Preocuparile Episcopului Melchisedec

=== preocuparile episcopului melchisedec ===

I. INTRODUCERE

În ținutul de poveste al Moldovei și pe pământul în care patru secole mai înainte, Ștefan cel Mare rezista eroic împotriva năvălitorilor,în zona Neamțului, mai exact în apropierea localității Piatra Neamț, se năștea în secolul al XIX-lea un copil ce avea să devină un mare om bisericesc și de cultură din istoria noastră. În apropierea acestui oraș, cam la o oră de mers pe jos (circa 4 km), pe apa râului Cuejdin se năștea la 15 februarie 1823 Mihail Ștefănescu în localitatea Gârcina.

Comuna pare să se fi numit inițial Oprișani deoarece în fața bisericii se afla un munte ce se numește așa. În anul 1382, Alexandru cel Bun închina Mănăstirii Neamț câteva sate între care era trecut și Oprișani. Dar pe apa Cuejdului mai exista un sat, descoperit la începutul secolului XX în urma săpăturilor arheologice.

În anul 1725 apare în documentele vremii așezarea numită Gărcina care figura ca mănăstire. Acest lucru este adeverit de domnitorul Alexandru Moruzi și întărit de mitropolitul Veniamin care spune că „despre Gărcina se spune că e în mijlocul satului și că aici se găsește o icoană a Maicii Domnului, că domnitorul a orânduit ca maicile să se mute la Mănăstirea Agapia, unde s-au și mutat, cu icoana cu tot și că biserica, de vreme ce este în mijlocul satului să rămână cu toate ale ei ale bisericii de mir”.

Asupra datei de naștere a vrednicului episcop există o întreagă controversă.Pentru că pe placa funerară , data nașterii este consemnată din porunca ierarhului de Roman ca fiind 12 februarie 1822, aceasta pare mai mult probabilă .

Nicolae Iorga este cel care susține o altă dată împreună cu alți istorici, presupunând nașterea lui Mihail(Melchisedec) la 15 februarie 1823. Data care este susținută de cei mai mulți este cea de după 15 februarie 1823, ca fiind cea mai probabilă și cea mai verosimilă variantă.

Era originar dintr-o familie de preoți. Tatăl său se numea Petru Ștefănescu și era preot în Gârcina, iar bunicul său fusese la rândul său preot, cu numele de Constantin, dar la bătrânețe s-a călugărit în Schitul „De peste vale”, primind numele de Constandie. Despre preoții acestor locuri dădea mărturie contele francez D’ Hauterive: „Preoții din Moldova nu sunt nici leneși, nici bogați, nici semeți.

Ei nici nu trăiesc măcar din serviciul lor preoțesc și trebuie să recunoaștem că sunt foarte activi și foarte modești. Uzul le încredințează sarcina de a săvârși rugăciunea publică și îndeplinesc toate amănuntele acestei îndatoriri cu zel și fără jind de câștig. Ei au paza bisericii și grija de a o îndestula cu cele necesare cultului. Îndatoririle lor cetățenești sunt de a plăti o dare anuală episcopului în eparhia căruia exercită oficiul lor preoțesc. În fine, după ce îndeplinesc aceste datorii publice, ei reintră în rândul poporenilor, cărora le dau exemplu de răbdare și de muncă.

Ei sunt cei mai buni părinți, cei mai buni soți, cei mai buni săteni ai Neamțului, rareori îi vezi supărând pe ispravnici cu pârile și nemulțumirile lor.

Nu-i vei găsi niciodată în cârciumi, nici în holcăriile satului. Poate aceste exemple, cari bat la ochi, sunt mai mult în stare să înrâurească asupra purtărilor sătenilor, decât învățăturile orale, cari nu sunt nici ascultate, nici înțelese”.

Mama lui Mihail se numea Anastasia și era tot din neam preoțesc, fiind fata lui popa Ioan Focșa din Negrești. Familia în care s-a născut el era foarte numeroasă, Mihail fiind al treilea din cei 15 copii .

Într-o scrisoare din anul 1869 vorbește despre mama sa: „era modelul virtuților femeilor de țară și cu deosebire a soției preotului de țară”. Despre familia sa se știe că „două din surorile sale vor îmbrăca haina monahală: Elena – Evghenia,devenită stareță la Mănăstirea Văratec, și Suzana, stareță la Mănăstirea Războieni; iar doi frați vor urca treptele clericale: Ioan – Ieronim, arhimandrit de scaun și revizor eparhial al Dunării de Jos (+1906), Vasile – Valerian, preot în Piatra Neamț, protopop de Bacău și Roman, iar între anii 1893-1894, arhiereu locotenent la Episcopia Buzăului cu titlul de Râmniceanul (+1929)”.

Ajungând la vârsta optimă pentru studiu, în data de 1 decembrie 1829 Mihail merge la școală,fiind încredințat sub îndrumarea unui călugăr,ce-i învăța pe copii în timpul iernii citirea, orologiul (ceaslovul), psaltirea și scrisul. La 9 ani este dus la Piatra Neamț și este înscris la Școala de la biserica Sfântul Ioan unde se mai învăța cântarea bisericească și aritmetica. După un timp el urmează și școala boierului Sulgeriul.

Mihail dorea foarte mult să învețe și s-a prezentat ca un elev sârguincios și doritor de studiu. Văzând părinții săi acest lucru, s-au hotărât să-l dea la o școală mai înaltă. În acest timp, Biserica din Moldova era condusă de mitropolitul Veniamin Costachi, care s-a dovedit un sprijinitor și promotor al învățământului român.

El înființase Seminarul de la Socola pentru pregătirea clerului. Mihail este trimis în 1834 la acest seminar și timp de 7 ani se dovedește a fi un elev exemplar, disciplinat. Directorul seminarului, Vladimir Suhopan, era însă un om aspru și rău prin tratamentul aplicat elevilor, fapt ce a dus în 1841 la revolta elevilor și la plecarea lor din acest seminar la Iași. Ei au rugat pe mitropolitul Moldovei să le elibereze certificate de absolvire. La 10 noiembrie 1841,Mihail s-a întors în satul său natal. Șederea lui aici a fost de scurtă durată, deoarece este trimis ca învățător în comuna Serbești din județul Neamț la școala înființată de boierii Alexandru și Ioan Conta.

La Seminarul de la Socola, directorul Suhopan este schimbat cu Filaret Scriban, iar tânărul Mihail se întoarce, și-și termină studiile seminariale în anul 1843. Trebuie menționat faptul că nivelul învățăturii crescuse prin introducerea de științe filosofice și completarea ramurilor teologice care lipseau.

Absolvind Seminarul,este numit suplinitor la catedra de retorică, pastorală și istorie națională ( cu geografia patriei). În același an, el se dedică vieții monahale primind numele de Melchisedec, la 24 decembrie 1843, iar la 16 August 1844 este hirotonit diacon pentru biserica „Schimbarea la Față” din Mănăstirea Socola. Totodată primește la 25 Decembrie 1845 funcția de inspector al Seminarului. El a fost suplinitor și inspector până în anul 1848 când este trimis la Kiev pentru a-și finaliza studiile superioare.

Între timp, Melchisedec învățase limba rusă la Mănăstirea Neamț unde se retrăsese din ordinul mitropolitului Meletie Lefter (1844-1848), care era împotriva lui Filaret Scriban și a ucenicilor lui.

În anul 1848 țara fusese bântuită de holeră, iar mitropolitul moare și astfel, Melchisedec pleacă la Kiev prin mijlocirea lui Filaret Scriban și a domnitorului Alexandru Sturza.

În 1851, în urma cursurilor de la Kiev, Melchisedec primește titlul de magister în Teologie cu teza Proba de interpretare la capitolul VII, VIII si IX, 1-8 din profetul Isaia. Acest titlu se obținea destul de greu. În timpul studiilor este hirotonit ieromonah la Lavra Pecerska,la data de 3 octombrie 1851,de către mitropolitul Filaret al Kievului.

Se întoarce în țară în anul 1851 și devine profesor de Ermineutică, Ecleziastică, Scripturistica și Omileticala Seminarul „Veniamin”. La 6 ianuarie 1852 este hirotesit protosinghel, iar la 12 ianuarie 1856 arhimandrit.

La Huși, episcopul Meletie înființase un seminar condus de arhimandritul Veniamin Arhipescu având ca rector pe N. Bălășescu. Acesta reorganizase Seminarul în doi ani, dar intrase în niște încurcături bănești. Melchisedec este cerut la acest seminar, în anul 1856 el devenind rector al seminarului de la Huși. Cât timp a stat la Iași, Melchisedec s-a dedicat întru totul studiului și scrierii de cărți didactice. Constantin Diculescu spune: „Pierdea nopți întregi pentru scrierea de cărți didactice care pe atunci lipseau cu totul. Una după alta ieșiră de sub pana sa diferite manuale didactice, dintre cari unele au rămas în manuscris. Neavând cine să predea limba ebraică și latină se însărcină tot el cu predarea acestor limbi, ba ce e mai mult, da și lecțiuni de limba franceză elevilor silitori care doreau să învețe această limbă”.

La Huși, el ridică numărul elevilor de la 40 la 100, deoarece eparhia se mărise și era nevoie de preoți, mărește bugetul Seminarului pentru plata profesorilor, aduce pe ierodiaconul Clement Nicolau, un cleric bine pregătit, vrând să ridice nivelul școlii la cel al instituțiilor din Occident.

Situația politică a țării îl promovează ca reprezentant al clerului hușan în Divanul Ad-hoc la 29 august 1857, unde reușește să atragă simpatia lui Mihail Kogălniceanu și a lui Alexandru Ioan Cuza, viitor domnitor.

La 1 iunie 1859 devine reprezentant al clerului în comisia pentru Regularizarea averilor mănăstirilor închinate din Moldova, iar la 5 octombrie 1860 este întărit de Domn ca membru în comisia însărcinată cu aducerea la îndeplinire a secularizării averilor Bisericii.

Fiind arhimandrit, el este numit în 1860 ca locțiitor al Episcopiei Hușilor pe care o va conduce 3 ani până în 1864. În acest timp este hirotonit în anul 1862 cu titlul de Tripoleus pentru Episcopia de Huși.

Prin Tratatul de la Paris (1856),o parte din Basarabia, pământ românesc luat de ruși în 1812, reintră sub jurisdicția Principatelor Române și se formează o nouă episcopie, Episcopia Dunării de Jos. La 17 noiembrie 1864 erau publicate în Monitorul Oficial următoarele:

“ Alexandru Ioan

Cu mila lui Dumnezeu și cu voința națională Domn Principatelor Unite Române la toți cei de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului nostru, secretar de stat la Departamentul Justiției, Cultelor și Instrucției publice cu nr. 55264;

Văzând Jurnalul Consiliului nostru de miniștrii încheiat în ședința din 3 a curentei luni sub președinția noastră:

Am decretat si decretăm:

Art. 1 Se încuviințează înființarea unei noi eparhii ortodoxe în România sub denumirea de „Episcopia Dunării de Jos” cu jurisdicțiunea județului Ismail, Bolgrad și Domenii, Covurluiului și Brăila și cu reședința la Ismail, iar județul Cahul va trece către Episcopia Huși.

Art. 2. Preasfințitul Arhiereu Melchisedec este numit locotenent de episcopie al Eparhiei Dunării de Jos.

Art. 3. Ministrul nostru secretar de Stat la Departamentul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice, este însărcinat cu executarea ordonanței de față”.

Melchisedec devine la 6 ianuarie 1865 episcop titular al acestei episcopii. Aici stă până în anul 1879, dar cu toate că episcopia avea sediul la început la Ismail, el se mută la Galați în anul 1878.

În anul 1868, el pleacă la Petersburg într-o misiune diplomatică împreuna cu ministrul de finanțe Ioan Cantacuzino, la întoarcere propunându-i-se să funcția de consilier al tronului, dar ierarhul a refuzat.

Pentru lucrarea Cronica Hușilor, el este ales membru al Academiei Romane în anul 1870, într-un cadru solemn pentru rodnica sa activitate în domeniul cercetării.

Alături de episcopul Ghenadie Țeposu, locțiitor al Episcopiei Argeșului, participă la o conferință a vechilor catolici, ,ca reprezentant din partea Bisericii Ortodoxe Române, între 12-16 august 1875, unde s-a discutat unirea vechilor catolici cu anglicanii.

La 20 iunie 1878, moare episcopul Isaia Vicol de la Roman și în 22 februarie 1879 este ales în locul acestuia, Melchisedec de la Dunărea de Jos. În timpul păstoririi sale la Roman se dovedește un ierarh energic ce realizează mai multe vizite: una dintre ele fiind aceea din 1881 făcută mitropolitului Silvestru Morariu la Cernăuți. În acest timp a mai călătorit în Bulgaria și în Rusia. Spre sfârșitul vieții sale este ales membru de onoare al Academiei Teologice din Sankt Petersburg.

Popularitatea și erudiția sa au atras după sine ura mai multor persoane. Acest lucru a dus la distrugerea lui fizică și în anul 1892 pe 16 Mai, el își dă sfârșitul obștesc din cauza unei boli de ficat. A fost îngropat în curtea fundației din Episcopia Romanului pe care el o crease, lăsând în urmă o moștenire culturală de netăgăduit.

Imensa sa bibliotecă a dăruit-o Academiei Române, el făcându-și un testament în care reliefează dorința sa cea mai mare: aceea de a crește valoarea neamului nostru românesc prin cultură. El spune „am dorit în vieața mea desvoltarea spre bine a instituțiilor religioase din România ce ni le-au transmis pietatea și râvna strămoșilor noștri pentru cultura intelectuală și morală a poporului român. (…) Am crezut că numai știința unită cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei.

Am crezut că fără cultură clerul va continua a rămânea amorțit și stăpânit de prejudecăți vulgare, de viții și de batjocura unor ambițioși vani și speculatori de cele sfinte; iar Biserica o instituție moartă, destinată numai pentru a acompania pe morți la mormânt…”. Credea foarte mult într-o Biserică și într-un cler puternic ca niște conducători adevărați ce trebuie să conducă pe credincioși spre Împărăția lui Dumnezeu, așa cum Hristos aduce oile pierdute din staul înapoi la El.

II.Melchisedec Ștefănescu – un român, un savant, un ierarh

II.1 Cariera de pedagog și de om de știință

Episcopul Melchisedec Ștefănescu evocă în discursul său ținut în catedrala din Iași la 26 iunie 1885, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de activitate a Academiei Române, trecutul glorios al celor care au încercat să scoată la lumină poporul prin culturalizarea lui, prin cunoștința de carte ce putea face pe oameni mai buni și mai aproape de Dumnezeu. Am observat în scurta prelegere despre viața episcopului că el însuși a fost foarte doritor de carte și preocupat de studiu.

Dacă ar fi să facem o introspecție a nivelului cultural existent în afara orașelor sau chiar și în orașe în rândul clerului, vom observa că de cele mai multe ori, clerul era singurul din popor care știa carte și care învăța pe țărani.

Singurele centre unde aceștia primeau o educație erau mănăstirile sau școlile înființate de boieri pe moșii, unde predau preoții și dascălii bisericilor din sat sau călugării.

Despre nivelul studiilor ce se făceau la sate Simion Mehedinți, ca fost elev al Seminarului de la Roman și admirator al episcopului Melchisedec Ștefănescu, ne vorbește atât despre călugări dar și despre preoțimea de mir: „Călugării învățau trebile bisericești pe la mănăstiri, făcând ascultare la monahii mai bătrâni …cât despre preoțimea de mir, pregătirea ei se făcea prin cateheți …”. Acești cateheți învățau pe clerici dar adeseori clasa era trecută cu „un sac de făină” sau alte „danii”, iar școală nu se făcea în sensul propriu deoarece nu existau manuale și pedagogia era greșit aleasă din cauză că elevii învățau anumite obiecte neadecvate pentru vârsta lor.

Melchisedec a trecut la rândul său prin aceste suplicii existente la vremea respectivă și a considerat că ar fi timpul să existe o schimbare în pedagogia existentă, care se dovedea stearpă și care ducea mai mult la ignoranță decât la educație.

Trecut prin Seminarul de la Socola și îndurând regimul greu impus de Vladimir Suhopan, directorul seminarului, el s-a gândit că pedepsele corporale nu desăvârșesc educația, ci îndreptarea elevului trebuie să fie făcută prin blândețe și prin stimulare. De asemenea, manualele inexistente aveau să îngreuieze învățatul și de aceea el a scris manuale și cărți care să slujească elevilor pentru educarea lor.

În primul rând, de când a venit ca rector la Seminarul de la Roman, a încercat să schimbe imaginea creată asupra acestei școli, aceea de „un fel de închisoare”, să aleagă și să reînnoiască corpul profesoral, stimulându-l să dea rezultate bune, prin aducerea de fonduri, și în final, prin schimbarea pedagogiei aplicate elevilor. Acești elevi erau pregătiți să devină clerici, să devină niște luminători în popor, și de aceea, ei nu se pot impune decât dacă au o cultură solidă.

Această cultură era realizabilă numai prin impunerea unei discipline, exterioare și interioare elevilor. A impus în seminar uniforma, lucru ce trebuie să-i facă mai responsabili pe cei ce o poartă.

Rânduielile mănăstirii s-au înrădăcinat și în cadrul seminarului, adică citirea Psaltirii sau a Vieții Sfinților în timpul mesei, privegherea în catedrala episcopală alături de episcop, studiul individual în bibliotecă, au dus la ridicarea calității învățământului.

Toate aceste măsuri luate de Melchisedec la Seminarul de la Roman au atras în schimb atenția episcopului de Roman, care a găsit de cuviință să respingă din cererile rectorului de a investi mai mulți bani în învățământ.

S-a remarcat ca pedagog desăvârșit raportându-se la Modelul ultim care este Hristos. Am amintit la început de un discurs rostit de episcop la împlinirea a 50 de ani a Academiei Române în Moldova. Melchisedec evocă învățământul românesc în lunga sa istorie, dând definiția verbului a învăța de la așa numitele persoane vații care locuiau pe lângă templu la vechii daci și care cunoșteau tainele cerului și ale întregii lumi. De la acești inițiați, a ieșit cuvântul a învăța.

Făcând o prezentare succintă a evoluției culturii la noi, Melchisedec subliniază ideea că întotdeauna Biserica și cultura au stat împreună, școala era de cele mai multe ori chiar lipită de biserică și învățătorii erau preoți sau călugări ai Bisericii. După această analiză asupra învățământului, episcopul recunoaște îngustimea învățământului nostru din cauza mijloacelor materiale și a problemelor de ordin politic și social cu care se confrunta Școala românească.

El spune: „am zis și voi zice clerului român: învață nu numai în școală, dar în toată viața, citește necontenit cărți bune, mai întâi teologice, și în fruntea lor Sfânta Scriptură, fără de care, după cuvântul Apostolului, Duhul se stinge, ca candela din care sfârșește untdelemnul; citește cărți bune de științe umane, pentru că, cum zice Apostolul, procopseala ta arătată să fie întru toți și în toate. Când slujitorii bisericești pierd lumina științei, rămân întunecați sufletește, se abat la fapte vulgare, contradictorii chemării lor, cad în dispreț; credința și morala decad în popor, Biserica se disprețuiește. (…)

Învățați cât mai multe limbi străine, vechi și moderne, ca să vă deschideți calea către cărțile și literaturile națiunilor culte, din care să vă puteți tot mai mult cultiva inteligența, spiritul și inima; căci noi avem o literatură tânără și săracă în cărți bune, și cine rămâne numai cu literatura română nu poate progresa mult în știință, fie pe tărâmul teologic, fie pe al științei umane”.

Pentru a ajuta la prosperarea nivelului de carte făcut în școlile seminariale, episcopul Melchisedec s-a preocupat de elaborarea unor manuale care nu existau sau care erau foarte dificile pentru nivelul elevilor. Preocupările cărturărești ale episcopului s-au concretizat printr-o serie de manuale teologice, a cărei nevoie imperioasă era cerută de toți clericii. Dintre manualele scrise de acesta amintim: Manual de Liturgică sau servire de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe (1853), Manual de Tipic bisericesc (1854), Teologie Dogmatică (1855), Catehismul ortodox, Introducerea în Sfintele Cărți ale Vechiului și Noului Testament (1860), Teologie Pastorală (1862), etc. Aceste lucrări executate cu o măiestrie artistică și o lucrare deosebită asupra limbii române, aveau rolul de a lumina calea viitorilor teologi ce trebuiau să devină o adevărată oaste duhovnicească în rândul credincioșilor.

Dar nu numai lucrarea asupra manualelor îl face pe Melchisedec un mare educator, ci și propunerile sale pentru întemeierea învățământul superior, adică în legătură cu Facultățile de Teologie ce trebuiau înființate. El participă la elaborarea proiectului Legii Organice a Bisericii din 14 decembrie 1872, propunând înființarea unui institut teologic în capitală așa cum există în toate capitalele europene.

La Iași exista o Facultate de Teologie înființată în anul 1860, dar care a funcționat cu întreruperi. Același lucru este dorit și în capitala Principatelor Române, lucru realizat în anul 1881, pentru o mai bună pregătire a clerului. Proiectul său de lege prevedea burse pentru studenții eminenți, sugera așezarea ei sub conducerea unui decan care să o conducă cu pricepere și multă iscusință.

Toate aceste măsuri aveau rolul de a spori gradul de cultură al clericilor de mir și a celor care aveau în viitor să ocupe un scaun episcopal și să facă parte din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Toate aceste dorințe ale episcopului Melchisedec aveau să se realizeze dar în condiții mai grele deoarece lipsa banilor și certurile politice îngreunau buna desfășurare a învățământului din Țările Române.

Pe lângă activitatea de pedagog, Melchisedec s-a remarcat drept un savant desăvârșit prin studiile sale asupra istoriei patriei, mai ales că în vremea aceia, toate documentele erau scrise în limba slavonă, și lucrările sale de cercetare aduc un plus de lumină asupra istoriei românilor din zona Moldovei.

Dintre lucrările sale de istorie amintim: Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea menire dupre documentele Episcopiei și alte monumente ale Terrei scrise de episcopul Dunării de Jos (1869), Cronica Romanului și a Episcopiei Romanului (1874), Lipovenismul – adică schismaticii sau rascolnicii și ereticii rusești (1871), Înscripțiunea marelui Ștefan de la Mănăstirea Războieni (1882), Înscripțiuni bisericești antice armenești din România (1883), etc.

Lucrările sale sunt bine documentate și scrise în limba română. Prin aceasta el devine membru al Academiei Române, datorită muncii nesfârșite de cercetare în domeniul istoriei. De asemenea, el s-a remarcat și în cadrul arheologiei prin lucrarea din anul 1885, Notițe istorice și arheologice adunate de la 48 de biserici și mănăstiri din cele mai vechi din Moldova. În această lucrare el lucrează cu multă grijă asupra inscripțiilor slavone, grecești și românești de pe vase, cruci, morminte și pisaniile mănăstirilor vizitate în timpul păstorirea sale. El comentează și manuscrisele împreună cu cărțile vechi aflate în cadrul mănăstirilor.

Prin cele două monografii, cronici ale Episcopiei Romanului și a Hușilor, Melchisedec săvârșește o lucrare monumentală de cercetare asupra a două episcopii, ce mai târziu vor deveni una singură. Prima monografie, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea menire dupre documentele Episcopiei și alte monumente ale Terrei scrise de episcopul Dunării de Jos, scrisă în anul 1869, prezintă trecutul acestei episcopii înființată de Ieremia Movilă pe la anul 1598. Este prezentată cronologic istoria episcopiei și apoi episcopii ce au păstorit poporul de aici. Conține 181 de pagini pe care autorul le numește appendice, fiind bogată în date istorice și mai conține date despre Mitropolia Proilaviei cu episcopii ce au păstorit la această mitropolie. În prezent lucrarea sa a fost tipărită în anul 1990 sub îngrijirea părintelui Scarlat Porcescu.

A doua monografie, Cronica Romanului și a Episcopiei Romanului, scrisă în anul 1874 – 1875, folosește aceeași metodă ca la prima monografie, prezentând istoricul episcopiei, episcopii care au păstorit și legăturile lor cu poporul, cu episcopiile vecine, stare localităților. Lucrarea se bazează pe documente valoroase din limba slavonă, traduse de episcop și este dedicată poporului român. Alte monografii au mai fost dedicate P. S. Dionisie Romano, Episcop de Buzău, mitropolitului Antim Ivireanul, mitropolitului Filaret II al Ungro-Vlahiei.

Lista ar putea continua pentru a enumera lucrările omului de știință, Melchisedec Ștefănescu. N. Georgescu – Tistu face un studiu asupra lucrărilor episcopului și enumeră cărțile existente în biblioteca sa și cataloagele pe care acesta și le-a făcut de-a lungul timpului cu ajutorul cărților pe care le-a studiat. Trebuie amintit că majoritatea scrierilor sale se păstrează în cadrul Academiei Române, el fiind și membru al acestui for înalt de cultură românească. Melchisedec a studiat în diferite biblioteci, el păstrând cataloagele bibliotecilor consultate. El a redactat un catalog al cărților sârbești și rusești de la Mănăstirea Neamțului. Acest catalog cuprinde o descriere sumară a cărților existente în cadrul bibliotecii și o prezentare a lor. Episcopul a cercetat și Biblioteca Domnului Dimitrie Sturza de la Miclăușeni din județul Roman, în care aflăm amănunte despre moșia Miclăușeni și catalogul cu cărțile vechi din biblioteca acestuia.

Toate aceste cataloage trădează interesul acerb față de studiu și față de cultură a episcopului, cultură pe care a încercat să o dea și urmașilor săi prin intermediul reformelor din învățământul religios.

Activitatea lui Melchisedec s-a dovedit una prodigioasă prin activitatea care a desfășurat-o în cadrul Academiei Române. Este ales membru titular al Academiei Române la data de 10 septembrie 1870 la propunerea lui V. A. Urechia, împreună cu I. C. Massim și G. Sion pentru activitatea sa științifică în domeniul istoriei și arheologiei. La alegerea sa ca membru al Academiei, el nu a fost prezent deoarece era prins cu treburi importante la Guvern, dar în ședințele Academiei s-a prezentat mereu atunci când nu era la Divan, cu diverse articole, studii, prin care a păstrat același interes viu pentru carte și pentru culturalizarea poporului român. A arătat un interes crescut mănăstirilor de la noi din țară care nu fuseseră închinate dedicându-le un studiu intitulat O vizită la câteva mănăstiri și biserici antice din Bucovina, scris în anul 1882. În cadrul ședinței de prezentare a studiului său, afirma: „Mănăstirile noastre ne-au păstrat multe resturi din vechea cultură a românilor. Bisericile noastre, dacă nu în totul cel puțin în parte, reprezintă motive sublime de arhitectură cari și astăzi fac onoare geniului străbun. Pictura bisericească ne dă tipurile și modelurile, după care trebuie să se cultive la noi această artă. (…) Mănăstirile de asemenea prin monumentele lor istorice ne dau o mulțime de date spre a ne complecta și dezvolta istoria trecutului nostru în toate privirile. Academia ar face un mare serviciu culturii noastre intelectuale și artelor, dacă ar lua măsuri prin oameni competenți a se aduna toate resturile culturii noastre antice păstrate în mănăstiri și a se publica într-un volum, care să poată fi pus la dispozițiunea publicului, scriitorilor și a artiștilor români”. Grija sa pentru monumente este justificată de faptul că acestea conțin majoritatea informațiilor despre istoria noastră.

Din cele expuse mai sus, Melchisedec este în același timp și un savant și un pedagog strălucit prin contribuția sa adusă învățământului cât și istoriei. Crescut de mic într-o familie preoțească, familie unde cultura era realizată într-o măsură suficientă, el a dorit foarte mult să înlăture dificultățile cu care s-a confruntat atunci când era seminarist la Socola sau chiar mai mic prin școlile din sat a boierilor. Știa că această direcție este cea mai importantă dintre toate și că fără cultură, preoții aveau să fie depășiți și învechiți mai rău decât morții pe care-i duc la groapă.

Credea într-o Biserică Ortodoxă vie, pregătită în fața atacurilor protestante și ale sectelor rusești, care ar fi dus la destabilizarea echilibrului intern tocmai din cauza faptului că unii preoți nu aveau cunoștințele necesare pentru a păzi „turma” ce le-a fost încredințată. Geniul său s-a dovedit ca fiind un punct de răscruce în cultura clericilor, prin proiectele sale, dar mai ales prin intervențiile sale în viața politică, în realizarea marelui vis al întregii românimi: unirea celor două provincii istorice, Moldova și Țara Românească.

II. 2 Implicarea sa în lupta pentru unirea celor două Principate Române

Între anii 1853 – 1856 are loc Războiul Crimeei, încheiat cu Pacea de la Paris, prin care Moldova ieșea de sub sfera de influență a Rusiei țariste și reintra sub sfera de influență otomană. Prin Congresul de pace de la Paris din 1856 cele trei județe din sudul Basarabiei erau alipite Moldovei, Delta Dunării revenea românilor, iar cele două Principate intrau sub protectoratul Marilor Puteri.

În acest timp la Huși seminarul de aici era condus de arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, care la hramul catedralei episcopale, în data de 29 iunie 1856, a ținut o predică pro-unire în care a încercat să deștepte pe acei care sufereau din cauza opresiunii străine, adică pe românii de pretutindeni care se aflau de față.

Spicuind din discursul arhimandritului vedem că acesta era convins de necesitatea acestei uniri, chiar cu micile piedici puse din partea străinilor și a celorlalți compatrioți care se temeau de pierderea locurilor sau a prestigiului lor.

Melchisedec spunea în catedrală: „Ce voiești tu, noblețe română, floarea nației noastre care mai mult decât toți dorești a te interesa de fericirea patriei! Voiești oare ca în călătoriile prin țările civilizate totdeauna să fii silită a te rușina de tine însuți, să-ți ascunzi originea, să-ți tăinuiești nația și țara ta și să cauți a te ascunde sub o mască de grec, leah, ungur sau alt oarecare, afară de față cea frumoasă de român? Dacă aceasta este înjosire, apoi dă mâna cu noblețea soră din Valahia și atunci vei avea curaj a declara noblețea română înaintea noblețelor europene și acelea te vor saluta și stima după vrednicie.

Ce voiești, cinstite clerule român! Voiești oare să rămâi în ignoranță și dispreț de-a pururea și să privești cu întristare corupția și pierzarea sufletelor din neștiința legii lui Dumnezeu, pe care ești dator de a o predica oamenilor? …apoi dă mâna cu celălalt frate din Valahia și prin întrunite puteri să ne silim a merge pe urmele sfaturilor creștine, să înavuțim Biserica lui Dumnezeu, a patriei noastre, cea lipsită de pâinea cerească…

Ce voiți voi, negustorilor? Veți voi oare ca pentru siguranța persoanei și a averii voastre să alergați și în viitor la protecții străine în sânul țării voastre, ca în relațiile comerciale să vă rușinați a spune că sunteți români, și în țara voastră să fiți împiedicați și respinși de viclenia dușmană…?

Dacă aveți simț național, iubire de patrie și dorință de folosul vostru propriu, apoi înfiorați-vă de dezbinare și alergați la unire cu frații voștri din vecinătate, ca în unire să fiți tari și respectabili și steagul comercial al patriei să fluture pe mările lumii și să vă aducă bogățiile neamurilor.

Ce voiți voi, sătenilor? Voiți să fiți orbi întotdeauna, sclavi în rând cu dobitoacele, să robiți brațele voastre și să vărsați sudoarea voastră în folosul străinilor ce încalcă țara noastră când vor? Dacă nu voiți a lăsa aceste dureri și fiilor voștri ca moștenire și ca ei să vă blesteme în loc să vă pomenească, că i-ați născut; apoi strigați și voi unire cu frații voștri din Valahia și Unirea aceasta vă va deschide și vouă o cale luminoasă și vă va face să gustați din rodul dreptății și a libertății, pe care voi încă nu le-ați gustat de mult”.

Discursul acesta i-a înflăcărat pe oameni și, deoarece el se adresa tuturor categoriilor sociale, a fost primit și receptat bine de auditoriu. Drept urmare, în anul următor este ales deputat pentru divanul Ad-hoc din partea clericilor din Huși la data de 29 august 1857. Prima ședință a Divanului se va întruni la 22 septembrie 1857, în care Melchisedec propuse Unirea celor două Principate într-un singur stat numit România. În discursul de recepțiune, redactat de Ioan Kalinderu acesta afirma: „A fost un semn caracteristic al anului 1857, că întreg poporul a luat parte la mișcările de reînviere ce se manifestau atunci cu mare putere.

Întreg neamul românesc de la vlădică la opincă, era în picioare, cu mintea trează, cu sufletul aprins, cu inima plină de datoriile ce se i impuneau. Acei, care tăind departe de popor, nu urmărise și nu-l urmăreau în tainicul său mers și erau incapabili de a-i pricepe frământarea ce-l cuprindea, stăteau uimiți în fața semnelor viguroase de viață ce izbucneau din țărănime și din cler, două trepte ale societății ce se credeau înmormântate într-o nesimțire umilitoare și degradantă.

Impulsiunea decisivă a mișcării din 1857 a fost dată de cler și de țărănime, căci la reînvierea lor s-a aprins făclia reînvierii întregului popor. Când țăranul și preotul vroiau cu hotărâre unirea, cine se mai putea opune cu o influență hotărâtoare la avântul geniului românesc în prezentul imediat de atunci și în viitorul mai îndepărtat?”

În acest timp situația politică în afara granițelor țării nu erau tocmai favorabilă. La unirea Munteniei cu Moldova se opunea, în primul rând Rusia, care prefera ca Principatele să fie divizate pentru a le avea mai ușor în mână și pentru că se temea de partida națională. Se opunea, apoi, Austria care se temea că formarea unui stat puternic românesc să nu atragă celelalte provincii românești aflate sub stăpânirea ei.

Năzuințele Rusiei de dominare a Balcanilor au trezit opoziția Europei, declanșând Războiul Crimeii (1853), câștigat de Franța, Anglia, Turcia, Austria și Sardinia. Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedea – conform indicațiilor Împăratului Napoleon al III-lea, mare prieten și susținător al nostru – și, următoarele clauze privind Principatele : a) înlăturarea protectoratului rusesc, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porții, dar sub garanția Marilor Puteri ; b) restituirea părții de sud a Basarabiei (județele de la marginea Dunării, Cahul, Bolgrad și Ismail) către Moldova ; c) revizuirea Regulamentelor Organice și convocarea Divanurilor ad-hoc pentru consultarea dorinței românilor ; d) libera circulație pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre. Poarta, însă, înlocuiește pe foștii domnitori – Barbu Știrbei și Grigore Ghica – cu doi caimacani (locțiitori), Alexandru Ghica în Muntenia, patriot însuflețit de ideea unirii, și Teodor Balș, apoi Nicolae Vogoride în Moldova, acesta din urmă înțeles cu austriecii să împiedice unirea. Vogoride falsifică alegerile din Moldova. Protestul partizanilor unirii – în frunte cu maiorul Alexandru Ioan Cuza, deputat de Covurlui, și sprijinul Franței – prin consulul său la Iași – au dus la anularea alegerilor, unioniștii câștigând apoi alegerile.

Revenind la situația din țară, la 7 octombrie 1857, s-a votat unirea celor două Principate, prezentându-se Marilor Puteri la 9 octombrie un raport prin care se cerea neutralitatea țărilor române, unirea lor într-un singur stat numit România, principe străin și guvern propriu.

În 1856, între unioniști, la loc de frunte se aflau si reprezentanții Bisericii. De exemplu, arhimandritul Neofit Scriban, rectorul Seminarului teologic de la Socola – Iași, scria : „Patriot Român ! Fiu al creștinătății ! Până acum ai fost uitat de restul lumii, de celelalte națiuni. Providența este acum milostivă și astăzi se pune pentru tine o problemă de viață sau de moarte. Europa îți cere să răspunzi, ca român și creștin, vrei moartea sau viața ? Răspunde ! Răspunde ca român pentru ca lumea să știe că în vinele tale curge sânge nobil care fu gloria lumii întregi, răspunde ca și creștin, pentru ca lumea să știe că ești creștin”. Cu același entuziasm, tot în 1856, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, rectorul Seminarului teologic din Huși, afirma : „Cel care fuge de unire merge împotriva ideii generale a umanității, împotriva progresului, împotriva învățăturii lui Iisus. Dacă pentru românii Principatelor a venit vremea chemării lor la unire, este dovada că ei se afla pe scara progresului, că sunt chemați să urce scara pe care Iacob a văzut-o unind cerul cu pământul”.

În fruntea clerului unionist moldovean era Mitropolitul Sofronie Miclescu, frații Scriban, arhimandritul Victor Lemeni, preotul Constantin Butureanu din Dorohoi, călugării de la Neamț etc. Același lucru se petrecea și în Muntenia, unde Mitropolitul Nifon al Țării Românești spunea: „Avem o Patrie pentru că avem o Biserică” sau îndemna la unire în cuvinte ca acestea: „Viitorul se deschide acum în fața noastră. Faceți astfel încât țara să-l poată privi în pace și încredere. Gândiți-vă cu căldură la dragostea de Patrie ! Gândiți-vă cu dreptate la cei ce va vor urma ! Uniți-vă în același spirit frățesc și național.

Faceți, cu aceasta forța pe care o văd în inimile voastre, ca interesul tuturor să predomine pe cel al fiecăruia. Lăsați generațiilor viitoare bucuria de a citi, cu mândrie și fericire, numele vostru în istoria națiunii român!!”

Alegerile din 1857 sunt falsificate de guvernul în funcțiune (cel antiunionist), 70 de preoți nu sunt lăsați să voteze și multe alte nereguli duc la boicotarea scrutinului electoral și la anularea lui.

La Iași, la 7 octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu, reprezentantul partidei naționale, prezenta astfel doleanțele unioniștilor : 1) respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor ; 2) unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România ; 3) prinț străin,cu moștenirea tronului,ales dintr-o dinastie domnitoare europeană, ai cărui urmași să fie crescuți în religia țării (ortodoxă) ; 4) neutralitatea pământului Principatelor ; 5) Puterea legiuitoare încredințată unei adunări obștești în care să fie reprezentate toate interesele naționale.

Unirea Principatelor este validată în același an și ca domn este ales Alexandru Ioan Cuza, ca domn pentru fiecare dintre cele două provincii.

Inițial, Marile Puteri au cerut 2 domni pentru cele două Principate unite, dar printr-un vicleșug, Cuza a fost ales de două ori: odată în Moldova la 5 ianuarie 1859 și în Țara Românească la 24 ianuarie, același an. În tot acest timp, Melchisedec elabora la Divan propuneri legislative cu privire la situația nou creată, propuneri ce trebuiau avizate de Marile Puteri.

La diferite ședințe, Divanul ceruse următoarele: „1) Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice Chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinței și înțelegerea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor; 2) Înființarea unei autorități sinodale centrale pentru trebile duhovnicești, canonice și disciplinare”.

Asupra acestui punct a intervenit Melchisedec spunând în cadrul unui discurs că preoțimea laică trebuie să participe la Sfântul Sinod deoarece episcopii conduc pe preoții laici ce sunt mult mai mulți decât călugării, ei cunoscând mai bine suferințele lumii și nevoile lor.

Melchisedec se dovedește a fi un bun orator în cadrul ședințelor Divanului prin cuvântările sale unioniste ce aveau rolul de a înflăcăra pe cei prezenți. În 20 decembrie 1857, el ține o cuvântare în care subliniază și susține toate dezideratele cerute de clerul român potrivit timpului.

Prima cerință pe care el o face înaintea Divanului se referă la luminarea clerului, pentru că el este chemat să împartă lumină și dacă el nu este în lumină, cum va putea împărtăși și altora lumina; iar cea de-a doua se referă la starea materială a clerului, stare materială ce era precară în vremurile de atunci.

Până la realizarea unirii, Melchisedec a avut de luptat foarte mult cu elemente din afara Divanului dar și cu elemente din el care deveniseră antiunioniste.Unul dintre acestea era mitropolitul Moldovei. Divanul se închide la 13 ianuarie 1858 și Melchisedec pleacă înapoi la Huși, la seminar, unde începe o campanie pro-unire pentru reușirea idealului național.

În 1858 s-au ales deputații pentru proprietarii mici și târgoveți, iar cu această ocazie, Melchisedec ține un discurs înaintea lor, spunând:

„Cea dintâi datorie a noastră pe pământ este datoria către Biserică, care ne-a adoptat încă de la nașterea noastră, ne-a crescut și ne-a educat cu învățătura unei morale cerești; care sfințește toate momentele cele mari ale vieții noastre; prin care aducem lui Dumnezeu laudele și mulțumire noastre pentru binefaceri și care păstrează chivotul cel sfânt al speranțelor noastre temporale și eterne.

Providența divină v-a ales pe voi din mijlocul fraților noștri, care prin voi să lucreze mântuirea patriei noastre. Gândiți-vă că numele pe care-l scriu pe biletul de alegere are să fie o sentință dată de voi spre moartea ori viața fraților noștri și a patriei voastre.

Biserica se roagă, Patria se uită la voi întocmai ca osânditul la moarte, care tot speră achitare până la rostirea sentinței. Biserica așteaptă a vedea prin voi mântuirea sa și a fiilor săi”.

Cuvântarea este dominată de același spirit de responsabilizare a celor care vor să reprezinte pe alții înaintea tuturor. Predicile lui au răsunat din amvonul catedralei până ce acest vis al unirii s-a realizat. Realizarea unirii a fost privită de viitorul episcop de Huși ca o binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

După unirea Principatelor într-un singur stat el este însărcinat de Mihail Kogălniceanu cu treburile statului ca Ministru al Cultelor, numit la 30 aprilie 1860, fiind în Comisia pentru secularizarea averilor mănăstirești, comisie înființată în anul 1862. Situația care exista în țara noastră era sub orice critică deoarece existau mai multe mănăstiri care, atunci când au fost întemeiate de anumiți domni, au fost închinate călugărilor greci de la Muntele Athos sau Patriarhiei Ecumenice.

Problema nu consta în faptul că ele erau închinate ci în faptul că acei care le administrau, călugării greci, deveniseră lacomi și chiar asupreau pe români. Anual plecau din țară cu o sumă imensă de bani și cu multe valori ce luau de cele mai multe spre Grecia sau spre alte destinații mai puțin cunoscute.

Primul gând al lui Cuza a fost ca să fie pregătit un proiect de lege prin care aceste mănăstiri cu tot cu bunurile lor să treacă în grija statului, iar „închinarea” lor să înceteze, oprindu-se astfel abuzurile călugărilor greci. Melchisedec însă înfruntă îndărătnicia unora care afirmau despre el că e prea tânăr și că face parte din cler, iar clericii nu trebuie să facă parte din Divanul țării. Melchisedec, la sfatul lui Filaret Scribanul, își dă demisia, pe care Cuza o acceptă cu mare amărăciune, pentru că văzuse în el un om de bază în guvernul său.

Când Comisia pentru secularizarea mănăstirilor și-a început lucrările, Melchisedec era acolo pentru că el credea că prin acest lucru se vor pune capăt deficiențelor provocate de lăcomia unora și a altora. Problema secularizării mănăstirilor a creat nemulțumire în rândul grecilor care pretindeau că au acte de proprietate asupra mănăstirilor închinate. Ei refuză ajutorul acordat de stat pentru luarea acestor mănăstiri totodată devenind dușmani de moarte a lui Cuza.

Contribuția lui Melchisedec la realizarea unirii Principatelor a fost una majoră, el fiind sufletul acestei dorințe a întregii națiuni. Cuvântările sale adresate diferitelor categorii sociale, nobili, negustori, țărani, fac această unire atât de mult dorită să fie un element comun ce se sălășluiește în sufletele românilor din ambele provincii.

II. 3 Ierarhul, sprijinitor al tinerilor merituoși

Am văzut în subcapitolul II.2 cum Melchisedec s-a ocupat în special de învățământ și de educația preoților care, în concepția sa, trebuie să fie o „oaste” așezată înaintea poporului și care să călăuzească pe aceștia la mântuire. Dar el nu s-a limitat numai la a reforma învățământul religios, ci s-a gândit în primul rând că un învățământ de calitate se face cu un personal bine pregătit, iar această pregătire o puteau realiza în universitățile străine.

De-a lungul activității sale, episcopul Melchisedec Ștefănescu s-a arătat ca un susținător al tinerilor talentați și dornici de învățătură, trimițându-i pe aceștia la studii în afara țării.

Într-o cuvântare duminicală el afirma că tinerii ar trebui să consulte foarte mult în lucrările lor bibliografie străină deoarece literatura noastră este tânără și fără experiență și din scrierile celor din afara României se pot învăța mult mai multe lucruri. El fusese la rându-i tânăr și cunoștea nivelul la care se făcea carte în seminarul de la Socola sau în alte școli ținute de călugări și dascăli (cântăreți ai bisericii locale).

Simion Mehedinți făcea o analiză asupra calității învățământului din timpul lui Melchisedec: „dar și în seminarii, felul de viață rămăsese tot cam la nivelul celei de la catiheți: băetani, de la 14 – 15 ani, erau lăsați de părinții lor în gazdă pe la marginea orașului cu plată de 2 lei pe lună, pentru adăpost, iar hrana și cele de trebuință se aduceau tot din sat. Săcușorul de făină era temeiul învățăturii. – În eparhia Romanului, nefiind încă drumuri de fier, seminariștii din Moldova de Jos aduceau pe cai, merinde de trebuință.

Unii veneau cale de poște, pe jos, ca să învețe carte la Roman… Câtă carte învățau, pregătindu-și singuri masa de toate zilele – când aveau cu ce – și trăind câte cinci, șase, clae peste grămadă, în câte o cocioabă de mahala, este lesne de închipuit”. Acest sistem de învățat l-a prins și marele Melchisedec, dar șansa sa a fost directorul Seminarului de la Socola, Filaret Scriban, care cu toată înverșunarea episcopului Meletie Lefter, a reușit a trimite pe eminentul elev la studii în Kiev, acolo unde exista Academia întemeiată de Petru Movilă.

Arhimandritul Melchisedec a învățat din exemplul protectorului său și a propus de mai multe ori în cadrul ședințelor Sfântului Sinod ca să fie trimiși tineri la studiu în afara țării, mai ales că el descoperise cât timp a stat la Kiev că în testamentul mitropolitului Petru Movilă era trecut ca la această Academie să studieze anual doi studenți din Moldova cu bursă de studiu.

Cu toate că existau aceste prescripții în testamentul său, ca prin banii lăsați drept moștenire, să studieze în fiecare an și doi români, Sinodul Bisericii Ruse nu a ținut cont de doleanța mitropolitului. Atunci episcopul Melchisedec a intervenit la Sinodul Bisericii Ruse și a cerut ca acest lucru să fie respectat, totodată realizându-se un schimb de studenți între cele două țări vecine.

În ședințele Sfântului Sinod din 16 octombrie și 5 noiembrie 1874, în ordinea de zi se discuta Proiectul de lege pentru seminarii, în care se propunea să nu mai fie primiți elevi la seminar decât din eparhia din care fac parte fiecare. În cadrul aceleași ședințe se afirma cu tărie de către episcopul Melchisedec al Romanului că: „Ne trebuie oameni pregătiți și de aceea putem să trimitem tineri care să învețe Teologia, cât se poate de mulți, până se va forma o pepinieră zdravănă; să-i trimitem în Rusia, și în Grecia că au școli de Teologie foarte bune; pe alții să-i trimitem în Germania, pentru că, învățătura, erudiția germană este de mare însemnătate; să avem în fine un număr de zece, douăzeci de oameni care să formeze o pepinieră sănătoasă; am mai zis ca acei tineri să învețe limbi multe. Ei trebuie să formeze literatura noastră, ca să îmbogățească ramul literaturii noastre bisericești”.

Trimiterea acestor tineri la studiu avea să se facă în urma unei selecții riguroase, pentru că în tinerii trimiși se investeau anumite sume de banii ce trebuiau să dea roade în viitor.

Se știe faptul că Melchisedec a reformat Seminarul de la Huși prin preluarea conducerii instituției, prin programul aplicat, prin eliminarea pedepselor corporale care mai mult îndobitoceau decât educau, iar în catedrala din Huși, când a ajuns episcop, a fondat un cor.

Acest cor era dirijat de unul dintre bursierii lui, Gavriil Musicescu, trimis de episcop spre a face studii înalte, și care s-a întors cunoscând muzica corală apuseană.Musicescu va fi apreciat chiar de către familia imperială a Rusiei,care îi va oferi postul de dirijoral.

Episcopului îi plăcea foarte mult să stea seara în catedrală și să asculte aceste concerte. „Repetarea cântărilor se făcea sub turnul clopotniței, iar uneori chiar în biserică. Bătrânul cu privirea blândă venea să asculte câte un conțert (așa cum auzeam și noi acest cuvânt ciudat). Multe urechi s-au desfundat atunci, rămânând cu înlesnirea de a memoriza bucăți întregi din muzica superioară a clasicilor”.

Pe lângă acesta, Melchisedec a mai trimis la studii, pe cheltuiala sa, în anul 1888, cinci tineri care studiau Teologia în Rusia și un al șaselea care studia Pictura bisericească, în aceeași țară. De asemenea, tinerii care studiau în Cernăuți au primit burse pentru a se putea întreține la studii.

Exemplele ar putea continua despre acești tineri pe care Melchisedec i-a susținut, dar scopul nostru nu este să facem o prezentare a listei bursierilor, ci a efortului depus de episcop în vederea susținerii acestor tineri. În desele sale cuvântări adresate clerului, cât timp a fost ierarh, el a încercat să îi facă pe aceștia să realizeze importanța unui cler bine pregătit, pe fondul atacurilor calvinismului din Transilvania și ale grupărilor sectare.

Melchisedec a așezat în fața națiunii întreaga sa avere pentru ridicarea acestui popor din negura în care zăcea de mulți ani. Unele burse au fost plătite chiar din buzunarul propriu, pentru că Biserica era lipsită de mijloace materiale, iar când nu era lipsită de acestea, era lipsită de interes din partea unor sinodali mai puțin pregătiți pentru locul pe care îl ocupau.

Constantin Mosor, în studiul său despre Viața lui Melchisedec Ștefănescu spune: „În persoana lui Melchisedec și personalitatea lui deosebită s-au îngemănat, ca într-un buchet, aproape toate trăsăturile și caracteristicile ierarhilor Bisericii noastre. Ca teolog, ierarh și păstor de suflete, el se situează în fruntea celor ce au ilustrat teologia românească specifică, în familia Bisericilor Ortodoxe surori și în deplină ascensiune mai ales după unirea Principatelor.

El se dovedește a fi în primul rând un teolog militant, înțelegând teologia ca o slujire activă a credincioșilor și nu a intereselor private. Activând la catedră ca un zelos și generos pedagog; pe amvon, ca un distins și orientat predicator al adevărului evanghelic, influențat și susținut de sentimente patriotice; în ședințele Sfântului Sinod, ca un organizator al vieții noastre bisericești pe baza canoanelor și a tradiției ortodoxe; în Senat, ca un specialist în probleme religioase; nu a uitat niciodată misiunea la care a fost chemat”.

III. Preocupările sale în domeniul

Liturgicii și al Tipicului bisericesc

III. 1 Problema revizuirii cărților de cult din perspectiva episcopului Melchisedec

Literatura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe etape, începând cu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, continuând apoi cu epoca tipăriturilor și terminând cu înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, moment în care limba literară se curăță definitiv de elemente slavone ce îngreuiau pronunția și fluiditatea limbii literare.

Până în secolul al VI-lea, alfabetul folosit de daco-romani era cel latin. Odată cu venirea slavilor pe teritoriul țării noastre, în cancelarii și în actele oficiale, limba slavă este folosită tot mai des, limba latină fiind abandonată.

Nu se poate afirma că limba poporului era slava ci doar faptul că erau împrumutate multe cuvinte din limba slavă precum și alfabetul chirilic. Motivația folosirii acestui alfabet era și de ordin religios, pentru că se încerca o catolicizare treptată a poporului român, și, ca să se împiedice acest lucru, s-a renunțat la alfabetul latin, preferându-se cel chirilic.

De-a lungul timpului, limba a suferit o serie de modificări, realizate și de episcopii sau diverse persoane ce tipăreau cărți în tipografii proprii sau înființate de domnitor, corectându-se astfel textul cărților.

Cele mai multe cărți tipărite la noi în țară erau bisericești, adică ele conțineau slujbele divine, cântări de la strană sau predici rostite de preoți sau episcopi. Amintim dintre tipărituri: Triodul, Penticostarul, Liturghierul, Mineiul, Ceaslovul, etc., scoase la lumina tiparului de diaconul Coresi, călugărul Macarie, Filip Moldoveanul, mitropolitul Antim Ivireanul etc., oameni ce s-au preocupat în special de aceste cărți spre luminarea poporului și spre ajutorarea clerului.

În secolul al XIX-lea, după Marea Unire a Principatelor Române, Biserica se confrunta cu o situație, nu tocmai nouă, aceea a nevoii de a revizui cărțile de slujbă, deoarece limba era considerată învechită și „de lemn”, iar poporul pricepea din ce în ce mai puțin din ceea ce se citea în biserică, dar mai ales de faptul că preoțimea nu mai cunoștea atât de bine alfabetul chirilic și cuvintele păreau arhaice.

Mulți dintre tinerii trimiși la studiu prin străinătate de Melchisedec luaseră contact cu civilizația de acolo și observaseră că alfabetul latin este mult mai ușor decât cel chirilic. La întoarcerea lor în țară, pretențiile lor culturale crescuseră și doreau foarte mult ca să se înlocuiască alfabetul și chiar să fie acceptate unele neologisme în limbajul bisericesc.

La mijlocul aceluiași secol, mitropolitul Transilvaniei Andrei Șaguna, tipărea la Sibiu manuale pentru seminar în limba română cu ortografie latină renunțând la alfabetul chirilic, dar păstrând acest alfabet numai pentru cărțile de slujbă.

Văzând episcopul Melchisedec ceea ce se întâmplă în privința cărților de cult și simțind dorința puternică a unora care doreau revizuirea limbii acestor cărți, s-a ridicat într-una dintre ședințele Sfântului Sinod din anul 1882 și a propus un Proiect de revizuire și editare a cărților bisericești, pentru a lămuri situația cu care se confrunta Biserica.

Trebuie amintit că episcopul se ocupase în cadrul Sinodului de anumite rapoarte întocmite asupra unei gramatici a lui V. Ionescu, pe care a categorisit-o ca fiind plină de greșeli. Timp de trei decenii în cadrul Academiei Române a existat un conflict între două partide: unul al principiului etimologic, adică cei ce susțineau limba latină, dar cu pretenții exagerate, și altul al principiului fonetic, având ca reprezentanți pe Vasile Alecsandri, T. Maiorescu, M. Kogălniceanu și pe episcopul Melchisedec Ștefănescu.

Revenind la ședința amintită, episcopul a făcut un proiect de lege prin care să fie revizuite cărțile de cult, dar asupra cărora trebuiau îndeplinite anumite condiții. El îți începe expunerea printr-o scurtă incursiune asupra istoriei literaturii la noi, evocând formele sub care s-a făcut literatură în provinciile noastre.

Literatura noastră este strâns legată de Biserică și de cărțile de slujbă pentru că, învățătorii satului erau în general preoții și dascălii din biserică. Majoritatea cărților tipărite erau cele de slujbă. Melchisedec afirmă: „Literatura noastră bisericească în timp de aproape trei sute de ani a făcut cele mai mari servicii națiunii noastre, pe de o parte prin răspândirea în popor a ideilor religioase și morale ale creștinismului, iar pe de altă parte, prin păstrarea unității limbii române la românii de pretutindeni”.

Școala se făcea doar în biserică sau pe lângă o biserică și de aceea primele învățături predate erau cele religioase și astfel fiecare copil învăța mai întâi Scriptura, care era de fapt singurul manual de citire, iar după aceea citeau în Ceaslov și celelalte cărți bisericești.

Limba pe care o folosea Biserica în predare era limba pe care o vorbea poporul, limbă pe care poporul a știut să o cultive și să o dezvolte în mod plăcut. Prin activitatea sa, Biserica este o adevărată Școala de cultură pentru întreg neamul românesc, mai ales prin cărțile pe care le-a tipărit.

Această activitate a Bisericii a fost însă îngreuiată de condițiile vitrege de trai ale poporului român , care era asuprit și constrâns din toate părțile de puteri străine, pierzând înlesnirea de a se ocupa de cultură și de tipărituri. Se știe că secolul al XIX-lea a fost unul dintre cele mai zbuciumate pentru Biserică mai ales din cauza războaielor din Balcani, dar care au dus la un final fericit pentru români, adică la Unirea Principatelor și puțin mai târziu, în 1877 la Independența României.

Din această cauză, Biserica se confrunta atât cu un deficit serios de cărți pentru cult,mai ales că nu se mai tipăriseră, ci și cu faptul că tot ce se mai găsea încă, avea o exprimare veche, arhaică, în condițiile în care limba suferise anumite modificări.Deși înțelegea dificultatea poporului în a păstra încă alfabetul chirilic,episcopul Melchisedec a recomandat prudență în ceea ce privește schimbările bruște,motiv pentru care,deși era un reformator în multe domenii,s-a opus tendințelor periculoase și radicale ale tineretului.

Tendința acestor tineri ar trebui curmată pentru a nu produce dezordine în Biserică prin schimbarea alfabetului și a unor cuvinte din cărțile de cult. Melchisedec dă exemple de cuvinte care au primit un nou înțeles, fiind trecute din slavă în română prin filieră greacă, pentru că erau mai ușor de pronunțat. Spre exemplu au fost înlocuiți termenii de Polunoșniță cu Miezonoptică, Svetilnă cu Exapostilarie, Slavoslovie cu Doxologie.

Înlocuirea acestor termeni din slavă a fost realizată de către mitropolitul Veniamin Costachi în cărțile de slujbă tipărite sub îndrumarea sa. Toți care au înlocuit în cărțile de cult anumiți termeni, au făcut-o treptat și nu dintr-o dată, pentru că s-ar fi confruntat cu o rezistență din partea poporului, așa cum s-a întâmplat cu Rascolnicii ruși.

El spune: „Biserica ținând seama de aceasta nu trebuie să se răbească cu inovațiile, ci trebuie să ofere posibilitatea poporului să se obișnuiască cu formele cele noi și ea le va primi când vor deveni proprietate a poporului, iar purificarea se va face treptat și nu pripit sau radical”.

Curățirea s-a realizat treptat de-a lungul timpului în aceste cărți pentru că poporul necunoscând foarte bine realitățile culturale, ar fi creat o revoltă împotriva îndreptării unui lucru necesar de îndreptat. Frazele slavone din edițiile mai vechi au fost curățate ușor-ușor prin înțelepciunea unor oameni ca mitropolitul Andrei Șaguna, Veniamin Costachi, Antim Ivireanul, etc., care au lucrat cu grijă la acest proiect.

Cât privește alfabetul latin și cel chirilic, Melchisedec este de părere că nu trebuie să se renunțe la alfabetul chirilic deoarece este alfabetul în care s-au scris toate cărțile de cult până acum.

Acest lucru este considerat de episcop ca fiind ilogic și fără de înțeles, dăunător pentru viața literară a Bisericii. Face o scurtă incursiune asupra introducerii alfabetului latin începând cu Veniamin Costachi și apoi cu Andrei Șaguna, dar menționând faptul că ei au introdus limba latină doar în operele personale și nu în cărțile de cult ale Bisericii.

„Alfabetul latin a devenit organul cel mai potrivit pentru păstrarea unității limbii naționale la toți românii și prin urmare cel mai potrivit pentru destinația cărților bisericești. Prin acest alfabet străbunii noștri ne-au predat ideile, învățăturile și povățuirile lor, credința și nădejdea lor în viitorul țării și al nației lor”.

Melchisedec nu este împotriva acestui alfabet, care face parte ontologic din ființa neamului român, dar consideră că încă nu a venit momentul pentru a se înlocui alfabetul chirilic pentru că s-ar pierde foarte mult. Drept urmare, el hotărăște ca să se realizeze următoarele: „Eu propun comisiei Sfântului Sinod menținerea alfabetului vechi pentru cărțile bisericești române și pe viitor, căci cu acest alfabet sunt scrise documentele care umplu arhivele noastre publice și particulare, precum și toate inscripțiile noastre monumentale. De la introducerea alfabetului latin, trebuie să mărturisim cu durere, că citirea acelor cărți și scrieri s-a neglijat cu totul și se găsesc o mulțime de tineri din școala nouă care nu știu să citească pe cărțile scrise și tipărite cu chirilice.

Dacă s-ar tipări cu litere latine numai cărțile trebuitoare pentru cult, citirea cu chirilice s-ar părăsi și uita în curând, iar clerul nostru ar fi lipsit de o mulțime de izvoare din care trebuie să-și îmbogățească cunoștințele sale teologice, morale și istorice. Este așadar de neapărată nevoie ca cărțile bisericești să continue și pe viitor a se tipări cu alfabetul chirilic, pentru ca măcar clerul să nu fie nevoit a părăsi cartea din trecut și a o preda generațiilor viitoare. Voim ca Biserica să fie în această privință o arhivă vie a monumentelor noastre literare din trecut”.

Episcopul nu se arată pe sine ca fiind împotriva alfabetului latin în sine pentru că acest alfabet este unul folosit de limba vorbită a poporului român, care, chiar dacă este neștiutor de carte dar știe că originile sale sunt latine.

Grija cea mai mare a lui Melchisedec este cu privire la cărțile bisericești care trebuie îndreptate dar fără a se schimba alfabetul pentru că s-ar risca pierderea unor documente originale prin faptul că nu s-ar mai găsi tineri care să le traducă și atunci ar fi păgubit neamul românesc cu istoria sa.

Melchisedec, în finalul proiectului său, propune Sinodului următoarele: „1) Se declară întrebuințarea și pe viitor a alfabetului chirilic pentru toate cărțile bisericești necesare la săvârșirea cultului divin al Bisericii Ortodoxe Române. Forma și ortografia lui modernă pentru cărțile bisericești se va determina la timpul cuvenit de către Sfântul Sinod.

2) Să se înființeze în capitala României o tipografie pentru editarea treptată a cărților bisericești după cum trebuințele Bisericii vor cere.

3) Se va institui un comitet compus din persoane competente, care să posede cunoștințele teologice și lingvistice necesare pentru traducerea cărților bisericești din limbile în care au fost scrise, și din care ele s-au tradus în limba noastră, spre a putea verifica acele traduceri și a le perfecționa, unde trebuința ar cere.

4) Comitetul de revizuire al cărților bisericești se va conforma următoarelor reguli:

Va confrunta cartea de revizuit după originalul după care a fost tradusă.

Va compara această traducere și cu alte traduceri făcute mai înainte după acel original (întâi în limba română și apoi în traducerile din late limbi) mai ales la locurile dubioase, echivoce, ori neprecise și va prefera acea traducere, care se va părea mai potrivită cu originalul său, și dacă va fi nevoie, va face o nouă traducere.

Să se observe ca în limba română să fie exprimate ideile originalului cu exactitatea gramaticală, logică și teologică.

Termenii teologici și cei bisericești stabiliți de sinoade și Biserică pentru exprimarea dogmelor și a rânduielilor bisericești, să fie traduse cu cea mai scrupuloasă atenție, adoptând la nevoie chiar termenul original și învestindu-i cu forma română, spre a înlătura perifrazele cele de prisos.

Frazele vor fi redate în limba română cu fidelitate și exactitate.

La exprimarea ideilor în românește să se respecte principiul popularității limbii atât de mult respectată de vechii traducători români. Biserica, deși eminamente conservatoare, este totodată și o mare școală pentru popor, unde el se cultivă și intelectual și moralicește și învață treptat și idei și expresii. (…)

5) Revizuirea cărților bisericești se va începe de la cele mai puțin voluminoase la cele mai des întrebuințate, precum sunt: Orologiul (Ceaslovul), Evhologhiul (Molitfelnic), Liturghierul, Psaltirea, Evanghelia, Apostolul, apoi vor urma cele mai voluminoase precum: Octoihul, Triodul, Penticostarul, Mineiele lunare, Tipicul, Biblia, etc. ”.

Am crezut de cuviință să reproducem aici hotărârile episcopului Melchisedec Ștefănescu în legătură cu revizuirea cărților pentru a sublinia felul cum se realizează această corectare și îndreptare pe viitor. El dorea tot binele pentru Biserică și pentru cărțile de cult. Știa că dacă la conducerea acestor comisii vor intra persoane mai puțin pregătite, suntem în pericol să ne pierdem istoria și multe documente importante.

Acest lucru i-a atras ură din partea unora,considerându-l rusofil și din această cauză este pârât regelui Carol I, mai ales că își făcuse studiile la Kiev și chiar făcuse o vizită de curtoazie în Rusia.

Personalitatea episcopului Melchisedec s-a impus în Sfântul Sinod, el venind mereu cu propuneri de proiecte pentru emanciparea preoțimii și a poporului. Unele proiecte erau duse la îndeplinire fiind considerate viabile, altele erau respinse, din cauza invidiei unora. Deasupra acestor interese meschine, Melchisedec a știut să se dovedească un patriot și un „om pentru oamenii din România”, punând deasupra intereselor sale interesul Bisericii și al nației sale.

III. 2 Manualul de Liturgică sau Slujirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe (Iași, 1853)

Biserica Ortodoxă Română a fost mereu alături de poporul român în toate bucuriile și suferințele sale prin clerul ce a apărat și mângâiat pe oameni cu cuvintele lui Iisus Hristos: „Veniți la Mine toți cei împovărați și Eu vă voi da odihnă vouă…”. Activitatea clerului de la amvon a avut succes de fiecare dată când era realizată cu foarte multă chibzuială și înțelepciune de către cei ce propovăduiau pe Cuvântul nefăcut de mână omenească, sporul lor fiind dat în mare parte datorită pregătirii lor teologice sub îndrumarea unor dascăli de renume ai timpului, dascăli ce au „cioplit” caracterele lor pentru a deveni „păstori de oameni” așa cum apostolii erau „pescari de oameni”.

Cei ce doreau înalta demnitate a preoției trebuiau să treacă prin mai multe trepte de studiu, fiind prezentați episcopului locului, iar apoi erau recrutați pentru a deveni slujitori ai lui Dumnezeu.

Însă această pregătire era într-un fel greoaie deoarece nu existau manuale, iar învățătura se făcea prin dascăli, așa cum am amintit mai sus, pentru a suplini lipsa manualelor. Episcopii râvnitori de carte s-au ocupat de redactare de manuale, dar după o perioadă în care Biserica își sătura setea de aceste cărți, exista o perioadă în care se dorea retipărirea lor,aceasta neputând fi realizată din lipsă de fonduri. Întocmirea de programe, de manuale, de comisii de examinare au constituit prioritățile respectate de cei care se ocupau de învățământul religios.

În domeniul Teologiei liturgice, s-au întocmit în decursul secolelor XIX – XX un număr de aproximativ de 32 de manuale, destinate învățământului teologic din seminarii, și mai complexe destinate învățământului teologic superior din facultățile de teologie.

La mijlocul secolului al XIX-lea protosinghelului Melchisedec Ștefănescu, care va deveni mai târziu episcop de Roman, scrie un manual foarte bine documentat în domeniul Teologiei Liturgice, intitulat Manualul de Liturgică sau Slujirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe, tipărit la Iași în anul 1853, potolind nevoia stringentă de manuale a seminariștilor și a viitorilor clerici ai Bisericii Ortodoxe Române.

Este primul manual de Liturgică apărut în secolul al XIX-lea, fiind urmat de cel al preotului Samuil Andrievici, (care va deveni mitropolit al Bucovinei), apărut în anul 1860 la Cernăuți.

Manualul de Liturgică își extinde sfera de cunoștințe și asupra cărților și obiectelor de ritual, fiind o expunere sistematică asupra noțiunilor de liturgică. Destinația lui este spre seminariile din Moldova, având aprobarea mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu, el este în schimb tipărit de două ori, odată la Iași, în 1853 și apoi la București, după Marea Unire, în anul 1862. Este tradus după Manualul de Liturgică a protoiereului Ioan Skvorțev, fostul său profesor de filozofie de la Academia din Kiev.

Este împărțit în cinci capitole și o precuvântare sau introducere din partea autorului în ceea ce privește lucrarea. Centrul lucrării îl constituie cultul divin, iar pe marginea acestuia sunt grefate obiectele folosite în cult ți momentele cultice din viața Bisericii.

În introducere Melchisedec vorbește despre rolul Bisericii în procesul mântuirii noastre prin învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, Care a pus la dispoziția credincioșilor prin intermediul Sfintelor Taine, Trupul Său ca mod de unificare a credincioșilor, într-un singur trup, acel al comuniunii hristice. După Înălțarea la cer, Hristos a poruncit apostolilor să propovăduiască Evanghelia și să se roage pentru popor, botezându-i și învățându-i totodată, că odată ce se împărtășesc de Hristos cu vrednicie, să nu se teamă de nici un rău, pentru că El este cel ce-i veghează prin Duhul Sfânt. Biserica este limanul de scăpare și de mântuire a credincioșilor și totodată maica noastră ajutătoare și apărătoare în ceasul morții. Ea ușurează și liniștește conștiința cu puterea rugăciunii și a cuvântului lui Dumnezeu, Ea îl întărește prin cuminecarea dumnezeiescului Trup și Sânge.

Primul capitol este împărțit la rândul său în trei subcapitole, tratând despre cult și despre oficianții cultului divin. Primul subcapitol face o scurtă incursiune asupra originii cultului divin și despre formarea treptelor ierarhice, insistând să trateze despre fiecare treaptă în parte cu veșmintele lor și locul lor în Biserică. Veșmintele au un simbolism bogat în cadrul cultului. El le ia pe fiecare în parte: epitrahilul simbolizează „harul de sus ce este vărsat asupra preotului, asemenea mirului, ce se pogoară până la marginea îmbrăcămintei. După Sfântul Gherman, el înseamnă acea legătură de grumaz cu care a fost tras Iisus Hristos la muncire”; brâul reprezintă gătirea sfințitului slujitor a săvârși totdeauna serviciul divin, el mai însemnând și slujirea cu care s-a încins Mântuitorul prin care a spălat picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină; felonul, reprezintă hlamida cea de batjocură cu care a fost îmbrăcat Hristos înaintea lui Pilat. Acestea sunt veșminte pe care le poartă preoții în timpul serviciului divin. După prezentarea acestor veșminte preoțești, autorul continuă cu prezentarea celor arhierești, care este urmașul apostolilor și cel care conduce Biserica în mod văzut. Prezintă fiecare veșmânt în parte și simbolismul său:

„Sacosul are aceeași însemnătate duhovnicească ca și felonul. La început a fost veșmânt împărătesc, apoi fu dat patriarhului de Constantinopol, apoi trecut la ierarhi. Ierarhilor Moldovei fu dat întâia oară de împăratul bizantin Ioan Paleologul, împreună cu alte prerogative în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

Omoforul este cel care se pune pe umerii ierarhilor și închipuie oaia cea pierdută și aflată, adusă pe umeri. De aceea în vechime el se făcea din lână de miel. Aceasta este cea mai înaltă distincție a ierarhilor.

Vedernița este pentru înfrumusețare și înseamnă arma cea duhovnicească cu care trebuie să fie încins cel mai sus păstor.

Engolpionul reprezintă o închipuire a Mântuitorului sau a Maicii Domnului. Prin aceasta ierarhul își aduce aminte că trebuie să poarte pe Hristos în inima sa. În vechime, engolpiul (că așa se numea) era o cutiuță în care se puneau părticelele scoase din prescura în cinstea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu sau în loc de aceasta, se puneau și moaște ale sfinților și se purta la piept.

Sfânta Cruce pe care o pun arhiereii pe piept este o pecete a mărturisirii credinței pe care trebuie să o facă chiar cu prețul martiriului.

Mantia are patru table cusute în partea de dinainte care înseamnă cele două table ale Legii și cele două Testamente ale Scripturii din care arhiereul scoate învățătura, iar dungile trase pe câmpul mantiei închipuiesc râuri de apă vie care trebuie să curgă din gura arhiereului.

Mitra o purtau la început numai patriarhii Romei și ai Alexandriei. Ea reprezintă cununa de spini cu care a fost încununat Împăratul slavei

Paterița și cârja pastorală reprezintă semnul părinteștii privegheri asupra turmei.

Vulturul de sub picioarele arhiereului îi aduce aminte că el întru învățătură și viață trebuie să se arate turmei sale ca un vultur care se înalță deasupra tuturor celor de jos.

Dicherile și tricherile înseamnă lumina învățăturii evanghelice, mai precis dogmele de căpetenie ale acestei învățături: dogma Sfintei Treimi și dogma despre cele două firi ale lui Iisus Hristos.

Ripidele se făceau la început din pene de păun, iar acum sunt sub formă de heruvimi cu care se umbresc Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie după pilda heruvimilor care umbreau altarul în legea Vechiului Testament”.

În al doilea subcapitol autorul continuă cu prezentarea lăcașului de cult în sine, vorbind despre altar și despre cele ce se găsesc în el, despre cuprinsul rânduielilor și formele slujirii de Dumnezeu, împreună cu cărțile de slujbă.

Ultimul subcapitol tratează despre împărțirea cultului prin rânduiala divină, vorbind și de alte probleme de ordin liturgic, cum ar fi obiectul cultului și împărțirea serviciului divin. Toate slujbele divine au rostul de a ne îndrepta spre Dumnezeu pentru că acest cult al Bisericii noastre are un proeminent rol educativ, prin sfinții zugrăviți pe pereții bisericii și în icoane, dar mai ales prin cărțile bisericești de slujbă. La finalul subcapitolului, el enumeră pe sfinții care au scris cărți de ritual și primele cărți apărute la noi, în Moldova și Muntenia.

Al doilea capitol din lucrarea protosinghelului vorbește despre cele Șapte Laude bisericești, încununate de Sfânta Liturghie, fiind completate pe lângă prezentare cu o explicare și o tâlcuire a simbolismului acestora. Începând cu Serviciul divin de seară. El vorbește despre Vecerniei, prezentându-o ca „o slujbă de mulțumire, de cerere (căci ne exprimăm simțiri de pocăință pentru iertarea păcatelor și cerem ajutor de la Dumnezeu să ne ajute să petrecem timpul în sfințenie) și de laudă; fiind un imn de laudă adus lui Dumnezeu care a întocmit toate cu înțelepciune și cu bunătate”. Următoarea slujbă tratată este cea a Pavecerniței, slujbă de cerere pentru ca Dumnezeu să izbăvească sufletele noastre de atacurile vrăjmașilor nevăzuți în timpul somnului.

Serviciul divin de dimineață începe cu slujba Miezonopticii, când Mirele vine la ușă și bate, așa cum zice troparul Deniilor din Săptămâna Patimilor, de luni până miercuri.

Utrenia este tratată într-o secțiune separată insistându-se asupra istoricului ei, pentru că ea este slujba despre care mărturisea Pliniu cel Tânăr când spunea că acești creștini se adunau dimineața și se rugau lui Hristos ca unui zeu.

Noutatea lucrării lui Melchisedec constă în aceea că el aduce un plus de informație istorică și arheologică cultului divin bisericesc, prin digresiunile făcute asupra unor cântări și rânduieli existente. Astfel, aflăm că imnul Lumină lină este creația Sfântului Mucenic Antinoghen, iar troparele treimice de la Miezonoptică Duminicilor sunt alcătuite de Sfântul Atanasie cel Mare.

Ciclul slujbelor divine culminează cu Sfânta Liturghie, căreia autorul îi rezervă un subcapitol special tratând despre importanța ei, istoric, simbolism, pregătirea slujitorilor, etc.

Începe prezentarea cu o scurtă incursiune în istoria formării Sfintei Liturghii pornind de la Cina cea de Taină și până la cele trei modele liturgice existente în ziua de azi. Numirea de Liturghie vine din grecescul Λέιτος έργος, care înseamnă lucrare publică, fiind atribuit acest termen deoarece ea constituie lucrarea lui Hristos în cadrul Sfintei Euharistii prin care tot poporul este adus înaintea lui Dumnezeu și unit cu Hristos prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.

Face un scurt istoric al Liturghiei spunând: „Denumirea vine de la λείτος έργον care înseamnă lucrare publică. În Sfânta Scriptură înseamnă tot lucrul evlavios (II Cor. IX, 12) cu toată slujirea de Dumnezeu publică (Luca I, 23). În mod deosebit de numirea de Liturghie s-a atribuit acelei slujiri de Dumnezeu în care se săvârșește Taina Sfintei Euharistii. Cea dintâi Liturghie a săvârșit-o Mântuitorul la Cina cea de Taină.

De atunci neîncetat se repetă această Cină. (I Cor. XI, 26). Pe acest temei, Apostolii săvârșeau adunări de seară (în comunitățile înființate de ei) numite Cine de dragoste (agape) în cadrul cărora se cântau psalmi, cântări și se rosteau învățături și se înălțau rugăciuni de cerere către Dumnezeu pentru mădularele Bisericii.

Au circulat mai multe formulare liturgice, toate având la bază Liturghia Sfântului Iacob care se întrebuința în Ierusalim. Din aceste liturghii, Biserica Ortodoxă a primit numai trei: a Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigorie Dialogul. Aceste trei formulare liturgice au fost traduse la noi după Manuscrisele Bisericii din Constantinopol și de la Muntele Athos.

Sfântul Vasile spune că în Sfânta Liturghie nimic nou nu s-a adăugat afară de cele rânduite de Sfântul Irineu, de Clement al Romei, de Grigorie, făcătorul de minuni și de Dionisie Alexandrinul. Tot el spune că nimeni dintre sfinți nu a lăsat în scris vreun model pentru săvârșirea Liturghiei. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile cel Mare a expus în scris numai ce s-a săvârșit în scris până în zilele lui începând cu timpul apostolilor. Sfântul Proclu mărturisește că Sfântul Vasile cel Mare a scurtat Liturghia Apostolilor potrivit cu trebuințele creștinilor contemporani.

Liturghia Sfântului Ioan este o prescurtare a Liturghiei Sfântului Vasile, spre a lipsi de dezvinovățire pe acei creștini care nu voiau să ia parte la săvârșirea acestei mari Taine sub pretextul prelungirii ei”.

Vorbește despre Proscomidie prezentându-i originea din derivația cuvântului prescură, pe care credincioșii le aduceau ca ofrandă înaintea lui Dumnezeu, ca o jertfă nesângeroasă pentru iertarea păcatelor. Apoi, tratează despre cele două părți ale sfintei Liturghii, vorbind mai întâi despre pregătirea slujitorilor pentru dumnezeiasca slujbă.

Pregătirea pentru Sfânta Liturghie conține trei etape: pomenirea celor vii și a celor morți făcută de preot în cadrul Sfintei Proscomidii, Liturghia Catehumenilor și etapa pregătirii solemne pentru aducerea Darurilor spre a fi sfințite și sfințirea acestora. În centrul Sfintei Liturghii stă momentul sfințirii Darurilor, adică momentul când Hristos este prezent în mod real sub forma pâinii și a vinului pe Sfânta Masă.

Și în această secțiune, el inserează informații de ordin istoric, astfel, imnul Sfinte Dumnezeule (Trisanghionul), este introdus în cadrul Sfintei Liturghii din timpul și de către Justinian cel Mare, fiind realizat în urma unei viziuni minunate. El explică fiecare pasaj liturgic prezentând simbolismul său și de aceea mulțimea informațiilor dau calitatea operei.

Capitolul al treilea se ocupă cu rânduiala serviciului divin din sfintele sărbători, rânduială ce se prezintă aparte față de cea din zilele de duminică. Mai întâi vorbește despre sărbătoare în sine și care este rolul ei în viața cultică. „Sărbătorile întăresc credința, nădejdea și dragostea către Domnul și îi dispun spre o mai bună întrebuințare a darurilor dumnezeiești. Sărbătorile se disting printr-o mai mare solemnitate a rugăciunilor și a cântărilor și printr-o prelungire a lor. Toate acestea iau o formă mai înaltă pentru înălțarea duhului nostru la frumusețea lucrurilor celor slăvite ale lui și în templu a mai mare luminozitate.

Acest lucru este simbol al bucuriei duhovnicești și tip al luminii slavei dumnezeiești care se arată mai evidentă în sărbătorile creștine”. Subliniază momentele mai importante care fac deosebirea dintre slujba din zilele de duminică și cele în zile de sărbătoare, adică polieleul, Ceasurile Împărătești, privegherile, etc. El tratează despre sărbătorile cu dată fixă și despre cele dată schimbătoare, prezentând schimbările ce au loc datorită sărbătorii.

În capitolul al patrulea, autorul vorbește despre rânduielile slujbelor din Postul Mare, adică perioada Triodului, cu toate deosebirile sale. El subliniază frumusețea rugăciunilor specifice Postului Mare, cum ar fi, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne al puterilor…, care au ca drept scop de a călăuzi omul spre pocăință, spre recunoașterea păcătoșeniei fiecăruia dintre noi și mai ales a faptului că trebuie să ne îndreptăm viața noastră. „Duminicile Sfântului și Marelui Post sunt adevărate trepte de înălțare spirituală pe calea înfrânării și nevoințele postului, iar slujbele din Săptămâna Patimilor învăluite de mister sunt momente de copleșitoare emoții în care retrăim aievea drama patimilor și a morții Fiului lui Dumnezeu”.

În ultimul capitol, al cincilea, Melchisedec vorbește despre slujirea lui Dumnezeu în diferite cazuri și nevoi ale creștinilor, adică despre slujbele ce se fac cu diferite ocazii, la cererea unuia sau a întregului popor, dar care nu fac parte din Cele Șapte Laude. Acestea sunt Sfintele Taine și Ierurgiile. Sfintele Taine sunt prezentate în funcție de aplicarea lor, astfel, Taina Botezului este grupată cu cea a Mirungerii, iar celelalte sunt prezentate separat, ca mijloace de exprimare a vieții religioase prin care creștinul se poate apropia de Dumnezeu și uni cu El, devenind „fiu prin har”.

Înainte de a încheia scurta prezentare a manualului observăm că stilul de prezentare a informațiilor este sistematic, în centrul lucrării fiind așezată ideea subtilă prin care este evidențiat rolul principal a Mântuitorului de a săvârși Sfintele Slujbe, în mod nevăzut, iar preotul este elementul văzut care oficiază dar care nu are putere de la sine pentru acest lucru decât prin ceea ce i-a dat Hristos. O lată trăsătură esențială este conținutul mistagogic al lucrării, autorul urmărind să surprindă rolul esențial al cultului divin, adică educarea creștinului în viața Bisericii.

Manualul de Liturgică sau Slujirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe reprezintă un pas important făcut în direcția dezvoltării vieții liturgice și cunoașterii acesteia mai bine de către clerul ortodox român. Ortodoxia reprezintă comuniune, iar această comuniune nu se dovedește mai bine decât în cadrul cultului creștin, cult îmbogățit de frumusețea simbolismului existent în ortodoxie.

Fiecare gest, fiecare act, fiecare cuvânt are un corespondent într-o mișcare cerească a îngerilor pentru că slujbele Bisericii terestre au ca drept corespondent slujbele cerești din Împărăția lui Dumnezeu. Atunci când preotul rostește epicleza și când se roagă pentru binele poporului, îngerii stau lângă el și duc rugăciunea la Tronul divin asemenea fumului de tămâie care se ridică mlădios spre cer.

Viitorul episcop al Romanului, protosinghelul Melchisedec Ștefănescu, prin osârdia sa, a dorit foarte mult ca preoții săi, și nu numai ai săi, tot clerul Bisericii Ortodoxe, să fie bine pregătiți, să știe să lămurească pe oamenii ce privesc muți la frumusețea cultului ortodox. Știa că dacă acești oameni nu ar avea călăuzitori printre simbolurile cultice, ar uita și s-ar îndepărta de frumusețea aceasta pe care, din păcate, nu o înțeleg. Călăuzitorii pot îndruma pe credincioși doar dacă știu calea, iar calea le-a fost deschisă prin manualul pus la dispoziție de marele academician, Melchisedec Ștefănescu.

III. 3 Manualul de Tipic al Bisericii Ortodoxe (Iași, 1854)

Pregătirea viitorilor slujitori cunoaște două etape în viața seminarială în domeniul Liturgicii și a rânduielilor bisericești: mai întâi se studiază Tipicul Bisericii, adică rânduielile slujbelor divine, iar apoi se aprofundează aceste rânduieli prin studiul Liturgicii generale și speciale, în ultimii ani de studiu.

Protosinghelul Melchisedec, la un an după ce scoate Manualul de Liturgică, editează și Manualul de Tipic, ca o completare a ceea ce editase cu un an înainte. Acest manual apare tot sub binecuvântarea mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei, tipărit la Iași în 1854, și apoi retipărit la Roman în anul 1877.

Nevoia de o asemenea carte era cerută de elevii seminariilor pentru că nu exista o uniformizare a cultului, din cauză că manualele traduse până atunci erau traduse din limba rusă fără nici un adaos de originalitate și deveniseră greoaie și dificile de înțeles.

Manualul este alcătuit din patru capitole care tratează sistematic ca și opera precedentă, despre istoricul slujbelor fiind menționați imnografi și compozitori de rugăciuni și cântări, și de asemenea, modul cum s-au format aceste cântări.

Partea introductivă vorbește despre definiția obiectului în sine, prezentând totodată cum au contribuit fiecare sfânt părinte al Bisericii la formarea cultului divin. „Originea slujirii lui Dumnezeu este de la Mântuitorul Hristos, care în cursul celor patruzeci de zile până la Înălțare, a vorbit cu Apostolii cele despre Împărăția lui Dumnezeu, deci fără îndoială și despre rânduielile slujbelor bisericești”.

În secolele III – IV, s-au introdus slujbele Miezonopticii și a Ceasurilor zilei, iar psalmul 141 conține Rugăciunea care se rostește seara la Vecernie, Lumină lină. Sunt menționați Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, ca cei mai mari liturgiști ai secolului al IV-lea, Roman Melodul, cel ce a scris și compus o serie de tropare și condace, dintre care cel mai cunoscut este Condacul sărbătorii Nașterii Domnului, Sfântul Andrei Criteanul, autorul Canonului de pocăință care se cântă în prima săptămână din Postul Mare și în joia săptămânii a V-a, Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, care a compus diferite cântări și canoane bisericești, Sfântul Ioan Damaschinul, cel care a creat cele opt glasuri și Octoihul, etc.

Toate aceste nume de sfinți, părinți ai Bisericii fac parte din expunerea istorică asupra prezentării manualului.

Primul capitol cuprinde rânduiala slujbelor bisericești din zilele de rând ale săptămânii și din sâmbete.

Al doilea capitol cuprinde rânduiala tipiconală a slujbelor din duminici, având aici mai multe secțiuni în funcție de tipul duminicii: a) sunt duminici obișnuite, când rânduiala nu suferă nici o modificare; b) duminici, când există sfinți cu stihuri, și c) duminicile când sărbătorim pe Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice, când rânduiala suferă câteva modificări. Diferențele constau în adăugarea la Doamne, strigat-am… a mai multe stihuri, pe lângă cele a Învierii, se mai adaugă cele ale sfântului sau a Sfinților Părinți pe 6. O altă duminică care suferă o modificare în rânduială este Duminica Strămoșilor după trup a Mântuitorului Iisus Hristos.

Capitolul al treilea tratează despre Rânduiala bisericească a sărbătorilor, acestea fiind împărțite în două categorii: a) sărbători în cinstea Mântuitorului și a Maicii Domnului, și b) sărbători în cinstea unor sfinți plăcuți lui Dumnezeu.

Ultimul capitol, al patrulea, cuprinde rânduiala slujbelor bisericești din Postul Mare și a sărbătorilor din perioada Triodului. Rânduiala are câteva deosebiri deoarece cuprinde patru aspecte: a) rânduiala zilelor de rând, b) rânduiala sâmbetelor, c) duminicilor, d) sărbătorilor.

Sunt analizate fiecare slujbă în parte cu diferențele lor, trecută prin fiecare în parte în funcție de categoria în care sunt tratate. Este bine scris și bine sistematizat, fiind ușor de asimilat de cei ce-l folosesc. El este destinat nu numai elevilor de seminar sau Institut Teologic, ci în primul rând clericilor care simțeau nevoia unui astfel de manual ce le putea permite să facă slujbele divine în mod corect.

Această lucrare îndrumă pe credincios și pe cleric să participe și să realizeze cultul în mod corect. Viața creștină este o viață cultică, nicidecum una pasivă, ci una activă. Cultul face parte din formarea credinciosului și de aceea, Biserica a instituit perioadele cultului în funcție de calendar pentru ca drept măritorul creștin să trăiască cu alternanțe diferite viați lui Hristos prin Biserică.

III. 4 Cărți de cult: Rugăciunea Sfântului Ambrozie (1850), Psaltirea (1859) și Oratoriul (1869)

În afară de cărțile didactice enumerate mai sus și prezentate pe scurt, Melchisedec a tipărit și cărți de cult, pe care le-a tradus din limba rusă. Dintre cărțile de cult tipărite de Melchisedec amintim: Evloghiul sau carte de rugăciuni, Carte de Tedeumuri, Acatistul Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Psaltirea, Rugăciunea Sfântului Ambrozie, Liturghierul, Arhieraticonul, Tedeum la Duminica Ortodoxiei, Oratoriul, etc.

Toate aceste lucrări reprezintă efortul uriaș de a traduce din limba rusă și a le tipări pentru nevoile clerului și ale credincioșilor.

Vom trata aici despre trei lucrări mai importante, și anume Rugăciunea Sfântului Ambrozie, Psaltirea și Oratoriul.

Prima lucrare, Rugăciunea Sfântului Ambrozie, este o traducere din limba rusă executată în anul 1850. Nu se precizează despre care Ambrozie este vorba, dar se presupune că ar fi Sfântul Ambrozie al Milanului. Titlul lucrării și inițialele sunt scrise cu cerneală roșie, iar la sfârșitul lucrării există un pomelnic al viilor începând cu P. S. Filaret Scriban și un pomelnic al morților. Opera se păstrează în arhiva caselor Melchisedec din Roman.

Cea de-a doua lucrare, Psaltirea, a fost tradusă în anul 1857(8), fiind o traducere de calitate prin faptul că s-au folosit și variantele din limba franceză, italiană și germană. A fost realizată când acesta era director la Seminarul de la Huși. Limba este curățată de greutăți lingvistice, limbajul folosit fiind asemănat cu o imagine din vedenia profetului Iezechiel, în care acesta vede un câmp plin de oase. Așa era și limbajul din Psaltirea pe care a folosit-o la traducere.

El așează față în față expresii care îngreuiau pronunția, eliminând sensurile echivoce și redând limba română în frumusețea ei. Trebuie să ținem cont că era secolul în care limba română literară nu era atât de bine construită, deoarece trecea prin transformări profunde, transformări ce vizau înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin și eliminarea unor cuvinte prin înlocuirea lor cu neologisme din limba franceză.

Melchisedec înlocuiește anumite cuvinte din psalmi stârnind astfel revolta unora care susțineau că nu este permis a se înlocui cuvinte sfinte chiar pentru a se corecta un text. Iată un exemplu de psalmi îndreptați de Melchisedec:

a) În deșert este vouă a mânca… (CXXVI, 2) a) În deșert mâncați….

b) Află-se mâna ta tuturor vrășmașilor tăi… (XX, 8) b) Mâna ta va afla pe

toți inamicii tăi

c) Judecă mie, Doamne… (VII, 9) c) Judecă-mă Doamne…

d) Fericit bărbatul al căruia numele Domnului este nădejdea lui….(XXXIX, 6) d) Fericit bărbatul care a pus nădejdea sa în Domnul…

Împotriva acestor comentarii de prisos el afirmă că limba trebuie îndreptată deoarece nu se mai înțelege adevăratul sens al cuvintelor. Gerunziile urmate de un timp trecut a unor verbe constituie pleonasme. Mulțimea pleonasmelor fac ca fraza să fie dificilă și greoaie, furând din frumosul înțeles al psalmului.

Melchisedec prezintă iarăși în paralel pasaje din psalmi comparând sensul frazei din vechime cu cel îndreptat: a) Pofta inimii lui i-ai dat lui și de voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe dânsul…(XX, 2) a) Dorința inimii lui i-a dat și ceea ce au pronunțat buzele lui nu i-ai refuzat…; b) …dreapta ta să se afle peste toți care te urăsc pe tine (XX, 8), b) Dreapta ta va afla pe toți cei ce te urăsc; c) Nu mă voi teme de mii de popoare cari împrejur mă împresoară, c) Nu mă voi teme de mii de popoare cari mă împresoară…

El știa și limba ebraică și de aceea i-a fost ușor să compare termenii din versiunile folosite la traducere, păstrând totodată nu numai ideea originală ci și linia poetică existentă în cântare: „Mă încongiurase și iar mă încongiurase, dar în numele Domnului i-am sfărâmat”.

Melchisedec folosește cuvinte cu înțeles propriu acolo unde alte cărți bisericești folosesc anumite cuvinte în mod forțat sau cu un alt înțeles. Spre exemplu: „a) Că au plecat asupra rele; a) Că au plănuit rele; sau b) Cugetat-au sfaturi cari nu vor putea să stea; b) Cugetat-au sfaturi cari nu se vor putea împlini”.

El are grijă să elimine acele locuri din psalmi care nu au sens și care nu dovedesc o idee coerentă: a) Măcar că în chip trece omul, dar în zadar se tulbură… a) Cu adevărat, omul trece ca umbra, cu adevărat, în deșert se chinuiește…; b) Că-i vei pune pe dânșii dar întru cei rămași ai tăi vei găti fața lor…(XX, 8), b) Că-i vei pune pe ei pe fugă; în coardele tale vei pregăti săgeți asupra feței lor…

Din păcate, această traducere a lui Melchisedec a rămas în manuscris și nu a fost tipărită. Manuscrisul se păstrează în trei exemplare, unul în casa Melchisedec din Roman, unul în biblioteca Academiei Române,iar ultimul se afla în posesia P. S. Valerian Râmniceanul.

Manuscrisele au fost transcrise în anul 1874 de ierodiaconul Meletie Cristescu în alfabetul chirilic. Manuscrisul original nu mai există, citirea Psaltirii făcându-se în catedrală în timpul păstoriri lui Melchisedec la Roman după manuscris.

Cea de-a treia lucrare pentru cult scrisă de Melchisedec este Oratoriul, executat la cererea domnitorului Carol I, care a ajutat la publicarea acestuia.

Lucrarea aceasta a apăruta la București în anul 1869, când Melchisedec era încă locțiitor de scaun la Episcopia Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, și a cunoscut o istorie tumultoasă prin faptul că a scandalizat pe multe persoane ce făceau parte din cler. Protestul a venit datorită faptului că lucrarea apărea scrisă cu litere latine, fiind înlocuit alfabetul chirilic, și deoarece era o carte pentru cult, multora li s-a părut o nelegiuire ca o carte bisericească să fie scrisă în alfabetul latin.

Problema înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin a provocat multă vreme dispute în sânul Academiei Române, probleme alimentate de două curente: unul care era pentru alfabetul latin și motiva acest lucru prin originile latine ale neamului nostru, iar limba vorbită este predominant romanică, în detrimentul celei slavone, și un curent care susținea alfabetul chirilic, conservatorii, ce vedeau în înlocuirea alfabetului o tragedie cultural-națională.

Cu toate că Melchisedec era pentru alfabetul chirilic, el dovedește că această dorință a sa nu reprezintă un lucru retrograd ci doar mai multă precauție prin tipărirea Oratoriului în alfabetul latin.

Este o ediție de lux, scrisă cu caractere mici și chemare aurii, aspect grafic plăcut, pentru că era dedicată așa cum am amintit, regelui Carol I al României.

Cartea are opt pagini introductive, apoi 423 de pagini de conținut liturgic, terminându-se cu 111 pagini unde aflăm un sinaxar de peste tot anul în care sunt trecuți sfinți dar și evenimente importante din viața Bisericii Române. Această carte cuprinde rugăciuni de seară, de dimineață, diverse rugăciuni la nevoi speciale, acatiste, Tedeumul de mulțumire, tropare, condace și alte cântări. Pe lângă acestea, Oratoriul mai conține fragmente din Catehismul mitropolitului Veniamin și alte explicații la diverse slujbe sau acte liturgice.

Între paginile 334-336, el explică Rugăciunea domnească: „TATĂL NOSTRU, ai căruia fii suntem prin credința în Iisus Hristos, CARELE EȘTI temelia speranței noastre ÎN CERURI. SFINȚEASCĂ-SE NUMELE TĂU, ca să fim noi sfinți și neprihăniți întru dragoste, înaintea ta. VIE ÎMPĂRĂȚIA TA, ca îndreptându-ne prin harul tău, să fim stăpânitorii vieții veșnice după nădejde; FIE VOIA TA, harul cel mântuitor, care ne învață, PRECUM ÎN CER, a aștepta fericita nădejde, și arătarea măririi marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, AȘA ȘI PE PĂMÂNT, lepădând neevlavia și poftele lumești, cu înțelepciune și cu dreptate și cu evlavie să viețuim în veacul actual. PÂINEA NOASTRĂ CEA SPRE FIINȚĂ nu are ființă corporală, ci spre îndeplinirea necesității vitale, DĂ-NE-O NOUĂ ASTĂZI, nu de prisos, ci îndeajuns. ȘI IARTĂ-NE NOUĂ DATORIILE NOASTRE, ca tată iertând fiilor greșelile, iar nu ca judecător aplicând pedeapsă, PRECUM ȘI NOI, din deprindere răi fiind, IERTĂM DATORILOR NOȘTRI: cu cât mai vârtos vei face aceasta tu cel din fire bun. ȘI NU NE DUCE ÎN ISPITĂ, ca pericolul să nu ne ajungă; iar de ne va și ajunge ispita omenească, tu puternice Dumnezeule, nu ne lăsa a ne ispiti mai mult decât putem, CI împreună cu ispita, făcând și mântuire, ca să putem a o suporta, IZBĂVEȘTE-NE DE CEL VICLEAN; ca să nu se atingă de noi, lucrând tu întru noi totdeauna și cele ce sunt de voit și cele ce sunt de făcut întru bunăvoință. CĂ A TA, a Părintelui atotțiitorului ESTE ÎMPĂRĂȚIA, și a Fiului Răscumpărătorului PUTEREA, și a Duhului Sfințitorul MÂNTUIREA, în veci, Amin”.

El vorbește despre virtuțile cardinale și despre cele trei virtuți teologale: credința, nădejdea și dragostea, așezându-le în legătură cu Rugăciunea domnească, în sensul că prin împlinirea cererilor din Tatăl nostru noi vom putea să sporim în dragoste față de Dumnezeu și față de aproape și în credință, iar nădejdea va deveni mai puternică.

Noutatea conținutului constă în faptul că sunt adăugate aici rugăciuni pe care le citește preotul în cadrul Sfintei Liturghii, adică Rugăciunea plecării capetelor, rugăciunea care se rostește când preotul spune: Să luăm aminte! Sfintele Sfinților! ; și alte rugăciuni din Sfânta Liturghie.

O altă rugăciune cuprinsă în lucrare este cea a Crezului, la care episcopul Melchisedec afirmă că atunci când „creștinul zice Simbolul credinței el afirmă credința sa în:

Dumnezeu Tatăl, care a creat universul și toate făpturile și proniază totul;

În Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este a doua Persoană a Sfintei Treimi, născut din Tatăl mai înainte de veci; are toate atributele divine ca și Dumnezeu Tatăl, deopotrivă veșnic cu Acesta și împreună cu El Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute;

A doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul S-a pogorât pentru a noastră mântuire din ceruri și prin lucrarea Duhului Sfânt S-a întrupat în pântecele Fecioarei Maria;

S-a răstignit pentru mântuirea noastră și a pătimit, a murit și s-a îngropat;

A înviat a treia zi;

S-a înălțat la ceruri cu trupul și șade de-a dreapta Tatălui;

Că are să vină să judece vii și morții, după care se va începe și pentru omenire o ordine de lucruri eternă;

Creștinul crede și în a treia Persoană a Sfintei Treimi – Sfântul Duh, care este Dumnezeu adevărat ca și Tatăl și Fiul; se deosebește de Fiul numai prin purcederea de la Tatăl; El i-a inspirat pe profeți;

Crede că Domnul Iisus a întemeiat pe pământ o Biserică, sfântă, apostolică și universală pentru toate neamurile; de ce trebuie a se povățui creștinul în ceea ce privește viața spirituală;

Mărturisesc că fără Botez nu există iertare de păcate;

Crede că vor învia morții înainte de judecata universală;

După care va începe viața veșnică – pentru cei buni fericită, iar pentru cei răi de osândă.

Vorbește apoi despre poruncile divine, cele din Vechiul Testament și cele noi, adăugând la acestea obligațiile fiecărui creștin în parte pentru mântuirea sufletului. Amintește că Hristos ne va judeca după faptele creștine, faptele milei, care sunt mai bine plăcute înaintea lui Dumnezeu decât faptele exterioare nouă.

În finalul lucrării, este prezentat un Sinaxar al Bisericii Ortodoxe Române, frumos ornat cu diferite gravuri, și care conține la sfârșitul său un apendice Despre sărbători și Explicarea unor oarecare ziceri în Oratoriu. Sinaxarul uimește prin informațiile sale deoarece sunt menționați sfinții în zilele lor de prăznuire și apoi se face o zicere și despre situația acestuia pe tărâmul patriei noastre. În luna Ianuarie este sărbătorită pe „12 ianuarie Sfânta muceniță Tatiana, martirizată în anul 222.

Parte din sfintele ei moaște, anume capul, se află la Sfânta Episcopie a Argeșului (astăzi se păstrează în catedrala mitropolitană din Craiova)”; sau „la 8 aprilie – În această zi, în anul 1654, a răposat fericitul întru pomenire Domn al Țării Românești Matei Basarab, renumit prin înțelepciune, eroism și religiozitate. A domnit 21 de ani și a zidit 40 de biserici și mănăstiri. Miron Costin așa se exprima despre el: «Era Matei Domnul muntenesc om fericit peste toate domniile acelei țări, nemândru, blând, drept de țară, harnic, la războaie așa de neînfrânt și nespăimântat cât poți să-l asemeni cu marii și vestiții oșteni ai lumii»” sau „6 decembrie – Cel între sfinți Părintele nostru Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni († 330). O parte din sfintele sale moaște – palma și degetele de la mâna dreaptă se ală la biserica Sfântul Gheorghe – Nou din București. Această prețioasă relicvă este dăruită de familia Cantacuzinilor mănăstirii Comana, de unde au fost strămutate la biserica menționată”.

Sinaxarul se ocupă de toți sfinții, dar asupra sfinților români sau care au moaște la noi în țară, el insistă. De asemenea el trece în sinaxar și evenimente istorice din trecutul țării noastre.

Oratoriul, deși a creat probleme odată cu tipărirea sa, a fost primită apoi cu foarte mare bucurie, fiind considerată o culegere de rugăciuni explicate și de învățături creștin-ortodoxe. Cu toate că a fost o lucrare la cerere din parte suveranului României, ea s-a adresat tuturor românilor ortodocși și nu numai regelui care era de religie catolică. Această lucrare a deschis drumul revizuirii cărților de cult, problemă despre care am vorbit în primul subcapitol al acestui capitol. Înverșunarea unora de a păstra alfabetul chirilic în cărțile de cult l-a făcut pe Melchisedec să devină conservator și să ceară în anul 1882, prin proiectul său, ca alfabetul chirilic să fie păstrat în cărțile de cult pentru a nu fi uitat și implicit s-ar fi pierdut o mulțime de documente scrise în chirilică.

III. 5 Problema calendarului în lucrarea

Biserica Ortodoxă și calendarul (1881)

Oamenii au fost creați de Dumnezeu pentru a conduce creația și Pământul. După ieșirea din Rai, oamenii au luat contact direct, un contact dur și nemilos cu natura, pe care au învățat să o conducă și să o respecte din ce în ce mai mult. De-a lungul timpului s-au născut oameni și au murit oameni, totul desfășurându-se ciclic, la fel ca și mersul întregii creații. Ca să înțeleagă mai bine natura și timpul ei, oamenii au construit și conceput așa numite calendare, care aveau rostul de a dirija cursul vieții unui om și al naturii înconjurătoare.

Cel mai cunoscut calendar al întregii lumi este cel făcut în timpul lui Iulius Caesar, care mai poartă numele de iulian, după care s-a ghidat întreaga lume timp de sute de ani. Odată cu venirea lui Hristos, lucrurile nu puteau rămâne tot așa ca înainte în privința calendarului, și astfel, în secolul al VI-lea, Dionisie Exiguul, un scit care trăia la Roma pune bazele unui alt calendar, calculând data începutului erei creștine odată cu data nașterii lui Hristos. Prin secolul al XVI-lea, papa Grigorie cel Mare repară calendarul acesta care se dovedea ineficient pentru că avea o întârziere de o zi la 300 de ani, ajungându-se în secolul al XVI-lea la 11 zile diferență față de ciclul solar al planetei.

În privința calendarului, la mijlocul secolului al XIX-lea, episcopul de Roman elaborează un studiu în care face o analiză a calendarului și în special a datei pascalei. Calendarul în sine conta prea puțin, pentru că timpul este relativ și se află în mâna lui Dumnezeu, dar data Paștelui era foarte importantă din cauza diferențelor ce existau între pascalia creștin ortodoxă și cea apuseană, acestea două diferențiindu-se de cea a evreilor.

Lucrarea vine pe fondul unor neînțelegeri stârnite în Stat de cererea Franței de a uniformiza calendarul pe care catolicii îl îndreptaseră din secolul al XVI-lea, dar care trebuia să treacă mai întâi de acordul Bisericii care vedea în acest lucru începutul unei schisme.

Episcopul face o prezentare istorică a datei pascale începând cu Biserica primară. După ce Hristos S-a înălțat la cer, apostolii au format Biserica și sărbătoreau Paștile ca iudeii. Se știe faptul că Hristos nu a serbat Paștile evreiesc pentru că tot ritualul îndeplinit de El la Cina cea de Taină nu aparținea Paștelui iudaic ci era o rânduială atipică, nouă pentru ucenici, un fel de a spune, de acum vom jertfi un altfel de Paște.

Creștinii din Biserica primară (secolul I – II) serbau Paștile pe data de 14 nisan, după rânduiala evreiască dar nu ca evreii. În acest timp, apusenii, adică Biserica Romei, serba Paștele în prima duminică după 14 nisan, spre a nu se potrivi cu evreii. Sfântul Policarp al Smirnei merge la Roma în anul 158 făcând o vizită papei Anicet și observă cum și când se serba Paștele în Apus, dar nu face caz de acest lucru respectând autoritatea locală a episcopului Romei.

Discuțiile dintre ei au fost împăciuitoare, și în urma discuțiilor s-a hotărât ca fiecare Biserică să serbeze Paștile după tradiția locală, lucru consfințit prin Sinodul de la Laodiceea. La sfârșitul secolului al doilea, episcopul Victor al Romei vine cu o propunere pe care o dezbate în cadrul unui sinod local spunând ca toți care nu sărbătoresc Paștele ca Biserica Romei să fie anatema.

Aceasta a fost prima tendință de extindere a autonomiei episcopului Romei asupra întregii Biserici creștine. Răsăritul creștin auzind de fapta lui Victor s-a reunit în cadrul unui sinod din Palestina și s-a hotărât ca mai departe Paștele să fie sărbătorit la aceeași dată ca până atunci contrar hotărârii arbitrare a episcopului Romei. Victor însă a renunțat la planul său și a dat pace răsăritenilor care se confruntau acum cu ura evreilor și răutatea lor. În urma acestor lucruri s-a hotărât ca Paștele să fie serbat la aceeași dată cu cel al apusenilor. Până la Sinodul I Ecumenic Paștele a fost serbat la aceeași dată în ambele Biserici.

Se știe însă că apusenii serbau Paștele în funcție de echinocțiul de primăvară care împărțea anul în două. În canonul 7 apostolic se interzicea cu desăvârșire să se serbeze Paștele înainte de echinocțiu, Biserica reglementând acest lucru pentru că: „Echinocțiul fiind hotarul despărțitor al anului, dacă am serba Paștele înainte de echinocțiu, atunci am face de două ori Paștele în același an, ceea ce nu se întâmplă atunci când serbăm după echinocțiu. Precum arată în Constituțiile Apostolice (cartea V, cap. 17), Paștele creștinești trebuie să urmeze după cel jidovesc pentru că mai înainte să urmeze preînchipuirea Paștelui creștinesc care este junghierea Mielului ce se face la Paștele iudeilor și apoi să urmeze ce se preînchipuia, adică moartea și învierea. Ca să nu serbăm Paștele în aceeași zi cu iudeii care serbau Paștele în orice zi a săptămânii s-ar îmtâmpla 14 nisan, de aceea s-a legiuit ca creștinii să-l serbeze în ziua Duminicii, iar când Paștele iudeilor ar cădea duminica, atunci creștinii să serbeze pe a lor în duminica următoare”.

Melchisedec continuă expunerea cu Sinodul I Ecumenic și cu stabilirea datei pascale pentru întreaga creștinătate. La acest sinod, pe lângă condamnarea lui Arie pentru erezia lui, Sfinții Părinți au mai discutat și problema pascaliei, o problemă controversată ce făcuse multă tulburare în Biserică în secolul anterior. Conform hotărârilor sinodului, Paștele era serbat în prima duminică cu lună plină după echinocțiul de primăvară. Hotărârea Sinodului de la Niceea a fost aprobată de toată creștinătatea, chiar împăratul Constantin cel Mare a trimis epistole celor care nu fuseseră la sinod pentru a recunoaște hotărârile sinodului. Tot în acest scop s-a ținut la Antiohia în 341 un sinod pentru a întări cele hotărâte la Niceea în 325.

Problema nu era în calcularea Paștelui ci în felul cum era data echinocțiului în Răsărit și în Apus. Era diferență între cele două părți ale Imperiului Roman de câteva zile și de aceea existau și două date pascale diferite. Pentru Răsărit, echinocțiul era calculat de Alexandria, marele centru astronomic al lumii antice, și el cădea la 22-23 martie, iar în apus echinocțiul era calculat la 21-22 martie. Divergențele au continuat între Roma și Răsărit până în secolul al VI-lea când Dionisie Exiguul repară calendarul pornind cu anul 0 de la nașterea lui Hristos, punând astfel bazele erei creștine. Totodată este fixată și Pascalia pentru întreaga Biserică creștină.

Calendarul iulian după care mergea întreaga lume de aproape 2000 de ani, avea o deficiență la calcul pentru că Sosigene, creatorul calendarului fixase ziua la 23 de ore 59 minute și 11 secunde iar în fiecare an acest calendar rămânea în urmă cu o zi la 300 de ani. În secolul al XVI-lea se ajunsese la un deficit de aproape 10 zile. Papa Grigorie cel Mare reformează și recalculează calendarul la 5 octombrie 1582, suprimă cele 10 zile și îndreptează calendarul. Calendarul îndreptat avea o precizie de măsurare a timpului mult mai bună și nu rămânea în urmă decât foarte puțin în mii de ani.

El este adoptat de către statele catolice, de Franța, de Anglia, Germania, Spania, în acest sens venind o propunere și Bisericii Ortodoxe în speranța că măcar acum se vor uni în modificarea calendarului. Dar acest lucru era imposibil în condițiile care se cerea o armonizare cu tipicul și slujbele Bisericii, fiind privit în Răsărit ca un mijloc de propagandă papistașă în vederea unirii.

Papa s-a adresat patriarhului ecumenic în privința calendarului, dar acesta a constat că e doar o problemă legată de știință și nu cu privire la vreo dogmă de-a Bisericii. Întrunește un sinod endemic la Constantinopol și în urma sinodului calendarul papei a fost condamnat, fiind pricină de răzvrătire. Hotărârea Sinodului din 1583 spunea: „o nouă încercare de novisme pe care s-a obișnuit arbitrarmente a le institui Biserica Romană. S-a recunoscut neregularitatea și în calendarul vechi și în cel nou, înaintea căruia cel vechi se distinge printr-o mai mare soliditate, iar ceea ce este principal este faptul că cu calculul cel vechi a putut până acum și poate și de acum încolo să păstreze regula serbării Paștilor stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, ceea ce este imposibil cu cel nou, așa că înțelepciunea astronomilor n-a putut să conglăsuiască combinările lor cele erudite cu așezămintele cele nestrămutate ale Bisericii.

Dar Biserica Ortodoxă, precum a păstrat aceste așezăminte, așa voiește a le păstra nestrămutate pe totdeauna…”. Prin canonul 8 al acestui sinod se hotărau următoarele: „Dorim ca cele hotărâte de Părinți în privința sfintei ți mântuitoarei sărbători a Paștilor să rămână neclintită și toți cei ce ar cuteza să strice așezământul sfântului și marelui Sinod Ecumenic ce s-a ținut la Niceea în prezența prea iubitorului de Dumnezeu împărat Constantin, așezământ ce se referă la sfânta serbare a Paștilor, să nu aibă comuniune cu Biserica și să fie depărtați de la ea, iar dacă cineva dintre protoșii Bisericii, episcopi sau presbiteri sau diaconi după această hotărâre ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor și tulburarea Bisericii să se izoleze și să serbeze Paștele împreună cu iudeii, pe unul ca acela Sfântul Sinod l-a osândit la înstrăinare de Biserică”

Biserica Ortodoxă a respins propunerea Bisericii Catolice însărcinând pe un călugăr renumit, Meletie Pigas, să cerceteze această problemă. El era însărcinat de patriarhul Alexandriei cu acest lucru. Meletie scrie mai multe lucrări împotriva calendarului îndreptat și conchide că acei care au făcut calendarul au știut de o eventuală inexactitate a lui, și dacă aceasta ar fi fost atât de importantă, ar fi corectat-o.

De asemenea, Părinții Bisericii aveau și cunoștințe de astronomie și ar fi intervenit în sinod dacă ar fi existat o problemă stringentă în acest sens și ar fi modificat data pascală în funcție de neregulile calendarului. Părinții Bisericii au dat în schimb un canon care interzicea să se facă Paștele înaintea celui evreiesc și din îndreptarea calendarului ar reieși acest lucru.

În urma cercetărilor efectuate de Meletie, se reîntrunește sinodul după 10 ani, în 1593, întărind din nou ceea ce s-a hotărât la sinodul anterior.

Îndreptarea calendarului s-a făcut destul de dificil și în lumea catolică. Ortodocșii din Ardeal când s-au unit cu catolicii au cerut deschis ca să își păstreze calendarul și să nu-l schimbe decât atunci când îl vor schimba și celelalte Biserici grecești.

În zilele lui Melchisedec Cuza a vrut să îndrepte calendarul după celelalte țări europene, dar a cerut mai întâi aprobarea Bisericii neamului. Biserica Ortodoxă Română a respins propunerea domnitorului de a îndrepta calendarul arătându-i că prin asta va provoca o mare dezordine în popor și nu va izbuti nimic. Această propunere era discutată și în cercurile de intelectuali ai Moldovei.

Melchisedec Ștefănescu afirmă în studiul său că „s-au ținut consfătuiri în casa lui Eliade Rădulescu, pentru a se dezbate problema calendarului. Toți s-au împotrivit intenției guvernului de a adopta calendarul papistășesc, militând pentru păzirea așezămintelor Bisericii Ortodoxe”.

Melchisedec înțelege rostul noului calendar îndreptat, dar așează deasupra calendarului unitatea Bisericii în cult și credință. Știe că acest calendar nu afectează dogmele dar preferă să nu provoace tulburare în popor din cauza greșelii unora de demult.

Vede în aprobarea calendarului o viitoare ruptură în cadrul Ortodoxiei, într-o Biserică creștină și așa sfâșiată de Marea Schismă. El conchide: „Calendarul gregorian răstoarnă cu totul rânduiala Paștilor și-i aduce adesea pe creștini să serbeze această sfântă și dumnezeiască zi în contră logicii umane și divine, adică când mai înainte de Paștele evreilor, când în aceeași durată de timp.

Calendarul gregorian este pentru astronomi sau pentru cei ce observă timpul, nu normă pentru Paști și sărbători ce s-a constituit de sinoade. Acceptarea calendarului gregorian înseamnă a ne dezbina de Biserica Ecumenică a Răsăritului, a cădea sub anatema sfinților apostoli și sfintelor sinoade”.

Prezentarea problemei calendarului se face într-o manieră științifică, tratând sistematic despre evoluția calendarului în Biserică. El a încercat să facă pe oameni să înțeleagă că introducerea calendarului îndreptat necesită multă înțelepciune din partea clerului și de aceea trebuie să se procedeze cu mare grijă.

III. 6 Tratat despre cinstirea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din Biserica Ortodoxă (București, 1890)

Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat la „plinirea vremii”, arătându-se nouă după chipul nostru, un Dumnezeu concret, palpabil, ca noi să ne putem mântui în mod real. Porunca Sa pentru noi a fost „să ne iubim unii pe alții”, dar mai presus decât aceasta, scopul nostru este să devenim sfinți, așa cum „El este”.

Hristos nea-a arătat calea prin care putem ajunge la sfințenie și ne-a arătat și ce înseamnă veșnicia, adică, locul unde toți drepții se odihnesc. Mulți oameni au ajuns la un grad de sfințenie prin osteneala lor ajutată în cea mai mare parte de Duhul Sfânt prin harul divin, căci fără har, omul nu poate face nimic în vederea mântuirii sale, și, cu toate că au murit, imaginea lor s-a păstrat în popor prin sfintele icoane, ei rămânând ca mijlocitori între noi și Hristos, fiind mesagerii rugăciunilor noastre.

Icoana este o prezentare vizibilă a unei persoane sau a unui eveniment. Ele sunt reprezentări sensibile, imagini plasticizate a unor persoane reale, o „fereastră către cer”, o poartă către eternitate. Icoana nu se referă la materialul din care e compusă ci la persoana care este zugrăvită pe ea, rolul ei fiind de a crea o relație între credincios și sfânt adică implicit, între credincios și Dumnezeu. „Natura originalului nu poate fi reprezentată vizibil, ci numai forma sau chipul său, de aceea și sfânta icoană rămâne numai o asemănare, un model sau o reprezentare a originalului. După natură, sfânta icoană se deosebește fundamental de prototip, de aceea nici cinstirea adusă prototipului nu poate fi identică, după esența și felul ei, cu cea adusă sfintei icoane”.

Întruparea Mântuitorului constituie principalul fundament al cinstirii icoanelor, prin faptul că Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră ca Om și astfel ne arată că și noi putem deveni asemenea Lui prin acceptarea învățăturilor Sale, dar și prin trăirea lor în viața noastră cotidiană. Neaplicarea acestora în domeniul practic al vieții noastre reprezintă doar o credință stearpă, neroditoare, pe care o au și demonii.

Cu toate că în Sfânta Scriptură se zice că pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată, în alt loc din Noul Testament se spune că Dumnezeu s-a arătat în trup și a viețuit cu noi, iar conform unei tradiții, El ne-ar fi lăsat chiar și chipul Său imprimat pe o mahramă. Această primă icoană, numită și „icoană nefăcută de mână omenească” se găsește în toate bisericile creștin-ortodoxe deasupra ușilor împărătești.

Episcopul Melchisedec Ștefănescu a scris o lucrare despre sfintele icoane, sub forma unui tratat, care vine ca o concluzie la Conferința teologică de la Bonn la care a participat în anul 1874, unde au fost reprezentanții mai multor Biserici creștine și care doreau o unire sau mai bine zis analizau posibilitățile unei uniri între Bisericile separate din cauza diferențelor dogmatice și liturgice.

Lucrarea apare în anul 1890 la București, iar scopul lucrării este de a scoate în lumină un tratat special dedicat acestor probleme. El spune: „Dumnezeu S-a făcut Om ca să îndumnezeiască omenirea. Sfinții fiind oameni, s-au îndumnezeit prin puterea divină a Mântuitorului Hristos, încât ei și în viața pământească și după strămutarea lor la cer, pot, prin puterea lor dată de Răscumpărătorul lumii, să facă fapte dumnezeiești, să săvârșească minuni și să împlinească cererile credincioșilor pentru mântuirea lor sufletească și trupească”.

Melchisedec face o scurtă incursiune în istoricul dogmei icoanelor pornind de la începutul creștinismului și până în zilele de astăzi. Ținem minte din Evanghelii că puterea lui Hristos de a vindeca pe oameni era foarte mare în sensul că era de ajuns o atingere de El sau umbrirea celor bolnavi și aceștia se vindecau pe loc (cazul femeii care avea scurgere de 12 ani). Această putere a fost transmisă mai departe apostolilor, încât „scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei… și toți se vindecau” (Fapte V, 15-16).

După ce au murit apostolii și lumea a văzut că puterea divină de a vindeca pe oameni s-a transmis prin sfintele moaște ale martirilor, acestea au fost puse la rang de mare cinste în Biserică, ele devenind elementare pentru constituirea bisericilor ca locașuri de cult.

În schimb moaștele nu puteau fi păstrate de orice credincios în locașul propriu, adică fiecare creștin să aibă sfinte moaște în casa sa, și de aceea creștinii au recurs la reprezentări sensibile ale imaginii Mântuitorului și a sfinților, la care se închinau, numindu-le icoane.

Cuvântul icoană înseamnă înseamnă imagine, chip, reprezentare și nu închipuire. La început creștinii se întruneau în catacombe datorită persecuțiilor, și în urma șederii lor în catacombe au rămas o mulțime de picturi murale, care zugrăveau pe Mântuitorul cu un miel ținut pe grumaz sau pe Maica Domnului cu pruncul Iisus sau alte sărbători și sfinți ai Bisericii.

Icoanele au devenit făcătoare de minuni pentru unii creștini, dar de fapt toate icoanele sunt făcătoare de minuni prin premisa că persoana sfântă zugrăvită mijlocește pentru cel ce se roagă la icoană înaintea lui Dumnezeu. Până în secolul al VII-lea icoanele au fost venerate în mod normal neexistând nici un conflict pe tema lor.

În schimb, creștinii în secolul al VII-lea s-au dat la multe abuzuri la adresa icoanelor printr-o cinstire eronată acestora. Drept urmare, împăratul Leon VII iconoclastul a demarat o acțiune împotriva icoanelor, cunoscută în istorie ca mișcarea iconoclastă. Această tulburare a durat aproape un secol, fiind sfârșită de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, în care s-au anatematizat toate ereziile de până atunci și a fost combătută erezia iconoclastă. Iconoclaștii porneau de la porunca a II-a din Decalog care spune să nu-ți faci chip cioplit. Ei considerau icoanele chipuri cioplite și de aceea trebuiau aruncate sau distruse, pentru că, ziceau ei, cădem în idolatrie.

Persoana care a scris cel mai vehement împotriva iconoclaștilor a fost Sfântul Ioan Damaschimul, ultimul Sfânt Părinte al Bisericii. Despre icoane el scrie în Dogmatica sa: „Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm și cinstim icoana Mântuitorului și a Stăpânei noastre și încă și a celorlalți sfinți și slujitori ai lui Hristos, să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu?

După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeiești, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel înfățișat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana și tipul celor cerești, dar mai degrabă al întregii creații? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ți-a fost arătat în munte”. Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul), nu erau lucrurile mâinilor omenești? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini și construit prin meșteșugul oamenilor Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar și pe cei care jertfesc demonilor” .

În urma Sinodului al VII-lea Ecumenic s-a reglementat ca nimeni să nu mai intervină vreodată împotriva cultului icoanelor. Hotărârea sinodului era următoarea: „Păstrăm fără șovăire toate tradițiile bisericești cele așezate pentru noi prin scrisoare sau fără scrisoare, dintre care una este și închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce concordă cu istorisirea propovăduirii evanghelice și care ne servește spre încredințarea adevăratei întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul.

Că cele ce una pe alta se arată, fără îndoială, una pe alta se explică. Aceasta fiind așa, mergând oarecum pe o cale împărătească, urmând învățăturii celei grăite de Dumnezeu a Sfinților Părinți și ai Tradiției Bisericii Ortodoxe, cu toată sârguincioasa observare, hotărâm asemenea închipuirii cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, a se pune în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfințitele vase și pe veșminte, pe pereți și pe scânduri, în case și la drumuri, cinstitele și sfintele icoane, scrise cu culori și făcute din pietre mărunte (mozaic) și din alt material capabil de acesta, precum icoanele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și ale neprihănitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, asemenea și ale sfinților îngeri și ale tuturor sfinților și de bărbaților cuvioși.

Căci cu cât mai adeseori se văd închipuirile pe icoane, cu atât cei ce le privesc, se mișcă a aminti și a iubi pe prototipurile lor și a-i cinsti prin sărutare și prin respectuoasă închinare, care după noi nu este adevărata închinare dumnezeiască, care se cuvine numai ființei dumnezeiești, ci cu o cinstire de felul acesta, care se dă închipuire cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și sfintei Evanghelii și celorlalte obiecte sfinte prin tămâiere și punerea de lumânări, care obicei cucernic îl aveau și cei vechi. Căci cinstea ce se dă chipului trece de la prototip și cel ce se închină icoanei, se închină ființei închipuite pe ea. Căci așa se întărește învățătura sfinților noștri Părinți adică tradiția Bisericii Ortodoxe care a primit Evanghelia de la o margine a pământului la alta”.

În această doctrină iconoclastă s-au ancorat mai târziu protestanții în secolul XVI când au negat icoanele afirmând că sunt chipuri cioplite și contravin poruncii a II-a din Decalog care spune: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru câte sunt în cer, sus, și câte sunt pe pământ, și câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeu tău, sunt un Dumnezeu zelos…” (Ieșire XX, 4-5), și le-au considerat chipuri cioplite.

Sfântul Ioan Damaschinul scrie în opera sa despre acest lucru: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milii Lui, s-a făcut Om cu adevărat pentru mântuirea noastră și s-a făcut Om, nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om și nici cum s-a arătat profeților, ci s-a făcut om în chip substanțial și real — a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălțat și toate acestea sau întâmplat în chip real și a fost văzut de oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfățișat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El și spre a căpăta învățătură noi, care n-am fost de față atunci, pentru ca fără să fi văzut, dar auzind și crezând, să avem parte de fericirea Domnului.

Dar pentru că nu toți știu carte, și nici nu se ocupă toți cu cititul, părinții au socotit ca să fie pictate acestea în icoane ca niște fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele.

În adevăr, de multe ori neavând în minte patima Domnului, dar văzând icoana răstignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mântuitoare, și căzând în genunchi ne închinăm. Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfățișat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii”.

Același lucru afirmă și Melchisedec în lucrarea sa, că închinarea se face către persoana zugrăvită și nu către materia icoanei în sine. El amintește de heruvimii pictați pe Chivotul Legii în Cortul Sfânt pe care evreii îi cinsteau cu deosebit respect.

Înaintând în istorie, Melchisedec vorbește apoi despre Sinodul de la Ierusalim și despre Mărturisirile de Credință atribuită lui Kiril Lucaris și cea a mitropolitului Petru Movilă. Prima mărturisire apare în anul 1633 la Geneva și este o mărturisire calvinizată atribuită lui Kiril Lucaris. Conținutul ei este trecut sub autoritatea patriarhului Kiril Lucaris, se pare de către un calvin pentru a i se acorda importanță. Mărturisirea nu este ortodoxă, respinge cultul icoanelor susținând că trebuie să slujim doar Creatorului, și nu făpturilor create care sunt zugrăvite în icoane. Protestanții mai invocă în argumentația lor Sinodul de la Elvira din anul 313 care respingea cultul icoanelor dar numai într-o anumită măsură.

Împrejurările sub care s-a ținut acest sinod au fost destul de bizare, în sensul că sinodul reglementa ca să nu se mai picteze chipul sfinților și al lui Hristos din cauza persecuției lui Dioclețian. Biserica Spaniei aparținea de cea romană și e de neconceput ca o Biserică creștină ca cea a Romei să fie împotriva icoanelor, mai ales că primii care s-au manifestat împotriva iconoclasmului au fost cei din partea Bisericii Romane.

Cea de-a doua mărturisire aparține mitropolitului Petru Movilă și este scrisă și aprobată în anul 1642 de către Sinodul de la Iași. Acesta scrie la întrebarea a 52-a din Mărturisirea sa: „Ce trebuie să socotim despre invocarea sfinților și dacă această invocare nu este contrară poruncii întâia a lui Dumnezeu? Mărturisim că cinstirea și invocarea sfinților nu este contrară poruncii întâia, că prin rugăciunile ce le facem către sfinți, nu se strică și nici nu se pierde puterea și autoritatea poruncii Decalogului, nici nu ne opunem înțelesului ei fiindcă cinstea ce se dă sfinților se înalță trecând la mărirea lui Dumnezeu, Căruia au bine plăcut sfinții prin credință și viețuind cu viață virtuoasă.

Deci, în adevăr, cinstim pe sfinții lui Dumnezeu despre care Scriptura zice: Iară mie foarte-mi sunt cinstiți prietenii tăi Dumnezeule. Și cerem ajutor de la Dumnezeu prin ei precum Dumnezeu a poruncit prietenilor lui Iov și să-l scoată credincios al lui pe Iov și să-l roage a aduce jertfă pentru dânșii și a se ruga pentru ei ca să li se ierte păcatul pentru dânsul. Și noi pe sfinții lui Dumnezeu nu-i cinstim latreutic (cu adorațiune), ci îi invocăm ca pe frații noștri și prieteni ai lui Dumnezeu, ca să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru noi frații lor și să mijlocească pentru noi la Domnul. Aceasta nu este contra poruncii Decalogului. Căci precum israelitenii n-au greșit invocând pe Moise să mijlocească să mijlocească pentru ei la Dumnezeu, așa și noi, nu greșim invocând ajutorul și rugăciunea sfinților”.

Pe lângă această mărturisire mai există una a patriarhului Dositei al Ierusalimului, scrisă în anul 1672 și aprobată în cadrul unui sinod local la Ierusalim. În Mrturisirea de credință a patriarhului Dositei este enunțat adevărul de credință ortodox combătând pentru totdeauna învățăturile greșite ale calvinilor ce produceau dezbinare în cadrul Bisericii Ortodoxe.

În ceea ce privește învățătura despre icoane Dositei afirmă: „Fiindcă sunt sfinți și Biserica Ortodoxă îi recunoaște de solitari, de aceea noi îi cinstim, ca pe prietenii lui Dumnezeu, care se roagă pentru noi înaintea Dumnezeului tuturor. Dar închinarea noastră adusă sfinților este de două feluri: una se raportează către Maica lui Dumnezeu Cuvântul pe care noi o cinstim mai mult decât ca pe o servitoare a lui Dumnezeu pentru că a fost Născătoare de Dumnezeu, cu toate că este cu adevărat roabă a lui Dumnezeu, ea este și Maica care a născut trupește pe Unul din Treime.

Pentru aceasta, o și mărim ca pe o mai înaltă decât îngerii și decât sfinții și îi dăm închinăciune mai mare decât ceea ce se cuvine unei servitoare a lui Dumnezeu.

Astfel de închinăciune cuviincioasă servitorilor lui Dumnezeu se raportează la sfinții îngeri, apostoli, prooroci, martirilor și în genere la toți sfinții. Afară de aceea, noi cinstim cu închinăciune lemnul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci pe care Mântuitorul a pătimit pentru mântuirea lumii, închipuirea viu făcătoarei Cruci, și de asemenea Sfânta Evanghelie, sfințitele vase în care se săvârșește jertfa cea fără de sânge; cinstim și slăvim pe sfinți cu amintirile despre dânșii anuale, cu serbări publice, cu zidirea sfintelor temple și cu prinoase.

Încă ne închinăm icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos, a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfinților; cinstim aceste icoane și le sărutăm și de asemenea închipuirile sfinților îngeri, precum lis-au arătat unora dintre patriarhi și prooroci; închipuim și pe Prea Sfântul Duh precum El s-a arătat în chip de porumbel. Pe sfinți îi cinstim în două chipuri: întâi în raport cu Dumnezeu, căci pentru El fericim pe sfinți, al doilea în raport către însăși sfinții fiindcă ei sunt chipuri vii ale lui Dumnezeu.

Pe lângă faptul că noi cinstim pe sfinți ca pe niște servitori ai lui Dumnezeu, noi cinstim sfintele icoane relativ, raportând cinstirea icoanelor la prototip; căci cine se înclină icoanei, acela prin icoană se înclină prototipului, aș că nici într-un chip nu se poate despărți cinstirea icoanei de cinstirea aceluia ce se închipuiește pe ea, ci una și alta rămân în unire, așa cum cinstea ce se dă trimisului împărătesc este nedespărțită de cinstea ce se dă însuși împăratului”.

Sinodul ratifică hotărârea dogmatică finală asupra cultului icoanelor contrar învățăturii protestante despre acestea. Această dogmă constituie o problemă ce nu poate fi înțeleasă de lumea protestantă și punctul pentru care cele două Biserici nu vor ajunge la o unire de fond între ele.

Melchisedec mărturisește cu strângere de inimă în finalul lucrării: „De atunci eu m-am convins că niciodată nu poate fi unire adevărată între Ortodoxie și protestanți, mai cu seamă datorită cinstirii icoanelor și sfinților”.

În finalul operei el tratează despre icoanele făcătoare de minuni de la noi, el cunoscând 18 icoane de acest fel. Face o scurtă prezentare a locașurilor de cult și felul cum sunt ele împodobite vorbind despre catapeteasmă și icoanele de pe ea, despre icoanele din Biserică, și despre ce înseamnă icoană făcătoare de minuni. „Orice locaș sfânt ca loc de adunare a avut întotdeauna după datina creștinească ortodoxă o catapeteasmă sau tâmplă adică un perete despărțitor altarului de templu, fie acel perete din lemn, fie din zid și cele trei uși”. Sunt prezentate apoi icoanele de pe catapeteasmă la rândul fiecăreia și ce prezintă ele.

Cultul icoanelor cunoaște o înflorire deosebită la poporul român prin cinstirea pe care aceștia o acordă icoanelor și prin evlavia cu care se închină la ele spunând diverse rugăciuni. Cea mai frecventă rugăciune spusă la orice icoană și cunoscută de tot poporul care nu știa carte era „Domne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, rugăciune care se numește în practica isihastă, Rugăciunea minții.

Icoanele își au sălașul în toate casele creștinilor fiind sfințite de preoți cu apă sfințită sau agheasmă și sunt așezate la loc de cinste spre răsărit, fiind centru sacrul al casei, acel axis mundi, în jurul căruia gravitează viața cotidiană a creștinilor. Ea este cinstită și prin așezarea unei candele sub ea ce rămâne permanent aprinsă, simbolizând candela credinței fiecărui creștin, pe care ei trebuie să o țină aprinsă așa cum fecioarele din pildă au întâmpinat pe Mire la miezul nopții. De cele mai multe ori, icoanele sunt dăruite la căsătorie tinerilor miri, cu imaginea unui sfânt ce devine patronul casei nou întemeiate.

Icoanele făcătoare de minuni sunt icoane normale dar care au făcut minuni de-a lungul timpului. Când poporul trecea printr-o perioadă grea, de foamete sau război sau boală groaznică, se făceau procesiuni cu icoanele acestea prin oraș sau chiar prin țară și urgia înceta în urma rugăciunilor fierbinți ale poporului și clerului. O altă minune făcută de icoana Maicii Domnului este lăcrimarea ei, semn că poporul s-a îndepărtat de Dumnezeu sau că vine vreo nenorocire asupra întregii obști. Aceste minuni au fost primit de popor cu mare dragoste față de Dumnezeu pentru milostivirea Lui de a face minuni pentru un popor atât de păcătos.

„La orice calamitate publică sau privată românul aleargă la rugăciune către Dumnezeu și către sfinții lui, face paraclise și acatiste înaintea sfintelor icoane, cerând mila și ajutorul lui Dumnezeu, iar la epidemie, la neplouare, când este amenințată localitatea de ciumă sau de secetă, poporul cel dreptcredincios face procesiuni cu sfintele icoane și rugăciuni publice unde înaintea sfintelor icoane toți îngenunchează și cer mila lui Dumnezeu asupra lor și aceste rugăciuni călduroase totdeauna se încununează cu rezultatul dorit, ceea ce întărește și mai mult credința și puterea sfinților, manifestată prin cinstirea icoanelor lor. În genere icoanele, sunt un mediu puternic de a aprinde și a deștepta credința religioasă în puterea cea miraculoasă a lui Dumnezeu și a intervenției sfinților la trebuințele și nevoile omenești”.

Episcopul Melchisedec Ștefănescu realizează prin opera sa nu numai o documentare istorică asupra dogmei cinstirii icoanelor ci și un studiu de etnologie religioasă prin studierea vieții creștine a poporului român în relație cu sfintele icoane. Poporul român este creștin prin definiție, creștinismul fiind o stare ontologică și nu o religie a sa.

Din cadrul acestui creștinism românesc, care se află între liberalismul grec și conservatorismul rus, icoana reprezintă un element important pentru dezvoltarea sentimentului religios. Bisericile pictate sunt „Biblia neștiutorilor de carte”, pentru că oamenii în simplitatea lor au cunoscut evenimentele sfinte și le-au înțeles adeseori mai bine decât cei care erau mai învățați.

Melchisedec făcea parte din popor și cunoștea realitățile acestea pentru că le trăise, și de aceea a considerat că e necesar un asemenea studiu pentru a aduce un plus de lumină asupra unei învățături elementare din Ortodoxie, învățătură atacată tot mai mult de calvini și protestanți.

Icoana reprezintă mijlocul de exprimare a cultului divin și fără icoane, nu putem afirma că avem un cult real în cadrul Bisericii. Prezența lui Hristos se face în simboluri și obiecte sfințite și destinate pentru un scop sacru, iar legătura omului cu El este mai puternică atunci când este palpabilă.

IV. Drept bisericesc – problematica din operele ierarhului de Roman

IV. 1 Lucrări mai importante; studiu de caz: Manualul de Drept bisericesc (1855)

Dreptul bisericesc derivă din dreptul cutumiar și are la bază învățătura de credință, consensul Bisericii și hotărârile Sinoadelor Ecumenice sau endemice. „Obiceiul de drept bisericesc se dă expresie într-un mod conform cu adevărul de credință, cu normele religios-morale ale Bisericii și cu îndreptățirile naturale ale oamenilor, unor rânduieli care par utile sau devin utile pentru viața bisericească și care nu sunt cuprinse în legile ei scrise, sau chiar dacă s-ar afla în contradicție cu acestea, apar mai potrivite sau mai folositoare decât acelea”. Acest obicei de drept este întărit prin sinoadele ecumenice și prin hotărârile sinoadelor locale.

La mijlocul secolului al XIX-lea episcopul Melchisedec Ștefănescu se arăta interesat de acest domeniu, scriind opere de drept canonic, dar mai presus de aceasta, participând la ședințele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și având o activitate prodigioasă în diferitele funcții ocupate în Ministerul Cultelor.

El s-a distins ca teolog și filolog în întreaga sa activitate culturală, fiind totodată un patriot și un om de stat, ce a ajutat la rezolvarea unor probleme cotidiene.

În ceea ce privește Dreptul bisericesc, el s-a afirmat în primul rând prin scrierea de lucrări ce privesc acest domeniu și prin scrierea sau traducerea unui Manual de Drept bisericesc, pe care nu l-a mai publicat, rămânând în manuscris. După acestea, el s-a arătat pe sine ca un energic apărător al Ortodoxiei românești, prin proiectele de lege susținute în cadrul Sinodului și prin contribuția sa majoră la realizarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Dintre lucrările sale în domeniul Dreptului bisericesc amintim: Cronica Romanului, Studiu despre ierarhia și instituția sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în genere și despre instituția sinodală a Bisericii Ortodoxe române în general, Papismul și starea actuală a Bisericii în regatul României, Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra calvinilor și Manualul de Drept bisericesc, în două volume. Pe lângă aceste scrieri sunt multe alte propuneri sau proiecte de lege pentru disciplina monahală, clericală, proiecte ce vizau reînnoirea spiritului Bisericii Ortodoxe Române și ridicarea calității vieții religioase și a cultului divin.

Vom încerca să tratăm câte puțin despre fiecare scriere în parte, insistând mai mult asupra Manualului care era ceva nou pentru Biserica noastră.

Cea mai importantă operă de cercetare a episcopului de Roman a fost Cronica Romanului, scrisă în anul 1874-1875, și premiată de Academia română ca o operă de cercetare asiduă în ceea ce privește istoria poporului nostru. Cu toate că ea trata doar despre Episcopia Romanul, ea făcea referire la toate actele care aveau legătură cu Moldova, teritoriu unde se află această episcopie. El vorbește aici despre ierarhia bisericească din trecut, începând cu epoca lui Alexandru cel Bun, și menționând că Biserica de aici se bucura de un fel de autonomie față de Patriarhia de Constantinopol, nefiind supusă jurisdicțional Constantinopolului. Compară alte acte aflate de el despre o posibilă jurisdicționare a Bisericii moldovene față de Biserica din Galiția, dar observă că acest lucru nu era posibil, pentru existau niște acte ce afirmau faptul că Biserica moldoveană n-a fost niciodată sub jurisdicție galițiană.

El se întreabă atunci de cine aparținea această Biserică din Moldova? Făcând o incursiune în istorie, Melchisedec observă că Biserica din Dacia era sub jurisdicția Justinianei Prima din secolul VI, ce avea sediul la Ohrida. În schimb istoria arată că Biserica moldoveană era în relații de vecinătate și nu de jurisdicționare a unei față de alta. Amestecul Patriarhiei de la Constantinopol era cu totul nedrept față de Moldova.

În cursul istoriei, Biserica din Moldova a tratat cu Patriarhia Ecumenică ca o Biserică autocefală, mai ales că ea primise acest drept din partea împăratului bizantin, Ioan Paleologul, căruia Alexandru cel Bun i-a dat voie să-i tranziteze țara în drum spre Occident unde avea să trateze o posibilă unire între latini și greci și un ajutor militar din partea Apusului în fața pericolului turcesc.

În anul 1723, mitropolitul Gheorghe al Moldovei a organizat un sinod în Moldova și îl convoacă fără aprobarea Patriarhiei pentru că el știa de autonomia Bisericii sale. Acest argument nu este luat în seamă de Melchisedec la început dar cercetând mai bine documentele a văzut că acesta nu greșea, sinodul s-a ținut și au fost după aceea transmise hotărârile sinodului și Patriarhie, așa cum se proceda la orice sinod local sau ecumenic, ca toată Biserica să știe despre ce s-a împlinit într-o parte a ei.

Cea de-a doua lucrare, Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra calvinilor, tratează despre sinoadele ținute în timpul lui Vasile Lupu în legătură cu Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă. Sinodul s-a întrunit la Iași în anul 1642, având la masa de lucru această mărturisire a ierarhului rus, dar de origine română. Biserica Ortodoxă fusese tulburată înainte de mărturisirea calvinizată atribuită patriarhului Kiril Lucaris, și în privința căreia se luase o hotărâre în cadrul unui sinod anterior.

La Iași, în dezbaterile sinodului s-a discutat și problema calvină ce devenise tot mai predominantă în Transilvania și amenința și restul țării. Episcopul Melchisedec face apel la un înaintaș vrednic de laudă pentru o lucrare monumentală asupra Moldovei, la Dimitrie Cantemir, spunând: „Cantemir nu spune nimic despre deliberările Sinodului de la Iași asupra acestui subiect, ci numai atât că Sinodul a admis cererea patriarhului și a subscris-o, că în urmă hotărârea aceasta sinodală a fost supusă tuturor patriarhilor încă și acelui de Ohrida cu care Biserica Moldovei stătuse în relații bisericești”.

Cererea pe care o aveau moldovenii se referea la alegerea unui ierarh moldovean și aprobarea lui de către Patriarhie și celelalte Biserici, nu în sens de subordonare ci doar ca recunoaștere.

Melchisedec citează pe Cantemir care dă o mărturie importantă despre starea Bisericii din Moldova: „Mitropolitul Moldovei ocupă în Biserica Orientală o poziție particulară pe care alți mitropoliți nu o au. El deși nu se numește patriarh, nu este supus nici unuia dintre patriarhi; că deși binecuvântarea o primește de la Patriarhul de Constantinopol, dar nu se poate nici alege, nici depune de către acesta și nu este dator precum sunt toți ceilalți mitropoliți să aștepte votul de la marea Biserică Constantinopolitană. Ci, după ce l-a întărit Domnul în scaun, cei trei episcopi ai Moldovei celebrează hirotonia și-i trimit Patriarhului scrisoare cu înștiințare că pe cutare sau cutare bărbat cucernic, îmbunătățit și învățat l-au ales Mitropolit prin chemarea ajutorului Sfântului Duh, iar nu în alt mod ce ar atârna de voința omenească.

Tot asemenea face și domnitorul într-o scrisoare particulară către Patriarh și-l roagă ca și cu binecuvântarea sa să întărească pe nou sfințitul în demnitatea sa, ceea ce Patriarhul nicidecum nu poate nega ci negreșit trebuie să împlinească voința domnitorului. Mitropolitul Moldovei este scutit de tributul ce se răspunde Patriarhului de către alți mitropoliți sub titlul de dajdie obștească și nu este îndatorit prin nici o lege de a întreba pe Patriarh despre lucrurile ce s-au săvârșit sau sunt a se săvârși în Biserica Moldovei. El are aceeași libertate în Biserica sa pe care o are și Patriarhul de Ohrida în eparhia sa”.

Expunerea lui Melchisedec pregătea visul Bisericii Ortodoxe Române, acela al autocefaliei față de Patriarhia Ecumenică. Cu toate că din punct de vedere canonic, Biserica noastră nu era subordonată Patriarhiei de la Constantinopol, tomosul de autocefalie nu exista, și Patriarhului îi plăcea să creadă că Biserica din Moldova era sub oblăduirea Constantinopolului.

O altă lucrare ce tratează probleme de drept bisericesc este Papismul și starea actuală a Bisericii în regatul României, scrisă în anul 1883 ca replică la starea clerului și la măsurile pe care statul ar trebui să le ia pentru a proteja clerul ortodox față de abuzurile Romei și a tendințelor episcopului ei de primat.

În legătură cu acest lucru el scrie: „La Roma se știe foarte bine că un popor nu poate exista fără religie și crezând că religie și Biserica Ortodoxă a românilor sunt pe moarte, meșteri cei iscusiți de acolo aleargă să le înlocuiască cu ale lor, pe care le cred nemuritoare și eterne. Pentru ce românii n-au suferit a se așeza în țara lor episcopi latini stabili, recunoscuți legal, când ei altminteri au fost atât de toleranți față de confesiunile creștine și chiar față de religiile necreștine?

Cauza nu este alta decât instinctul și năzuința conservării lor naționale, căci ei nu puteau înțelege existența națională izolată de religia lor națională. Cine atacă religia lor, atacă națiunea lor și devenea inamicul lor neîmpăcat. De secole ne urmăresc pe noi românii și încearcă mereu să facă pași înainte. De reușesc bine, ea merge mai departe; de nu, ea face pauză, lucrează în ascuns și apoi la timp iese pe față și așa necontenit”.

Năzuința catolicilor a fost mereu curmată de clerul ortodox care a apărat credința strămoșească prin doctrina sănătoasă, dreaptă și aplicată în viața slujitorilor Bisericii, ei devenind pilde pentru întreg poporul. Conservarea națională a ajutat poporul să treacă prin greutățile pe care le-a înfruntat de-a lungul timpului, iar religia lor constituie elementul cel mai puternic al vigorii neamului românesc.

Cea mai importantă lucrare de Drept bisericesc a lui Melchisedec Ștefănescu este Manualul de Drept bisericesc, care din păcate a rămas în manuscris, fiind păstrat în arhiva Academiei Române și în Casa Melchisedec Ștefănescu din Roman. Acest manual nu este o operă originală ci este o traducere după mai multe cursuri de drept rusești ținute lui atunci când era student bursier la Kiev. Este scris în anul 1855 când era profesor la Socola și conține o mulțime de informații referitoare la legislația existentă în țara noastră.

Este structurat sub forma a două părți, cea de-a doua nefiind încă terminată sfârșind brusc cu un capitol despre episcopi. Manualul are pe prima foaie ca titlu Dritul canonic, iar prima parte se intitulează Generală învățătură despre driturile originale sau primitive ale Bisericii, partea a doua, cea care nu a fost terminată, intitulându-se, Dritul canonic al Bisericii Moldo-răsăritene în special. Opera este scrisă cu alfabetul chirilic.

Prima parte încearcă să explice învățăturile primare din Biserica creștină cu referire la dreptul canonic și la prevederile acestuia atingând tangențial și problema Bisericii noastre.

El dă o definiție a Dreptului bisericesc și canonic spunând: „Dreptul în genere este totalitatea legilor și regulilor prin care se hotărăște organizarea unei societăți și relațiile reciproce ale feluritelor ei componente, precum și sfera activității fiecărui membru în parte potrivit cu scopul de căpetenie al societății”.

El așează la rădăcina acestei materii Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Canoanele Sinoadelor Ecumenice, a sinoadelor locale, endemice, precum și hotărârile Sfinților Părinți. Legislația Bisericii suferă modificări de-a lungul timpului din cauza schimbării societății și mentalităților, dar mai ales din pricina unor probleme noi apărute.

Autorul accentuează drepturile de căpetenie ale Bisericii, asupra cărora răspunde în două secțiuni mari în prima parte a manualului. Drepturile fundamentale ale Bisericii sunt dreptul lățirii (răspândirii), dreptul păstrării de sine, dreptul neschimbabilității, dreptul bunei organizări, dreptul învățării, dreptul ierurgisirii, dreptul diriguirii.

Primul drept, cel al răspândirii, se referă la faptul că Biserica reprezintă locul unde se realizează cunoașterea lui Hristos și că ea primește pe toți care vin către Hristos, lățindu-se până la marginile pământului.

Dreptul păstrării de sine reprezintă statornicia Bisericii până la sfârșitul veacului, păstrând învățătura lui Hristos prin rugăciune, răbdare și nădejde.

Dreptul neschimbabilității reprezintă premisa prin care Biserica nu poate fi schimbată de oameni după bunul lor plac, ea fiind o realitate obiectivă și nu subiectivă. Mijloacele de sfințire a oamenilor vor fi aceleași până la sfârșitul veacului.

Dreptul bunei organizări este mai mult o obligație decât un drept al Bisericii, pentru că Biserica este obligată să se chivernisească în ceea ce privește modul răspândirii învățăturii lui Hristos în lume.

Dreptul învățării are rostul de a atenționa Biserica că rolul principal al ei în lume este de a învăța pe oameni calea spre mântuire pe care Hristos a pus-o la dispoziția ei prin Sfintele Evanghelii. Tot ce poate Biserica învăța e numai cuvântul Mântuitorului, învățătura sa izvorând din predania lui Hristos ajunsă la noi prin Sfinții Apostoli și ucenicii lor.

Dreptul ierurgisirii este obligația Bisericii de a curăți pe oameni de păcate cu ajutorul Sfintelor Taine, prin Taina Spovedaniei, prin Taina Euharistiei, adică mijloace văzute prin care să fie împărtășit harul divin. Aceste forme văzute trebuie să aibă o rânduială prestabilită și să se desfășoare în cadrul bisericii sau în alte locuri stabilite de ierarhie.

Dreptul diriguirii reprezintă obligația Bisericii de a se conduce după anumite prescripții și ierarhie sacramentală, pentru că „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (Ioan XXVI, 15). De aceea, există o putere conducătoare văzută care să pedepsească, să recompenseze sau să dea anumite legiuiri. Puterea conducătoare din Biserică este deținută de ierarhia sacramentală dar care nu există fără poporul laic. Puterea bisericească conducătoare este de trei feluri: legislativă, adică cea care se ocupă cu disciplina bisericească, legile bisericești, care nu sunt privite ca dogme ci ca forme exterioare Bisericii pentru a păstra neîntinată învățătura de credință și buna funcționare a comunității, executivă, care se ocupă de aplicarea celor spuse în legile bisericești și judecătorească, care reprezintă puterea Bisericii de a judeca și a pedepsi pe cei care se abat de la dispozițiile Bisericii, având ca drept scop, păstrarea liniștii în Biserica lui Hristos. Se știe că în vechime, până la Cuza, preoții erau cei care judecau anumite pricini ușoare din cadrul comunității, cele mai grele fiind lăsate pe seama autorităților.

La sfârșitul primei secțiunii din prima parte el vorbește despre Relațiile dintre Stat și Biserică, acestea fiind două organisme ce trebuie să funcționeze separat, dar în spirit simfonic. Statul nu trebuie să aibă amestec în treburile Bisericii și nici invers, dar sunt obligate amândouă să conlucreze pentru binele societății. Scopurile celor două trebuie să unul singur, cu toate că mijloacele de lucru sunt diferite.

În secțiunea a II-a din prima parte, el tratează despre Istoria legislației și a juridicei bisericești, fiind o continuare a ceea ce s-a tratat până aici. El împarte istoria dreptului bisericesc în trei perioade.

Prima perioadă, Începuturile legislației bisericești, pornește de la Constituțiile Apostolice și Canoanele Apostolice. Canoanele Apostolice sunt în număr de 85, dar nu provin direct de la apostoli, fiind o compilație târzie din secolul al II-lea și așezat sub autoritatea lor pentru o mai bună receptare a lor. Cea de-a două lucrare menționată, Constituțiile Apostolice, sunt atribuite lui Clement Romanul, dar ele dispar odată cu Sinodul II Trulan (692), din cauza unor adaosuri eretice.

Perioada a II-a, Lățirea și înmulțirea legilor bisericești, prezintă legiuirile bisericești apărute în cadrul sinoadelor ecumenice și locale, dând exemplu la fiecare sinod de numărul de canoane emis de fiecare sinod în parte. Pe lângă aceste sinoade, au fost și Sfinți Părinți care au dat canoane, astfel Dionisie al Alexandriei, Petru, episcop de Alexandria, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Timotei, Chiril al Alexandriei, etc..

Perioada înfloritoare în munca legislativ bisericească se încheie cu ultimul sinod ecumenic, în anul 787, chiar dacă după aceasta au mai fost sinoade, acestea rămân cele mai importante dintre toate. În timpul acestor sinoade s-au hotărât toate învățăturile Bisericii, structurându-se dogmele ei și rânduiala canonică administrativă.

Perioada a III-a, Starea legislației bisericești și a juridicei în Biserica Greacă din veacul al IX-lea, se caracterizează prin formarea de colecții de drept canonic laolaltă cu legile civile, aceste colecții numindu-se nomocanoane. Cel mai important nomocanon este Nomocanonul lui Fotie, confirmat de un sinod de la Constantinopol din anul 920 și care a fost declarat obligatoriu pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Era compus din 14 cărți și avea în el toată legislația bizantină emisă de-a lungul timpului. Alte exemple de nomocanoane sunt cele ale lui Ioan Pustnicul care datează dinaintea celui a lui Fotie, mai târziu, nomocanoanele lui Ioan Zonaras, Teodor Balsamon și Alexie Aristen.

Biserica Greacă va consulta mai târziu în secolul al XIV-lea Sintagma alfabetică scrisă de călugărul Matei Vlastari și Prohironul care se transformă apoi în Pidalionul grecesc.

Legile după care s-a condus mult timp Biserica din Moldova au fost cele emise de Patriarhia Ecumenică, de sinoadele ecumenice și de alte sinoade locale. În schimb, Biserica noastră a trebuit să-și creeze o colecție proprie de legi și canoane după care să se conducă ca autonomă. Nu se cunosc la noi colecții de drept canonic sau vreun codex. Se știu doar sinoadele care au avut loc la noi în țară, cum ar fi cel de la Iași din 1642, Sinodul de la Suceava întrunit de mitropolitul Dositei prin care sa zis preoților să înlăture superstițiile care există în popor, iar în anul 1752, mitropolitul Iacob Putneanul ține un sinod prin care s-a hotărât ca nici un străin să nu mai ocupe scaunul mitropolitan.

Partea a II-a a manualului lui Melchisedec se intitulează Dritul canonic al Bisericii Moldo-răsăritene în special și unde autorul se ocupă de organizarea Bisericii ca instituție care e compusă din cler și mireni.

Mirenii au o triplă îndatorire, și anume: către Biserică, către aproape și către sine. Datoriile lor față de biserică sunt: „A asculta de ea, a păzi poruncile ei, a avea către ea cea mai mare dragoste și stimă, a căuta povățuire și sfătuire în toate nevoile sufletești și trupești…”.

Față de aproapele lor, creștinii sunt datori să fie cuviincioși, să ajute la nevoie pe cel aflat în grea încercare, să trăiască unii cu alții conform învățăturii Bisericii. Către sine creștinul are aceleași datorii ca până acum, scopul său fiind îndumnezeirea adică mântuirea sufletului și curățirea lui de păcate.

După ce vorbește despre aceste lucruri, el tratează despre ierarhia sacramentală, făcând un scurt istoric al lor. Nevoia introducerii ierarhiei a fost datorită faptului că s-a înmulțit comunitatea și riscau să se transforme totul în haos fără o bună rânduială. Din cler fac parte toate persoanele care slujesc la altar printr-o distincție specială dat lor prin Taina Hirotoniei. Nici unul dintre cei care nu sunt hirotoniți nu fac parte din cler și îmlicit din ierarhia sacramentală.

Din păcate, aici se întrerupe manualul lui Melchisedec, la capitolul despre episcopi, el fiind neterminat. Se presupune că ar fi fost continuat dar într-o lucrare de istorie și nu una de drept canonic bisericesc.

Vastele sale cunoștințe au fost aplicate în strângerea materialului pentru elaborarea manualului care venea în ajutorul studenților și elevilor. Distincția dintre normele juridice și cele religioase nu este realizată întru totul pentru că amândouă se referă la creștinii ce fac parte din comunitate.

Este destul să reținem modul în care face el distincție între normele cu caracter religios și moral, din tradițiile și datinile apostolice, și dintre cele cu caracter juridic, care apar mai târziu și se fixează în textul Sfintelor Canoane cărora, în mod firesc, le acordă greutate după conținutul lor, unele exprimând principii și adevăruri de credință care nu sunt supuse schimbării, iar alte fiind simple rânduieli determinate de împrejurări sau nevoi trecătoare.

Preocupările sale în domeniul Dreptului bisericesc s-au dovedit prin vehemența cu care și-a susținut proiectele în cadrul ședințelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate că ceilalți episcopi, colegi de sinod nu participau la lucrările sinodului pentru că datorită îngustimii lor nu vedeau eficiența lui, Melchisedec a propus mai multe proiecte legislative prin care cei care nu fac imagine bună Bisericii să fie excluși. Manualul său vine ca un temei a ceea ce el dorea, dar neputând fi terminat și publicat, el a rămas să zacă mai departe într-o arhivă sau bibliotecă uitată de lume.

IV. 2 Studii, memorii și luări de cuvânt cu privire la diferite probleme de Drept canonic

Biserica Ortodoxă Română a cunoscut o nouă pagină în istoria sa prin afirmarea episcopului Melchisedec Ștefănescu în cadrul ședințelor Sfântului Sinod prin regulamentele pe care a încercat să le impună clericilor și monahilor. În Sinod el a susținut vehement o reformă a clerului care în cele mai multe cazuri nu avea pregătirea necesară pentru funcția pe care o ocupau, calitatea actului săvârșit fiind de multe ori inferioară, și de aceea, propaganda calvină putea câștiga teren.

Melchisedec Ștefănescu s-a afirmat prima dată în timpul formării Divanului Ad-hoc pentru soluționarea problemelor legate de unirea celor două Principate. Propunerile legislative de atunci vizau: „1) Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice Chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinței și înțelegerea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor; 2) Înființarea unei autorități sinodale centrale pentru trebile duhovnicești, canonice și disciplinare”.

Prin aceste cereri el punea bazele unei autonomii ce exista din punct de vedere canonic pentru Biserica noastră. Bucuria unirii nu a adus și bucuria din cadrul Bisericii pentru autonomia ei, din cauză că cei de la Paris au refuzat propunerile Bisericii. Domnitorul A. I. Cuza a încercat să creeze un statut de autonomie al Bisericii prin atribuirea titlului de mitropolit primat celui de la București și constituirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe române, hotărâre ce nu a avut prea mare succes.

Melchisedec a fost însărcinat după Marea Unire cu portofoliul ministerial, devenind Ministru al Cultelor, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu. Ministeriatul său a fost de scurtă durată pentru că voci invidioase au atacat pe prelatul moldovean sub pretextul că un cleric nu poate face parte din Guvern și nu poate activa ca om de stat.

Cu toate că depășea pe mulți dintre cei care făceau parte din Guvern prin aptitudinile și calitățile sale, Melchisedec se retrage și înaintează demisia lui Cuza. El devine apoi membru în comisia pentru secularizarea averilor mănăstirești propunând ca episcopii să nu-și mai cumpere scaunele arhierești și preoția să nu se mai dea pe bani deoarece este un păcat și în fruntea Bisericii ajung oameni care fac de râs această instituție divino-umană.

În anul 1864, pe 3 decembrie, printr-un decret organic se constituie Sinodul Bisericii Ortodoxe Române prin care Biserica Ortodoxă Română devenea într-un fel autocefală, conducându-se prin propriul Sinod. „Într-adevăr primul act ce-l săvârșește această lege este declararea independenței Bisericii române (art. 1). Decretul Organic prevedea formarea unui Sinod general al Bisericii române, precum și formarea Sinoadelor eparhiale (art. 2). Sinodul general se compunea din mitropoliți și episcopii eparhioți și arhiereii români, din câte trei deputați aleși de fiecare eparhie de către clerul de mir și numai dintre preoții de mir sau persoane laice cu cunoștințe teologice. Sinoadele eparhiale se alcătuiau după același procedeu”.

Sinodul s-a întrunit de trei ori dar fără prea mare receptivitate din partea episcopilor. Ședințele au devenit mai dese după anul 1872 când s-au început pregătirile pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Până în anul 1885 Melchisedec a fost sufletul Sinodului în sensul că activitatea sa era cea mai bogată prin mulțimea de propuneri. În ședința din anul 1965 decembrie 29, Melchisedec susținea un proiect în ceea ce privește costumul preoțesc spunând: „După canoane două lucruri trebuie să se aibă în vedere: că îmbrăcămintea să fie modestă nu luxoasă, iar al doilea rând, să fie conformă cu obiceiul, adică așa cum s-a deprins lumea de demult a vedea pe preoți și călugări”În anul 1875 în ședința din 8 decembrie el propune o lege pentru salarizarea preoților și întreținerea clerului. În ședințele din 23 și 24 mai 1873 prezintă un proiect în Sinod privind disciplina monahală, pe 11, 12, 13 și 14 mai același an se ținea o ședință în care era prezentat un proiect de disciplină bisericească.

În anul 1872 s-a petrecut la București un eveniment ce a scandalizat Patriarhia Ecumenică. La 14 decembrie 1872 s-a dat „Legea pentru alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți precum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Bisericii autocefale Ortodoxe Române”. Odată cu această lege Melchisedec a propus ca să se înființeze o Facultate de Teologie la București, el ocupându-se special și de programul de studiu al studenților.

În același an la București s-a sfințit pentru prima oară Sfântul și Marele Mir, privilegiu pe care îl aveau doar Patriarhiile istorice ortodoxe. Melchisedec a cerut rânduiala sfințirii Sfântului și Marelui Mir de la Cernăuți când a fost într-o vizită protocolară și la 10 iunie 1882 s-a sfințit Mirul și la noi.

Acest lucru a supărat pe Patriarhul Ecumenic pentru că se considera că Biserica din Țările Române era sub jurisdicția sa. Auzind de acest lucru și de alte învinuiri care se aduceau românilor,în special clerului, Melchisedec întocmește un memoriu prin care apără pe români față de patriarhul ecumenic spunând că măsura este justificată mai ales de faptul că Biserica Română nu este jurisdicționată în nici un fel celei de la Constantinopol, aducând aici o serie de mărturii istorice și canonice.

Melchisedec este însărcinat de Sinod să scrie un memoriu pentru susținerea și recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și acesta îl scrie foarte frumos, dar neprimind nici un răspuns din partea patriarhului.

El afirma că autocefalia Bisericii Române nu înseamnă o rupere de Biserica Constantinopolitană și că vor păstra unitatea cultică și dogmatică neatinsă. După trei ani, ei primesc răspuns din partea Patriarhiei, când le este înmânat Tomosul de Autocefalie. Meritul lui Melchisedec aici a fost enorm prin faptul că acesta a redactat Memoriul trimis patriarhului.

Am văzut în subcapitolul anterior lucrările sale cu privire la Dreptul bisericesc și e de prisos să le reamintim aici. Prin străduința sa de aproape cincizeci de ani în care a fost călăuzit de idei înaintate ce aveau la bază o cultură vastă și o bună cunoaștere a nevoilor Bisericii, Melchisedec și-a pus în slujba națiunii toată puterea sa de muncă și întreaga sa viață.

La organizarea Bisericii se poate spune că cel mai mult a contribuit el cu proiectele sale de organizare și sistematizare a învățăturilor acumulate în anii de studiu. Ceea ce a învățat nu a rămas în van pentru că a fost aplicat în viața poporului, dar mai ales în viața clerului, pe care el l-a dorit curat și bine pregătit. Știa că fără rânduială nu există progres în viața Bisericii și preoții prin demnitatea lor nu ar fi decât niște personaje care s-ar fi dedat la abuzuri atunci când ar fi fost cazul. De aceea el a susținut cu atâta tărie această disciplină teologică, care este la fel de elementară ca și Dogmatica sau Tipicul Bisericii. Fără rânduiala dată de canoane, toate aceste învățături nu ar putea să fie aplicate în viața credincioșilor.

IV. 3 Studiu despre ierarhia și instituțiunea sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în genere și despre instituțiunea sinodală a Bisericii Ortodoxe Române în general

Biserica lui Hristos este condusă de o ierarhie sacramentală pe care Hristos a lăsat-o apostolilor iar aceștia au urmat exemplul Său. „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi, cărora le veți ține, ținute vor fi” (Marcu XVI, 16). Acest verset a reprezentat misiunea apostolilor de a institui această ierarhie conducătoare a credincioșilor. Așa cum Hristos era păstorul turmei așa și episcopul trebuie să aibă grijă de turma încredințată lui.

Episcopul Melchisedec a conștientizat acest lucru de la începutul păstoririi sale ca episcop locțiitor la Dunărea de Jos, iar apoi mai târziu ca episcop de Roman. În acest sens el scrie următorul studiu: Studiu despre ierarhia și instituția sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în genere și despre instituția sinodală a Bisericii Ortodoxe române în general, închinat ierarhiei sacramentale a Bisericii Ortodoxe.

Prevedea faptul că într-un final Biserica Ortodoxă Română va fi autocefală și atunci era mai greu pentru că trebuia să formeze un Sinod care să conducă și un Regulament după care să se conducă.

Studiul său apare la București în anul 1883 cu doi ani înaintea emiterii Tomosului de Autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române. Studiul avea și o motivație intrinsecă prin faptul că existase o mișcare a clerului în legătură cu legea pentru organizarea bisericească din 1782 care excludea cu totul pe preoții de mir din viitorul Sinod, fiind incluși numai ierarhii țării.

El afirmă în introducerea studiului că Hristos a instituit ierarhia sacramentală pentru ca poporul să fie mai bine condus spre mântuire. El a dat har ucenicilor care la rândul lor au hirotonit preoți în diverse cetăți unde au creat comunități creștine. Numirea de Biserică nu are peste tot sensul de instituție sau clădire ci primește sensul și de poporul lui Dumnezeu atunci când zice că „pe fratele care nu ascultă de voi, spuneți-l Bisericii” (Matei XVIII, 15-19).

De la începutul ei, Biserica întotdeauna a cunoscut ierarhia sacramentală. Citează din Părinții Apostolici care mărturiseau că „unde este episcopul acolo este și Biserica” (Sfântul Irineu).

Prerogativele episcopului sunt de a conduce și a sfinți, de a învăța și îndruma. El este urmașul direct al apostolilor, treapta apostolatului fiind o treaptă care nu s-a transmis mai departe. Dar episcopul cu toate că este persoana cea mai mare în har din ierarhie, nu poate conduce singur, ci conducerea supremă și hotărârea dogmelor o are Sinodul episcopilor care hotărăște pentru întreaga Biserică.

„Deci autoritatea bisericească este concentrată în sinodul episcopilor, iar a întregii Biserici în sinodul ecumenic, în același raport precum este sufletul cu trupul și mintea cu sufletul, fiindcă asemenea mădularelor trupești unite și împreunate într-un singur organism, întrunite și legate cu legătura Duhului să reprezinte un trup perfect și cu adevărat demn de însuși Iisus Hristos, capul nostru”.

Episcopatul este garantul disciplinei din Biserică iar sinodul este cel care emite hotărârile care trebuiesc respectate de Biserică. Hotărârile sinodului devin literă de lege pentru toți membrii Bisericii, indiferent de poziția lor. În vechime, împărații bizantini impuneau cu forța hotărârile sinodului.

Tratatul lui Melchisedec este foarte bine scris în sensul că este bine documentat prin folosirea argumentelor din Tradiția Bisericii creștine. Folosirea textelor din Sfinții Părinții dau o mare greutate argumentelor susținute în tratat. Contrar doctrinei protestante care susține că nu există o ierarhie sacramentală de la începutul Bisericii, și fiecare este preot și conducător, în Ortodoxie, conducerea rămâne în mâna sinodului, și nu în mâna unei singure persoane, ca în catolicism.

V. Alte lucrări cu privire la ramura practică a Teologiei

V. 1 Muzică bisericească

Muzica bisericească face parte din Religia creștină, fiind aceea care potențează sentimentul religios din creștin. Cu ajutorul ei, unii oameni se liniștesc și-și îndreaptă gândul către Domnul într-o măsură mai mare decât în citirea cuvintelor sfinte.

Muzica religioasă este structurată pe opt glasuri, creație a Sfântului Ioan Damaschinul, în secolul al VIII-lea și care s-a păstrat până în zilele de azi.

Secolul al XVIII-lea a fost un secol greu pentru întreaga Europă în sensul că începuseră multe războaie de independență a statelor din Balcani și de aceea mulți protopsalți din Grecia sau Sfântul Munte se refugiaseră la noi și ocupau o funcție de profesor pe la Seminarul teologic de la Socola sau Huși.

La Huși era rector Melchisedec Ștefănescu care ajunge în scurt timp episcop la Dunărea de Jos și apoi episcop al Romanului. El era un mare iubitor al muzicii religioase și chiar dacă nu avea timp să stea să cânte la strană cu seminariștii, îi plăcea să-i asculte, dar mai ales îi plăcea să asculte corul condus de către bursierul său,Gavriil Musicescu,viitorul dirijor și compozitor de faimă, pe care îl trimisese la studiu în străinătate.

În cadrul unei ședințe din toamna anului 1881 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, el intervine cu un memoriu în sprijinul muzicii bisericești deoarece muzica bisericească era într-o decădere profundă. Făcând o prezentare documentară asupra evoluției muzicii bisericești, acesta propune în finalul memoriului său:

„Înființarea unei școli de cântăreți bisericești la fiecare centru eparhial (mitropolitan sau episcopal).

Înscrierea în bugetele respective a sumei de 4000 lei pentru îmbunătățirea acestor școli, din care 1000 lei să se acorde celui mai bun cântăreț pentru a preda cântările, iar restul să se dea ca ajutor pentru întreținerea elevilor recrutați dintre copii săraci care au urmat cursurile învățământului primar și vor întruni calitățile cerute pentru a fi cântăreți.

După ce cântările melodice și cele corale vor primi aprobarea Sfântului Sinod, se va solicita acceptul Ministrului de Culte pentru a se tipări cu cheltuiala Statului și a se da spre întrebuințare acolo unde se va simți nevoia și anume pe la biserici și școli.

Manualul supus cercetării și aprobării Sfântului Sinod și tipărit într-un număr suficient de exemplare, se va dărui gratuit școlilor rurale din Țară. El va servi drept normă de bază pentru predarea cântărilor bisericești în școlile normale și rurale.

Pentru încurajarea și stimularea interesului manifestat în cultivarea și îmbogățirea cântărilor noastre naționale bisericești, acordarea de distincții onorifice cântăreților și maeștrilor de cântări, precum și celor care s-au ostenit la elaborarea acestor opere”.

Melchisedec a ajutat la tipărirea unei cărți de slujbă pentru strană și anume a ajutat la tipărirea Anastasimatarului lui Macarie în condițiile în care mitropolitul Silvestru Moraru al Bucovinei încercase să tipărească în anul 1879 Psaltichia bisericească, dar cu transcriere în liniară.

La transcrierea pe liniară a cărții tipărite cu cheltuiala sa au ajutat compozitorii Gavriil Muzicescu, Gheorghe Dima și Grigore Gheorghiu. După o muncă asiduă de aproape 15 ani cei trei au tipărit aproximativ 11 volume din opera subvenționată de episcop. Lucrarea acestora nu a avut succesul scontat pentru că se pare că transpunerea muzicii psaltice nu s-a făcut cu păstrarea ei când a fost trecută în liniară.

Meritul lui Melchisedec în realizarea acestei opere de tipărire constă în susținerea materială și spirituală pe care acesta a arătat-o față de încercarea celor trei muzicieni. Melchisedec nu a mai trăit să-și vadă visul împlinit dar peste ani și ani generațiile următoare își vor aminti de el că a sprijinit creația muzicală și arta religioasă.

V.2 Pastorală

Preotul are menirea de a învăța pe poporul lui Dumnezeu calea spre mântuire. Misiunea sa are o întreită cale: el trebuie să fie învățător, așa cum Hristos a fost pentru poporul său, trebuie să fie jertfitor, în sensul că să aducă mereu pe altarul Bisericii jertfa cea fără de sânge pentru el și pentru popor și trebuie să fie conducător, în sensul că nimeni nu poate duce la mântuire pe oameni decât el. Pentru ca să devină preot un om trebuie să se pregătească asiduu, chiar din clipa când a intrat pe porțile seminarului și să conștientizeze misiunea ce îi va fi încredințată.

Învățământul teologic avea o mare deficiență prin lipsa manualelor de studiu. Episcopul Melchisedec a scris cea mai mare parte din manuale trebuitoare elevilor seminariști și teologilor. Am vorbit despre manuale de Tipic, de Liturgică, chiar și de Drept bisericesc.

Melchisedec a scris și un Manual de Pastorală, pe care l-a publicat în anul 1862. Este o sinteză după manualele germane și rusești de Pastorală.Nevoia acestui manual era cerută în școală de viitorii preoți, mai ales că mulți nu știau responsabilitățile ce le reveneau cerând harul preoției.

Episcopul dă exemple din operele Sfinții Părinți care au scris despre preoție încercând să explice ce înseamnă să fii „mai mare decât îngerii” și „să-l poți ține pe Hristos în palme”.

Vorbește despre calitățile pe care ar trebui să le aibă un preot. Aceste calități trebuie să-l deosebească de ceilalți creștini și să-l așeze pe o treaptă superioară lor pentru a-i conduce.

Preotul trebuie să fie: „blând, căci spiritul Evangheliei ca și al lui Hristos însuși este spiritul blândeții și al smereniei (Matei XI, 29); tare în credință și ferm, deoarece Evanghelia este neschimbabilă și nici o cirtă din Lege nu va trece și nu se va schimba (Matei V, 18); activ și iubitor de osteneală, adică să fie gata oricând a sări în ajutorul credincioșilor; răbdător și curajos, pentru că în slujba sa de predicare a Evangheliei, el va întâmpina greutăți mari și trebuie să știe să le facă față, temându-se doar de judecata lui Dumnezeu; sentimentul religios și dragostea către semeni să fie puternice, pentru că numai așa va reuși să convingă pe oameni de adevărul pe care îl propovăduiește; să fie model de viață neprihănită, adică drept și neprihănit, dar și o purtare cuviincioasă”.

Datoriile păstorului sunt de a predica cuvântul Evangheliei și de a le exprima cu toată convingerea pentru a putea aduce la mântuire și pe ceilalți. Apoi el enumeră calitățile preotului pe care acesta ar trebui să le aibă așa cum ostașii au armura când pleacă la bătălie.

Calitățile preotului trebuie să fie evlavia, credința, pe care să le inspire și creștinilor, castitatea sau întreaga înțelepciune. Aici face referire la preoții văduvi care trebuie să trăiască în castitate, iar cel ce are familie, adică preotul mirean să fie lipsit de vicii sau păcate grave. A treia calitate este sobrietatea pe care acesta trebuie să o înfățișeze în toate. Ea este înțeleasă în opera lui ca și cumpătare în orice lucru. Simțămintele inimii lui să fie libere de orice patimă pentru că patimile întunecă rațiunea și îndepărtează pe Dumnezeu. A patra calitate este onestitatea, apoi umilința, în sensul de smerenie pe care el trebuie să o aibă. A șase calitate este blândețea, prin care el trebuie să se comporte amical, politicos, cu simpatie, cu dragoste.

A șaptea calitate a preotului este binefacerea celor lipsiți și săraci pentru că preotul este dator să ajute pe lipsiți și care sunt în nevoie mare. Cea mai importantă virtute a preotului trebuie să fie rugăciunea pentru că doar prin rugăciune acesta poate învinge toate greutățile vieții și piedicile ce se așează în calea propovăduirii lui.

Preotul trebuie să fie lumină a obștii și de aceea are nevoie de toate aceste virtuți pentru ca să conducă poporul către Dumnezeu cu multă pricepere. Hristos i-a încredințat turma în grijă și el este dator să o păstreze cu multă luare aminte și să nu greșească față de ea prin comportament sau atitudine.

Melchisedec nu era încă episcop când scria acest manual. El fusese hirotonit preot când era la studii la Kiev și cunoștea viața preoțească și ce înseamnă ea. Pentru ca un preot să-și săvârșească lucrarea cu vrednicie, e nevoie de multă înțelepciune din partea lui și multă muncă prin care el să dovedească creștinilor că rostul său este de a-i aduce înaintea lui Dumnezeu chiar cu mari sacrificii. Metoda prin care preotul ține permanent legătura cu credincioșii în mod tainic este prin Taina Sfintei Spovedanii. Fără această taină a Bisericii preotul nu se poate numi că aduce alinare și că îndrumă pe credincioși undeva.

V.3 Omiletică și Catehetică

Preotul pe lângă lucrarea de îndrumare spirituală a credincioșilor, mai are o misie foarte importantă, și anume aceea de a predica cuvântul Evangheliei. Într-un canon se spunea că preotul care nu predică într-o duminică sau deloc să se caterisească. De aici tragem concluzia că poate cea mai importantă misiune a lui este să predice.

Episcopul Melchisedec Ștefănescu era un iubitor al artei de a vorbi , un bun orator și un predicator inspirat. La Marea Unire el a ieșit la amvon și a mișcat sufletele celor prezenți în catedrală pentru un scop comun, un bine național. De-a lungul activității sale, el a luat cuvântul ori de câte ori situația o cerea și rostea discursuri remarcabile, impunându-se prin forța argumentelor sale.

Din activitatea sa în domeniul Omileticii și Cateheticii remarcăm o serie de treizeci și șase de predici care au rămas în manuscris, zece discursuri, care se păstrează tot în manuscris, Cuvânt către școală și Biserică, Didahiile sau predicile mitropolitului Ungro-Vlahiei Antim Ivireanul, scrisă ca o operă istorică, în anul 1871, și care se află în două volume. Istoria aflării celor două volume originale ale Didahiilor lui Antim e destul de ciudată în sensul că primul îl găsește în cadrul Academiei, iar cel de-al doilea este aflat de un diacon, Isidor Bușilă la un vânzător de cărți ambulant. Le găsește le traduce, dar trage o concluzie greșită că ar fi fost inspirat de Ilie Miniat în predicile sale, mitropolitul.

O altă scriere care se află tot în manuscris este Cuvânt ținut de arhimandritul Melchisedec în catedrala episcopiei de la Huși la alegerea dintre proprietarii mari din ținutul Fălciu, în care ține să-i trezească pe aceștia din starea de amorțire în care zăcea neamul românesc și să-i convingă să dorească unirea Principatelor. Cuvântarea vine pe fondul alegerilor deputaților pentru Divanul Ad-hoc.

Acestora le zice: „Providența divină v-a ales pe voi din mijlocul fraților noștri, care prin voi să lucreze mântuirea patriei noastre. Gândiți-vă că numele pe care-l scriu pe biletul de alegere are să fie o sentință dată de voi spre moartea ori viața fraților noștri și a patriei voastre. Biserica se roagă, Patria se uită la voi întocmai ca osânditul la moarte, care tot speră achitare până la rostirea sentinței. Biserica așteaptă a vedea prin voi mântuirea sa și a fiilor săi”.

Interesul său pentru predică sa dovedit din cele pe care le-am enumerat mai sus, cu toate că nu a scos un manual pentru acest domeniu din Teologia practică. Cuvântările lui țineau loc de manuale de Omiletică sau Catehetică, iar cei ce ascultau predicile lui învățau mai mult din cuvântul său decât dintr-un manual.

Interesul episcopului Melchisedec pentru Teologia Practică ne-a arătat că el credea într-o Biserică vie, o Biserică care trece dincolo de abstractul unor învățături dogmatice. Singura cale prin care creștinul putea învăța ceva din Biserică era Teologia Practică, prin cult, prin legislație, prin muzică și prin predică.

Preocupările sale în domeniul Omileticii și al Catehetici nu se ridică la înălțimea reocupărilor episcopului în privința istoriei, dar prin frumusețea exprimării sale, el ridică aceste discipline la rangul de suverane în activitatea preoților și a arhiereilor. Prin Cuvânt am primit cuvintele vieții celei veșnice și tot prin cuvânt Dumnezeu ne cheamă la El. Cuvântul este responsabil pentru creație și tot el ne însuflețește viața noastră.

VI. CONCLUZIE

„Simt o mare bucurie în sufletul meu, când văd astăzi toate școlile mari și mici în sfânta noastră biserică, înaintea altarului dumnezeiesc, spre a aduce mulțumire lor atotputernicului Dumnezeu pentru dezvoltarea noastră intelectuală și pentru pomenirea neuitaților noștri bărbați mari, care au susținut și propagat în națiunea noastră românească știința și credința”.

Acest lucru simțea Melchisedec față de învățământul teologic.Crescut de mic prin școli rurale, și fiind doritor de carte a reușit să ajungă la Kiev cu o bursă unde și-a obținut titlul de magister în Teologie. După ce s-a întors în țară el nu a avut odihnă până ce nu a văzut învățământul la un alt nivel.

A început cu o profesiune de învățător în satul natal, apoi s-a mutat ca suplinitor la Seminarul teologic de la Socola, pe care îl absolvise, și a ajuns să predea mai multe discipline, chiar făcând efortul să învețe ebraica pentru că nu avea cine să predea această limbă.

Melchisedec, pentru că însuși numele său înseamnă rege al dreptății, s-a ostenit să facă lumină și dreptate în cazul acestui popor român lipsit de atâta timp de lumina învățăturii. S-a ostenit peste puterile sale și a făcut manuale, traduse sau originale, care au ajutat foarte mult pe tinerii ucenici să înțeleagă mai ușor cuvântul învățăturii; a susținut proiecte de lege prin care elevii cei mai săraci și care vor să studieze să beneficieze de burse de studiu prin care să-și acopere cheltuielile; a susținut tineri talentați să plece în Occident sau în Rusia pentru a studia și a se întoarce în țară să-i educe și pe cei de aici. Credea foarte mult în șansa pe care o are poporul român și de aceea a susținut cu înverșunare Unirea și a militat apoi pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

După ce a creat cadrul în care învățământul să se desfășoare în condiții normale și a făcut și manuale, Melchisedec a vrut ca aceste „pepiniere” de tineri talentați să lucreze pentru binele neamului nostru și al Bisericii Ortodoxe.

Pe Gavriil Muzicescu, pe la care l-a trimis cu o bursă în Rusia, l-a însărcinat să realizeze un cor care să-i încânte din când în când auzul în catedrala din Roman, pe cei pe care i-a trimis la bursă pe pictură bisericească, i-a însărcinat cu refacerea mănăstirilor care se aflau în stare de degradare, datorită părăsirii lor și indiferenței călugărilor greci ce patronau în unele mănăstiri închinate. Se spune că atunci când s-a făcut secularizarea mănăstirilor, s-a dus Melchisedec într-o mănăstire să ia actele mănăstirii și să le ducă în arhiva Statului. Călugărul grec a aruncat actele la icoana Maicii Domnului spunând că e a ei mănăstirea și că pentru a o lua trebuie să o ceară de la ea. Episcopul a stat și s-a rugat un moment cugetând și a luat actele spunând că Maica Domnului i-a dat mănăstirea. Proiectul secularizării avea să facă în același timp și bine și rău Bisericii; bine pentru că a fost înlăturat elementul străin din țară, iar rău pentru că Statul laic a luat averile mănăstirilor dar nu s-a mai îngrijit de ele sau de învățământul religios.

Melchisedec propunea în legea seminariilor ca ele să aparțină de eparhia unde sunt dar să primească și ajutor din partea Statului, lucru care a fost uitat între timp. Legea seminariilor teologice ajuta foarte mult clerul și pe candidații la cler prin faptul că se făceau locuri unde tinerii care doreau să urmeze calea preoției se puteau pregăti.

Cea mai mare realizare a sa este propunerea pentru înființarea unei Facultăți de Teologie la București și la Iași,unde deja exista încă din 1860 dar care a funcționat cu întreruperi, pentru a ridica clerul ortodox la nivelul celui din celelalte țări ortodoxe și creștine, prin aceasta dorind înființarea unui institut asemănător cu cel al Academiei lui Petru Movilă.

În desele sale cuvântări de la amvon, predica împotriva ignoranței unora care disprețuiau învățământul teologic, spunâns că preoțimea trebuie să fie izvor de cultură pentru întreaga obște, amintind faptul că întotdeauna Biserica și cultura au mers împreună.

Drept urmare pentru activitatea sa științifică el devine membru al Academiei Române, datorită personalității sale culturale și enciclopedice. La moartea sa Petriceicu Hasdeu, adversarul său în Academie îl admira și afirma că întreaga sa valoare s-a datorat personalității lui și operelor pe care le-a publicat și conceput.

BIBLIOGRAFIE

Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Brătan, doctorand Valentin, Preocupări de Drept bisericesc ale Episcopului Melchisedec, în S. T. Anul XXIV (1972), nr. 9-10.

Bujoreanu, Ioan M., Câte s'au promulgatu pêne la finele anului 1870 : înavutita cu Pravila lui Caragea, Legiuirile principelui B. D. Stirbei, Codulu civilu vechu alu Moldovei (Calimach), Manualu de pravila bissericeasca si statutele coloniiloru bulgare din Bassarabia, Noua Typographie a Laboratoriloru Români, București, 1873.

Cantemir, Dimitrie, Descriptio Moldaviae, tradus de pe originalul latinesc de G. Pascu, Tipografiile Române Unite, București, 1936.

Chialda, Pr. Prof. Mircea, Cinstirea Sfintelor Icoane, în volumul Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Ciuntu, Theodor, Melchisedec ca istoric și arheolog, în Melchisedec, zugrăvit de câțiva ucenici, Tipografia Mănăstirii Cernica, București, 1939.

Constantinescu, Diac. Anghel, Monografia Sf. Episcopii a Dunării de Jos, București, 1906.

Cotan, Pr. Dr. Claudiu, Ortodoxia și mișcările de emancipare națională din sud-estul Europei în secolul al XIX-lea, Editura Bizantină, București, 2004.

Diculescu, Constantin, Episcop Melchisedec, studiu asupra vieții și activității lui, Tipografia Cărții Bisericești, București, 1908.

Drăgoi, Pr. Eugen, Ierarhi și preoți de seamă la Dunărea de Jos 1864 – 1989, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990.

Drăgușin, Magistr. Constantin, Legile bisericești ale lui Cuza Vodă și lupta pentru canonicitate, în S. T. Anul IX (1957), nr. 1-2.

Georgescu – Tistu, N., Preocupările de carte ale episcopului Melchisedec și biblioteca sa, în B. O. R. anul LXXXI (1963), nr. 11-12.

† Gherontie, episcopul Constanței, Lămuriri și… biografia, în colecția Melchisedec, zugrăvit de câțiva ucenici, Tipografia Mănăstirii Cernica, București, 1939.

Grosu, Nicolae, Clerici moldoveni care au luptat pentru unire: Episcopul Melchisedec al Romanului, în MMS anul XLV (1969), nr. 1-2.

Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Apologeticum, 2004.

Ioniță, Pr. Conf. Dr. Alexandru M., Din trecutul Bisericii și Patriei noastre, Editura Ex Ponto, Constanța, 2001.

Izvoranu magistrand Stelian, Sinoadele sub regimul legilor lui Cuza Vodă, în B. O. R. anul LXXVIII (1960), nr. 7-8.

Kalinderu, Ioan, Episcopul Melchisedec : discursul de recepțiune rostit în sedința solemnă sub preșidenția M. S. Regelui la 25 martie 1894, București, 1894.

Mehedinți, Simion, Melchisedec ca educator, în vol. Melchisedec, zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica – Ilfov, 1939.

Miron, Arhimandrit Lect. Univ. Dr. Vasile, Manuale de Liturgică și Tipic apărute în literatura teologică românească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Idem, Preocupările episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului în domeniul Liturgicii, în B.O.R, anul 2002, nr. 1-6.

Idem, Semnificația și importanța religios morală a cultului divin public ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

Idem, Preocupările episcopului Melchisedec al Romanului în domeniul muzicii bisericești, în B. O. R. anul CXVIII (2000), nr. 4-6.

Mosor, Doctorand Constantin, Episcopul Melchisedec – 150 de ani de naștere, în B. O. R., anul XC (1972), nr. 3-4.

Pocitan Ploieșteanul, Arhiereul dr. Veniamin, Amintiri despre Melchisedec al Romanului, în B. O. R. anul LX (1942), nr. 5-6.

Porcescu, Scarlat Episcopia Hușilor : pagini de istorie, Episcopia Romanului și Hușilor, Roman, 1990.

Idem, Episcopia Romanului, Episcopia Romanului și Hușilor, Huși, 1984.

Stan, Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru, Drept bisericesc, curs pentru studenții Facultății de Teologie, București, 2004.

Ștefănescu, Melchisedec, Episcop al Romanului, Cuvânt pentru școala și Biserica română, ținut în catedrala mitropolitană din Iași, la 26 iunie 1885, cu ocaziunea Jubileului de 50 de ani de la înființarea Academiei română din Moldova, în BOR, anul X (1886), nr. 1.

Idem, Proiectul pentru revizuirea și editarea cărților bisericești – prezentat Sf. Sinod, 1882.

Idem, Notițe istorice și arheologice ale episcopului Melchisedec al Romanului, 1885.

Idem, Manualul de Liturgică sau Slujirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe, 1853.

Idem, Manualul de Tipic al Bisericii Ortodoxe, Iași, 1854.

Idem, Oratoriu : coprindêndu orațiunele ș rugele ce adreséda lui D-deu crestinii orthodoxi combinatii în modulu acesta, 1891.

Idem, Biserica Ortodoxă și calendarul, în B. O. R. anul V (1881), nr. 9.

Idem, Tratat despre cinstirea icoanelor în Biserica Ortodoxă, București, 1890.

Idem, Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra calvinilor, Tipografia Carol Göbl, București, 1890.

Idem, Papismul și starea actuală a Bisericii în regatul României, Tipografia Carților Bisericesci, București, 1883.

Idem, Studiu despre ierarhia și instituția sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în genere și despre instituția sinodală a Bisericii Ortodoxe române în general, București, 1883.

Idem, Manual de Pastorală, București, 1862

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Episcopul Melchisedec, în M. A. anul II (1957), nr. 9-10.

CUPRINS

I.Introducere……………………………………………………………………………………………………1

II.Melchisedec Ștefănescu – un român, un savant, un ierarh………………………………9

II.1 Cariera de pedagog și de om de știință………………………………………………………..9

II.2 Implicarea sa în lupta pentru unirea celor două Principate Române………………17

II.3 Ierarhul, sprijinitor al tinerilor merituoși……………………………………………………25

III. Preocupările sale în domeniul Liturgicii și al Tipicului bisericesc…………………………………………………………………………………………………………29

III. 1 Problema revizuirii cărților de cult din perspectiva episcopului Melchisedec………………………………………………………………………………………………………29

III. 2 Manualul de Liturgică sau Slujirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe (Iași, 1853)………………………………………………………………………………………………………………. 38

III. 3 Manualul de Tipic al Bisericii Ortodoxe (Iași, 1854)………………………………….48

III. 4 Cărți de cult: Rugăciunea Sfântului Ambrozie (1850), Psaltirea (1859) și Oratoriul (1869)…………………………………………………………………………………………………51

III. 5 Problema calendarului în lucrarea Biserica Ortodoxă și calendarul (1881)……………………………………………………………………………………………………………….59

III. 6 Tratat despre cinstirea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din Biserica Ortodoxă (București, 1890)………………………………….66

IV. Drept bisericesc – problematica din operele ierarhului de Roman………………..78

IV. 1 Lucrări mai importante; studiu de caz: Manualul de Drept bisericesc (1855)……………………………………………………………………………………………………………….78

IV. 2 Studii, memorii și luări de cuvânt cu privire la diferite probleme de Drept canonic………………………………………………………………………………………………………………90

IV. 3 Studiu despre ierarhia și instituțiunea sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în genere și despre instituțiunea sinodală a Bisericii Ortodoxe Române în general………………………………………………………………………………………………………………94

V. Alte lucrări cu privire la ramura practică a Teologiei…………………………………….96

V. 1 Muzică bisericească………………………………………………………………………………..96

V.2 Pastorală ………………………………………………………………………………………………..99

V.3 Omiletică și Catehetică………………………………………………………………………….102.

VI. Concluzii………………………………………………………………………………………………….. 104

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..107

Cuprins …………………………………………………………………………………………………………..110