Viața Bisericească în Timpul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

=== l ===

CUPRINS

Cuprins ………………………………………………………………….…1

Introducere…………………………………………………………………2

I.Termenul de autocefalie și dinamica lui cu privirela viața bisericească românească …………………………………………………………………7

II.Viața bisericească în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza……… 32

A. Principalele schimbări în viața bisericească………………………32

B.Secularizarea averilor mănăstirești……………………………….. 40

C.Alte schimbări în viața bisericească ………………………………47

D.Lupta pentru canonicitate …………………………………………56

III.Evoluția vieții religioase și politice de la Alexandru Ioan Cuza la autocefalia Bisericii Ortodexe și mai târziu ……………………………….60

IV.Implicațiile statului în problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române –Privire rezumativă ………………………………………………………..77

Concluzii …………………………………………………………………..83

Bibliografie generală ………………………………………………………86

INTRODUCERE:

Mântuitorul Iisus Hristos întemeind biserica Sa pentru toți oamenii din toate locurile pământului și din toate timpurile a înzestrat-o nu numai cu mijloace spirituale – învățătura și Sfintele Taine – corespunzătoare scopului ei ci și cu anumite norme de organizare și administrare. Aceste principii împreună cu mijloacele spirituale amintite aveau să asigure bisericii unitatea cu toată diversitatea de neam și limbă a celor care prin botez deveneau membri ai ei. Cu privire la aceste principii Sfinții Apostoli au primit îndrumări de la Mântuitorul Hristos îndeosebi în timpul celor patruzeci de zile pe care le-a petrecut în mijlocul lor după Înviere înainte de a se înălța la cer (Faptele Apostolilor 1,2-3). Sfinții Apostoli au mărturisit în diferite rânduri că instituțiile pe care ei le-au întemeiat în biserică și principiile pe care ei le-au folosit la organizarea comunităților, nu le-au stabilit după aprecierea sau inspirația lor personală ci nu au făcut altceva decât să pună în aplicare sau să transmită în mod fidel poporului credincios forma de organizare și normele de care să se conducă cum i-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos .

La baza organizării bisericii în general stau câteva principii dintre care principiul autonomiei externe și al autocefaliei o definesc ca instituție divino-umană de sine-stătătoare .

’’În contextul bisericesc prin cuvântul autocefalie , compus din ,,αυτος’’ –

însuși și ,,κεφαλη’’-cap înțelegem dreptul unei biserici ortodoxe locale de a se organiza și conduce de sine prin căpetenie proprie din sânul neamului mai precis prin sinod propriu’’. Conducerea autocefală a unei biserici ortodoxe locale implică în ființa și existența ei mărturisirea aceleiași credințe cu întreaga biserică ortodoxă: aceste două coordonate –cârmuirea de sine și mărturisirea adevărului revelat unic alcătuiesc o unitate și compun împreună autocefalia. Fără una din cele două componente această instituție nu se poate concepe, particularitatea locală și unitatea credinței fiindu-i constitutivă și făcându-i definiția ei.

Autocefalia este un așezământ, o formă de organizare bisericească specifică tradiției răsăritene și deci ortodoxiei.

Prin autocefalie se determină în mod principal poziția de independență deplină a unei biserici locale în raporturile inter-ortodoxe. Acest drept al oricărei biserici este garantat de întreaga tradiție și de acele canoane care opresc amestecul străin în treburile unei biserici autocefale (canonul 2 sin. II ec.,can.8 sin.III ec., can.39 sin. 6 ec.,).

Autocefalia s-a manifestat încă din vremea Sfinților Apostoli ea existând reglementată în canoanele apostolice 34,35,37 . Pentru fiecare episcop, canonul 34 apostolic recomandă să facă numai cele ce se referă la παροικια sa și la cele supuse ei, el trebuind să aibă grijă de tot ținutul supus cetății sale, să hirotonească prezbiteri, diaconi, și să dispună toate cu judecată. Pe episcopul locului nici un alt ierarh nu putea să-l împiedice în exercitarea funcțiilor sale și nimănui nu-i era îngăduit să se amestece în problemele interne ale eparhiei sale .

Canonul 34 apostolic consfințește principiul conducerii autonome a episcopilor, în sensul că fiecare, în parte are dreptul să-și conducă parohia sa, precizându-se în același timp ca toți episcopii dintr-o unitate bisericească constituită într-un teritoriu anume, să cunoască pe cel dintâi dintre ei și să nu facă nimic mai neînsemnat fără știrea acestuia, iar cel dintâi să nu facă nimic fără consultarea celorlalți. Pe lângă faptul că ea exprimă și consacră, pentru organizarea Bisericii, principiile : etnic, al autocefaliei, ierarhic, al sinodalității și al conducerii autonome a episcopilor, canonul 34 apostolic consfințește principiul organizării quasi-mitropolitane , organizare care va fi consacrată la sinodul I ecumenic.

Autocefalia este derivată din temeiurile naturale, istorice,doctrinare și canonice. O biserică autonomă se găsește în dependență spirituală și canonică de întreaga ortodoxie dar ea are și o independență administrativă iar temeiurile care o justifică sunt identice cu cele ale autocefaliei la care se adaugă canoanele 34, 37 apostolice, 4, 5, 6- Sin.I Ec., 2-Sin.II Ec., 8-Sin.III Ec….

,,Una din însușirile definitorii ale Bisericii Ortodoxe cea una sfântă sobornicească și apostolească, este că ea a păstrat totdeauna unitatea sa ecumenică, manifestată în aceeași credință, același cult, aceeași structură canonică și în general aceeași viață și trăire creștină, în ciuda greutăților de tot felul prin care a trecut și condițiilor de loc și de timp foarte diferite în care a trăit’’.

Deși de la început ea a fost organizată potrivit principiilor sale canonice fundamentale, în Biserici autocefale-astăzi sunt paisprezece biserici autocefale și patru biserici ortodoxe autonome –ele nu au fost niciodată și nu sunt biserici separate, ci numai părți ale aceleași biserici, care se manifestă ca un singur trup ( I Cor. XII , 20… ), într-o impresionantă unitate dogmatică, liturgică și canonică, deși trăiesc în o mare diversitate geografică, culturală, socială, etc. Deși sunt mai multe biserici ortodoxe autocefale, libere, în care își desfășoară activitatea egale și independente, fiecare cu problemele lor specifice, legate de împrejurările în care își desfășoară activitatea, totuși în problemele fundamentale de interes comun, ele se manifestă ca una singură, solidare și răspunzătoare de tot ceea ce se petrece în spațiul ortodox. Pentru că după cum există numai un singur cap –Hristos – așa nu există decât un singur trup sau o singură Biserică a Lui, deși cu multe mădulare. Unitatea ca atribut al Bisericii Ortodoxe constituie însuși temeiul vieții ei unitare, al ecumenicității sale, ecumenicitatea ei nefiind altceva decât ,,reflexul viu al unității Bisericii în acțiune”.

În păstrarea acestei impresionante unități ortodoxe ecumenice în diversitate, două au fost principiile de bază pe care le-a păstrat ortodoxia întreagă: principiul autocefaliei și principiul ecumenicității. Datorită principiului autocefaliei, o unitate bisericească ortodoxă, ierarhic, sinodal și teritorial determinată, se conduce complet independent administrativ-jurisdicțional față de alte unități bisericești ortodoxe autocefale, cu care păstrează totuși în mod obligatoriu unitatea dogmatică, liturgică și canonică.

,,Principiul autocefaliei în Biserica Ortodoxă –zice Prea Fericitul Patriarh Justinian- este și canonic și binefăcător. Prin autocefalie se respectă vechea tradiție ortodoxă a Bisericii Ecumenice și spiritul constituțional al Ortodoxiei, care nu cunoaște concentrarea puterii conducătoare a Bisericii în mâinile unui singur ierarh cu drepturi de monarh . Autocefalia odată stabilită prin Tomosul sinodului patriarhal din 25 aprilie 1885 , a devenit , din ce în ce mai mult , la noi în țară , o realitate vie . De la această dată , Biserica Ortodoxă Română se întărește pe zi ce trece și are autoritate mai sporită între celelalte Biserici Ortodoxe autocefale . Evenimentele politice , ce au urmat , au venit în sprijinul întăririi poziției Bisericii noastre pe plan extern și intern .

Recunoașterea autocefaliei este un act de cea mai mare însemnătate pentru dezvoltarea și viața Bisericii Ortodoxe Române. Ea este întemeiată pe faptul istoric , că mitropolia Țării Românești și mitropolia Moldovei au avut încă de la întemeierea lor , – ab – antiquo – cum s-a spus adesea o autonomie administrativă internă. Ea reprezintă totodată recunoașterea faptului istoric că Țara Românească și Moldova au oferit timp de secole sprijin și ocrotire bisericilor din răsărit., asupra cărora s-au revărsat din plin și cu generozitate binefacerile și milosteniile domnitorilor, mitropoliților, episcopilor, clericilor și credincioșilor români. Faptul acesta a fost exprimat deseori de patriarhii apostolici ai răsăritului.

Autocefalia înseamnă de asemenea recunoașterea faptului că Biserica Ortodoxă Română a fost în toate timpurile , păstrătoarea și apărătoarea credinței celei adevărate a răsăritului ortodox, moștenită direct de la Mântuitorul Hristos și de la Sfinții Săi Apostoli și în același timp apărătoarea poporului român de pretutindeni, pentru a cărui unitate a luptat tot timpul.

Bisericile Ortodoxe autocefale cele mai mari și cele mai mici, mai noi, mai vechi, conviețuiesc și colaborează în aceeași credință, în dragoste și bună-înțelegere creștină pentru binele lor în parte și al Ortodoxiei întregi, ale cărei părți componente sunt. Pe de altă parte autocefalia corespunde în chipul cel mai firesc și împărțirii omenirii în popoare, ca și tendinței lor după o existență liberă și independentă”.

Datorită principiului ecumenicității, fiecare unitate bisericească ortodoxă autocefală …e obligată să reflecte fidel în organizarea și activitatea ei, ecumenicitatea bisericii, să aibă în vedere în toate și unitatea multilaterală a întregului trup bisericesc . La rândul lor organismele superioare reprezentative, care exprimă plenitudinea ecumenicității Bisericii, sunt obligate să reflecte în mod fidel, modul de conviețuire și conlucrare armonică a tuturor unităților bisericești autocefale și să țină seama de vița și lucrarea specifică a fiecăreia, a căror prezență nu face decât să crească și să întărească unitatea Ortodoxiei ecumenice.

I. Termenul de autocefalie și dinamica lui cu privire la viața bisericească românească

In terminologia juridică a Ortodoxiei, autocefalia exprimă notiunea de autoguvernare sau autoconducere deplină. Aceasta presupune existența unui subiect de drept , învestit cu depline puteri în ceea ce privește treburile și interesele sale proprii. Condiția sau calitatea juridică a deținătorului unor atare puteri se exprimă , în mod obișnuit, prin capacitatera de a lua decizii de unul singur în conformitate cu anumite principii juruduce date.

Deși autocefalia are în relațiile interortodoxe un înțeles asemănător cu acela pe care-l are , în relațiile interstatale suveranitatea, ea nu este identică cu suveranitatea , întrucât orice Biserică Autocefală ,rămâne în interdependență cu celelalte, sub raport dogmatic , cultic și canonic .

Prin urmare autocefalie, –autos = însuși și chefali = cap –,în sens comun se înțelege independența administrativ – jurisdicțională a unei Biserici Ortodoxe , față de alte unități bisericești egale în drepturi , cu care împreună formează ortodoxia ecumenică .În cadrul Ortodoxiei nu se pot constitui unități bisericești pe principii , contrare principiilor ierarhic și sinodal ,care stau la baza închegării întregului chip văzut al Bisericii, atât ca adevăruri dogmatice cât și ca principii canonice. Prin urmare autocefalia nu n este o formă de organizare ce s -ar putea constitui și modela în independență de învățătura Bisericii , despre ierarhie și despre sinodalitate , ci numai cu respectarea întocmai a acestei învățături și a rânduieliii canonice corespunzătoare.

Se pretinde totuși că la constituirea autocefaliilor ar trebui să se mai țină seama și de un al treilea principiu , pe lângă cel ierarhic și cel sinodal , anume de așa zisul principiu canonic ,că orice autocefalie trebuie definitivată de către Sinodul Ecumenic. In cuprinsul Ortodoxiei există două categorii de mari unități bisericești , care depășesc unitățile eparhiale, având cel puțin proporțiile unei unități mitropolitane , care se numesc, fie Biserici Autocefale, fie Biserici Autonome.

Cele dintâi sunt constituite pe baza principiului autocefaliei , iar cele din a doua categorie, pe baza principiului autonomiei. Ortodoxia , prin organizarea în Biserici Autocefale și în Biserici Autonome , se deosebește atât de catolicism , cât și de Protestantism, acest fel de organizare , marcând un specific al ei .

In Biserica veche, termenii de autocefalie și autonomie nu s-au folosit. Cu toate acestea, stările de fapt pe care le exprimă aceste cuvinte, au existat încă din epoca apostolică și au continuat până astăzi, în forme variate ca extensiune teritorială și conținut juridic .

Intr-adevăr, toate bisericile apostolice și toate comunitățile conduse de episcopi au fost autocefale, în sens propriu, până în veacurile II-III , când încep să se constituie unități teritoriale –bisericești mai mari,a căror conducere superioară a trecut pe seama sinoadelor locale ,de tip provincial .

Incă o treaptă și în veacul al treilea, sinoadele de tip provincial s-au consolidat și s-au generalizat, dobândind la începutul veacului al patrulea, numele de sinoade mitropolitane .Unitatea Bisericii constituindu-se în acest mod, fiind condusă de către un sinod al episcopilor, dintr-un anumit teritoriu ,-care putea fi cât o provincie romană ,mai mare ,ori mai mic-prezidat de un episcop –protos-, pe care ceilalți trebuiau să-l socotească drept cap devine unitate autocefală tip .

Această formă de autocefalie se consacră prin rânduielile apostolice înscrise în canonul 34 apostolic ,iar mai târziu își dobândește confirmarea din partea primelor sinoade ecumenice ,și în mod special ,prin interpretarea autentică a canonului 34 apostolic ,de către Sinodul al treilea ecumenic din anul 431, care prin al optulea canon al său , stabilește că principiul autocefaliei unităților teritoriale mai mari decât o episcopie ,a fost exprimat în canonul 34 apostolic , precum și printr-o interpretare în același sens ,ce i se dă în mod expres , de Sinodul IV Ecumenic .

Canonul 34 apostolic , este cel mai vechi și important ,despre care putem spune că, constituie baza canonică a autocefaliei .Textul acestui canon este următorul : „Se cade ca episcopii fiecărui neam (etnos , popor ) ,să cunoască pe cel dintâi dintre dânșii și să-l socotească pe acesta drept căpetenie ,și nimic mai important să se facă fără părerea aceluia ,și numai pe acelea să le facă fiecare (episcop),câte se referă la eparhia lui și la ținuturile de sub stăpânirea ei .Dar nici acela (căpetenia) să nu facă ceva fără socotința tuturor .Căci astfel va fi înțelegere și se va preamări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt ,Tatăl și Fiul și Sfântul Duh „

S-a crezut uneori, în totalitatea sa, canonul consacră organizația mitropolitană în cadrul Bisericii,”dar de fapt este numai o asemănare între organizația mitropolitană și între aceia cu caracter etnic, de care este vorba în canonul 34 apostolic.”

Se știe doar că noul tip de provincie romană, creat de Dioclețian (303),nu a devenit cadru obligatoriu pentru organizarea cadrelor bisericești corespunzătoare ,decât din vremea lui Constantin cel Mare ,mai precis de la Sinodul I ecumenic, prin canoanele 4,5 și 6 introducându-se organizarea teritorială a mitropoliilor în cadrul și în limitele provinciilor romane .

Canonul 35 apostolic delimitează exercițiul drepturilor unei căpetenii autocefale ,adică ale episcopului –protos- ,și ale căpeteniilor autonome ,deci ale episcopilor simpli ,la granițele teritoriale ale unităților bisericești corespunzătoare .

In concret, prin dispoziția canonului 35 apostolic, se reglementează în primul rând dreptul fiecărei căpetenii autocefale de a săvârși hirotoniile episcopilor din cuprinsul unității în fruntea căreia se găsește, interzicându-i exercițiul acestui drept esențial în afara granițelor unității sale. Canonul 37 apostolic dă expresie și mai cuprinzătoare, drepturilor autocefale ale unității bisericești, arătate ca atare de canonul 34 apostolic, făcând aplicarea principiului sinodal în conducerea acesteia și arătând sinodul ca purtător sau subiect al autocefaliei. Canonul 37 asigura sinodului episcopilor, dreptul de a hotărî în mod liber asupra chestiunilor privind exercițiul întregii puteri bisericești în cuprinsul teritoriului respectiv, adică dreptul de a autoconduce sau dreptul de a se cârmui în mod autocefal, prin sine însuși .

Prin punerea în lumină și mai limpede și mai convingătoarea valorii normelor cuprinse în aceste canoane, ca rânduieli străvechi ale autocefaliei, mai găsim necesar să revelăm în mod special faptul că sinoadele ecumenice și cele locale le așează la temelia hotărârilor luate de ele cu privire la autocefalie, și că prin unele hotărâri ale acestora, li se dau tâlcuiri autentice în sensul arătat mai înainte.

Menționăm, în primul rând, că după ce s-a trecut la organizarea unităților bisericești autocefale, numite mitropolii, toate Canoanele care se ocupă de acest lucru folosesc ca model canonul 34 și Canonul 37 Apostolic, pe care le reproduc adesea textual, cu mici deosebiri (Can. 4, 6, 7, I Ec.; 2, II, Ec.; 8, III Ec.; 28, IV Ec. ; 9, 19, 20 Antiohia). La fel se reproduce și textul Canonului 35 Apostolic, sau se fac referiri la el, în legatura cu dreptul caracteristic al căpeteniilor Bisericilor autocefale de a-i hirotoni pe episcopii acestora (Can. 2, II Ec. ; 8, III Ec.; 28, IV Ec.; 13, 22 Antiohia).

Mai important este însă faptul că atât Sinodul III Ecumenic, întrunit la Efes în anul 341, cât și Sinodul IV Ecumenic, la Calcedon în anul 451, dezbătând problema autocefaliei, o soluționează în conformitate cu rânduielile cuprinse în Canoanele 34 și 35 Apostolice.

Sinodul IV Ecumenic, apărând autocefalia mitropoliilor, consacrată încă de la Sinodul I Ecumenic și devenită tradițională, o legitimează prin invocarea și aplicarea, prin analogie, la sistemul mitropolitan, a dispozițiunilor Canonului 34 Apostolic.

In acest înțeles, pentru motivarea hotărârii pe care o ia sinodul în privința mitropoliilor,-hotărâre nescrisă în Canoanele sale, dar exprimată principial prin norma cuprinsă în Canonul 12, IV Ec., se face referire expresăla Canonul 34 Apostolic, prin cuvintele: „Si Canonul Sfintilor Apostoli rînduieste să fie un singur mitropolit în fiecare eparhie „ la care, pentru a nu lăsa nici o îndoială, se adaugă precizarea: „Acesta este sensul Canonului”.

După cum s-a anticipat deja în mod inevitabil – în legătură cu Canoanele Apostolice – și Canoanele ulterioare celor Apostolice,adică în primul rând cele din veacurile IV și V,aparținând sinoadelor ecumenice și unor sinoade locale,dezvoltă în continuare principiul autocefaliei și rânduiala de urmat în aplicarea lui.

Dintre acestea menționăm Canoanele 4,5,6 și 7 ale Sinodului I Ecumenic, Canoanele 2 și 3 ale Sinodului II Ecumenic,Canonul 8 al Sinodului III Ecumenic,Canoanele 9,12,17,19 și 28 ale Sinodului IV Ecumenic,Canoanele 8,36,39 ale Sinodului IV Ecumenic , apoi Canoanele 9,14,16,17,19,20, ale Sinodului de la Antiohia ; Canoanele 3 și 6 de la Sardica;Canoanele 13,18,49,50,51,73,76,95, ale Sinodului din Cartagina .

Prin Canoanele 4,5,6 și 7 ale Sinodului I Ecumenic, prin canonul 2,II Ecumenic, prin canoanele lor paralele,apoi prin Canonul 9 Antiohia ,8,III Ecumenic ,12,IV Ecumenic ; se consacră autocefalia mitropoliilor,despre care canonistul Valsamon spune că pe atunci erau toate autocefale . In fine, pe baza unor Canoane anterioare, Sinodul IV Ecumenic, prin Canonul 28 și prin alte hotărâri adoptate în ședințele sale , consacră autocefalia celor mai mari unități bisericești,numite de atunci înainte patriarhii sau patriarhate,în număr de cinci,și având drept centre ierarhice:Roma, Constantinopol, Alexandria,Antiohia și Ierusalimul. Situația aceasta le mai este apoi confirmată și prin Canonul 36 al Sinodului VI Ecumenic.

Așadar din acestea rezultă că sinodul ecumenic, fiind cea mai înaltă autoritate în Biserică, era în drept să facă ceea ce a făcut, și că tot el este îndreptățit să schimbe în viitor ceea ce găsește de cuviință, creând sau retrăgând drepturile de autocefalie când ar fi cazul.

Nicidecum nu rezultă că numai sinodul ecumenic ar fi în drept să confere autocefalia și încă în chip deplin și definitiv, pentru că: istoria ne arată că au existat autocefalii înainte de sinoadele ecumenice, că unele s-au constituit în timpul sinoadelor ecumenice, dar fără vreo hotărâre din partea acestora,și că altele s-au constituit după epoca sinoadelor ecumenice.

De aici rezultă limpede, că instituția canonică a autocefaliei a existat și poate exista în mod independent de sinodul ecumenic.

Sinoadele ecumenice înseși nu prevăd în mod expres și nici nu lasă să se înțeleagă că nu s-ar putea constitui autocefalii definitive și deci, depline, decât prin hotărârea lor.

Autocefaliile n-au avut și n-au caracter veșnic. Unele au dispărut de mult, altele noi au apărut,și vor mai continua să se mai constituie și în viitor.Nici sinodul ecumenic nu le poate înveșnici . Toate autocefaliile create sau consacrate, fără vreo hotărâre a sinodului ecumenic,s-au constituit cu caracter definitiv,nu în mod provizoriu,până la definitivarea lor de sinodul ecumenic. Nu s-au făcut niciodată și nu se face nici acum vreo distincție de fond, între autocefaliile constituite prin sinoadele ecumenice și între cele constituite astfel.

Nu există deci, sub acest raport, două categorii de autocefalii, deosebite în fond.Există doar deosebiri formale între autocefalii,și dacă ne-am lua după acestea,ar trebui să le împărțim în mai multe categorii:după vechime, după titlurile căpeteniilor lor,după numărul ierarhilor ,după naționalitate,după felul de a-și constitui sinoadele.

Au mai existat desigur, între autocefalii, și deosebiri determinate de însuși conținutul autocefaliei,care a suferit modificări sau schimbări, variind de la drepturile unei simple autonomii până la drepturile unei autocefalii depline. Aceste deosebiri se întâlnesc însă și la cele create sau reglementate de sinoadele ecumenice și la cele de altă proveniență. Rânduielile privitoare la constituirea autocefaliei,stabilite pe baza principiului dogmatic și a canoanelor prin practica bisericească îndelungată și consacrate astfel ca legi adoptate prin consensul general al Bisericii, sunt următoarele: autocefalia trebuie să fie cerută în mod canonic pentru ca orice unitate bisericească, ce dorește autocefalia, găsindu-se în mod firesc într-o subordonare ierarhică, nu-i este îngăduit să se desprindă din această subordonare în mod schismatic sau eretic, ci numai respectând rânduiala de supunere față de ierarhia superioară,deci cerând în mod întemeiat,ierarhiei superioare,să-i încuviințeze constituirea într-o unitate neatârnată sau autocefală. In al doilea rând ea maiînseamnă că îndreptățirea de a cere autocefalia nu-i revine unui singur ierarh, ci nuai unui grup de ierarhi, care să poată constitui un sinod format din cel puțin patru episcopi. Întrucât această rânduială canonică e pusă mereu la îndoială, adăugăm următoarele precizări: pentru a se putea asigura funcționarea autocefală a unei unități bisericești, este necesar ca ea să-și poată alcătui un sinod care să săvârșească în mod independent,-adică fără a recurge la ajutorul altor episcopi din afară – principalul act prin care se afirmă autocefalia, adică instituirea canonică a episcopilor proprii,inclusiv a întâistătătoruluiei.

Prin urmare potrivit tradiției și normelor canonice, nu este numai decât necesar un număr de 12 episcopi pentru constituirea unei Biserici autocefale. Pe de altă parte, potrivit aceleiași tradiții și altor norme canonice, nici numai un singur episcop nu mai este îndreptățit, din epoca postapostolică încoace, să ceară autocefalia pentru unitatea bisericească aflată sub conducerea sa.

Este adevărat că în epoca apostolică și postapostolică au existat episcopi autocefali, aceasta fiind pe atunci chiar regula generală. Dar dezvoltarea și cristalizarea ulterioară a organizației Bisericii în forme superioare și mai cuprinzătoare, cum au fost unitățile premitropolitane, cele mitropolitane și patriarhale, au schimbat această rânduială inițială, potrivită pentru starea încă nedeplin realizată a organizației Bisericii, înlocuind-o cu unele noi, corespunzătoare stadiilor pe care le-a parcurs succesiv organizarea Bisericii. Aceste rânduieli au și fost scrise în textele canonice intrând în practica vieții bisericești și dobândindastfel și puterea tradiției, prin îndelungata lor observare. Prin noile rânduieli canonice i s-a dat și principiul ierarhic și celui sinodal o expresie nouă, potrivit căreia un ierarh sau episcop nu poate avea o poziție coordonată sau egală cu un sinod,ci trebuie să fie subordonat sinodului, neputând exista în afara sinodului și fără legătură cu un sinod canonic. In felul acesta s-a făcut aplicarea principiului ierarhic și a celui sinodal,la noile forme de organizare bisericească,care așa cum s-au definitivat, nu mai permit cârmuirea autocefală unităților care au în frunte doar câte un episcop.

Faptul că în epoca definitivării formelor superioare de organizare a Bisericii,și chiar după aceea, au existat ierarhi singulari numiți de obicei arhiepiscopi autocefali, precum și faptul că mai există chiar în prezent un astfel de arhiepiscop zis autocefal,- în persoana arhiepiscopului de Sinai-, nu infirmă rânduiala arătată.Acestea trebuie înțelese ca reprzentând,în unele cazuri, supraviețuiri cu totul sporadice ale stărilor vechi, inițiale, iar în cele mai multe, numai excepții neconcludente,întrucât,în cazurile acestora din urmă, se tratează doar de autonomia unor unități bisericești, eparhiale, ale căror căpetenii purtau titluri onorifice de episcopi autocefali. Cât despre arhiepiscopul autocefal de Sinai, el constituie un caz cu totul singular, unic, ce trebuie privit după natura lui,ca exprimând,într-o formă privilegiată și superioară celor obișnuite,situația unei vechi vechi mânăstiri împărătești.

Autocefalia trebuie să fie conferită în mod canonic, astfel că aprobarea unei noi autocefalii nu poate să fie opera unui singur ierarh, orice titlu ar purta acesta, întrucât o astfel de procedare este potrivnică atât principiului ierarhic admis în Ortodoxie, potrivit căruia nu se recunoaște vreo jurisdicție ierarhică suprapusă sinodului, cât și principiului sinodal, care impune ca o atare hotărâre să fie luată numai „sinodalier”.

Pentru urmarea, în acest sens, a căii indicate de principiul ierarhic și de cel sinodal, dispun și Canoanele, și anume, în mod special, Canonul 34 Apostolic și Canonicul 12 , IV Ec.,precum și cele paralele,4,5,6, I Ec.; 2, II Ec. ; 8, III Ec.; 9 Antiohia. Hotărârea luată „ sinodalier”, trebuie să fie consemnată întrt-un „act sinodal”, care să cuprindă motivarea ei canonică, și specificarea drepturilor de autocefalie a noii unități bisericești.Acestea constau, în esență, în liberul exercițiu în cuprinsul unei Biserici autocefale, a celor trei ramuri ale puterii bisericești, adică a puterii învățătorești,a celei sfințitoare și a celei jurisdicționale,care împreună cu dreapta credință, formează conținutul succesiunii apostolice. Autocefalia trebuie să fie recunoscută în mod canonic, aceasta înseamnă, că orice nouă autocefalie trebuie să fie recunoscută de toate Bisericile autocefale existente.

Prin urmare, recunoaște unei noi autocefalii de către întraega Biserică, nu are un caracter constitutiv, în sensul că abia printr-un astfel de act s-ar creea, s-ar confirma sau s-ar definitiva o autocefalie. El are numai caracter declarativ, în sensul că prin el se constată canonicitatea autocefaliei celei noi, legală în sine prin însuși actul constituirii sale, iar nu prin consensul ulterior al întregii Biserici.

Pentru cazul însă, că o nouă autocefalie nu a fost proclamată în mod canonic, Biserica, în totalitatea ei, poate să-i refuze recunoașterea neintrând în comuniune cu ea, motivându-și atitudinea și făcând recomandările cuvenite Bisericii autocefale care a proclamat noua autocefalie.

La acestea se mai adaugă și consimțământul expres al puteriide stat,în cazul că acesta manifestă interes pentru constituirea unei Biserici autocefale.

In acord cu atitudinea sa principală față de stat, tradiția și practica constantă a Bisericii stau mărturie că s-a ținut întotdeauna seama de drepturile suverane ale statelor, atunci când s-a constituit orice nouă Biserică autocefală.

Pe temeiurile dogmatice și canonice arătate,și ținând seamă de rânduielile indicate de acestea în acord cu ansamblul practicii tradiționale a Bisericii, condițiile în care se poate în mod canonic la constituirea unei noi Biserici autocefale pot fi formulate mai amănunțit, după cum urmează: condiții din partea unității care cere autocefalia – să dovedească statornicie în dreapta credință, să dovedească maturitate în conducerea de sine, să dispună de cel puțin patru ierarhi, pentru a se putea constitui un sinod autocefal în conformitate cu prevederile canonice observate în mod statornic și general în Biserică, din veacul IV încoace, condițiile din partea Bisericii care acordă autocefalia – să emită un „act” sinodal , prin care se conferă autocefalia, condițiile din partea Bisericii Ecumenice .

Din vremea când se formulau și se precizau asemenea rânduieli, sunt deja amintite mai multe „unități bisericești autocefale, constituite în cadrul etnic… în diverse părți ale lumii”creștine. De bună seamă, „dintre acestea nu vor fi lipsit nici unele de peteritoriile locuite astăzi de poporul român”, unde, „după cum spune tradiția”, sămânța Evangheliei fuse aruncată chiar în primul secol al erei noastre de către Sfântul Andrei, cel dintâi chemat dintre Apostoli, și unde, desigur, cu vremea va fi luat ființă o Biserică locală pentru creștinii din ce în ce mai numeroși ai acestor părți. Ba mai mult, pe cât se știe acum, în cel mai vechi colț roman și creștin al pământului românesc de azi, care e Dobrogea, fosta Scythia Minor, prin cea de-a doua parte a secolului al III-lea se întâlnește funcționând un centru episcopal cu sediul în capitala provinciei, Tomis – Constanța de azi. În legătură cu dependența canonică a acestuia, precizăm că se afirmă că episcopia din Tomis, avea o situație deosebită, adică se bucura de o anumită autocefalie. Aceasta deși” nu se bucura de drepturi mitropolitane”, nu era totuși „supus jurisdicției unui mitropolit”, ci avea ”superior imediat pe patriarh”, în cazul de față, după ce a fost organizat, ridicat în rang și cinstit cu acest titlu, pe cel din Constantinopol, care îi era cel mai apropiat. Într-o atare situație aflându-se, ierarhii tomitani au participat în mod sigur la primele sinoade ecumenice, și au semnat numai actele celui de-al patrulea. Mai mult ,prin secolul al VI-lea, ori mai devreme, Episcopia de Tomis, făcută arhipiscopie, devine cu totul autocefală și cu aceste calități,- arhiepiscopie și autocefală-, este trecută în grupa „arhiepiscopiilor autocefale” dintr-o listă,-„Ecthesis”; ”Expositio”, cu patriarhiile, mitropoliile, arhiepiscopiile autocefale și episcopiile dependente din lumea creștină, întocmită de un Epifanie din Cipru, unde ocupă locul al II-lea după cea de la Odessos-Varna din „Eparhia Myssiei”. Într-o astfel de stare, desigur, a ființat la Tomis până către finele secolului al VII-lea, când orașul a fost distruse de avari și bulgari și când ea a fost silită să se stămute într-alt loc mai ferit din cuprinsul provinciei, păstrându-și însă numele.

Prin urmare din vechime Biserica Ortodoxă de pe acest codru de pământ românesc chiar de la începutul organizării ei s-a bucurat de neatârnare. Acest fel de viață liberă bisericească va fi influențat desigur și pe creștinii din stânga Dunării, aflați în permanență în strânse legături cu cei din dreapta ei, și deși probele existente până acum nu sunt prea concludente,se poate ști totuși că și aceștia vor fi căutat să-și aibă propria lor organizare eclesiastică independentă” întocmită după modelul organizării primitive a comunităților bisericești autocefale și apoi după acela al unităților autocefale mai mari constituite în cadrul etnic.”

Ajunsă din secolul al III-lea în afara granitelor Imperiului, populatia daco –romană – în mare parte încrestinată- si Biserica ei ,în starea de organizare în care se va fi aflat ,au împartașit soarta Bisericilor din ținuturile barbare ,adică a acelor Biserici cărora li s-a recunoscut individualitatea lor etnică, mergîndus-se atît de departe încît li s-a respectat si anumite rînduieli sau obiceiuri religioase aparte, care constituiau abateri de la rînduielile comune de organizare a vietii bisericesti din cuprinsul Imperiului . Înacest caz ,ea s-a gasit in situația de a-și organiza o viată bisericească proprie, independentă de orice organizații bisericesti din afara Daciei , adică o Biserică autocefală constituită dintru început în cadrul etnic . Aceasta a și făcut ca de la început ea să se afirme ca o”Biserică de sine stătătoare, adică in chip de Biserică ce putea să existe prin sine însăși”.

Lipsesc deocamdată probele, dar se poate presupune că în acele îndepărtate vremi Biserica de pe plaiurile noastre de azi își va fi avut și ea ierarhii ei, dar și că, datorită faptului că pe aici numărul așezărilor urbane fiind destul de scăzut, aceștia n-au putut fi legați de un centru de locuire mai deosebit și, de aceea, de sigur, n-au avut posibilitatea de a pătrunde o dată cu acesta în paginile istoriei. Pînă în anul 451 acești ierarhi nord dunăreni au putut fi hirotoniți fie la Tomis, fie la alte centre episcopale din mijlocul populației daco-romane din Balcani și vor fi fost supuși acelorași îndatoriri canonice ca și arhierei aflați în unitățile bisericești constituite în cadrul etnic. Acești prelați în timpul aprinselor dispute teologice din secolele III – V, cînd pe malul drept al Dunării erau puternice focare de arianism, mai ales au fost aceia care au ferit pe credincioși – conaționali ai lor în cea mai mare parte – de erezii, făcînd astfel să se transmită urmașilor o învățătură curată, ortodoxă.

În această situație, unor astfel de arhierei itineranți le vor fi revenit poate și unele îndatoriri canonice față de hirotonisitor ; dreptul acestuia de afi pomenit la slujbe.

O astfel de practică desigur a rămas , prelungindu-se apoi pînă tîrziu în Veacul de Mijloc, căci populația creștină nord dunărenă, destul de numeroasă în acea vreme ,- pînă la organizarea ei cu o ierarhie proprie-, nicidecum în plin Ev mediu, nu se va fi putut lipsii de serviciile unor arhierei localnici fie ei și numai așa itineranți.Că astfel a putut fi , se poate dovedii, cred , prin existența, la 14 noiembrie 1234, la nord de Dunăre ,a unor episcopi ortodocși de neam valah, român, mai mult ca sigur tot itimeranți- , în potriva cărora papa Grigorie IX (1227-1241), se plîngea prințului de Coroană maghiar , Bela ,că fac greutăți în pastorație episcopului catolic Teodoric al Cumanilor, din Vrancea.

Toate acestea au făcut ca la înaintașii noștri ortodocși cu vremea să se formeze „o conștiință de sine, în alcătuirea căreia a intrat deopotrivă comportamentul etnic și cel cultural de limbă latină, ca și cel creștin. Această conștiință…a făcut să se lege atât de strâns elementul religios creștin de cel etnic sau de cel național ”. O mulțime de acte însemnate ale istoriei noastre bisericești și naționale apar ca având o importanță hotărâtoare pentru înțelegerea felului în care a sprijinit Biserica lupta pentru independență a poporului român, prin lupta sa pentru autocefalie sau pentru neatârnare.

În timpul când se forma și se cimenta această conștiință de independență bisericească, plecând de prin secolele IX-X, pe întrg teritoriul patriei noastre, începe să se facă referire de formații prestatale românești, ai căror conducători, după moda medievală, neapărat au trebuit să aibă pe lângă ei și căpetenii bisericești, căci acest lucru era și semn de o mai deplină independență pentru ei și pentru formația lor politică.

Mai mult ca sigur s-a reorganizat viața politică a românilr de la sud și est de Carpați, formându-se statele feudale românești, Țara Românească și Moldova în frunte cu marii voievozi Basarab (c.1310-1352) și respectiv Bogdan(1359-1365).Cu acest prilej, și în unul și în altul dintre aceste două state viața religioasă a dobândit noi forme de manifestare, căci și unul și altul dintre ele a arătat interes pentru organizarea ierarhică a Bisericii sale, deoarece acest fapt după spiritul vremii, marca și „desăvârșirea întemeierii țării”.

Pentru scopul urmărit,- organizarea ierarhică a țării-, numai acest lucru- prezența unui arhiereu- episcop pe lângă domnitor- nu era suficient și de aceea s-a căutat să se facă în respectivele state românești o organizare eclesiastică în totă regula. Acest lucru însă- și într-o parte și în alta a Milcovului-, potrivit practicii îndătinate în Ortodoxie, avea nevoie de legitimitate, de care”Evul mediu a fost așa de doritor” și pe care pe atunci, în lumea creștină răsăriteană”numai Patriarhia ecumenică putea s-o dea”.Căci aceasta în Veacul de Mijloc era nu numai „instituția de căpetenie a Ortodoxiei”,a cărei conducătoare se socotea a fi, ci și „unica sursă de legitimare în ordinea eclesiastică”.Ea își avea sediul în Capitala împărăției bizantine și întâistătătorul ei lucra „de acord cu împăratul”și „hotăra în ultimă instanță”.

Din această pricină, și la Argeș și la Suceava, organele îndrituite a face așa ceva, voind să legitimizeze organizarea Bisericilor din țările lor, nu s-au adresat patriarhiilor din Târnovo ori Peci, aflate mai aproape de meleagurile pe careele se găseau, ci numai ei, Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, solicitându-i binecuvântarea pentru mitropoliile ce se creaseră în cetățile lor de scaun.

Acest lucru – binecuvîntarea ființării centrelor mitropolitane din Țara Românească și Moldova – a pus Patriarhia Ecumenică în strînsă legătură cu Bisericile de pe pămîntul românesc – așa cum după aceasta ele vor rămîne aproape fără întrerupere- și în același timp a creat acestora din urmă unele obligații canonice față de ea, exprimate mai deschis și mai precis în actul din luna lui mai din anul 1359, privitor la recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei. Prin aceasta , Patriarhia Ecumenică, printre altele , își aroga dreptul de ahirotoni și a trimite la Argeș pe viitorii mitropoliți ai Bisericii Ungrovlahiei,cerea ca aceștia să facă parte din Sinodul patriarhal, participînd la ședințele lui,.Patriarhia Ecumenică de mai multe ori solicita voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) să trimită la Patriarhie o scrisoare , prin care să-și ia angajamentul , pentrul el și urmașii , ca să fie întodeauna Biserica Ungrovlahiei sub Patriarhie și să primească de la dînsa un arhiereu adevărat , deci prea vădite pretenții de jurisdicție canonică.

Intuind dorințele ecumenicului, voievodul muntean, Nicolae Alexandru Basarab și cel moldovean, probabil Petru Mușat (1375-1391),- menținîndu-se pe linia unei mai vechi conștiințe de autocefalie bisericească existente la înaintașii lor, semnalată mai sus -, au militat ei înșiși pentru ființarea mitropoliilor lor de la Argeș și Suceava și tot ei au ales pe titularii acestora : Iachint și respectiv Iosif Mușat (1401-1415). De bună seamă că pentru primul, acestă alegere sa datorat faptului că în 1359 cînd el era încă mitropolit al Vicinei, -în nordul Dobrogei în același an se afla la Argeș pe lîngă voievodul Nicolae Alexadru Basarab. Fără îndoială, aceasta a făcut ca el să fie bine cunoscut și prețuit nu numai de către boierii și creștinii munteni și de aceea, de repetate ori, a fost cerut de către toți aceștia să le fie păstor duhovnicesc. Cel de-al II –lea, Iosif Mușat, după informarea pe care, în 1401, solii lui Alexandru Vodă cel Bun (1400-1432) o dau ecumenicului Matei I (1397-1410), era un om de țară moldovean, deci, nu venit „de aiurea”, cum se zvonea, de neam cu domnul Moldovei, arhiereu hirotonit canonic de către mitropolitul Haliciului și pentru aceasta îl voiau mitropolit al lor, la Suceava. Acesta dovedește însă că la inițierea planurilor de organizare a Bisericilor românești de la sud și est de Carpați rolul ei, al Patriarhiei Ecumenice, a fost ca și inexistent. Și totuși, cu prilejul ratificărilor-, în schimbul legitimizării solicitate de munteni și de moldoveni, desigur-, ea a ridicat pretenții de jurisdicție canonică.

Chiar de la început însă, acest lucru, sub felurite forme, a stârnit printre români acțiuni de protest, al căror scop era deplina neatârnare a Bisericilor lor. De către întâistătorii acestora se săvârșeau unele fapte care probează că ei nu țineau întru totul seama de pretențiile ecumenicului, lucru ce poate demonstra dorul lor după independență.Unele acțiuni ale acestora sunt în măsură să arate așa ceva. Mitropolitul Iachint de la Argeș n-a participat la nici o ședință a Sinodului patriarhal din Constantinopol, deși la recunoaștere, în 1359, i se prescrise o astfel de îndatorire.Urmașii lui imediați, Hariton (1372-1381) și Antim (1381-1403) au fost confirmați de Patriarhie și datorită legăturilor pe care ei le aveau cu conducerea de stat a Țării Românești și cu locuitorii acesteia , care îl aleseseră, desigur, căci primul fusese de șapte ori la Argeș, era egumen al mânăstirii Cutlumuș de la Atos, ctitorie a voievozilor valahi Nicolae Alexandru Basarab și Vlaicu (1364-1377) și totodată era „ținut în laudă și cinste nu numai de mulțimea ”credincioșilor munteni, ci și de Domn și boieri, care-l propuseseră, iar celălalt, Antim , se specifica într-un act din 1372, fusese și el cerut ca mitropolit de Domnul Țării Românești care pe atunci era Vladislav – Vlaicu Vodă.

Deci chiar din aceste momente incipiente în Mitropolia Ungrovlahiei s-a trecut pesteunele pretenții de jurisdicție canonică ale ecumenicului, oglindite în actele din 1359.

Voievodul muntean Vladislav – Vlaicu Vodă, dincolo de strictul minim necesar , s-a alăturat acțiunii autocefalice a vlădicului ungrovlah din vremea sa , Iachint ,și, în 1370 , s-a declarat de acord cu înființarea, la Severin, a unei a doua mitropolii în Țara Românească.Prin aceasta- în acei doi ani când și țara , în urma victoriei de la Posada din noiembrie 1330 a marelui Basarab, era independentă – , cu siguranță că , între altele , și el , ca și ierarhul său , de altfel , viza indedependența Bisericii acesteia. Căci, se afirmă că la nevoie și numai cu un atât de redus număr de centre episcopale, o Biserica, prin urmare în cazul de față și cea din Țara Românească, s-ar fi putut socoti prin cele autocefale .

Se poate ca în prima parte a secolului al XV-lea, în care știrile, privind Biserica din Țara Românească, sunt forte sărace, Patriarhia Ecumenică să fi ajuns să trimită la Argeș, ea singură, pe vreunul dintre mitropoliții de pe atunci, dar nici acum acțiunile pentru independența acesteia n-au lipsit. Căci , de pildă, faptul că în anii 1438-1439, Biserica Țarii Românești, deși , de bună seamă, ca și altele , va fi fost poftită de împărat și de patriarh, avizând totuși dorința de independență față de aceștia, n-a participat alături de ei la Sinodul de la Ferrara – Forența și când primii ani ai secolului al XVI-lea domnitorul Radu cel Mare(1495-1508) n-a solicitat Patriarhiei din Constantinopol reorganizarea Bisericii din țara sa , ci , în acest scop, fără nici o binecuvântare din partea ei ,- dar cu îngăduința sultanului , a adus la Târgoviște pe fostul patriarh ecumenic Nifon II , – scos din scaun în 1498 și acum aflat în surghiun la Adrianopol; sfântul nefiind , în acest caz , nici persoană oficială și nici un exarh patriarhal , ci doar” un bărbat desăvârșit și la chip și în cuvinte și în fapte”, cum , cercetându-l , înțelesese însuși voievodul – , este în măsură să probeze că și în acel timp , – secolul al XV-lea și începutul celui următor- , Mitropolia Ungrovlahiei, sprijinită și de domnitor, cu tot dinadinsul gândea încă la neatârnare față de ecumenic , în care direcție și acționa .

Cu toate că în actele, prin care, la 26 iulie 1401, s-a recunoscut ființarea Mitropoliei Moldovei, poate din pricina disputei, ce, mai înainte , timp de peste 10 ani , se purtase între Suceava și Țarigrad, cu privire la acest fapt , patriarhul Matei I s-a ferit să insereze deschis vreuna dintre pretențiile sale de dependență față de Patriarhie a Bisericii românești de la est de Carpați, așa cum, precum s-a văzut , se făcuse în 1359 în actul de ratificare a funcționării Mitropoliei Ungrovlahiei; cu toate că poate tot cu gînd de deplină neatîrnare desigur în timpul domniei lui Alexandru cel Bun în Moldova a mai luat ființă două centre episcopale la Roman și Rădăuți ; cu toate că , așa cum pe la începutul secolului al XVIII-lea , informa domnitorul Dimitrie Cantemir(1710-1711) , în preajma anului 1439 mitropolitului Moldovei i s-ar fi făgăduit de către papă recunoașterea titlului de patriarh – ca al șaptelea în lumea ortodoxă – lucru ce implica și autocefalia Bisericii sale-, totuși precizăm că la scurtă vreme după încheierea- prin anii 1415-1416- a păstoriei mitropolitului Iosif Mușat, patriarhia și chiar împăratul-timp de aproape o jumătate de veac după aceasta; până prin 1452, trimițând la Suceava pe întâistătătorii ei, acum greci de neam, ca: Macarie (1416-1428), Damian (1437-1447) și Ioachim (1447-1451).

Mai mult, datorită acestei situații,-dependența canonică față de patriarhie; fie ea și impusă,-Biserica Moldovei a participat la Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439, unde delegații ei clerici, mitropolitul Damian și protopopulConstantin-, la stăruința împăratului Ioan VIII Paleologul (1425-1448) și a patriarhului ecumenic Iosif (1416-1439), -vădindu-și, se poate zice, și în acest fel o atare stare față de Marea Biserică, au semnat actul de unire și după aceasta- de bună seamă , tot din aceeași cauză, dependența canonică- conducătorii ei, greci de neam, aici amintiți, au urmat ”politica latinofronă” a împăratului și a unora dintre patriarhii ecumenici din acea vreme, adepți și ei ai unui astfel de curent . Această accentuare a actelor de autoritate ale Bizanțului, pe atunci destul de slăbit și strâmtorat și aflat „în preajma prăbușiri definitive” ,și ale Patriarhiei Ecumenice asupra Bisericii din Moldova s-a prelungit numai până la mijlocul secolului al XV- lea , când la est de Carpați a luat naștere o mișcare antiumanistă, – cu accentuată tendință de neatârnare față de aceasta din urmă – , care a silit pe mitropolitul grec Ioachim să-și părăsească scaunul și a adus în locul lui pe vestitul vlădică Teoctist(c. 1452 – 1477), sfătuitorul de mai târziu al lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504). Alegerea acestui român, făcută în țară și hirotonia lui întru arhiereu-mitropolit, – numai sub presiunea grelelor evenimente politice din sud-estul Europei din anii 1452-1453 însă , de către patriarhul sârb Nicodim de la Peci, marchează începutul unei noi etape în raporturile canonice dintre Biserica Moldovei și Patriarhia Ecumenică , mitropolitul Teoctist aici pomenit, încercând , a eluda tutela , acesteia din urmă asupra celei dintâi.

În Moldova ca și în Țara Românească, la acest început de veac al XVI-lea, se o bservă o atitudine mai hotărâtă intru apărarea independenței canonice a Bisericii românești. În același timp și Patriarhia Ecumenică, ajunsă, după desființarea, în 1453, a Imperiului bizantin, sub stăpânire necreștină și din ce în ce în mai accentuată strâmtorare economică – a început ăi ea a fi mai înțelegătoare față de Biserica acestuia, renunțând, fie și numai tacit , la parte din pretențiile de dependență canonică.

Patriarhia, intuind poate rolul pe care Bisericile românești aveau să-l joace in această parte a Europei, unde pe atunci Ortodoxia avea de făcut față expansiunii otomane dinspre sud-est și prozelitismului catolic dinspre nord-vest , de aceea pe întâi stătătorii acestora – și prin ei și pe urmașii lor – i-a cinstit cu demnitatea de „Exarh al Plaiurilor ”, adică de împuternicit sau reprezentant al său în teritoriile intracarpatice, unde ea nu-și putea impune direct autoritatea din pricina situației politice de atunci .

După ce la 20 mai 1595, în tratatul de alianță dintre Mihi Viteazul domnul Țării Românești (1593-1601) și craiul Ardealului Sigismund Bathory (1581-1597) , încheiat la Belgrad între solia celui dintâi , din care făceau parte și ierarhii țării , în frunte cu mitropolitul Eftimie (c. 1594-1603) , și acesta din urmă , se inserase un articol prin care se consfințea o asemenea stare canonică dintre Bisericile românești de la sud și nord de Carpați , într-un paragraf din glava 391 din Pravila cea Mare , tipărită la Târgoviște în anul 1652 se stipula fără nici un echivoc că :”mitropolitul (de la Târgoviște – cum era pe atunci ) are blagoslovenie de hirotoniaște el și pre episcopii Țării Ardealului de în Țara Ungurescă ” .

În ianuarie 1698 ,în instrucțiunile patriarhului Dositei al Ierusalimului (1669-1707) și ale mitropolitului Teodosie al Țării Românești (1668-1672; 1679-1708), dă noului vlădică al Ardealului ,Atanasie (1698-1701; 1713), atunci hirotonit arhiereu la București, i-a arătat ,-în „punctul”al XX-lea al acestora -,că ”spre oblăduirea eparhiei tale”-a lui Atanasie- ,”ecsarh”, al Patriarhului ecumenic „iaste mitropolitul Ungrovlahiei”.Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului (1707-1731) ,în capitolul „Însemnare, privitoare la tronurile episcopale ale Bisericilor creștine” din lucrarea sa „Sintagmation”, apărută la Târgoviște în anul 1715, și între altele scria :”Mitropolitul Transilvaniei, adică al Ardealului…are relațiuni cu mitropolitul Ungrovlahiei fundate pe dispozițiuni patriarhale și dreptul de exarh”al acestuia față de el , adică de mitropolitul transilvănean.

La începutul secolului al XVI-lea mitropoliții munteni au pășit și mai vădit la manifestarea a unor tendințe oarecare de deplină autocefalie. În acest scop , de pe la mijlocul veacului amintit , aceștia, fără excepție și țn același timp și fără să se fi solicitat vreo încuviințare din partea Marii Biserici , și-au dat și li s-a dat de către conducerea țării lor titlul de „arhimitropolit ” în care cu peste un veac în urmă eruditul episcop Melchisedec al Romanului, nu fără temei , vedea „semne de autocefalia, ce aceștia își însușiau” .De aceea , se afirmă , arhipăstorului tîrgoviștean Serafim (1576-1586) i s-a dat titlul de „arhimitropolit” , pe care înaitașii săi , începuseră să-l poarte mai dinainte.

La sfîrșitul secolului al XVI-lea, un asemenea titlu și-au dat și mitropoliții Moldovei, așa cum se poate constata din cuprinsul unui hrisov din 3 martie 1597, în care, în două rânduri, întîi stătătorul de atunci al Bisericii moldovene, frate al domnitorului Ieremia Movilă (1595-1600), care emisese actul, este intitulat așa : „ chir Gheorghie Moghilă arhimitropolitde Suceava „.

Săvârșită numai în acest fel, ridicarea în treaptă a Bisericii din Moldova , – după moda grecească la rang de arhiepiscopie, n-a putut fi ratificată însă și de un sinod al celorlalte scaune patriarhale ortodoxe, cum dorise Meletie Pigas, căci cunoscuta precipitare a evenimentelor din țările române din zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul , plecarea din Constantinopol a prelatului alexandrin și mai ales grabnicul sfârșit al acestuia , întâmplat la 13 septembrie 1601 , au împiedicat ținerea lui și ,odată cu aceasta , și reluarea în discuție a problemei în cauză .

O mărturie a vremii informează, de pildă, că mitropolitul Gheorghe Movilă, „deși este moldovean și de rit ortodox, nu recunoaște ca superior pe patriarhul de la Constantinopol și nici pe alt patriarh din Răsărit” .

Cronicarul Ion Neculce, istorisește că la slujba înmormântării lui Constantin Vodă Cantemir, domnitorul Moldovei (1685-1693), săvârșită în ziua de 27 martie 1693 în biserica SF. Nicolae Domnesc din Iași,”s-au întâmplat atunce la prohodul lui patru patriarhi, unul de la Ierusalim și altul de la Antiohia și altul de la Alicsandria și unul mazâl de Țarigrad, Iacob ”. Mulți dintre aceștia au fost fețe bisericești alese.Dacă aceștia uneori au venit la noi de nevoie, pentru noi însă prezența lor a fost un act de cinstire a Bisericii noastre.

În cel de al doilea deceniu al secolului al XVI-lea , când în Țara Românească se aflau patriarhii ecumenici Pahomie I (1505-1513) și Teolept I (1513-1522) au avut loc niște acte liturgice care , obișnuit , de către unii, sunt socotite printre cele specifice unei Biserici autocefale și care iarăși , fiind și urmareaunui îndemn românesc, – în speță al evlaviosului voievod Neagoe Basarab(1512-1521)- , pot spune destul de mult în legătură cu situația canonică a Bisericii muntenești și chiar, cu cele românești în general. Este vorba de canonizarea Sfântului Nifon, patriarhul Țarigradului și de sfințirea Sfântului și Marelui Mir .

În noiembrie 1643, pe când in Moldova domnea Vasile Vodă Lupu (1634-1653), s-a sfințit la Iași, cu cheltuiala acestuia, Sfântul și Marele Mir fiind prezent la acest act liturgic patriarhul Ierusalimului Teofan (1608-1644), aflat atunci în Moldova, care, de bună seamă, a avut în sobor și pe ierarhii moldoveni, în frunte cu vestitul lor mitropolit Varlaam Moțoc (1632-1653; 1657).

Mai târziu în 1670 poate în ziua de 31 martie, adică în „joia din săptămâna Sfintelor Patimi”, Paștele căzând în acel an de 3 aprilie, s-a sfințit, de această dată la București, Sfântul și Marele Mir de către patriarhul Ierusalimitean Dositei (1669-1707), împreună cu mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei(1668-1672) , episcopii Serafim de la Râmnic (1668-1670) și Grigorie de la Buzău (1668-1691) și alți ierarhi din suita sa sau dintre cei prezenți întâmplător pe atunci în capitala țării. Însuși Dositei preciza că la săvârșirea lui- care avea să-i aducă dojana și protestul ecumenicului Metodie Maronis (1668-1671), a fost de față și voievodul AntonieVodă din Popești (1669-1672) -, care suportase o parte din cheltuieli -, dregători, clerici și popor și că din cantitatea de Sfânt și Mare Mir pregătită acum s-a dat și ortodocșilor din Moldova și Transilvania, cei de un neam cu muntenii, precum și altor creștini de prin părțile Dunării de Jos.

Veacul al XVII-lea a adus cu sine și o mai mare creștere a prestigiului țărilor române și a Bisericilor lor în lume. Vasile Lupu, domnul Moldovei (1634-1653) a fost un adevărat ocrotitor și binefăcător al Ortodoxiei, fapt care a adus vază deosebită țării și Bisericii sale..Căci a fost un „orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitoral fruntașilor Bisericii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui” și de aceea „merită un mare loc în istoria întregii lumi ortodoxe” .

Un fapt , ce poate reliefa cu claritate prestigiul Bisericii Moldovei și prin ea al celei românești în general, în lumea creștină, în timpul domniei ambițiosului voievod Vasile Lupu, este și trecerea ,la 1 iulie 1639, a mitropolitului Varlaam, valorosul său sfetnic și colaborator, printre cei trei candidați din rândul cărora trebuia să se aleagă un nou patriarh pentru scaunul ecumenic de la Constantinopol, văduvit atunci,înscriindu-i-se și lui numele în Condica Sfântă „a Marii biserici a lui Hristos”. Cum se știe, sorții votului canonic au căzut pe mitropolitul Partenie al Adrianopolului (1639-1645), dar recomandarea și a vlădicăi Varlaam pentru ocuparea celui mai înalt scaun ierarhic al Ortodoxiei”constituie un fapt unic în Biserica Română”, nemaiîntâlnit mai înainte și nici după aceea, menit să vădească atenția de care aceasta se bucurau pe atunci în sânul întregii Ortodoxii.

În continuare, conștiința autocefaliei Bisericii românești se menține și în secolul al XVIII- lea, cu toate că, nemaiîntâlnit mai înainte și nici după aceea, menit să vădească atenția de care aceasta se bucurau pe atunci în sânul întregii Ortodoxii.

Conștiința autocefaliei Bisericii românești se menține și în secolul al XVIII- lea, cu toate că, instaurarea în deceniul doi al acestui veac- mai întâi în Moldova, în 1711, și apoi, în Țara Românească, în 1716-, pentru vreme de peste o sută de ani, a regimului turco-fanariot, a adus cu sine o situație politică deosebită, pe care unii i-o socotesc chiar potrivnică. Și în acest timp, ea- conștiința autocefalică- s-a manifestat felurit și în diferite prilejuri. Astfel, în anul 1708 noul mitropolit al Moldovei, Ghedeon (1708-1723), conformându-se acestei conștiințe, desigur, cu ocazia strămutării sale de la Episcopia din Rădăuți la cârma Bisericii moldovene, în ceea ce privește rostul Patriarhiei Ecumenice în asemenea cazuri „a îndrăznit ” să nesocotească rândielile îndătinate, dezvăluind, de bună seamă, și și în acest fel aspirațiile sale spre deplină neatârnare canonică. Din această pricină, patriarhul Atanasie V al Constantinopolului (1709-1711), surprins de o asemenea atitudine, la 28 noiembrie 1709, i-a scris, mustrându-l „pentru necuviința”ce a săvârșit, „căci având a fi înaintat și strămutat” la conducerea Mitropoliei Mooldovei, nu s-a „gândit, nici a socotit…de cuviință să ceară voie de aici de la Marea Biserică a lui Hristos…”.

O mai categorică afirmație- mărturie, privinddeplina autonomie a aceleiași Biserici moldovene se făcuse cu câțiva ani mai devreme și ea aparține eruditului voievod moldovean Dimitrie Cantemir (1710-1711; 1723), care prin anul 1716, în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”, printre altele, scria : ”Mitropolitul Moldovei are în Biserica Răsăritului un rang deosebit, pe care alții nu-l au. Căci cu toate că nu se bucură de titlul de patriarh, totuși nici nu este supus vreunuia dintre patriarhi. Și deși primește binecuvântarea de la patriarhul de Constantinopol, totuși nu poate fi nici ales de acesta, nici scos din scaun, nici nu este obligat ca toți ceilalți miropoliți să aștepte ceea ce se numește psifon =vot – aprobareaMarii Biserici constantinopolitane.”

Pe la același început de veac, XVIII-lea, asemenea luări de poziție în legătură cu conștiința autocefalică a Bisericii ei, se întâlnesc și în Țara Românească. Mai întâi, la finele anului 1710 mitrpolitul Antim Ivireanul (1716), – convins întrucâtva că și scaunul ecumenic printr-un răspuns dat în 1709 lui Hrisant patriarhul Ierusalimului(1731) ar avea oarecare rol în problema ce avea să sesizeze-, scria plin de mâhnire aceluiași patriarh ecumenic Atanasie V, protestând cu vehemență împotriva amestecului necanonic și în afară de orice lege al lui Hrisant în teburile Bisericii sale, căci interzisese pomenirea numelui său, al lui Antim, la slujbele săvârșite în bisericile mânăstirilor închinate Sfântului Mormânt și în cele de prin satele acestora, aflate în cuprinsul mitropoliei sale.

Ca mărturie privind autonomia internă a Bisericii moldovene poate fi considerată și gramata patriarhului Neofit VII al Constantinopolului (1789-1794) din aprilie 1792- adusă la Iași de însuși noul voievod al Moldovei, Alexandru C. Moruzi(martie-decembrie 1792)-, prin care, spre a se pune capăt unei stări nefirești de la conducerea primei instituții bisericești din țară, existentă atunci, episcopii de Roman și Huși erau îndrumați să purceadă la alegerea unui mitropolit, care însă trebuia să se facă numai „după cele dintru început obiceiuri a pământului,”adică „după cea dintru început bisericească orânduială și canonicească închipuire, drept după pravilă și canoane”.

La București, din porunca Patriarhiei Ecumenice, a continuat să se facă alegeri și hirotonii de arhierei titulari, iar în 1746 aici s-a făcut investirea și instalarea lui Matei Psaltul, fost egumen al Mânăstirii Zlătari, ales acum patriarh al Alexandriei (1746-1766) prin stăruința domnitorului Constantin Mavrocordat (a patra domnie 1744-1748) . Apoi după trei decenii, în 1776 mitropolitul Grigorie II și urmașii săi au fost cinstiți de ecumenicul Sofronie II (1774-1780) cu titlu onorificde locțiitori ai Cesareei Capadociei, adică ai celui dintâi loc în „ierarhia mitropoliilordependentede Patriarhia Ecumenică”. Toate cele mai sus arătate sunt în măsură să sublinieze încă o dată prestigiul de care se bucurau Bisericile românești în „cadrele Bisericii răsăritene” în preajma începutului istoriei moderne a României.

Cu tot acest prestigiu, cu toată buna organizare, pe care și-o dăduseră în interior, cu toată acțiunea pentru deplina neatârnare, în cele de mai sus s-au înfățișat o seamă de fapte și mărturii, cu tot sprijinul acordat de români Ortodoxiei de pretutindeni, cu toate că aceștia, românii, ca număr de credincioși ocupau locil al doilea în creștinătatea răsăriteană, cu toată conștiința autocefalică viu manifestată în cursul a multe secole.

În acest timp, arhipăstorii de la București și Iași erau încă îndatorați să pomenească pe ecumenic la Liturghie și să-i înscrie numele în diptice, să-i ceară binecuvântarea la intrarea în funcțiune – aceasta însă numai după ce fuseseră aleși, confirmați, investiți și înscăunați în țară – să-și procure Sfântul și Marele Mir de la Constantinopol și în unele cazuri să se lase supuși judecății bisericești a aceluiași ecumenic.

În secolul al XIX- lea odată culupta poporului nostru pentru libertate și dreptate socială, pentru îmbunătățirea condițiilor sale de viață, pentru „scuturarea jugului dominației străine și afirmarea repturilor sale naționale” și odată cu acțiunile pentru Unirea Participatelor și mișcările de emancipare și obținere a deplinei independențe de stat a României, s-a readus în actualitate și problema completei neatârnări a Bisericii Ortodoxe Române, adică a autocefaliei acesteia .Ea poate fi întrezărită în „Cererile norodului rumânesc”,formulate de Tudor Vladimirescu în februarie 1821, prin care se solicita ca „toate scaunele arhierești și toate mânăstirile țării să fie apărate cu toții de către către călugării greci” și ca mitropolit să fie numai cel ce-l vrea poporul.

Pășind pe această cale, mitropolitul Țării Românești Grigorie Dascălul (1823-1834), știind desigur că la cârma multora dintre mânăstiri au pătruns greci și că până după revoluția lui Tudor Vladimirescu în scaunele episcopale muntene au păstorit și străini, a încercat să „romanizeze”mânăstirile închinate și prin 1825, a scris sutanului Mahmud II (1808-1839),- îndemnând , în 1827, și pe domnitorul Grigorie D. Ghica (1822-1828) să facă același lucru-, cu rugămintea de „a se întări privilegiul ce l-a avut din vechime de a fi pururea nestrămutat din pământeni români atât mitropoliți și episcopi la scaunele eparhiilor, cât și egumeni la toate monastirile țării.”

În deceniul următor cei ce au alcătuit Regulamentul Organic,-poate și după sfatul mitropolitului Grigorie Dascălul, care, deși era în surghiun depate de București, la nevoie era consultat-, au prevăzut în cel pentru „Valahia” și în cel pentru „Prințipatul Moldovei”- în aceeași „Secție a III-a”din „Dispozițiile generale – , că „spre a păstra întru toată nejignită sfințenie vechile drituri și prerogative a clirosului” și ”spre a opri alunecarea abuzurilor întru ierarhie bisericească, mitropolitul și episcopii eparhioți ceiîn lucrare, după întocmitoarele legi ale țării” să se aleagă „numai din bisericașii adevărați pământeni cunoscuți pentru a lor pilduită evlavie, statornică învățătură și cercată destoinicie”.

Comentându-se în anul 1857, arhimandritul Neofit Scriban observa că:”Pe temeiul unor drepturi ab antiquo, Regulamentul Organic al Moldovei a întărit dritul mitopolitului, nesupuindu-l nimănui, ci numai după alegere și suirea lui pe scaunul Mitropoliei înștiințează despre aceasta pe Patriarhul de Constantinopol, ceea ce nu însemnează nimic alta decât că Biserica Răsăritului se înștiințează că mitropolitul Moldovei a intrat în numărul ierarhilor de căpetenie a Bisericii”.

Ceva mai apoi, conștiința autocefalică a Bisericii mai poate fi deslușită în prevederea de a se „înturna către Stat averile mânăstirilor închinate la locuri străine”, adică de a se seculariza, exprimată, în august 1848, în „Dorințele Partidei Naționale în Moldova”, elaborate de Mihai Kogălniceanu și alți revoluționari „pașoptiști” de la est de Carpați, refugiați în Bucovina.

În 1857, arhimandritul Neofit Scriban, îndemnat poate chiar de mitropolitul Sofronie, a imprimat la Paris o broșură intitulată:”Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldaviei”, prin cuprinsul căreia a căutat să aducă probe istorice despre autocefalia acesteia, menționând autocefalia străvechiului centru ierarhic de la Tomis, tradiția cu actul-sinodic al împăratului Ioan VIII Paleologul, textele din Pravila Mare și Descrierea Moldovei, firmanul sultanului Abdul-Hamid I, Regulamentul Organic.

În toamna aceluiași an, 1857, s-au deschis la București și Iași lucrările „Divanurilor ad-hoc.” Cu acest prilej Comisia I a conlucrat cu „Comitetul clerical” din Adunare,- alcătuit din deputații clerului:Neofit și Filaret Scriban, arhiereul CalinicMiclescu, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, iconomul Dimitrie Matcaș-, prin raportorul său , deputatul laic Dimitrie Rallet, a supus dezbaterii Divanului un „proiect de încheiare asupra chestiei atingătoarre de „înființarea unei autorități sinodale centrale pentru trebile duhovnicești ale Bisericii Române”, de mai înainte tocmit, care, chiar în aceeași zi a și fost pe larg discutat.”

Adunarea ad-hoc a votat „dorințele următoare”:

1) Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinței cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor.

2) Înființarea unei autorități sinodale centrale pentru treburile duhovnicești, canonice și disciplinare, unde va fi repezentată și preoțimea de mir a fiecărei Eparhii.

3) Nici odinioară și nici într-un chip Mitropoliții sau Episcopii țării nu vor putea fi aleși dintre străini.

În ziua de 20 decembrie 1857, aceste „dorințe”, prin arhiereul Filaret Scriban au fost aduse în fața Adunării ad-hoc, unde au fost discutate amendate și apoi pe 21 decembrie 1857, adoptate.

Unirea Principatelor Române, înfăptuită în anul 1859 și recunoscută de Marile Puteri din Europa acelui timp, punea început unei noi perioade în istoria patriei noastre; formarea Statului național român și crearea condițiilor necesare pentru adunarea românilor ortodocși într-o singură Biserică națională și pentru recunoașterea și de drept a autocefaliei acesteia.

II. VIAȚA BISERICEASCĂ ÎN TIMPUL DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Realizarea marelui act al Unirii Principatelor, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova și în Țara Românească a deschis calea unor prefaceri profunde în viața politică, socială, economică și culturală a statului național român modern

Aceste schimbări structurale au dus și la o serie de reforme în viața bisericească, absolut necesare în acele vremuri: proclamarea autocefaliei Biserici Ortodoxe Române în 1864 (recunoscută de Patriarhia Ecumenică abia în 1885), unificare administrativ – bisericească din 1865, când mitropolitul Ungro – Vlahiei a devenit „primat” al Bisericii Ortodoxe din noul stat România, constituirea Sfântului Sinod în 1872, ca organ central de conducere, reforma învățământului teologic, înlăturarea elementului străin de la conducerea mânăstirilor țării.

A. Principalele schimbări în viața bisericească:

Așa după cum până la unire cel două Principate formau două țări separate, tot așa și Biserica era alcătuită din două unități canonice de sine stătătoare, cu organizația și ierarhia lor aparte.

În fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei se găsea Mitropolitul Nifon (!850 – 1875) iar eparhiile sufragane erau cârmuite de episcopii Calinic la Râmnic (1850 – 1868), Flotei la Buzău (1850 – 1859) și Clement la Argeș (1850 – 1862).

În fruntea Mitropoliei Moldovei era Mitropolitul Sofronie Miclescu (1851 – 18609, iar eparhiile sufragane erau cârmuite de locțiitorii: Nectarie Hermeziu Sotiriupoleos la Roman (1856 – 1864) și Calinic Miclescu Hariupoleos (1858 – 1861), urmat de Melchisedec Ștefănescu (1861 – 1864) la Huși. În tot cursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza nu s-au făcut alegeri de mitropoliți sau episcopi, ci, în cazul vacantării unor scaune, ele erau ocupate de locțiitori, iar din 1865, de ierarhi numiți prin decret domnesc.

O primă măsură luată de Guvernul lui Cuza au fost numirea arhimandritului Dionisie Romano ca locțiitor de episcop la Buzău, în locul lui Filotei. Mitropolitul i-a refuzat însă hirotonia întru arhiereu, acest act săvârșindu – se abia către sfârșitul anului 1862 la Iași. Multe mânăstiri și schituri din Transilvania au devenit biserici de mir, iar în clădirile lor s-au înființat școli și așezăminte de asistență socială.

Măsuri și mai energice – și de interes general bisericesc – s-au luat însă în Moldova. Încă din vara anului 1859, averile mânăstirilor chinoviale: Neamț, Secu, Agapia, Văratic, Adam și Vorona au fost trecute în administrarea Ministerului Cultelor. Totodată s-au desființat atelierele mânăstirești, s-au luat tipografiile de la Neamț și de la Mitropolie, s-au instituit comitete administrative pe lângă egumeni, întocmindu-se bugete pentru fiecare mănăstire.

La 16 august 1860, printr-o ordonanță domnească, s-au desființat mânăstirile Doljești și Zagavia, precum și 31 de schituri din Moldova. Viețuitorii lor au fost așezați la alte mânăstiri, bisericile au fost transformate în biserici de mir, iar în clădirile din jur s-au înființat școli sătești, iar în două, așezăminte de asistență socială.

La 19 octombrie 1860, s-a promulgat o lege, tot în Moldova prin care se instituia un impozit de 10% asupra venitului net al „proprietăților nemișcătoare… ale mitropoliilor, episcopiilor, mânăstirilor închinate și neînchinate cu metoacele lor, ale chinoviilor mânăstirilor și bisericilor de sub diferite tutele, … al seminariilor precum și al oricărui alt așezământ de binefacere” (din 31 martie 1862 Legea s-a extins și în Țara Românească). În aceeași zi Consiliul de miniștri a hotărât ca veniturile mânăstirilor să nu mai intre în așa numita „Casă Centrală” ci drept în vistieria țării, adică la Ministerul de Finanțe.

În fața acestor schimbări, Mitropolitul Sofronie și-a ridicat glasul în mai multe rânduri. Urmare a acestor proteste au fost înlăturarea sa din scaunul mitropolitan. Încă în ziua de 23 octombrie 1860, cu prilejul recepției care a avut loc după întoarcerea lui Alexandru Ioan Cuza de la Constantinopol, domnitorul a adresat mitropolitului în public, o aspră mustrare, învinuindu-l de nesupunerea clerului înalt față de măsurile luate de Guvern „în această epocă de tranziție”, de împotrivirea sa la pedepsirea unor călugări nevrednici de chemarea lor, de refuzul său de a participa la serbarea zilei onomastice a domnului, de abuzul despărțirilor făcute de „dicasteria” Mitropoliei.

În urma acestor grave învinuiri la 7 noiembrie 1860, mitropolitul Sofronie a fost suspendat din funcțiile sale și trimis în surghiun la mânăstirea Slatina. Se instituia totodată un complet de judecată, alcătuit din doisprezece arhierei din ambele principate, pentru judecarea acestor ilegalități. Trebuie de menționat aici chiar cu cuvintele domnitorului natura situației create în țările române la acea dată cu prilejul recepției de la 23 octombrie 1860 , „făcută ”, după întoarcerea sa de la Constantinopol , Vodă Cuza într-o fulminantă alocuțiune ocazională, ținută la palatul domnesc din Iași , în fața tuturor dregătorilor țării , s-a adresat și mitropolitului , zicându-i , între altele :

„Prea Sfinte mitropolite, Țara v-au încredințat toiagul arhipăstoresc , pentru ca să o conduceți pe calea moralei și a mântuirii sufletești . Eu sunt sigur că Prea Sfinția Voastră aveți conștiința acestor mari și frumoase datorii , însă sunteți rău înconjurat , rău sfătuit ; și consilierii Voștri Vă conduc pe o cale nepotrivită nici cu demnitatea Bisericii , nici cu interesele statutului. De un timp încoace clerul înalt a părăsit cu totul misiunea sa . Relațiile sale către puterea civilă din zi în zi devin mai necuviincioase . În loc ca clerul să fie cel întâi a da exemplul respectului pentru lege și autoritate , el s-a pus în stare de adevărată revoltă . Și astăzi , în această epocă de tranziție , când mai presus de toate , avem trebuință de ordine și de liniște , clerul provoacă la anarhie . Și ca domn și ca creștin, noi nu vom mai tolera o asemenea stare de lucruri păgubitoare fericirii și progresului țării . Trebuie în viitor ca, capitalele cele mai îndărătnice să se supună legii .

Am multe motive pentru a Vă adresa aceste cuvinte. Vi le voi spune cu franchețe”…

Motivându-și energica mustrare ,în continuare Vodă Cuza a amintit mitropolitului cum „totdeauna s-au opus încercării miniștrilor de a introduce morala și disciplina în mănăstiri”,cum la acesta el „a răspuns prin cărți de afurisenie ,care a provocat revolte între călugări”,cum a protestat când guvernul a pedepsit pe răzvrătiți ,cum s-a opus la destituirea starețului mănăstiri Neamț,care,în urma unei anchete mixte fusese găsit vinovat de mai multe încălcări și cum,el în doi de-a rândul,se ferise a serba ziua onomastică a domnitorului,plecând de la reședință.ca simplu individ continuă Vodă Cuza eu nu cer și nu am trebuință de rugăciuni făcute la comandă și fără voie,însă ca șeful statului cerem și pretindem ca mitropolitul Moldovei să se roage pentru domnul românilor. După acesta,a acuzat pe mitropolit pentru abuzul divorțurilor în care toate legale și cele dumnezeiești și cele umane,au fost călcate în picioare de dicasteria mitropoliei care pe atunci judeca și divorțurile.

La urmă, Cuza Vodă, adresându-se și ministrului de culte,care în acel timp era însuși Mihail Kogălniceanu, i-a zis: „De aceea domnule prezident al Consiliului,și ministrul de culte Ne vedem siliți să vă arătăm nemulțumirea noastră,pentru docilitatea și indulgența cu care ați răbdat starea de nesubordonare in care s-au pus unii din membrii clerului înalt și anarhia care și-a făcut simțită prezența în câteva locașuri sfinte,a căror menire este de a fi un centru de abnegație,de supunere,de morală și pietate creștinească. Dumneata,chiar de mâine vei lua măsurile cele mai energice,pentru ce legea și autoritatea să fie respectată de toți fără deosebire și pentru ca oricine să și plec capul înaintea legi …Am respectat și voi respecta dreptule atât a fiecărui cetățean, cât și a fiecărei puteri a statului;însă voi ști să fac să se respecte și drepturile care sunt date domnului… poporul nea dat suveranitatea sa,ca să facem fericirea a cinci milioane de oameni și nu ca să ne oprim din această cale mântuitoare,prin considerații către câțiva răzvrătiți s-au ambițioși… care nu se pot împăca cu noul ordin de lucru. Suntem domnul românilor și prin urmare suntem datori,a o cârmui astfel,ca fericirea întregului popor să nu mai fie sacrificată de câțiva nemulțumiți”.

După această „cumplită filipică” mitropolitul Sofronie Miclescu, pentru abuzul ce a făcut prin puterea sa spirituală, a fost suspendat din funcțiile sale , dat în judecată și trimis în exil la mânăstirea Slatina. Decretul de suspendare, purtând data de 7 noiembrie 1860, îl învinuia că nu a ținut seamă de legile canonice și decretele cu privire la divorț, acestea aducând prejudicii instituției familiei și implicit societății, că, a hirotonit clerici , ceea ce contravenea articolului 415 din Regulamentul organic și nesupunându-se legilor statului , caterisind persoane din cler considerate de stat ca nevinovate , aflate în slujba intereselor țării.

Pentru judecarea acestor ilegalități, prin articolul 413 din același regulament, se instituia un complet de judecată compus din 12 arhierei din ambele principate unite, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor de mitropolit se numea „rugătorul nostru iubitor de Dumnezeu arhiereul Meletie Sardion, cu atribuțiile fixate pentru asemenea scop , prin ofisul domnului Ghica , Nr. 27, din 1849.

Dând curs ordonanței domnești, Guvernul Moldovei a dispus alcătuirea completului de judecată. În acest scop , la 1 decembrie 1860, A. Romalo, ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice din Moldova a scris mitropolitului Nifon la București transmițându – i măsurile luate împotriva mitropolitului Sofronie Miclescu, în același timp cerându-i să trimită la Iași patru arhierei „spre comp0letrarea numărului de judecători ceruți de lege” și i-a propus să primească președinția tribunalului de judecată, sau dacă nu poate să delege un arhiereu muntean în care are încredere.

Data pentru începerea judecății se fixase în ziua de 15 februarie 1861, între timp lucrurile luând o lată întorsătură, prin aducerea cestui caz al mitropolitului în fața Adunării elective din Moldova de către Mihail Kogălniceanu, prim-ministru la acea dată, acesta încuviințând trimiterea lui spre a analizat de o comisie de cinci membri aleși din comisia menționată.

După întocmirea raportului acestei comisii el a fost citit de Lascăr Catargiu în ședința adunării din ziua de 17 ianuarie 1861. Prin aceasta se aduceau acuzații foarte grave Guvernului care îl suspendase pe mitropolit. Deosebirea de opinii dintre concluziile raportului Comisiei Adunării elective și Guvernul lui M. Kogălniceanu a dus la căderea acestuia din urmă care, chiar în acea zi în care Adunarea a ascultat raportul , el și-a dat demisia.

A doua zi 18 ianuarie 1861 mitropolitul Sofronie Miclescu a făcut paretisis din demnitatea pe care încă o ocupa . Domnitorul l-a primit la 19 ianuarie 1861 și l-a recomandat spre dezbatere Consiliului de miniștri care acum era condus de Anastasie Panu, care în aceeași zi prin raport special a propus ca să se încuviințeze retragerea preasfinției sale din funcția de mitropolit și ca orice proces de urmărire din partea Guvernului împotriva preasfinției sale să se încheie.

Tot la 19 ianuarie 1861 domnitorul a aprobat propunerea și, în același timp, a îngăduit ca „în retragerea sa din viața privată” mitropolitului Sofronie Miclescu să-i rămână titlul de mitropolit , putând rezida oriunde va vrea . Totodată prin aceeași înaltă rezoluție , el a dispus ca , Consiliul de Miniștri să înștiințeze Camera despre această retragere și să-i garanteze o pensie până la sfârșitul vieții , care să fie conformă cu rangul și poziția ocupate în timpul păstoririi. Camera s-a conformat și a acordat mitropolitului demisionar o pensie anuală de 2400 galbeni.

La 31 ianuarie 1861 noul ministru de Culte din Moldova , G. Cuciureanu a dat înștiințare la București, Mitropoliei și Ministerului Cultelor noua stare de fapt a lucrurilor, cu privire la situația mitropolitului Sofronie Miclescu. După încheierea conflictului, bătrânul mitropolit a mai trăit abia câteva luni, până la 18 mai 1861. A fost îngropat la mânăstirea Neamț, în pridvorul bisericii mari.

Ca locțiitor de mitropolit a fost numit arhiereul Meletie Racoviță Sardeon , înlocuit la scurt timp cu Chesarie Răzmeriță Sinadon, care a cârmuit mitropolia până la 7 mai 1863. Suspendarea mitropolitului Sofronie a dus la căderea guvernului Kogălniceanu (17 ianuarie 1861) . În ziua următoare, mitropolitul Sofronie și – a înaintat demisia. Noul Guvern , condus de Anastasie Panu , a propus să se primească demisia mitropolitului și să înceteze „orice proces sau urmărire din partea Guvernului”, ceea ce domnul a acceptat.

O altă problemă care a stat în atenția Guvernului lui Cuza a fost aceea a școlilor teologice. În 1860 prin implicarea directă a lui Kogălniceanu se promulgă legea seminariilor, se îmbogățește programul școlii înalte din Socola și se încearcă o Facultate de teologie. Legea din 1864 trecu seminariile în organizarea generală a Învățământului , rupând legăturile firești cu episcopatul și dându – le o îndreptare mireană, cu profesori luați numai pentru știință dintre laici.

Astfel, la 15 decembrie 1859, școlile catehetice din Moldova au fost prefăcute în școli primare. Prin această măsură, s-au oprit hirotoniile de preoți nepregătiți, iar seminariile au rămas singurele școli de pregătire a preoților. În 1860 , pe când era ministru al Cultelor M. Kogălniceanu, s-a făcut o reformă a seminariilor teologice din Moldova. Cel de la Iași avea și un curs superior în care se predau pe lângă disciplinele teologice, și limbile clasice, științele reale (matematice, fizica , chimia) și practice (agronomia și medicina populară). Cele de la Roman și Huși aveau numai un curs inferior (patru clase). Se pare că în 1859, la Seminarul de la Socola s-au pus bazele unei facultăți de teologie, care , în 1860, când s-a înființat Universitatea din Iași,a fost trecută în cadrul acesteia. Facultatea a funcționat până în 1864 , având ca profesori pe arhiereii Filaret Scriban și Vladimir Suhopan.

În Țara Românească s-au luat , de asemenea, unele măsuri cu privire la cele patru seminarii, din București, Râmnic, Buzău și Argeș, toate având cursul inferior. În august 1860, Adunarea Legislativă a hotărât ca seminariile să treacă sub administrația și supravegherea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. S-a instituit tot atunci o comisie din delegați ai ministerului și ai mitropoliei, care a făcut propuneri de reorganizare radicală a învățământului teologic din Țara Românească.

Legea asupra instrucțiunii, decretată la 25 noiembrie și promulgată la 5 decembrie 1864, cuprindea și dispoziții privitoare la învățământul teologic, organizat unitar în cuprinsul ambelor mitropolii. Erau două categorii de seminarii: de gradul I, cu patru clase, pe lângă fiecare episcopie și de gradul II, cu șapte clase la București și la Iași (Socola).

Toate seminariile urmau să fie fondate și întreținute cu cheltuiala statului, fiind puse sub inspecția superioară a Ministerului Cultelor. Chiriarhii locului aveau dreptul să facă inspecții speciale, sub autoritatea Ministerului și îndatorirea de a supraveghea starea generală și progresul seminarului din eparhie. Prin legea instrucțiunii din 1864, s-a prevăzut ca absolvenții ambelor cicluri ale seminarului să poată fi încadrați și la școlile sătești fără nici un examen.

Vorbind despre contribuția lui M. Kogălniceanu la reorganizarea învățământului religios este imperios necesar să dăm apreciere faptului că el a făcut parte dintre acei vrednici ostenitori care în nenumărate rânduri a propus și a susținut ca învățământului teologic seminarial să i se întărească stâlpul său didactic prin înființarea unei facultăți de teologie în cadrul Universității din Iași. În raportul său către Cuza , supunând atenției domnitorului necesitatea acestei facultăți, scria următoarele: „țara negreșit are nevoie de teologi, de doctori ai religiei, de luceferi ai Ortodoxiei românești …” potrivit legii Kogălniceanu informându–l pe domnitor că a pregătit statutul universității , actul de înființare și toate cele privitoare la profesorat.

O altă măsură pozitivă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a Guvernului său a fost hotărârea luată în cursul lunii martie 1863, potrivit căreia slujbele din Bisericile ortodoxe din Românie urmau să se facă numai în limba română, întrucât până atunci în foarte multe biserici (mai ales în mânăstirile închinate Locurilor Sfinte), slujbele se făceau în grecește. Au fost exceptate de la această lege bisericile Sfântul Ioan cel Mare din București și Sfinții Arhangheli din Brăila și Dancu din Iași, în care domnitorul a îngăduit să se slujească în grecește, pentru credincioșii de neam grec din acele orașe.

Renumitul istoric Nicolae Iorga, în termenii specifici vremii sale, sintetizează foarte bine schimbările provocate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, enumerându – le succint și concluzionând foarte interesant: „Divanul ad – hoc din Moldova , sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu și având colaboratori apropiați pe Scriban și pe Melchisedec , șefii partidului național între clerici, ceru „autocefalia bisericească a Moldo – României, fiică și membră a unei sfinte, sobornicești și apostolice Biserici de Răsărit…” conformându – se întru totul cu credința Bisericii Răsăritului, înființarea unei autorități sinodale centrale pentru trebuințele duhovnicești , canonice și disciplinare , unde va fi reprezentată și preoțimea de mir a fiecărei eparhii – care jertfise atât de mult în lupta pentru unire și care avea atâția reprezentanți în adunare, – , caracterul românesc al episcopatului, neprimindu-se nici împământeniții , crearea unor seminarii depline și pentru călugări, reforma pe baze canonice a monahismului, alegerea episcopilor de Adunarea Obștească a țării, după canoane și drepturile clerului „ab antiquo” ca și după legea fundamentală în vigoare , adăugându – se la ea sinodul și reprezentanții extraordinari ai clerului monahal și mirean ; salarizare de stat a slujitorilor Bisericilor , pământ pentru preoții de sate, întreținuți încă de proprietari , plată și pentru parohii catolici; fond clerical pentru toate averile bisericești, care vor alcătui „o singură casă, administrată de Departamentul averilor bisericești”; buget făcut de sinod și ministru și controlat de adunare; egumeni naționali la toate mănăstirile; drept de apel de la episcopi la sinod ; „erudiție teologică”cerută de la episcopi; rezolvarea prin Guvern a chestiunii mânăstirilor închinate.

Cum se vede , un început de stratificare , de laicizare, de descălugărire a Bisericii, pe care numai clerici foarte îndrăzneți o puteau iscăli. În acest sens și firește mergând ceva mai departe a lucrat Cuza – Vodă.

Încă din 1859, noul Guvern al Principatelor unite arăta că este dispus să trateze Biserica în același chip ca orice serviciu de stat. ”

B. Secularizarea averilor mănăstirești.

O realizare de mare însemnătate a domniei lui Alexandru Ioan Cuza , cu urmări binefăcătoare pentru țară, a fost secularizarea averilor mânăstirești, adică trecerea în proprietatea statului. Așezămintele bisericești de la Locurile Sfinte , cărora le erau închinate anumite mănăstiri românești, aveau îndatorirea să vegheze asupra existenței și bunei lor chivernisiri, îndeplinind toate obligațiile prevăzute de ctitori: întreținerea de spitale sau azile, de școli, acordarea de milostenii… Pentru ducerea la îndeplinire a acestor îndatoriri, ala aveau să primească o parte din veniturile mănăstirilor respective, asigurându-se mai întâi întreținerea lor și a viețuitorilor.

Cu timpul, aceste rânduieli au început să fie nesocotite: mănăstirile închinate erau lăsate în ruină, numărul viețuitorilor scădea, dispozițiile testamentare ale ctitorilor nu se îndeplineau. În schimb toate veniturile lor erau trimise la Locurile Sfinte amintite, fiind totodată și un mijloc de îmbogățire a egumenilor greci ajunși în fruntea lor.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au făcut felurite propuneri și s-au luat chiar măsuri pentru îndreptarea acestei stări de lucruri, dar fără rezultat, deoarece călugării greci se bucurau de sprijinul permanent al Rusiei, care în politica ei în Balcani avea nevoie de simpatia și sprijinul lor. În 1832 în timpul arhipăstoririi lui Grigorie Dascălu și al domniei lui Grigore IV Ghica, s-a hotărât ca egumenii greci să fie înlăturați din fruntea mânăstirilor, dar peste patru ani a trebuit să revină asupra acestei hotărâri.

Prin Regulamentul organic se prevăzuse ca mănăstirile închinate din Țara Românească să verse anual a patra parte din veniturile lor în vistieria statului , iar cele din Moldova suma de 12.500 galbeni . Cu toate acestea , s-a prevăzut scutirea lor pe timp de 10 ani , sub pretextul refacerii bisericilor și a clădirilor anexe . La expirarea termenului , în anul 1843 , Rusia a obținut pentru greci ( prin așa numitul , memorandum de la Buyukdere, între Rusia și Grecia )o nouă prelungire de 10 ani sub (până în 1852) , urmând ca mănăstirile închinate să dea țărilor noastre o subvenție de două milioane lei românești pentru așezămintele de binefacere de la noi . Întrucât Rusia nu a stăruit pentru aplicarea acestui memorandum , domnitorul Mihail Sturza al Moldovei (1834-1849) a putut să ia anumite măsuri în vederea îngrădirii abuzurilor călugărilor greci (dezrobirea țiganilor din mănăstiri , interzicerea tăierii abuzive a pădurilor , încasarea unor subvenții de la mănăstiri pe seama statului ș.a.). În 1850 domnii ambelor țări , Barbu știrbei al Țării Românești și Grigore Ghica al Moldovei , au obținut aprobarea Turciei și Rusiei ca de acum înainte arendarea moșiilor mânăstirilor închinate să se facă prin licitație publică, așa cum se făcea și pentru mânăstirile neînchinate , sperând ca în felul acesta să sporească veniturile lor, ca implicit să crească și cotele care urmau să fie oferite statului (arendașii erau de regulă din pătura mijlocie, cam jumătate din ei fiind greci). Dar această măsură a fost numai în folosul mânăstirilor , căci veniturile lor aproape s-au dublat, iar călugării greci, prin banii oferiți la Constantinopol înalților demnitari turci, ca și prin sprijinul pe care – l aveau din partea Rusiei, au reușit să se sustragă de la plata obligațiilor către stat.

Într – un raport întocmit în 1858 de reprezentanții celor șapte mari Puteri europene trimiși în Principate, se arăta că în mânăstirile închinate aproape nici nu mai exista viață monahală și că toate veniturile lor enorme erau întrebuințate de egumenii greci aflați în fruntea lor sau erau trimise la Locurile Sfinte din Răsărit. Raportul sublinia și faptul că mânăstirile respective se sustrăgeau sistematic de la obligația de a se reface bisericile și de a întreține școli și spitale. Raportul respectiv a fost luat în discuția reprezentanților celor șapte Puteri, iar prin protocolul XIX al Convenției de la Paris din 1 aprilie 1858, s-a propus să se ajungă la o înțelegere între cele două părți , iar în caz negativ, să se recurgă la un arbitraj. Decretul pentru confiscarea chinoviilor ieși la 19 octombrie 1860. (pag. 290)

Primăvara anului 1862 aduce în discuție problema averilor aparținând mânăstirilor închinate, în această chestiune Locurile Sfinte cerând arbitrajul problemei după Convenția de la Paris, arbitraj care nu veni.. Peste câteva luni se scoate limba greacă din bisericile și mânăstirile stăpânite de străini „Odobescu, ministru de Culte, poruncește a se opri orice încercare a grecilor de a înstrăina comorile de artă ce se mai păstrau în mânăstirile ocupate de dânșii; Brezoianu , cu B.P. Hașdeu și cu boierul versat în studii istorice Șt. Greceanu trebuiau să facă o catagrafie a mânăstirilor cu toate averile lor. O măsură generală de izgonire a egumenilor nesupuși arăta că momentul hotărâtor se apropie.”

La 13 decembrie 1863 se votă în sfârșit secularizarea averii mânăstirilor închinate: ca despăgubire se dădea Locurilor Sfinte o sumă de mai multe milioane , pe care grecii o disprețuiră întâi și pe care o pierdură mai pe urmă, „chestia fiind declarată ca isprăvită printr-un nou vot în cele două camere”. Noul Cod Civil tradus din franțuzește luă în curând clerului nunțile și despărțeniile , ca și actele stării civile, hotărând și gradul până la care se îngăduia cununia între rude de sânge.

La începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mânăstirile închinate din Moldova datorau statului 1466520 piaștri, iar cele din Țara Românească 19490124 piaștri, datorie provenită din a patra parte a veniturilor lor pe ultimii ani, pe care trebuia să-i verse în vistieria țării. În august 1863, datoria crescuse și mai mult. Mai amintim aici că după o statistică din anul 1856, în Țara Românească erau 69 de mânăstiri, din care 35 închinate, iar în Moldova 122, din care 29 erau închinate.

În fața acestor stări triste de lucruri, încă din primul an de domnie Guvernul lui Cuza a început să ia felurite măsuri contra abuzurilor călugărilor greci, accentuate mai ales în anul 1863. Astfel, numeroși egumeni au fost îndepărtați din posturile lor pentru nesupunere la dispozițiile Guvernului s-a interzis avocaților mânăstirilor grecești să mai pledeze înaintea tribunalelor românești decât însoțiți de avocați români , s-a interzis intrarea sau plecarea din țară a călugărilor străini fără știrea Ministerului Cultelor (pentru a se împiedica scoaterea din țară a obiectelor de preț și a documentelor), s-a hotărât din nou ca arendarea și rearendarea moșiilor mânăstirești să se facă numai la Ministerul Cultelor , în prezența unui reprezentant a Consiliului de miniștri .

Printr – un ordin domnesc, la 31 mai 1863, s-a desființat epitropia Sfântului Mormânt , care fusese reînființată înainte de alegerea lui Cuza. La 18 iunie 1863, pe baza unui raporta a lui Alexandru Odobescu, pe atunci ministru ad-interim al Cultelor și Instrucțiunii Publice, s-a dat un nou ordin domnesc, prin care se dispunea inventarierea obiectelor de preț și a documentelor din mânăstirile închinate, urmând ca obiectele necesare la săvârșirea slujbelor să fie puse sub supravegherea protopopilor sau a organelor locale de stat, iar cele care nu erau folosite la slujbe precum și documentele să fie depuse la mânăstirile Văcărești (București ) și Golia (Iași), sub pază militară. Această lucrare urma să fie făcută de către reprezentanții Ministerului și Mitropoliei iar în județe de protopopi și delegații prefecturilor (În București Ministerul a delegat pe scriitorii G. Sion, N. Filimon și C. Bolliac). Comisiile instituite în acest scop au inventariat bunurile respective într-un timp destul de scurt, împiedicând astfel, în bună măsură, înstrăinarea lor. Cu acest prilej au avut loc alte destituiri de egumeni, învinuiți de înstrăinare de documente și de „nesupunere la ordinele Guvernului”.

Paralel cu aceste măsuri luate în țară, se desfășura și o vie activitate diplomatică în problema secularizării. În august 1863, Costache Negri, reprezentantul țării noastre la Constantinopol , a înaintat Porții o notă din partea Guvernului român, prin care propunea rezolvarea problemei, oferind Locurilor Sfinte o despăgubire de 80 de milioane piaștri turcești, prin care urmau să se scadă 28889020 piaștri, care reprezentau datoriile acestor Locuri către Statul Român. În afară de această sumă, Guvernul român mai oferea 10 milioane piaștri pentru înființarea unei școli laice și a unui spital în Constantinopol în care să fie primit oricine indiferent de confesiune. Reprezentanții Locurilor Sfinte au refuzat însă oferta Guvernului, iar Poarta , care le era favorabilă, a hotărât convocarea unei conferințe a celor șapte Puteri europene pentru rezolvarea problemei.

La 12 decembrie 1863, Mihail Kogălniceanu, în calitate de președinte al Consiliului de miniștri, a prezentat un raport , cerând aprobarea ca să prezinte Adunării Deputaților proiectul de lege pentru secularizarea averilor mânăstirești. În ziua următoare 25 decembrie 1863 Guvernul a prezentat Camerei Deputaților acest proiect care, cu mici modificări de redactare, a fost admis într-o atmosferă de mare însuflețire, cu 93 de voturi numai trei fiind contra. În primul articol al Legii se preciza că : toate averile mânăstirești din România sunt și rămân averi ale statului.

Observăm că la început se vorbise numai de bunurile mânăstirilor închinate, dar acum legea se extindea se asupra bunurilor mânăstirilor neînchinate și a centrelor eparhiale. Această generalizare era impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mânăstirilor închinate ar fi fost prezentată de călugării greci în fața forurilor internaționale ca o măsură discriminatorie, xenofobă, lovind în mânăstirile închinate cârmuite de greci și favorizând pe cele neînchinate, cârmuite de egumeni de neam român.

Prin articolul trei se prevedea că statul va oferi Locurilor Sfinte suma de 82 de milioane de lei din care se scădeau 31 de milioane reprezentând datoriile lor către statul român, la care se mai adăugau zece milioane pentru înființarea unei școlim laice și a unui spital în Constantinopol. În sfârșit, prin articolul 6, egumenii greci erau obligați să predea Guvernului român toate obiectele de preț, cărțile și documentele mânăstirilor pe care le cârmuiseră.

Împotriva secularizării au luat însă atitudine mai multe Puteri europene. Marele vizir Fuad Pașa a trimis lui Cuza o scrisoare prin care declara votul Camerei drept nul și neavenit , iar consulii generali ai Rusiei, Austriei, Angliei și Prusiei s-au prezentat într-o audiență colectivă la Cuza , citindu – i o adresă cu un conținut identic. Italia a avut o atitudine rezervată, iar Franța a fost singura țară care ne-a sprijin pe cale diplomatică în această problemă.

Neputând împiedica secularizarea , reprezentanții Puterilor ostile, în primul rând Rusia , Turcia și Anglia au determinat întrunirea unei conferințe a ambasadorilor celor șapte Puteri garante, la Constantinopol, pentru a stabili despăgubirile ce urmau să se acorde călugărilor greci .

Comisia s-a întrunit în aprilie – mai 1864, instituind o casă specială , prin intermediul căreia Guvernul român să plătească despăgubirile către Locurile Sfinte, precum și o comisie care să stabilească lista proprietăților mânăstirești cu toate veniturile și datoriile pe care le aveau. Spre surprinderea tuturor, călugării greci au încercat să zădărnicească lucrările conferinței, refuzând să prezinte actele de proprietate.

Între timp, Guvernul român a ridicat suma oferită Locurilor Sfinte la 102 milioane piaștri, apoi la 150 milioane , contractând chiar un împrumut la o bancă din Constantinopol. Dar călugării greci, sprijiniți de reprezentanții Angliei și Rusiei la Poartă, n-au consimțit nici acum, cerând o despăgubire de 200 de milioane piaștri. Până la urmă, reprezentanții Puterilor străine n-au mai intervenit în favoarea grecilor, iar Guvernul român n-a mai plătit nimic, considerând chestiunea închisă.

În felul acesta, a intrat în patrimoniul statului un sfert din teritoriul țării , adică 25,26% sau 27,69% din Țara Românească și 22, 31% din Moldova.

Pentru înțelegerea exactă a cadrului în care s-a realizat secularizarea averilor mânăstirești sunt de reținut câteva cuvinte ale marelui istoric și om de stat, Mihail Kogălniceanu:

„eu nu pretind că prin secularizare Principatele ar trebui să uite marea misiune care a fost lăsată de către vechii noștri domni, aceia de a ocroti și de a păstra religia ortodoxă în țările care odată erau leagănul creștinismului și care azi sunt supuse semilunii…Să ne aducem aminte că numai prin ajutorul principatelor Patriarhiile de Antiohia, Ierusalim și Alexandrie au fost susținute și sunt susținute și acum . Această misiune este frumoasă, Principatele nu trebuie să uite că lor le este dat să păstreze ortodoxia în orientul musulman… România trebui să îndeplinească această misiune și în viitor. Însă mai adaug odată : vom ajuta cu bani ortodoxia din Orient dar cu pământ niciodată”.

Precum se știe, reprezentanții mânăstirilor închinate au refuzat ostentativ ofertele despăgubirilor făcute de Guvernul român în privința secularizării. Protestul lor, precum și sprijinul acordat acestora de către Puterile garante , s-a dovedit nesatisfăcător în fața acțiunilor hotărâte ale Guvernului român care a acționat cu deplină cunoaștere a tuturor factorilor puși în dezbatere. Apreciindu-se în asemenea situație încă odată de Kogălniceanu că problema este de competența exclusivă a autorităților românești, singurele în măsură să o rezolve, printr – un gest energic, acesta a propunând Adunării Legislative : „proiectul de lege pentru secularizarea tuturor averilor mânăstirești” care a fost votat imediat. Astfel, actul istoric, de înaltă necesitate și suveranitate al secularizării averilor mânăstirești, fiind cel mai frumos dar de Crăciun, pe care Guvernul român , condus de Cuza și sub acțiunea susținută a lui Kogălniceanu, a fost făcut țării, restituind avutul înstrăinat de-a lungul secolelor.

Această lege a secularizării votată cu entuziasm se înscrie ca o deosebită contribuție la reorganizarea generală a vieții mânăstirești, deoarece se prevedea fără nici o îndoială că : „toate averile mânăstirești din România sunt, și rămân ale statului, se extindea astfel efectul acestei legi și asupra proprietăților mânăstirilor neînchinate, care reintrând în stăpânirea statului , vor fi de un real folos la înfăptuirea altui act de importanță majoră guvernării lui M. Kogălniceanu, și anume reforma agrară (1864).

Legea secularizării a produs o mulțumire generală în întreaga țară, căci s-au înlăturat stăpânirea și abuzurile unor străini, iar în anul următor s-a putut face împroprietărirea țăranilor clăcași. Menționăm și faptul că prin Legea rurală (reforma agrară) din 26 august 1864, prin care s-a făcut împroprietărirea țăranilor clăcași , s-a prevăzut să se dea și bisericilor un loc de pământ cultivabil, 17 pogoane în Țara Românească sau 8 fălci și jumătate în Moldova. Locul respectiv nu era însă suficient, căci la multe biserici slujeau doi sau chiar mai mulți preoți și apoi, din același lot trebuia să se asigure o parte cântărețului și paracliserului.

Prin legea comunală, din 31 martie 1864, se preciza că fiecare comună e datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparține. Ea este datoare a plăti pe preoții bisericilor sale . Desigur salarizarea preoților parohi de către primării, acolo unde bisericile nu aveau venituri îndestulătoare, era o măsură bună și absolut trebuitoare. Din nefericire comunele n-au făcut nimic ca să îmbunătățească starea materială a preoților și a bisericilor parohiale, care au rămas la starea de dinainte, întreținându-se numai din ofrandele credincioșilor. O situație mai bună aveau doar bisericile care au aparținut de mânăstirile ale căror averi au fost secularizate. După ce averile acestora au intrat în patrimoniul statului, s-au prevăzut anumite sume în bugetul său pentru salarizarea preoților și întreținerea bisericilor respective. Acestea erau cunoscute sub numele de biserici de stat. Cu toate că nu s-au înregistrat rezultate mulțumitoare rezultă că a existat totuși o preocupare pentru îmbunătățirea stării materiale a clerului de mir.

C. Alte schimbări în viața bisericească

După secularizare, și mai ales după lovitura de stat din 14 mai 1864, s-au întocmit noi legiuiri în vederea unei cât mai bune organizări a țării. Între acestea au fost câteva care priveau și biserica. Astfel, la începutul anului 1864 Guvernul voia să introducă în țară calendarul gregorian. În acest scop, s-a convocat la București un așa numit Consiliu bisericesc format din mai mulți arhierei și egumeni, care să se pronunțe asupra acestei probleme. Răspunsul negativ al Consiliului, ca și opinia publică din țară, care vedea în schimbarea calendarului, un prim pas spre primirea catolicismului, au determinat Guvernul să renunțe la ideea introducerii calendarului gregorian.

Prin Legea pentru înmormântări, decretată la 18 martie 1864 toate cultele au fost obligate să-și facă cimitire la cel puțin 200 de metri de marginea fiecărui oraș sau sat, interzicându-se totodată înmormântările în locașurile de cult.

Prin articolul 92 din Legea comunală, din 31 martie 1864, actele de stare civilă care până atunci erau în grija slujitorilor bisericii , au fost trecute în seama primarilor comunali .

Ocupându-se de chestiuni matrimoniale pentru o mai bună reglementare a căsătoriei, Kogălniceanu, arată că din punct de vedere religios căsătoria este privită ca fiind baza societății. Prin urmare , interesul societăți este ca acesta să fie ocrotită prin toate legile civile aceste garanții, observă el în vremea aceea, se pare că lipseau cu totul încât după părerea sa uneori căsătoriile „se desființau cu aceeași ușurință cu care se contractau”. Abuzurile care se înfăptuiau zilnic prin „ facerea și desfacerea căsătoriei, după aceeași părere au ajuns să compromită societatea , religia și familia”.

Vorbind despre rolul Bisericii pentru păstrarea unității familiei, Kogălniceanu apreciază faptul că în vechime Biserica a suplinit unele atribuții ale statului în domeniul matrimonial din cauză că, se pare, le păstra mai bine decât aceasta. Cu timpul , spune Kogălniceanu, diferitele împrejurări cu care s-a confruntat familia au slăbit intr-o oarecare măsură autoritatea spirituală a acesteia , chiar și puterea legii bisericești sa dovedit ca fiind nesatisfăcătoare în aceste probleme. În continuare aducând în discuție faptul că în vechime judecarea problemelor matrimoniale erau atribuite instanței episcopale care aveau o componență mixtă, civilă și bisericească,erau și unele cazuri în care instanțele bisericești nu puteau să-și manifeste autoritatea, aceasta fiind incompatibilă cu caracterul justiției bisericești.

Așa de exemplu, Regulamentul Organic trecând în grija Bisericii deținerea actelor stării civile au contribuit și mai mult la formarea tradiției că numai binecuvântarea religioasă face căsătoria perfectă. Însă greșeala Regulamentelor Organice pe care o observă Kogălniceanu și o denunță este mai întâi că aceste Regulamente au făcut o totală abstracție de populația eterodoxă a Principatelor presupunând că ar exista o singură populație și o singură religie,cea ortodoxă,iar prin această eroare s-a încredințat numai ierarhiei ortodoxe deținerea registrelor țări civile.

Prin încercarea de a păstra căsătoria ca fiind un act exclusiv religios, Kogălniceanu sesizează că apar unele incompatibilități , ca de exemplu: ce se va face când un preot ortodox va refuza să săvârșească o căsătorie mixtă , pe temeiul articolului 91 din Condica civilă a Moldovei , care oprește căsătoriile între ortodocși și eterodocși sau în cazul în care , un preot catolic , nu acceptă a da binecuvântare unei cununii decât numai în cazul în care copii care se vor naște dintr-o căsătorie mixtă să fie crescuți în legea catolică . Trebuie însă precizat însă că , legat de aceste drepte observații ale lui M. Kogălniceanu , biserica a fost conștientă mereu de aceste incompatibilități ale timpului din punct de vedere legislativ, dar potrivit învățăturii Mântuitorului referitoare la raporturile cu autoritățile civile, nu putea să ia măsuri care să fie interpretate ca disprețuire a căsătoriei a căsătoriei civile ci a trebuit să recunoască valabilitatea căsătoriilor încheiate după formele legale și cu îndeplinirea condițiilor cerute de legea civilă și astfel cu toată contrazicerea pe care o avea în raport cu religia creștină , Biserica a trebuit să tolereze uneori anumite lucruri care nu erau în concordanță cu legiuirile bisericești din cauză că legea civilă era defectuos alcătuită .

Sesizând just acest aspect al problemei , Kogălniceanu ca semnificativă și deosebit de importantă partea de contribuție a membrilor clerului , care au cerut în nenumărate rânduri ca această putere judecătorească cu privire la divorțuri să fie transmisă statului și aceasta pentru a sprijini trăinicia familiei și pentru faptul că această însărcinare nu era compatibilă cu misiunea lor spirituală . Astfel Kogălniceanu susține că însăși Biserica prin reprezentanții ei cere a fi eliberată de anumite însărcinări și nu putem respinge o asemenea cerere ca, căsătoria să fie oficializată cu toate garanțiile ei și formele legii civile .

În acest fel „familia – alcătuirea cea mai eminentă socială , cea mai eminentă civilă ”trece sub ocrotirea nemijlocită a legilor civile . Prin Legea comunală , la elaborarea căreia M. Kogălniceanu și-a adus o însemnată parte de contribuție , punerea în aplicare a actelor stării civile trec de la cler la autoritățile civile în ceea ce privește acuzația de ateism adusă noii legi cu privire la căsătorie în noua sa ipostază , Kogălniceanu o respinge ca neîntemeiată . Amendamentul meu preciza el „ține seama de sentimentele religioase ale fiecăruia, nu numai neînlăturând dar chiar recomandând căsătoria religioasă… care să urmeze celei civile ”

Motivând intervențiile sale în problemele matrimoniale Kogălniceanu precizează că o face din conștiința responsabilității declarând semnificativ, următoarele: „Toți suntem creștini , dar suntem și legislatori și în calitate de creștini și legislatori trebuie să ferim religia noastră și familia de tot ceea ce –i poate compromite puterea ei sublimă” .

În ceea ce privește impedimentele la încheierea căsătoriei de care Kogălniceanu se pare că se ocupă mai puțin , merită să semnalăm intervenția sa pentru suplimentarea articolului 150 din Codul Civil, care dădea dreptul domnitorului să acorde dispense se căsătorie între rude. Motivând că acest fapt este împotriva tradiției și moralei, Kogălniceanu face un interesant istoric și comentariu al problemei. Arată de pildă că „atunci când vechii noștri legiuitori civili și bisericești au aprobat căsătoria între rude apropiate ei au avut în vedere, afectele cele rele pe care asemenea căsătorii le aveau asupra neamului precum și pentru menținerea moralei în familie și a bunei cuviințe în societate.

Prin Introducerea Codului Civil la 4 decembrie 1864, divorțurile au fost luate din competența tribunalelor bisericești și date tribunalelor civile. Prin același Cod devenea obligatorie numai căsătoria civilă, iar gradele de rudenie de la gradul patru în sus nu mai constituiau impedimente la căsătorie.

Spre sfârșitul anului 1864, s-au dat trei legi care priveau direct Biserica Ortodoxă Română. Prima din ele era Legea Călugăriei sau Decretul Organic pentru Reglementarea Schimei Monahicești din 30 noiembrie 1864.

Potrivit acestei legi, pe viitor puteau îmbrățișa schima monahală numai cei care au absolvit : „învățăturile monahale superioare” și au vocație , urmând ca dintre ei să se recruteze viitorii ierarhi. Din restul credincioșilor puteau fi călugăriți bărbații la cel puțin 60 de ani iar femeile la cel puțin 50 de ani, excepție făcând doar invalizii și cei care sufereau de boli incurabile. Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale a Sinodului General și a Ministerului Cultelor și numai în mânăstirile și schiturile care urmau să fie stabilite printr-un regulament special. Ministerul Cultelor își asuma și sarcina întreținerii călugărilor, prevăzând în buget anumite sume anuale. Legea a avut urmări defavorabile pentru Biserică, deoarece mânăstirile au rămas aproape pustii, pierzându-și rostul pe care l-au avut altădată în istoria Bisericii și a culturii românești.

A doua lege era Decretul Organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, din 3 decembrie 1864. Prin această lege se urmărea înfăptuirea unificării bisericești din România. Până atunci cele două biserici, din cele două țări unite, erau lipsite de o autoritate sinodală. Pentru înlăturarea oricărei dependențe de o autoritate bisericească străină, pin primul articol din lege se prevedea că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină , în tot ce privește organizarea și disciplina”.

Aceasta era prima legiferare oficială a străvechii ei neatârnări sau autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Existând deci o Biserică independentă sau autocefală avea nevoie în mod firesc și de un sinod. Ca atare articolul doi prevedea formarea unui sinod general al Bisericii Române, precum și a unor sinoade eparhiale pentru fiecare eparhie. Sinodul general era format din mitropoliții și episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români , din decanii Facultăților de Teologie din București și Iași și din câte trei deputați din fiecare eparhie, pentru trei sesiuni, aleși de clerul de mir , dintre preoții de mir și laici cu studii teologice. Era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, care, pe baza unei ordonanțe domnești , cu data de 11 ianuarie 1865, a primit de titlul de primat al României.

În atribuțiile Sinodului general intrau chestiuni legislative , administrative și judecătorești. Cele legislative erau: disciplina clerului de mir și monahal, ritualul bisericesc , probleme legate de hirotonii, disciplina și materiile de studiu în școlile teologice. Cele administrative priveau hirotonia ierarhilor , situația parohiilor și a preoților parohi, educația clerului, tipărirea cărților de cult, autorizațiile de călugăriri, supravegherea administrării bisericești a eparhiilor de către chiriarhii lor. Atribuțiile judecătorești priveau judecarea neînțelegerilor dintre ierarhi , precum și judecarea, în ultimă instanță, a proceselor disciplinare ale fețelor bisericești.

Sinoadele eparhiale erau formate din chiriarhul locului, din cei trei membri aleși din Sinodul general și din rectorul seminarului eparhial, respectiv , iar la București și Iași din decanii Facultăților de Teologie. Acestea aveau în atribuțiile lor executarea legilor votate de sinodul general și sancționate de domn și judecarea în materie de disciplină bisericească.

Decretul organic a fost completat de două noi regulamente: Regulamentul pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Române și Regulamentul interior al Sinodului general. Toate trei purtau și denumirea comună de Legea Sinodală.

S-a susținut mult timp că această lege a fost întocmită de marele cărturar August Treboniu Laurian , fiind influențată de legislația bisericească introdusă în Biserica Ortodoxă din Transilvania de către mitropolitul Andrei Șaguna. Adevărul este că Șaguna a întocmit și introdus Statutul Organic abia în 1868, deci cu trei ani în urma decretului organic iar sinoadele sale din anii 1850 – 1860 și 1864 erau constituite pe alte principii. În plus , Ministerul ceruse în prealabil părerea episcopului titular Dionisie Romano și a tuturor centrelor eparhiale în vederea unei organizări a Bisericii Ortodoxe din România. Problema a fost dezbătută aproape la fiecare eparhie de către așa numitele „consilii clericale” , care au făcut propuneri foarte interesante toate preconizând în unanimitate, pe plan intern, unificarea organizației noastre bisericești iar pe plan extern, autocefalia Bisericii.

De asemenea, s-a propus în unanimitate o conducere sinodală, adică un sinod general sau central , cu caracter mixt, format din ierarhi, preoți și mireni (propunerile se deosebeau doar în privința componenței Sinodului). Tot în mod unanim se preconiza ca ierarhii să fie aleși de reprezentanții clerului și ai credincioșilor. Aceste lucrări dovedesc că sinodul general mixt convocat de guvernul lui Cuza n-a fost un împrumut din organizarea bisericească șaguniană, ce era o expresie a propunerilor clerului din Țara Românească și Moldova , nemulțumit de abuzurile și absolutismul unor chiriarhi.

Sinodul general s-a întrunit numai în trei sesiuni, toate la București. Prima s-a ținut între 1 decembrie 1856 și 5 ianuarie 1866, sub președinția mitropolitului Nifon. Lucrările nu s-au putut desfășura în bune condiții deoarece în ședința a treia din 7 decembrie, arhiereul Neofit Scriban a depus un protest prin care contesta Sinodului însuși dreptul de a ființa legal, socotindu – l „adunare necanonică”. Înainte de încheierea lucrărilor au înaintat un protest comun împotriva Sinodului încă doi arhierei, Filaret Scriban și Iosif Bobulescu. Toți au fost excluși din Sinod. În cele 15 ședințe ale sale, s-au discutat și aprobat o serie de proiecte și proiecte de legi privind arondare eparhiilor, ceremonialul investirii și înscăunării ierarhilor, costumul preoțesc, sinoadele eparhiale și altele. Schimbările care s-au produs în viața bisericească prin legislația domnitorului Alexandru I. Cuza, au fost privite de unii contemporani și de alții mai târziu, chiar până aproape în zilele noastre, prin prisma unor interese străine de viața poporului nostru și de adevăratele rânduieli ale Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, unele aspecte deosebit de importante ale acestor schimbări , au fost trecute sub tăcere sau au fost răstălmăcite . Dar, în ultimii ani, actualizarea epocii marelui domnitor și punerea în adevărata ei lumină a operei sale de reformator, a dat prilej și teologilor cărturari să examineze mai cu atenție, legiuirile și măsurile înnoitoare au care a venit el în întâmpinarea treburilor bisericești .Instituirea sinoadelor naționale periodice la noi nu s-a făcut înaintea de Unirea Principatelor . Nu s-a făcut pentru că atunci existau două unități bisericești mari canonice: Mitropoliile din cele două principate .

După Unirea Principatelor se înțelege că însăși firea lucrurilor cerea ca și Bisericile să urmeze organizarea impusă de noua formă politică a țării , așa cum s-a întâmplat întotdeauna și să încerce și ele să se unifice .Astfel cele două Bisericii din țară au devenit o Biserică unică a României având o singură putere conducătoare , proprie Bisericii Ortodoxe : puterea sinodală .

Se înțelege , deci că. instituirea sinodului general a întregii Biserici române , reprezintă urmarea directă a înfăptuirii unității politice a țării noastre .

Până la Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru o mai bună organizare a treburilor bisericești a fost dat de Cuza în 1874 .Până atunci Biserica Română nu a avut o lege expresă care să prevadă întrunirea unui sinod la o anumită perioadă dată . Este prima încercare de a face periodică întrunirea periodică a sinodului . Această instituție nou înființată este un sinod cu toate prerogativele ce îi revin, nu era doar o adunare bisericească obișnuită , fapt care reiese foarte clar din actele și corespondența sinodului însuși . Dar acest sinod format după cerințele vremii , a fost în conformitate cu progresul la care ajunsese societatea atunci. La acest sinod participau și clerici de mir . În acest mod se desfășurau și sinoadele din : Rusia , Grecia Serbia și Ardeal . Mai mult , documentele în legătură cu majoritatea sinoadelor care s-au ținut cu mult înainte de Cuza pe teritoriul țării noastre , atestă că în afară de înalta ierarhie mai participau la sinod atât egumenii , cât clericii de mir , iar la altele chiar și mirenii .

Intensa preocupare a sinodalilor de a elabora în cele două sesiuni doisprezece proiecte de legi și regulamente bisericești, n îndreptățește să-l caracterizăm ca un sinod prin excelență legislativ, deși nu trebuie uitate nici lucrările lui cu caracter judecătoresc și administrativ. Este totuși necesar să relevăm în mod special caracterul său legislativ, deoarece istoria noastră bisericească nu cunoaște un alt sinod nici înainte de Cuza și nici după aceea care să fi alcătuit atât de multe legi, în doar două sesiuni.

Aceste douăsprezece proiecte de legi și regulamente, alcătuite, discutate, votate și semnate de sinodul general au fost înaintate domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 10 august 1867 pentru a le da putere legală.

Alcătuirea lor era cerută și de organizarea noului stat român unificat și de aceea ele au și fost propuse sinodului de către reprezentanții puterii de stat.

Lipsurile organizatorice de până atunci ale Bisericii, au dat prilejul noului sinod să-și desfășoare o activitate excepțional de rodnică în materie legislativă prin alcătuirea unor proiecte de legi și regulamente bisericești de o mare importanță pentru Biserica Ortodoxă Română. Ele sunt primele legi de organizare și de disciplină bisericească emise de cel mai corespunzător și cel mai în măsură for legislativ bisericesc român, recunoscut și îndreptățit să legifereze în acest domeniu.

Faptul că printre membrii sinodului general se aflau personalități de seamă din înalta ierarhie bisericească, precum erau episcopul Melchisedec Ștefănescu, Nifon mitropolitul Ungrovlahiei și Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei a dat acestor legi semnificația unei opere de o importanță deosebită nu numai pentru epoca respectivă, ci și pentru cele următoare.

Principiul autonomiei sau independenți administrative a unităților bisericești a fost socotit de la început ca normativ pentru fiecare lege elaborată de sinod. Dependența canonică de mitropolia respectivă, prin sinodul mitropolitan, sau de sinodul general în ultimă instanță, din care făcea parte ca membru de drept fiecare episcop sau mitropolit, nu le scădea autoritatea și nu le submina în vreun fel drepturile lor canonice în eparhiile pe care le conduceau. De aceea, „legea pentru rotunjirea eparhiilor” face o delimitare precisă a teritoriului fiecărei eparhii fie că este ea mitropolitană sau episcopală și aceasta pentru a nu se mai întâmpla nici un neajuns în materie de administrație.

Legea statornicește întru totul vechea împărțire teritorială pe care a găsit-o. Astfel în Moldova : mitropolia Moldovei, rămâne cu cinci județe și trei episcopii: a) Episcopia Romanului cu patru județe; b) Episcopia de Huși cu patru județe și c) Episcopia Dunării de Jos cu patru județe. În Țara Românească : Mitropolia Ungrovlahiei avea cinci județe și trei episcopii : a) Episcopia Buzăului cu trei județe, b) Episcopia Argeșului cu trei județe și c) Episcopia Râmnicului cu cinci județe.

A doua sesiune a Sinodului s – a întrunit la 1 iulie 1867 , continuându – și lucrările până la 10 august, sub președinția episcopului Atanasie al Romanului. Și în cadrul acestei sesiuni s-au ivit noi neînțelegeri și proteste. Cei doi mitropoliți, ca și unii membri, n-au participat la ședințe sub diferite pretexte iar arhiereul Ioanichie Evantias a declarat că nu mai participă la lucrări, deoarece socotește Sinodul ca anticanonic și antiortodox, fiind urmat de preotul Ioan Păunescu (amândoi fiind sancționați). Sinodul a luat totuși în discuție unele proiecte de legi, neclarificate din prima sesiune sau unele noi, cum a fost cel pentru înființarea unei Facultăți de Teologie sau pentru construirea de biserici noi.

A treia sesiune a fost fixată pentru 1 iulie 1869 , dar la aceasta s-au prezentat numai patru membri, ceilalți eschivându-se sub diferite pretexte. În asemenea condiții, desigur nu s-a putut lucra nimic. O nouă încercare de convocare a Sinodului făcută în 1871 s-a lovit de opoziția celor doi mitropoliți.

Cu toate că n-a fost susținut de către aceia care aveau datoria să o facă , adică de cei doi mitropoliți și de ceilalți ierarhi, fiind criticat și dezaprobat chiar de unii dintr3e membrii săi Sinodul general din 1865 reprezintă o pagină însemnată în istoria Bisericii noastre, mai ales dacă ne gândim la faptul că majoritatea legiuirilor adoptate de Sfântul Sinod în 1872 – 1873 nu sunt altceva decât cele votate de sinoadele din 1865 – 1867, iar multe din principiile de organizare a vieții bisericești discutate în aceste două sesiuni sinodale au rămas valabile pentru dezvoltarea ulterioară a bisericii noastre.

D. Lupta pentru canonicitate

Ultima legiuire bisericească a lui Alexandru Ioan Cuza care a produs multe discuții și frământări a fost Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți în România votată la 20 ianuarie (de Adunarea Deputaților) și la 5 februarie 1865 (de Senat), decretată de domn la 11 mai 1865. Noua lege avea doar trei articole cu următorul cuprins:

1. mitropoliții și episcopii eparhioți ai României se numesc de domn , după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberării Consiliului de miniștri.

2. mitropoliții și episcopii se numesc din clerul monahal român , mitropoliții având vârsta cel puțin de 40 de ani , doar episcopii 35 de ani , cunoscuți prin pietate, învățătură și capacitate .

3. mitropoliții și episcopii sunt justițiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului țării iar pentru orice alte delicte înaintea Curții de Casație.

Deci legea aducea două lucruri noi: numirea ierarhilor și judecarea lor de către o instanță civilă. Trebuie precizat, de asemenea că în primul proiect al legii respective se vorbea de „ alegerea” mitropoliților și episcopilor eparhioți , dar suferind mai multe modificări, s-a ajuns în cele din urmă la „numire”.

La data decretării legii , existau numai doi ierarhi aleși potrivit vechilor rânduieli : mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și episcopul Calinic al Râmnicului (ambii din 1850). Restul scaunelor vlădicești erau ocupate de locțiitori (locotenenți)numiți de Guvern dintre arhiereii titulari români hirotoniți pe numele unor vechi scaune episcopale dispărute. Trebuie amintit aici și faptul că , printr – un decret domnesc cu data 17 noiembrie 1864 s-a înființat noua eparhie a Dunării de Jos , – sufragană a Mitropoliei Moldovei – , care cuprindea patru județe: Ismail , Bolgrad, Covurlui, ultimul luat de la eparhia Hușilor , și Brăila, luat de la eparhia Buzăului. Ca „locotenent de episcop” a fost numit pe aceeași dată , arhiereul Melchisedec Ștefănescu Tripoleos, care, până atunci deținuse aceeași calitate la Huși.

Pe temeiul noii legi, în ziua de 10 mai 1865 – deci înainte de decretarea ei – ministrul Cultelor a propus Consiliului de miniștri întrunit în aceeași zi sub președinția domnitorului, pe noii chiriarhi ai celor șase scaune vlădicești vacante. Consiliul de miniștri fiind de acord cu numirile făcute s-a obținut în aceeași zi confirmarea domnească. Întrucât arhiereul Neofit Scriban a demisionat de la episcopia Argeșului unde a fost numit (o conducea ca locotenent din 1862), Guvernul a făcu câteva schimbări între noii numiți, astfel că numirile definitive se înfățișau în felul următor: Calinic Miclescu Mitropolit al Moldovei și Sucevei („ca locotenent” al acestui scaun funcționa din 1863), Atanasie Stoenescu Episcop al Romanului, Dionisie Romano la Buzău, Ghenadie Țeposu la Argeș și Melchisedec Ștefănescu la Ismail (Dunărea de Jos). Investirea noilor numiți s-a făcut la 27 mai , apoi au fost instalați în orașele de reședință ale eparhiilor lor. Scaunul episcopal de la Huși a fost completat abia la 19 iunie 1865, cu arhimandritul Iosif Gheorghian, întărit de domn la 23 iunie și instalat la 17 iulie același an .

Îndată după această s-a început o puternică acțiune împotriva legilor bisericești ale lui Cuza, mai ales față de cea din urmă. Ea este cunoscută sub numele de „lupta pentru canonicitate” . În fruntea ei se găseau frații arhierei Neofit și Filaret Scriban, nepotul lor arhiereul Iosif Bobulescu, arhiereul Ioanichie Evantias. Dintre mireni au luat atitudine împotriva legilor lui Cuza „comitele” Scarlat Rosetti, prin ziarul său „Eclesia”.

Ca și în cazul legii sinodale, „canonicii” susțineau că prin numirea episcopilor prin decret domnesc au fost nesocotite canoanele și vechile rânduieli ale Bisericii noastre. În realitate, numirea chiriarhilor prin decret nu era ceva nou sau neobișnuit, căci și în trecut au fost cazuri când domnii noștri numeau pe scaunele vlădicești pe cine vroiau. De altfel, în toate bisericile ortodoxe, conducătorii satului socotiți protectori ai Bisericii, aveau dreptul să-și spună cuvântul la alegerea și numirea episcopilor drept recunoscut și de Biserică. Formal, i se poate imputa legii de care ne preocupă doar faptul că nu se prevedea și recunoașterea de către Biserică a celor numiți de către domni.

Patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea , nemulțumit de legea secularizării, a socotit că acum a sosit momentul să se amestece în treburile interne ale Bisericii noastre. Ca atare, a convocat Sinodul patriarhal la 15 aprilie 1865. Sinodul a condamnat „cele trei proiecte de legi dacice, despre sinod, monahi și mânăstiri și despre alegerea și judecata arhiereilor” pe care le considera necanonice și în contradicție cu vechea tradiție bisericească. A fost trimis tot atunci în țară arhimandritul Eustatie Cleobul cu trei scrisori către domn, către mitropolitul primat cu sufraganii săi și către mitropolitul Moldovei cu sufraganii săi prin care se arăta dezaprobarea Patriarhiei față de înnoirile introduse în Biserica românească. Misiunea acesteia a eșuat, iar patriarhul a primit răspunsurile cuvenite atât din partea mitropoliților, cât și din partea domnitorului , prin care se apărau respectivele legi bisericești. Cuza declara , între altele că este hotărât să respingă „amestecul anticanonic al oricărui Sfânt Sinod străin, al oricărei Biserici străine sau al oricărui șef bisericesc străin în ceea ce privește administrația și succesiunea Biserici române autocefale”.

În toamna aceluiași an, patriarhul Sofronie al treilea a convocat din nou Sinodul patriarhal, condamnând și de data aceasta cele trei legiuiri ale lui Cuza și trimițând o nouă scrisoare la București.

La scurt timp, Patriarhia Ecumenică a comunicat hotărârea ei celorlalte Patriarhii apostolice, Bisericilor Ortodoxe autocefale, cerându – le părerea. Majoritatea acestora au sfătuit pe patriarh să adopte o poziție moderată. Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza din scaunul domnesc (11 – 23 februarie 1866) a atenuat puțin raporturile dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica noastră. La acestea au contribuit și două scrisori ale mitropoliților Nifon și Calinic către patriarh . Totuși, Patriarhia refuza să reia legăturile cu „episcopii necanonici”.

Mai târziu în 1867 , s-a alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, cercetat în țară și înaintat pentru observații și patriarhului ecumenic Grigorie al VII-lea (1867 – 1871). În decembrie 1872, acest proiect a devenit „Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române”, prin care se legifera alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți și constituirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Articolul 28 al Legii prevedea că mitropoliții și episcopii aflați atunci în funcție se mențineau în scaunele lor , cu toate drepturile care se stabileau pentru ierarhii care urmau să fie aleși în viitor. Cu aceasta , s-a încheiat om pagină zbuciumată din istoria Bisericii românești, revenindu – se la vechea practică a alegerii ierarhilor.

Legiuirile bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza erau foarte progresiste pentru acel timp, fiind cerute de înseși schimbările petrecute în viața țării. Era firesc ca legiuirile sale, foarte numeroase și săvârșite într-un răstimp atât de scurt, să aibă și unele greșeli de formă , dar acestea nu erau făcute cu rele intenții, ci din cauza necunoașterii temeinice a canoanelor și a rânduielilor bisericești .

Legea pentru obligativitatea limbii române în toate bisericile țării, grija pentru seminarii și pentru starea materială a clerului de mir , înființarea noii Episcopii a Dunării de Jos , înființarea unei autorități sinodale centrale și „independența ” Bisericii noastre față de Patriarhia ecumenică , completarea scaunelor vlădicești vacante , dovedesc că Alexandru Ioan Cuza avea cele mai bune sentimente față de Biserică și că dorea sincer propășirea ei . Unele di măsurile sale au ajuns să fie puse în practică , sub o altă formă , mai târziu , fiind în uz până astăzi (de pildă , participarea laicilor și a preoților de mir în organele deliberative ale Bisericii).

Prin atitudinea sa fermă în neînțelegerea cu Patriarhia din Constantinopol , Cuza Vodă a fost un prim pas spre recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române . Iar secularizarea avarilor mănăstirești se înscrie printre marile sale înfăptuiri , fiind un act de deosebită însemnătate națională și socială , cu urmări binefăcătoare și pentru Biserică , dar mai ales pentru țară și cetățenii ei .

III.EVOLUȚIA VIEȚII RELIGIOASE ȘI POLITICE DE LA ALEXANDRU IOAN CUZA LA AUTOCEFALIA BISERICII ROMÂNE ȘI MAI TÂRZIU

Pe la mijlocul secolului XIX paralel cu mișcarea pentru unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat a început și o acțiune energică pentru recunoașterea de drept a autocefaliei bisericești , pentru legalizarea sau oficializarea unei stări existente , de fapt .

Această acțiune a patrioților moldoveni a fost determinată de atitudinea patriarhului ecumenic Chiril care adresase o scrisoare mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei , mustrându-l pentru faptul că sprijinea deschis unirea Principatelor . După primirea acestei scrisori care reprezenta un amestec direct și nejustificat al patriarhului în problemele noastre interne , arhimandritul Neofit Scriban a publicat lucrarea Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldovei ( Paris , 1857 ), care prezenta și apăra vechia ei autocefalie .

În toamna anului 1857 , la dorința unor deputați clerici – dar și a unor mireni – Divanul Ad-hoc al Moldovei a cerut între altele : Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite de orice chiriarhie , păstrându-și însă unitatea credinței cu Biserica ecumenică a Răsăritului .

Această dorință a reprezentanților țării a fost realizată la scurt timp după constituirea statului român unitar România ( 1859 ), în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza . Astfel , la 3 decembrie 1864 , s-a promulgat așa-numitul Decret organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale .

Prin această lege se urmărea unificarea organizației bisericești existente până în 1859 , cu două Biserici și două mitropolii , în două state . Pentru înlăturarea oricărei dependențe de Patriarhia Ecumenică , primul articol al Legii prevedea că : Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină întru tot ce privește organizarea și disciplina . Aceasta a fost prima legiferare oficială a autocefaliei sau a independenței Bisericii Ortodoxe . Spre sfârșitul anului 1864, s-au dat trei legi care priveau direct Biserica Ortodoxă Română. Prima din ele era Legea Călugăriei sau Decretul Organic pentru Reglementarea Schimei Monahicești din 30 noiembrie 1864.

Potrivit acestei legi, pe viitor puteau îmbrățișa schima monahală numai cei care au absolvit : „învățăturile monahale superioare” și au vocație , urmând ca dintre ei să se recruteze viitorii ierarhi. Din restul credincioșilor puteau fi călugăriți bărbații la cel puțin 60 de ani iar femeile la cel puțin 50 de ani, excepție făcând doar invalizii și cei care sufereau de boli incurabile. Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale a Sinodului General și a Ministerului Cultelor și numai în mânăstirile și schiturile care urmau să fie stabilite printr-un regulament special. Ministerul Cultelor își asuma și sarcina întreținerii călugărilor, prevăzând în buget anumite sume anuale. Legea a avut urmări defavorabile pentru Biserică, deoarece mânăstirile au rămas aproape pustii, pierzându-și rostul pe care l-au avut altădată în istoria Bisericii și a culturii românești.

La 11 ianuarie 1865 , mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei a fost ridicat la treapta de mitropolit primat . Existând o Biserică autocefală , în mod firesc ea avea nevoie și de un sinod . Ca atare , articolul al doilea al Decretului din 3 decembrie 1864 prevedea constituirea unui Sinod general al Bisericii Române .

Acest Decret , ca și alte legi bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza , inclusiv cea privind secularizarea , din 1863 , au nemulțumit adânc pe patriarhul ecumenic și sinodul patriarhal , care au declarat legile sale bisericești drept necanonice . Cei doi mitropoliți , ca și domnitorul Alexandru Ioan Cuza , în scrisorile trimise atunci patriarhului ecumenic , au respins cu multă demnitate orice încercare de amestec în treburile interne ale Bisericii românești . Între altele , domnitorul țării declara : Vreau ca Biserica Ortodoxă Română , să aibă o expresie legală în stat , iar în Biserica de Răsărit , rangul și independența pe care le-a dobândit de mult în fața celorlalte Biserici Ortodoxe … Schimbările care s-au produs în viața bisericească prin legislația domnitorului Alexandru I. Cuza, au fost privite de unii contemporani și de alții mai târziu, chiar până aproape în zilele noastre, prin prisma unor interese străine de viața poporului nostru și de adevăratele rânduieli ale Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, unele aspecte deosebit de importante ale acestor schimbări , au fost trecute sub tăcere sau au fost răstălmăcite . Dar, în ultimii ani, actualizarea epocii marelui domnitor și punerea în adevărata ei lumină a operei sale de reformator, a dat prilej și teologilor cărturari să examineze mai cu atenție, legiuirile și măsurile înnoitoare au care a venit el în întâmpinarea treburilor bisericești .Instituirea sinoadelor naționale periodice la noi nu s-a făcut înaintea de Unirea Principatelor . Nu s-a făcut pentru că atunci existau două unități bisericești mari canonice : Mitropoliile din cele două principate .

După Unirea Principatelor se înțelege că însăși firea lucrurilor cerea ca și Bisericile să urmeze organizarea impusă de noua formă politică a țării , așa cum s-a întâmplat întotdeauna și să încerce și ele să se unifice .Astfel cele două Bisericii din țară au devenit o Biserică unică a României având o singură putere conducătoare , proprie Bisericii Ortodoxe : puterea sinodală .

Se înțelege , deci că. instituirea sinodului general a întregii Biserici române , reprezintă urmarea directă a înfăptuirii unității politice a țării noastre .

Până la Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru o mai bună organizare a treburilor bisericești a fost dat de Cuza în 1874 .Până atunci Biserica Română nu a avut o lege expresă care să prevadă întrunirea unui sinod la o anumită perioadă dată . Este prima încercare de a face periodică întrunirea periodică a sinodului . Această instituție nou înființată este un sinod cu toate prerogativele ce îi revin, nu era doar o adunare bisericească obișnuită , fapt care reiese foarte clar din actele și corespondența sinodului însuși . Dar acest sinod format după cerințele vremii , a fost în conformitate cu progresul la care ajunsese societatea atunci. La acest sinod participau și clerici de mir . În acest mod se desfășurau și sinoadele din : Rusia , Grecia Serbia și Ardeal . Mai mult , documentele în legătură cu majoritatea sinoadelor care s-au ținut cu mult înainte de Cuza pe teritoriul țării noastre , atestă că în afară de înalta ierarhie mai participau la sinod atât egumenii , cât clericii de mir , iar la altele chiar și mirenii .

Intensa preocupare a sinodalilor de a elabora în cele două sesiuni doisprezece proiecte de legi și regulamente bisericești, n îndreptățește să-l caracterizăm ca un sinod prin excelență legislativ, deși nu trebuie uitate nici lucrările lui cu caracter judecătoresc și administrativ. Este totuși necesar să relevăm în mod special caracterul său legislativ, deoarece istoria noastră bisericească nu cunoaște un alt sinod nici înainte de Cuza și nici după aceea care să fi alcătuit atât de multe legi, în doar două sesiuni.

Aceste douăsprezece proiecte de legi și regulamente, alcătuite, discutate, votate și semnate de sinodul general au fost înaintate domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 10 august 1867 pentru a le da putere legală.

Alcătuirea lor era cerută și de organizarea noului stat român unificat și de aceea ele au și fost propuse sinodului de către reprezentanții puterii de stat.

Lipsurile organizatorice de până atunci ale Bisericii, au dat prilejul noului sinod să-și desfășoare o activitate excepțional de rodnică în materie legislativă prin alcătuirea unor proiecte de legi și regulamente bisericești de o mare importanță pentru Biserica Ortodoxă Română. Ele sunt primele legi de organizare și de disciplină bisericească emise de cel mai corespunzător și cel mai în măsură for legislativ bisericesc român, recunoscut și îndreptățit să legifereze în acest domeniu.

Faptul că printre membrii sinodului general se aflau personalități de seamă din înalta ierarhie bisericească, precum erau episcopul Melchisedec Ștefănescu, Nifon mitropolitul Ungrovlahiei și Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei a dat acestor legi semnificația unei opere de o importanță deosebită nu numai pentru epoca respectivă, ci și pentru cele următoare.

Principiul autonomiei sau independenți administrative a unităților bisericești a fost socotit de la început ca normativ pentru fiecare lege elaborată de sinod. Dependența canonică de mitropolia respectivă, prin sinodul mitropolitan, sau de sinodul general în ultimă instanță, din care făcea parte ca membru de drept fiecare episcop sau mitropolit, nu le scădea autoritatea și nu le submina în vreun fel drepturile lor canonice în eparhiile pe care le conduceau. De aceea, „legea pentru rotunjirea eparhiilor” face o delimitare precisă a teritoriului fiecărei eparhii fie că este ea mitropolitană sau episcopală și aceasta pentru a nu se mai întâmpla nici un neajuns în materie de administrație.

Legea statornicește întru totul vechea împărțire teritorială pe care a găsit-o. Astfel în Moldova : mitropolia Moldovei, rămâne cu cinci județe și trei episcopii: a) Episcopia Romanului cu patru județe; b) Episcopia de Huși cu patru județe și c) Episcopia Dunării de Jos cu patru județe. În Țara Românească : Mitropolia Ungrovlahiei avea cinci județe și trei episcopii : a) Episcopia Buzăului cu trei județe, b) Episcopia Argeșului cu trei județe și c) Episcopia Râmnicului cu cinci județe.

Autocefalia Bisericii noastre a fost prevăzută și în câteva legi de stat sau bisericești de mai târziu . De pildă , în prima Constituție a României , din iulie 1866 , s-a precizat că : Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină , păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor ; afacerile spirituale canonice și disciplinare ale Bisericii ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală , conform unei legi speciale ; mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul ce se va determina printr-o lege specială .

Dar pentru a se ajunge la aceste principii constituționale trebuiau „îndulcite” raporturile cu Patriarhia ecumenică . La scrisoarea trimisă de Patriarhul ecumenic , în care se protestează împotriva decretului organic pentru constituirea sinodului , Cuza formulează în februarie 1865 o scrisoare ca răspuns , demonstrând următoarele : Biserica Română este neatârnată și nu depinde de nici o autoritate străină , în ce privește organizarea și disciplina ; că domnitorul are să convoace sinodul , după pilda împăraților bizantini și chiar a domnitorului Vasile Lupu , care a convocat sinodul de la 1642 , Cuza încheindu-și scrisoarea declarând că respinge orice încercare de amestec în organizarea Bisericii Autocefale Române.

Patriarhul de Constantinopol convoacă la 17 aprilie 1865 sinodul patriarhal și prin hotărârea sa apreciază astfel situația din Țările Române : „… în această Biserică s-au introdus inovații contrare canoanelor și tradiției bisericești : proclamarea autocefaliei cu de la sine putere, participarea mirenilor la sinod , prezidarea sinodului de către mitropolit, în numele domnitorului …” , toate aceste reforme inițiate de Cuza denotă afirmarea autocefaliei . În acest timp Cuza abdică și lucrurile par să ia o altă întorsătură . Mitropolitul de la București și cel de la Iași trimit Patriarhului scrisori în care cer îmbunătățirea raporturilor și reluarea legăturilor canonice .

În octombrie 1866 raporturile sunt mai prietenești , în urma vizitei lui Carol I la Constantinopol . Se face un proiect de lege prin care se încearcă împăcarea definitivă dintre cele două Biserici ; Patriarhul răspunde la acest proiect de abia în anul 1870 menționând că la alegerea mitropolitului să se ceară consimțământul scaunului constantinopolitan .

În 1872 proiectul devine lege organică și se reiau raporturile normale cu Patriarhia ecumenică ; România își recapătă independența în 1877, devine regat în 1881 , ierarhia se restabilește pe baze puternice , se constituie temeinic sinodul general al Bisericii , obținându-se de drept autocefalia Bisericii , acest sinod având următoarele atribuțiuni : să păstreze unitatea dogmatică și canonică cu Biserica ecumenică , unitatea administrativă și disciplinară a Bisericii naționale, să hotărască asupra tuturor treburilor duhovnicești disciplinare și judiciare , potrivit canoanelor .

În 1872 s-a votat și sancționat : Legea Organică pentru alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți ,precum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române . În mai multe articole ale Legii se preciza că Biserica noastră este autocefală . Prin aceeași Lege s-a constituit și Sfântul Sinod – în forma în care există și azi ,- deci alcătuit din toți mitropoliții , episcopii ,și arhiereii vicari în funcțiune , sub președinția mitropolitului primat . Deci , de data aceasta , este vorba de o proclamare oficială a autocefaliei din partea autorității bisericești de la noi .

La 9 mai 1877 , s-a proclamat independența de stat a României , recunoscută apoi de Congresul de pace de la Berlin , fapt care a dus la creșterea prestigiului țării în afara hotarelor . Acest act de mare însemnătate a contribuit , în același timp , și la afirmarea autocefaliei Biserici românești , cu toate că nu era necesară decât o recunoaștere formală a ei , adică a unei stări de drept și de fapt . Patriarhia Ecumenică nu s-a arătat nici acum dispusă să dea obișnuitul tomos de recunoaștere .

Dimpotrivă , în 1879 , printr-o scrisoare a patriarhului ecumenic Ioachim III către mitropolitul primat Calinic Miclescu declară că nu recunoaște autocefalia și că Biserica noastră s-ar afla sub suprema suzeranitate spirituală a Patriarhiei . În scrisoarea de răspuns a mitropolitului Calinic , din 16 ianuarie 1880 , se dovedea , cu temeiuri canonice și istorice , că patriarhul nu va avea nici un drept de amestec în problemele Bisericii Ortodoxe românești . Sfințirea Sfântului și Marelui Mir la 25 martie 1882 , în joia Patimilor – pentru prima dată în România unificată – a determinat pe același patriarh să protesteze și să aducă o seamă de învinuiri ierarhilor români .

Din încredințarea Sfântului Sinod , învățatul episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului , membru al Academiei Române , a întocmit un document Memoriu canonic-istoric , în care respingea toate învinuirile patriarhului , dovedind că Biserica noastră era demult autocefală . A fost acceptat de Sfântul Sinod sub titlul :Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

Sunt semnificative cuvintele din finalul Memoriului:

„Pe temeiul istoriei noastre române , pe temeiul legislației noastre moderne , pe temeiul demnității statului român și a demnității națiunii române ,(Sfântul Sinod) declară sus și tare că Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străină nu are drept a impune ceva . Nu avem din nou nevoie a fi recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească ; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu biserica și cu statul nostru în relațiuni amicale” .

Memoriul n-a primit nici un răspuns . Lucrurile s-au limpezit abia după retragerea din scaun a patriarhului Ioachim III și după alegerea lui Ioachim IV (1884-1886) , animat de sentimente mai bune față de Biserica românească . Sub el s-au început tratativele diplomatice în vederea recunoașterii necondiționate a autocefaliei Bisericii noastre , până când s-a ajuns la un acord în această problemă . După ultima scrisoare a mitropolitului primat Calinic Miclescu , din 20 aprilie 1885 patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal , luând în discuție cererea Bisericii noastre .

La 25 aprilie 1885 , patriarhul a trimis celorlalte Patriarhii ( Alexandria , Antiohia și Ierusalim ) și Sinoadelor Bisericilor din Rusia , Grecia , Carloviț și Arhiepiscopia Cipru , prin care le înștiința că a fost recunoscută autocefalia Bisericii românești . Același lucru l-a făcut și mitropolitul Calinic , informând că autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută formal de patriarhul Ioachim .

Toate aceste Biserici au trimis îndată scrisori de felicitări , cu urări de prosperitate pentru noua Biserică autocefală . Acesta era de fapt a treia etapă a drumului parcurs spre autocefalie –după proclamarea din 1864 și recunoașterea din 1885- anume acceptarea ei în rândul Bisericilor ortodoxe Autocefale , cu drepturi depline , cu care putea întreține de acum înainte relații frățești , în duhul tradițiilor ortodoxe , de la egal la egal .

Acum începe o nouă fază în raporturile dintre Biserica Română și cea Ecumenică , încep tratativele legale , pentru obținerea legală a autocefaliei . În acest scop , în februarie 1885 , se ține o consfătuire a episcopilor și a mitropoliților , care formulează o cerere pentru recunoașterea autocefaliei , ea este însoțită de o scrisoare a ministrului cultelor din vremea aceea D.N.Sturza .

În scrisoarea acestuia din urmă se cere ca patriarhul ecumenic să dea binecuvântarea sa „ Bisericii Autocefale a Regatului României , ca soră de aceeași credință ortodoxă ,, , iar în scrisoarea mitropolitului Calinic , adresată lui Ioachim IV , se cere să se recunoască Biserica autocefală a României , după ce subliniază că „ Biserica Ortodoxă a României a fost declarată autocefală , bucurându-se de independență egală cu a celorlalte Biserici autocefale , precum Bisericile de același rit , ale Rusiei și Greciei , primind pentru , trebuințele bisericești , direcțiuni administrative și disciplinare numai de la Sfântul Sinod , prezidat în mod permanent de Mitropolitul Ungro-Vlahiei” .

Totodată , mitropolitul asigură că Sfântul Sinod al Bisericii autocefale Române ține a păstra intacte dogmele sacre ale sfintei noastre Credințe ortodoxe și tradiția Bisericii și va avea totdeauna grija de a da preasfințitului tron ecumenic din Constantinopol , conform cu canoanele și învățătura Bisericii , întâietatea de onoare … și de a se pomeni , de către președintele Sfântului Sinod , în întâiul loc , după obiceiul stabilit numele patriarhului care-și are reședința pe tronul ecumenic și apostolic al Răsăritului , menționându-se că Biserica Ortodoxă Română „va sta totdeauna în legătură dogmatică și canonică cu prea sfințitul tron ecumenic și cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale .

Tomosul de la Patriarhia ecumenică nu întârzie prea mult , el fiind eliberat de sfântul sinod la 25 aprilie 1885 , în acest tomos recunoscându-se în sfârșit deplina autocefalia Bisericii Române: „ Întrucât Înalt Prea Sfințitul și Prea Cinstitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei , D. Calinic , în urmarea motivelor atât de drepte pe cât de legitime … a cerut , de la Biserica noastră prin Epistola înaintată … binecuvântarea și recunoașterea Bisericii Române ca autocefală , smerenia noastră a primit această cerere și dorință ca dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești . Așa dar , după ce am deliberat cu Sfântul Sinod , cel de pe lângă noi , declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie și să se zică și să se recunoască , de către toți neatârnată și autocefală administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod , având ca președinte pe Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei și primat al României … nerecunoscând , în propria sa administrație internă , nici o altă autoritate bisericească , fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei una ,sfântă , catolică și apostolică pe Mântuitorul …”. Și , în continuare , se întărește același lucru: ,, Că se recunoaște Biserica Ortodoxă Română ca autocefală și de sine administrată întru toate și proclamăm pe Sfântul ei Sinod frate întru Hristos prea iubit , bucurându-se de toate prerogativele și de toate drepturile chiriarhicești , inerente ale unei biserici autocefale ; încât , în toată podoaba bisericească , ordinea și toate celelalte economii bisericești să se administreze și să se conducă pe sine , în toată libertatea , conform cu tradiția continuă și neîntreruptă a Bisericii Catolice Ortodoxe și tot astfel să se cunoască , de către celelalte Biserici Ortodoxe ale lumii și să se numească cu numele de Sfântul Sinod al Bisericii României …”

În același tomos însă se precizează că ,, pentru ca legătura unirii duhovnicești și relația cu celelalte Biserici a lui Dumnezeu să rămână neatinsă întru toate …, Sfântul Sinod al Bisericii României dator este de a pomeni , în sfintele sale diptice … pe Prea Sfințitul Patriarh ecumenic , cu ceilalți patriarhi și cu toate sfintele lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe , în toate chestiunile importante , canonice și dogmatice , care au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună …”.

În același timp , Tomosul patriarhal precizează că ,, președintele Sfântului Sinod al României , la instalarea sa datorește a trimite gramatele sinodale către Prea Sfințitul Patriarh ecumenic și către ceilalți Prea Sfințiți Patriarhi precum și către toate Bisericile Autocefale Ortodoxe ” .

Redăm pentru conformitate , Tomosul , emis de Patriarhia ecumenică în anul 1885 :

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh , nimeni nu poate pune altă temelie , zice Sfântul Apostol Pavel , decât cea care este așezată și care este Iisus Hristos .Deci pe aceasta una si singura , tare si neclătită temelie fiind totdeauna așezată Biserica lui Hristos , cea Una , Sfântă , Sobornicească și Apostolească , păstrează indisolubilă unitatea credinței în unitatea dragostei . Și astfel , această unitate rămânând neatinsă și neclintită în toate veacurile , problemele de administrație ecleziastică se pot modifica în vedere cu poziția țărilor. De aceea și Prea Sfânta și marea lui Biserică , aprobând cu toată bunăvoința și recunoscând cu duhul păcii și al dragostei schimbările necesare administrației spirituale din Sfintele Biserici locale , le binecuvântează și le hotărăște spre mai bună zidirea comunităților credincioșilor . Și fiindcă Înalt Prea Sfințitul și Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei , D. Calinic , în urmarea motivelor pe cât de drepte pe atât de legitime , în numele Sfântului Sinod al Prea Sfințiților Arhierei ai României …, a cerut de la Biserica noastră , prin epistola înaintată și recomandată prin Excelența sa Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice al României , D. Sturza , binecuvântarea și recunoașterea Bisericii României ca autocefală , smerenia noastră a primit această cerere și dorință ca dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești . Așadar , după ce am deliberat împreună cu Sfântul nostru sinod , al preaiubiților noștri frați în Duhul Sfânt și coliturghisitori , declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie și să se numească de toți neatârnată și autocefală , administrându-se de propriul și Sfântul ei Sinod , având președinte pe Înalt Preasfințitul și Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Primat al României , cel după vremi , nerecunoscând în propria sa administrație internă nici o altă autoritate bisericească , fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei Una , Sfânta , Sobornicească și Apostolească , pe Mântuitorul Dumnezeu-omul, care este singura temelie și piatra din capul unghiului și Întâiul și Supremul și Veșnicul Arhiereu și Arhipăstor .Și așa Biserica Ortodoxă a României fiind puternic întemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinței noastre și pe învățătura cea sănătoasă ce ne-au transmis-o părinții neatinsă și fără inovație , o recunoaștem prin acest Sfânt patriarhicesc și sinodal Tomos autocefală și de sine administrativă în toate și proclamăm Sfântul Sinod frate în Hristos prea iubit , bucurându-se de toate prerogativele și drepturile chiriarhicești inerente unei Biserici autocefale , încât în toată podoaba bisericească , ordinea și în toate celelalte iconomii bisericești , să se administreze și să se conducă independent , neîmpiedicată și în toată libertatea , conform cu tradiția necontenită a Bisericii Sobornicești Ortodoxe , și astfel să fie recunoscută și de celelalte Biserici Ortodoxe , și astfel să fie recunoscută și celelalte Biserici Ortodoxe ale Universului și să fie numită cu numele Sfântului Sinod al Bisericii României . Dar pentru ca legătura unirii spirituale și relațiile sfintei lui Dumnezeu Biserici să rămână neatinse în toate , fiind că ne-am învățat a păstra unirea duhului în legătura păcii , Sfântul Sinod al Bisericii Române datorează a pomeni în sfintele dale diptice , după tradițiunea veche a sfinților și purtătorilor de Dumnezeu părinți pe Prea Sfântul Patriarh Ecumenic , pe ceilalți , precum și pe toate Bisericile lui Dumnezeu ortodoxe și să se înțeleagă direct cu Prea Sfântul Patriarh Ecumenic , cu ceilalți patriarhi și cu toate Sfintele lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe în toate problemele principale canonice și dogmatice ce au trebuință de o chibzuire mai generală și mai comună după sfântul obicei al Părinților păstrat de început .

Iar președintele Sfântului Sinod al României al Bisericii României le instalarea sa datorează a trimite gramatele sinodale necesare către prea sfântul Patriarh Ecumenic și către ceilalți preasfințiți patriarhi , precum și către toate celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe , de asemenea , și el este în drept a primi aceleași de la acestea . Pentru toate acestea Sfânta și marea noastră Biserică a lui Hristos binecuvântează din adâncul sufletului pe iubita soră în Hristos , Biserica Autocefală a României , cheamă în abundență asupra piosului popor , celui din păzita de Dumnezeu Românie , Sfintele Daruri și Harurile din izvoarele cele nesecate ale părintelui ceresc , invocând , atât pentru dânșii cât și pentru fii lor din neam în neam , tot binele și ambele mântuiri .

Iar Dumnezeul Păcii , cel ce a sculat din morți pe Marele Păstor al oilor în Sângele Testamentului celui Veșnic , pe Domnul nostru Iisus să desăvârșească această Biserică în tot lucrul bun spre plinirea voii Lui , făcând în ea ceea ce este plăcut înaintea Lui prin Iisus Hristos , căruia I se cuvine mărire în vecii vecilor Amin .

În anul mântuirii 1885 , luna aprilie , indicționul XIII ,

Semnează Tomosul:

Ioachim , Arhiepiscop al Constantinopolului , a Romei Noi și Patriarh Ecumenic , Nicodim al Cizicului , Calinic al Calcedonului , Neofit al Adrianopolei , Sofronie al Amasiei , Procopie al Melinicului , Nichifor al Mitimnei , Kesarie al Moglenei , Antim al Debrei și Velezei , Gavril al Samosului și Ignatie al Litiției .

Astfel s-a împlinit dorința de multe veacuri a Bisericii noastre , de a fi recunoscută ca autocefală de Patriarhia ecumenică . Acest eveniment de importanță covârșitoare pentru viața noastră bisericească , se leagă de numele Patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea și de acela a Mitropolitului Calinic .

Autocefalia odată stabilită prin Tomosul sinodului patriarhal din 25 aprilie 1885 , a devenit , din ce în ce mai mult , la noi în țară , o realitate vie . De la această dată , Biserica Ortodoxă Română se întărește pe zi ce trece și are autoritate mai sporită între celelalte Biserici Ortodoxe autocefale . Evenimentele politice , ce au urmat , au venit în sprijinul întăririi poziției Bisericii noastre pe plan extern și intern .

Recunoașterea autocefaliei este un act de cea mai mare însemnătate pentru dezvoltarea și viața Bisericii Ortodoxe Române. Ea este întemeiată pe faptul istoric , că mitropolia Țării Românești și mitropolia Moldovei au avut încă de la întemeierea lor , – ab – antiquo – cum s-a spus adesea o autonomie administrativă internă. Ea reprezintă totodată recunoașterea faptului istoric că Țara Românească și Moldova au oferit timp de secole sprijin și ocrotire bisericilor din răsărit., asupra cărora s-au revărsat din plin și cu generozitate binefacerile și milosteniile domnitorilor, mitropoliților, episcopilor, clericilor și credincioșilor români. Faptul acesta a fost exprimat deseori de patriarhii apostolici ai răsăritului.

Autocefalia înseamnă de asemenea recunoașterea faptului că Biserica Ortodoxă Română a fost în toate timpurile , păstrătoarea și apărătoarea credinței celei adevărate a răsăritului ortodox, moștenită direct de la Mântuitorul Hristos și de la Sfinții Săi Apostoli și în același timp apărătoarea poporului român de pretutindeni, pentru a cărui unitate a luptat tot timpul.

Lupta poporului român pentru unitatea sa națională și pentru independență a fost în toate epocile sprijinită de lupta continuă a Biserici Ortodoxe Române pentru autocefalie sau independență de orice autoritate străină bisericească, iar luptătorii pentru apărarea libertății și independenței poporului român au sprijinit cu toată tăria neatârnarea sau autocefalia Bisericii, pentru că aceasta a constituit în timpuri de restriște un sprijin puternic pentru libertatea, independența și suveranitatea poporului român.

Lupta împotriva oricărei dominații străine a reprezentat o permanență a manifestării poporului român pentru păstrarea ființei sale naționale și neatârnare, pentru înfăptuirea unității statale și afirmarea lui suverană în viața internațională.

Primind autocefalia, Biserica Ortodoxă Română nu a uitat și nu va uita niciodată respectul și dragostea pentru Patriarhia Ecumenică de Constantinopol , bucurându-se de gloria și strălucirea ei în timpuri de prosperitate și sprijinind-o material și moral în timpuri de strâmtorare, de încercări , lipsuri și suferințe.

„N-am uitat și nu voi uita niciodată, spunea Preafericitul Patriarh Justinian, în ziua de 16 octombrie 1967, la întâmpinarea Patriarhului Ecumenic Atenagora I în catedrala patriarhală din București, că înființarea primelor mitropolii în Țara Românească și Moldova s-a făcut cu aprobarea și binecuvântarea Patriarhiei de Constantinopol, care a ocrotit și îndrumat, ca o mamă bună, consolidarea organizației noastre bisericești și a ajutat dezvoltarea sănătoasă a Bisericii noastre în învățătura dreptei credințe.

Nu uităm că Mitropolitul Țării Românești și-a putut adăuga, prin bunăvoința Patriarhiei de Constantinopol, titlul de exarh al plaiurilor, recunoscându-i-se de timpuriu o autoritate peste ținuturile locuite de românii din afara granițelor politice ale Țării Românești , iar mai târziu de „locțiitor al scaunului Cezareeii Capadociei” care a adăugat un spor de prestigiu Bisericii noastre și o subliniere a legăturilor ei deosebit de strânse cu Patriarhia de Constantinopol.

La rândul său, IPS Iustin, Mitropolit al Moldovei , în cuvântarea rostită în ziua de 9 iulie 1974 , în Catedrala patriarhală din Constantinopol, ca răspuns la cuvântarea de întâmpinare A Sanctității Sal Patriarhul Dimitrios a scos în relief că „Biserica Constantinopolului scoțând ca dintr-o fântână nesfârșit de adâncă înțelepciune din înțelepciune, s-a arătat mare învățătoare a Evangheliei între neamuri , Maica cea plină de dragoste a Bisericilor , călăuză plină de strălucire și de experiență a Ortodoxiei”.

Desăvârșirea statului național român unitar, în urma unirii Transilvaniei cu patria mamă, în adunarea de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1981, a impus cu necesitate ridicare Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, având în vedere importanța și prestigiul României, cel mai mare stat din Balcani, care se bucură totodată de un mare prestigiu din partea statelor vechiului continent și al statelor lumii.

Crearea patriarhatului român afirma în 1924 Al. Alexandru Lapedatu , ministrul Cultelor „ e reclamată” și de prestigiul politic de care se bucură statul român în rândul celorlalte state ortodoxe, prestigiu ce trebuie păstrat și prin poziția Bisericii sale.

Primul război mondial a lărgit granițele țării noastre și în mod firesc , s-au mărit atât numărul credincioșilor ortodocși , cât și cel al arhiereilor eparhioți , încât în 1925 i se recunoaște mitropolitului primat al Ungro-Vlahiei dreptul de a purta numele de Patriarh . acest act a putut să se înfăptuiască numai după ce s-a realizat deplina organizării Bisericii Ortodoxe Române , problemă ridicată mai cu seamă de alipirea Ardealului de România , de după primul război mondial .

Pe la mijlocul secolului XIX paralel cu mișcarea pentru unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat a început și o acțiune energică pentru recunoașterea de drept a autocefaliei bisericești , pentru legalizarea sau oficializarea unei stări existente , de fapt .

Această acțiune a patrioților moldoveni a fost determinată de atitudinea patriarhului ecumenic Chiril care adresase o scrisoare mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei , mustrându-l pentru faptul că sprijinea deschis unirea Principatelor . După primirea acestei scrisori care reprezenta un amestec direct și nejustificat al patriarhului în problemele noastre interne , arhimandritul Neofit Scriban a publicat lucrarea Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldovei ( Paris , 1857 ), care prezenta și apăra vechia ei autocefalie .

În toamna anului 1857 , la dorința unor deputați clerici – dar și a unor mireni – Divanul Ad-hoc al Moldovei a cerut între altele : Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite de orice chiriarhie , păstrându-și însă unitatea credinței cu Biserica ecumenică a Răsăritului .

Această dorință a reprezentanților țării a fost realizată la scurt timp după constituirea statului român unitar România ( 1859 ), în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza . Astfel , la 3 decembrie 1864 , s-a promulgat așa-numitul Decret organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale .

Statutul și Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române , din 1925 , avea multe scăderi , care împiedicau dezvoltarea Bisericii . din pricina acestor lipsuri și greșeli , ca și din cauza rezistenței față de Legea și Statutul din 1925 , ele nu au fost aplicate în mod complet, pe întregul cuprins al țării noastre . Aceasta a făcut să apară multe neajunsuri în viața bisericească de la noi . Statutul și Legea din 1925 au rămas totuși în picioare și după cel de al doilea război mondial . Dar acum începe să se definească și să aibă o nouă orientare lucrând din ce în ce mai organizat , pentru crearea unor noi forme , a unui nou cadru legal , în care să se miște viața bisericească .

Acest lucru nu a fost posibil decât prin alegerea și înscăunarea Înalt Prea Sfințitului Patriarh Justinian , care si-a dat seama că legislația bisericească trebuie adaptată la noile condiții create prin transformările survenite în viața poporului nostru . Așa a luat noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române din 1948 , acest Statut înscrie , în articolul II , autocefalia deplină a Bisericii Ortodoxe Române : ,, Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea sa . Ea își păstrează unitatea dogmatico-canonică și a cultului cu Biserica ecumenică a Răsăritului ” . Deci , după mai bine de două decenii de la legiferarea sau oficializarea autocefaliei Bisericii noastre a urmat și recunoașterea ei formală și necesară . Vitalitatea acestui principiu care este autocefalia se manifestă prin aceea că el are aplicabilitate nu numai în Biserica Ortodoxă Română ci și în afara ei , oriunde există credincioși români ortodocși în diaspora .

Biserica se bucură de deplină autonomie față de stat, în virtutea Statutului de organizare bisericească , autonomie manifestată și în scoatere învățământului teologic de sub directa conducere a statului . „Ce a însemnat autocefalia pentru Biserica Ortodoxă Română? – răspunsul este: tot ce poate să însemne autonomia, independența, suveranitatea pentru un neam, pentru o instituție cu structură și vocație proprie-lucru demonstrat de istorie” .

„Recunoașterea autocefaliei și ridicarea la rang de Patriarhie au pus Biserica Ortodoxă Română în situația de a putea îndeplini mai bine și cu folos pentru Ortodoxie misiunea sa religioasă și morală” . Pentru afirmarea conștiinței naționale a poporului român și pentru sprijinirea lui în lupta de eliberare națională , conștiința autocefaliei bisericești , revendicarea ei continuă și strădaniile depuse de-a lungul veacurilor , pentru dobândirea ei, au constituit un factor nu fără importanță în lupta pentru cucerirea independenți noastre noționale și de stat. În această luptă , principiul autocefaliei s-a împletit , identificându-se pe plan religios , cu acela al independenței naționale și de stat .

După dobândirea autocefaliei în 1885 și ridicarea Bisericii ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în 1925 , evenimentul istoric cel mai de seamă din viața ei este, fără îndoială, întoarcerea la 21 octombrie 1948 a clericilor și credincioșilor români din Transilvania uniți cu Roma la 1698 – 1701, prin chemarea caldă și părintească a Preafericitului Patriarh Justinian , realizându-se astfel unitatea deplină a Bisericii Ortodoxe Române fapt care îi dă și-i va da și în viitor posibilitate să desfășoare o vie și rodnică activitate nu numai în interior, ci și pe planul mai larg al colaborării cu toate bisericile creștine din lume.

A urmat după aceasta și alte evenimente care au adus un prestigiu sporit Bisericii Ortodoxe Române , între care cel care îi evidențiază statutul de autonomă și autocefală este cel al generalizării cultului pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română, a Sfinților mucenici și cuvioși ale căror moaște se află de veacuri pe pământul țării noastre și canonizarea unor Sfinți ortodocși români, în ședința Sfântului Sinod din 28 februarie 1950.

IV. IMPLICAȚIILE STATULUI ÎN PROBLEMA AUTOCEFALIEI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE – PRIVIRE REZUMATIVĂ

Pe la mijlocul secolului XIX paralel cu mișcarea pentru unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat a început și o acțiune energică pentru recunoașterea de drept a autocefaliei bisericești , pentru legalizarea sau oficializarea unei stări existente , de fapt .

Această acțiune a patrioților moldoveni a fost determinată de atitudinea patriarhului ecumenic Chiril care adresase o scrisoare mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei , mustrându-l pentru faptul că sprijinea deschis unirea Principatelor . După primirea acestei scrisori care reprezenta un amestec direct și nejustificat al patriarhului în problemele noastre interne , arhimandritul Neofit Scriban a publicat lucrarea Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldovei ( Paris , 1857 ), care prezenta și apăra vechia ei autocefalie .

În toamna anului 1857 , la dorința unor deputați clerici – dar și a unor mireni – Divanul Ad-hoc al Moldovei a cerut între altele : Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite de orice chiriarhie , păstrându-și însă unitatea credinței cu Biserica ecumenică a Răsăritului .

Această dorință a reprezentanților țării a fost realizată la scurt timp după constituirea statului român unitar România ( 1859 ), în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza . Astfel , la 3 decembrie 1864 , s-a promulgat așa-numitul Decret organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale

Prin această lege se urmărea înfăptuirea unificării bisericești din România . Până atunci cele două biserici, din cele două țări unite, erau lipsite de o autoritate sinodală. Pentru înlăturarea oricărei dependențe de o autoritate bisericească străină , pin primul articol din lege se prevedea că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină , în tot ce privește organizarea și disciplina”.

Aceasta era prima legiferare oficială a străvechii ei neatârnări sau autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Existând deci o Biserică independentă sau autocefală avea nevoie în mod firesc și de un sinod. Ca atare articolul doi prevedea formarea unui sinod general al Bisericii Române, precum și a unor sinoade eparhiale pentru fiecare eparhie. Sinodul general era format din mitropoliții și episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români , din decanii Facultăților de Teologie din București și Iași și din câte trei deputați din fiecare eparhie, pentru trei sesiuni, aleși de clerul d mir , dintre preoții de mir și laici cu studii teologice. Era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, care, pe baza unei ordonanțe domnești , cu data de 11 ianuarie 1865, a primit de titlul de primat al României.

În atribuțiile Sinodului general intrau chestiuni legislative , administrative și judecătorești. Cele legislative erau: disciplina clerului de mir și monahal, ritualul bisericesc , probleme legate de hirotonii, disciplina și materiile de studiu în școlile teologice. Cele administrative priveau hirotonia ierarhilor , situația parohiilor și a preoților parohi, educația clerului, tipărirea cărților de cult, autorizațiile de călugăriri, supravegherea administrării bisericești a eparhiilor de către chiriarhii lor. Atribuțiile judecătorești priveau judecarea neînțelegerilor dintre ierarhi , precum și judecarea, în ultimă instanță, a proceselor disciplinare ale fețelor bisericești.

Sinoadele eparhiale erau formate din chiriarhul locului, din cei trei membri aleși din Sinodul general și din rectorul seminarului eparhial, respectiv , iar la București și Iași din decanii Facultăților de Teologie. Acestea aveau în atribuțiile lor executarea legilor votate de sinodul general și sancționate de domn și judecarea în materie de disciplină bisericească.

Decretul organic a fost completat de două noi regulamente: Regulamentul pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Române și Regulamentul interior al Sinodului general. Toate trei purtau și denumirea comună de Legea Sinodală.

S-a susținut mult timp că această lege a fost întocmită de marele cărturar August Treboniu Laurian, fiind influențată de legislația bisericească introdusă în Biserica Ortodoxă din Transilvania de către mitropolitul Andrei Șaguna. Adevărul este că Șaguna a întocmit și introdus Statutul Organic abia în 1868, deci cu trei ani în urma decretului organic iar sinoadele sale din anii 1850 – 1860 și 1864 erau constituite pe alte principii.

În plus, Ministerul ceruse în prealabil părerea episcopului titular Dionisie Romano și a tuturor centrelor eparhiale în vederea unei organizări a Bisericii Ortodoxe din România. Problema a fost dezbătută aproape la fiecare eparhie de către așa numitele „consilii clericale” , care au făcut propuneri foarte interesante toate preconizând în unanimitate, pe plan intern, unificarea organizației noastre bisericești iar pe plan extern, autocefalia Bisericii.

De asemenea, s-a propus în unanimitate o conducere sinodală, adică un sinod general sau central , cu caracter mixt, format din ierarhi, preoți și mireni (propunerile se deosebeau doar în privința componenței Sinodului). Mai târziu în 1867 , s-a alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, cercetat în țară și înaintat pentru observații și patriarhului ecumenic Grigorie al VII-lea (1867 – 1871). În decembrie 1872, acest proiect a devenit „Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române”, prin care se legifera alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți și constituirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Articolul 28 al Legii prevedea că mitropoliții și episcopii aflați atunci în funcție se mențineau în scaunele lor , cu toate drepturile care se stabileau pentru ierarhii care urmau să fie aleși în viitor. Cu aceasta , s-a încheiat om pagină zbuciumată din istoria Bisericii românești, revenindu – se la vechea practică a alegerii ierarhilor. Pe la mijlocul secolului XIX paralel cu mișcarea pentru unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat a început și o acțiune energică pentru recunoașterea de drept a autocefaliei bisericești , pentru legalizarea sau oficializarea unei stări existente , de fapt .

Această acțiune a patrioților moldoveni a fost determinată de atitudinea patriarhului ecumenic Chiril care adresase o scrisoare mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei , mustrându-l pentru faptul că sprijinea deschis unirea Principatelor. După primirea acestei scrisori care reprezenta un amestec direct și nejustificat al patriarhului în problemele noastre interne , arhimandritul Neofit Scriban a publicat lucrarea Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldovei ( Paris , 1857 ), care prezenta și apăra vechia ei autocefalie .

În toamna anului 1857 , la dorința unor deputați clerici – dar și a unor mireni – Divanul Ad-hoc al Moldovei a cerut între altele : Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite de orice chiriarhie , păstrându-și însă unitatea credinței cu Biserica ecumenică a Răsăritului .

Această dorință a reprezentanților țării a fost realizată la scurt timp după constituirea statului român unitar România ( 1859 ), în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza . Astfel , la 3 decembrie 1864 , s-a promulgat așa-numitul Decret organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale .

Statutul și Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române , din 1925 , avea multe scăderi , care împiedicau dezvoltarea Bisericii . din pricina acestor lipsuri și greșeli , ca și din cauza rezistenței față de Legea și Statutul din 1925 , ele nu au fost aplicate în mod complet, pe întregul cuprins al țării noastre . Aceasta a făcut să apară multe neajunsuri în viața bisericească de la noi .

Statutul și Legea din 1925 au rămas totuși în picioare și după cel de al doilea război mondial . Dar acum începe să se definească și să aibă o nouă orientare lucrând din ce în ce mai organizat , pentru crearea unor noi forme , a unui nou cadru legal , în care să se miște viața bisericească .

Acest lucru nu a fost posibil decât prin alegerea și înscăunarea Înalt Prea Sfințitului Patriarh Justinian , care si-a dat seama că legislația bisericească trebuie adaptată la noile condiții create prin transformările survenite în viața poporului nostru . Așa a luat noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române din 1948 , acest Statut înscrie , în articolul II , autocefalia deplină a Bisericii Ortodoxe Române : ,, Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea sa . Ea își păstrează unitatea dogmatico-canonică și a cultului cu Biserica ecumenică a Răsăritului ” .

Deci , după mai bine de două decenii de la legiferarea sau oficializarea autocefaliei Bisericii noastre a urmat și recunoașterea ei formală și necesară . Vitalitatea acestui principiu care este autocefalia se manifestă prin aceea că el are aplicabilitate nu numai în Biserica Ortodoxă Română ci și în afara ei , oriunde există credincioși români ortodocși în diaspora .

Biserica se bucură de deplină autonomie față de stat, în virtutea Statutului de organizare bisericească , autonomie manifestată și în scoatere învățământului teologic de sub directa conducere a statului . „Ce a însemnat autocefalia pentru Biserica Ortodoxă Română? – răspunsul este: tot ce poate să însemne autonomia, independența, suveranitatea pentru un neam, pentru o instituție cu structură și vocație proprie-lucru demonstrat de istorie” .

„Recunoașterea autocefaliei și ridicarea la rang de Patriarhie au pus Biserica Ortodoxă Română în situația de a putea îndeplini mai bine și cu folos pentru Ortodoxie misiunea sa religioasă și morală” .

Pentru afirmarea conștiinței naționale a poporului român și pentru sprijinirea lui în lupta de eliberare națională , conștiința autocefaliei bisericești , revendicarea ei continuă și strădaniile depuse de-a lungul veacurilor , pentru dobândirea ei , au constituit un factor nu fără importanță în lupta pentru cucerirea independenți noastre noționale și de stat. În această luptă , principiul autocefaliei s-a împletit , identificându-se pe plan religios , cu acela al independenței naționale și de stat .

Relația stat biserică din perspectiva autocefaliei dezvăluie strânsa legătură între credință, dragostea de Dumnezeu, și patriotism, dragoste de țară, manifestată în identificarea dintre lupta pentru independență și demersurile pentru recunoașterea autocefaliei. Este o urmare firească a faptului că poporul român este un popor creștin dar mai important de menționat este că s-a născut creștin. Este o simbioză demnă de reținut în ceea ce privește nașterea poporului român și botezul lui în credința în Hrtistos și nașterea României – stat național – și dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Toate acestea pot fi înțelese din punct de vedere spiritual prin prisma lucrării lui Dumnezeu în lume, care lucrează în oameni și popoare.

CONCLUZII:

Autocefalia odată stabilită prin Tomosul sinodului patriarhal din 25 aprilie 1885 , a devenit , din ce în ce mai mult , la noi în țară , o realitate vie . De la această dată , Biserica Ortodoxă Română se întărește pe zi ce trece și are autoritate mai sporită între celelalte Biserici Ortodoxe autocefale . Evenimentele politice , ce au urmat , au venit în sprijinul întăririi poziției Bisericii noastre pe plan extern și intern .

Recunoașterea autocefaliei este un act de cea mai mare însemnătate pentru dezvoltarea și viața Bisericii Ortodoxe Române. Ea este întemeiată pe faptul istoric , că mitropolia Țării Românești și mitropolia Moldovei au avut încă de la întemeierea lor , – ab – antiquo – cum s-a spus adesea o autonomie administrativă internă. Ea reprezintă totodată recunoașterea faptului istoric că Țara Românească și Moldova au oferit timp de secole sprijin și ocrotire bisericilor din răsărit., asupra cărora s-au revărsat din plin și cu generozitate binefacerile și milosteniile domnitorilor, mitropoliților, episcopilor, clericilor și credincioșilor români. Faptul acesta a fost exprimat deseori de patriarhii apostolici ai răsăritului.

Autocefalia înseamnă de asemenea recunoașterea faptului că Biserica Ortodoxă Română a fost în toate timpurile , păstrătoarea și apărătoarea credinței celei adevărate a răsăritului ortodox, moștenită direct de la Mântuitorul Hristos și de la Sfinții Săi Apostoli și în același timp apărătoarea poporului român de pretutindeni, pentru a cărui unitate a luptat tot timpul.

Lupta poporului român pentru unitatea sa națională și pentru independență a fost în toate epocile sprijinită de lupta continuă a Biserici Ortodoxe Române pentru autocefalie sau independență de orice autoritate străină bisericească, iar luptătorii pentru apărarea libertății și independenței poporului român au sprijinit cu toată tăria neatârnarea sau autocefalia Bisericii, pentru că aceasta a constituit în timpuri de restriște un sprijin puternic pentru libertatea, independența și suveranitatea poporului român.

Lupta împotriva oricărei dominații străine a reprezentat o permanență a manifestării poporului român pentru păstrarea ființei sale naționale și neatârnare, pentru înfăptuirea unității statale și afirmarea lui suverană în viața internațională. dragoste a Bisericilor , călăuză plină de strălucire și de experiență a Ortodoxiei”.

Desăvârșirea statului național român unitar, în urma unirii Transilvaniei cu patria mamă, în adunarea de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1981, a impus cu necesitate ridicare Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, având în vedere importanța și prestigiul României, cel mai mare stat din Balcani, care se bucură totodată de un mare prestigiu din partea statelor vechiului continent și al statelor lumii.

Autocefalia odată stabilită prin Tomosul sinodului patriarhal din 25 aprilie 1885 , a devenit , din ce în ce mai mult , la noi în țară , o realitate vie . De la această dată , Biserica Ortodoxă Română se întărește pe zi ce trece și are autoritate mai sporită între celelalte Biserici Ortodoxe autocefale . Evenimentele politice , ce au urmat , au venit în sprijinul întăririi poziției Bisericii noastre pe plan extern și intern .

Primind autocefalia , Biserica Ortodoxă Română nu a uitat și nu va uita niciodată respectul și dragostea pentru Patriarhia Ecumenică de Constantinopol , bucurându-se de gloria și strălucirea ei în timpuri de prosperitate și sprijinind-o material și moral în timpuri de strâmtorare, de încercări , lipsuri și suferințe. În constituția din 1923 ( articolul 22 ) se arată încă odată că : ,, Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice Chiriarhie străină , păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului , în privința dogmelor” .

„Recunoașterea autocefaliei și ridicarea la rang de Patriarhie au pus Biserica Ortodoxă Română în situația de a putea îndeplini mai bine și cu folos pentru Ortodoxie misiunea sa religioasă și morală” . Pentru afirmarea conștiinței naționale a poporului român și pentru sprijinirea lui în lupta de eliberare națională , conștiința autocefaliei bisericești , revendicarea ei continuă și strădaniile depuse de-a lungul veacurilor , pentru dobândirea ei , au constituit un factor nu fără importanță în lupta pentru cucerirea independenți noastre noționale și de stat. În această luptă , principiul autocefaliei s-a împletit , identificându-se pe plan religios , cu acela al independenței naționale și de stat . Evoluția religioasă, istorică și administrativă s-a confundat cu devenirea națiilor ca popoare independente și de sine stătătoare. Dezvoltarea Bisericii pe orizontală din punctul de vedere al autonomiei și autocefaliei revelează o Biserică vie, o Ortodoxie viguroasă și o credință adevărată, nealterată, a cărei prezență activă în lumea de astăzi, valorifică și dă un impuls nou mesajului evanghelic pentru slujirea unei vieți mai bune și mai demne de trăirea și chemarea creștină.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ :

1. CRISTIȘOR, Mane M., Titulatura de primat în Biserică, în Studii Teologice, nr. 1-2/1965.

2. CONSTANTIN, N. , Recenzie în Biserica Ortodoxă Română, București, 1934, nr. 3-4.

3. CIUCUR, Marcel, Autonomie și autocefalie, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 3-4/1974 .

4. DOBRESCU, Nicolae, Contribuții la Istoria Bisericii Române în secolul XV, București, 1907.

5. IDEM, Studii de Istoria Bisericii Române contemporane. Istoria Bisericii din România (1850 – 1895), București, 1905.

6. DURĂ, Pr. Dr. Ion, Tomusurile sinodale de autonomie și autocefalie emise de Patriarhia Ecumenică, în secolele XIX și XX și prevederile incluse de acestea cu privire la sfințirea Sfântului și Marelui Mir, în Biserica Ortodoxă Română, nr.1-6/1996.

7. ERBICEANU, C Note asupra Istoriei Bisericești a Românilor pentru secolul al XIX-lea în Biserica Ortodoxă Română, XXVIII.

8. FLOCA, Prof. Dr. Ioan, – Bazele canonice ale organizării și …, în Centenarul autocefaliei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

9. IDEM, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

10. GALERIU, Constantin, Pr. Prof., Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, retrospectivă istorică și aniversarea a 90 de ani de la proclamarea oficială, în Glasul Bisericii, nr. 11-12/1975 și în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1965.

11. IDEM, Autocefalie și Ortodoxie în Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

12. HERTLIG, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iași, 2001

13. ICĂ, Diac. Lect. Ioan, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la unitatea ortodoxiei ecumenic, în Mitropolia Olteniei, nr. 2/1973.

14. IOACHIM Vasluianul, Arhiereu Vicar, Act de prestigiu în Istoria Bisericii noastre, în Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, 1885, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

15. IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase, Vol.I

14. IUSTINIAN, Prea Fericitul Patriarh, Apostolat social, Vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

16. IUSTINIAN, Prea Fericitul Patriarh, Cuvânt rostit la aniversarea a 70 de ani de la declararea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în Biserica Ortodoxă Română, 1995

17. A.D.KYRIKOS, Sistemul Bisericilor Ortodoxe Autocefale, trad. în lb. rom.de Dragomir Demetrescu, în Biserica Ortodoxă Română, București, 1901-1902.

18. MĂNUCĂ, Pr. M., Facultatea de teologie din Iași, 1860 – 1864, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1960.

19. MIHĂLCESCU I., Sinodul III ecumenic din Efes , București, 1939.

20. MILAȘ, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe”, trad. rom., Arad, 1930, vol. I, partea I.

21. PAPACOSTEA, Dr. Șerban, Țările Române in lumea europeană a veacului XIV, în Magazin istoric, nr. 3, martie 1980.

22. PÂRVU, Magistrand Constantin, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice, nr. 9-10/1954.

23. PALADE, Pr. V., Probleme de organizație și administrare bisericească în opera lui M. Kogălniceanu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1 – 2/1974

24. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, Editura EBMBOR, București, 1994.

25. PETRESCU, Ghenadie, Dimitrie A. Sturdza, Acte și documente relative la Istoria Renascerei României, IV, București 1889.

26. POCITAN, Prof. Dr Vasile, Geneza demnității patriarhale și patriarhatele Bisericii Ortodoxe, Tipografiile romane unite, București, 1926.

27. STAN, Liviu Prof. Pr., Autocefalia și autonomia în ortodoxie, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/1961.

28. IDEM, Ecumenicitate și Ortodoxie ecumenică, în Mitropolia Olteniei, nr. 5 – 6/1955.

29. IDEM, Pravila lui Alexandru cel Bun și vechea autocefalie a Mitropoliei Moldovei, în Mitroplia Moldovei și Sucevei, Anul XXXII, nr. 9 – 10/1960.

30. ȘERBĂNESCU, Pr. Nicolae,150 ani de la nașterea domnitorului Ioan Alexandru Cuza,în Biserica Ortodoxă Română nr.3-4/1970.

31. ȘERBĂNESCU, Diac. Niculae I., Legăturile Patriarhului Meletie Pigas cu Țările Române, în Biserica Ortodoxă Română, 1946.

32. ȘERBĂNESCU, Pr. Prof. Niculae, 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența Episcopiei Tomisului, în Biserica Ortodoxă Română, 1969.

33.TALIZIN, Vladimir, Sobornicitate și autocefalie, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/196O.

34. VOLDMAN, Traian V., Vechea organizare a Bisericii și Sinodul I ecumenice, în Studii Teologice, nr. 3 – 4/1970.

35. Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, Ediția a – III – a, Vol. XIV, București, 1930.

36. ZAHARIA, Ghe. și MUȘAT Mircea, Lupta pentru independență și unitate statală – permanență a istoriei poporului român, în Analele de istorie, nr. 1/1975.

37. *** Reînființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în Ortodoxia, nr. 2/1953 .

38. *** Revista Teologică, Iași, II, 1884 – 1885, nr. 39 din 16 decembrie 1884

39. *** Principii la baza conducerii în Biserică, în Biserica Ortodoxă Română, Anul XCIII, nr. 1 – 2/1975.