune în „Apologia întâia în favoarea creștinilor" adresate către împăratul Antonin Piui, Sfântul Iustin filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în cetatea care se chema la început Sichem. El s-a născut la începutul secolului al II-lea în Flavia Neapoliss în provincia Samaria din Palestina: „împăratului Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius, Augustul Cesar și lui Verissimus, fiul filosof și lui Lucius, filosoful, fiul natural al Cesarului și adoptiv a lui Pius, iubitor de cultură, precum și sacrului Senat și întregului popor roman, eu Iustin, fiul Iui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Neapoli din Syria Palestinei, adresez această cuvântare și intervenție a mea, în favoarea oamenilor de tot neamul care sunt pe nedrept urâți și chinuiți, ca unul care însumi fac parte dintre ei".

El a avut tată de bun neam, dar elin. La început chiar și Iustin a jertfit idolilor, până a fost luminat de dreapta credință.

Încă din tinerețe, Iustin se îndeletnicea cu învățătura cărții, ca unul ce avea minte isteață. După ce-a învățat vorbirea frumoasă, a năzuit a cerceta și filosofia, dorind a cunoaște adevărul.

Nu știm ce se va fi întâmplat cu educația lui Iustin în prima lui copilărie. E lucru sigur ca monoteismul iudaic și atmosfera profund religioasă a Palestinei, sporite de amintirile calde și vii ale Mântuitorului (convorbirea Lui cu femeia samariteancă lângă cetatea Sihar din Samaria, la fântâna lui Iacob) vor fi contribuit în mare măsură la intensificarea evlaviei copilului și tânărului Iustin, care avea din fire o inimă înclinată spre credință.

A crescut printre păgâni, primind o educație aleasă, care i-a deschis dorul după căutarea adevărului, și 1-a îndreptat către filosofie, ca una care singură, după părerea celor de atunci, era în măsură să descopere oamenilor, după o îndelungată ucenicie, adevărul.

Rămâne în istoria literaturii creștine pentru faptul că a scris două apologii, în fapt scrisori de pledoarie, prima fiind adresată împăratului Antonius Pius și fiilor săi (Marc Aureliu și Lucius Verus) iar a doua dedicată lui Marc Aureliu, prin care cerea toleranță față de creștini, într-o perioadă în care aceștia erau acuzați de lipsă de fidelitate față de Imperiu, refuzând ritualul religios roman și sacrificiile închinate împăratului.

El însuși la începutul dialogului cu iudeul Trifon ne spune istoria trecerii sale prin aceste școli și cum s-a inițiat în creștinism. Primul sistem ce i s-a oferit a fost stoicismul care prin înălțimea principiilor morale, prin stima ce profesa prin virtute, prin liniștea sufletească ce promitea înțeleptului, și poate încă mai mult prin pompa teatrală, cu care propunea maximele sale, putea să seducă imaginația unui tânăr cu o inimă nobilă și generoasă.

Cu toate acestea în acest sistem filosofic exista o lacună pe care spiritul pătrunzător al lui Iustin o întrevăzu încă de timpuriu: „Și stând destulă vreme la el, dacă am văzut că nu mi se mai spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici el, de altfel, nu știa prea mult lucruri, zicând că o asemenea învățătură nici nu este necesară), l-am schimbat pe acesta…."

De la stoic a trecut la un paripatetic vestit pentru știința lui, dar care după câteva zile de lucru a pretins onorariu de la ucenicul său, ceea ce 1-a scârbit pe acesta, determinându-1 să-1 părăsească, socotind că un asemenea om nu era un filosof. Fiind însă aprins de dorul filosofiei, a continuat să caute alți filosofi și astfel a dat peste un pitagorean de mare vază în ale cugetării filosofice. Acesta îi spune, că el, Iustin, nu va putea să pătrundă filosofia, dacă nu-și va fi însușit în prealabil muzica, astronomia și geometria, care scot sufletul din sensibil, facându-1 apt pentru inteligibil. Grație lor se va putea ajunge la contemplarea a ceea ce este binele și frumosul în sine.

Pentru că nu cunoaște cele trei discipline în chestiune și pentru că însușirea lor i-ar fi cerut timp prea mult a fost nevoit să renunțe și astfel s-a îndreptat spre a patra școală filosofică: platonicienii. Nu de multă vreme un filosof platonician venise în orașul lui Iustin și acesta s-a întreținut destul de îndelungat cu el, făcând progrese.

Sfantul Iustin e îndemnat de un bătrân necunoscut, pe malul mării, la Efes sau la Cezareea Palestinei, să-i citească pe profeți, ceea ce-i aduce convertirea la creștinism. Creștinismul este, pentru Sfantul Justin, „singura filosofie sigură și folositoare". După convertire, începe Sf. Iustin adevărata viață de filosof. El îi spune lui Trifon: „Astfel și pentru aceste motive sunt eu filosof.’’

Convertirea Sfântului Iustin la creștinism este, desigur, parțial, rezultatul acestui lung elaborat spiritual, cu ajutorul sistemelor filosofice ale vremii și mai ales al comparației dintre platonism și creștinism.

Convorbirea cu bătrânul n-ar fi fost suficientă pentru o schimbare așa de radicală în viața lui Iustin. Sfântul Iustin s-a convertit pe temeiul convingerii directe și reale pe care și-a făcut-o din contactul cu viața și moartea creștinilor. „Pe când mă delectam cu învățăturile lui Platon, zice el, auzeam de acuzațiile care se aduceau creștinilor, dar îi vedeam fără teamă în fața morții și a tuturor celorlalte lucruri socotite de groază: mă gândeam, atunci, că era cu neputință ca acești oameni să trăiască în viciu și în patima după plăceri. Cei ce ucid pe unii (creștini), prin delațiunea care se practică față de noi, târăsc la chinuri și servitori, copii sau femei de ale noastre și-i obligă prin torturi îngrozitoare să vorbească despre lucrurile fantastice în chestiune, pe care ei înșiși, de altfel, le săvârșesc. Pentru că nimic din aceste lucruri nu se întâmplă la noi, nu ne facem grijă, ca unii care avem pe Dumnezeul nenăscut și negrăit ca martor al gândurilor și faptelor noastre” (Apologia II, 12, 4).

Ceea ce atrase în chip deosebit pe studentul Iustin de filosoful platonic erau două capitole glorioase ale aceste filosofii: „înțelegerea lucrurilor netrupești mă încântă foarte mult în teoria ideilor dădea aripi judecății mele".

Convertirea Sfântului Iustin: convertirea sa la creștinism poartă pecetea minunii pe care Dumnezeu o săvârșește întotdeauna cu sufletele mari și curate. Departe de orice urmă omenească, pe țărmul mării, în singurătatea măreață a naturii, Iustin își purta, într-o zi gândurile care nu încetau câtuși de puțin să îl preocupe. Aici, întâlnește un bătrân plăcut la înfățișare cu care convorbise asupra frământărilor din sufletul său. Discuția pornește de la filosofie pentru a ajunge din nou la filosofic.

De aici înainte, viața autorului nostru este o continuă lucrare de predicare și de apărare a creștinismului, de filosofare asupra adevărurilor fundamentale ale acestuia, de mistuire pentru frumusețea vieții creștine.

Pornește de la filosofia sentimentelor omenești pe care le vânturase sufletul neastâmpărat a lui Iustin, pentru ca sa ajungă apoi la filosofia profeților și a lui Iisus Hristos și să smulgă din lumea de rând, un nou adept al cerului. Bătrânul dispare, iar pe tărâmul mării se deșteaptă din întuneric la lumină un om cu totul nou, un om cu adevărat renăscut: Sfântul Iustin. Istorisind aceasta minunata întâmplare, Sfântul Iustin adaugă: „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au fost prietenii lui Hristos. Și gândind la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru aceasta sunt filosof, își încheia Sfântul Iustin descrierea acestui eveniment crucial din viața lui."

Cand a fost intrebat daca renunta la Hristos, Sfantul Iustin a raspuns: "Nici un om in toate mintile nu abandoneaza Adevarul pentru eroare“.

În Apologia I Sfântul Iustin mai relatează că trecerea sa de la filosofia păgână la credința în Dumnezeu n-a făcut-o ca pe un gest fără socoteală ci după o matură reflexiune. Iată cum se exprimă el: „Eu însumi, pe când mă gândeam împărtășind învățăturile lui Platon auzind cât de mult erau defăimați creștinii și văzând că totuși ei sunt fără de teamă în fața morții și în fața tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoșătoare, am înțeles că este cu neputință ca ei să trăiască în răutate și în pofta plăcerilor. Ce om dedat plăcerilor și desfrâului, care socotește un lucru bun să se hrănească din carne de om, ar fi în stare să îmbrățișeze moartea, ca să se lipsească de bunurile lui și nu ar căuta cu tot dinadinsul să se bucure de viața prezentă și să se sustragă magistratului, de cât să se expună morții, denunțându-se pe sine însuși?"

După convertire, el predică cuvântul lui Dumnezeu în haină de filosof și lupta pentru credință în scrierile sale.

In călătoriile sale misionare, el a venit de două ori la Roma unde a înființat și o școală de răspândire a doctrinei creștine și unde are, printre alții, ca elev pe Tațian Asirianul. Aici dezvoltă el o intensă activitate apologetică, literară și misionară. De aici trimite el împăraților, senatului și poporului roman prima sa Apologie în favoarea oamenilor de toate neamurile, care sunt pe nedrept urâți și persecutați și tot de aici trimite și a doua Apologie. Aici sunt scrise, probabil, și

celelalte lucrări ale sale, în frunte cu Dialogul cu iudeul Trifon. Tot aici, la Roma, în fine, activitatea sa filosofică și catehetică îl pune în conflict cu filosoful cinic Crescens, imoral, ignorant și fanfaron. Sfantul Iustin ne relatează cum, în discuții contradictorii, 1-a zdrobit pe acest filosof cinic, mâncău, pederast și șarlatan, care-i acuza pe creștini de ateism și de imoralitate fără să-i cunoască.In această școală, instalată, „deasupra băilor lui Timotei", Sfântul Iustin a avut destui școlari, printre care și Titian Asirianul, căruia i-a lăsat o impresie profundă și pe care 1-a caracterizat ca: „prea vrednic de admirație".

Această școală era creștină si avea pretenția de metodă și argumetare filosofică. Martiriul Sfântului Iustin: la Roma, datorită activității sale filosofice și catehetice, a intrat în conflict cu filosoful cinic Crescens, care din invidie și ură personală l-a denunțat autorității romane că este creștin.

Sfântul Iustin însuși ne spune următoarele despre conflictul lui cu Crescens: „Eu însumi mă aștept să sufăr din pricina uneltirilor și să fiu pus

în butuci de partea celor pe care i-a numit, sau de către Crescens cel iubitor de laudă și de paradă."

Căci nu se cuvine să numim filosof pe un bărbat, care, vorbind despre noi lucruri pe care nu le cunoaște, acuză în public pe creștini că sunt atei și necredincioși, făcând aceasta pentru bucuria și plăcerea celor mulți, care sunt în rătăcire.

Căci dacă ne atacă pe noi fără să cunoască învățăturile lui Hristos, el este foarte neonest și cu mult mai rău decât cei simpli care adesea se păzesc să discute și să mărturisească fals despre cele pe care nu le cunoscuse. Iar dacă le-a citit, nu au înțeles măreția lor, sau daca neînțelegându-le el face aceasta pentru a nu fi bănuit atunci el este cu mult mai laș și mai rău, fiind stăpânit de opinia ignorantă și deșartă , și de teamă… iar dacă cunoaște, de teama ascultătorilor, nu îndrăznește să declare, cum am spus mai înainte încât se arată nu filosof, ci iubitor de slavă, și nu respectă frumoasa maximă a lui Socrate: „omul nu trebuie cinstit înaintea adevărului".

Știrea că Sfântul Iustin a fost victima urii, invidiei, uneltirilor și calomniilor filosofului cinic Crescens este confirmată și de istoricul Eusebiu de Cezareea, care se exprimă astfel: „In acel timp, Iustin despre care am vorbit mai înainte, după ce a prezentat împăraților despre care am vorbit în a doua carte, în apărarea învățăturilor noastre, s-a împodobit cu dumnezeiescul martiriu, căci filosoful Crescens, care ambiționa să ducă viața și traiul celor ce poartă numele de cinici, puse la cale uneltiri contra lui, și Iustin după ce 1-a combătut de mai multe ori în discuții, în fața auditorilor, a dobândit în sfârșit răsplata victoriei adevărului prin martiriu pe care 1-a îndurat."

Sfântul Iustin este martirizat în timpul împăratului Marc Aureliu (161-180), timp în care se semnalează un număr ridicat de martiri printre care episcopul Potin al Lyonului, Ponticus și sora sa Blandiana”.

In timpul lui Marc Aureliu coregent al său era Lucius Verus (161-169) iar prefect a Romei era Iunius Rusticus (162-167). Acesta din urmă 1-a judecat și condamnat la moarte pe sfântul Iustin împreună cu alți 6 creștini, și anume: Hariton, Harit, Evlpist, Hierax, Peon, și Iberion.

Data exactă a martiriului a fost adesea contestată însă s-a rămas la anul 165, dată acceptată de cei mai mulți istorici.

In timpul judecării, Sfântul Iustin și cei 6 martiri au mărturisit în fața prefectului Romei, Iunius Rusticus că nu adoră zeii, pentru că ei sunt creștini. Mărturisirea Sfântului Iustin a fost mai lungă și substanțială, el exprimând pe scurt învățăturile substanțiale ale doctrinei creștine: „Noi, am mărturisit Sfântul Iustin, adorăm pe Dumnezeul creștinilor, despre care credem că este unul singur făcătorul și creatorul de la început a toată lumea văzută și nevăzută, și pe Domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeți, că va veni pentru mântuirea neamului omenesc propovăduitorul și dascălul învățăturilor bune.”

Sfântul Iustin Martiriul și Filosoful, împreună cu cei 6 creștini au fost condamnați de prefectul Iunius Rusticus, la moarte prin decapitare, iar sentința s-a executat imediat. Unii dintre credincioși au luat în ascuns trupurile lor și le-au pus într-un loc potrivit fără să fie cunoscut autorităților romane.

Actul martiric al Sfântului Iustin și a celor dimpreună cu el este autentic, fiind aproape în întregime procesul lor verbal de judecată scris în timpul interogatoriului lor la Roma. „De aceea el are o mare valoare istorică pentru că autenticitatea lui n-a putut și nu poate fi contestată”.

Crescent a pornit uneltiri și clevetiri mai adăugate împotriva creștinilor și mai deosebit împotriva lui Iustin.

L-au prins așadar pe Iustin și l-au dat muncilor, dar n-au găsit nici o pricină dreaptă la el.

Crescent, temându-se ca nu cumva el să fie eliberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte, cu care, prin uneltite mijlociri, a ucis pe drept-credinciosul Iustin.

Și așa s-a sfârșit Iustin, adevăratul filosof al creștinilor, cel care, cu cuvântul și ci scrisul, a sărit în ajutorul celor asupriți pentru credința lor în Domnul Hristos, pentru care a primit de la el cununa pătimirii și este rânduit în ceata sfinților, celor ce slăvesc Sfânta Treime.

Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică și Biserica Greco-Catolică îl prăznuiesc la 1 iunie. Rămâne în istoria creștinismului atât ca martir, cât și ca filosof creștin, mare apărător al credinței.

Personalitatea Sfântului Iustin e încununată de moartea sa martirică. Inima sa profund credincioasă, mintea sa înaltă și de larg orizont, nădejdea sa caldă în apropiata venire a Mântuitorului și sinceritatea sa puțin comună au contribuit mult la acceptarea actului final al vieții sale. Răspunsurile sale în fața tribunalului se aseamănă atât de mult cu acelea ale Sfântului Policarp, martirizat cu circa 10 ani înaintea Sfântului Iustin și cu acelea ale Sfântului Ciprian, ce va primi aceeași cunună cu aproximativ 100 de ani mai târziu (258).

Moastele Sfantului Iustin se afla in Biserica "Sfantul Ioan Botezatorul“, din Sacrofano, la mica distanta de Roma.

Capitolul II

OPERA SFÂNTULUI IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL

Oprea literară a Sfântului Iustin este deosebit de însemnată, pentru că el nu este numai cel mai însemnat reprezentat al literaturii apologetice din secolul II, ci totodată și cel dintâi părinte bisericesc care a desfășurat o activitate literară mai bogată.

Sfantul Iustin a fost și un autor fecund. Eusebiu ne spune că Iustin a lăsat foarte multe lucrări, care dovedesc un spirit cultivat și zelos pentru lucrurile dumnezeiești și care sunt în același timp pline de folos. Iubitorii de știință vor scoate din ele mare profit. Din marele lor număr, Eusebiu va transcrie numai titlurile operelor pe care le-a cunoscut el personal. Aceste opere sunt în număr de opt.

Sfantul Iustin a scris lucrări numeroase și de o importanță excepțională. Despre unele vorbește el însuși sau Sfantul Irineu, despre cele mai multe relatează, cu extrase, Eusebiu și, aproape transcriindu-1 pe acesta, Ieronim.

Sfantul Iustin a ajuns pe culmea filozofiei noastre [creștine] și mai ales a celei din afară [profane] debordând de mulțimea învățăturii și bogăția cunoștințelor istorice, dar nu s-a sârguit să coloreze frumusețea naturală a filozofiei prin artificiile retorice. De aceea și discursurile lui, de altfel puternice și menținând caracterul științific, nu picură nimic din delectările acelora și nu seduc mulți auditori prin farmecul și atracția lor.

Eusebiu de Cezareea ne spune că Sfântul Iustin a lăsat foarte multe lucrări. Dintre acestea Eusebiu transcrie doar titlurile operelor pe care le-a cunoscut el personal. Acestea sunt în număr de opt.

Apologia I – critica contemporană admite că a fost scrisă între anii 150-160 pe când Iustin era la Roma.

Ea este adresată împăratului Antoninus Pius (138-161) fiilor săi adoptivi:
Marcus Aurelius și Lucius Verus, Sacrului Senat și întregului popor roman pentru învățăturile creștine.

În ea autorul înfățișează acuzațiile aduse creștinilor și netemeinicia lor, invocând, inspirat, caracterul cu totul nou al moralei Bisericii lui Hristos, în cea de-a doua expune, în detaliu credința, viața, cultul și tainele creștine. Sfântul Iustin vorbește despre crearea lumii de către Dumnezeu, dumnezeirea lui Hristos, ca împlinire a profețiilor Vechiului Testament, moarte și nemurirea sufletelor, Învierea morților, aproape toate fiind prezentate „în oglindă” cu învățătura păgână.

Apologia are un caracter strict juridic și apologetic, în schimb, sub aspect compozițional și literar, nu se constituie într-o capodoperă. Prin bogăția materialului folosit, opera reprezintă o mărturie a relațiilor încordate dintre autorități și Biserica creștină la jumătatea veacului al II-lea.

Ea se poate împărți după ordinea ideilor înfățișate în ea în trei părți și anume:

a) capitolele I-XXII

b) capitolele XXIII – LX

c) capitolele LXI – LXVII

Apologia se încheie cu capitolul LXVIII, care reprezintă un decret al –împăratului Hadrian, urmate în cele mai multe manuscrise de un edict al împăratului Antoninus adresat comunității din Asia și de o scrisoare a lui Marcus Aurelius în care se vorbește de o minune întâmplată unei legiuni romane din Germania, în urma rugăciunii creștinilor din legiune. Atât edictul lui Antoninus cât și scrisoare lui Marc Aureliu sunt apocrife.

În Apologia I Iustin subliniază că, în ciuda acuzațiilor de subversiune, creștinii nu așteaptă o împărăție omenească, fiind evident că nu caută să fugă de moarte în speranța că ar putea fi părtași la aceasta; dimpotrivă, propovăduind justiția divină, creștinismul îi determină pe oameni să ducă o viață virtuoasă, care este prețioasă pentru orice societate civilizată. Partea a doua, mult mai amplă (13-67), expune doctrina și practicile creștine.

Intre altele, Iustin observă că nu există motive pentru a lua în râs relatările despre Iisus, deoarece mitologia păgână conține unele analoage, dar pline de imoralitate. Pentru a explica aceste analogii, Iustin dezvoltă trei puncte. Mai întâi, el afirmă că, așa cum înainte de Iisus demonii au provocat apariția miturilor, tot astfel, după urcarea sa la cer, i-au înviat pe eretici pentru a-i duce la rătăcire pe credincioși; aici Iustin îi menționează pe Simon Magul, pe Menandru și pe Marcion, despre care vorbea pe larg în Sintagma sa împotriva ereziilor. În al doilea rînd, împlinirea profețiilor demonstrează că, spre deosebire de eretici, Iisus nu este un om care a vrut să se dea drept Dumnezeu; avem aici un adevărat tratat despre profeții (30-53, o treime din operă), care în opinia lui Iustin constituiau principalul argument rațional în favoarea creștinismului.

In al treilea rînd, poveștile mitologice sânt imitații demonice ale profețiilor biblice. Aici Iustin reia un motiv frecvent în apologetica iudaică, utilizat apoi deseori și de creștini (Tațian, Teofil din Antiohia, Clement…), conform căruia ceea ce este bun în filozofia greacă a fost luat din cărțile lui Moise, mult anterioare acesteia. Ultima parte a Apologiei vorbește despre viața creștină și furnizează informații prețioase despre botez și liturghie. In apendice Iustin reproduce un răspuns scris al lui Hadrian trimis proconsulului din Asia, Minucius Fundanus (probabil în 124), unde se cereau dovezi care să susțină acuzațiile aduse creștinilor.

2. Apologia a II-a – este adresată succesorului la tron și anume
împăratului Antonin Verus. Este prilejuită de arestarea și
executarea nedreaptă a trei creștini făcută de prefectul Romei, Urbicus.

Textul din „Apologia II” e socotit de majoritatea criticilor ca interpolat, dar cel din „Dialog” se referă expres la el, adică la textul din Apologie ca fiind trimis Cezarului. Numai locul lui în context e cam nepotrivit, pentru rest este considerat autentic.

Această Apologie nu are introducerea și în ea se vede că Sfântul Iustin profetează încă de la început împotriva faptului că oamenii cei răi urmăresc altceva decât moartea creștinilor. Apologia a II-a este o continuare și o completare a primeia.

Apologia a II-a, se referă la evenimente petrecute la Roma sub prefectul Marcus Lullius Urbicus, care a deținut această funcție probabil în anii 146-160.

O matroană romană care dusese o viață depravată, o dată convertită la creștinism, își schimbase conduita și se străduise să-și convingă soțul să facă la fel; cum toate tentativele s-au dovedit inutile, ea a hotărât să divorțeze, dar apropiații (familia din care provenea sau comunitatea creștină) au convins-o să mai aștepte. Cu toate acestea, atunci când bărbatul, plecat la Alexandria, s-a lăsat pradă desfrâului, ea i-a trimis actul de repudiere, iar el, pentru a se răzbuna, a denunțat-o că era creștină.

Femeia s-a adresat atunci împăratului, cerându-i să separe cele două probleme: mai întâi, reglementarea situației patrimoniale (furia soțului este explicabilă deoarece, în cazul desfacerii căsătoriei din vina sa, era obligat să restituie dota soției; dacă vina era a femeii, atunci el putea să păstreze măcar o parte), apoi apărarea de acuzația că e creștină. Împăratul a acceptat, iar soțul, văzând că eforturile sale au fost zadarnice, s-a răzbunat pe învățătorul creștin al femeii, un anume Ptolemeu (pe care unii l-au identificat cu învățatul gnostic cu același nume), făcând ca acesta să fie arestat de către prefect și apoi condamnat la moarte.

Iustin protestează împotriva condamnărilor pronunțate pentru simplul fapt că acuzatul este creștin. Episodul este un exemplu interesant, ce ilustrează impactul social însemnat pe care convertirea la creștinism putea să-1 aibă mai cu seamă în rândul claselor avute din care cu certitudine făcea parte femeia.

Cuvânt către greci – în care autorul după ce discută pe larg problemele dezbătute de creștini și de filosofi elenilor, tratează despre natura demonilor, si în care autorul expune motivele convertirii sale la creștinism. Este scrisă către finele veacului II. În scrierea „Cuvântări către Greci” el își propune de a convinge pe păgâni de legitimitatea celor ce l-au îndemnat a primi creștinismul. După ce descrie netrebnicia idolatriei, care atribuia divinității crimele cele mai rușinoase, se arata pătruns de admirație și respect pentru sfințirea învățăturii creștine, precum și pentru augusta maiestate a scripturii, care pune frâu pasiunii și care fixează neliniștea spiritului omenesc, punându-l într-o stare mulțumită.

Combatere.

Despre monarhia lui Dumnezeu – care a fost alcătuită nu numai cu elemente din Sfânta Scriptură, ci și cu elemente din cărțile elenilor.

Psalmistul.

O alta lucrare pe care a publicat-o Sfântul Iustin și care a fost scrisă la Roma, poartă titlul de „Paranesă” sau „Sfătuire către neamuri”. Aici autorul răspândește florile elocvenței, ceea ce nu făcuse în apologiile sale. Se combat erorile idolatriei cu dovezi despre deșertăciunea filosofiei păgâne. Impută lui Platon că s-a încercat a stabili politeismul, într-o cuvântare către Atenieni, ceea ce arată din partea sa o mare slăbiciune și mai ales o rea credință, pentru că din scrierile sale se vede că admitea un singur Dumnezeu.

Compunând cartea sa despre „monarhie”, își propune a stabili unitatea lui Dumnezeu cu dovezi luate de la filosofii păgâni.

Despre suflet – în care prezintă părerile filosofilor greci în problemă promițând să le combată și să le arată punctul său de vedere într-o altă carte.

Dialog contra iudeilor sau Dialog cu iudeul Trifon – în care se povestește disputa pe care a avut-o la Efes, cu Trifon, evreul cel mai vestit al vremii.

Aceasta este cea mai cunoscută lucrare a sa, un dialog imaginar între un evreu și un creștin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creștinism. Căutându-l pe Dumnezeu și mai ales simțind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuși în existența unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaș al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie și geometrie, motiv pentru care, simțind că mântuirea este înaintea acestora și nu condiționată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician.

Acesta a fost în sfârșit pe potriva căutărilor sale: încuviințarea că există lucrurile incorporale, aspirația spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înțelepciune și să aștepte viziunea lui Dumnezeu, însuși țelul filosofiei platonice.

Înțelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creștin și căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului și transmigrează, fiind etern și trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon.

Dacă greșește, este pedepsit și se încarnează într-o ființă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci știință că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aș putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” . Și iarăși, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebește sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-și aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primește nemurirea conform voinței lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinței lui Dumnezeu. Astfel se vădește și bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” și, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeți și pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde își trage înțelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeții evrei, ale căror profeții au fost împlinite de creștinism.

Iustin va rămâne încredințat și va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise și de la profeți, considerând că cei care au trăit o viață rațională, în acord cu logos-ul, au trăit creștinește, chiar dacă nu au fost conștienți de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos. Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înțeleasă ca o revelație prin rațiune, având aceeași valoare pe care a avut-o revelația profeților evrei. Între filosofie și creștinism există deci o continuitate.

Încercând să evite dificultățile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema transmigrației), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor și deci erau de aceeași natură cu Ideile), ci coruptibile și decompozabile, adică muritoare. Ele pot supraviețui doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern și deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

Acest dialog nu este pur și simplu o stenogramă a discuțiilor pe care Sfântul Iustin le-a avut, timp de două zile cu iudeul Trifon și cu însoțitorii acestuia, ci este o lucrare de sine stătătoare pe care Sfântul Iustin o alcătuiește prealabil la Roma, la câteva vreme după ce avut loc dialogul verbal de la Efes.

Lucrarea se pare că a fost dedicată unui bun prieten sau admirator al Sfântului Iustin pe nume Marcus Pompeius, pe care îl amintește doar pe scurt în capitolul 8, 3 „prea iubite” și cu numele – întreg în capitolul CXLI, 5 „prea iubite Marcus Pompeius”, despre care nu ni s-a păstrat nici o referire istorică.

Această operă ne prezintă raporturile dintre creștinism și iudaism. Discuțiile au loc la Efes timp de două zile. Această operă se poate împărți în două: capitolele I-LXXIII, prima zi, și capitolele LXXIV-CXLII a doua zi. Primele opt capitole reprezintă biografia spirituală a Sfântului Iustin înainte de convertire.

În ziua a doua se continuă capitolele precedente și ține să demonstreze că e de susținut profeția după care Domnul Iisus este Fiul lui Dumnezeu.

În capitolul CIII ne spune că numele diavolului Satanas înseamnă în limba evreilor și a sirienilor „șarpe apostat”. De asemenea se insistă asupra elementelor trinitare și hristologice din Vechiul Testament. În ultimul capirol iudeul Trifon se declară impresionat de întâlnirea cu Sfântul Iustin și-i spune: „Să nu-ți fie silă să-ți aduci aminte de noi ca de niște prieteni”.

La Sfântul Iustin este impresionantă cunoașterea Sfintei Scripturi de care face uz la tot pasul, în argumentarea și susținerea adevărului de credință ale bisericii cretine. El cunoștea atât textul Septuagintei cât și textul pe care îl foloseau iudeii în Sinagogă.

De asemenea Ieronim menționează lucrarea Sfântului Iustin intitulată „Contra lui Marcion” iar Irineu menționează o a zecea lucrare numită

„Contra tuturor ereziilor”, de care pomenește însusi autorul în prima sa apologie dedicată lui Antonin Piui.

O altă lucrare păstrată în fragmente în Scara Parallela a Sfântului Ioan Damaschin se intitulează: „Despre învieri”.

Dintre aceste opere s-au păstrat în întregime: Apologia I, Apologia a II-a și Dialogul cu iudeul Trifon, s-a păstrat fragmentar Tratatul: Despre înviere, iar din celelalte opere nu s-a păstrat nimic.

Pe lângă corpusuri apologetice, erudiții bizantini au creat și un „Corpus Iustini”, o colecție a scrierilor care circulau sub numele sfântului filozof și martir din secolul II. Existența lui parțială și integrală ne este cunoscută grație a două manuscrise bizantine copiate în secolul XIV, dintre care astăzi mai supraviețuiește doar unul singur. Unul din ele a dispărut pe 24 august 1871 în incendiul care a distrus biblioteca municipală din Strasbourg în timpul războiului franco-prusac. Este vorba de importantul Codex Argetoratensis 9 — achiziționat în 1437 în Constantinopol și care a aparținut eruditului Johannes Reuchlin († 1522) — cuprinzând un vast corpus bizantin de scrieri polemice împotriva păgânismului și a diverse erezii (arianism, nestorianism, monofizism și islamism). Partea de început antipăgână grupa nouă scrieri apologetice dintre care primele cinci erau atribuite „sfântului Iustin Filozoful și Martirul”, ultimele două fiind „Solia” și „Despre înviere” ale lui Atenagora.

Codicele — azi dispărut, și cunoscut din trei copii executate în secolul XVI pentru primii lui editori — copia sub numele lui Iustin cinci lucrări: „Despre monarhie”, un „Îndemn către elini/păgâni”, o „expunere a dreptei-credințe” trinitare și alte două lucrări cunoscute numai după acest unic manuscris: un alt „Cuvânt către elini’’.

Se poate ca Sfântul Iustin să fie și autorul „Epistolei către Diognet”. Acesta era un bărbat erudit și stimat de toți, fiind și învățătorul lui Marc Aureliu.

Sfântul dovedește din profeți că Dumnezeu avea să se întrupeze, că templul din Ierusalim avea să se dărâme și că neamurile aveau să fie chemate la mântuire.

Dintre toți părinții vechi, Sfântul Iustin ne-a lăsat lucrări mai importante. Nimeni nu este mai vrednic de admirat, cum spune Eusebiu, Ieronim, Epifanie, Teodoret etc, care vorbesc de el cu multă stimă.

La fel de prețios prin unicitatea lui ca și codicele bizantin de la Strasbourg dispărut în 1871, este și faimosul codice bizantin Parisinus graecus 450, 461 f. Terminat de copiat pe 11 septembrie 1364, acest codice unic cuprinde cel mai complet Corpus Iustini bizantin. Prefațat de textul notiței lui Fotie și cel al medalionului lui Eusebiu (f. 1–5v), manuscrisul grupează următoarele douăsprezece scrieri atribuite sfântului Iustin Filozoful: 1. „Epistola către Zena și Seren” (f. 6v–17v); 2. „Îndemnul către elini/păgâni” (f. 17r–50r); 3. „Dialogul cu iudeul Tryphon” (f. 50r–193r); 4. „Apologia [mică] pentru creștini” către senat (f. 193r–201r); 5. „Apologia [mare] către Antoninus Pius” (f. 201r–241r); 6. „Despre monarhia lui Dumnezeu” (f. 241r–247r; 7. „Expunerea credinței ortodoxe” despre Treime (f. 247r–261r); 8. „Respingerea unor învățături aristotelice” (f. 261r–302v); 9–11. trei serii de întrebări și răspunsuri ale creștinilor către păgâni și ale păgânilor către creștini (f. 302v–334v; 334v–418v; 418v–433v); și 12. Atenagora Atenianul „Despre învierea morților” (f. 433v–461). Importanța acestui codice este dată de faptul că, deși este de dată târzie (copierea lui era terminată pe 11 septembrie 1364), este singurul manuscris care ne-a transmis textul grec original — nelipsit de lacune însă — al singurelor trei scrieri autentice ale lui Iustin filozoful creștin martir din secolul II: cele două „Apologii” și „Dialogul cu iudeul Tryphon”. Acest inestimabil manuscris bizantin, ajuns în biblioteca regelui Franței din Paris, a fost publicat integral aici în 1551 într-un in-folio de 315 pagini de către faimosul umanist și tipograf Robert Estienne (1503–1559).

Abia cum știința filologică identifica drept singurele opere autentice ale Filozofului-Martir doar trei sau, mai exact, două scrieri cu caracter apologetic: cele două „Apologii”, mare și mică sau, mai corect, o singură Apologie către împărații romani cu un apendice și „Dialogul cu iudeul Tryphon”. Aceste trei/două scrieri cu o transmitere manuscrisă extrem de precară — redusă la un singur manuscris bizantin târziu: faimosul codex unicus Parisinus graecus 450 — riscau efectiv să se piardă sufocate de un număr apreciabil de scrieri pseudoepigrafe care au circulat sub numele „Sfântului Iustin”.

Dacă salvarea celor trei scrieri iustinice autentice ține de registrul providențial și al miracolului erudit, acest fapt nu anulează impresia de „părăginire/sălbăticire absolută” (absoluten Verwilderung), respectiv de „falsificare aproape lipsită de speranță” pe care o degajă în cuvintele lui Harnack tradiția manuscrisă a operei lui Iustin în epoca bizantină.

Sfântul Iustin martiriul și filosoful este și rămâne una dintre cele mai de seamă personalități ale Bisericii creștine din secolul II care a îmbrățișat și apărat cu tot sufletul și cu toată ființa lui, credința creștină și care a pecetluit cu sângele său martiric viața sa de adevărat creștin și de fiu ales al Bisericii Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a fost una dintre marile personalități ale Bisericii creștine din veacul al doilea. Fire sensibilă și profundă, căutător neobosit al adevărului, s-a simțit al ras, de-a lungul timpului, de mai multe sisteme filosofice, care, in final, l-au dezamăgit, singura învățătură cu adevărat folositoare și sigură fiind creștinismul.

Filosofii și preoții religiilor păgâne nu reușeau să „întrezărească” decât adevăruri parțiale, pe Bând învățătura lui Hristos era „călăuza” reală spre Adevărul Intreg, întrucât Hristos era însuși Adevărul.

Deși i se pot aduce o serie de învinuiri conceptelor sale, une-oi i deviate sau chiar eretice, în mai toate ariile de interes teologic, cum ar fi doctrina despre subordonaționismul treimic, materialitatea îngerilor, sau a sufletelor, hiliasmul, nu trebuie să uite că a reușit să demonstreze superioritatea creștinismului în raport cu marile filosofii păgâne ale lumii. Folosind terminologia și chiar anumite raționamente ale acestora, a alcătuit o doctrină creștină viabilă în concordanță cu „performanțele” și „erorile” acelui timp. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a reușit să creeze o punte solidă între filosofia păgână și creștinism, cea dintâi fiind pusă în slujba dezvoltării și perfecționării celei din urmă. Sfântul Iustin a fost un mare apologet și totodată un mare misionar.

Capitolul III

INVATATUTA SFÂNTULUI IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL

Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, dupa ce-si povesteste odiseea neastamparului sau intelectual prin toate sistemele de filosofie greaca si ancoreaza, in fine, in Academia gandirii crestine, unde gaseste liman framantarilor sale si unde se converteste, face aceasta declaratie caracterisitica: "Astfel, si din aceasta pricina (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof". Deci, nu diferitele sisteme de gandire greaca in care Iustin nu gasise apa vie a impacarii mintii, ci invatatura crestina era adevarata filosofie.

Doctrina teologică a Sfântului Iustin e de fapt o doctrină filosofico-teologică, cu rădăcina în convertirea sa de la filosofie la credința profundă în Hristos și la viața creștină. Elementele teologice sunt împletite cu cele morale și ridicate la rangul de filosofie.

Filosofia a fost și a rămas, în mintea Sfântului Iustin, cea mai aleasă formă a vieții spirituale si morale a omului, prin care acesta ajunge, grație științei, la adevăr și la cel mai nobil stil de trăire pe pământ.

Filosofia e cercetare, căutare și găsire a adevărului; dar nu e numai atât; ea este și trăirea la cea mai înaltă tensiune a acestui adevăr. Descoperirea adevărului n-ar servi la nimic dacă el n-ar fi integrat existenței morale și sociale a aceluia care l-a descoperit. Adevărul la care se referea filosofia păgână greco-latină era esența lucrurilor, sau, cel mai adesea, Dumnezeu.

Acesta era scopul mărturisit al filosofiei platonice. Sfantul Iustin definește filosofia chiar în acest sens: „Filosofia este achiziția cea mai mare și cea mai vrednică în fața lui Dumnezeu. Ea singură ne îndreaptă și ne apropie de Acesta. Sfinți cu adevărat sunt aceia care-și deprind mintea cu filosofia” (Dialogul cu iudeul Trifon, 2, 1).

Aceasta definiție reprezintă filosofia ca suma celor mai înalte și susținute eforturi ale spiritului uman, care duc la găsirea lui Dumnezeu și la unirea cu El sau la găsirea Ființei și, prin aceasta, a înțelepciunii.

Spre deosebire de filosofia modernă, care e concepută ca o simplă prezentare a cunoștințelor de tot felul și nimic mai mult, ea fiind o îmbinare tehnică a adevărurilor celorlalte științe, filosofia veche profană și cea creștină nu se mulțumesc cu atât. Ele solicită rațiunii cercetătoare și adevărurile, pe care aceasta și alte puteri ale sufletului le pot descoperi, cel mai de preț lucru în existența umană: înțelepciunea.

Ca să nu rămână o simplă patroană a științelor-meșteșuguri, filosofia trebuie să se ridice de la o simplă tehnicitate materială sau spirituală la orizontul larg al universalului înțelepciunii și fericirii. Adevărurile științifice fac salturi în cunoașterea ființei sau existenței, dar ele trebuie să arunce și lumina fericirii asupra vieții omenești.

Pentru a preciza acest sens al filosofiei, mai de aproape, ca înțelepciune si fericire, Sfantul Iustin notează diferența de metodă între științele celelalte și acelea despre Dumnezeu și om. „Nu este, oare, știința un nume comun pentru lucruri diferite? În toate artele, cine cunoaște una dintre ele, este numit savant, ca, de pildă, în arta militară, în cea nautică, ca și în medicină. În lucrurile divine și umane nu se procedează tot așa. Există o știință care cuprinde cunoașterea lucrurilor umane și divine și, pe deasupra, pe aceea a dumnezeirii și dreptății acestora?… Desigur! Cum? A cunoaște pe om și pe Dumnezeu este același lucru, cu a cunoaște muzica, aritmetica, astronomia și altele la fel? Nu!… Științele enumerate ni le însușim prin studiu sau printr-o îndeletnicire oarecare, pe când pe celelalte prin intuiție” (Dialog, 3, 5-7).

Sfantul Iustin Martirul si Filosoful recunoaste ca profesorii sai eleni, in deosebi platonismul, l-au adus pana pe pragul crestinismului. Filosofia greaca joaca fata de gandirea patristica rolul pe care Legea Vechiului Testament il joaca fata de Noul Testament.

Sfantul Iustin, Clement Alexandrinul si Origen dezvolta teoria celebra careia marii filosofi greci au participat la Logosul "spermatikos", Hristosul fragmentar sau Intelepciunea divina fragmentara precrestina raspandita in lume. Filosofia greaca era crestina inainte de venirea lui Hristos, prin marile ei creatii spirituale. Dumnezeu a condus pe evrei prin Lege, iar pe greci prin Logos, prin ratiune.

În prima sa Apologie, Sfântul Iustin Martirul și Filozofu ne ofera o descriere sumară a botezului. Astfel, evenimentul important al Bisericii, Botezul, era precedat de o pregătire a candidatului și a întregii comunități prin post și rugăciune, după cum am văzut și în Didahie. Primirea Botezului era condiționată nu numai de mărturisirea învățăturii creștine, ci și de o conduită, după percepte evanghielistice. Botezul se săvârșea prin afundarea în apă, invocându-se numele Persoanelor Sfintei Treimi.

Pentru Sfântul Iustin Martirul și Filozoful primul efect al botezului este iertarea păcatelor pe temeiul jertfei Mântuitorului pe cruce. Iertarea păcatelor presupune o schimbare de viată. Sfântul Iustin nu limitează botezul numai la acest efect, ci îl prezintă ca pe o iluminare, iertarea păcatelor fiind numai un efect preliminar, un început spre dăruirea totală lui Dumnezeu. Sfantul Botez si Sfanta Euharistie – sunt tratate pe larg la sfarsitul Apologiei I. Sfantul Justin afirma prezenta reala a lui Hristos in Sfanta Euharistie. Painea si vinul nu sunt paine si vin obisnuite, ci sunt Trupul si Sangele lui Iisus Cel intrupat, ajunse la aceasta prefacere prin rugaciune. Sf. Euharistie are caracter de jertfa.

Descrierea Liturghiei duminicale a Sfântului Iustin este una dintre cele mai prețioase mărturii ale sale. Ritualul începea prin citirea unor pasaje din Vechiul și Noul Testament, fiind urmată de predica episcopului.

După aceea avea loc sfințirea Darurilor, împărtășirea tuturor celor prezenți și trimiterea Împărtășaniei prin diaconi celor bolnavi. Exista și o „Liturghie după Liturghie“, fiind vorba de strângerea de bani pentru ajutorarea celor aflați în nevoi. „În așa-zisă zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau sate și se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin Euharistie, iar celor care nu sunt de față li se trimite Euharistia acasă, prin diaconi. Cei ce se gătesc cu dare de mână și vor, dau fiecare ceea ce voiește, după intenția lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el se îngrijește și ajută pe orfani și pe văduve, pe cei lipsiți din vreo cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere și, într-un singur cuvânt, el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi.“ (Apologia I, LXVII, p.95).

În Apologie se folosește pentru prima dată termenul iluminare (1,65), care se referă în primul rând la actul ce se săvârșea în cadrul botezului. Această denumire a botezului cu temei în scrierile Noului Testament (cf. I Tesaloniceni 5,5; Efeseni 5,8), va apare în mod curent în scrierile ulterioare.

Cu toate noutățile și bogăția ei, teologia Sfântului Iustin nu e totdeauna atât de sigură, cum e credința lui. El are erori cu privire la raporturile inter-trinitare, la suflet, la demoni, la eshatologie, erori explicabile prin noutatea însăși a problemelor, prin influența platonismului și prin fragilitatea, dar și curajul speculațiilor creștine. Hiliasmul lui e datorat, se pare, influenței lui Papias.

În „Dialog cu Iudeul Trifon”, Sfântul Iustin vorbește însă despre darurile Duhului Sfânt, despre prezența lui Hristos prin Duhul Sfânt în sufletele credincioșilor. Sfântul Iustin nu prezintă însă în mod explicid aceste daruri ca fiind roade ale iluminării baptismale. Botezul deschide neofitului comunitatea frățească și îi permite a lua parte la misterul euharistic, confirmând necesitatea împărtășirii îndată după botez.

Sfântul Iustin amintește două dintre preânchipuirile vechitestamentare ale botezului: izbăvirea lui Noe prin apă (Dialogul cu Iudeul Trifon, 19) și circumciziunea (Dialogul cu Iudeul Trifon, 138).

Sfantul Justin e una din mintile cele mai inzestrate si mai adanci ale timpului sau. El a ridicat probleme noi, atat in teologie cat si in filozofie si a incercat sa puna o punte solida intre cugetarea profana elena si cea crestina.

Punctele sale de vedere n-au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematica bogata pe care o vor largi si adanci generatiile patristice urmatoare. Odiseea sa pe la atatea scoli filosofice si ancorarea sa intelectuala in platonism, care-1 satisfacea prin teoria ideilor si prin speranta de a vedea imediat pe Dumnezeu, ii dadusera, peste drama sa interioara, o aparatura filosofica si unele certitudini intelectuale care-1 legasera spiritualmente foarte puternic de paganism.

Sfantul Iustin nu profesează o concepție cosmologică propriu-zisă; el afirmă numai că Dumnezeu a făcut lumea dintr-o materie informă (Apologia I, 10, 2; 59, 1). El nu zice expres ca Dumnezeu a făcut lumea din nimic, dar tendința sa merge în acest sens.

Antropologia Sfântului Iustin este ceva mai complicată decât cosmologia sa. În fragmentul din tratatul său „Despre înviere”, pe care majoritatea criticilor înclină să-l considere autentic, Iustin întreabă: „Ce este omul, decât o ființă rațională alcătuită din suflet și trup? Oare sufletul prin sine însuși este om? Nu este! Ci el este sufletul omului!”.

Dumnezeu este nenascut, vesnic, fara nume si salasluind in cele supraceresti. "Dumnezeu este ceea ce e acelasi si vesnic asemanator si cauza de existenta pentru toate celelalte lucruri, acesta este Dumnezeu" Dupa convertire, Dumnezeul acesta impersonal, abstract si cam incoerent devine un Dumnezeu personal, viu, pur, desavarsit din punct de vedere moral, foarte adevarat sau real fata de demonii inconstienti. El e Tatal dreptatii, al cumpatarii si al tuturor celorlalte virtuti. El e atotputernic, capabil sa asigure invierea oamenilor.Dumnezeu a creat lumea din bunatate fata de oameni si lucrarea dumnezeiasca este imuabila si vesnica.

Dacă filosofia este știința ființei și cunoașterea adevărului, Dumnezeu e tocmai această ființă și acest adevăr. La întrebarea bătrânului: „Ce numești tu Dumnezeu?”, Sf. Iustin răspunde: „Ceea ce e totdeauna același și în același fel și cauză de existență pentru toate celelalte lucruri, acesta este Dumnezeu” (Dialog, 3, 5).

Logosul si Invatatura Sfantului Iustin despre Logos.

Importantul concept de Logos atât pentru filosofia antică cât și pentru gândirea patristică poate crea anumite incertitudini și asta datorită multiplelor sensuri și valențe pe care termenul le-a avut de-a lungul timpului. Astfel, cuvântul are înțeles de sentență, exemplu, hotâre, decizie, argument, conversație, povestire, studiu, știință, rațiune, facultatea rațiunii, opinie, justificare.

Orficii foloseau ideea de logos ca rațiune a lumii, iar tradiția pythagoreică folosește sintagma de “Hieros Logos” – cuvântare sacră.

Cu Heraclit Logos-ul devine principiu cosmic care conferă ordine și raționalitate lumii, într-un mod analog celui în care rațiunea omului dirijează acțiunea. La Platon și la Aristotel are loc o puternică nuanțare, în sensul că o funcție similară este îndeplinită de νοΰς.

Pentru stoici, rațiunea seminală (Λόγος σπερματικός) este sursa cosmică a ordinii; aspectele sale sunt soarta providența și natura, iar “logoii” (Λόγοι) subordonați par să îndeplinească ceva din funcția ideilor lui Platon. Logos-ul are și o altă accepțiune : este ceea ce ne permite să înțelegem principile și formele, adică un aspect al propriei noastre gândiri.

Conceptul a fost asumat de doctrina creștină atunci când Λόγος-ul devine instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, și devine Însuși o ipostază a Trinității : “καί Θεός ήν ό Λόγος” (Ioan 1,1), care se întrupează în lume pentru mântuirea lumii.

Piscul frumuseții gândirii patristice devine învățătura despre Λόγος și Înțelepciunea divină ce capătă o semnificație și importanță nouă, constituind pilonul central al gândirii creștine.

De altfel evanghelistul Ioan își începe cea mai importantă carte a sa cu situarea Λόγος-ului ca principiu” Έν άρχη ην ο Λόγος”, într-o veche tradiție filosofică care își avea începutul cu Thales. Din această prismă întreaga teologie creștină, în special gândirea patristică va identifica Λόγος-ul cu Iisus Hristos, fapt ce devine “un scandal pentru filosofia elenă și pentru mentalitatea iudaică” .

Trebuie spus faptul că noua religie creștină ce se ivise avea nevoie de un puternic fundament filosofic pentru a face față atacurilor filosofilor cum că, nu ar avea baze filosofice.

Dacă unii apologeți creștini îsi permit să ridiculizeze zeii sau pe filosofi, Iustin Martirul și Filosoful începe o operă de “creștinizare” a gândirii grecești. “Cei care au trăit potrivit cu Λόγος-ul, sunt creștini chiar dacă au trecut drept atei, așa la greci Socrate, Heraclit și alții…” , cuvintele lui Iusin vin să deschidă calea spre “creștinare” a filosofiei grecești, pe care va merge Augustin și apoi toți gânditorii Evului Mediu, care vor încerca chiar să facă din filosofie “ancila theologiae”.

De altfel, contactul frecvent al marilor teologi creștini de la începutul Evului Mediu cu filosofia greaca s-a regasit ulterior bine impregnate în doctrina Bisericii, care, își va asuma și continua “nobila misiune” de luminare a oamenilor, mai ales dupa ce împaratul Justinian își va adduce și el aportul prin închiderea școlii filosofice din Athena, în anul 529 e.n.

Heraclit din Efes este socotit de unii cercetatori ca fiind primul filosof și asta datorita faptului ca a intrat într-un orizont distinct, pornind de la limbajul comun care a primit semnificații noi. Heraclit a crezut înainte de toate și cel mai mult în Λόγος, chiar la începutul fragmentelor sale exista o afirmare solemna a adevarului, sau a existenței adevarate, a acestui Λόγος, care, spune el determina cursul tuturor celor care se petrec.

W. Guthrie presupune ca și celelalte fragmente care vorbeau despre Λόγος, aparțineau secțiunii introductive a carții, ca și acesta : ‘’oamenii se arata neputincioși sa patrunda sensul acestui Λόγος’’ , sau ca ‘’Λόγος- ul le gospodarește pe toate’’ (frag. 72). Se pare ca el utilizeaza termenul într-un sens special, pentru ca Λόγος-ul care diriguiește și ‘’gospodarește’’ (διοκέω) totul, atât în schimbarile materiei cât și în strafulgerarea fulgerului, în instinctul animalelor, cât și în sufletul omului, este o lege a lumii, Heraclit mai afirma ca Unul, Intregul este Λόγος , este ‘’dreptate’’ (δίκαιον).

Dreptatea, este la Heraclit atât echilibrul de nezdruncinat al cosmosului, cât și supremul principiu caruia trebuie sa i se conformeze legea cetații. Dezideratul acesta al dreptații conform careia legea cetații trebuie sa se conformeze dreptații Λόγος-ului, va deveni peste câteva sute de ani în Imperiul Bizantin, un principiu de necontestat, dar care însa va cunoaște numeroase încalcari și contestații. Λόγος-ul are caracter de ordine universala și este identic cu divinitatea, iar lumea este un organism viu, "haina vie a divinitații" , lucru ce va fi mai târziu amintit de Platon și de stoici, iar noi avem partea noastra de contribuție în comuniunea cu Λόγος-ul, pentru ca El este comun tuturor, noi suntem strâns legați în unitatea cosmica pentru ca sufletele oamenilor sunt de foc și prin treapta intermediara a aerului suntem în contact direct prin respirație, cu rațiunea cosmica.

Este foarte probabil ca filosoful din Efes sa fi avut o mare influența asupra teologului de mai târziu: Ioan Evanghelistul, dar și asupra Parinților Capadocieni, care au vazut în identificarea Λόγος-ului cu Fiul lui Dumnezeu concilierea filosofiei cu teologia creștina, dar și o baza puternica pentru învațatura conform careia noi ne putem face partași vieții divine prin împartașirea cu Λόγος-ul Întrupat.

Pentru Platon gândirea este o vorbire interioara, în care sufletul se întreaba și tot el raspunde, astfel încât Λόγος-ul devine rațiunea formulate și exprimata în exterior. Filosofia nu este altceva pentru Platon decât știința pentru idei, iar știința despre idei nu este altceva decât știința despre existența proprie, care prin reflexiune filosofica trebuie sa fie ridicata de la existența în neadevar la existența în adevar, și care este în acest mod, prin legarea ei de existența Λόγος-ului, salvata de sub stapânirea haosului și trecatorului. Platon accentueaza ideia ca Unul, Binele, Cauza, Rațiunea, Λόγος-ul, Divinul, sunt unul și același lucru, scopul rațional al tuturor lucrurilor și temeiul absolute al lumii, care este identic cu Frumosul absolute.

De la începutul creștinismului, reprezentanți de seama ai noii invațaturi au luat urmatoarele poziții: fie, au condamnat filosofia, fie au încercat sa o absoarba în cadrul noii religii pentru o a putea folosi în scopurile apologeticii creștine. În sensul antic și tehnic al cuvântului, o apologie era o pledoarie juridica care era compusa în vederea obținerii de la împarații romani recunoașterea dreptului legal al creștinilor la existența, într-un imperiu oficialmente pagân.

Astfel, gasim în apologiile lui Quadratus, Aristide, Pastorul lui Herma, dar mai ales în cea a lui Iustin Martirul și Filosoful, expuneri parțiale ale credinței creștine, dar și justificari fața de filosofia greceasca. În prima apologie Iustin își lua sarcina sa defineasca natura revelației creștine și locul ei în istoria omenirii. Soluția pe care o propune este inspirata din prologul Evangheliei a Patra: „Am aflat”- spune Iustin ca orice om care vine pe lume e luminat de Cuvânt, și prin urmare „toata omenirea se împartașește de Cuvânt. În termeni imprumutați din stoicism va spune în a doua Apologie ca adevarul Cuvântului este ca o rațiune seminala , adica o samânța din care fiecare om a primit o parte; Iustin conchidea în numele creștinilor ca: „tot adevarul care s-a spus vreodata ne aparține”. Λόγος-ul nu este numai creator, El este și ordonator, totuși Iustin este subordinațonist, Fiul este Primul Nascut al Tatalui, dar e adorat în al doilea rând, El e prima Putere dupa Tatal. Tatal L-a nascut înaintea tuturor creaturilor în vedera aducerii acestora la existența. Λόγος-ul are deci, un început care precede cu puțin pe acela al lumii.

Personajul principal în jurul căruia autorul nostru încearcă o apropiere între cele două poziții adverse este Iisus Hristos. Știm că păgânii ne se împăcau deloc cu trăsăturile specifice ale vieții lui Iisus: nașterea Sa din fecioară, învățătura Sa, răstignirea, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer.

Acestea erau lucrări absurde pentru raționalismul și mentalitatea culturii grecești. Sfântul Iustin ține însă ca personalitatea lui Iisus să pătrundă neapărat și în straturile superioare ale acestei culturi. El este cel dintâi care încearcă schițarea unor puncte comune între Iisus Hristos ca Logos și Fiu al lui Dumnezeu și fiii lui Zeus, cei mai reprezentativi, membri ai panteonului grec.

Dăm cuvântul autorului nostru: „Când noi (creștinii) afirmăm că Logosul, care este primul născut al lui Dumnezeu, s-a născut fără împreunare, Iisus Hristos învățătorul nostru și că Acesta, după ce a fost răstignit, după ce a murit și după ce a înviat s-a înălțat la cer, nu aducem nimic nou față de cei numiți la voi fiii lui Zeus”.

Eforturile exegetice ale Sfântului Iustin ating aproape totdeauna frumuseți interpretative unice, care au devenit indicații normative pentru teologia creștină ulterioară.

Pentru Sfantul Iustin, Vechiul Testament e o bază și o rădăcină a Noului Testament. Elementul lor de legătură îl formează patriarhii și mai ales profeții și profețiile lor.

Simbolismul sau prefigurarea Noului Testament în Vechiul Testament e una din marile creații ale teologiei Sfântului Iustin. Trifon e numai uneori și vag de acord cu interpretarea simbolică pe care Sf. Iustin o dă legii vechi.

Centrul sau esența raportului dintre Vechiul și Noul Testament îl formează însăși Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Logosul are rolul principal in actul creatiei, al pregatirii umanitatii pentru mantuire si al mantuirii propriu-zise. Epitetul de "Prim nascut" pe care-l da Fiului, arata rolul de instrument pe care Acesta il are in lucrarea creatiei, a carei cauza este Tatal. Sf. Justin este subordinatianist. Fiul este Primul nascut al Tatalui, dar si Unul nascut. El e adorat in al doilea rand: El e prima putere dupa Tatal. Tatal L-a nascut inaintea tuturor creaturilor, in vederea aducerii acestora la existenta. Logosul are deci un inceput, care precede cu putin pe acela al lumii. Dar Dumnezeu are Logosul Sau interior din veci. Sf. Duh e Duhul profetic, Care a insuflat Sf. Scriptura si Care Se purta deasupra apelor la creatie. Acest Duh are locul al treilea, dupa Logos.

Teoria Logosului e una din creatiile cele mai originale ale Sf. Justin. Fiecare ratiune posedand o samanta a Logosului, aceasta samanta o face capabila de cunoasterea adevarului. E drept ca ratiunea profana nu se poate compara cu invatatura crestina. Si, totusi, cei care, inainte de Hristos, au incercat sa inteleaga si sa dovedeasca adevarul prin ratiune, cu mijloacele de care dispune omul, au fost dusi in fata tribunalelor ca nelegiuti si temerari.

Acela care a ajuns aici cu cea mai mare putere si care si-a atras aceleasi acuzatii ca noi, crestinii, a fost Socrate. E drept ca Socrate n-a putut convinge pe nimeni sa moara pentru invatatura lui, cum a putut face Hristos, dar el impreuna cu Heraclit si cu altii, gratie faptului ca au putut vedea unele adevaruri, merita numele de crestini inainte de Hristos. Elementele adevarate din filosofia profana se datoresc mai ales imprumutului pe care aceasta l-a facut din literatura Vechiului Testament. Filosofia nu poate da nimic solid fara ajutorul revelatiei.

Sfântul Iustin critică sever religiile păgâne ai căror zei-statui sunt opere materiale ieșite din mâna diferiților meșteri: sculptori, turnători, statuari etc. Adesea, statui făcute din vase de necinste sunt numite zei, ceea ce este absurd și insultător la adresa lui Dumnezeu. Viața făcătorilor de statui sau de zei este deplorabile sub raport moral.

Spirit analitic, Sfantul Iustin formulează, totuși, uneori gândul său și sintetic, ca în expresia: „Deși spunem lucruri asemănătoare cu ale grecilor, noi singuri suntem urâți din cauza numelui lui Hristos” (Apologia I, 24, 1); sau ca în pasajul: „Dacă noi (creștinii) spunem unele lucruri asemănătoare acelora afirmate de poeții și filosofii cinstiți de voi, atât numai că noi le exprimăm mai pe larg și mai dumnezeiește și suntem singurii care folosim demonstrația, de ce suntem urâți pe nedrept?” (Apologia I, 20, 3).

Ingerii – au o corporalitate aeriana si mananca mana.

Demonii – au corpuri aproape materiale. Satan a cazut in momentul in care a sedus-o pe Eva, ceilalti ingeri rai facandu-se asemenea lui ceva mai tarziu. Inspirandu-se, probabil, din Cartea lui Enoh, Sf. Justin sustine ca neascultarea marei mase a ingerilor a constat in unirea lor cu femei muritoare. Din aceasta impreunare au rezultat demonii.

Sufletul omenesc – are oarecare corporalitate. Dar el nu e nemuritor prin firea sa pentru ca ar insemna ca e necreat. Dumnezeu singur este necreat si fara principiu. Daca sufletul ar fi nemuritor prin sine, el ar fi o parte din Ratiunea suverana. Ar insemna sa se suprime diferenta intre creatura si Creator. Sufletul este creat si deci muritor prin firea sa. Dar Dumnezeu poate face sufletul nemuritor pentru ca acesta sa primeasca recompensa sau pedeapsa eterna. Sufletul are viata nu prin sine, ci prin participarea la izvorul vietii, care e Dumnezeu. Dupa moarte, sufletele oamenesti, cu exceptia acelora ale martirilor, merg la iad unde stau pana la sfarsitul lumii.

Hiliasmul – il sustine, asemenea lui Papias.

Sf. Maria – e pentru prima data apropiata de Eva si tratata intr-un paralelism antitetic.

Sfantul Iustin relevă cu durere că în timp de acuzații de orice fel nu sunt pedepsiți înainte de a li se fi dovedit ca sunt vinovați, creștinii sunt sancționați numai pentru numele lor de creștini: „Suntem acuzați că suntem creștini” (Apologia I, 4, 5). Dacă cineva din cei acuzați spune că nu e creștin, e eliberat.

Autorul nostru ne mai vorbește și de Sfanta Liturghie, pe care creștinii o celebrau în ziua soarelui, adică duminica: după lecturi din Sfintele Evanghelii, predică și rugăciuni, urma săvârșirea sfintei Euharistii și împărtășirea credincioșilor. Cei bogați aduceau daruri pe care întâistătătorul le împărțea celor în nevoie: orfani, văduve, bolnavi, lipsiți, arestați, oropsiți și tot felul de necăjiți (Apologia I, 67).

Teologia Sfantului Justin nu e totdeauna asa de sigura cum e credinta lui. El are erori cu privire la raporturile intertrinitare, la suflet, la demoni; el profeseaza hiliasmul. Aceste erori sunt explicabile prin noutatea insasi a problemelor din care ele au rasarit, prin influenta platonismului si prin fragilitatea speculatiilor crestine. Hiliasmul e datorat influentei lui Papias.

C. CONCLUZII

Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti. Nu cercetarea orgolioasa a vietii si operelor lor, nu ganduri straine de lumina arzanda a existentei lor, ci dragostea neprihanita si inima umilita ne apropie de sufletul lor si de mintea lor.

Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac. Deci, stiinta suprema, stiinta despre Dumnezeu, nu se poate obtine decat prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni".

Frumusetea e opera iubirii. Daca lumea noastra e frumoasa, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu. Gandirea Sfintilor Parinti e frumoasa pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu. La randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti. Si nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii. Aceasta cunoastere ducand, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala.

Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii. Dar aceste tristeti sunt trecatoare. Nota dominanata este elanul spre inaltimi, bucuria trairii in Dumnezeu.

In fine, gandirea patristica armonizeaza umanul cu supranaturalul. Spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna. Sus acolo, in azurul nesfarsit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti.

Sfantul Justin innobileaza grupul apologetilor sec. II. Suflet profund religios si drept, el a cautat adevarul prin toate sistemele filosofice, nereusind sa-l gaseasca decat in crestinism. Crestinismul a devenit pentru el singura filosofie sigura si utila.

Sfantul Justin a aruncat o punte solida de intelegere intre credinta crestina si filosofia profana din toate timpurile prin teoria Logosului, cea mai originala creatie a cugetarii sale filosofice.

Sf. Justin este un fervent sustinator al invierii mortilor.

Sfantul Iustin e una din mințile cele mai înzestrate și mai adânci ale timpului său. El a ridicat probleme noi, atât în teologie cât și în filozofie și a încercat să arunce o punte solidă între cugetarea profană elenică și cea creștină.

Punctele sale de vedere n-au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematică bogată pe care o vor lărgi și adânci generațiile patristice următoare. Odiseea sa pe la atâtea școli filosofice și ancorarea sa intelectuală în platonism, care-1 satisfăcea prin teoria ideilor și prin speranța de a vedea imediat pe Dumnezeu, îi dăduseră, peste drama sa interioară, o aparatură filosofică și unele certitudini intelectuale care-1 legaseră spiritualmente foarte puternic de păgânism.

Marturia Sfantului Justin pentru savarsirea Sfintei Liturghii si pentru practicarea Botezului si a Sfintei Euharistii este foarte pretioasa.

DECLARATIE DE AUTENTICIATE

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 1997.

Surse

Adămuț Anton, Literatură și Filozofie Creștină, Ed. Fides, Iași, 1997.

Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Dialogul cu Tryphon, 8, 2, Migne P. G. VI col. 492.

Coman Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, în O. Nr. 3/1968.

Clement Alexandrinul, Stromate VI 5-8, Migne, P.G. IX, col. 257-264 etc.

Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Dialogul cu Tryph, cap. 3, Migne P. G. VI, col. 481.

Rămureanu Ioan Pr. Prof., Concepția Sfântului Iustin Martirul și Filosoful despre suflet, în S.T. nr. 7-8/1958

Manuale, Dictionare

Bărbuș Emanoil Pr., Istoria Biserceașcă Universală Ed. Sophia, București, 2003.

Coman Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Patrologie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1984.

Voicu Constantin Arhid. Prof. Univ. Dr., Dumitrașcu Nicu Pr. Conf., Univ., Dr., Patrologie, Editura IBMBOR, București, 2004.

Pr.Dr.Ioan Zugrav , Introducere in teologia pastorala, Cernauti, 1942.

Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, vol, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1984.

Pr. Emanoil Bărbuș, Istoria Biserceașcă UniversalăEd. Sophia, București, 2003.

Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf., Univ., Dr. Nicu Dumitrașcu, Patrologie, Editura IBMBOR, București, 2004.

Traduceri Patristice

Adămuț Anton, Literatură și Filozofie Creștină, Ed. Fides, Iași, 1997.

Apologeți de limbă greacă, în PSB 2 traducere de Pr. Prof, T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1980.

Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria Literaturii creștine vechi grecești și latine, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în PSB 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR București.

Lucrari si articole

Arhim. Iuvenalie Ionașcu- „Ispita faustiană. Aspecte ale bioeticii contemporane în lumina ortodoxiei”, Editura Christiana, București, 2005.

Moreschini Claudio, Norelli Enrico, Istoria Literaturii creștine vechi grecești și latine, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Rămureanu Ioan Pr. Prof., Actele martirice în PSB 11, Ed. IBMBOR, București, 1982

Săndulescu C. Iustin Martirul și operle sale, teză de licență, București, 1986.

Pr. Prof. Dr.Dumitru Ghe.Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine si Problema Intercomuniunii, Ed.Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Buc., 1978.

Pr.pof. Constantin Galeriu „Revista Institutelor teologice din Patriarhia Română”, seria a II-a, anul XXXI, nr. 1-4, ianuarie- aprilie 1979, București.

Săndulescu C. Iustin Martirul și operle sale, teză de licență, București, 1986.

Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în PSB 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR București.