Preocupări Patristice și Postpatristice în Țara Românească în Timpul Domnitorului Constantin Brâncoveanu

=== l ===

Preocupări patristice și postpatristice în Țara Românească

în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu

Cuvânt înainte

La sfârșitul secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, istoria românilor a fost dominată de puternica personalitate a voievodului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Prin educația și formația sa politică, la care au contribuit unchii săi Mihail, dar mai ales, Constantin Cantacuzino, Vodă Brâncoveanu a trăit din plin conștiința unității poporului român, indivizibil în întreg spațiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Țara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania și a căutat, în limitele posibilităților, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să mențină semiautonomia Țării Românești, să apere naționalitatea românilor din Transilvania și să aibă relații cât mai strânse cu domnitorii de la Iași.

Menținerea acestei conștiințe, a unității poporului român, a fost posibilă doar prin Biserică. Amploarea pe care a luat-o dezvoltarea cultului, în toate privințele, dar în special prin introducerea limbii române în Biserică, a ținut aproape de sfântul altar populația română răspândită pe întreg teritoriul țării. Viața liturgică în spațiul locuit de români s-a desfășurat după vechile „datini“ sau „obiceiuri“, notate în cărțile de cult, cărți care s-au înmulțit odată cu bisericile și mănăstirile ridicate.

Este binecunoscută grija deosebită pe care a avut-o Domnitorul muntean față de Biserica Ortodoxă, în general și față de Biserica Românească, în special. Ctitoriile sale, daniile generoase, ajutoarele bănești, numeroasele cărți religioase tipărite în diferite limbi, din porunca și cu cheltuiala sa, înțelegerea și binefacerile acordate atâtor ierarhi sau cărturari ortodocși – au constituit manifestări ale preocupării sale permanente de a sprijini Ortodoxia, care se găsea atunci într-o delicată situație: pe de o parte oprimată de Imperiul Otoman, iar pe de altă parte, suferind asaltul unui prozelitism agresiv declanșat de emisarii Romei papale. Exceptând Biserica Ortodoxă Rusă, care își desfășura misiunea în condiții prielnice, toate Bisericile Ortodoxe aflate în suferință au cunoscut largul ajutor al lui Constantin Brâncoveanu. El nu și-a cruțat nici avuțiile, și nici ostenelile, pentru a depune ofrandele sale pe altarele dreptei credințe de pe aproape toată aria Ortodoxiei, din Transilvania la Muntele Athos și până în Orientul Apropiat.

Cu toate greutățile întâmpinate în decursul celor 26 de ani de domnie, voievodul a reușit să ctitorească epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi românești. Dar mai presus de toate, el și-a încununat fruntea, alături de iubiții săi feciori și a sfetnicului Ianache, cu cununa muceniciei pentru credința ortodoxă, pe care după cum bine știm cu toții, nu a părăsit-o nici în fața securii călăului.

Atât de mult a fost prețuită opera lui Brâncoveanu de sprijinitor al Bisericii Ortodoxe și atât de mult a impresionat sfârșitul său de martir al credinței, încât la o oarecare vreme după trecerea sa întru adormire, Mitropolitul Heracleei, Calinic – cel ce avea să fie ales Patriarh al Constantinopolului – a alcătuit în grecește, spre lauda și cinstirea bine credinciosului voievod al Țării Românești un Canon de pomenire: „Canonul voievodului Țării Românești Constantin Brâncoveanu. Compunerea celui cu fericit sfârșit Calinic al Heracleei, Glasul I, ca Imn de biruință“, îmbogățind cultul liturgic cu mult înainte de canonizarea sa.

Viața liturgică din epoca brâncovenească, pe care ne-am propus să o studiem, a fost sprijinită de acest mare voievod în toate privințele: prin construcția de biserici, prin tipărirea de cărți necesare cultului divin, în special a celor în limba română, prin pictura bisericilor, prin sculptura obiectelor de mobilier destinate bisericilor, prin broderii, argintării folosite la săvârșirea cultului, dar în special prin grija față de săvârșirea în bune condiții a tuturor sfintelor slujbe, la care de nenumărate ori a participat și Brâncoveanu.

Vom urmări mai întâi procesul de introducere a limbii românești în cultul liturgic, care ajunge la apogeu în această perioadă, apoi tipărirea cărților de cult din acea vreme fără de care nu era posibilă desfășurarea cultului divin. Bazându-ne pe rânduielile din aceste cărți de cult dar și pe mărturiile cronicarilor vremii, vom vedea cum se săvârșeau atunci Sfânta Liturghie, Laudele bisericești, Sfintele Taine și ierurgiile, precum și felul în care se cânta la strană.

În ultimul capitol ne-am propus să descriem în câteva cuvinte, puține ce-i drept, personalitățile marcante ale acestei epoci, cea a Voievodului Constantin Brâncoveanu, și cea a Mitropolitului Antim Ivireanul și rolul lor în dezvoltarea vieții liturgice românești. Au mai fost și alții care au sprijinit într-un fel sau altul viața liturgică, dar am rămas numai la luminatul Voievod muntean și Vlădica Antim, deoarece, prin moartea lor mucenicească, au împodobit calendarul, dar și cultul Bisericii românești cu două mari sărbători, care iau amploare în fiecare an.

Prin această lucrare nu ne-am propus să epuizăm subiectul, căci despre epoca brâncovenească s-a scris și se va mai scrie, însă am punctat câteva aspecte ale vieții liturgice, pline de fast la acea vreme, care au rămas ca repere pentru istoria Bisericii Române, și a istoriei în general.

Introducere

Viața liturgică reprezintă totalitatea slujbelor bisericești, săvârșite după un „tipic“, adică după rânduieli bine stabilite în forme și cuvinte, fixate, știute și reglementate precis de Biserică. Alături de slujbele divine, pot fi așezate construcțiile de biserici, tipărirea de cărți liturgice, pictura bisericească, gravura, sculptura, broderia și argintăria, toate acestea având ca scop buna desfășurare a vieții liturgice: fără biserici și cărți de cult nu s-ar putea săvârși sfintele slujbe, pictura creează o atmosferă plăcută pentru rugăciune, sculptura realizează mobilierul sfintelor lăcașuri de cult, broderia împodobește veșmintele sfințiților slujitori iar argintăria face să strălucească numărul vaselor de cult.

Epoca brâncovenească își are începuturile în vremea lui Matei Basarab, care zidise în țară un număr mare de mănăstiri și le înzestrase cu toate cele necesare cultului divin, dând un puternic impuls vieții liturgice. De la Matei Basarab până la Șerban Cantacuzino, din cauza răscoalei seimenilor, invaziei ungurilor dar și a luptelor sângeroase între partidele de boieri, nu au fost împrejurările prielnice pentru dezvoltarea culturii bisericești. În aceste vremuri tulburi, tipografiile instalate de Matei Basarab au fost distruse, astfel încât nu s-a mai tipărit nici o carte până în vremea lui Șerban Cantacuzino. Domnia lui Șerban Cantacuzino deschide în Țara Românească începutul unei noi epoci de cultură care ajunge la apogeu în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

În această epocă, unele elemente de cultură veche dispar, iar altele noi ajung acum la deplină înflorire. Astfel, cultura slavă din biserica noastră dispare iar în locul ei își croiește drumul influența grecească. Procesul de naționalizare a serviciului divin, început în timpul lui Matei Basarab și Vasile Lupu cu citirea Cazaniei în limba română, la strană, face un pas înainte sub Șerban Cantacuzino și se continuă cu intensitate în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Tot în această epocă, cultura religioasă românească, radiază departe peste hotarele ei până la arabii din Siria și ivirii din munții Caucazului.

Epoca lui Constantin Brâncoveanu, chiar dacă este în multe privințe continuarea epocii lui Șerban Cantacuzino, totuși aduce elemente noi de împrospătare și reprezintă apogeul culturii vechi românești. Se introduce limba română în cult, se tipăresc majoritatea cărților de cult în limba română, iar prin înmulțirea lăcașurilor de cult se urmărește o viață liturgică mai intensă.

Această viață liturgică era trăită de la domnitor până la ultimul om din popor. Boierii participau alături de domn la toate serviciile religioase, dar în special la Sfânta Liturghie, fiind conștienți că aceste rugăciuni mențin prosperitatea țării. Cronicarii vremii ne dau informații sărace cu privire la rânduiala slujbelor, mulțumindu-se să afirme că slujbele s-au desfășurat „după obicei“, „după datină“ sau „după rânduială“. Ei redau momente mai importante din timpul slujbelor doar dacă participa și domnitorul, consemnându-le „așa ca să știe“, numai ca repere pentru istorie.

Ținând cont de faptul că exista o rânduială, fixată în cărțile liturgice din acea perioadă, cel mai important izvor pentru descrierea vieții liturgice din epoca brâncovenească îl constituie cărțile de cult, mai ales cele tipărite în limba română, fiind mai ușor de studiat. Deoarece s-au păstrat foarte puține cărți din acea vreme, unele destul de deteriorate iar altele „închise“ la Biblioteca Academiei Române, am folosit pentru lucrare descrierile acestor cărți din lucrarea Bibliografie românească veche, aparținând autorilor Ioan Bianu și Nerva Hodoș precum și articolul Antim Ivireanul tipograf, al părintelui Niculae Șerbănescu.

Un alt izvor important pentru lucrarea noastră îl reprezintă mărturiile călătorilor străini din acea vreme, care au participat ori au asistat la slujbele religioase săvârșite în țările române. Dintre aceștia amintim pe ieromonahul rus Ipolit Vișenschi, care a descris sfințirea bisericii Sfântul Gheorghe din București și slujba Aghesmei celei mari la Bobotează, însă este impresionat de fastul ce îmbracă aceste slujbe și nu dă detalii privitoare la rânduiala slujbelor deoarece este asemănătoare cu cea din Biserica Rusă. Un alt călător străin este reverendul Edmund Chishull, care făcea parte din suita lordului Pagett și care ne dă informații prețioase privind limba în care se slujea. Alte notițe le avem de la francezul De la Croix. Toate aceste informații le-am obținut din volumul VIII al colecției Călători străini despre Țările Române.

De o mare prețuire însă, se bucură jurnalul de călătorie al arhidiaconului Paul de Alep. Acesta era nepotul Patriarhului Macarie de Antiohia, care a vizitat țările române între anii 1653 și 1658. Făcând parte din cler, el descrie toate slujbele la care a luat parte, cu foarte multe amănunte referitoare la rânduiala acestora. Dacă în epoca brâncovenească slujbele se săvârșeau după obicei sau după datină, informațiile lui Paul de Alep sunt destul de prețioase, căci ele se încadrează în această „datină“. Mai mult, pentru că epoca brâncovenească își are începuturile în vremea lui Matei Basarab, tocmai când arhidiaconul Paul nota aceste mărturii, avem încă un motiv în plus să le folosim pentru lucrarea noastră. Îl putem găsi în volumul VI al colecției Călători străini despre Țările Române, sau în „tesa“ de licență a Emiliei Cioran, din anul 1900, sub îndrumarea profesorului Nicolae Iorga, numită Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Țările Române. Pentru că aceasta din urmă este mai completă, dar și pentru frumusețea limbajului, am folosit-o în exclusivitate.

Alături de aceste izvoare prețioase pot fi adăugate și articolele lui C. Erbiceanu, foarte bogate în informații privind rânduielile unor slujbe din acea vreme, cum ar fi Serviciul ce să făcea la încoronarea Domnitorilor noștri, Tipicul serviciilor bisericești… când trebuia să fie de față și Domnitorii Țării, sau Prefețele unor cărți asupra cărora autorul face mici observații.

Am consultat de asemenea, lucrările unor mari istorici referitoare la această perioadă, cum ar fi Nicolae Iorga, Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Pr. Mircea Păcurariu dar și articolele speciale dedicate epocii brâncovenești, folosind o îmbinare a metodei descriptive (expozitive) cu cea istorică. Prin folosirea amplelor informații istorice urmărim o completare necesară a culturii liturgice dar și înțelegerea mai ușoară a dezvoltării vieții liturgice în contextul istoric și social de atunci.

Capitolul 1

Introducerea limbii române în Biserică

Serviciul liturgic, fie că era vorba de Laudele bisericești sau Sfânta Liturghie ori de vre-una din Sfintele Taine, s-a desfășurat după un tipic bine stabilit. Rânduielile acestor slujbe, existau în tipăriturile din acea vreme, care au cunoscut o dezvoltare, după aproape un sfert de secol de „secetă“. Literatura religioasă, în special cărțile de care era neapărată nevoie, în săvârșirea cultului, a luat avânt în epoca lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), însemnând o piatră de hotar a unei direcții noi: întoarcerea la sursele pure, grecești1. O dată cu ivirea cărturarilor români, cunoscători buni ai cărților grecești, traducerile cărților sfinte nu se vor mai face după intermediare slavone, ci direct după originalele grecești. Prin străduințele unor traducători ca Iordache Cantacuzino, frații Șerban și Radu Greceanu, stolnicul Constantin Cantacuzino și vrednicul mitropolit Antim, „cel mai harnic dintre toți“2, s-a pregătit în această epocă, drumul pentru introducerea limbii române în biserică, ca o încununare a străduințelor de aproape trei veacuri a neamului nostru de a face înțelese slujbele în întregime. Tot acum, se creează, prin Antim Ivireanul predica românească originală3.

Despre introducerea limbii române în cultul ortodox, se credea într-o perioadă4 (sf. sec. XIX sub influența lui A. D. Xenopol), că s-a făcut în timpul lui Vasile Lupu și Matei Basarab, dar în acea vreme nu s-a tipărit nici măcar o carte de slujbă bisericească în limba română. Nu se putea introduce limba română în biserică, deoarece cărțile de slujbă bisericească tipărite acum (Liturghier, Molitvelnic, Minei, Triod, Penticostar) sunt în limba slavonă iar în prefață se menționează că sunt tipărite „pentru evlaviosul neam al patriei noastre și altor neamuri înrudite cu noi după credință și având același vestit dialect slavonesc ca limbă, ungrovlahilor, moldovlahilor “5.

Diaconul Paul de Alep, care s-a aflat alături de Patriarhul Macarie, în călătoria întreprinsă de acesta prin Țările Române, în timpul celor doi voievozi amintiți puțin mai sus, în jurnalul său de călătorie, scrie că în biserică, în timpul slujbelor, la o strană se cânta în grecește, iar la cealaltă în românește6.

Știm că la acea vreme, pentru strană nu exista tipărită în limba română nici o carte, care să fie folosită măcar pentru cântarea practică. Credem însă, că atunci când menționează limba română se referă probabil la cea slavonă, sau este posibil, ca la Biserica Curții Domnești, psalții să fi cântat după manuscrise, în limba română. Acest lucru nu poate însemna nicidecum, că acum se introduce limba română în cult.

Totuși, în perioada lui Vasile Lupu și Matei Basarab se face un prim pas în introducerea limbii române în biserică: lectura Cazaniei, ce cuprinde explicarea textului din Sfânta Evanghelie, citit în ziua respectivă, cu dezvoltarea ideilor de edificare morală pentru credincioși. Tipărirea acestei Cărți de învățătură, cum o numea Varlaam, va reprezenta singura lectură liturgică care s-a introdus în biserică în acea vreme. Acestea sunt cărțile care țineau loc de predică și care, întrucât se adresau poporului, spre edificarea morală a acestuia, nu avea sens să fie citite într-o limbă necunoscută credincioșilor. Erau texte citite la strană pentru întărirea virtuților creștinești. Restul cultului divin a rămas în limba slavonă, în virtutea tradiției, dar și pentru a susține Ortodoxia, fiind „singura legătură puternică ce unea strâns toate ramurile neamului răzlețite sub stăpâniri străine“7.

Perioada domniei lui Șerban Cantacuzino reprezintă un pas înainte în privința introducerii limbii române în biserică, deoarece acum se rânduiește ca Sfânta Evanghelie și Faptele Apostolilor să se citească în limba neamului. Dacă până acum Evangheliile și Faptele Apostolilor tipărite, cuprindeau în întregime scrierile celor patru evangheliști, așezate în ordinea tradițională, începând cu Matei și sfârșind cu Ioan, în această perioadă textul Evangheliei se împarte în pericope potrivite pentru fiecare zi sau eveniment ce se comemorează. Pentru o lectură cursivă, textele coresiene erau foarte bune, dar pentru nevoile serviciului divin era mult mai necesară o Evanghelie cu materie distribuită pentru fiecare zi de serviciu bisericesc. Drept urmare, Evanghelia (1682) și Faptele Apostolilor (1683) tipărite în timpul lui Șerban Cantacuzino sunt cărți adaptate doar pentru serviciul Sfintei Liturghii și nu pot servi la o „lectură de edificare“ a mirenilor. Acestea au o importanță deosebită, reprezentând un al doilea pas spre introducerea definitivă a limbii române în Biserică8 și reprezintă o dovadă că pe vremea lui Șerban Cantacuzino, pericopele din Sf. Evanghelie și Apostolul erau citite de slujitori și cântăreți, în mijlocul bisericii, în limba română.

Din prefața Evangheliei adresată de către domnul Șerban Cantacuzino cititorilor „tuturor celoru ce să vor întâmpla a ceti“, reiese și numele celui ce a tradus cartea sfântă și a orânduit-o în pericope după rânduiala Bisericii Răsăritului: „Ne-am nevoit de am săvârșit acest lucru dumnezăiesc, sfânta aceasta Evanghelie, care nefiind mai dinainte tocmită la slovenie să să citească după rânduiala zilelor și a sărbătorilor celor domnești și ale sfinților, poruncit-am fratelui nostru Iordachie Cantacuzino, vel stolnic, de o au îndreptat și o au așăzat precum umblă cea elinească și întru toate asemenea, după orânduiala besericii Răsăritului, alcătuindu-se și svintele cuvinte, spre mai aleasă înțelegere a limbii rumănești“9.

Tot din prefață aflăm că aceste cărți erau destinate serviciului divin: „s-au dat dintru mică osteneala noastră dar besericilor Țării noastre, Ungrovlahiei întru folosul preoților și tuturor credincioșilor, cari se roagă pentru a noastră spăsenie și a tot creștinului norod și întru pomenire veșnică a noastră și a părinților“10. Însă acestea erau singurele cărți din care se citea în românește, restul Sfintei Liturghii săvârșindu-se în limba slavonă. Dacă în Țara Românească, Mitropolitul Teodosie constata că „mulți preoți și alalt cin bisericesc… nu sunt putincioși de a cunoaște orînduielile și țeremoniile, nici cum a să sluji trebuie, din pricina neînvățăturii și neînțelegerii limbii slavone“11, iar Iordache Cantacuzino și frații Greceanu încep timid să traducă din cărțile de cult, în Moldova exista un cap luminat, în persoana mitropolitului Dosoftei, care vedea limpede drumul pe care trebuia să meargă cultura noastră religioasă12. Acesta, sprijinindu-se pe textele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, lucra cu osârdie la tălmăcirea cărților liturgice în limba română.

Dar, fie că în acele vremuri tulburi opera mitropolitului moldovean nu trecea în Muntenia, fie că muntenii nu țineau să apuce pe drumul acestuia, cert este că opera lui Dosoftei nu a avut răsunet în Țara Românească. Mitropolitul muntean Teodosie scria cu gândul la obârșia romană, că muntenii și moldovenii „tot dintr-o fîntînă cură“. El este întristat că „norodul nostru românesc carele odată și el numărat era pentru putearnicile neamuri, iar acmu atât de ocărît iaste, nice învățătură nice știință nice armă nice legi … întru tot rodul ce să pomenește astăzi rumân nu iaste, ce înfășurîndu-să de la streini și de la varvarie, doară și de la vrășmașii rodului nostru, cer și să împrumutează… O, grea și dureroasă întâmplare“13. Cu toate acestea, mitropolitul nu face mai mult decât să traducă indicațiile de tipic în limba română. Textele rugăciunilor pe care preotul sau diaconul trebuia să la rostească, le-a lăsat mai departe în acea limbă slavonă pe care clerul o citea dar nu o înțelegea: „iară Liturghia toată a o propune pre limba noastră și a o muta, nice am vrut, nice am cutezat”14.

Muntenia rămase pe vremea aceea în urma Moldovei. Pe când Moldova, cu mitropolitul Dosoftei, înainta în munca de introducere a limbii române în altar, Muntenia rămânea mai departe statornică în tradiția păstrării limbii slave în biserică. A trebuit să vină, pe vremea lui Vodă Brâncoveanu, un străin de neam, ivireanul Antim, pentru ca și muntenii să înceapă temeinic munca pentru naționalizarea serviciului bisericesc. Într-adevăr, munca de traducere a cărților de ritual în limba română se reia și capătă un avânt puternic în perioada domniei amintitului voievod, prin străduința neobosită a pribeagului Antim.

Chiar dacă tălmăcirea cărților de ritual fusese începută de Mitropolitul Dosoftei, care susținea drepturile limbii naționale, totuși limba română nu putea lua încă locul limbii slavone în biserică, deoarece nu se găseau traduse în limba noastră toate cărțile de ritual, necesare serviciului divin. Opera de traducere a cărților de ritual nu era un lucru ușor, deoarece era foarte greu să se găsească în limba vorbită atunci, termeni corespunzători pentru subtilitățile dogmatice. Procesul de traducere era dificil și, din cauză că unele texte trebuiau cântate și nu se potriveau cu necesitățile melodice ale muzicii bisericești: „melodia nu se putea schimba iar cuvintele românești trebuiau alese încât să se potrivească cântării respective. Astfel, traducerea se complica cu o problemă de ordin muzical“15.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu începe cu un eveniment crucial pentru folosirea limbii române în locul celei slavone în Biserică: apariția primei tipărituri care cuprinde în grai românesc, toate cărțile Vechiului și Noului Testament16, adică a Bibliei de la București. Aceasta este legată și de numele răposatului voievod Șerban Cantacuzino, el fiind cel care a poruncit tălmăcirea acestei sfinte cărți, după cum aflăm din foaia de titlu: „Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi și ale cei noao leage toate, care s-au tălmăcit dupre limba elinească spre înțelegerea limbii românești, cu porunca Prea bunului creștin și luminatului domn Ioan Șărban Cantacuzino Basarab Voevod și cu îndemnarea dumnealui Costandin Brâncoveanul Mare Logofăt, nepot de soră al măriei sale, carele după prestăvirea acestui mai sus pomenit domnu, Puternicul Dumnezeu din alegerea a toată Țara Rumănească, pre dumnealui l-au coronat cu domnie și stăpânia a toată țara Ungrovlahiei…“17.

Chiar dacă lucrul acestei tipărituri s-a făcut în timpul lui Șerban Cantacuzino, Vodă Brâncoveanu are meritul său, căci „acest dumnezeiesc lucru întru zilele măriei sale s-au săvârșit. Carele și toată cheltuiala cea desăvârșită o au rădicat“18. Traducerea primei ediții a Bibliei aparține fraților Radu și Șerban Greceanu, care au folosit, pentru desăvârșirea acesteia și fragmentele traduse de Nicolae Milescu, iar textul integral a fost revăzut de stolnicul Constantin Cantacuzino, exeget al limbii grecești19.

Cunoașterea învățăturii Sfintei Scripturi reprezintă datoria fundamentală a fiecărui creștin, iar această obligație de conștiință putea fi împlinită de creștinii simpli, ascultând cuvântul de învățătură de la părinții duhovnicești, în cadrul cultului divin, în care erau cuprinse și citiri din textele biblice sau cântări ale acestora. Chiar dacă Sfânta Scriptură nu este o carte liturgică foarte folosită precum Ceaslovul sau Catavasierul, totuși putem considera apariția acestei sfinte cărți în limba română ca fiind un moment important pentru pătrunderea limbii române în Biserică, deoarece din această ediție a Scripturii s-au folosit texte pentru celelalte cărți de cult, apărute în anii următori. Putem afirma de asemenea că traducerea și tipărirea Bibliei s-a făcut pentru a intensifica acțiunea de pătrundere a limbii românești în cultul liturgic20.

Atât Șerban Cantacuzino, inițiatorul acestei traduceri, cât și Constantin Brâncoveanu, au căutat, ca prin introducerea limbii române în Biserică, nu numai să se înlăture limba slavonă și formele culturii slavo- bizantine, ci și să realizeze un vast proces de instruire a maselor populare. Aceasta, pentru că vorbindu-se în limba poporului în biserică, să crească nivelul cultural al acestuia. Așa s-a ajuns ca limba română, una și aceeași pentru toți românii, să fie vorbită și scrisă în toate cele trei țări române. Biblia românească de la București a cunoscut o largă răspândire, deoarece, prin traducerea ei, „s-a încununat actul de introducere a limbii române în Biserică, care avea la bază sentimentul unității de neam, limbă și credință a tuturor românilor“21.

Această primă traducere în românește a Bibliei, a servit drept bază pentru textele biblice apărute între anii 1688-1914 și reprezintă, după cum sublinia Nicolae Iorga „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită în înțelesul tuturor românilor“22.

Nivelul spiritual la care au ajuns înaintașii noștri, la sfârșitul secolului al XVII-lea, atestă adevărul, că ei nu se mai mulțumesc cu o literatură religioasă, parțial înțeleasă, folosită în cadrul serviciului divin, ci vor întregi această lipsă, mai întâi prin traducerea integrală a Sfintei Scripturi, în 168823 și apoi prin celelalte cărți de cult, pe care le vor tălmăci în următorii ani. În cadrul literaturii medievale românești, dominată de scrierile religioase, traducerea și publicarea Bibliei de la București, reprezintă un eveniment de seamă nu numai în viața noastră bisericească, ci și pe tărâm cultural-național24.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu, face parte dintr-o epocă de tranziție în care limba slavă nu mai era înțeleasă de cler, iar limba română se pregătea să-i ia locul25. De aceea, în epoca lui Vodă Brâncoveanu, tipărirea cărților cu tipicul în românește și rugăciunile în slavonă continuă. În predosloviile cărților bilingve tipărite la Buzău în această perioadă, episcopul Mitrofan lămurește astfel năzuințele muncii sale: „Deoarece cărțile mai dinainte tipărite nu sunt cu tipicul românesc, drept aceea m-am îndemnat de am tipărit cu toate învățăturile românește, pentru înțelegerea tuturor“26. Aceste tipărituri reprezintă un stadiu intermediar între epoca slavonă și epoca limbii naționale,de aceea, pentru învățarea limbii slavone de către copiii de vârstă fragedă, Antim Ivireanul tipărește o Gramatică slavonească, pe care o găsește cu atât mai necesară cu cât „în bisericile dumnezeiești, noi ne-am obicinuit a ceti slavonește, dar necunoscând această limbă, care ne este străină, nu a noastră, putem de multe ori să cădem în greșeli“27. Toate încercările de a menține limba slavonă în cult, au rămas fără rezultat. Limba slavă nu mai putea dăinui multă vreme în bisericile noastre, nici chiar sub forma cărților bilingve. Curentul slavon a fost predominant atât în cancelarii, cât și în Biserică, până în pragul veacului al XVIII-lea28.

În această vreme de răscruce, când clerul nu mai putea folosi slavona iar limba maternă avea câteva încercări palide de a pătrunde în altar29, sub influența înalților prelați și cărturari greci de la curtea domnească, începe să se introducă în unele biserici serviciul divin în limba greacă.

La curtea lui Constantin Brâncoveanu, întemeietor și sprijinitor al Academiei grecești, vin cei mai de seamă ierarhi ai Răsăritului, în frunte cu marele cărturar și luptător pentru Ortodoxie, Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Sub influența lor s-a introdus, la început, doar în unele biserici slujba religioasă în limba greacă. Nicolae Iorga merge puțin mai departe, afirmând că tipărirea lucrărilor grecești pe seama lui Antim „dovedesc ființa unui curent care ducea, nu numai la înzestrarea cu cărți, pe socoteala Românilor, a bisericilor din Răsăritul grecesc, ci și către grecizarea Bisericii românești“30. Gândurile arhiereilor pribegi ce-l înconjurau pe Vodă Brâncoveanu, se pot vedea mai bine în prefața Evangheliei tipărite în 1693: „acum întâiu alcătuită, într-amăndoao limbile și, după greceasca al bisericii orânduială așezată“ ca și în tipăritura mai veche a lui Șerban Vodă: „partea grecească e menită pentru slujbă, iar cea românească numai pentru ca și în casele voastre cu cetania ei adease să vă îndeletniciți“31. Și Gabriel Ștrempel este de părere că „puzderia“ de cărți grecești tipărite la București, Snagov și Râmnic, reprezenta „o primejdie pentru limba română“32.

Din partea românilor era o încercare de a întări Biserica, îndrumându-o direct către izvorul Sfintelor Evanghelii și al Liturghiei, căci se știa că sursa scripturilor sfinte este limba greacă. Totuși, nici această limbă nu era înțeleasă de credincioși sau chiar de cler. Cu toate că arhiereii pribegi aflați la curtea lui Brâncoveanu nu puteau sluji decât în grecește, iar Academia domnească de la Sf. Sava, întemeiată de Șerban Cantacuzino și de Vodă Brâncoveanu, funcționa de ceva vreme, totuși limba română trebuia să-și croiască drumul către sfântul altar și să devină limba Bisericii.

Un alt aspect, la fel de important pentru introducerea limbii române în slujirea liturgică, îl constituie grija constantă a voievodului Constantin Brâncoveanu și a cărturarilor din jurul său pentru poporul român din Transilvania. Aici Domnitorul trebuia să lupte împotriva presiunilor făcute de iezuiți spre unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică. El a susținut această luptă, tipărind cărți în limba română la tipografia din Bălgrad, unde trimite un tipograf format de Antim, pe Mihai Ștefanovici33. Prin tipărirea unor cărți în românește, din inițiativa și cu îngrijirea „popii Ioan den Vențu“, se urmărea împiedicarea răspândirii calvinismului în comunitatea românilor ardeleni. Importanța cărților în limba română, se desprinde din prefața Ceaslovățului, tipărit în 1689,în care autorul arată nevoia tipăririi ei, pentru că „mulți cu dor merg la beserică ca să auză și să ia ceva mângîiere sufletească dar neînțelegând, mâhniți se întoarnă acasă“34.

Știind care este situația românilor de peste munți, Vodă Brâncoveanu nu putea rămâne indiferent, ci intervine pentru apărarea Bisericii Ortodoxe și solidarizarea cât mai puternică a românilor ardeleni în jurul ei. De aceea voievodul a inițiat traducerea în limba română a celor mai de seamă cărți de cult, prin această inițiativă, contribuind și el la introducerea limbii române în Biserică.35 Toate aceste traduceri au fost răspândite în cele trei țări române, dintre care bisericile din Transilvania au fost printre cele dintâi. Aici erau necesare cărțile de cult, cu atât mai mult cu cât, după uniație, românii ortodocși rămăseseră fără tiparnițe36.

Astfel, pe Triodul bisericii din Berevoiul Mic (Făgăraș), stă scris, că această carte de cult este „închinată și o dă dumnealui Constandin Cantacuzino vel stolnic, bisearicii rumânești“, iar Bisericii din Făgăraș, ctitorul ei Constantin Brâncoveanu îi dăruiește un Minei, cum reiese din autograful de pe pagina de titlu37. La fel, printre cărțile de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, tot ctitorie brâncovenească, găsim o Biblie din 1688, o Evanghelie din 1697 care „iaste dat de pomena de bun stăpânul nostru Ion Constandin Basarab Brâncoveanu, voievod, bisericii de lemn ot Sâmbăta de Sus“ și un Octoih tot „dat de pomană de măriia sa“38.

Chiar după moartea martirică a lui Brâncoveanu, cărțile lui continuă să se răspândească în Transilvania, ceea ce demonstrează că traducerile în limba română a cărților de cult au îndeplinit un rol important în viața religioasă a românilor. Cartea a fost pentru voievod o armă de luptă, fie pentru apărarea românilor ardeleni și a Ortodoxiei în general, fie pentru pătrunderea limbii române în Biserică sau ridicarea nivelului cultural al românilor. În felul acesta Voievodul muntean a creat un nou climat spiritual, nu numai la curtea sa, ci și chiar în masele largi populare, „deschizând ochiuri de lumină spre lumea modernă“39.

În această direcție se desfășoară și activitatea lui Antim Ivireanul. Am văzut că Mitropolitul Teodosie, în prefața Liturghierului din 1680, se plângea că nu poate da întreaga Liturghie pe românește, deoarece limba română este „scurtî”, adică săracă și în neputință de a încăpea toate adâncimile dogmatice ale Ortodoxiei. Pe lângă aceasta, erau greu de tălmăcit în românește cărțile liturgice, deoarece cuvintele trebuiau alese încât să aibă ritmul cerut de necesitățile melodice ale muzicii psaltice.

Acestor greutăți încearcă să le facă față Mitropolitul Antim, care cunoștea bine limba greacă, atât cea cultică cât și cea comună, iar la noi învățase bine românește și slavonește. Pe deasupra, avea și o cultură destul de înaintată pentru acea vreme. Avea tot ceea ce-i trebuia „ca să purceadă la ruperea de trecut, în ceea ce privește slujba în biserici pe limba românească“40. În afară de aceasta, el însuși se va fi convins că nici preoții și nici poporul nu mai înțelegeau limbile slavonă și greacă în care slujeau mereu, căci păstoriții săi erau români și limba lor nu era nici greaca și nici slavona, ci limba română41.

Acest ierarh, care gustase amărăciunile robiei, dorea ca poporul care-l primise cu căldură să nu mai fie rob în cele sufletești, unor concepții depășite de vreme. El dorea, pentru folosul sufletesc al creștinilor, să înțeleagă ceea ce se slujește în biserică, dorea slujba în limba românească. Mitropolitul nu se oprește la momentul în care la Sfânta Liturghie se auzeau doar Apostolul, Sfânta Evanghelia și Cazania în limba română. Mai întâi caută să întărească încrederea românilor în limba lor proprie. Vrea să arate că și această limbă este capabilă să cuprindă în graiul său adevăruri evanghelice și chiar în stare să încapă adâncimile dogmatice ale Ortodoxiei. Pentru aceasta tipărește în 1693, la București, Evanghelia greco-română cu textul pus pe două coloane, după care oricine se poate convinge că o coloană cuprinde exact același lucru ca și cealaltă, însă în grai diferit.

Iată deci că vrednicul ierarh reușește să ridice limba românească la aceeași cinste cu limba în care fusese scrisă Evanghelia în original42. După această sfântă carte a început să tipărească în dulcele grai românesc, părți din Sfânta Scriptură care se foloseau la sfintele slujbe. Așa a dat la lumină în 1694, Psaltirea și trei ani mai târziu, Evanghelia de la Snagov.

Pentru a arăta că limba română este bună și pentru cântările psaltice, Mitropolitul Antim tipărește la București în 1703 un Ceaslov slavo-român, în care se găsesc părți ce trebuie cântate și în românește. În același an, în broșura cu Acatistul Maicii Domnului, tipărită în românește, măcar Condacul Apărătoare Doamnă trebuia să fie cântat.

După acest început, Antim, în a doua parte a activității sale, adică după anul 1705, pășește și mai hotărât la „naționalizarea serviciului divin“, patronând traducerea și tipărirea de cărți liturgice „de tot tălmăcite pre limbă rumânească“43. La aceasta i-au fost îndemn și cuvintele adresate de Sfântul Apostol Pavel corintenilor: Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină (I Cor. 14, 19), pe care le-a tipărit în prefața a două din cărțile sale44. Cu convingerea fermă a adevărului exprimat de aceste cuvinte, Mitropolitul Antim se îndreaptă cu hotărâre spre așezarea pe românește a slujbelor bisericești și nimic nu-l va mai întoarce din calea sa. De aici încolo, începe pentru el, perioada unei rodnice activități tipografice și artistice, perioadă în care pregătirea sa culturală și teologică s-a dezvoltat uluitor, a căpătat încrederea deplină a Domnului, a curții și a tuturor învățaților, greci mai ales, trăitori în preajma lui Constantin Brâncoveanu45.

După anul 1705, Antim dă pe românește multe din cărțile de temelie ale slujbelor sfinte. Începutul l-a făcut Evhologhionul din 1706, pe care îl tipărește la Râmnic, cu cheltuiala sa. În conținutul acestuia, pe lângă rânduiala celor trei Sfinte Liturghii și a rugăciunilor unui Molitfelnic obișnuit, ierarhul cărturar adaugă și ale rugăciuni des folosite de preoți la unele slujbe în biserici. Acest Evhologhion, scris în limbajul înțeles de slujitori și credincioși, trebuie să fi fost foarte căutat, de aceea, în câțiva ani, spre a veni în ajutorul celor care îl mai căutau, se va retipări la Târgoviște, în 1713. Din prefața acestei cărți vedem clar că era destinată pentru serviciul liturgic: „Cum ca alte toate ce s-au scos românește, acum spre trebuința preoților și ca alte cărți bisericești a sluji în vremi rânduite, ci putem zice în tot ceasul“46.

Prin acest Evhologhion, ierarhul nostru venise doar în ajutorul preoților. De acum se va gândi și la cântăreții de strană, pentru care tipărește, tot cu cheltuiala sa, la Târgoviște, în 1712, un Octoih, carte de temelie a stranei pentru slujbele de duminică. Acesta era menit să fie nu numai carte de strană, ci și carte de școală47, după cum reiese și din prefața sa: „spre înțelegerea de obște a credincioșilor români, ce nu mai înțelegeau graiul străin și pentru ca să poată ciata bisericească și copiii creștinilor cari să nevoiascu la învățătura Scripturii, să o câștige pre lesne și să o citească nu numai în școale și în casele sale, ce și în sfintele biserici spre lauda Pre slăvitului Dumnezeu, dintru a căruia dar iau credincioșii lumina cunoștinței și a înțelepciunii“48.

În 1713, Antim tipărește pentru prima dată Liturghierul, separat, în românește, punând astfel la îndemâna preoților cartea, care „necontenit stă pe Sfânta Masă alături de Sfânta Evanghelie“49. În următorii ani el scoate de câte două ori în românește Ceaslovul și Catavasierul spre a se putea citi din ele, atât la strană cât și în casele credincioșilor. Odată cu sfârșitul domniei lui Brâncoveanu, activitatea tipografiilor domnești poate fi considerată ca încheiată, mitropolitul Antim scoțând de sub teascurile tipografiei de la Târgoviște, doar cele două cărți liturgice mai sus menționate. Ultima manifestare cărturărească de la curtea domnească, o reprezintă Capetele de poruncă, cu care se încheie această epocă. Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu se definește a fi a unui mare cărturar, iar opera culturală realizată cu ajutorul Mitropolitului Antim, a contribuit la transformarea sufletească a omului medieval50

Principalele cărți de slujbă pe care Antim le-a tradus pentru prima oară sau pentru care a adus modificări, au rămas prototipuri pentru cărțile noastre de astăzi. Edițiile principale următoare, prin ușoare îmbunătățiri de limbă, n-au întrecut niciodată frumusețea traducerii prime a vrednicului Antim51. Astfel, prin traducerea unor cărți ca Psaltirea (1694) și (1710), Ceaslovul (1715), Molitfelnicul (1706 și 1713), Catavasierul (1714 și 1715), Octoihul (1712) și Liturghierul (1706 și 1713) și tipărirea acestora în românește, mitropolitul Antim are meritul că „a pus temelie nouă – modernă – limbii noastre bisericești, pe care a mlădiat-o în așa fel încât este înțeleasă și folosită până astăzi“52. De aceiași părere este și Părintele Nicolae D. Necula, care afirmă că Antim Ivireanul a scris cea mai frumoasă limbă literară a vremii și că opera acestuia, alături de cea a episcopilor Damaschin al Râmnicului, Chesarie și Filaret, „a dus la întărirea sentimentului conștiinței și unității naționale și la păstrarea limbii românești curate“53.

Chiar dacă prin moartea lui martirică, Mitropolitul Antim nu a putut să-și ducă la capăt planul tipografic ce și l-a propus, totuși în Țara Românească el deschide drumul tălmăcirii cărților de slujbă în graiul național. Cărțile tipărite înainte de el în românește sunt greoaie, atât în privința cuvintelor cât și în construcția frazelor, traducătorii lor mulțumindu-se să redea întocmai, prin cuvinte românești însă, fraze slavone sau grecești și de aceea limba lor nu are cursivitate. Dimpotrivă, limba românească din aceste cărți de slujbă, a rămas aproape neschimbată până astăzi, căpătând, prin străduințele vlădicăi Antim, „curgerea ei naturală, adică o frază cu un curs firesc, eliberată de topica frazei străine a cărturarilor de mai înainte și apropiată, atât ca lexic cât și ca sintaxă, de graiul vorbit al poporului din vremea aceea“54.

Capitolul 2

Cărțile liturgice

S-a afirmat, pe bună dreptate, că perioada domniei lui Vodă Brâncoveanu reprezintă „culmea cea mai înaltă a culturii vechi românești în Muntenia“55. Acest voievod era împodobit cu învățătură și gust pentru tot ceea ce este frumos, care odată ajuns la conducerea țării, a continuat „mișcarea culturală“ începută sub domnia unchiului său Șerban Cantacuzino, și nu numai că a continuat-o, dar, prin mijloacele materiale de care dispunea, a reușit să o ridice la o „excepțională strălucire“.

Pe lângă faptul că voievodul Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mânăstiri și biserici, el s-a îngrijit și de înzestrarea acestora cu toate cărțile de cult. După cum afirma Nicolae Iorga, el a fost „ocrotitor al culturii românești, prin scris și tipar, poate cel mai mare din câți au fost vreodată în neamul nostru“. Din predosloviile, titlurile sau însemnările explicative ale acestor cărți, se poate desprinde limpede rolul voievodului în această vastă operă cărturărească, precizându-se că multe din ele s-au tipărit „cu hotărârea“ sau „cu voia“ sau „den porunca și cu toată cheltuiala prea luminatului și blagocestivului domn și oblăduitoriu a toată Țara Românească Ioan Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod“.

Urmărindu-se impresionantul șir de cărți imprimate în timpul domniei lui Vodă Brâncoveanu, se poate afirma că el a conceput chiar un cuprinzător program, în ce privește tipărirea lor, căutând să împlinească nevoile diferitelor domenii publice și religioase astfel: s-au imprimat cărți de slujbă bisericească, cărți pentru trebuințe școlilor înființate atunci, cărți de doctrină ortodoxă, cărți pentru apărarea dreptei credințe, cărți de povățuiri pentru voievozi și fii lor, cărți de învățătură și de zidire sufletească pentru credincioși, cărți de literatură etc. Acest bogat program, necesita un număr sporit de tiparnițe, dar și un mănunchi de pricepuți meșteri tipografi. Vodă Brâncoveanu reușește să facă față acestor necesități, în vremea lui funcționând tipografii în cinci localități din Țara Românească, toate acestea bucurându-se într-un fel sau altul de ajutorul său. Prima tiparniță, cea de la București, era înființată în 1678, iar Brâncoveanu a găsit-o funcționând la alegerea sa ca domn în 1688. Celelalte au fost înființate în timpul domniei lui. Ele se aflau la Mânăstirea Snagov, la episcopiile din Buzău și Râmnic și în Târgoviște, iar la înființarea lor a contribuit și voievodul.

În ordinea vechimii, prima din cele 4 înființate de voievod este cea de la Buzău, unde s-a lucrat neîntrerupt, din 1691 până în anul 1794, ieșind la iveală un număr de 15 cărți, aproape toate, cărți de slujbă bisericească. La câțiva ani de la înființarea tipografiei de la Buzău, i-a ființă în Muntenia o nouă tiparniță, cea de la Mânăstirea Snagov, care lucrează doar 5 ani, dând la lumină 14 cărți. Sufletul tiparniței de la Snagov a fost ieromonahul Antim Ivireanu, starețul mânăstirii. El a dat la lumină cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă, lucrând „cu îngrijire literele arabice“.

A treia tipografie dintre cele nou înființate sub Brâncoveanu este cea de la Episcopia din Râmnic, care este legată și ea de numele lui Antim Ivireanul, ajuns episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705. Este foarte probabil ca harnicul Antim să fi adus aici tiparnița de la Snagov sau doar o parte din ea, căci între litera unora din cărțile imprimate la Snagov și Râmnic este mare asemănare. Această tipografie lucrează intens numai 3 ani, dând la lumină 10 cărți.

Ultima tipografie înființată de Brâncoveanu a funcționat la Mitropolia din Târgoviște, unde, în ianuarie 1708, Antim Ivireanul este strămutat ca Mitropolit al Țării Românești. Și această tiparniță este legată de numele vrednicului ierarh și, din august 1709 până după uciderea lui Brâncoveanu, lucrează neîntrerupt, făcând să vadă lumina un număr de 19 cărți, din care multe în limba română.

Din cele afirmate mai sus vedem că un merit deosebit în lucrarea de editare a cărților, în special a celor liturgice, îi revine „smeritului între ieromonahi“, Antim Ivireanul, ajuns mai târziu Mitropolitul Țării Românești, om muncitor și „plin de bunătăți sufletești“, care a și tradus parte din cărțile pentru slujbă, înfrumusețându-le cu frontispicii, viniete și gravuri, contribuind la formarea limbii liturgice românești care dăinuiește și astăzi. De personalitatea acestui mare ierarh și atribuția lui la viața liturgică a Bisericii Române, ne vom ocupa însă în alt capitol.

Alături de Mitropolitul Antim Ivireanul, din rândul oamenilor de cultură strânși de Brâncoveanu în jurul lui pentru a-l ajuta la îndeplinirea planului său cultural, mai putem aminti pe învățatul stolnic Constantin Cantacuzino și pe frații Greceanu, Șerban și Radu, care vorbind despre activitatea lor spuneau: „și alte cărți am făcut și încă facem“.

Printre meșterii tipografi care au lucrat în tiparnițele vremii brâncovenești, trebuie socotiți mai întâi cei care activau deja la tipografia din București în 1688 și pe care voievodul i-a ținut în slujba sa. Între aceștia amintim pe Mitrofan, episcopul de Huși, care la imprimarea Bibliei din 1688 fusese „a tot meșteșugul tipografiei și îndreptării cuvintelor rumănești ostenitoriu“. Acesta a fost ucenicul mitropolitului Dosoftei al Moldovei, învățând din tinerețe meșteșugul tipografic și a venit în Țara Românească în 1686 fiind „luat sub ocrotirea fraților Greceni. A lucrat la tipografia din București până în 1691 când a fost ales episcop de Buzău, unde cu ajutorul voievodului înființează o tipografie la care trudește el însuși la tipărirea tuturor cărților apărute la această episcopie între 1691–1704.

Un alt ierarh, care a lucrat în tipografiile lui Brâncoveanu, este Damaschin, episcop de Buzău și Râmnic. Acesta a „tălmăcit“ în românește aproape toate cărțile de slujbă, dar la tipar a dat doar una singură: Apostolul, la Buzău în 1704 în titlul căruia se spune că a apărut „prin osteneala a singur Episcopului de Buzău chir Damaschin“.

Un rol de seamă în activitatea tipografică a avut și Mihail Iștvanovici. El a fost ucenicul lui Antim Ivireanul, lângă care îl întâlnim lucrând la Snagov și Râmnic, fiind trimis de Vodă Brâncoveanu în Georgia, unde a înființat o tipografie din care au apărut mai multe cărți, amintind prin stema Țării Românești epoca de glorie culturală a lui Brâncoveanu. Alt ucenic al lui Antim Ivireanul prins în activitatea tipografică de sub Brâncoveanu este Gheorghe Radovici, care învățase „cu multă osteneală și osârdie de la Sfinția sa Antim Ivireanul meșteșugul tipografic“. Este întâlnit la Snagov și la Râmnic, pe lângă dascălul său.

Alături de aceștia, și-au adus contribuția și o seamă de autori, tălmăcitori și diortositori, care au închinat munca lor învățatului domnitor și i-au dedicat predoslovii pline de pasaje, în care preamăresc grija și sacrificiul său pentru cărturăria vremii. Din întreaga activitate de tipărire a cărților religioase realizată în această epocă, noi ne vom ocupa doar de cărțile liturgice, mai întâi de acelea care au fost destinate bisericilor din țările române, apoi de cele pentru alte popoare.

După perioada grea, de aproape un sfert de secol, de la moartea lui Matei Basarab, în care nu se mai tipărise nici o carte de slujbă, în Țara Românească, pe vremea lui Brâncoveanu era mult simțită lipsa cărților de slujbă bisericească. Dintre acestea, Mineele, chiar în limba slavă, nu se tipărise deloc, iar Molitfelnicul, Triodul, Psaltirea nu mai văzuseră lumina tiparului din timpul lui Matei Basarab. Doar în timpul lui Șerban Cantacuzino se imprimaseră la București Liturghia în 1680, Evanghelia în 1682 și Apostolul în 1683, dar și acestea, probabil, se răriseră.

În Liturghia de la 1680, pe lângă rânduiala Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur mai era și „rânduiala Bdeniei și a Vecerniei, și cu a Utrinei, dela zile mari și cu alte învățături…“. Tipărirea Evangheliei de la 1682 reprezintă prima împărțire a textului Sfintelor Evanghelii în pericope potrivite pentru fiecare zi a anului, „întru folosul și înțelesul pravoslavnicii Rumăneștii Beserici“. La aceste două cărți apare numele „smeritul întru ermonași, Chyriac, Typarnicul“. În prefața Apostolului din 1683, domnitorul Șerban Cantacuzino spune că cei dintâi care au tradus Sfânta Scriptură nu au păzit și tipicul grecesc, fiind foarte greu „și cu nevoie a găsi a fiește căriia zi capu ce era să-l citească“. Drept aceea, a poruncit învățătorilor ce au tâlcuit noua Scriptură să respecte și tipicul, adică împărțirea în pericope. În acest apostol apar inițialele și semnătura „smeritului între Iermonași Damaschin Gherbest, Typarnicul“.

Meritul acestor cărți îl constituie faptul că pentru prima dată se introduce în Biserică citirea Apostolului și a Sfintei Evanghelii în limba română după pericopele rânduite fiecărei zile. Toate aceste trei cărți au fost „acum întâi tipărite, întru acest chip tocmite“ după rânduiala celor grecești.

Acestea fiind singurele cărți de slujbă și probabil, destul de rare, Brâncoveanu a căutat să împlinească această lipsă. Ajutat mai cu seamă de mitropolitul Antim Ivireanul și de episcopul Mitrofan al Buzăului, voievodul a reușit să tipărească un impresionant număr de cărți liturgice, unele văzând lumina tiparului chiar de mai multe ori. Vom împărți aceste tipărituri în: cărți pentru trebuința preoților, în altar și cărți pentru slujitorii stranei, psalții. Astfel pentru prima categorie, Brâncoveanu a pus să se tipărească Sfânta Evanghelie, Dumnezeieștile Liturghii, Molitfelnicul și Acatistierul, iar pentru strană, „din porunca, îndemnul și cu cheltuiala sa…“, au apărut aproape toate cărțile „trebuitoare“: Ceaslovul „cu rânduiala slujbelor de toată ziua“, Octoihul, Catavasierul, Psaltirea, Apostolul, Triodul, Penticostarul, Mineele, Antologhionul – lucrare ce cuprinde mai multe cărți de slujbă la un loc –, Slujbele unor sfinți și altele. Aceste cărți tipărite în mare parte în limba română, dar și în greacă, slavonă, arabă, georgiană, erau în măsură să satisfacă nevoile cultice ale sfintelor lăcașuri de pe pământul românesc dar și ale celor ortodoxe din Balcani și Orientul apropiat.

Multe din cărțile liturgice, tipărite pe vremea lui Brâncoveanu, în cele cinci tiparnițe amintite erau rânduite „să se dea la pravoslavnici în dar“, fiind menite „spre folosul de obște al neamului românesc“, și purtând stema Valahiei pe primele pagini. Acestea au fost larg răspândite în Moldova , ca și în Ardealul, unit pe atunci cu Țara Românească prin ierarhie religioasă.

În cele ce urmează, vom enumera cărțile liturgice tipărite în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar și în anii premergători perioadei fanariote (1714-1716), pe teritoriul Țării Românești, în ordine cronologică, amintind doar, pe cele tipărite în Moldova sau Ardeal.

1. În 1689 se tipărește la Bălgrad (Alba Iulia) primul Molitvelnic, „iscodit din slovenie pre limba rumănească“ semnat de „Popa Ioan din Vinți“, însă nu știm dacă a ajuns la bisericile din Țara Românească.

2. În 1692 apare la București, în limba greacă Slujbele Sfintei Parascheva celei Nouă și a Sfântului Grigorie Decapolitul, tipărite din porunca și cu cheltuiala prea luminatului Constantin Basarab Voievod, de prea smeritul între ieromonahi Antim Ivireanul. Slujba Sfintei Parascheva se află între paginile 1 și 36, iar a sfântului Grigorie Decapolitul între 37 și 69. Aceasta este o carte destinată stranei, deoarece cuprinde cântările de la Vecernia și Utrenia acestor sfinți, care se executau, practic, la strană. Deoarece moaștele acestor sfinți se aflau în „această de Dumnezeu iubită țară a Valahiei“, s-a împărțit această carte la toate sfintele mânăstiri și biserici „ca să se slăvească amintirile pomeniților sfinți cu mai mare îngrijire și evlavie“ după cum aflăm din prefața cărții. Până la 1692, aceste slujbe se cântau în slavonește.

3. Un an mai târziu în 1693, tot la București apare o Evanghelie greco-română „acum întâiu tălmăcită într-amândouă limbile“, imprimat pe două coloane, în stânga cel grecesc, în dreapta cel românesc, cu două culori, roșu și negru. Această Evanghelie este tipărită „cu a lui Constantin Brâncoveanu „poruncă și cheltuială“, care a hotărât să „se dea la pravoslavnici în dar“, ca să se îndeletnicească în casele lor cu citirea acestei sfintei cărți. Traducerea e făcută de „întru tot cel mai mic și plecat Șerban 2 Logofăt“, iar tipărirea cărții de către „pre micul în eromonahi, Antim de la Iviria“. Desigur această carte va fi folosită în biserici, la sfintele slujbe, doar de preoți.

4. În 1694 „smeritul între ieromonahi, Antim Ivireanul“ dă la lumină, în limba română, o Psaltire „a proorocului și împăratului David“. La începutul cărții, după dedicația lui Antim pentru Constantin Brâncoveanu se află „Orânduială cum să cade a începe a citi Psaltirea“ care se încheie cu frumoasele cuvinte „încet și cu minte și cu socoteală și nu te grăbi, ca și cu mintea să înțelegi cele ce cetești“. Este împărțită în 20 de catisme, după care urmează psalmul 151, apoi Cântările lui Moise, Cântarea Anei, Rugăciunea proorocului Avacum, Cântarea proorocului Isaia, Rugăciunea lui Iona proorocul, Cântarea celor trei tineri, Cântarea Născătoarei de Dumnezeu și alte rugăciuni creștinești. La sfârșit este Pashalia pe 50 de ani, începând cu anul 1694.

Din dedicația acestei cărți vedem împlinirea gândului lui Antim de a da sfintele slujbe pe limba românească, precum și destinația cărții „nu numai preoților ci și pravoslavnicilor, ca să poată învăța carte după ea“. La fel, aceasta avea să se împartă în dar, pentru „mai mult folosul și înțelesul celor ce vor citi“. Chiar dacă propriu-zis Psaltirea nu se folosește la toate cele șapte Laude sau la Sfintele Taine, toate slujbele conțin în rânduiala lor, psalmi în întregime sau fragmente din psalmi. Într-adevăr, toate Laudele, care culminează cu Sfânta Liturghie, cuprind cei mai frumoși psalmi, cei mai instructivi și plini de învățături sfinte. Psaltirea este nelipsită din slujbele Bisericii, înveselind sărbătorile și „luminând mintea credincioșilor cu lumina cunoștinței de Dumnezeu“. Prin editarea Psaltirii în românește, credincioșii au consolidat unitatea graiului străbun și al credinței celei drepte, împlinind în felul acesta, testamentul Mântuitorului „ca toți să fie una“ (Ioan 17, 21).

5. În 1696 apărea la Sibiu un Ceaslovăț, „care are întru sine: Slujba de Noapte și de zi“. În prefața semnată de popa Kyriac Tipograful vedem că această carte „ce se cheamă Ceaslovăț“, este „de pre limbă slovenească izvodit pre limbă românească… pre înțelesul și celor ne-înțelegători“, dar și importanța celor șapte Laude cu care Sfânta Biserică se înfrumusețează în toate zilele și „să laudă Dumnezău“.

6. La tipografia din Mânăstirea Snagov, apare în 1696, Orânduiala slujbei Sfinților Constantin și Elena, în limba slavonă, sub formă de broșură, ce cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei și Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum și Paraclisul Sfinților Împărați Constantin și Elena și un canon de rugăciune către aceștia. Rugăciunile sunt în limba slavonă iar prefața, tipicul, Paremiile, Apostolul, Evanghelia și Sinaxarul sunt în românește. Această carte, tipărită de Mihai Istvanovici, reprezintă un bine meritat omagiu adus lui Vodă Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar avea ca scop și întărirea în popor a cinstirii sfinților, în care unii influențați de calvinism, nu credeau, după cum afirmă Părintele Niculae Șerbănescu.

7. Tot la Snagov, 1697 apare un Antologhion, tipărit de Antim în limba greacă. Această carte este foarte voluminoasă, circa 2100 pagini și cuprinde „nu numai serviciile ce se găsesc acum în Antologie, ci și toată Psaltirea cu Octoihul, Orologiul și Pendicostarul. Încă și prea folositorul Triod, și în genere vorbind tot serviciul de peste tot anul întreg și fără lipsă“. În „Antologie“ erau incluse slujbele care se cântă după rânduială la unul sau la mai mulți sfinți, stihiri podobnice în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, Apostolii și Evangeliile la Sfântul Maslu, Cele trei Sfinte Liturghii etc. C. Erbiceanu este de părere că acest „Antologiu“ este de mare preț, pentru că ne demonstrează cum în acea perioadă, Ortodoxia a fost susținută de români cu bani, cărți și adăpost de tot felul. În prefață, ieromonahul Galaction Vidale, egumenul Marii Lavre din Sfântul Munte Athos, laudă calitățile cu care era înzestrat Brâncoveanu: „darnic peste măsură“, „bogat ca nimeni altul“, „reprezenta în toată splendoarea ei Domnia țării și față de vecini și față de turci“.

8. Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie este tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în același an, 1697, în limba română, pentru a face înțeles cuvântul Domnului pentru cei ce veneau la Biserică. Prin această carte se întărește și mai mult obiceiul ce se formase deja, ca la sfintele slujbe Evanghelia și Apostolul să se citească în românește. Cuprinsul este la fel cu cel al Evangheliei imprimate la București în 1693, împărțit pe „capete“, însă limba este puțin îmbunătățită, după cum se poate vedea în titlul cărții: „acum a doua oară tipărită și diortosită mai cu multă nevoință“.

9. Mineele, pe cele 12 luni, se tipăresc la Buzău, în 1698, pentru prima dată la noi. În foaia de titlu se precizează că Mineele aveau „tipicul, paremiile și sinaxariul pre limba rumânească“, restul fiind în slavonă, „însuși episcopul Buzăului chir Mitrofan fiind tipograf“. Mineiul pe luna septembrie avea la început, după foaia de titlu, o „Precuvântare“ a mitropolitului Teodosie către Constantin Brâncoveanu, iar la sfârșit două „înștiințări“ ale lui Mitrofan, în care cerea iertare pentru greșelile de tipar și arăta că traducerea din grecește aparține lui Radu Greceanu.

În Precuvântare, Teodosie se plânge de greutățile întâmpinate la traducere, de efortul considerabil pe care îl depun tălmăcitorii și de lipsa unor asemenea cărți de cult: „Iată ascuțita socoteală a Măriei tale nu numai lipsa acestora ci și tulburarea ce era mai înainte în beserici au potolit, pentru că era învățăturile tipicului și ale orânduialelor la Minei scrise cu mâna pre limba slavonească, iară preoții noștri de pre la sate nicidecum înțelegând limba aceia, orânduialele besericii nu să făcea deplin, nici viețile sfinților să citia, ascultătorii neînțelegând…“. Și traducătorul, Radu Greceanu, mărturisește: „cu greu iaste a tălmăci neștine singur, ales despre limba elinească spre cea rumânească. Că sunt cuvinte elinești și vorbe despre locuri, care unele nici la lexicoane nu să află…. Iară eu am iscodit și în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvânt ca să nu dea întru înțelegerea limbii noastre cei rumânești“.

10. În 1699, la Buzău, episcopul Mitrofan dă la lumină un Evhologhion „adică Molitvenic carele cuprinde întru sine toată treaba Besearecii ce să cuvine Preoților…“. Acesta avea tipicul în românește și rugăciunile în slavonă, iar ca rânduială nouă, acum apare Canonul la ieșirea sufletului. Din prefața cărții reținem că autorul a tipărit-o cu toate învățăturile românești pentru înțelegerea tuturor, deoarece „cărțile mai dinainte tipărite nu sunt cu tipicul românesc“.

11. Tot la Buzău, în 1700, apare un Octoih, care cuprinde indicațiile de tipic în românește însă textul troparelor este în slavonă. În prefață, episcopul Mitrofan laudă calitățile voievodului Constantin Brâncoveanu, mulțumindu-i pentru dorința de a tipări, după cele 12 Minee, a Octoihului, care ne învrednicește prin cele 8 glasuri „ce se cântă în toate săptămânile adică dela acesta al șaptelea veacu, la al optulea și deapururea veacu să ajungem“. Acest volum cuprinde mai multe gravuri mari și mici, precum și alte ornamente.

12. În același an episcopul Mitrofan tipărește Triodul slavo-român, cuprinzând doar îndrumările de tipic și textele din Sfânta Scriptură în românește.

13. La Snagov, tot în același timp, Antim dă la tipar în limba greacă Psaltirea proorocului și împăratului David „întâia oară din nou tipărită în acest format“. În cuprinsul său, după cele 20 de catisme se află Psalmul lui David când s-a luptat cu Goliat, Cântarea lui Moisi și celelalte, apoi rugăciuni creștinești de dimineață și la culcare, și după cinarea cea mică. Fiecare pagină a cărții e încadrată de același model de chenar, iar din loc în loc se întâlnesc podoabe frumoase, lucrate în peniță. Scopul imprimării acestei cărți îl aflăm din titlu: „spre obșteasca întrebuințare a Bisericilor lui Hristos și spre folosul ortodocșilor“.

14. La Buzău, în 1701, apare un Penticostar slavo-român „pren osârdiia și pren nevoința a iubitorului de ostenele: Mitrofan, Episcopul de Buzău“, cuprinzând tipicul, paremiile și sinaxarul în românește, iar restul în slavonă.

15. În același an, tot la Buzău apare Psaltirea în limba română, cu osteneala aceluiași Mitrofan, care spune în prefață că „tot felul de doftorie sufletească în Psalmi să încue, ca întru o vistierie prea bogată, pentru carele mare cinste și laudă în beserica lui Dumnezeu are Psaltirea“.

16. În 1702, la Buzău, episcopul Mitrofan dă la tipar Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a sfântului Ioan Zlatoust a Marelui Vasilie și a sfântului Grigorie dvoeslov, care iaste Prejdesștenie. Care acum de nou s-au tipărit, și în lumină s-au dat, întru folosul tuturor preoților și diaconilor, ca să poată pre lesne a sluji cum să cade pre rânduiala ei, den izvoadele Grecești, Tipicul pre limba Rumânească, din porunca, și osârdia împreună și toată cheltuiala a prea cinstitului, jupân Șerban Cantacuzino vel păharnicul…“. La sfârșitul celor Trei Sfinte Liturghii se află o „învățătură către preoți“, despre modul cum trebuie să slujească Sfânta Liturghie, apoi o notă prin care se arată că s-a tipărit această carte „pre nevoința și multa osteneală a lui Mitrofan, Episcopul Buzăului“.

17. La București, în 1702, Antim tipărește în grecește „Slujba cuvioasei maicii noastre Matrona Hiopolita, ce se sărbătorește la 20 octombrie, sub formă de broșură, cuprinzând 10 foi.

18. În 1703 se tipărește, în limba greacă, Explicarea și Slujba la Sfințirea Bisericii, „spre a se împărți în dar Arhiereilor…, în Bucureștii Ungrovlahiei, de Antim ieromonachul din Iviria“. Este prima carte pentru arhierei tipărită în această epocă și conține rânduiala slujbei sfințirii bisericii, cu toate explicațiile de tipic necesare și cu explicarea semnelor ce însoțesc această slujbă. Dedicația aparține fostului Mitropolit al Sofiei Auxențiu, pentru Patriarhul Ecumenic Gavriil.

19. În același an la București, ieromonahul Antim Ivireanul tipărește un Ceaslov slavo-român. Cuprinsul este identic cu cel de astăzi. De la Miezonoptică (p. 3) și până la Bogorodnice (Troparele Născătoarei de Dumnezeu) (p. 511), rugăciunile și troparele sunt în slavonă, iar rânduielile de tipic, în limba română. Începând cu Slujba cântării Acatistului și până la sfârșit, totul este în românește.

20. Această ultimă parte din Ceaslovul mai sus amintit, Antim o tipărește separat, cu titlul: Acatistul și cu alte rugăciuni de folos, spre a veni în ajutorul credincioșilor care doreau să audă în limba lor, ca să înțeleagă, unele rugăciuni mai des folosite. În afară de Acatistul Maicii Domnului, cartea mai cuprinde: Canon de umilință către Domnul nostru Iisus Hristos, Canon de rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Canon de rugăciune către îngerul păzitor al vieții omului, Slujba Precestaniei, Canon de rugăciune către puterile cerești și către toți sfinții, Exapsalmul, Cinul de seară și Crezul.

21. La Buzău, în 1704, episcopul Damaschin retipărește Apostolul în românește, după ediția de la București din 1683.

22. În 1705, la București, Antim, Episcop de Râmnic acum, tipărește Slujba celui întru sfinți părintelui nostru Visarion, Arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni, în limba greacă, în format mic, cuprinzând 26 de pagini. Din prefață reiese că s-a tipărit cu cheltuiala egumenului mănăstirii Nucet, Ignatie, iar îngrijirea și corectarea s-a făcut de Mitrofan Gregoras.

23. Tot în 1705, dar la Râmnic, episcopul Antim, spre a veni în ajutorul bisericilor care simțeau lipsa cărților de slujbă de peste an, dă la lumină, pentru prima dată în românește, un Atologhion, care cuprinde rânduiala slujbelor la sfinții mai importanți, la Praznicele Împărătești și la Praznicele Maicii Domnului, așezate pe două coloane peste toate cele 406 pagini. Pe ultima foaie, după iertarea pe care tipograful o cere pentru greșeli, ni se spune că Antologhionul s-a tipărit „prin osteneala iubitorului de Dumnezeu Kyr Antim Ivireanul, Episcopul Râmnicului“.

24. În 1706, la Râmnic, apare „Adunare Slujbei, a Adormirei Născătoarei de Dumnezeu cu Paraclisul cel de obște și cu Canoanele Osmoglasnicului ce se cântă sâmbetele…“, dat la tipar de Mihail Iștvanovici, ucenicul lui Antim. Această Adunare conține Vecernia Mică, Paraclisul Maicii Domului, Vecernia Mare, Utrenia, Sfânta Liturghie, Rânduiala Polieleului, toate la Slujba Adormirii Maicii Domului, la care tipicul, paremiile, Apostolul, Evanghelia și Sinaxarul sunt în limba română, iar celelalte cântări în slavonă. În continuare se află Canoanele sâmbetelor, așezate pe glasuri.

25.Tot acum, apare și Evhologhionul, lucrat de Mihail Iștvanovici, după o traducere din grecește a vlădicăi Antim. Tabla de materii enumeră toate rânduielile unui Molitfelnic, dar cartea începe cu Rânduiala Proscomidiei, continuă cu rugăciunile citite de preot la Vecernie și Utrenie (întocmai ca în Liturghierul de la Buzău din 1702), apoi cu slujba celor trei Liturghii și Otpusturile. Până aici este în realitate un Liturghier, iar în continuare cuprinde Tainele și Ierurgiile întocmai ca un Molitfelnic. De fapt, aceste două părți au paginație proprie, după cum afirmă părintele Braniște. Din însemnarea de la sfârșitul acestei cărți aflăm că Antim a folosit pentru traducere textul Molitfelnicului grecesc, până acum, fiind folosite doar traduceri din slavonă. În cuprinsul cărții se găsesc gravuri, frontispicii și podoabe finale, cu gust lucrate, iar cheltuiala toată a fost suportată de Antim Ivireanul.

26. Continuând șirul cărților liturgice, tipografia de la Râmnic scoate în 1706 „spre cea de obște a Besearecilor lui Hristos trebuință și al pravoslavnicilor folos“, Octoihos adică Osmoglasnic, în două coloane, cu negru și roșu, textul fiind slavonesc, iar explicațiile în românește. Cuprinsul este rânduit astfel: Octoihul propriu-zis, Slujba zilelor de peste săptămână, Începutul Svetealnelor, a Văscresnelor și Samoglasnicele stihiri după Evangheliile celor 11 văscresne.

27. La Târgoviște, în 1709, apare „Carte de peste tot anul cuprinzând fără lipsă tot serviciul bisericesc“, în limba greacă, închinată de către Antim Patriarhului ecumenic Atanasie. Această voluminoasă carte (circa 1600 pagini) cuprinde: Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul, Exapostilariile, Evangheliile Utreniei, Paraclisul Maicii Domnului, Antologhion, Slujbe la sfinți, Triodul, Penticostarul, Cele trei Sfinte Liturghii etc.

28. În septembrie 1710, Mitropolitul Antim tipărește la Târgoviște, în grecește, Slujba Sfintei Ecaterina, împreună cu Proschinitarul Sfântului Munte Sinai. Tiparul Slujbei este cu două culori, iar în loc de Sinaxar este trecută Viața Sfintei Ecaterina, pe larg.

29. Tot în 1710, la Târgoviște, se tipărește o nouă ediție a Psaltirii în românește, de această dată „cu osteneala și diortoseala lui Gheorghe Radovici“, dar sub supravegherea lui Antim. La sfârșitul cărții este adăugat „Polieleu ce se cântă la toate praznicele împărătește și la sfinții cei mari“, adică psalmii 134 și 135, în limba slavonă „pentru darea îndămâna cântării“.

30. În 1712, tot la Târgoviște, se tipărește pentru prima dată în românește Octoihul „spre înțelegerea de obște“. Acesta apare cu cheltuiala Mitropolitului Antim „prin osârdia și osteneala lui Gheorghe Radovici“. Textul slujbelor de peste săptămână a celor opt glasuri este tipărit cu două culori, câte 26 de rânduri pe pagină, iar scopul tipăririi acestei cărți reiese din prefața sa: „pentru ca să poată și ciata bisericiască și copiii creștinilor cari să nevoiascu la învățătura Scripturii să o câștige prea lesne…“.

31. Pentru a împlini nevoia slujitorilor și credincioșilor români, din ce în ce mai simțită, de a înțelege ceea ce se citește în biserică, Antim a tradus și a dat la tipar în 1713, cu a sa cheltuială Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii. Este o nouă ediție a primei părți a Evhologhionului din 1706.

32. Pentru nevoile bisericilor din țară, Antim dă în 1713 un Catavasier în limbile slavonă, română și greacă. În prefața închinată de Gh. Radovici Mitropolitului Antim, se arată că această carte a fost dată la tipar „pentru ca cei ce vor să cânte, să nu cânte cântece curvești și drăcești, ci să cânte catavasiile și canoanele și irmoasele acestea ce cuprinde această cărticică“. Cartea cuprinde Catavasii la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Bobotează, Florii, Paști, Înălțare, Catavasiile Născătoarei de Dumnezeu, Podobiile glasurilor, Sinaxarul, Rânduiala Utreniei, a Sfintei Liturghii ș.a. Cântările sunt în slavonă, iar indicațiile de tipic în limba română. După acestea, cuprinsul se repetă, însă acum cântările sunt în greacă, scrise cu litere chirilice, iar tipicul este tot în românește.

33. În același timp, Gh. Radovici tipărește „a doua oară acum“, cu cheltuiala lui Antim, un Evhologhion , adică Molitfelnic, în românește, care este de fapt o reeditare a celui din 1706.

34. În timpul domniei lui Ștefan Cantacuzino, Gh. Radovici tipărește la Târgoviște, în 1714, cu binecuvântarea Mitropolitului Antim, un Ceaslov slavo-român în care cântările, psalmii și altele sunt în slavonește, iar indicațiile de tipic, Paraclisul și Sinaxarul în românește. Acesta cuprinde: Rânduiala Vecerniei, a Utrănii, Ceasurile, Blajeniile, Obedenița, Pavecernițele, Polunoșnițele, Troparele, Ceasurile Paștelor, Paraclisul Maicii Domnului, Sinaxarul etc. După cum vedem, Laudele nu sunt așezate în ordinea săvârșirii lor, ci amestecat.

35. În același an, Gh. Radovici, cu îndemnul lui Antim, tipărește un Catavasier, „cu alte trebuincioase cântări ce se cântă peste tot anul, acum întâi tălmăcit pre limba rumânească“. Acesta cuprinde: Catavasii de peste tot anul cu Hvalite, tropare și condace, slavele cu tropare și condace la sărbătorile mari, rânduiala Utreniei, rânduiala celor trei Sfinte Liturghii, Polieleul cu mărimurile, cântări veselitoare ce se cântă la anaforă și la masă, podobiile glasurilor, Paraclisul Maicii Domnului, toate în limba română. Prefața este semnată de Filotei, protopsaltul Mitropoliei, cu a cărui „usârdie și nevoință“ s-a tipărit cartea de față. El îndeamnă pe toți să se bucure că acum au cărți pe limba și înțelesul lor.

36. În 1715, Mitropolitul Antim, cu a sa cheltuială, dă la tipar un Ceasoslov, „acum întâi tălmăcit în limba rumânească…“. După dedicația, iscălită de „smeritul Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Antim“ și adresată domnitorului, urmează tabla de materii a cărții, care, cu puține modificări, este identică cu cea a Ceaslovului actual. De aici aflăm că Ceasoslovul conține următoarele: Molitve de mulțumire după scularea din somn, Polunoștnița de peste toate zilele, Polunoștnița sâmbetei, Polunoștnița duminicii, Slujba Utrenii, Cântări troicinice, Cântările lui Moise, Svetilnele pe opt glasuri, Svetilele săptămânii, Hvalitele, Ceasurile I, III, VI, Obednița, Slujba mai înainte de masă și după masă, Slujba Înălțării Panaghiei, Ceasul al IX-lea, Slujba Vecerniei, Rugăciunea mesei (care acum se află înainte de Slujba Panaghiei), Pavecernița mică și cea mare, Sinaxarul (care astăzi se află la sfârșitul Ceaslovului) și celelalte.

37. Alături de acest Ceasoslov, Antim a pus să se tipărească, în limba română și un Catavasier, care are același cuprins, cu cel din 1714.

Din înșiruirea cărților liturgice făcute mai sus, putem vedea evoluția limbii române în slujirea liturgică. Știm că înainte de această perioadă, Sfânta Evanghelie și Apostolul se citeau în românește, de aceea nu vom mai face referire la aceste cărți. Limba română, în Biserică nu putea fi împiedicată din progresul firesc în care se afirma. S-au ivit totuși, chiar în această epocă, unele dificultăți. Traducerea, în special a Liturghierului și a Sfintei Evanghelii, cerea o adecvare perfectă a limbii românești la originalul grecesc. Orice alunecare putea aduce grave urmări, de care Patriarhul Dositei al Ierusalimului îl avertizase pe Atanasie Anghel în 1698. Pricina era „puținătatea și îngustimea limbii române căreia îi lipsea vocabularul și excepționalele mijloace de expresie ale limbii grecești“.

La examinarea canonică a lui Atanasie Anghel, Dositei al Ierusalimului împreună cu Teodosie, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, au întocmit un „îndreptar dogmatic, liturgic și canonic“ în care se arată că preoții „vor ceti Evanghelia, vor face Cazanie, vor spune rugăciunile atât la biserici cât și la pogribanii în limba poporului“, adică pe limba românească. În schimb „cântările și Liturghia, slujba Bisearicii, adecăte Ohtaiul, Miniaele și alalte cărți ce se cântă Duminicile și Sărbătorile și slujba de toate zilele“ se vor face neapărat slavonește „iar nu romăniaște sau într-alt chip“.

După atâtea opreliști, pentru a se tipări întreaga Liturghie în Românește, va fi nevoie de toată iscusința lui Antim Ivireanul, care strecoară Liturghierul în cuprinsul Evhologhionului tipărit la Râmnic, în 1706 probabil cu îngăduința bătrânului Teodosie. Într-adevăr a fost meritul marilor vlădici Teodosie, Mitrofan și Antim, precedați de Varlaam și Dosoftei în Moldova, că nu s-a oprit din drum și, cu sprijinul acordat de Șerban Cantacuzino, dar mai ales de Constantin Brâncoveanu, ajutați și de câțiva învățați și harnici cărturari, au continuat să lupte pentru cât mai multe și mai izbutite tălmăciri în limba țării.

Dacă pentru preoți, cărțile în limba română apar primele, în 1706, din această listă putem vedea că, pentru strană cărțile liturgice românești apar mult mai târziu, Octoihul în 1712, Catavasierul în 1714, Ceaslovul abia în 1715, restul rămânând în continuare bilingve: Triod, Minee, Penticostar. Excepție face Psaltirea, tipărită în românește, în 1694, deoarece până acum existau câteva traduceri ale Sfintei Scripturi. Trebuie să spunem câteva cuvinte despre Antologhion, carte care astăzi se folosește foarte rar sau chiar de loc. Prin tipărirea Antologhionului, în 1705 se asigura și stranei textele slujbelor la sărbători și la sfinți aleși, în românește, deoarece în Minee nu existau încă aceste slujbe traduse, ci doar explicațiile de tipic. Tipărirea următorului Antologhion, în 1709, dedicat Patriarhului Ecumenic Atanasie era destinat în special teritoriilor de sub jurisdicția sa, unde se slujea în grecește și mai puțin pentru țara noastră, aici fiind în circulație cel românesc, din 1705. Din faptul că în 1715 s-a retipărit Catavasierul, la numai un an de la apariția primului de acest fel, în limba română, ne putem da seama de succesul care l-a avut această carte, devenind în scurt timp, alături de Ceaslov, cea mai folosită carte a stranei. La bisericile de parohie, unde slujbele se săvârșeau doar duminica și la sărbători, acest Catavasier a ajuns să fie cea mai folosită carte de către cântăreții din strană.

Dintre rânduielile slujbelor unor sfinți, putem vedea că în afară de extrasul, în românește, din Ceaslovul de la 1703, restul slujbelor sunt în limba greacă, iar una în slavonă. Chiar dacă acestea au fost tipărite „să se cânte la ziua sfinților, unde va fi hramul, sau și aiurea la alte biserici, când va fi voia eclisiarhului sau paraclis sau pavecernițe“, credem că acestea vor fi fost traduse în românește și incluse în noile ediții ale Mineelor. Cert este că, la început acestea au fost destinate doar mănăstirilor unde se desfășurau slujbele zilnic, precum și la catedrale și bisericile domnești care aveau regim de mănăstire.

Dintre cărțile liturgice, destinate altor popoare amintim:

1.Trei Sfinte Liturghii, „tipărite acum pentru întâia oară grecește și arăbește“ în anul 1701, la Snagov. Cartea este tipărită cu negru și roșu, pe două coloane, stânga grecește și dreapta arabă, iar pe verso titlului se află stema țării românești. În prefață, Patriarhul Atanasie al Antiohiei arată greutatea pe care o întâmpină preoții din țara sa, din cauza lipsei cărților de slujbă și laudă sârguința lui Antim, ieromonahul din Iviria, care a săpat literele arabe și a tipărit cartea. Volumul cuprinde rânduiala Sfintei Liturghii după tipicul Bisericii Ortodoxe în limba greacă și arabă, iar rugăciunile pentru împărtășire, numai în arabă.

2.Un Ceaslov „tipărit pentru întâia oară în grecește și arăbește după cererea și cu îngrijirea Preasfințitului Părinte Athanasie“. După titlul și stema Țării Românești, urmează o scrisoare a lui Atanasie, către Constantin Brâncoveanu, în care îi mulțumește pentru acest dar făcut celor din țara sa, apoi o altă scrisoare a aceluiași, către preoții ortodocși arabi, în care îi îndeamnă să se roage pentru voievodul muntean. În continuare începe textul Ceaslovului numai în arabă, apoi Minologhionul și Troparele de peste an, pe două coloane, grecește și arăbește și la sfârșit rugăciuni doar în arabă. Traducerea Ceaslovului în arabă s-a făcut de către Patriarhul Eftimie, când era episcop de Alep.

3. Psaltirea arabă, tipărită „acum în urmă în Alepul cel apărat, cel bine păzit, în anul de la Hristos 1706, conține cei 150 de psalmi, grupați în 20 de catisme, urmați de 10 cântece. Când s-a desființat tipografia de la Snagov, partea arabă a fost dată de Brâncoveanu Patriarhului Atanasie al Antiohiei, care a instalat-o la Alep. Printre cărțile tipărite aici, se numără și această Psaltire, care conține după foaia de titlu, stema lui Constantin Brâncoveanu, încadrată de inițialele acestuia și ale lui Antim, semn că și aceștia au sprijinit tipărirea cărții.

4. Liturghier georgian „tipărit la Tiflis (Tbilisi) de mâna tipografului Michail Stefane-șvili (Stefanovici), ungro-vlah, în anul de la Hristos 1710“. Acest Mihail Stefanovici, după ce a imprimat mai multe cărți, alături de dascălul său, Mitropolitul Antim, este trimis de acesta în Georgia, unde înființează prima tipografie a acestei țări, la Tbilisi. Aici tipărește mai multe cărți, printre care și acest Liturghier, care conține cele trei Sfinte Liturghii cunoscute, precum și serviciul hirotoniei. La începutul cărții se află stema clanului Bagratizilor ce au domnit asupra Georgiei și un portret al regelui Wachtang VI, iar la sfârșit, un epilog în care regele spune: „am chemat din Valachia un tipograf și am întocmit o tipografie… spre educația fiilor și a fiicelor mele“. Constantin Brâncoveanu a purtat grijă imprimării de cărți liturgice și pentru nevoile creștinilor de dincolo de hotarele țării sale, după cum am văzut în descrierea cărților de mai sus, nu numai prin apariția Liturghierului și Ceaslovului, ci și prin înființarea tipografiilor arabă și georgiană, din Alep și Tbilisi. Cea dintâi, trimisă la Alep, prin fostul patriarh de Antiohia, Atanasie IV Dabbas și-a început activitatea în 1706, imprimând Psaltirea și continuând cu alte cărți. Cea de-a doua, care a fost dăruită de voievodul muntean, regelui Wahtang al IV-lea, dă la lumină în 1710 un Liturghier georgian alături de alte cărți de cult. Pe multe din aceste cărți era stema Țării Românești, „mărturie discretă a expansiunii culturale brâncovenești până în cele mai îndepărtate ținuturi ale Răsăritului Ortodox“.

Tipărirea cărților liturgice, în vremea lui Brâncoveanu, pe întreg cuprinsul Țării Românești, circulația lor în Moldova cea mare și în Ardeal, precum și trimiterea de cărți grecești și arabe și împrumutarea celor două tipografii la Alep și Tbilisi, vădesc năzuința marelui domnitor Constantin Brâncoveanu de a face din Țara Românească „o luminoasă vatră de cultură și un puternic far de însuflețire ortodoxă“.

Capitolul 3

Sfânta Liturghie

Una din datoriile și formele de exprimare a conștiinței credincioșilor este participarea la Sfânta Liturghie, care reprezintă pentru Ortodoxie, cea mai importantă dintre toate unitățile componente ale cultului divin, adică dintre Sfintele Slujbe ale Bisericii noastre. După cum jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost centrul activității Sale răscumpărătoare dar și faptul cel mai de seamă din istoria mântuirii lumii, tot așa Sfânta Liturghie, care actualizează acea Jertfă, este temelia și, totodată, centrul întregului cult ortodox.

Dacă cele șapte Laude constituie o introducere la slujba Sfintei Liturghii, mai toate Tainele și ierurgiile stau în legătură directă sau indirectă cu Sfânta Liturghie. Astfel, unele din ele se săvârșesc chiar în cursul Liturghiei, rânduiala altora este indisolubil împletită cu aceasta, iar altele, se săvârșesc fie înainte de Liturghie, fie după ea. Împrejurul Sfintei Liturghii gravitează și se grupează toate formele și manifestările mai de seamă ale cultului ortodox, care-și întemeiază puterea și efectele sale sfințitoare pe Jertfa Mântuitorului, actualizată în Liturghie.

Săvârșirea Sfintei Liturghii urmărește sfințirea Darurilor de Jertfă, precum și sfințirea credincioșilor prin împărtășirea lor cu Sfintele Taine. Liturghia este singura slujbă de origine divină, căci nu se numără între cele șapte Laude, care au origine omenească, fiind instituite de Biserică. Fiind conștient că slujba Jertfei Legii celei Noi a fost săvârșită pentru prima dată de Mântuitorul la Cina cea de Taină și mânat de credința că prin Sfânta Liturghie se aduce în Biserică, o Jertfă adevărată și reală, Mitropolitul Antim Ivireanul îi îndemna pe preoții de sub ascultarea sa, să săvârșească Sfânta Liturghie cu frică, pentru ca mila lui Dumnezeu să se reverse peste toți credincioșii: „…și făcând jărtva cea fără de sânge cu frică, și cu inimă umilită pentru ca să se arate îndurătoriul Dumnezeu milostiv și politiei și tot nărodului“.

Biserica și lucrările ei întru slava lui Dumnezeu, statornicite de o practică străveche de-a lungul orelor zilei și ale nopții, măsura timpul vieții de la Curte și ritma activitățile care o compuneau. Astfel timpul liturgic se bucura de multă considerație în spațiul public cât și în viața privată a Domnului. Paul de Alep, curiosul arhidiacon din Siria, constatând evlavia boierilor din Țara Românească, își nota că dregătorii „în toate diminețile de peste an, se duc la biserica Curții de asistă la Utrenie, după aceia se urcă la Beiu și formează un Divan pentru sentințe și judecăți, apoi se coboară la Liturghie și nu părăsesc biserica până aproape de amiază, când pleacă la prânz. Acesta este traiul lor în tot cursul anului“.

Ședințele Divanului se țineau în fiecare zi sau aproape în fiecare zi în afara zilelor de sărbătoare și de duminică, cea de sâmbătă fiind consacrată judecării tâlharilor. Tot la Dimitrie Cantemir găsim menționat că divanul se aduna „de trei sau patru ori pe săptămână“, în afara postului mare. La începutul secolului al XVIII-lea divanul se întrunea numai de două ori pe săptămână. Nu știm exact cât timp ținea ședința divanului. După ce asistau la Utrenie, boierii „urcau la domn“ împreună cu mitropolitul și cu episcopii, unde împricinații erau strigați „după catastif“. Domnul asculta mai întâi părerile boierilor, apoi pe împricinați și-l întreba pe Mitropolit ce pedeapsă se cuvine celui vinovat după legile civile și bisericești, hotărând singur asupra sentinței.

În acest timp, în biserică se putea continua cu rânduiala ceasurilor sau se opreau citirile până coborau membrii divanului să asculte Sf. Liturghie. „De îndată ce se aude că bate ceasul de amiază“ se duceau să prânzească, urmând ca în altă zi, să se ocupe de cei ce nu apucaseră să fie judecați.

Un program asemănător cu cel al divanului de odinioară a rămas în uz, în zilele noastre, doar la deschiderea lucrărilor Sfântului Sinod, când toți ierarhii participă la Sfânta Liturghie, apoi îl așteaptă pe președintele Sfântului Sinod, Prea Fericitul Părinte Patriarh, care asistă la Tedeum-ul pentru deschiderea lucrărilor Sinodului, apoi se retrag toți în Sala Sinodală pentru a discuta problemele propuse în catastif. În cele două sau trei zile de desfășurare a lucrărilor Sfântului Sinod, ierarhii urmează același program: asistă la Sfânta Liturghie arhierească, apoi discută „pricinile“, iar la amiază „merg să prânzească“.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, prezența dregătorilor la Utrenie înainte de ședințele divanului se făcea din propria convingere, nu din vreo constrângere sau respect față de Domn. Voievodul trebuia să fie primul care să se supună acestui regim foarte riguros și sever, după cum afirma francezul De la Croix.

Prezența voievodului la Sfânta Liturghie era o etalare publică a convingerilor private dar și pretextul unui spectacol dominat de ceremonial. Această participare începea din momentul intrării domnitorului în biserică, unde se comporta ca în prezența lui Dumnezeu, așa cum spune una din ecteniile rostite de preot: „cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu“. Voievodul era conștient că în acel moment, toată grija cea lumească trebuia lepădată, cum îl îndemna cântarea heruvicului. Ceilalți participanți la sfintele slujbe erau constrânși și de prezența domnului, deoarece nu îndrăzneau să facă tulburare în biserică, atunci când era acesta de față. Domnitorul rămânea în biserică pe tot parcursul desfășurării Sfintei Liturghii, ceea ce astăzi nu se întâmplă, dar „este de dorit“. Acesta, la sărbătorile mari, avea de făcut și câteva gesturi liturgice, mai deosebite, de aceea putem afirma că prezența domnitorului la Sfânta Liturghie făcea parte din rânduiala acesteia. Gesturile și mișcările voievodului au rămas notate de C. Erbiceanu. Odată cu „răcirea“ credinței în rândul familiilor domnitoare, aceștia nu mai participau la sfintele slujbe, iar gesturile pe care le făcea domnitorul, au fost scoase din tipicul slujbelor.

Tronul voievodului înalt și aurit cum îl descrie Paul de Alep, pe cel din Biserica Domnească din Târgoviște, domina interiorul naosului și era la fel de impunător ca și veșmintele somptuoase ale Domnului. Fiecare venire și plecare a Domnului la slujirea Sfintei Liturghii într-una din bisericile sau mănăstirile din oraș sau chiar din afara orașului (de obicei cu prilejul hramurilor), erau însoțite de mare alai și desfășurate cu toată pompa.

Participarea Domnului la Sfintele Liturghii, dădea un plus de strălucire slujbelor. Erau prezenți și înalți ierarhi ai Răsăritului Ortodox, pe care îi vom afla mai mereu în refugiu sau în ospeție, prin capitalele Țărilor Române. Zilele când acești înalți prelați rezidau la Iași, Târgoviște, ori la București, făceau ca centrul de greutate al Ortodoxiei să se transfere simbolic în Cetățile de Scaun valahe sau moldovenești. Aceste evenimente sporeau strălucirea prinților care puteau avea asemenea musafiri și le consolidau faima. Ceremoniile religioase din zilele de duminică sau la marile sărbători, oficiate de acești ierarhi, deveneau niște veritabile evenimente ecleziastice care se transformau chiar în repere pentru istorie. Din aceste ceremonii liturgice nu ne-au rămas prea multe mărturii scrise referitoare la rânduiala slujbelor sau la unele momente din tipul acestor slujbe. Cele mai multe referiri le avem cu privire la fastul ceremoniilor ce înmănuncheau asemenea participanți, care putea egala fastul obișnuit la Curtea bizantină.

Doar la Moscova mai putea fi admirat asemenea fast la Curtea Țarului, precum și splendoarea serviciului divin oficiat de Patriarhul Moscovei, împreună cu cel al Alexandriei și al Antiohiei. Exista chiar o rivalitate între ceremoniile laice, dar și cele religioase de la Curtea Domnească din București și cele din jurul țarilor ruși, continuatori, și ei, ai tradiției vechi bizantine. Ritul liturgic rusesc a adăugat la cultul bizantin și particularități naționale sau locale, ca „produs al geniului evlaviei ruse“.

La Curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, protector și dăruitor generos al Ortodoxiei, asemenea vizite intrau între lucrurile obișnuite. S-a întâmplat, nu o dată, ca la București să se afle în același timp, două sau chiar trei personalități din primul rang al Ierarhilor orientali.

În anul al doaozecilea al prea luminatului domn, Bucureștiul îi adăpostea concomitent pe Gherasim, patriarh al Alexandriei și pe Hrisant Nottaras, patriarh al Ierusalimului. Au fost câteva sărbători pe care cei doi înalți ierarhi, „unul slab și bătrân foarte dă firea trupească, celălat învățat peste măsură, le-au făcut la București“. Și ca să să facă mai mare parisie, zice Radu Greceanu, Vodă Brâncoveanu i-a invitat pe amândoi să slujească Sfânta Liturghie la frumoasa și minunata mănăstire a lui Sfeti Gheorghe. Lângă ei, alți patru arhierei: Climent Udriianul, Avxentie Sofianul, Maxim Mara Ierapoleos și Mitrofan Nisis și, evident, „mulțime dă preoți, diiaconi“. „Acolo era și domnul cu toată boierimea și alt norod mult și adunare, Care frumusețe și parisie condeiul n-o poate arăta. Sfârșind Sfânta Liturghie, părintele patriarhul al Alexandriii au făcut cazanie foarte frumoasă. După aceia ieșind din biserică, domnul dimpreună cu patriarșii și cu arhiereii, s-au suit sus în casele cele patriărșești, unde s-au și ospătat, veselindu-se atât dă minunata și frumoasa parisie ce au făcut, cât și pentru preafericiții, patriarși, căci amândoi aicea se-au întâmplat și Sfânta Liturghie dimpreună în slăvita lavră a lui Sfeti Gheorghe au săvârșit, dând mulțumită și slavă vecinicului Dumnezeu…“.

Pe lângă aceste ceremonii fastuoase, existau și oficieri ale serviciului divin rezervate doar voievodului, în lăcașe în care pătrunderea asistenței numeroase era cenzurată. Ofereau aceste oficii bisericile de curte adăpostite în incinte, care erau legate de palat printr-o pasarelă sprijinită pe un pilon, un fel de pod acoperit. Paul de Alep este cel care a văzut că voievodul putea intra nevăzut, din palat în biserică și a observat și cafasul „ferit de priviri prin niște zăbrele de lemn, unde ședea în timpul slujbei Doamna și suita ei“. Logofătul Gheorgaki, în Condica obiceiurilor vechi și noi ale curții, mărturisește că „la Sfânta Liturghie din noaptea Învierii, participa doar Domnul, Doamna cu fiii, Mitropolitul, arhiereii și boierii, despre lumea cealaltă, prostimea, cum i se spunea pe atunci, nici vorbă nu era, ea neputând să fie de față la asemenea serbări“.

Același aspect îl găsim menționat și la francezul De la Croix, într-o descriere a serbării Sfintelor Paști la Curtea Domnească din București: „Straja domnească este orânduită ca să oprească norodul care năpădește din toate părțile să vadă serbarea“. Reculegerea și rugăciunile zilnice erau posibile în astfel de condiții. Sfânta Liturghie nu putea fi „vizitată pe părți“, ci ea trebuia asumată în întregimea ei, altfel se pierdea finalitatea oficierii.

La fiecare descriere a oficierii unei Sfinte Liturghii, sirianul Paul de Alep, spune că Axionul se cânta în grecește „Άξιόν έστιν“, moment în care Domnul cobora și stătea în picioare lângă tronul său. La chinonic săruta icoanele apoi intra în Sfântul Altar „la oferirea cupei“, în timp ce suita sa îl sprijinea. Același arhidiacon observă că în Țara Românească, Sfânta Liturghie este mai lungă decât în Moldova, dar fără să facă referire la rânduială, căci la fel se săvârșea și în Muntenia și în Moldova, ci doar la fastul care întârzia finalul slujbei.

În 1702, în timpul călătoriei lordului Pagett prin Țara Românească spre Transilvania, reverendul Edmund Chishull, care făcea parte din suita acestuia, nota în jurnalul său că „slujbele lor religioase se săvârșesc fie pe limba greacă sau pe cea slavonă, deși am fost asigurat că în unele biserici este admisă și limba românească, cel puțin ei au adesea Evanghelia și alte slujbe în limba aceasta, dar Liturghia însăși, mai rar “. Chiar dacă limba română își făcuse simțită prezența în cult la acea vreme, totuși se mai cânta pentru arhiereu „mnoga leta“ – întru mulți ani, în slavonă. Mărturie stau și tipăriturile Liturghierelor bilingve de până atunci, greco-române sau slavo române, dar exista deja în uzul liturgic, Evanghelia greco-română tipărită în 1693 și cea românească din 1697, ambele scoase de ieromonahul Antim Ivireanul.

Este știut că prima traducere a Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, aparține diaconului Coresi, care a imprimat-o în 1570, la Brașov. Această traducere este însă una greoaie, plină de slavonisme, forme arhaice și termeni regionali, fără limpezime.

Mitropolitului Dosoftei al Moldovei îi datorăm cea de-a doua traducere românească a Liturghierului, care reprezintă un mare progres față de cel al lui Coresi, prin retipărirea lui la un interval atât de scurt (în 1679 prima oară și în 1683 a doua oară), cât și prin circulația acestuia peste hotarele Moldovei. Pe lângă slavonismele din vocabular, Dosoftei a încercat să îmbunătățească acest Liturghier, cu neologisme latine și neogrecești. Mitropolitul Dosoftei este cel dintâi care a tipărit toate cele trei Sfinte Liturghii, în întregime, în limba română.

Traducerea normativă și definitivă a Liturghierului românesc pentru folosul românilor de pretutindeni, este dată de Antim când era doar Episcop la Râmnic. Această traducere apare pentru prima dată în acest oraș în anul 1706, sub titlul de „ΕΎXΟΛΟΓΙΟΝ, adică M(o)l(i)tv(e)nic acum întâi într-acest chip tipărit și așezat după rânduiala celui grecesc“. Acest Evhologhion, cuprinde în partea de început Rânduiala Proscomidiei, continuând cu Rugăciunile citite de preot la Vecernie și Utrenie și apoi Slujba celor Trei Liturghii și otpusturile, fiind deci în realitate un Liturghier.

Dintr-o notă de la sfârșitul Evhologhionului tipărit la Râmnic în 1706, aflăm că pentru textul celor trei Liturghii, Antim a folosit Evhologhionul grecesc a lui Nicolae Glikis, înlocuind traducerile anterioare după cel slavonesc, iar pentru învățăturile de tipic a păstrat limba din Liturghierul slavo-român, tipărit de Mitrofan la Buzău, în 1702, însă modernizând-o, înlocuind termenii slavi, ca de exemplu: molitvă cu rugăciune, popă cu preot, spăsenie cu mântuire ș.a.

Ajuns mitropolit al Țării Românești, Antim retipărește Liturghierul său la Târgoviște în 1713, cu unele ușoare șlefuiri de limbă și cu un mic adaos de rugăciuni (pentru blagoslovenia colivei, a salciei la Florii, a cărnurilor la Paști și a strugurilor la 6 august), dar cu titlu nou care s-a păstrat până astăzi: „D(u)mnezeeștile și Sf(i)ntele Liturghii, acelor dintru sf(i)nții Părinților noștri a lui Ioan Zlataust, a lui Vasilie cel Mare și a Prejdesștenii, acum întâi tipărite…“. În această formă de îmbinare a învățăturilor de tipic, traduse din a doua jumătate a sec. XVII-lea, cu traducerea proprie pentru textul rugăciunilor și cântărilor, limba Liturghierului lui Antim atinge o treaptă de perfecțiune neîntrecută până atunci. Datorită acestei calități Liturghierul se va impune repede și se va generaliza în toate bisericile românești.

Pentru a vedea cât de apropiată este limba Liturghierului tradus de Antim, de cea definitivă din Liturghierul actual, vom arăta un exemplu al Rugăciunii Amvonului, din prima ediție a Liturghierului tipărit de Antim la Râmnic în 1706 (p. 99): „Cel ce blago(slo)vești pre ceia ce bine Te cuvintează, Doamne, și sfințești pre ceia ce nădăjduiesc întru Tine. Mântuiaște norodul Tău, și blago(slo)veaște moștenirea Ta. Plinirea Besearecii Tale păzeaște-o, sfințește pre ceia ce iubesc podoaba casei Tale. Tu pre aceia îi proslăveaște cu dumnezăiasca putearea Ta, și nu ne lăsa pre noi cei ce ne nădăjduim întru Tine. Pace lumii Tale dăruiaște, besearecilor Tale, preoților, și bun credinciosului domnului nostru (cutarele) ostașilor lui, și tot norodului Tău. Că toată darea cea bună, și tot darul desăvârșit de sus iaste, pogorând dela Tine Părintele luminilor, și Ție slavă, și mulțămită, și închinăciune îți trimitem. Părintelui, și Fiului, și Sfântului Duh, acum, și pururea, și în veacii veacilor“.

Tot în acea perioadă apare și prima Psaltichie Românească, cea a lui Filothei sin Agăi Jipei, protopsaltul Mitropoliei Ungrovlahiei, în care se găsesc și cântările celor trei Sfinte Liturghii, semn că în 1713, acestea se săvârșeau în întregime în românește, întâi la Mitropolie, apoi și la celelalte biserici. Referitor la rânduială, săvârșirea celor trei Sfinte Liturghii, ca și a celorlalte slujbe se făcea după „ordinea urmată la Constantinopol“, pe care o aflăm și în Așezământul Mănăstirii Cotroceni: „Părinții de la mănăstire pre deplin să păzească orânduiala slujbei Svintei beserici a Răsăritului, ca și la Sfeta Gora și de obște canoanele pravoslavnicii credințe să le urmeze“.

Cei mai mari ai Bisericii vegheau ca această ordine să fie păstrată pretutindeni, pentru folosul creștinilor și lauda lui Dumnezeu: „De oare ce cu mila și cu harul lui Dumnezeu cel ce vede și cunoaște de mai înainte toate, am fost sortiți să urmăm în conducerea sfintei lui Dumnezeu Biserici, avem datoria de a ne gândi necontenit la buna orânduire și așezare a sfintelor Biserici de pretutindeni; căci de spre altele, e folositor și vrednic de laudă să fie o rânduială potrivită între ele…“.

Nu puteau să se abată de la „rânduiala și datina Bisericii celei Mari“ nici preoții sau arhiereii din țările române, atunci când săvârșeau Sfânta Liturghie. Notițele călătorilor străini, fie că făceau parte sau nu din cler, sunt sărace în ceea ce privește momentele din timpul Liturghiei, deoarece erau obișnuiți și în țările lor cu aceeași rânduială. Ei erau fascinați de fastul ceremoniilor ce împodobeau această sfântă slujbă, care reprezenta și atunci centrul întregului cult liturgic. Între „toate slujbele bisericești, în marile și domneștile sărbători, Duminecile și la pomenirile sfinților și la hramuri și la cele din fiecare zi, după cum s-a făcut datina cea veche în toate sfintele mănăstiri“, locul de frunte îl ocupa Sfânta Liturghie.

Mănăstirile sunt cele care au făcut ca această „datină veche a Bisericii“ să nu se întrerupă. Aici se desfășurau „zi de zi“ cele șapte Laude și Sfânta Liturghie, căci aceasta era datoria fiecărui monah. Viețuitorii mănăstirilor, ca și preoții de mir de altfel, erau scutiți de taxele către stat, dar de vreme ce fiecare este dator „să fie mulțumitor către făcătorul său de bine“, Mitropolitul Antim poruncește ca toți preoții să facă „2 Liturghii pe an: una în zioa de Svetîi Ștefan la 27 de zile ale lui dechemvrie; și alta la 2 zile ale lui avgust la aducerea moaștelor acestui sfînt. Și acestia să le faceți osebite și voi și cei ce vor fi în urma voastră în veci pentru măriia-sa Io Ștefan voevod…; iar cine să va lenevi din voi și nu le va face să fie supt blestem“. Putem vedea că datoria de a săvârși Sfânta Liturghie pentru domnitor era foarte importantă din moment ce neîndeplinirea acestei porunci era amenințată cu blestemul. Vlădica Antim era conștient că rugăciunile pentru „înaltele stăpâniri“ ajută la bunul mers al întregii țări.

Același Mitropolit, în Așezământul mănăstirii Antim rânduiește ca în prima săptămână din luna noiembrie, părinții din mănăstire, să săvârșească Sfânta Liturghie astfel: „Luni, pentru toți dascalii și învățătorii miei și să se împarță la săraci 40 de bani. Marți, pentru toți duhovnicii miei cîț m-au duhovnicit în viiață. Să dea și la săraci 40 de bani. Miercuri, pentru toți cîț mi-au fost cunoscuți într-această lume și pentru toț priiatenii și făcătorii miei de bine…Joi, pentru toate slugile cîte ne-au slujit în viață, atîta mireni cît și călugări…Vineri, pentru toți cei ce i-am amărît, au i-am necăjit, au îi voiu fi năpăstuit, au îi voiu fi grăit de rău…Această slujbă și această milostenie las cu blestem să se facă necontenit în toț anii, până va sta beserica“. Vedem iarăși cum, o dată cu înființarea unei noi mănăstiri, prima grijă era ca să se slujească zilnic Sfânta Liturghie. Aceeași va fi fost preocuparea principală și la Curtea Domnească, sau la Mitropolie, unde se păstra cu strictețe „datina cea veche a Bisericii“, care prevedea pentru fiecare zi liturgică slujbele corespunzătoare, așezate de Sfinții Părinți.

Astfel, la 1 ianuarie, se oficia Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, după cum observă și arhidiaconul Paul de Alep: „cu ocasiunea sărbătorii Circumcisiunii, Patriarhul servi pentru Beiu Liturghia τού βασιλέος…“. În Joia Patimilor Sfânta Liturghie avea loc după ritualul spălării picioarelor, iar în timpul Săptămânii Luminate „se făcea Liturghia dimineața de timpuriu, la revărsatul zorilor, și se trăgeau clopotele cele mari ăn fiecare dimineață și seară. Nici o prăvălie nu era deschisă…“.

Mai târziu s-a stabilit ca în Joia Patimilor, Sfânta Liturghie să se săvârșească înainte de „spălarea picioarelor“: „În ziua de Joia cea mare, după săvârșirea slujbei, Vodă mergea de se închina la toate sfintele icoane…, se împărtășea cu Sfintele Taine…, și dacă Vodă dorea și poftea să se facă umivanie ce se tâlcuiește spălare picioarelor,…se ducea la umivanie“.

Sfânta Liturghie din noaptea Învierii era însoțită de evenimentul solemn al depunerii jurământului de credință față de noul domn: „în ziua de Paști, când la vremea Sfintei Liturghii după Evanghelia lui Ioan, au pus de au jurat toți boierii că vor trăi uniți și fără intrigi, jurând și Măria sa că va domni cu credință și fără părtinire, iar jurământul ce l-au făcut s-a scris și s-a iscălit chiar în Sfânta Biserică a Mitropoliei și l-au dat în mâna lui vodă. De atunci au rămas obiceiul când se citește la Mitropolie față cu domnul Sfânta Evanghelie în ziua Învierii Domnului Christos, la Liturghie să se copieze Evanghelia lui Ioan de către logofătul de obiceiuri, și puind pecetea logofăției, să se dea în mâna lui vodă chiar în biserică“. Obiceiul de a subscrie Domnitorii Evanghelia ce să citește la Sfintele Paști, adică de a pune pecetea pe Evanghelia copiată de logofăt este împrumutat desigur de la Imperatorii Bizantini.

La Mitropolie sau la Curtea Domnească, fastul Sfintelor Liturghii era sporit de polihroniile pentru Domn, pentru Patriarhi și Mitropoliți. Muzicologul Sebastian Barbu Bucur afirmă că cel mai vechi polihroniu descoperit în manuscrise psaltice pe teritoriul României este pentru Conducătorul a toată Ungrovlahia Șerban Cantacuzino. Chiar dacă nu s-au găsit polihronii notate, înainte de această dată, ele existau. Despre existența lor vorbește arhidiaconul Paul de Alep în jurnalul său de călătorie: „unul dintre logofeți păși înainte și citi de pe o hârtie, cu o voce puternică, un fel de elogiu pentru Beiu și un πολυχρόνιον…“, semn că și în timpul lui Matei Basarab se cântau astfel de imne.

În vremea lui Constantin Brâncoveanu găsim polihroniu „scris de Atanasie Ieromonahul și dascălul nostru pentru Constantin Voievod“. Tot în timpul domniei lui s-au scris majoritatea polihroniilor pentru patriarhii apostolici în frunte cu Dositei al Ierusalimului. Aproape toți patriarhii pentru care s-au făcut polihronii în această vreme, au avut strânse legături cu Țările Române, unii venind destul de des, alții mai rar, pentru ocrotire, pentru daruri dar și pentru susținerea Ortodoxiei în Orient, înfruntând Islamul, domnitorii români fiind principalii sprijinitori materiali pentru continuarea Bizanțului sub Imperiul Otoman.

Mai întâlnim la Filothei sin Agăi Jipei un polihroniu „întru pofala (lauda) mitropolitului Ungrovlahiei, Kir Antim Ivireanul“ și câteva irmoase veselitoare în care se felicita Domnul Țării, Mitropolitul și boierii cei mari. Aceste polihronii se cântau la venirea Domnului și a Mitropolitului la Sfânta Liturghie, la momentele când binecuvânta Mitropolitul, la plecarea lor de la slujbă precum și la Tedeum. Dintre toate activitățile de la curte, care gravitau în jurul persoanei domnului, cele cu caracter eclesiastic și liturgic au păstrat cu mai multă vitalitate tradiția bizantină, de aceea intonarea unui polychronion pentru domn și a laudelor pentru patriarh, făceau parte și ele din vechea Liturghie bizantină.

După toate cele expuse, putem trage concluzia că și în epoca brâncovenească Sfânta Liturghie ocupa locul cel mai de seamă între slujbele bisericești și se bucura de mare prețuire în special în familia domnitorului, care participa la săvârșirea ei ori de câte ori avea prilejul. Rânduiala era aceeași pe care o avem astăzi, fixată în Liturghierele sau în Evhologhioanele vremii, excepție făcând fastul dat de prezența domnitorului, manifestat prin polihronii, lovituri de tunuri și puști, precum și gesturile săvârșite de acesta pe tot parcursul Sfintei Liturghii.

Capitolul 4

Cele șapte Laude

Începând cu Catedrala Mitropolitană și terminând cu mănăstirile din jurul Bucureștiului și de la Curtea Domnească până la mănăstirile și schiturile din provincie, se înălțau rugăciuni către Dumnezeu după un program stabilit. Aceste lăcașuri aveau obște numeroasă care se supunea unui program liturgic, după rânduiala urmată la Constantinopol, aducând prinosul lor de slăvire, laudă și mulțumire lui Dumnezeu printr-o serie de slujbe, care se săvârșesc în fiecare zi, numite în general, cu un termen consacrat, cele șapte Laude.

Fiecare din cele șapte Laude se bazează pe temeiuri biblice, dar au și anumite înțelesuri istorice sau simbolice, fiind puse în legătură cu unele evenimente din istoria sfântă a mântuirii, pe care le comemorează zilnic, făcându-ne să ne amintim de ele. La început, orele de rugăciune din timpul zilei, erau considerate o problemă de pietate individuală, dar începând cu secolul al IV-lea au devenit o poruncă valabilă pentru toți credincioșii. La aceasta, și-a adus contribuția și influența monahismului asupra vieții religioase a laicilor. Cele mai mari contribuții la generalizarea Laudelor bisericești le-au avut desigur Mănăstirile, pentru că în ele se oficiau zilnic aceste slujbe, la fel cum se întâmplă și astăzi. Foarte rar, sau poate deloc, găsim astăzi o Biserică de mir care să oficieze toate Laudele, măcar la sărbători sau în zilele de duminică.

Rânduiala generală, pe care o avem astăzi în canonul oficial de slujbă a Bisericii nu s-a făcut dintr-o dată peste tot. Această formă reprezintă rezultatul unei evoluții dinamice și continue, la care au contribuit toate epocile istoriei bizantine, cu centrele, personalitățile și curentele teologice mai importante ale vieții lor spirituale, „în necontenită mișcare și prefacere“.

Definitivarea și uniformizarea rânduielii de slujbă a celor șapte Laude care au intrat în cuprinsul Ceaslovului, a fost realizată prin tipărirea acestei cărți, începând cu edițiile slave de la sfârșitul secolului al XV-lea și cele grecești de la începutul secolului al XVI-lea. La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, existau și în Țările Române, ediții ale Ceaslovului, în limba slavonă, mai mult decât celelalte, în limba greacă, care conțineau rânduiala definitivă a celor șapte Laude, cu tipicul în românește. Tot acum, spre sfârșitul domniei lui Constantin Brâncoveanu apare și Ceaslovul în românește, în întregime, tradus de Antim Ivireanul, care stă la baza celui actual.

Chiar dacă cronicarii din epoca voievodului Constantin Brâncoveanu nu au notat desfășurarea unor astfel de slujbe, decât dacă participa Domnul sau unii dintre ierarhii aflați în trecere prin Țara Românească, totuși singurul izvor important pentru a afla cum se desfășurau Laudele bisericești în perioada de care ne ocupăm, îl constituie cărțile tipărite atunci, care conțin rânduiala acelor slujbe.

Vom analiza mai întâi cărțile de slujbă, apoi, din notițele cronicarilor, vom încerca să scoatem în evidență momente mai importante referitoare la săvârșirea Laudelor bisericești, la care participa Domnitorul sau unii dintre ierarhii aflați în trecere sau în pribegie prin Țările Române. Astfel, în Ceaslovul din 1703, ordinea laudelor este următoarea:

Polunoșnița (Miezonoptica) p. 3-32,

Polunoșnița sâmbetei p. 33-47,

Polunoșnița Duminicii p. 48-50,

Utrenia p. 51-110,

Ceasurile p. 110-182,

Vecernia p. 183-199,

Pavecernița Mare p. 199-241,

Pavecernița mică p. 241-251, exact ca în Ceaslovul actual numai

că textul rugăciunilor este în slavonă, iar tipicul în românește.

Ceaslovul tipărit în 1714 cuprinde toate laudele, dar în altă ordine:

Rânduiala Vecerniei, a Utrănii, Ceasurile, Blajeniile, Obedenița,

Pavecernițele, Polunoșnițele. Vedem că acum apar mijloceasurile – blajeniile și Obednița, dar la fel ca cel din 1703, are doar tipicul în limba română. Un an mai târziu, în Ceasoslovul românesc de la Târgoviște, laudele se înșiruiesc în următoarea ordine: după molitvele de mulțumire după scularea din somn urmează Polunoșnița de peste toate zilele, Polunoșnița sâmbetei, Polunoșnița duminicii, Slujba Utreniei, Cântări troicinice, Cântările lui Moise, Svetilnele pe opt glasuri, Svetilnele săptămânii, Hvalitele după rânduiala lor, Ceasurile I, III, VI, Obednița, Slujba mai înainte de masă și Slujba înălțării Panaghiei, Ceasul al nouălea, Slujba Vecerniei, Rugăciunea mesei, Pavecernițele mare și mică etc.

Cuprinsul acestui Ceaslov, cu ușoare modificări, se găsește și în Ceaslovul actual. La o analiză a acestor cărți, putem vedea că textul rugăciunilor, rânduiala laudelor și ordinea lor nu diferă de cele pe care le avem astăzi. Putem deci, pe bună dreptate, să afirmăm, că în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, la toate mănăstirile din țară se desfășura o activitate liturgică asemănătoare cu cea din zilele noastre. Astfel, la ridicarea unei noi mănăstiri, ea era înzestrată de către ctitor cu moșii, livezi, mori, dar și vase sfinte și odoare pentru toate slujbele bisericești în marile și domneștile sărbători, Duminecile și la pomenirile sfinților și la hramuri și la cele din fiecare zi, după cum s-a făcut datina cea veche în toate sfintele mănăstiri. Această datină veche, care se păstra în toate mănăstirile dar și în bisericile domnești, cuprindea cu siguranță și săvârșirea Laudelor bisericești, cele din fiecare zi, prin care preoții și călugării bucură toată făptura îngerilor și a oamenilor cu „necontenitele închinări și rugăciuni“. Cea mai înaltă autoritate a Bisericii, Patriarhul de Constantinopol, veghea la continuitatea acestei datini pentru că, zice el, e folositor și vrednic de laudă să fie o rânduială potrivită între Biserici.

Pe lângă Mitropolitul țării, chiar și voievodul veghea la buna desfășurare a slujbelor în ctitoriile sale. La Curtea Domnească și la Mitropolie, aceleași slujbe se împodobeau cu strălucirea dată de prezența Domnului, respectiv a Mitropolitului. Evlavia domnitorului îl îndemna să participe cât mai des la rugăciune, nu numai duminica și în sărbători ci și peste săptămână. El mergea la diferite biserici și niciodată nu-și neglija rugăciunile de seară și dimineață, de la aceste biserici. Întâlnim aici mențiunea de la aceste biserici, deci nu este vorba de rugăciunile particulare pe care voievodul le putea face la reședința sa, ci de Laudele bisericești pe care le săvârșeau zilnic preoții, dar în special ieromonahii, deoarece dintre ctitoriile domnești cele mai multe erau mănăstiri.

Nu avem știri despre săvârșirea laudelor la bisericile de parohie, de la oraș sau din sate, dar, dacă țăranii erau la muncă pe moșie, iar orășenii erau ocupați cu diverse activități meșteșugărești, credem că activitatea liturgică în bisericile de mir era destul de săracă, în cursul săptămânii. La mănăstirile „cinstite de demult, venerate și sfinte, aflate în munți“, numele lui Dumnezeu „necontenit și zi de zi slăvindu-se se cântă și se cinstește“, după cum aflăm din Gramata patriarhală pentru mănăstirea Antim din București, din 1714. Această activitate necontenită de slăvire a numelui Lui Dumnezeu, poate face referire și la rugăciunea lui Iisus, practicată de „părinții ce acolo se ostenesc“, dar și la rânduiala celor șapte Laude bisericești ce se săvârșesc zi de zi. Dacă la slujbele din timpul săptămânii prezența credincioșilor era mai scăzută, la privegheri și în duminici participa și mulțimea boierilor alături de oamenii simpli. Cronicarul Radu Greceanu consemnează câteva prezențe ale domnitorului la slujba Vecerniei, împreună cu tot alaiul: „Deci viind acea sfântă zi (dă sfinții mari apostoli Petru și Pavel), dă cu seară denie au făcut și la mănăstirea lui Sfeti Gheorghie și la Biserica Domnească“, prin denie,vrând să se înțeleagă priveghere. În seara de 19 iulie „au venit la scaunul Târgoviștei, dă au fost seara la vecernie, fiind a doo zi sfeti Ilie, însă intrând la scaun cu alaiu foarte frumos“.

În sărbătorile mari sau la Praznicele Împărătești, după Sfânta Liturghie, Domnul împreună cu mitropolitul, însoțiți de boierii de serviciu mergeau la banchet adică la masă, unde serveau până venea vremea Vecerniei la care participau toți: „către seară ei se sculară de la masă și se scoborâră în biserică pentru slujba vecerniei“.

Din rândul Vecerniilor cu rânduială specială din cursul anului, ne-au rămas mărturii despre Vecernia Sâmbetei celei Mari sau a scoaterii Sfântului Epitaf, și despre a doua Înviere. Astfel, referitor la Vecernia Sâmbetei ni se spune: „în ziua sfintei și marei Vineri, Vodă mergea iarăși la biserică, făcea și vecernia cu sărutarea Epitafului totodată“, părere împărtășită și de părintele profesor Ene Braniște, că această slujbă se oficiază în Vinerea Patimilor, fie la vremea ei reglementată, adică în jurul orei 16,00, în mănăstiri, fie înainte de amiază, cum se obișnuiește în bisericile de enorie. Despre a doua Înviere avem mai multe referiri, ba chiar și „un tipic” al acestei ceremonii fastuoase, la care „era obiceiul să se afle toți boierii la curte. Atunci Vodă eșia la biserică la slujba cea obicinuită când săruta Crucea și Evanghelia. Atunci iarăși dădeau cu tunuri și muzica începea să cânte“.

Tipicul notat de C. Erbiceanu spune că „era prezent Domnitoriu și la a doua Înviere“. În mare parte slujba cea obicinuită era următoarea: „După scularea de la masă se duce Arhiereul în Biserică și se îmbracă iarăși cu toate veșmintele arhierești, de asemenea și unii din preoți și diaconi. Apoi luând tămîetoarea (cădelnița) stă în fața sfintei Mese și tămîează zicând: Bine-cuvântat este Dumnezeul nostru, Christos a înviat de trei ori și afară corurile, pronunțând și stihurile, după care apoi ecteniile și: Că Ție se cuvine etc. Apoi iese și tămîe pe toți, iar după tămîere bine-cuvintează cu tricheriul pe Domnitor și pe popor și stă afară la locul său“. (În acest timp la strană se cântă Doamne strigat-am). „Când ies preoții și diaconii la Isod (Eșire) și-i urmează și Arhiereul. După prochimen începe: Și pentru ca să ne învrednicim noi… și citește Evanghelia împreună cu alții după obicei“. (Aflăm de la Paul de Alep că Evanghelia se citea în mai multe limbi). „Iar după : Să primim rugăciunile noastre iese din Altar și sărută icoana Învierii, și apoi stă la locul său, afară din strană ținând Sf. Evanghelie și face sărutare cu Domnitorul… apoi intră în strană și face sărutarea cu toți. După Ziua Învierii și Christos a înviat merge în fața ușilor sfinte și face apolisul“.

La mănăstiri și chiar la unele biserici ctitorite de Domn, sâmbăta seara se făcea priveghere, adică Vecernia și Utrenia: „Sâmbătă… după amiază,… am ajuns la un mare oraș de târg, Caracal,… cuprinzând o vie întinsă și o biserică de piatră… În această biserică am asistat la vecernie și utrenie“. La alte biserici, slujba începea la miezul nopții, iar domnitorul participa și el citind psalmii Utreniei: „Ne obicinuisem a-l vedea, deșteptându-se la timpul rugăciunilor de la miezul nopții, citind fără încetare Psalmii profetului David, și tot ce privește serviciul regulat al bisericii, de la început până la sfârșit, stând într-un colț al bisericii fără a se uita nici în dreapta nici în stânga“. De aceea și astăzi în rânduiala Utreniei, înainte de cei șase psalmi, se găsește mențiunea: „iar citețul cel rânduit, sau cel mai mare cu evlavie, și cu frica lui Dumnezeu, zice:…“.

La bisericile unde Utrenia se săvârșea dimineața înaintea Sfintei Liturghii, în zilele de sărbătoare, asista și domnitorul la aceasta: „Deci domnul fiind la Țânțăreni,… la septembrie 8 dni în ziua Nașterii de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Mariia, cînd eșiia de la utrîne dimineața… i-au dat slavă lui Dumnezeu și Maicăi Sfinții Sale“.

În Duminica Floriilor „de dimineață, la mânecate (Utrenie), Patriarhul distribui la cei de față ramuri aduse din câmp, înverzite și cu flori sălbatice, albe“. Peste aceste ramuri de salcie, se făceau rugăciuni, apoi erau împărțite, împreună cu lumânări de ceară, în timpul polieleului: „În ziua Floriilor, des de dimineață, Beiul ceru Patriarchului să asiste la Όρθρον; la poleleu, se aduseră ramuri de salcie, peste cari el făcu rugăciuni. În urmă se scoboră Beiul și veni la Patriarch, care îi dete o ramură; de asemenea veniră toți boierii să primească ramuri pe când dascălul le împărțea lumînări de ceră. Fie-care făcu aceeași ceremonie în biserică…“.

Am văzut că Voievodul era nelipsit la sărbătorile din cursul anului bisericesc, asistând de la prima oră, la Utrenie. În perioada Sfintelor Paști, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, toată atenția Domnului, dar și a boierilor se concentra asupra serviciului divin. Astfel, avem destule mărturii despre Utreniile cu rânduială deosebită cum ar fi Deniile și Utrenia Învierii. Referitor la participarea Voievodului împreună cu toată boierimea la toate Deniile, D. Caselli ne spune: „În cele trei seri din săptămâna cea mare, Duminică spre Luni, Luni spre Marți și Marți spre Miercuri, Vodă mergea tot la Biserica Curții, cu toată boierimea, și asculta utrenia de seară“. În Joia Patimilor „seara, la un ceas din noapte după orologiul turcesc Mitropolitul, arhiereii și egumenii mănăstirilor precum și toată boierimea se duceau la biserica Curții unde venea și Vodă la slujba celor 12 Sfinte Evanghelii. Cea dintâi Evanghelie era citită de Mitropolit și după dânsul celelalte le citeau arhiereii și egumenii, iar Evanghelia cea din urmă o citea diaconul Curții în amvon“.

Înainte de această Denie, avea loc Spălarea picioarelor, rânduială care se mai păstrează și astăzi, în Triod, dar se săvârșește numai la unele mănăstiri. Iată cum o descrie D. Caselli: „După Sfânta Liturghie…, dacă Vodă dorea și poftea să se facă umivanie ce se tălmăcește spălarea picioarelor, dup cafea Vodă se ducea la umivanie. Spălarea picioarelor se făcea în curtea palatului domnesc dinăuntru (dacă vremea era frumoasă). Doamna cu toate jupânesele priveau și ele la acea sfântă taină care se săvârșea de însuși Mitropolitul țării, după rânduiala bisericii. Când se făcea spălarea să dădea Mitropolitului de la Vistierie o fotă din cele bune cu care se împrejura, un burete și un prosop de cele bune, cu care ștergea picioarele ucenicilor. După spălarea picioarelor, lucrurile rămâneau Mitropolitului“.

Acest obicei se mai ținea doar la curtea regală din Anglia: „Regele sau Regina trebuiau să spele, chiar ei, cu mâna lor, picioarele a 12 cerșetori din cei mai nenorociți. Deci în Joia cea mare, șambelanul Curții ieșea la răspântii și strângea 12 mișei sau calici pe cari după ce-i îmbăia și-i primenea, îi ducea la Rege sau la Regină, care-i spălau pe picioare. Această spălare se făcea în priveala tuturor celor dela Curte“.

Diaconul Paul de Alep, participând la acest serviciu, îl descrie cu mai multe amănunte: „În Joia Mare sau Sfântă, Beiul ne trimise trăsura sa în revărsatul zilei, și ne-am dus la biserica Curții, pentru ceremoniile abluțiunii… se curăța mai întâi vasul de abluțiune, după aceea puseră o laviță foarte lungă dinaintea stranei nordice, pentru preoți; apoi un alt scaun mic, dinaintea sfeșnicului celui mare din partea nordică, pentru Iuda; și puseră acolo pe un călugăr, înaintat în vârstă, îndemnat de sărăcie să-și ia față de Beiu acest josnic rol, pentru care fu răsplătit de către el….Fu înveșmântat cu un felon zdrențuros și-l așezară pe scaunul pomenit. Apoi puseră în mijloc un fel de pupitru, o masă mare, acoperită cu postav, având pe ea un bazin de argint, și un ibric tot de argint,… cu apă pentru abluțiune. Apoi veni Mitropolitul local cu cei doi ctitori fimaros ai bisericii și primiră voie de la Patriarhul nostru să aleagă pe preoții însărcinați cu rolul de apostoli, care toți îmbrăcară veșmintele lor. Mitropolitul stătea pe scaunul său… Atunci cei doi fimari ieșiră din altar, cu doi preoți între ei, în rasele lor… Pe acești doi îi așezară lângă Iuda, pe lavița cea lungă. După aceea veniră cu alți doi… până ce au făcut cinci perechi, adică zece persoane. Egumenii mănăstirii Domnești fură așezați mai la urmă. Atunci aduseră pe episcopul de Buzău, îl făcură Petru și îl așezară la urma tuturor de-o parte. Apoi cântăreții începură a cânta serviciul abluțiunii, după ritual, de la început până la sfârșit… Apoi eu am început să citesc Evanghelia afară din altar… Când terminai, Patriarhul se sculă, se dezbrăcă de veșmintele sale, scoțând al său sacos și omofor, luă un ștergar, se încinse cu o pestelcă de bumbac și venind jos de pe tronul său, începu să spele picioarele lui Iuda mai întâi și continuă până ce a terminat cu Petru, căruia îi zise ceia ce e scris…“.

În rânduiala păstrată până în zilele noastre, sfânta și dumnezeiasca spălare a picioarelor, se face la sfârșitul Sfintei Liturghii, după Rugăciunea amvonului. În acest moment se iese din biserică și se merge la locul „unde este gătită spălarea, unde sunt rânduiți 12 frați care să fie spălați de cel mai mare“. La Mănăstirea Sihăstria, în județul Neamț, s-a păstrat acest obicei, iar locul pentru spălare este trapeza, unde starețul alege 12 călugări din obște, majoritatea fiind preoți. Economul mănăstirii ține locul Sfântului Apostol Petru.

Slujba abluțiunii, de care amintește arhidiaconul Paul de Alep, cântată de către cântăreții „domnești”, de la început până la sfârșit, reprezintă o parte din Canonul din Joia Mare, fixat astăzi în Triod împreună cu stihirile spălării. După aceste stihiri urmează o ectenie specială pentru ca apa cu care se spală picioarele să fie „spre spălarea întinării păcatelor noastre“, apoi o rugăciune, care nu sunt amintite de către Paul de Alep. Urmează citirea Sfintei Evanghelii.

Dacă urmărim cele fixate astăzi în Triod, vedem că rânduiala este neschimbată. Este interesant dialogul între arhiereu, sau cel ce spală picioarele și Petru, pe care arhidiaconul din Alep nu îl redă, dar amintește de ceea ce este scris.

Aici monologul Evangheliei citite de diacon se transformă în dialog: „Iar când vine la econom se citește:

Deci, a venit la Simon-Petru și a zis acela: Doamne! Tu vrei să

speli picioarele mele?

Și când citește:

Răspuns-a Iisus și i-a zis lui: Ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei

cunoaște după acestea.

Economul zice:

Nu vei spăla picioarele mele în veci.

Și răspunde cel mai mare zicând:

De nu te voi spăla, nu vei avea parte cu Mine.

La acestea răspunde economul:

Doamne, nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul.

Atunci răspunde cel mai mare:

Cel ce este spălat nu trebuie decât picioarele a le spăla și este

curat tot și voi curați sunteți, dar nu toți.

Apoi economul șade și-i spală cel mai mare picioarele“.

După acestea, diaconul citește în continuare din Sfânta Evanghelie, iar arhiereul sau cel ce a spălat picioarele celorlalți, citește partea de sfârșit din Evanghelie în care Mântuitorul le spune ucenicilor să-și spele unii altora picioarele, după exemplul Lui. Urmează o rugăciune apoi „se stropesc toți frații la fețe din spălătoare“ și se întorc în biserică făcând sfârșitul Sfintei Liturghii.

Și Paul de Alep descrie această stropire, însă mai amănunțit: „iar Patriarhul, luând al său sacos, se coboră de pe tronul său și apropiindu-se de bazin, făcu cele trei obicinuite mătănii, muie degetele sale în apă și făcu între ochi semnul crucii. După aceea veni Mitropolitul local și făcu același lucru; de asemenea și toți preoții de față, toți boierii, doi câte doi, până ce isprăviră toți. Atunci eu am luat bazinul și cu preotul de serviciu am suit treptele la Beiu, pentru ca să-și poată și el face cruce dintr-însul…“.

Câțiva ani mai târziu, când se aflau la aceeași slujbă, un alt preot citi Evanghelia „cu fața întoarsă la apus“ și când ajunse la locul: „Și el își îmbrăcă veșmintele sale“, diaconul „l-a dezbrăcat pe Patriarh de sacos și de alte haine și l-a încins cu un ștergar de pânză, apoi el se duse și turnând apă curată din cupă în vas, veni mai întâi la persoana care reprezenta pe Iuda și îi spălă picioarele… După el urmară și ceilalți la rând, făcând tot astfel. Mitropolitul cetății ținea locul lui Petru“.

În Joia Mare, după Sfânta Liturghie, celor ce se împărtășeau li se dădea câte un pahar cu vin: „Eșind Vodă de la Biserică mergea în Spătărie cu toți boierii și acolo li se dădea câte un pahar de vin…“, fapt consemnat și Triodul actual.

Revenind la Denii, din mărturiile vremii și tipicul notat de C. Erbiceanu putem să reconstituim, aproximativ, rânduiala Deniei din Sfânta și Marea Sâmbătă sau a Prohodului Domnului. După psalmii Utreniei, urmează „Dumnezeul este Domnul și troparele și îndată psalmul 50 și încep Canonul: valurile mării… După ce se termină canonul iese eclesiarhul și spune să iasă laicii afară în curte și după aceștia ies și preoții…și așteaptă până când se împart lumânările“.

Aici D. Caselli ne spune „Vodă mergea iarăși la biserică și la canonul cel dintâi se împărțeau lumânări de ceară la toți“, ceea ce înseamnă, după părerea lui, că lumânările se împărțeau din timpul canonului. După ce se împărțeau lumânările, arhiereul tămâiază epitaful apoi stă în picioare cântând În mormânt viață – de trei ori, referindu-se probabil la cele trei stări ale cântării Prohodului Domnului. Tămâiază până se termină cele trei stări, după care urmează „evloghitariile (binecuvântările) și apoi Aleluia, Cerirea și Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru – de trei ori. Apoi în timpul cântării Toată suflarea, adică în timpul laudelor, se duce arhiereul și sărută Epitaful și Evangheliul și după el Domnitorul, pe care-l bine-cuvintează Arhiereul ducându-se în tronul său, și așa cu toții“.

După Doxologie, la Trisaghion, „merg înainte laicii, după ei preoții apoi Arhiereul cu Domnitorul iar ceilalți Arhierei luând epitaful pe capetele lor, pleacă și ei după aceștia și merg în jurul Bisericei“. La Curtea Domnească acum se făcea și sărutarea Sfântului Epitaf: „După slavoslovie se scotea Aerul, mergând Vodă cu Mitropolitul alăturea înaintea Aerului cu tot alaiul, și boierii cei mari pe urma Domnului și a Mitropolitului. Toți aveau făclii aprinse, și eșind din biserică se scoborau pe scara cea mare și mergeau în curtea palatului unde erau gătite scaune pentru Aer la mijloc, iar pentru Vodă și ceilalți la locurile lor obicinuite. Acolo se făcea, după obiceiu, și sărutarea Aerului de toți cei de față“. Această parte cu sărutarea „Aerului“ nu este notată în „tipicul“ lui Erbiceanu.

După intrarea în Biserică, Arhiereul zice din fața Sfântului Altar: „Înțelepciune dreaptă“ și intră în Sfântul Altar cu ceilalți arhierei și preoți cântând Iosif cel cu bun chip și celelalte. Se așează Epitaful pe Sfânta Masă, iar afară „se citește profeția (paremia) și Apostolul, ș-apoi Arhiereul Evangheliul. Diaconul zice apoi ecteniile… iar Arhiereul ecfonisele și apolisul“. Această rânduială, fără modificările datorate prezenței Domnitorului la slujbă, se respectă și în zilele noastre.

La Utrenia Învierii, Vodă participa îmbrăcat cu „cel mai de preț veșmânt pe care ni-l putem închipui“, numit cabaniță, având „guler lat de samur și mâneci lungi îmblănite, împodobit cu ceaprazuri de fir și cu copci în briliante“. Acest veșmânt i se încredința lui Vodă, odată cu venirea la tron și nu-l purta decât la Sfintele Paști și la Crăciun. Aceeași paradă de veșminte o întâlnim notată și de Paul de Alep: „tot clerul și boierii, după rangurile lor, formau un mare cerc jur împrejur. În acel moment puteai vedea o varietate de îmbrăcăminte avute, cu colorile cele mai lucitoare și cu blăni de mare preț“.

Înainte de începerea Utreniei se citea Canonul Sâmbetei. C. Erbiceanu notează că în timpul meso-nopticii se îmbrăcau slujitorii, dar credem că face referire tot la Canonul Sâmbetei celei Mari. După ce se așezau scaunele, afară, urmând ordinea stabilită, și după împărțirea lumânărilor, arhidiaconul tămâiază pe cel mai mare arhiereu și spune: „Binecuvintează Stăpâne…“. Arhiereul dă binecuvântarea: „Mărire sfintei și cei de o ființă…“ etc, cu glas plăcut cădind împrejurul unui pupitru pe care era așezată Sfânta Evanghelie. După aceasta cântă „Hristos a înviat de trei ori, apoi corurile și aceștia stihurile, în urmă iarăși Arhiereul Hristos a înviat“. Apoi diaconul ecteniile și Arhiereul ecfonisul „Că Ție se cuvine” etc. Se începe Canonul Învierii și se intră în biserică.

În scrierea sa, Paul de Alep mărturisește că din pricina mulțimii oamenilor care nu încăpeau în biserică, serviciul se făcu afară. În timpul canonului arhiereii tămâiază și rostesc ecfonisele în ordinea lor. La Paul de Alep întâlnim ecfonisul sub denumirea de crez : „Patriarhul recitase primul Crez, apoi Mitropolitul tămâie stând la locul său și recită al doilea Crez. Tot în asemenea mod episcopii și egumenii până la sfârșitul canonului, tămâind fiecare și recitând câte un crez“. După canon iarăși ies afară, și se cântă „Lăudările pe când fac sărutarea“, „ori în meidanul cel mare al curții, adică în curtea cea mare a Palatului în care se afla biserica domnească ori în lăuntrul despre Doamna, unde erau gătite jilțurile și scaunele Domnului al Mitropolitului și ale boierilor“, cum aflăm de la Caselli. În timpul sărutării „toate trupele au slobozit puscile lor“, iar boierii se așează după rangurile lor. Acum C. Erbiceanu amintește de rugăciunea: „De este cineva evsevios și iubitor de Dumnezeu… după care apolisul“.

Caselli însă ne spune: „după ce toți făceau sărutarea, Vodă și Mitropolitul mergeau la biserică. Aici Sf. Liturghie o săvârșea însuși Mitropolitul împreună cu arhiereii și cu toți egumenii“.

Referitor la săvârșirea miezonopticii, a ceasurilor și a pavecernițelor nu avem mărturii dar existând o rânduială fixată în cărțile de cult, așa cum menționam și la începutul acestui capitol, a acestor slujbe, putem fi siguri că ele se săvârșeau și în acea vreme. Știm doar că în vremea lui Constantin Brâncoveanu „bdeniile, acatisturile, liturghiile și alte rugăciuni după la sfintele mănăstiri și după la toate bisericile necontenit făcându-se“ au scăpat țara nevătămată din mâinile tiranilor. Sigur printre acele „alte rugăciuni“ se numărau și laude bisericești ca miezonoptica, ceasurile sau pavecernița. Aceste laude puteau fi amintite și între slujbele dumnezeiești de care erau lipsiți credincioșii din Buceag, care-i cer lui Constantin Brâncoveanu „ca să facă pomană să le facă biserica, să nu rămâie creștinii fără sfintele rugi și fără de slujbele cele dumnezeiești“.

Tot aici, în rândul „sfintelor rugi“, putem așeza și rugăciunile de iertare pe care le citește arhiereul la începutul Postului Mare. Astăzi, aceste rugăciuni se fac imediat după vecernia din Duminica lăsatului de sec de brânză. Tot așa se făcea și în timpul lui Matei Basarab: „de Vineri până în Dumineca τής τυροφάγου (a brânzei), de pe la unul sau două ceasuri după amiaza, până către miezul nopții, boierii cu femeile lor, neguțătorii și poporul de jos au alergat în mulțime la Patriarh, rugându-l să le rostească Rugăciunile de iertare a păcatelor. Ei au stat tot timpul îngenunchiați dinaintea lui în cea mai adâncă cucernicie, respect și venerațiune. Beiul de asemenea invită pe Patriarh la biserica din Curte; după vecernie, îngenunche împreună cu marii dregători și cu toate celelalte persoane de față până ce Patriarhul rosti asupra lor numitele Rugăciuni de iertarea păcatelor”.

Putem vedea că aceste rugăciuni sunt citite pentru familiile boierilor și poporul de jos, de vineri până duminică în săptămâna brânzei, iar pentru domnitor și marii dregători sunt citite duminică seara, după vecernie. În alt an rugăciunile au fost citite luni la începutul săptămânii brânzei: „Luni, dinaintea Sărbătorii de Brânză, de dimineață, la mânecate, mai multe din soțiile boierilor veniră la Patriarh, să-i ceară să le citească rugăciunea de iertarea păcatelor. Ele s-au aruncat la pământ înaintea lui, în elegantele lor haine, până ce el fini recitarea. În asemenea chip făcură și bărbații lor, până seara târziu“.

Putem remarca cucernicia, respectul și venerațiunea cu care creștinii, de la poporul de jos până la domnitor, ascultau aceste rugăciuni „aruncându-se la pământ“ și „stând tot timpul îngenuncheați“. Aceeași cucernicie o afișau la toate slujbele la care luau parte, fie că era Sfânta Liturghie, una din cele șapte Laude sau o simplă rugăciune. Gândeau altfel, credeau mai intens și se comportau ca atare.

Capitolul 5

Sfintele Taine și Ierurgiile

Sfintele Taine, slujbele bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește, în chip special, harul lui Dumnezeu, în cele mai de seamă momente și împrejurări ale vieții noastre, aveau aceeași însemnătate și în epoca brâncovenească ca și acum. Nu ne putem îndoi de numărul lor. Chiar dacă presiunea calvină și catolică în Transilvania era apăsătoare în acele momente și nu recunoșteau cele șapte Taine, în Țara Românească, prin tipăriturile cu destinație locală dar și prin cele trimise spre Ardeal, se întărea numărul de 7 Taine stabilite de Sfinții Părinți, după numărul darurilor Sfântului Duh: Botezul, Sfântul Mir, Pocăința (ispovedania sau mărturisirea), Împărtășirea, Nunta (cununia), Preoția (hirotonia) și Sfântul Maslu.

Dacă Laudele bisericești se săvârșeau în numele și spre folosul tuturor credincioșilor, la ore fixe, stabilite de Biserică, Sfintele Taine aveau, ca și acum, destinație individuală, chiar dacă la acestea puteau participa și alte persoane. Ele se săvârșeau în biserică, dar efectul lor se putea răsfrânge nu numai asupra primitorilor ci și asupra Bisericii întregi.

În ceea ce privește timpul săvârșirii Sfintelor Taine, acestea nu erau legate de termene sau date fixe din cursul anului bisericesc, cum sunt Laudele, ci ele se săvârșeau atunci când era nevoie. Existau însă și atunci, unele perioade din cursul anului liturgic când Tainele nu se puteau săvârși. În afară de Taina Sfântului Maslu, toate celelalte se săvârșeau în biserică în mijlocul comunității religioase, în văzul, cu știința și consimțământul ei. În felul acesta, comunitatea devine părtașă la rugăciunile, bucuriile și suferințele fiecăruia dintre membrii ei, după cum fiecare membru în parte le trăiește sau le simte pe cele ale obștii.

Feluritele vase sfinte, odoare scumpe și vase din argint, „din cele ce se întrebuințează la Sfintele Taine și la toate slujbele bisericești“, erau făcute odată cu zidirea unei noi Biserici sau Mănăstiri „după cum s-a făcut datina cea veche în toate sfintele Mănăstiri“.

Dacă informațiile referitoare la săvârșirea Sfintelor Taine și a ierurgiilor pe care le avem din acea perioadă, sunt cam sărace, nu putem spune același lucru despre cărțile tipărite atunci, care conțin informații prețioase despre rânduiala tipiconală a Tainelor. Din numărul mare de cărți tipărite în perioada domniei lui Vodă Brâncoveanu putem enumera: Molitfelnicul românesc de la Buzău, scos de episcopul Mitrofan în 1699, Învățătură preoților pe scurt de șapte taine ale Bisericii, a aceluiași episcop în 1702, Învățătură pe scurt pentru Taina Pocăinții, tipărită de Antim Ivireanul în 1705 la Râmnic, Evhologhion, de același în 1706, format dintr-un Liturghier și un Molitfelnic, Învățătura besericească, în românește, scoasă tot de Antim în 1710, Molitfelnicul din 1713 și Capete de poruncă, amândouă ieșite de sub penița aceluiași mitropolit cărturar. Dintre acestea, Molitfelnicele cuprind rânduiala fiecăreia dintre cele șapte Taine dar și a ierurgiilor pentru momentele importante din viața omului, iar restul conțin explicații dogmatice și canonice referitoare la Taine și ierurgii.

Botezul, „temeiu celorlalte taine și mai întâi decât toate la rânduială”, are mare dar și multă putere, după cum se exprimă Antim. Fără Sfântul Botez, nici una din celelalte taine nu-l pot face pe om creștin, cu nici un mijloc. Pricina lucrătoare a Botezului, ca și a celorlalte taine este Dumnezeu, care dă darul Său dumnezeiesc, prin mijlocirea preotului. Materia o constituie „apa cea curată făr' de nici o amestecătură“, iar închipuirea este „chemarea Sfintei Troițe, adecă: Botează-se robul lui Dumnezeu, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin“. Prin primirea Botezului se șterge păcatul cel strămoșesc și al voinței de la om și îl face pe cel botezat „fericit, sfânt desăvârșit, viu și fiul lui Dumnezeu după dar“. Cu fiecare nou botezat, trupul Bisericii se mărește.

Fără îndoială, toți pruncii, de la cei ai Domnitorului și până la ai ultimului om simplu, chiar și cei părăsiți despre care nu se știe dacă au fost botezați, trebuiau să fie botezați, părinții alegând ca nași, oameni destoinici a mărturisi unirea cu Hristos în numele copiilor. Avem o mărturie din vremea aceea că stolnicul Constantin Cantacuzino era nașul de botez al celui de-al doilea fiu al lui Brâncoveanu: „prea cinstitul și înțeleptul bătrân boiar Costandin Cantacuzino biv vel stolnec, carele și den botez coconului (Ștefan Brâncoveanu) naș fusese“. Nașul era dator, ca îndrumător și învățător în cele sufletești, să facă din cel botezat un bun credincios iar finul avea datoria să-l asculte pe naș și să-l respecte la fel ca pe părinții săi după trup.

O altă mărturie, din timpul lui Matei Basarab de această dată, ne spune că la 6 ianuarie, de Bobotează, era obiceiul ca în timpul sfințirii apei să se boteze mai mulți copii. Practica botezării copiilor s-a generalizat din secolul al V-lea, iar aceasta se făcea prin afundare. Bazându-se pe canoane, Biserica Ortodoxă a păstrat cu rigurozitate practica botezului prin afundare, chiar dacă se face în râu sau în cristelniță.

Rânduiala pe care o avem astăzi în uz nu se deosebește cu nimic de cea din Molitfelnicul din 1713, fiind chiar foarte asemănătoare cu cea din Biserica veche. Ea a păstrat mai mult decât alte slujbe, cu fidelitate, pecetea spiritului creștinismului primar precum și ceremonii, rugăciuni și imne străvechi, pline de un adânc simbolism. Aceeași rânduială s-a păstrat și este comună, în toate riturile liturgice răsăritene. Mai avem unele mențiuni referitoare la Botez, notate în lucrarea Învățătură preoților pe scurt de șapte taine ale Bisericii, tipărită la Buzău, în 1702, cum ar fi:

copiii lepădați sau găsiți, despre care nu se știe dacă au fost botezați sau nu, aceștia să se boteze negreșit, pentru ca nu cumva să rămână necurățiți prin botez (f.6);

în caz de primejdie de moarte pentru prunc, se admite botezul în Săptămâna Patimilor (f.6). De obicei în Postul Mare nu se boteza, avându-se în vedere ospețele ce însoțeau botezul;

la botez să nu se folosească untdelemn sfințit la maslu ori la litie (f.30).

În Molitfelnicele românești din această perioadă, rugăciunile prin care preotul îl roagă pe Dumnezeu să izgonească de la cel ce vine să se boteze, toată influența cea rea a diavolului, se numesc jurăminte, denumire folosită și astăzi, pe alocuri, între credincioșii români din Ardeal. În Molitfelnicul actual, aceste exorcisme sunt numite inexact lepădări.

Mirungerea. În enumerarea Tainelor pe care o face Mitropolitul Antim în lucrarea Învățătura bisericească, așează Taina „Sfântului Mir“ separat de cea a Botezului, dar în tratarea lor le ia împreună. Tot împreună sunt așezate și în Molitfelnicele vechi, într-o singură rânduială, Ungerea cu Sfântul și Marele Mir săvârșindu-se odată cu Botezul. De fapt, Mirungerea este o continuare a Botezului și, în Biserica Ortodoxă, a fost întotdeauna parte esențială a rânduielii Botezului. Ungerea cu Mir nu începe cu o formulă de introducere deosebită, ca la celelalte Taine, pentru că începutul ei se face prin sfințirea Mirului de către episcopi. În practica Bisericii Ortodoxe, Botezul și Mirungerea s-au administrat dintotdeauna și se administrează amândouă în același timp, fără să se amâne Mirungerea.

Materia Mirului este untuldelemn, cu alte multe materii mirositoare. Acest untdelemn curat de măslin amestecat cu multe mirodenii, este pregătit cu o rânduială specială în primele trei zile din Săptămâna Patimilor și sfințit de către Sinodul arhiereilor în frunte cu Patriarhul țării în joia aceleiași săptămâni la Liturghia Sfântului Vasile. Prima mențiune despre sfințirea Mirului o avem din anul 1517 când, pentru sfințirea ctitoriei domnești de la Argeș, în timpul vizitei la Târgoviște a patriarhului Teolept I, „au făcut mir sfânt în sfânta mitropolie“.

Prezența Patriarhului la sfințirea Mirului este obligatorie, după cum ne spune și vlădica Antim în Învățătura bisericească: „Închipuirea (validitatea Mirului) sunt cuvintele și rugăciunile arhierelui care le zice pre dânsul și numai singur Patriarhul îl poate face și să dea la cei botezați de preot cu aceste cuvinte: Pecetea darului Sfântului Duh. Amin“.

Ungerea cu Sfântul Mir a noului botezat „iaste pentru ca să adevereze pe creștini în credință și să ia putere asupra vrăjmașului“. Este semnul văzut al împărtășirii lui reale din darurile Sfântului Duh, arătate prin mulțimea mirodeniilor din care este alcătuit Mirul. Deoarece Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Mântuitorului îndată după Botezul Lui în Iordan, tot așa și ungerea pruncului cu Sfântul Mir trebuie făcută îndată după botez. În Biserica Ortodoxă, practica administrării Botezului și Mirungerii dar și a Împărtășirii copiilor, împreună, a rămas actuală și se păstrează neștirbită deoarece, de la începutul creștinismului ele erau nedespărțite. Cei care veneau la creștinism erau mai întâi botezați, apoi erau unși cu Sfântul Mir și în cele din urmă, participând la Sfânta Liturghie, primeau Sfânta Împărtășanie. Administrarea Mirungerii îndată după Botez s-a păstrat în toate riturile răsăritene.

Mulțimea darurilor și puterilor Sfântului Duh, care se regăsesc în Sfântul și Marele Mir, face ca el să fie folosit și la sfințirea bisericilor și a antimiselor, ca izvor de sfințenie, precum și la ungerea ca Domn: „…Domnul pășea în altar, în fața ușilor numite împărătești, cădea în genunchi, și-și pleca fruntea pe marginea sfântului altar, iar Mitropolitul îi punea patrafirul pe cap și citea cu glas tare rugăciunea cea de obște la înscăunarea domnilor dreptcredincioși, ungându-i fruntea cu sfântul mir“.

Spovedania. În aceeași Învățătură bisericească, Antim scrie pe circa 7 pagini un capitol dedicat spovedaniei pe care îl tipărește separat, în 1705 la Râmnic, numindu-l „Învățătură pre scurt pentru taina pocăinții“. El numește pocăința ca „întoarcerea de bună voie din răotăți spre bunătăți și de la diiavolul întoarcere spre Dumnezeu prin osârdie și prin osteneală“ , prin mărturisirea gurii, zdrobirea inimii și facerea canonului, luând puterea care a dat-o Mântuitorul sfinților Săi ucenici și Apostoli să lege și să dezlege toate câte se întâmplă în popor.

De aceea în broșura sa pentru Taina pocăinței își numește capitolele sugestiv:

pentru pocăință pe scurt și învățătură de folos,

pentru pocăință ce lucru iaste și cu ce mijloc să câștigă și cum să să facă,

pentru ispovedanie,

pentru facerea canonisirii,

în ce chip să cade să fie duhovnicul și cum să ispovedească și să îndrepteze pe oameni,

ce să cade a întreba duhovnicul pre cel ce să ispovedește și cum să înceapă,

iar în conținutul lor dă sfaturi și povețe de mare preț, valabile și pentru duhovnicii de astăzi.

Scopul mărturisirii este „să să curățească omul de păcat și să câștige iarăși darul lui Dumnezeu“. Paul de Alep, mărturisește că noul Bei (Constantin Șerban) obișnuia să cheme clericii la el, la începutul fiecărei luni „să-i facă aghiazmă, să-l spovedească și să-i dea Sfintele Taine“. Este singura mărturie din care desprindem frecvența cu care se spovedea un „partizan înfocat al religiei“.

În a IV-a din cele 9 Porunci Bisericești, Mitropolitul Antim scrie că trebuie „a ne ispovedui păcatele noastre de 4 ori într-un an în vreme de post …, iar cei mai cu evlavie de 12 ori, iar cei mai proști măcar o dată într-un an“. Spovedania pentru a câștiga daruri, era oprită.

Rânduiala Spovedaniei în Molitfelnicele vechi este asemănătoare cu cea de astăzi, dar vlădica Antim, în Învățătura sa pe scurt, notează următoarea rânduială: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru… și să zică Împărate Ceresc, Preasfântă Treime, Tatăl nostru, Doamne miluiește de 12 ori și Psalomul 50, adică Miluiește-mă Dumnezeule…“, după care urmează întrebările duhovnicului. Nu știm de ce nu amintește de rugăciuni, dar ele existau în Molitfelnic.

Împărtășirea sau Taina Dumnezeieștii Liturghii, cum o socotește Antim, este prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la cuvintele preotului: „și fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, Amin, iară ce e în paharul acesta, scump Sângele Hristosului Tău, Amin, prefăcându-le pre dânsele cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin“. Am văzut puțin mai sus, că domnitorul primea Sfintele Taine la începutul fiecărei luni. Și în cazul lui Constantin Brâncoveanu, cronicarul său, Radu Greceanu, notează de câteva ori momentele când acesta se cumineca, numai în timpul Sfintei Liturghii, dar cu siguranță ele vor fi fost mai dese. Dacă pe cronicar, l-ar fi preocupat și aspectele liturgice ale domniei lui Brâncoveanu, atunci ar fi fost mult mai darnic cu astfel de informații. Împărtășirea rămânea însă o problemă de conștiință, de trăire și de convingere pentru domnitor, ca și pentru marii dregători care participau zilnic, alături de domn la serviciul liturgic oficiat la Biserica Domnească.

Cuminecarea era legată de spovedanie. Pentru preoții de mir, Mitropolitul Antim dă dispoziție, ca aceștia să dea poruncă „poporanilor câți sunt sub ascultarea lor“ în posturi „să să ispovedească și să să cuminece după obiceaiu“, iar cine îndrăznea „să cuminece pre cineva, afară din enoria lui“ era „lepădat“ de darul preoțesc, după pravilele Sfinților Părinți.

Singurul caz în care un preot putea cumineca pe cineva din altă parohie mai apropiată de el, era nevoia de moarte a unui creștin, iar preotul acelui sat „nefiind acolo, va fi lipsind undeva departe, sau va fi cumva și el bolnav“.

Cununia, este socotită de către Antim „împreunare bărbat cu muiere spre împlinirea dumnezeiescului acela cuvânt: Crește-ți și vă înmulțiți“. Această unire, a bărbatului cu femeia sa, trebuia să fie cu gând desăvârșit, zicând amândoi în biserică înaintea preotului dar și în auzul tuturor: „Voiești-mă? Voescu-te“. Aceste cuvinte nu existau în rânduiala de atunci a cununiei și nici în Molitfelnicul actual nu s-au păstrat. Credem că este o influență catolică sau se rosteau pentru fastul ceremoniei. Dar lucrul cel mai important îl constituiau „rugăciunile și blagosloveniile preotului spre cea desăvârșit împlinire a nunții“.

La nunta fiicei lui Vodă Brâncoveanu, Bălașa, aceste rugăciuni de cununie au fost rostite de Gherasim, Patriarhul: „fiind încă și prea-sfințitul patriarh al Alexandriii, chir Gherasim, carele au săvârșit sfinția sa și molitefele sfintei cununii…“. Tot el au cinstit cununia celui de-al doilea fiu al lui Brâncoveanu, Ștefan. Același cronicar ne amintește că „în ziua de Sfânta Troiță cu fericire s-au săvârșit și sfintele cununii“ ale fiicei domnitorului, Smaragda „cea dă a șaptelea la vârstă“. O cununie în care era implicată și familia Voievodului, era împodobită cu frumoasă și domnească parisie, iar evenimentul ținea de la două, trei zile până la o săptămână.

Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin al lui Vodă Brâncoveanu, descriind desfășurarea unei nunți, ne spune că soțul și soția viitoare nu se cunoșteau dinainte, totul aranjându-se în familie, exact cum se făcea și la Veneția. Mesele începeau ce trei zile înainte de cununie, iar în familia domnească, cu o săptămână înainte; casa mirelui, a nunilor ca și biserica sunt împodobite cu brazi, în momentul în care mirii intră în biserică un colac se rupe în două iar „slujba se face cu pompa ritualului ortodox“.

Diaconul Paul de Alep ne dă mai multe detalii referitoare la slujba cununiei: „la biserică, conform obiceiului lor constant întinseseră un covor la picioarele tinerei perechi. Pe când nașul se așeză lângă ginere, iar nașa lângă mireasă… eu, mi-am scos potcapul, și îmbrăcând pe patriarh în patrafir, omofor și mantie, am aruncat tămâie, de jur împrejurul pupitrului sau mesei pe care ei o așezase în fața corului, punând deasupra Evanghelia și Crucea. În timpul serviciului când mirele și mireasa mergeau în jurul mesei, migdale, zăhărite, struguri, cofeturi etc, s-au aruncat la cei de față… După sfârșitul rugăciunii perechea căsătorită înaintă și îngenunche în fața Evangheliei pe care o sărută, de asemenea și mâna Domnului nostru, și apoi au plecat“.

La o altă nuntă, anterioară acestora cu câteva decenii, mai exact cea a domnitorului Constantin Șerban Basarab, „Mitropolitul citi rugăciunile asupra tinerei perechi… li se pregăti cununi de aur și când era să ocolească masa pe care era icoana, Evanghelia și Crucea, s-au asvârlit peste capetele lor nuci, cofeturi, direme și dinari, astfel fiind obiceiul“.

După cununia de la biserică, miresei i se punea pe cap o basma albă „ca semn că a devenit femee măritată“. Același arhidiacon i-a întrebat pe localnici de semnificația brazilor care împodobeau drumul de la biserică spre casă, în timpul unei cununii și i s-a răspuns că „după cum frunzele acestui pom nu cad niciodată și sunt întotdeauna verzi și cu fruct, tot astfel Dumnezeu să dea mirelui și miresei“.

Chiar dacă acest slujitor ne oferă câteva amănunte importante referitoare la slujba cununiei, întâlnim însă expresii ca acestea: conform obiceiului lor constant, după Datina cea veche sau după rânduială, care se referă la tipicul slujbei, fixat în cărțile de cult existente atunci.

Legată de cununie era și logodna, dar acestea nu se făceau însă împreună. Astfel, în cazul lui Ștefan Brâncoveanu „logodna să făcuse cu câteva luni mai înainte“ de căsătorie, „dând inele după obiceiu“ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că și la acea vreme existau rânduieli bine stabilite ale Sfintelor Taine, care nu diferă de cele pe care le avem astăzi.

Din Capetele de poruncă ale Mitropolitului Antim, mai aflăm că mirii trebuiau cercetați „ca să nu fie între dânșii rudenie au despre partea trupească au despre partea duhovnicească“, iar dacă un român vroia să ia o țigancă sau țiganul să ia româncă să nu fie cununați „căci dau scandal la norod“.

Sfântul Maslu, ungerea cu untdelemn curat a celor bolnavi, avea puterea, prin blagoslovenia preotului, „să dea sănătate sufletească și trupească celora ce să întorc de la păcate“. Rugăciunea pe care o spunea preotul la sfințirea untdelemnului este asemănătoare cu cea de astăzi: „Însuți stăpâne sfințește untdelemnul acesta, ca să fie celor ce să vor unge dintr-însul întru tămăduire i proci“. Din moment ce rânduiala Sfântului Maslu exista în cărțile liturgice de atunci, iar Mitropolitul Antim vorbește despre Maslu în rândul celor 7 Sfinte Taine, suntem siguri că se săvârșea și în particular dar și de obște. Totuși singura mărturie o avem de la D. Caselli care ne spune: „Miercuri dimineață (în Săptămâna Patimilor – nn.) era obiceiul de se făceau masle – ungerea cu untdelemn sfințit însoțită de rugăciuni – în Spătăria cea mică unde se aflau și boierii cei mari și boierii Curții“. După acest Sfânt Maslu de obște, toți boierii mergeau și cereau lui Vodă iertăciune. Și astăzi întâlnim acest obicei, de a săvârși Sfântul Maslu în Miercurea Patimilor, „în amintirea ungerii Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă, despre care amintește Evanghelia și cântările slujbei din această zi“.

Hirotonia, se săvârșește „prin cuvintele ce zice arhiereul: Darul cel dumnezeiesc carele totdeauna cele neputincioase le tămăduiaște iproci, cu punerea mâinii pre capul celui ce să hirotonește“. Această Sfântă Taină avea menirea de „a tiposi” în sufletul preotului stăpânire și putere dumnezeiască pentru a putea săvârși celelalte Taine, pentru ajutorul și mântuirea oamenilor. Ea este rânduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pentru bisericile sau mănăstirile ce se zideau în acea perioadă, era nevoie de slujitori, fie ieromonahi, fie preoți de parohie, spre a săvârși sfintele slujbe și a povățui pe enoriași. Arhidiaconul Paul de Alep fiind împreună slujitor la Sfintele Taine bisericești, menționează în jurnalul său de călătorie câteva amănunte referitoare la hirotonie: „În ziua următoare, Duminică dimineața, am făcut Liturghia și Patriarhul sfinți un anagnost, un sub-diacon (ipodiacon), un diacon evanghelist și un preot“. Sigur că pentru anagnost și ipodiacon era vorba despre hirotesie iar pentru ceilalți doi, diacon și preot, de hirotonie. Vedem astfel, că la sfârșitul secolului al XVII-lea încă mai existau trepte ale clerului inferior ca anagnost (citeț) și protopsalt pentru care se făcea hirotesie. La altă Liturghie, în Duminica I din Postul Mare, se mulțumește să afirme „tot acum urmă o hirotonire de preoți“.

În timpul păstoriei lui Antim Ivireanul, cine dorea să ajungă „la această stepenă (treaptă) a preoției“, trebuia să stea lângă arhiereul său „un an încheiat“, iar cei mai învățați, numai jumătate de an „să învețe toată rânduiala preoției după cum o pohtește dreptatea și poruncește sfânta beserică“. Nu avea voie să ispitească nici cu un mijloc că va câștiga preoția într-alt chip. Singurul motiv pentru care se putea scurta perioada de noviciat era nevoia mare și lipsa unui preot de la vre-un sat, iar cel care beneficia de această scutire, trebuia să fie „om învățat și procopsit“. Dacă era nevoie de preot într-un sat, trebuiau să vină cinci săteni să mărturisească „cu jurământ“ că nu este preot în satul lor și atunci arhiereul rânduia pentru ei un preot, „om cinstit și fără de gâlceavă“.

Din Capetele de poruncă lăsate de Mitropolitul Antim, vedem grija părintească pe care acesta o poartă preoților de sub păstorirea sa. Astfel, preoții și diaconii, nu aveau voie să se amestece în lucruri mirenești „adică în mărturiseli mincinoase, ficlene, în jurământuri, în chezășii și într-alte asemenea ca acestia, carele aduc scandală la norod și bănuială“. De asemenea, preoții erau opriți de la orice neguțătorie pentru a nu fi pedepsiți. Fiecare era îndemnat să se limiteze doar la câștigul casei lui „din cele ce-i va dărui Dumnezeu“, oprind cât va avea nevoie, iar restul „să le vânză neapărat“.

Știm că în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, clericii erau scutiți de plata taxelor către stat. Acest lucru putea deveni ispititor pentru cei care își plăteau datoriile, destul de apăsătoare, de aceea unii încercau, dând mită sau bazându-se pe sprijinul unor boieri se seamă, să se preoțească și să rămână la moșia sa fără a plăti vre-un ban statului. Împotriva acestora, vlădica Antim poruncește: „văzând cineva că preoții nu dau bir și va vrea cu vreun mijloc să se preoțească, au cu mite, au prin făgăduieli, au prin mijlocul vreunui boiar de cinste, pentru ca să șază în pace la moșiia lui fără norie, să-i fie în știință că să va pune la bir în rândul țăranilor“.

Aceiași pedeapsă, adică trecerea în rândul platnicilor, era făgăduită și preoților sau diaconilor, care nu-și vor purta cinstea preoției așa cum se cuvine, ci „vor umbla pe la cârciume și vor umbla beți“, dacă după prima și a doua mustrare, nu se vor îndrepta. La fel pățeau și preoții care vindeau vin la casele lor sau puneau slujnica să facă aceasta. Cei care au fost sancționați cu astfel de „pedeapsă, hulă și ocară“, nu puteau să își recapete cinstea nici cu „niscai mite, au prin rugăciunile cuiva“.

Ierurgiile

Pe lângă Sfintele Taine, în Molitfelnicele vremii existau și alte rânduieli, slujbe și rugăciuni, pentru binecuvântarea și sfințirea omului în diferite momente și împrejurări din viața sa, precum și pentru sfințirea naturii și a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului. Ierurgiile stau de obicei în legătură cu Tainele și cu Sfânta Liturghie, săvârșindu-se ori înaintea lor ca o pregătire, ori în timpul lor, ori după ele, ca o încoronare a acestora. Dintre ierurgiile în legătură cu nașterea și cu botezul pruncului, întâlnim și în acea perioadă, cele mai de seamă ierurgii prin care Biserica îl asistă pe om, îl ia sub aripa ei ocrotitoare încă de la primele clipe ale venirii lui în lume și își arată grija față de mama lui. Astfel de molitve pe care le găsim în Molitfelnicul de la Bălgrad din 1689, sunt:

Molitva muerii la ciasulu nașterii sau în denumirea de astăzi „Rugăciunile la femeia lăuză“. Lipsește din Molitfelnicele vremii rugăciunea de sfințire a apei în ziua întâi după naștere, care preînchipuie botezul. Părintele Ene Braniște ne spune că în ziua întâi, după naștere, se folosește apă sfințită, pentru a spăla necurăția fizică produsă de naștere, fapt întâlnit și la preoții greci.

Molitva muerii după 40 de zile. La 40 de zile de la naștere se face rânduiala pentru curățirea lăuzei și pentru îmbisericirea pruncului.

Molitva muerii cându piiarde, întâlnită și în Molitfelnicul actual ca rugăciune când femeia leapădă pruncul. Este asemănătoare cu rugăciunea pentru lăuză, în prima zi după naștere, dar se accentuează rugăciunea pentru iertarea mamei, deoarece lepădarea pruncului i se socotește ca un păcat de ucidere cu voie sau fără voie. În acest caz nu i se făcea sfințirea apei și nu i se mai citea femeii molitfa de 40 de zile.

În cadrul ierurgiilor referitoare la Sfântul Mir, putem aminti câteva mărturii despre Sfințirea Marelui Mir, Ungerea ca Domn și Sfințirea Bisericii. Arhidiaconul Paul de Alep mărturisește că miercuri în Săptămâna Patimilor au săvârșit sfințirea Marelui Mir, după obiceiul țării: „conform obiceiului, fusesem invitați Miercuri, în săptămâna mare la Beiu la palat unde i-am făcut Sfântul Mir“, iar în timpul lui Constantin Brâncoveanu, deoarece era în țară Patriarhul Dositei al Ierusalimului s-a făcut sfințirea Mirului în ziua de Sfinții Apostoli, 29 iunie: „Aici însemnăm pentru o pomenire numai ca să să știe că întâmplându-se a fi preasfințitul părintele patriarhul Ierusalimului, chir Dositheiu pă acea vreme aici în țară, s-au făcut mir. Care mir s-au sfințit în ziua de sfinții apostoli Petre și Pavel, făcând însuși sfinția sa leturghie cu alți mulți preoți, l-au sfințit… fiind și măria sa Costandin vodă împreună cu arhiereul țărăi, chir Theodosie și cu toți alalți episcopi câți aici în țară să afla și toată boerimea țărăi, la leat 7210, iunie 29, la al patruleasprăzece an al domnii mării sale lui Costandin vodă, care mir s-au făcut cu toată cheltuiala sfinții sale părintelui patriarhului mai sus numitului Ierusalimneanul“.

În ambele cazuri sfințirea mirului a fost condiționată de prezența unui Patriarh. În prima situație, Patriarhul Macarie se afla în Țara Românească, în Săptămâna Patimilor, însă nu știm de ce s-a săvârșit sfințirea Mirului miercurea. În al doilea caz, chiar dacă se afla și Mitropolitul împreună cu toți episcopii din țară, nu s-a putut face sfințirea Mirului decât în prezența Patriarhului Dositei. Toate acestea corespund cu rânduiala actuală, afară de ziua în care s-a săvârșit, 29 iunie, știut fiind că este stabilit, ca sfințirea Marelui Mir să se facă în Joia Patimilor.

În cadrul ierurgiilor referitoare la Sfântul Mir, putem încadra și ungerea ca Domnitor. Domnul ales și numit de către Poartă, după audiența oficială, se deplasa la biserica cea mare a Patriarhiei de Constantinopol din cartierul Fanar, unde în Sfântul Altar, Patriarhul, rostind „acele rugăciuni care se citeau altădată la încoronarea împăraților, îl unge cu sfântul mir“. Când se întorcea în țară și intra în oraș cu aceeași pompă cu care ieșise din Constantinopol, se îndrepta către Biserica Curții, unde avea loc „ungerea și încoronarea sa de către Mitropolitul țării“. În vechime, încoronarea reprezenta prima etapă însă acest gest a fost, cu vremea, umbrit de miruire.

Dreptul la domnie era recunoscut doar prin confirmarea alegerii de către biserică, urmat de dublul act al încoronării și al mir-ungerii. În Țara Românească, ungerea ca domn e destul de veche, existând o mărturie din vremea lui Neagoe Basarab (1512), pe care „Dumnezeu cu voia sa și cu mâna sa l-au uns și l-au pus domn“.

Avem menționate în cronicile vremii astfel de slujbe, în general pe scurt, deoarece majoritatea voievozilor ai secolului al XVII-lea, în frunte cu Șerban Cantacuzino și Vodă Brâncoveanu, erau Domni dreptcredincioși, și se supunea acestor rânduieli stabilite din vechime, de la împărații bizantini. Aceste rânduieli erau cunoscute de către cronicarii români și din cronografele grecești care au circulat în traducere, în țările române și care cuprindeau indicații despre ceremonialul curții bizantine, îndeosebi despre cele mai înalte demnități, instituite chiar de Constantin cel Mare.

De exemplu, la moartea lui Matei Basarab, toți locuitorii s-au strâns la Curte primind alegerea lui Constantin Șerban Basarab, ctitorul actualei Catedrale Patriarhale. Paul de Alep descrie ceremonialul înscăunării lui, însă pe scurt: „îl duse la biserică, unde îl aștepta Mitropolitul, înveșmântat în toată podoaba arhierească. Îl introduseră în altar, și îi strigară de trei ori: Poruncește, poruncește, Doamne. El îngenunchie și Mitropolitul îi recită rugăciunea: Mila lui Dumnezeu, care în toți timpii vindecă pe cei bolnavi și îmbunătățește pe cei nedeplini, ridică pe fratele nostru chir Constantin din boieria de cap ostășesc la înalta treaptă de cârmuitor obștesc al Statului. Să ne rugăm dar acum pentru el, ca să se pogoare asupra-i mila Duhului Sfânt. Noi strigarăm de trei ori: Vrednic este și cântăreții repetară tot așa în afară și înăuntrul altarului. Apoi, dezbrăcând pe Constantin de hainele lui, îl înveșmântară domnește, adică cu o dulamă de scump brocard… De aici îl urcară și îl așezară în strana domnească și veniră pe rând să-i sărute mâna întâiu Mitropolitul, apoi clerul și boierii, unul câte unul, și toți ofițerii superiori ai armatei“.

Despre ungerea cu Sfântul Mir, sirianul nu pomenește nimic, dar suntem siguri că aceasta avea loc. Din această rânduială putem remarca rugăciunea, destul de simplă, prin care boierul Constantin era ridicat la înalta treaptă de cârmuitor al statului.

Câțiva ani mai târziu, în 1658, când Constantin Șerban Basarab fusese mazilit, în locul lui a fost ales Mihnea al III-lea Radu iar încoronarea lui a avut loc în ziua de Rusalii, 30 mai, fiind oficiată de același Patriarh Macarie al Antiohiei, asistat de arhidiaconul și nepotul său, Paul de Alep, care descrie această festivitate mult mai amănunțit, după regulile din marele și regalul evhologhiu. Înainte de a începe slujba de încoronare, se pregăti biserica, întinzându-se covoare și depunându-se pe altar o scufie frumos lucrată, o cingătoare brodată, o sabie și un sceptru aurit pentru noul Domn. În timp ce psalții cântau Sfinte Dumnezeule (Τρισάγιον), Beiul intră însoțit de arhidiaconul Paul și de cel al Mitropolitului.

Primul rostește Poruncește, al doilea Porunciți și iarăși primul Poruncește sfinte Stăpâne, până s-au apropiat de ușile împărătești. Doi episcopi îl iau pe Domn și îl conduc până în fața Sfântului Altar. Aici Patriarhul Macarie își puse o parte din omofor pe capul „Beiului” și rosti aceeași rugăciune iar diaconii strigară de trei ori Doamne miluiește. „Apoi Patriarhul îl ridică și, ajutat de căpeteniile clerului îl investi cu brâul și-l încinse cu sabia, apoi îl îmbrăcă cu haina suverană, care era o manta fină de brocart, ornată cu samur; în locul căciulei de samur obicinuită de Beii precedenți, îi puse scufia din Stanbul ce-am menționat-o mai înainte, și îi fixă penajul. Când punea fiecare parte din îmbrăcăminte repeta: investim pe robul lui Dumnezeu… cu… , iar noi răspundeam de trei ori ̉Άξιος (Vrednic este). La urmă-l binecuvântă și-l sărută; doi episcopi îl luară și l-au predat celor doi egumeni de la ușa altarului, care l-au așezat în tronul său“. Urmează felicitările din partea celor de față. Nici aici nu pomenește de ungerea cu Sfântul Mir.

La alegerea lui Constantin Brâncoveanu, aflăm din Anonimul Brâncovenesc, că „îl dusese și pă el la Mitropolie… de l-au îmbrăcat cu caftan, și intrară în biserică, de i-au citit moliftele de domnie, și au mers de i-au sărutat toți mâna…“, dar nici acum nu se face referire la ungerea cu Marele Mir.

La fel se întâmplă și în istorisirea lui Radu Greceanu: „Și așa boiarii împreună cu arhiereii luându-l, în biserică au mersu, și ducându-l părintele patriiarhul în oltari, molitvele de domnie i-au citit, sfântul pristol încongiurând, dupre cel ce domnii se încorunează obiceiu“.

În timpul înconjurării Sfintei Mese, se cânta „Isaia dănțuiește“ după mărturia lui Dimitrie Papazoglu: „în zilele lui Constantin Brâncoveanu, în anul 1689, era obicei religios, a primi domnii țării Sfânta Ungere în Sfânta Biserică din Curtea Veche, ca o binecuvântare ce o primea de la Buna Vestire… domnul ocolea Sfânta Masă în altar, țiindu-l Mitropolitul cu arhiereii de mână și cântând Isaia dănțuiește“.

Aceeași mărturie o întâlnim și la Hurmuzaki: „…i-au ieșit înaintea Măriii Sale Mitropolitul cu sfânta Evanghelie și patru diaconi cu trichelile și cu sfășnicele, și l-au luat de mână și l-au dus la sfântul oltariu și l-au hirotonit după obiceaiul domnilor, cântând Isaiia χόρευε (dănțuiește) și sărutând sfântul prestol la patru cornuri, și apoi l-au îngenuncheat înaintea sfântului prestol și i-au cetit molitfa, apoi i-au dat dar de domnie creștinească și i-au cântat άξιος (vrednic este), după obicei“.

Putem vedea din pasajul citat mai sus, caracterul sacru al domniei, subliniat chiar prin termenul liturgic folosit pentru a denumi ritualul: hirotonie. Ca urmaș al împăraților bizantini, domnitorul avea o mare autoritate religioasă în materie dogmatică dar și canonică. Este interesant punctul de vedere exprimat de Mitropolitul Antim la sfârșitul veacului al XVII-lea, referitor la relațiile dintre domn și Biserică: „cununa cea împărătească are despărțeală de mitra cea arhierească și împăratul care se nevoiaște pentru binele și folosul norodului său, atâta la cele trupești și trecătoare, cât și la cele sufletești și duhovnicești, măcar că nu are acea vrednicie arhierească, iar plata îi iaste de la Dumnezeu întocmai cu episcopii cu carii ar fi mai râvnitori și să face el diadoh apostolilor, carii sunt împărați și preoți ai bisericii, de vreme ce dimpreună lucrează cu Dumnezeu, pentru mântuirea lumii“.

Observăm că Papazoglu este singurul care amintește de Sfânta Ungere, adică de ungerea cu Sfântul și Marele Mir, a domnilor nou încoronați. Ne-a mai rămas din acea perioadă și o rânduială a încoronării Domnitorilor adunată de Gheorghe Papadopol, profesor la Academia Sfântul Sava și notată de C. Erbiceanu. Nici în această rânduială autorul nu amintește momentul ungerii cu Sfântul Mir, dar din cuprinsul primei rugăciuni pe care o rostește arhiereul asupra Domnitorului, care stă cu capul plecat, putem să ne dăm seama că are loc ori în timpul acestei rugăciuni, ori imediat după ea. Astfel, în rugăciune se spune: „Doamne Dumnezeul nostru…, Cel ce ai ales prin profetul Samuel pe David credinciosul tău serv (rob) și l-ai uns pe el împărat asupra poporului Tău Israil. Tu și acum… vezi (caută) din prea sfântul Tău scaun asupra servului Tău (cutare)… și-l învrednicește pre el ca să se ungă cu untul de lemn al bucuriei“.

Desigur că acest untdelemn al bucuriei este Sfântul și Marele Mir. După același tipic, Domnitorul înainta înspre arhiereu în timp ce psaltul cânta Cuvinese cu adevărat. Dacă prima rugăciune este pentru ungere, a doua se rostește pentru încoronare: „Încununează-l pe el cu arma dreptății, cu arma bunei-voinți, înalță-i dreapta lui, ține-l în pace nebântuită…“.

După aceste rugăciuni „îl ia arhiereul pe Domnitor de subsuoară și-l duce pre el la tronul Domnesc zicând: la tronul cel înalt te-a ridicat pre tine Domnul ca să fii drept în toate, în credință și în adevăr și se face sfârșitul“. În momentul apariției acestui serviciu, în 1910, el nu mai avea valoare practică, dar încoronarea Domnilor era de aceeași importanță cu cea a Regilor,fiind și ei unși cu Sfântul Mir.

Dacă domnia era întreruptă de mazilire, iar Voievodul își recăpăta domnia, nu știm sigur dacă se mai făcea ungerea cu Sfântul Mir, dar știm că slujba era aceeași, după cum ne spune Radu Greceanu: „iar Domnul ieșind de la veziriul cu frumos alai și domnească parisie, la mitropolie eu mersu și intrând după cum iaste obiceiul domnilor, în sfânta biserică, cu axion și cu toată eclisiastichi parisia și sărutând și sfintele icoane, luat-au și molitfă și blagoslovenie dă la arhiereu…“. După sosirea la curte și reînnoirea domniei în divan „au mersu la biserică, unde era adunare dă toți arhiereii, egumenii, preoții și tot clirosul bisericescu și l-au priimit la ușa bisericii, cu litanii, cu axion. Și după ce au mersu în biserică, sărutând icoanele, au sărutat și mâinile arhiereilor, dând mâna și la toți egumenii, toți preoții (să o sărute)“.

O altă ierurgie în legătură cu Sfântul Mir este și sfințirea Bisericii.

În 1703 Antim Ivireanul tipărea, la cererea fostului Mitropolit al Sofiei, Auxentie, Explicarea și slujba la sfințirea Bisericii, pentru „a se împărți în dar arhiereilor“, care conține pe parcursul a 22 de foi rânduiala slujbei sfințirii bisericii, „cu toate explicațiile de tipic necesare“. Înainte însă de apariția acestei cărți, în 1692, se face târnosirea mănăstirii Hurezi, după obicei, fapt notat de cronicarul oficial al lui Vodă Brâncoveanu: „după aceia au mersu la mănăstirea mării sale Hurezi, care dintr-al doilea an den domniia mării sale den temelie o au început și o au rădicat…Și încă netârnosită fiind, atunce o au târnosit și o au sfințit, fiind mitropolitul țărăi, chir Theodosie și alți arhierei și părinți și toată boerimea, făcându-se toate cele după obiceai orânduite cu cinste mare“. Acest „după obiceai“, ne face să credem că rânduiala slujbei sfințirii Bisericii exista notată în cărți sau poate în unele manuscrise.

Același cronicar amintește și de sfințirea mănăstirii Sfântul Gheorghe, în 1707, dar acum pune accent pe fastul premergător al acestei slujbe: „isprăvindu-se mănăstirea lui Sfeti Gheorghie dă tot lucrul și împodobindu-o pre dăplin cu dă toate și întâmplându-se și prea fericitul patriarhu (chir Hrisanth, de la Sfântul Mormânt) aici, îndemnatu-se-au măriia sa a o târnosi. Și așa în zioa Sfinților Apostoli hotărând a fi târnosaniia, făcând știre și prea fericitului patriarh și tuturor celorlalți arhierei, se-au gătit cu toții și toți în vășmintii frumoase și scumpe îmbrăcându-se, mers-au la curte împreună și cu părintele patriarhul, unde era multă adunare dă toată boirimea cea mare și mulțime dă alt norod, călugări, igumeni, preoți nesocotiți și dăspre doamne mulțime de jupânese. Deci din biserica domnească arădicând prea fericitul patriarh sfintele moaște cu mare evlavie și puindu-le pe cap, purces-au pre jos dă acolo… până la Sfeti Gheorghe. Iar după ce au intrat în minunata biserică, mergând patriarhul în oltari și puind cu multă evlavie sfintele moaște pre sfântul prestol, au început îndată Sfânta Liturghie. Și după Sfânta Liturghie făcând și târnosaniia, suitu-se-au în casele cele patriarșăști…“.

Chiar dacă nu avem amănunte despre această sfințire, credem că și această slujbă s-a desfășurat după același „obiceai“ Cel mai important „obiect“ fiind sfintele moaște, aduse cu mare evlavie și așezate în piciorul Sfintei Mese. Putem remarca timpul când s-a făcut târnosania, adică „după Sfânta Liturghie“. Astăzi însă, sfințirea unei Biserici se face înainte de Sfânta Liturghie. Tot atunci se afla și participa la slujbă și ieromonahul rus Ipolit Vișenski, din Cernigov. Acesta, și-a notat în jurnalul său, pe lângă alte ceremonii liturgice deosebite și târnosirea bisericii Sfântul Gheorghe, dar și el este atras de fastul ce împodobea slujba de sfințire: „Era adunare mare, multă lume, nu numai în biserică, ci și în ograda bisericii… și se uitau la așa minunată ceremonie“. Pe lângă Patriarhii Ierusalimului și Alexandriei, la această ceremonie, au slujit și 12 mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi, 12 arhimandriți și egumeni, 4 diaconi și 2 arhidiaconi. În această descriere, autorul omite intenționat rânduiala slujbei de sfințire, ceea ce înseamnă că tipicul era același cu cel cunoscut de el.

Arhidiaconul Paul de Alep, descrie, cu mai multe amănunte, sfințirea Bisericii lui Constantin Voievod, devenită mai târziu Mitropolie, în Duminica Tuturor Sfinților. După ce a pregătit Marele Postelnic toate cele necesare pentru târnosire, Domnul (Constantin Șerban Basarab) l-a rugat pe Patriarhul Macarie să săvârșească el sfințirea bisericii. S-a început cu litania și procesiunea moaștelor de sfinți de la biserica din jos „așezate în chivotul lor, pe capul domnului nostru Patriarh. Alături mergea Beiul, până ce ne-am întors la biserica cea nouă ce am înconjurat-o mai întâi și apoi am intrat de am săvârșit ceremonia obicinuită a târnosirii“. Din această ceremonie obișnuită spicuim: „Când se sfinți altarul, se aduseră icoanele celor patru evangheliști zugrăvite pe patru foi de hârtie. Sub fiecare din aceste icoane… puseră o cantitate dintr-o amestecătură de mastic, ceară și marmură, fierte într-un castron… Când veni Patriarhul să ungă zidurile și stâlpii bisericii cu mir, Beiul urmându-l cu o pensulă lungă în mână, zugrăvea cu acea compoziție fiartă, pe urmele lui, cruci frumos formate“. Aceste momente se găsesc și în rânduiala de astăzi a sfințirii unei Biserici cu deosebirea că se înconjoară de trei ori Biserica, în procesiune cu sfintele moaște, iar amestecătura conține mai multe aromate.

Aghiasma, reprezenta și atunci cea mai de seamă dintre ierurgiile privitoare la lucruri, dar și cea mai frecventă în activitatea liturgică a preoților. Aghiasma mică se săvârșea ori de câte ori era nevoie, la cerere, iar cea mare o singură dată pe an, la Bobotează. Aghiasma mică se întrebuința și atunci la toate sfințirile de biserici, cimitire, case, fântâni, obiecte de cult, dar și în numeroase ocazii sau împrejurări din viața omului: la maslu, la stropirea caselor, pentru binecuvântarea ogoarelor, semănăturilor, pentru însănătoșirea animalelor etc. Așa se explică frecvența acestei ierurgii în viața credincioșilor în perioada secolului al XVII-lea, Paul de Alep enumerând nu mai puțin de 15 ocazii, când, alături de Patriarhul Macarie, a participat la Άγιασμός. Fără îndoială că au săvârșit de mai multe ori această sfințire a apei, dar nu le-a consemnat de fiecare dată. Aceste sfințiri erau săvârșite în biserică, afară, la râu sau la gura unui izvor, la cererea domnitorului, a credincioșilor sau cum cerea situația. Despre rânduială nu ne spune nimic, dar în Molitfelnicele de atunci exista această slujbă, care s-a păstrat, fără prea multe modificări până astăzi.

Pentru sărbătoarea Izvorului Tămăduirii ni s-a păstrat rânduiala sfeștaniei, când participa și domnitorul. Aceasta se săvârșea înainte de Sfânta Liturghie, afară, la locul „unde s-a preparat pentru aghiazmă“.

Referitor la Aghiasma mare, arhidiaconul Paul de Alep dă mai multe amănunte. Ceea ce diferă de rânduiala actuală este faptul că după ce face începutul cu „Evanghelie, Paremii și rugăciunea Botezului Crucii“, se duc la râu unde „afundă crucea, icoana și steagurile desfășurate în râul curgător, conform obiceiului lor. Este destul de clar că și pentru această slujbă exista o rânduială stabilită în scris, din moment ce s-a desfășurat conform obiceiului. Nici Ipolit Vișenschi, ieromonahul rus aflat în trecere prin Țara Românească, nu dă mai multe detalii, deși asistă la sfințirea apei în ziua Botezului Domnului, la Biserica Domnească. El menționează faptul că Patriarhul Ierusalimului, înconjurat de sobor, a făcut sfințirea apei și apoi s-a dus la Dâmbovița, care curgea alături de curte, și a afundat crucea în apă. Putem concluziona că tradițiile locale, ceremoniile legate de anumite slujbe speciale, nu sunt considerate de către ieromonahul rus abateri de la Ortodoxie, iar slujbele sunt prezentate ca normative pentru rânduiala lor ortodoxă tradițională. Această sfințire se făcea numai la Bobotează, pentru puterea pe care o primea apa, în însăși ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos a sfințit apele, prin botezul Său în apa Iordanului.

Despre Tedeum nu avem pre multe informații. Acesta se săvârșea la primirea unui înalt ierarh, iar psalții români compuneau, în acea perioadă, rugăciuni de cerere sub formă de canoane, adresate lui Dumnezeu, Maicii Domnului și altor sfinți, „la diferite momente din viața creștină“.

În legătură cu moartea și înmormântarea, toți cronicarii munteni dar și călătorii străini, au notat câte ceva. Aceste notițe fac referire foarte puțin la momente din rânduiala slujbei „pogribaniei“ și mai mult la obiceiurile ce se întâmplau la „pristăvirea“ unei persoane. În clipele grele ale sfârșitului omului, Biserica îl asistă pe creștin și-l ușurează prin Slujba la ieșirea cu greu a sufletului. Originea ei este destul de veche, dar în Țara Românească apare pentru prima dată, ca noutate introdusă de episcopul Mitrofan, în Molitfelnicul din 1699. Prin această slujbă, Biserica îl roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul muribundului de păcatele care-l țin în trup, să-i dea sfârșit ușor și grabnic precum și odihnă netulburată după moarte.

Paul de Alep descrie de cele mai multe ori desfășurarea unei înmormântări în Muntenia, care „e asemenea“ cu cea din Moldova, numai că se face cheltuială mai mare. El dă numeroase amănunte referitoare la rânduiala înmormântării, din care amintim doar pe cele care astăzi nu se mai obișnuiesc: se citea catisma 17, în trei stări, de către clerici, Evanghelia se rostea peste capetele rudelor iar mortul era îmbrăcat în stofă roșie Restul slujbei este asemănător cu rânduiala de astăzi. La fel se petrec lucrurile și la înmormântarea lui Matei Basarab, fără fast, căci din momentul în care își dăduse sufletul, nu mai era decât un „fost voievod“, cu nimic deosebit de un mort oarecare.

Radu Greceanu descrie în cuvinte puține, dar frumoase, „pogribania“ lui Șerban Cantacuzino, a mamei lui Brâncoveanu, Stanca și a Mitropolitului Teodosie, fără să se lege de rânduiala slujbei, ci mulțumindu-se să le consemneze ca simple fapte istorice, așa „ca să să știe“. Pentru frumusețea limbajului vom reda aceste fragmente în întregime. Când a murit Șerban, „au rădicat oasele lui, împreună cu toată boerimea și toți arhiereii și preoții de l-au dus la mănăstire la Cotrăceni cu fală și cu cinste mare, ca pre un domn și făcându-i-să slujba pogrebaniei cum să cade, l-au îngropat în biserică“. Acest cum să cade, reprezintă rânduiala fixată în cărțile de cult.

La pristăvirea jupânesei Stanca, mama lui Vodă Brâncoveanu, „întâi la curte la dumneaei făcându-se pogrebania cu mare săbor… oasele s-au dus de s-au astrucat unde a lăsat cu sufletul dumisale, toți cu un glas rugând pre Dumnezeu ca să o odihnească în corturile drepților, la vecinică împărăție, amin“. Și de aici putem observa că expresia „în corturile drepților“ este împrumutată din otpustul slujbei de înmormântare.

„După ce au răposat, preasfințitul părinte mitropolitul țării, chir Theodosie, gătind toate cele ce au trebuit ale pogribaniii… au chemat… mulțime de norod, atât bisericescu, cât și mirenescu, l-au slujit în sfânta mitropolie cu cinste mare, luându-și toți creștinii ertăciune cu sărutarea sfintei lui mâini“.

Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu, descrie și el câteva ceremonii „mult mai pe scurt decât aiurea“. Astfel la înmormântarea soției lui Nicolae Mavrocordat „au luat parte toți parohii bisericilor din București purtând patrafire și de asemenea stareții mănăstirilor“. La Mitropolie „a început trista slujbă bisericească, încheiată cu rugăciunea de înmormântare rostită de mitropolitul Țării Românești“, iar la cimitir, după ce a fost coborât sicriul, patriarhul Alexandriei „a luat puțină țărână din patru părți în formă de cruce și a aruncat-o peste sicriu, cântând psalmul al XXII-lea care începe astfel: Al Domnului este pământul și tot ce este pe pământ“.

Referitor la zilele de pomenire a morților, acestea erau „a treia, a noua și a patruzecea, apoi luna a treia, a șasea, a noua și un an după moarte“, zile în care muntenii aduceau la biserică un colac, o lumânare și grâu fiert din care iau câte o lingură spunând: „Dumnezeu să le ierte sufletul“. Mai întâlnim mărturii referitoare la: pomenirea morților, sărindare, rugăciuni asupra colivei, pomenirea ctitorilor, pomeni, ceea ce reprezintă o dovadă indiscutabilă a solidarității dintre cei vii și cei morți.

Pe lângă aceste ierurgii se mai făceau procesiuni, litanii pentru ploaie, rugăciuni de deslegare, toate acestea având ca scop purificarea omului credincios și a firii înconjurătoare în care trăiește el, „adică vietățile și lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru viața sa materială și spirituală“.

Capitolul 6

Muzica la strană

În Țara Românească, ca și în celelalte ținuturi ocupate de români, se desfășura o activitate liturgică intensă, concretizată în slujbele zilnice stabilite de Biserică, dar și în Sfintele Taine și ierurgiile la care creștinii luau parte. În mănăstirile și bisericile existente atunci, rugăciunile și citirile se împleteau cu cântarea de la strană. Răspunsurile pe care psalții le dădeau la cererile preoților au fost întotdeauna cântate, într-un fel sau altul, pătrunzând în țara noastră odată cu creștinismul. Dezvoltarea cultului și a muzicii liturgicii ce se făcea la Constantinopol, se întindea la toate țările care erau în legătură canonică cu Patriarhia „Bisericii celei Mari“. Cum între poporul român și Bizanț au existat legături comerciale și culturale permanente, datorită poziției geografice a românilor și a prestigiului politic și cultural de care se bucura Bizanțul, muzica bizantină a pătruns de timpuriu în Biserica noastră, începuturile acestei muzici la români datând din timpul apariției și răspândirii creștinismului pe aceste meleaguri.

Începând cu răspândirea monahismului în țările române, alături de călugării autohtoni au fost și unii călugări străini, care odată cu venirea lor aici, aduceau și manuscrise slave sau grecești conținând muzică bizantină. După formarea statelor feudale, are loc o mai temeinică organizare a bisericii. Primii mitropoliți ai Țării Românești fiind greci de origine și depinzând de Constantinopol vor contribui mai mult la răspândirea muzicii bizantine. În secolele următoare, prin înființarea a cât mai multe mănăstiri românești, muzica bizantină este promovată sistematic, aici fiind adevărate centre de cultură muzicală, unde se învăța cântarea tradițională bizantină, fixată și conservată prin canoane. Legăturile celor ce practicau viața de cult în țările române cu Muntele Athos, aveau în vedere și argumente muzicale, psalții români având confirmarea permanentă că în muzica practicată aici, nu s-au îndepărtat de matca bizantină. Athosul a dispus din totdeauna de o mare celebritate, ca centru de practică liturgică și implicit de muzică psaltică, atrăgând la studiu călugări din toată lumea ortodoxă. Prin numeroase ctitorii, danii și închinări de mănăstiri, domnitorii români întrețin legături directe, pe lângă Athos, cu alte centre culturale din Orientul Ortodox, cum ar fi Constantinopol, Ierusalim și teritoriile grecești.

Până la urcarea pe tron a domnitorului Constantin Brâncoveanu, psalții instruiți în astfel de centre, veneau la Mitropolie sau la Curtea Domnească și învățau mai mulți ucenici, adunați la strană în jurul lor. Cântările bisericești se învățau și în mănăstiri, după un program bine stabilit, compus din: rugăciuni, citire, cântare practică, pregătirea dascălilor și chiar a preoților. Activitatea didactică era concentrată în jurul învățării pe cale orală a cântărilor cuprinse în Octoih și în celelalte cărți de strană, dascăli fiind probabil călugării mai bătrâni sau psalții de la bisericile principale, care luau pe lângă ei ucenici și cu metode simple îi învățau cântarea și rânduiala slujbelor, după ce o perioadă țineau isonul. După modelul Bisericii Domnești era organizat personalul cântăreților la mitropolii, episcopii și mănăstiri. Protopsalții, care făceau parte din clerul inferior, fiind hirotesiți, aveau pe lângă ei câte un număr de tineri aleși, numiți peveți (cântăreți), dintre care cei mai buni deveneau psalți la Curtea Domnească sau la alte biserici mai însemnate.

Am văzut așadar, că muzica bizantină, urmându-și cursul ei firesc, s-a „aciuat“ și în bisericile din țările române. În fiecare biserică și mănăstire, numele lui Dumnezeu „necontenit și zi de zi slăvindu-se se cântă și se cinstește“, de aceea când vorbim despre activitatea liturgică a Bisericii, trebuie să includem și „cântarea de laudă necurmată“, care a făcut parte întotdeauna din cult.

În continuare ne propunem să descriem evenimentele „cele mai de seamă“ ce au apărut în cântarea la strană, precum și cine cânta, ce și cum cânta și după ce cânta, pe toată perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Între evenimentele sau modificările ce au avut loc la cântarea la strană, cel mai important îl reprezintă introducerea limbii române în Biserică. Era foarte greu, pentru un român, chiar dacă învăța de mic, să cânte în slavonă sau greacă. La începutul domniei lui Brâncoveanu, în românește se citeau doar Cazania, Apostolul și Evanghelia, dintre care numai Apostolul era citit de cei din strană. Creștinii nu înțelegeau ce se cânta în biserică și poate același lucru se întâmpla și în cazul psalților și al preoților.

De procesul de introducere al limbii române în slujirea liturgică, beneficiază prima dată cărțile destinate preoților, pentru că era mult mai ușor de citit o rugăciune în limba română decât de cântat un tropar în românește. Muzica psaltică era o piedică, o greutate pentru introducerea limbii române în Biserică. Opera de traducere era încetinită din cauza nepotrivirii textului românesc pe melodia tradițională, care nu putea fi schimbată. Această melodie impunea rânduirea cuvintelor românești în așa fel încât să aibă ritmul cerut de necesitățile melodice ale muzicii. Datorită acestei greutăți de ordin muzical, o bună perioadă de timp se tipăresc cărți de cult bilingve. Octoihul din 1700 avea doar indicațiile de tipic în românește, textul troparelor fiind în slavonește. Mineele tipărite la Buzău, conțin tipicul, paremiile și sinaxarul în românește, iar restul este în slavonă. Triodul din 1700 avea numai tipicul și textele din Sfânta Scriptură în românește. Efortul pentru a traduce măcar îndrumările de tipic era considerabil, întâmpinându-se multe greutăți, dar era necesar pentru că „preoții noștri de pre la sate nicidecum înțelegând limba aceea, orânduialele besericii nu să făcea pre deplin, nici viețile sfinților să citia, ascultătorii neînțelegând“.

Munca de traducere a cărților de ritual se datorește în special neobositului cărturar Antim Ivireanul, care încearcă să treacă peste greutățile impuse de particularitățile muzicii bizantine. Acesta scoate pentru prima dată în românește, în 1712, Octoihul, pentru a fi de folos și la slujbele bisericești, dar și pentru a se învăța pe el la școală. O ultimă încercare de a învăța cântarea în limba greacă, este încurajată de Antim prin tipărirea Catavasierului din 1713, în grecește, dar cu caractere chirilice. Această încercare însă nu a ținut mult, deoarece, un a mai târziu tipărește aceeași carte, dar de data aceasta „tălmăcit pre limba rumânească“, cu o prefață a protopsaltului Mitropoliei, Filotei Jipa, în care îndeamnă pe toți să se bucure că au acum cărți pe limba și înțelesul lor. Ultima carte pentru strană, Ceaslovul, este tipărită în românește, la un an de la moartea martirică a lui Brâncoveanu.

Chiar dacă apariția cărților de cult în limba română se face așa târziu (după 1710), cântarea la strană în românește începuse mai devreme de această dată. Existau manuscrise, în care unele cântări foarte cunoscute, erau notate în limba română. Din descrierile arhidiaconului Paul de Alep, însoțitorul patriarhului Macarie prin țările române, în timpul lui Matei Basarab, reiese admirația acestuia pentru cântarea în românește și grecește: „acești cântăreți, fiind ai Beiului, servesc totdeauna, stau în Biserica Domnească sau în palatul său. La strana dreaptă ei cântară în grecește, la stânga în românește“. Tot din această perioadă datează și primele manuscrise psaltice în românește, caracterizate printr-un scris de mână frumos, caligrafic, împodobit cu motive florale colorate.

Un alt eveniment important pentru cântarea la strană, îl reprezintă apariția „monumentalei“ lucrări Psaltichia românească, a lui Filotei sin Agăi Jipei, în 1713, reprezentantul de seamă al școlii brâncovenești, care atestă începutul cântării în românește, dar și existența unei școli de muzică în limba română. Prin această operă masivă, aproape 2000 de pagini, se pune o veritabilă piatră de început în istoria muzicii bisericești în limba română. Autorul, protopsalt la Mitropolie, este primul care se încumetă să facă o carte de muzică psaltică, în românește, adaptând textele românești – dintre care unele traduse de el – la melodiile tradiționale bizantine. El a adaptat textul poetic la cel muzical: „Pentru aceasta și eu văzând cum că în fieștecare zi se cântă catavasiile… iar să înțeleg foarte puțintei, cât numai viersul sunt ascultând iar nu și înțelesul celor ce se cântă, tălmăcit-am pre a noastră de țară și de obște limbă toate catavasiile cu troparele“.

Pe verso-ul foii de titlu se află portretul lui Constantin Brâncoveanu, desenat frumos în negru și verde, iar deasupra capului se vede Hristos apărând din nori. Din prefața lucrării, închinată lui Constantin Brâncoveanu, aflăm că autorul era român și că a scris-o „la îndemnul Mitropolitului Atim Ivireanul, cu voia și cererea a toată Biserica și a tot norodul“.

Manuscrisul lui Filotei este important deoarece cuprinde cântări la toate slujbele din timpul anului și anume: catavasiile, troparele, condacele și laudele fiecărui praznic împărătesc, rânduiala utreniilor și a celor trei Liturghii, Tedeum pentru domnitor și mitropolit, Gramatică psaltică veche, Anastasimatar, voscresne, Antologhion, Penticostar, iar pe lângă acestea rugăciunea lui Filotei pentru Constantin Brâncoveanu, două doxologii și patru tropare pentru ucenici. Prin această lucrare în românește, se asigura stranei necesarul pentru tot anul. În anii următori, toți psalții se vor folosi de ea, la strană sau în școlile de muzică, copiind-o întreagă sau pe porțiuni, în funcție de nevoie și priceperea lor, cunoscând o mare răspândire din Transilvania și până în vetrele muzicale moldovenești. Manuscrisul nu este numai cel dintâi document muzical „pre glasul rumănesc“, dar se impune și prin mărimea sa, înzestrând strana românească cu tot ce-i era necesar.

După ce am consemnat cele două evenimente care au marcat cântarea la strana românească, ne vom ocupa de psalții din acea perioadă, de felul cum cântau ei și de unde cântau. Ultimul aspect este foarte simplu de urmărit, pentru că nu exista nici o carte tipărită la acea vreme, care să conțină notații ale muzicii psaltice. Prima carte de muzică psaltică de pe teritoriul țării noastre, Irmologhionul lui Macarie, apare abia în 1823, fiind tipărită la Viena. Până atunci psalții și ucenicii lor vor cânta doar de pe manuscrise. Aceste manuscrise erau tălmăcite spre folosul psalților români și conțineau „cuvinte rumânești și… glasuri grecești“. Toți autorii de manuscrise erau credincioși tradiției bizantine și nu au acceptat muzica gregoriană, rusească și laică, cunoscută la noi pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Ne încredințează de aceasta și Filotei, care în prefața Psaltichiei românești, declară că a alcătuit-o „nu după meșteșuguri latinești și rusăsci, ci pre același musichii ale dascălilor Bisericii noastre a Răsăritului“.

Singura alternativă, potrivit concepției lui Filotei era continuarea tradiției autohtone, orientate pe făgașul limbii române. Notația muzicală a acestor manuscrise este cea neobizantină sau cucuzeliană, fiind așezate „cu meșteșugul psaltichiei pre glasurile cele grecești, pentru mai multa dulceață și cuviință a viersurilor“, cu totul diferite față de muzica psaltică de astăzi pe care o avem începând cu anul 1814, adică după reforma „hrisantică“. Cântările ce s-au „transcris“ în zilele noastre, din vechile manuscrise cu notație cucuzeliană, sunt probabile, de aceea nu putem ști exact cum se executau aceste cântări, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Aceste documente muzicale medievale sunt importante, dar transcrierea și studierea lor este extrem de complicată. În această privință, Nicolae Popescu spunea la începutul secolului XX: „Ceea ce m-a împiedicat de a studia manuscripte de cântări ale noastre este faptul că sunt scrise într-o notație muzicală care nu mai poate fi descifrată de nici un cântăreț. Nădăjduiesc ca prin studiile întreprinse în special de francezi asupra vechii muzici, să pot ajunge să citesc și aceste cântări, și atunci vom putea auzi cum se cântau la noi în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu“. Din cauza înmulțirii semnelor muzicale, învățarea muzicii psaltice devenise destul de complicată pentru cei ce se îndeletniceau cu acest lucru, chiar în acea perioadă.

Și în manuscrisele muzicale bizantine din perioada medievală se întâlnesc cântări din al căror text se înțelege că învățarea psaltichiei era un lucru extrem de anevoios. Astfel, în „troparul către ucenici“ al lui Hrisafi, tradus de Filotei, se spune: „Cel ce va să învețe musichia și cătră toți să fie lăudat, trebuiaște-i multă răbdare, trebuiaște-i multe zile, cinste cătră dascălul și daruri mari. Atunce va învăța și desăvârșit să va face“. Și atunci era grea muzica psaltică pentru cei ce alegeau să facă acest lucru. Astăzi, majoritatea manuscriselor sunt descifrate, dar după cum spuneam, rezultatul este probabil, iar cercetarea științifică a vechii muzici bizantine rămâne o problemă necesară și de actualitate.

Dintr-o analiză mai amănunțită a cântărilor din Psaltichia românească a lui Filotei, putem vedea ce cântau psalții și chiar cum cântau. În prima parte, Catavasierul, pe lângă Catavasiile praznicelor împărătești mai întâlnim: Hvalitele, Stihirile și slava la fiecare praznic, troparul Porunca cea cu taină și condacul Apărătoarei Doamnă – la Acatist, troparele Iată Mirele și Când slăviții ucenici, din săptămâna mare, slavă, Ziua Învierii, la Adormire: Stihiri, Slava pe opt glasuri și altele. În Propedia, a treia parte a cărții, se află semne ritmice, dinamice, ftorale, exerciții de paralaghie sau „schimbările celor opt ehuri“. Anastasima cuprinde stihiri, dogmatica, stihoavna, laudele și voscresnele pentru fiecare glas și exemplele ar mai putea continua. Din înșiruirea cântărilor de mai sus putem vedea că toate textele pentru cântat, erau puse pe note, fiecare stihiră cu podobia sau cu glasul ei. Se cânta după cele opt glasuri, respectând regulile impuse de psalt.

În afară de cântările a căror text era cuprins în cărțile liturgice și pe care le avem și astăzi, în epoca brâncovenească se mai cânta: „ ce să cântă când ridică paharul pentru Domnul Ungro-Vlahiei“, alcătuit de Hrisafi și tradus de Filotei, în cuprinsul căruia este scris numele lui Constantin Brâncoveanu: „Mulți ani, mulți ani, facă Dumnezeu, Prea luminatului, Înălțatului Domn și stăpânitoriului a toată Ungrovlahia, Domnului Domnului Constandin Voivoda“, „întru pofala (lauda) Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Kir Antim Ivireanul“, „întru pofala boierului mare“, „la masa celui ce gătește ospățul“, „Irmoase veselitoare la masă“, „Rugăciunea lui Filothei pentru Costandin Voevod“ și „Tropare pentru ucenici“. Dintre acestea doar polihroniile se cântau în biserică, dar erau cu totul diferite de cântarea „pre Stăpânul“ pe care o avem astăzi.

Aceste polihronii erau nominale și se câtau în momente bine stabilite din timpul slujbelor precum și în afara lor. Restul cântărilor erau intonate cu prilejuri care țineau de protocol, pe lângă acestea găsindu-se explicații privind personalitățile cărora le sunt dedicate dar și timpul când trebuie cântate: „când ridică pahar…“ sau „întru pofala Mitropolitului…“, imnuri „ce se cântă la mese“ sau „în cinstea celui ce gătește ospățul“. În general erau alcătuite în cinstea demnitarilor de stat și eclesiastici și erau cântate de psalți și protopsalți la Tedeum, slujbe, mese, vizite și alte împrejurări. Toate aceste imne, aclamații, engomioane, polihronii, aflate în manuscrise psaltice, alcătuiesc o parte din muzica de ceremonial de pe teritoriul țării noastre, necunoscute până acum. Prin toate aceste cântări s-a păstrat și în țările române muzica bizantină, care a suferit unele modificări ce constau în adaptări sau înfrumusețări din partea psalților locali, fără a știrbi însă spiritul și esența psaltichiei originale.

Despre felul cum cântau, putem spune că în strană se adunau mai mulți în jurul protopsaltului care îi conducea. Cei care cunoșteau neumele bizantine mai bine cântau împreună, iar cei începători țineau isonul. Nu știm dacă se întâmpla astfel întotdeauna, dar suntem siguri că la strană se învăța cel mai bine psaltichia, mai ales dacă și ascultau pe cineva mai bun. Mențiunea arhidiaconului Paul de Alep, conform căreia „un cor (cânta) în grecește, celălalt (cor) în românește“, nu trebuie înțeleasă ca un cor propriu-zis, pe mai multe voci, cum se înțelege astăzi. El se referă la grupul de psalți de la strană, la cântăreții care au rămas fideli tradiției muzicale bizantine ce admitea ca acompaniament doar isonul.

În afară de cântarea la strană, în biserică, muzica psaltică se mai învăța și în școli. În secolele XVI și XVII se înființează câteva școli în care cântarea bisericească era la loc de cinste alături de greacă, slavonă, citit și scris, dar învățământul se reducea la o formă elementară. În școlile de pe lângă biserici, fiii neguțătorilor și ai meșteșugarilor învățau noțiuni sumare despre alfabetul chirilic și muzica psaltică, de aceea în timpul lui Constantin Brâncoveanu numărul școlilor sporește. O deosebită înflorire cunoaște școala de cântări de la București, înființată de voievod, al cărei prim obiectiv era introducerea limbii române în cultul bisericesc. Pentru a-și forma buni caligrafi, dieci, preoți, Brâncoveanu se ocupă de reforma vechii școli domnești de la mănăstirea Sfântul Sava. Din inscripția care marchează sfârșitul lucrării de reparație a acestei școli, aflăm că voievodul făcuse și „alte case și tocmele care să fie școală de învățat carte întru pomenirea vecinică a neamului său“. Printre școlile organizate în București în perioada domniei lui Brâncoveanu se numără și cea de la Colțea, unde pe lângă cunoștințele de cultură generală se preda și un curs de muzică psaltică, iar învățăceii erau „copii, atât ai locuitorilor pământeni cât și ai altoru străini ce ar năzui spre învățătură“. Cântăreții care învățau la Colțea erau datori „să cânte slujba în amândouă limbile la biserica cea mare și unul din ei să fie dascăl ca să învețe pe ucenici știința cântării“. Pe lângă Academia de la Sfântul Sava și cea de la Colțea, în timpul lui Brâncoveanu funcționa și Școala Domnească de slovenie de la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi, unde se învăța și muzica psaltică.

Mai exista o școală domnească de muzică psaltică, la începutul secolului al XVIII-lea, înființată de Constantin Brâncoveanu, condusă de „dascălul domnesc Coman“, care avea în 1704, 50 de învățăcei. Aici învăța și un transilvănean, Bucur Grămăticul, adus aici chiar de Brâncoveanu, care și-a însușit atât de bine cântarea psaltică, încât a fost pus vătaf peste copiii acestei școli. Începând cu anul 1689, Constantin Brâcoveanu dăduse preoților, diaconilor, cântăreților, grămăticilor și peveților de la Biserica Domnească din București, un Hrisov prin care îi scutește de toate dările „ca să fie de treaba și slujba sfintei biserici în zi și în noapte necontenit“. Printre cei scutiți figurează și Coman, protopsaltul Bisericii Domnești de atunci, Stoica și Vasile dascălii, 5 grămătici și Șărban pevețul, viitorul mare protopsalt al Țării Românești.

Și la Mănăstirea Antim din București se învăța muzica psaltică în limba română, după cum vedem din Așezământul Mănăstirii Antim, alcătuit din 32 de „capete“ de către Mitropolitul Antim Ivireanul, în 1713. În capitolul 4, Pentru călugări, ctitorul acestui locaș rânduiește ca „în mănăstire în curtea cea dintâi să se afle lăcuitori cu șăzământul pentru slujba besericii, egumenul, doi ieromonaș greci carii să fie în strana cea mare să cânte slujba grecește… un cântăreț de va fi călugăr, au și mirean neînsurat“. În capitolul 5, Pentru preoți, rânduiește ca „Doi preoți de mir voim să fie la beserică în strana cea mică, să cânte slujba rumânește…“, iar în capitolul 6, Pentru învățătura copiilor, scrie: „La trei copii săraci ce vor să învețe carte să li se dea cîte șase bani de zi de mâncare și la Paști cîte o dulamă de aba de 2 zloți și cîte un ișlic și cîte o păreche de cizme. Și acești 3 copii să nu fie mai mici de zece ani, nici mai mari de 15. Și această milă să li se facă pînă în patru ani, că într-atîta vreme poate să învețe și slovenește și rumânește și apoi să se pue alții la loc… Însă pre acești copii să aibă datorie unul dintr-acei doi preoți de mir care va fi mai procopsit să-i învețe carte și alte rînduiale ale besericii… Și acești copii să păzească în toate zilele la beserică la vecernie, la utrenie și la Liturghie, pentru ca să învețe frica lui Dumnezeu și rînduiala besericii. Și cărțile de învățătura copiilor să fie din casă“.

Putem vedea din acest Așezământ că elevii erau întreținuți de mănăstire, ce vârstă aveau copiii, durata școlarizării, programa analitică și obiectele de învățământ. Muzica psaltică se învăța alături de slavonă, română, tipic și alte „rânduiale ale besericii“, după cum era stabilit în „foița de învățătură“. După absolvirea acestei școli „elevii“ primeau o diplomă, care le dădea dreptul să fie cântăreți, diaconi sau preoți.

Prin urmare, în acea perioadă, în București existau mai multe școli în care se învăța muzica psaltică: cel puțin două școli oficiale, Academia de la Sfântul Sava și Școala de slovenie de la Sfântul Gheorghe, apoi Școala „de slovenie și musichie“ de la Colțea, inaugurată înainte de 1708, Școala Domnească de muzică și, desigur, încă o serie de școli mărunte, pe la biserici și mănăstiri, unde „dascălii se înțelegeau direct în ce privește plata, cu părinții copiilor ce veneau să învețe“. „Dascălii“ de muzică psaltică pentru aceste școli erau recrutați din rândul psalților vestiți sau al protopsalților de la Curtea Domnească și Mitropolie.

Printre cei care au promovat muzica bizantină atât la Curtea Domnească și Mitropolie, cât și la școlile înființate atunci, întâlnim personalități proeminente, începând cu Iovașcu Vlahul (1700), Protopsaltul Curții Ungrovlahiei, Filotei sin Agăi Jipei (1639-1715), Protopsaltul Mitropoliei și Coman (1689), Protopsaltul Bisericii Domnești, continuând cu Radu, tatăl lui Șărban și încheind cu Șărban (1689-1758), Protopsaltul Curții Domnești sau al Țării Românești.

Iovașcu Vlahul

Muzicologii mai noi, în lucrările lor de amploare, îl situează pe Iovașcu fie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fie „în jurul anului 1700“, iar cercetătorul român Sebastian Barbu-Bucur îi fixează perioada de activitate între anii 1670-1700. S-au găsit cântări compuse de Iovașcu Vlahul în 37 de manuscrise, dintre care 35 au fost studiate de Sebastian Barbu-Bucur, unul de un cercetător străin, iar altul de către părintele Nicu Moldoveanu. În aceste manuscrise întâlnim pentru acest melurg următoarele nume: Iovașcu Vlahu, Iovașcu Vlahul, Iovașcu a lui Vlahu, Iovașcu Vlahul și Protopsaltul Curții sau Iovașcu Vlahul și Protopsaltul Curții Ungrovlahiei.

Referitor la activitatea componistică a lui Iovașcu, putem spune că era un melod original, neimitat, compunând diferite cântări și în special doxologii dintre care se disting cea de la Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătorească și veselă în glasul IV, numită „frumos glăsuitoare“. Pe lângă aceste doxologii, a mai compus: două cântări „asmatice“ (Sfinte Dumnezeule, pe larg, de la sfârșitul doxologiei), un heruvic în glasul V, un chinonic duminical, câteva irmoase calofonice, toate acestea conținând indicații prețioase privind calitatea compozițiilor și a compozitorului. Compozițiile lui Iovașcu Vlahul, datorită calității lor, au pătruns repede în literatura universală de specialitate, impunându-l încă din timpul vieții, acestea fiind interpretate deopotrivă la Curtea și Mitropolia Ungrovlahiei cât și la Mănăstirile Neamț, Putna, Cozia, Căldărușani sau chiar la Constantinopol.

Fiind un original și neimitat melod, dar mai ales pentru calitatea lui de bun interpret al muzicii bizantine, Iovașcu Vlahul se alătură marilor interpreți și creatori de muzică psaltică din secolele XVII-XVIII.

Filotei sin Agăi Jipei

Autorul Psaltichiei românești, despre care am vorbit mai sus, era român neaoș din Mârșa-Ilfov, lucru dedus din mențiunea lui: „tălmăcit-am pre a noastră de țară și de obște limbă“. Este aceeași persoană cu Filotei „sfetagorețul“ sau „ot Mitropolie“, care îl ajută pe Mitropolitul Antim Ivireanul la traducerea a trei dintre cele mai apreciate lucrări la vremea aceea: Învățături creștinești, Floarea darurilor și Catavasierul și care se dovedește a fi un om de o vastă cultură, cu o temeinică pregătire filozofică, muzicală și filologică. Impresionat de stilul lucrărilor traduse de el și convins de titulatura de „sfetagoreț“, Nicolae Iorga spune despre el că era „un călugăr învățat care fusese și la Athos“.

Prin monumentala lucrare Psaltichia românească, despre care am vorbit mai sus, dar și prin cele trei cărți traduse, Filotei se impune ca un mare om de cultură, care ne-a lăsat ca moștenire de valoare adevărate opere de limbă românească. Aceste cărți au cunoscut o mare circulație prin multe retipăriri și copii manuscrise, în toate ținuturile românești. Și un număr mare de cântări din Psaltichia sa au circulat în toate cele trei provincii românești.

În același timp cu Filotei, în strana stângă a Mitropoliei a activat grecul Stavrinos, despre care nu avem alte date.

Despre Coman, „dascălul, protopsaltul Bisericii Domnești“, știm că era profesor de muzică psaltică la Școala Domnească, având în anul 1704, 50 de copii pe care îi învăța psaltichia. Tot el apare și în hrisovul dat de Brâncoveanu în 1689, fiind scutit de plata dărilor, pentru a se ocupa de slujbele bisericii.

Șărban

Din prefața Irmologhionului lui Macarie aflăm că „În zilele fericitului întru pomenire dascălul Șărban Protopsaltul, viind cel mai desăvârșit și cel mai vestit dascăl al vremii aceia dintre greci, Anastasie Rapsaniotul, un celebru psalt grec din secolul al XVIII-lea, cu socoteală ca să-și găsească norocul și să rămâie în țara noastră, când au văzut desăvârșirea meșteșugului și au auzit prea dulcea fireasca glăsuire a lui Șărban și a celorlalți dascăli din neamul nostru s-au înspăimântat și singur judecându-se că nu iaste trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors și au murit în țara lui“.

Îl întâlnim ca peveț, în 1689, cântăreț, în 1699, grămătic, în 1714 și după 1720 protopsalt sau dascăl plin în locul tatălui său, Radu. El a tradus din grecește și a creat direct în limba română, luptând pentru introducerea limbii române în slujirea la strană. A fost și un interpret desăvârșit al muzicii bizantine și un mare talent, după cum ne relatează același Macarie, dar și un excepțional pedagog în lunga-i funcție de grămătic și mai ales de dascăl, formând un număr mare de cântăreți, dintre care amintim: Ioan sin Radului Duma Brașoveanu, Constandin, nepotul și ucenicul său și Gheorghe.

Cu privire la opera muzicală a lui Șărban găsim indicații tot la Macarie, care în prefața Irmologhionului său spune: „Mulți dintre psalții cei desăvârșiți din neamul nostru s-au arătat cu râvnă în vremi, ca să facă câteva ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenire Arsenie Ieromonahul Coziianul, Calist Protopsaltul Sfintei Mitropolii a Bucureștilor și Șărban Protopsaltul Curții Domnești. Carii, nu numai Anastasimatarul melos, Stihirarul melos, Heruvicele, Priceasniile toate, Catavasiile, Irmoasele toate și altele dar și partea cea mai multă a Papadichiei o au prefăcut românește, cu toată desăvârșita alcătuire, minunați dascăli și alcătuitori vremii lor stând în cea veche musichie“.

Motivul pentru care aceste „alcătuiri“ sau „tălmăciri“ în românește nu se mai găsesc ni-l sugerează tot Macarie: „însă una pentru greutatea, alta pentru zavistia celor ce nu pot să vază sporirea și să le auză… în limba graiului nostru, dimpreună cu moartea lor au pierit și ostenelele lor“.

Șărban „Protopsaltul Țării Românești“, se numără și el printre cei mai de seamă psalți din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, distingându-se prin activitatea sa de traducător și promotor al cântării de tip bizantin la români și mai ales prin formarea de elevi care au contribuit la răspândirea muzicii de acest fel în țară și chiar peste granițele țării.

Deși țările române s-au dezvoltat în condiții politico-sociale diferite, în privința muzicii bisericești lucrurile sunt foarte clare: indiferent de cadrul politic sau de momentul istoric, românii de pretutindeni au fost moștenitori ai culturii și tradiției liturgice bizantine, implicit ai muzicii psaltice. Muzica de la strana românească a fost indisolubil legată de muzica bizantină cu care a conviețuit și s-a influențat reciproc de-a lungul întregii perioade medievale.

Muzica psaltică practicată în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe teritoriul țării noastre, reprezintă continuarea aceleiași muzici din secolele precedente, dar cu deosebirea că se adaptează la cerințele graiului românesc. Psalții pe care i-am amintit, au „tălmăcit“ din greacă și slavonă sau au compus direct în românește, fără a se abate de la melosul muzicii tradiționale bizantine. Cu toate eforturile acestora de a introduce și cântarea la strană în limba română, pentru a fi înțeleasă de toți credincioșii, în epoca brâncovenească se mai păstrează la unele mănăstiri, catedrale sau la curțile domnești, cântarea bilingvă, la o strană în românește iar la cealaltă în grecește. Această „stare“ se va păstra și mai departe, în timpul domniilor fanariote și chiar până la Alexandru Ioan Cuza.

Capitolul 7

Personalități ale epocii brâncovenești și contribuția lor la dezvoltarea vieții liturgice românești

Constantin Brâncoveanu

Ajuns pe tron fără voia lui, în toamna anului 1688, Constantin Brâncoveanu, cel „cu daruri vrednice împodobit“, a condus destinele Țării Românești cu „adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare“, arătându-se un adevărat „al ei părinte“. Deși în mulți din anii de domnie i-a fost hărăzit să aibă parte de „nenorocite vremi“, totuși, în tot acest timp, a făcut țării „minunate și mari chivernisiri“, vădindu-se un neîntrecut gospodar. Blând din fire, plin de „vrednicie și înțelepciune“ și pururea plecat spre faceri de bine, el n-a insuflat spaimă supușilor săi „ca alți stăpânitori“, ci prin dragoste i-a făcut să-i fie apropiați, „înduplecându-i să se domolească și să-i dea ascultare“.

După aprecierea unanimă a cercetătorilor domnia lui Brâncoveanu reprezintă culmea cea mai înaltă a culturii vechi românești în Muntenia. Domnul însuși era împodobit cu învățătură, cunoscând limba greacă, deoarece mama sa, Doamna Stanca, scoborâtoare din neamul Cantacuzinilor, s-a îngrijit să-i dea acestuia putința de a învăța carte.Tutore întru aceasta i-a fost eruditul său unchi după mamă, stolnicul Constantin Cantacuzino, reprezentantul cel mai de seamă al culturii valahe din perioada cuprinsă între anii 1680-1716.

La Curtea sa se încrucișau două influențe cu totul diferite: una venită direct din Occidentul catolic și romanic – influența italiană, iar alta venită din Răsăritul Ortodox – influența grecească. Datorită legăturilor Voievodului cu Italia, în Bucureștii timpului său, se întâlnesc și câțiva reprezentanți ai culturii italiene, prin intermediul cărora „o ușoară undă de influență“ a acestei culturi, a pătruns și în arta și literatura noastră din aceea epocă. Dintre aceștia, medicul Iacob Pylarino – autor de lucrări științifice medicale, s-a stabilit la București și a devenit medicul Curții, punând bazele primului spital românesc, cel de la Colțea. Alături de el se cuvin a fi menționați grecul George Maiota, cel ce studiase la Roma și Veneția, preotul Ioan Avramie și florentinul Anton Maria Del Chiaro – secretarul de limbi occidentale al voievodului.

Cealaltă influență, cea grecească, era reprezentată la Curtea lui Brâncoveanu – ajunsă atunci un adevărat centru al Ortodoxiei, prin câțiva patriarhi orientali: ecumenicul Dionisie al IV-lea, Dositei, care avea rolul de supraveghetor al credinței și sfetnic în cele religioase, Hrisant Notara, Gherasim Palada, Atanasie al IV-lea și alți prelați și clerici greci, susținători ai influenței elene la Curtea domnească. Din rândul lor amintim doar pe Atanasie, mitropolitul Dristrei, Auxentie, Mitrofan de Nissa, care-i va deveni și duhovnic lui Vodă Brâncoveanu, mohahul Mitrofan Gregoras – harnic corector de cărți, ieromonahul Galaction Vidalis – autor al câtorva predoslovii, ș.a.

Acestor erudite personalități străine cu rost în mișcarea culturală din epoca brâncovenească, trebuie să li se adauge și profesorii de la Academia Sfântul Sava. Dintre aceștia amintim pe doctorul Ioan Comnen, George Maiota, pomenit mai sus, predicatorul Curții, Panaiot Sinopeus, Gheorghe Ipomeneu, Gheorghe Trapezundiul, Maxim Peloponesianul ș. a.

Constantin Vodă Brâncoveanu n-a fost numai un mare ctitor de mănăstiri și biserici, ci și un mare ocrotitor al culturii românești „prin scris și tipar“, poate cel mai mare din câți au fost vreodată în neamul nostru. În Țara Românească tiparul apăruse de aproape două veacuri, timp în care se tipăriseră multe cărți, dar în toată această perioadă, n-au văzut lumina zilei atât de numeroase și felurite cărți ca în domnia lui Brâncoveanu. Titlurile, predosloviile și însemnările explicative ale unora din ele afirmă limpede rolul voievodului în această vastă operă cărturărească, precizând că multe din cărți s-au tipărit „cu voia“ sau „cu hotărârea“, „den porunca și cu toată cheltuiala“ sau „cu cheltuiala și privegherea“ sau „den îndemnul și toată cheltuiala pre luminatului și blagocestivului domn și oblăduitoriu a toată Țara Rumănească Ioan Costandin B. Băsărab Voevod“.

Frații Șerban și Radu Greceanu, într-una din prefețele cărții Mărgăritare a sfântului Ioan Gură de Aur, apărută în 1691, la București, mărturisesc îndemnul voievodului, spunând: „Cătră aceia dară și Măria Ta, ca un adevărat și pre legi domn, mult silindu-te și nevoind ori cu ce mijloc de a aduce învățătură și știință în sufletele omenești, lucru iubit de Dumnezeu și folos de opște, mai vîrtos rodului nostru romînesc, văzîndu-l atîta scăzut și lipsit de multe , și ales den învățătură… căci, iarăși zic, aceia lipsind, nici omul desăvîrșit om să poate numi, nici lumina de-ntunerec osebi, nici adevărul de neadevăr să poate cunoaște și judeca… Plinit-am dară, dupre puțina noastră știință, porunca Mării tale și dupre putință-ne am silit așa scoțîndu-le, ca să poată fiește care romîn, ce și puțină învățătură ar avia, să înțeleagă… Și într-acesta chip sfărșindu-se și aciasta să să tipărească ai poruncit…“.

Un an mai târziu, în prefața de la Slujbele Sfintei Parascheva celei nouă și a Sfântului Grigorie Decapolitul, tipărite în grecește la București, în anul 1692, Șerban Greceanu vădea din nou zelul lui Brâncoveanu pentru tipărirea de cărți, adresându-i aceste cuvinte: „Te-ai silit și te silești cu râvnă și cu sîrguință să vădești într-adevăr la toată Biserica sobornicească virtutea și evlavia ascunsă în tine; și de aceea, pe lîngă celelalte bunătăți pe care le făptuiești zilnic spre folosul multora, ai mai tipărit și tipărești diferite cărți și în limba grecească și în cea românească, ca să se arate tuturor adevărul științei adevărate“.

Biserica fiind punctul de referință al întregii societăți medievale românești, Brâncoveanu a avut grijă ca aceasta să nu ducă lipsă de nimic, de la construcții, pictură, sculptură, argintărie, broderie, icoane, gravură – și în general tot mobilierul necesar unui așezământ bisericesc – până la cărțile de cult. Aceste manifestări artistice, îmbogățite cu elemente noi, pe care le combină, ajungând la o perfecțiune demnă de remarcat, se conturează în forme precise, formând un stil nou, care-i poartă numele: stilul brâncovenesc.

Este știut că Brâncoveanu face din domnia sa o epocă de glorie și aceasta nu numai pentru propriul său popor și pentru Biserica Românească, ci pentru întreaga Ortodoxie. Privit sub acest aspect, el capătă aureola unei mari personalități, dotată cu un deosebit simț artistic, dornic să lase posterității o moștenire aleasă, menită să exprime gustul de frumos al său și al unui întreg popor. Susținut în marile lui acte de o întreagă pleiadă de boieri și sfetnici, după cum am amintit și având legături atât în Orient cât și în Occident, opera artistică a lui Brâncoveanu marchează o adevărată epocă, în care se întâlnesc tot ceea ce Orientul și Occidentul aveau la acea vreme mai atrăgător; peste toate acestea se așează însă amprenta personalității lui Brâncoveanu și a specificului poporului român.

Construcții de biserici. Pentru o activitate liturgică cât mai intensă era nevoie în primul rând de biserici și mănăstiri, în care să se slujească. O scurtă enumerare a principalelor lăcașuri de cult zidite de Brâncoveanu, ne va da o imagine mai vie despre activitatea lui ctitoricească, aducând și o înlesnire în cunoașterea acestor opere de artă ale trecutului nostru.

În 1683, Brâncoveanu reface ctitoria fraților Craiovești de la Mănăstirea Bistrița-Vâlcea, înzestrând-o cu o serie de daruri printre care și o Evanghelie ferecată artistic în aur. Tot în 1683, zidește din temelie la Potlogi, în apropiere de gara Titu, o biserică de proporții mici, pe care o „isprăvește“ în septembrie. La Mogoșoaia zidește o biserică cu coloane simple la pridvor; pictura interioară, destul de valoroasă se păstrează până astăzi. Între 1691 – 1697, ridică la Râmnicu-Sărat o mănăstire a cărui pridvor se sprijină pe coloane admirabil decorate. În 1696, zidește în apropiere de Drăgășani, biserica Mamul. În fresca bine conservată a acestei biserici se păstrează tabloul votiv în care este redat Brâncoveanu și soția sa Maria, cât și părinții și strămoșii voievodului: Matei Basarab și doamna Elena. Între 1698 – 1701, zidește biserica Sfântul Gheorghe din București, însă fiind prea mică, o dărâmă și construiește din temelie pe cea care există și astăzi, în 1704. Cronicarul, referindu-se la această biserică, exclamă: „asemenea ei raru să să poată afla în lume“.

În anul 1702, doamna Maria, soția lui Brâncoveanu, zidește biserica Dintr-o zi din București, iar în 1703 – 1704, Brâncoveanu ridică biserica Sfântul Ioan Grecesc, din București, o biserică mică care a existat pe locul unde astăzi se află actuala Casă de Economii și consemnațiuni. În 1706 construiește biserica din Doicești, interesantă prin contraforturile care îi susțin zidurile, pridvorul cu arcade trilobate și tabloul lui Brâncoveanu. În același an zidește Mănăstirea Surpatele, din Vâlcea. În 1707, ridică o nouă zidire la Sfântul Sava. Tot în București, isprăvește Biserica Doamnei, iar la Mitropolie, ridică din temelie clopotnița de la intrare.

În afara lăcașurilor sfinte ridicate în întregime, Vodă Brâncoveanu a făcut îmbunătățiri, reparații, adaose, înnoiri și danii la o mulțime de biserici și mănăstiri de pe cuprinsul întregii țări. Astfel, la Mănăstirea Tismana a dăruit vase de argint. La Mănăstirea Strehaia a înnoit zidurile învechite. Tot el repară Mănăstirile Sadova, Gura Motrului și Govora. La Câmpulung, repară biserica Mănăstirii Negru-Vodă. La Târgoviște, repară Biserica Domnească, înnoindu-i zugrăveala, biserica Sfântul Dumitru precum și Mitropolia. Mai restaurează Mănăstirea Viforâta, ctitoria lui Vladislav Vodă, Mănăstirea Glavacioc și Mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, care este de altfel ultima lucrare de restaurare a lui Brâncoveanu.

Ca o încununare a acestor lăcașuri, Vodă Brâncoveanu zidește Mănăstirea Hurezi din Vâlcea, din anul al doilea al domniei sale – 1690 până în 1697. Este una din cele mai de seamă și mai frumoase ctitorii ale sale, caracterizând pe deplin stilul brâncovenesc în arta românească, bazat pe principiul simetriei. Aceasta are în centru biserica mare, perimetral chilii, în axul est-vest un paraclis, deasupra vechii intrări transformate în trapeză. Bisericile sunt precedate de ample pridvoare cu arcade sprijinite pe coloane de piatră, cu décor identic celor din arhitectura civilă. Ancadramentele de la ferestre sunt bogat decorate cu reliefuri cu decor vegetal, antropomorf sau zoomorf.

Pe lângă aceste ctitorii mai beneficiază de ajutorul voievodului și Bisericile din afara spațiului românesc. Preoților din Siria, lipsiți și săraci, Brâncoveanu le trimite ajutoare bănești și cărți liturgice. Ajută Patriarhia Ecumenică din Constantinopol și insulele Halchi, mănăstirile Marea Lavră, Pantocrator și Xenofon de la Sfântul Munte Athos, locurile sfinte de la Ierusalim și Muntele Sinai, Patriarhia din Alexandria, bisericile din Galata, Iviria, Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania și altele. Această bogată și rodnică milostenie, l-a caracterizat pe creștinul domnitor Brâncoveanu ca cel mai mare filantrop pentru slujitorii Bisericii Ortodoxe, oriunde s-ar fi simțit nevoia, însă informațiile noastre nu înfățișează tot ce a putut dărui acest generos donator Orientului Ortodox, căci pretutindeni au curs din belșug darurile sale, care erau în același timp și ale întregii națiuni românești.

Pictura. În linii mari, pictura din epoca brâncovenească se înscrie în vechea tradiție a iconografiei muntene, însă oferă și un tip particular de decorație. Picturile sunt reprezentative nu numai spre a servi ca puncte de reper pentru rugăciune, ci pentru a povesti faptele sfinților, îndeplinind și o funcție artistică.

Artistul a cărui operă exprimă în cel mai înalt grad spiritul înnoitor al epocii, a fost Pârvu Pârvescu zis „Mutu“. Provenind dintr-un mediu de cărturari, fiind el însuși un om educat, cunoscător al principalelor monumente de pictură din Țara Românească și din Moldova, dar și al picturii athonite, acesta nu era străin nici de inovațiile promovate de pictura Renașterii târzii și de aceea a barocului, transmise mai ales prin intermediul gravurilor de reproducere, pe care le putea cerceta în vestitele biblioteci ale Cantacuzinilor. Pârvu Mutu nu a excelat în imaginile religioase, ci în portrete, galeriile sale de ctitori constituind o timpurie prefață a portretului efigie din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Semnificativ pentru spiritul epocii, este și faptul că acesta a fost un autentic șef de școală, în atelierul său formându-se numeroși artiști, unii de o reală importanță ca Radu Zugravu. Evocarea figurii lui Pârvu Mutu, nu trebuie să umbrească personalitatea unui alt mare artist, de activitatea căruia se leagă întemeierea marelui centru de pictură de la Hurezi: pictorul Constantinos. Grec de origine, adus în țară de Cantacuzini, sub oblăduirea cărora și-a început activitatea (Biserica Doamnei din București, 1683), Constantinos a fost asimilat de mediul artistic local, opțiunea sa pentru acest mediu, fiind categoric mărturisită prin semnătura sa de mai târziu: „Constantinos din Țara Românească”.

O evoluție remarcabilă au avut-o și artele minore: sculptura în lemn, broderiile, argintăria, miniaturile, icoanele cât și gravurile. În privința originalității, sculptura urmează evoluția motivelor din arta noastră țărănească și nu are nimic comun cu vreo influență străină. Sculptura în lemn a excelat în catapetesme, uși împărătești, uși de intrare, scaune domnești și episcopale, strane, etc, obiecte lucrate cu multă dăruire de artiștii epocii brâncovenești. O parte însemnată a lor, dăinuiesc și astăzi, fiind mărturii prețioase cu privire la înaltul nivel la care ajunge arta în timpul lui Vodă Brâncoveanu.

Broderia artistică cunoaște o ultimă fază de înflorire. Broderiile, au intrat în atenția nu doar a voievodului nostru, ci și a distinsei sale soții, Doamna Maria. Majoritatea broderiilor provenite de la Brâncoveni, au un caracter religios, lucrate și donate monumentelor pe care le-au ridicat. În ele, se evidențiază net, paternitatea și structura artei populare românești. Din nefericire, ni s-au păstrat puține broderii.

Demn de amintit este epitrahilul pe atlaz, cu fir de aur, mătase și perle, pentru Mănăstirea Hurezi, ce se poate defini ca un tabloul votiv al Brâncovenilor, deoarece este reprezentat Voievodul însoțit de Doamna Maria și de o parte din copii lor. Toate personajele poartă costume voievodale, au diademe pe cap și stau îngenuncheate cu mâinile în atitudine de rugăciune. O bordură cu ornamente specifice stilului brâncovenesc încadrează scena.

Argintăria. În ceea ce privește, lucrările de metal și mai ales argintăria, Brâncoveanu, preferă să le comande la sașii din Brașov, pe care le va dona bineînțeles ctitorilor sale. El îi comanda lui „Isaiia pecetariul“ inele care să poată fi folosite și ca peceți ale domniei, iar lui „Gheorghe Mai, argintarul“, obiecte de cult. Lucrările comandate de Domn și executate de sașii din Brașov, reflectă atât gustul cât și voința sa în ceea ce privește motivele decorative, care nu sunt altele decât cele proprii stilului brâncovenesc. Se cuvin amintite aici Evangheliarul din 1692, care poartă pe coperta din spate următoarea inscripție: „Io Constandin Basarab Voevod și soția sa Maria“, sau Evangheliarul de la Hurezi, care redă în relief figura Sfântului Constantin și a maicii sale Sfânta Elena.

Printre alte obiecte de cult ce sunt executate din porunca lui Brâncoveanu, purtând amprenta stilului brâncovenesc, avem o mulțime de candele. Cea mai importantă, este aceea care străjuiește mormântul său, din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, care pe lângă tehnica și decorul de care se bucură, ne prezintă o inscripție încrustată în argint, care a fost singurul indiciu în ceea ce privește aflarea osemintelor bieților Brâncoveni: „Această candelă ce s-a dat la Sfântul Gheorghe Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și este făcută de doamna Măriei sale Maria, care și Măria Sa nădăjduiește în Domnul iarăși aicea să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile, leat 7228 (1720)“. De asemenea, în acest sfânt locaș, se găsește și o pereche de ripide, care poartă în relief chipurile voievodului împreună cu familia sa.

Alte obiecte de cult: potire, discuri, steluțe, anafornițe, ș.a. nu au fost opera doar ale sașilor din Brașov, ci și a meșterilor argintari români, care lucrau cu aceeași dexteritate, finețe și grijă pentru frumos ca și transilvănenii. O mare dezvoltare cunosc și manuscrisele cu miniaturi, unele din ele fiind trimise în dar peste hotare, prilej cu care ajungeau în diferite locuri, formele artistice ale stilului brâncovenesc, cât și faima voievodului muntean.

De asemenea, pictura de icoane și gravura, cunosc un mare avânt. Temele iconografice, urmând exemplul celor din pictura murală, sunt tratate într-un spirit mai realist, iar bordurile care încadrează scenele sunt formate din ornamentul specific brâncovenesc. În privința gravurii, se cuvine a fi pomenit numele lui „Ursu“ care a semnat o bună parte din lucrările efectuate în această perioadă, dintre care amintesc gravura care-l reprezintă pe Mântuitorul Iisus, apărută în cele două lucrări tipărite la Buzău, în 1702: Învățătură de șapte taine și Liturghie.

Arta brâncovenească ocupă locul cel mai de frunte în patrimoniul artistic românesc și se fixează pe pozițiile realiste cele mai înaintate ale artei noastre vechi. Tot ceea ce este minunat și frumos, tot ceea ce este divin și fermecător în arta brâncoveanească, nu este altceva decât o oglindă uriașă care reflectă ceea ce sufletul lui Brâncoveanu a gândit și realizat, nu numai pentru „nemoarta lui pomenire“, dar mai ales pentru preamărirea propriului său popor.

Toate calitățile lui Vodă Brâncoveanu sunt arătate cu măiestrie de cronicarul Radu Greceanu în Predoslovia pe care a așezat-o în fruntea celor 43 de capitole scrise la acea vreme. Pentru frumusețea cuvintelor dar și a limbajului o vom reda în întregime. Această primă parte a cronicii sărbătorea și numirea pe viață a lui Constantin Brâncoveanu pe tronul Țării Românești.

Din această predoslavie, se desprind cu ușurință sentimentele de admirație și recunoștință față de voievodul muntean. Este pomenită originea strălucită a patronului, coborâtor din Basarabi după tată, iar după mamă, din împărați bizantini; se subliniază, prin citate, din filozofii antichității, din autorii eclesiastici și din Sfânta Biblie, importanța virtuților de care voievodul dădea dovadă; este lăudată activitatea culturală și constructivă a lui Vodă Brâncoveanu, iar la sfârșit, după urările sincere și frumoase de viață îndelungată și de continuare a activității desfășurate până atunci, cronicarul încheie Predoslovia, semnând „a mării tale mică și prea plecată slugă, Radu logofăt Greceanu“.

Dar iată și PREDOSLOVIA:

’’Preaînălțatului și prealuminatului și preaslăvitului și de Dumnezeu iubitorului stăpînului și oblăduitorului Io Costandin Basarab Brîncoveanu-voievod și domn a toată Ungrovlahia.

Cu smerenie și plecat mă închin măriei-tale și sărut stăpîneasca pulpana vestmîntului mării-tale rugînd pre Dumnezeu cel atotputernic, îndurător și bun, să reverse a sa milă și al său ajutor din cerescul său lăcaș asupra mării-tale și se supuie pe tot vrăjmașul la picioarele mării-tale.

Prealuminate stăpîne! Faptele bune sînt lucrurile cele mai mari și mai de folos omului, precum, în grecește zice filozoful, , căci întru adevăr virtuțile omului și faptele lui cele slăvite, de multă laudă și peste toate avuțiile ele mai cinstite îi sînt, și alți minunați și înțelepți le-au scris și le-au lăudat și nu așa (virtuos) om este destoinic de a fi binecuvîntat, căci nici de răutatea vrăjmașilor ele biruite nu sînt, iar pe toate le biruiește. Așa este totdeauna bine să se ferească omul de lucrul cel rău, căci dacă face binele și se apără de fapta rea, și fapta cea bună lesne o împlinește, cum zice David proorocul, psalm 33,14. Asemenea virtutea lungește omului pămînteasca sa viață, dîndu-i pe ceia de veci care va veni. Mulți sînt împărați și stăpînitori care au cîștigat un nume neuitat și fără sfîrșit pe acest pămînt, cum scrie filozoful. Și Grigorie Teologul, lăudînd virtutea: „eu voi pre domnul să-l laud, căci el a dat să fie lăudată virtutea“. Mulți s-au străduit a o dobîndi și puțini s-au învrednicit de ea, căci fără siluire este și fără teamă de puterile lumești, și ea prin bunăvoință este de sus dăruită sufletelor cărora li se cuvine, precum și sf. Ioan Gură de Aur, zice:„virtutea fără silă și numai cu inimă voioasă se dăruiește“. Pentru aceea filozoful Dioghene la lumina zilei a aprins lumînarea prin tîrg, și dacă l-au întrebat, a răspuns că el caută cu lumînarea oameni. Aceasta arată că omul fără nu este socotit om a fi. Și Platon filozoful a zis: „oricît aur sau argint s-ar afla prin pămînt, cu prețul virtuței nu se potrivește“.

Dar, care este virtute mai mare și mai plăcută lui Dumnezeu ca a mării-tale bunătate, preaputernice stăpîne, căci vrednică este d-a fi încununată cu toate mai sus pomenitele laude și încă și cu mai multe. Destul este să ne aducem aminte de proorocul David, despre a cărui blîndețe însuși Dumnezeu arată și zice:„eu am aflat în acel David, fiul lui Isaia, un om după inima mea“. Dar ce dovadă ar fi mai mare și mai de folos ca aceasta? Și care virtute este lui Dumnezeu mai plăcută decît această bunătate sau blîndețe? Căci chiar Hristos pe deplin a avut-o în sine, căci însuși el a arătat și a zis: „luați învățătură de la mine, căci eu blînd sunt și din inimă îngăduitor“ (Matei, 11). Și cu această virtute a bunătății ești înzestrat măria-ta de la Dumnezeu.

Preaînălțate doamne! Dumnezeu însuși te-a ales pe măria-ta și el însuși cu domnia țării aceștia te-a încununat. Și pînă în ziua de astăzi multe feluri de bunătăți ai dăruit măria-ta la toată suflarea din țara aceasta, și așa și pe mine, plecatul slujbaș al înălțimei-tale, m-ai încălzit încît nu poci să-mi arăt mai bine recunoștința de care sunt cuprins decît prin alcătuirea acestei istorie (cronografie) despre viața și întîmplările domniei înălțimei-tale, care s-a petrecut prin vederile mele, și arătînd drepturile și faptele înaltului neam al măriei tale, care despre tată din Basarabești se trage, precum și despre mamă din sînge împărătesc, de la strălucitul răposatul Ioan Cantacuzino, ale cărui mari și vestite politii și fapte de către alți iscusiți istorici scrise sunt, nu numai de prin alte țări streine, ci și de către vrednicii de toată încrederea scriitori istorici greci.

Eu, numai faptele măriei-tale cele mai lăudate și de toată suflarea țărei aceștia cinstite și iubite, numai pe acelea am pus gînd să le povestesc prin condeiul meu, și întîmplările și tulburările ce s-au petrecut în Ungrovlahia sub domnia măriei-tale, pe timpul cînd dumnezeiasca pronie din a sa milă nesfîrșită s-a milostivit în acești ani de neliniște să le ție stăpînitor și părinte al ei. Căci măria-ta ești cu daruri vrednice împodobit și ai îngrijit de această țară cu o așa adîncă pricepere și înaltă priveghere, cu atîta blîndețe și răbdare pornită din sufleteasca dragoste ce îi porți, încît eu poci să dau chezășie că politiia luminată și plină de bunătate a înălțimei-tale este în adevărata asemănare cu înțelepciunea lui Democrite care în învățăturile sale zice: „stăpînii noroadelor și povățuitorii lor trebuie să aibă în toți timpii îngrijirea ca să se arate cu asprime către vrăjmașii țărei, iar către supușii lor – iubitori și blînzi“.

Aceste virtuți le ai pe toate măria-ta pe deplin, căci ele izvorăsc din înțelepciunea și multa bunătate a înălțimei tale, și precum apa potolește focul, tot așa îți poți potoli măria-ta, oricînd voiești, oricît de mare mînie a sufletului, încît să nu te vezi nevoit a o lăsa să izbucnească de la sine. Și cu această idiomă poți purta tronul Țărei Ungrovlahiei fără teamă. Nici nu însufli spaima supușilor măriei-tale ca alți stăpînitori, căci prin dragoste îi apropii și le îndupleci sufletele supușilor să se domolească și să-ți dea ascultare. Zice Democrit sus pomenitul că domnul de care toți se teme, acela trebuie ca și el de toți să se teamă, și se unește și Aristotel la aceste cuvinte, zicînd că acela ce altora însuflă frică trebuie și el să se păzească de toți.

Cu asemenea bunătăți te-a împodobit pe măria-ta înțelepciunea sa. Și pentru ca să împlinești sfaturile bine-glăsuitorului Demosthene, care zice că stăpînitori trebuie să fie renumiți nu pentru putere, ci pentru bunele fapte să fie lăudați, cîndai scăpîndu-să și den norocire a acestorași laude să se învrednicească, precum și la istoriile împăraților pravoslavnici, că care s-au nevoit a-și împodobi viiața cu bunele fapte, și numele au cîștigat mare; nu că doar împărățiile lor au fost mai mari decît a celorlalți împărați, ci faptele lor au fost mari, pentru aceia și mari s-au numit, cum marele Costandin, și marele Iustiniian și alți asemenea lor.

Cărora dar și măriia-ta a urma silindu-te și în tot chipul spre bune fapte nevoindu-te, mai vîrtos, cu milostenii, case dumnezeiești multe den temelii ai rădicat, făr’ de cele ce cu miile ai întărit, altele cu ziduri ai înnoit și ai întemeiat, cît pot zice că mai nici o mănăstire domnească n-au rămas neîntărită de mila mării-tale, și nu numai aicea în țară, ci și pentr-alte țări striine, prin limbi păgîne, biserici creștinești ai făcut pravoslavnicilor creștini, ce prentr-acele părți lăcuiescu, și mai ales în tot chipul pentru sfînta biserică te-ai nevoit, că și cărți multe bisericești în zilile mării-tale și cu cheltuiala mării-tale s-au tipărit. Den porunca mării-tale tălmăcite dupre limba elinească pre limba rumânească, și pre limba grecească foarte frumoase, care n-au fost mai înainte, și școale de învățături elinești și slovenești măriia-ta ai făcut și pururea spre bunătăți necontenit ești a face, spre folosul de obște, spre care Dumnezeu să te întărească cu darul cel de sus al sfinții-sale, și să te învrednicească pe măriia-ta a face mai multe decît ai făcut.

Eu dar, cît am putut ajunge cu istoriia mării-tale orînduiescu, închinîndu-mă ca cu o mică, plecată și nevrednică slujbă, cu care, zic, istorie ajungînd pînă la al zecelea an den domniia mării-tale, pre puternicul și milostivul Dumnezeu rog ca să trăiască pre măriia-ta în multe zeci de ani, de acum înainte, în luminatul scaunul domniei mării-tale, sporindu-te întru aceste bune fapte și învrednicindu-te a face și altele multe și mai mari decît acestea, și pre mine, robul mării-tale, încă să mă păzească sființia-sa cu viiață supt umbra mării-tale, și să mă învrednicească ca și de acum înainte să poci scrie strălucita politie și cele bune și dumnezeiești fapte ale mării-tale pînă într-adînci bătrînețele mării-tale, rugîndu necurmat, pre cel mare și tare atotputernic și milostiv Dumnezeu ca să păzească pre măriia-ta întru nălțatul și luminatul scaunul domniei, care țe-au dăruit cu lină pace în ani îndelungați, cu norocire și ferice, împreună cu prealuminată doamna mării-tale și cu toți luminații coconi ai mării-tale, învrednicindu-te același Dumnezeu, precum în viața aceasta ai bine plăcut sfinții-sale, și în viitoarea să te bucuri întru a sa împărăție, cea gătită aleșilor și plăcuților săi în veci nesfîrșit, amin.

A mării-tale mică și preaplecată slugă“

RADUL LOGOFĂT GRECEANUL.

La 15 august 1714, în ziua când împlinea 60 de ani, a fost scos din temniță cu toți fiii și cu Ianache Văcărescu, desculți, numai în cămașă, lăsând să se vadă rănile provocate de torturile la care au fost supuși și asemenea tâlharilor de rând, au fost purtați pe ulițele constantinopolitane spre locul de execuție. O ultimă șansă i-a fost dată de sultan pentru a trăi: să se lepede de credința creștinească. El răspunse cu hotărâre că de legea creștinească nu se lasă, căci în ea s-a născut și a trăit și tot în ea vrea să moară. Și-a primit obștescul sfârșit de sabia călăului, împreună cu cei patru fii și „sfetnicul Ianache“, luând cunună mucenicească.

Mucenicia lui Brâncoveanu era într-adevăr o mare biruință morală a domnului creștin asupra sultanului musulman. Lupta a câștigat-o domnul și cu el a câștigat-o țara și poporul lui. Domnind cu înțelepciune și cu dreptate și murind ca un martir, Constantin Brâncoveanu s-a cinstit pe el însuși, cinstind deopotrivă neamul din care făcea parte.

Mitropolitul Antim Ivireanul

Vrednică de aducere aminte și de laudă este întreaga osteneală pe care Antim Ivireanul și-a dat-o, din primul moment al venirii sale pe teritoriul Țării Românești și până la moartea sa martirică, pentru înflorirea Bisericii Ortodoxe Române și pentru buna sporire duhovnicească a turmei sale, reușind astfel să pună și o piatră trainică la temelia culturii poporului român. Numit pe drept cuvânt „meșter al tuturor artelor”, tânărul Antim a fost înzestrat cu un adevărat simț artistic. Pe lângă faptul că era un cunoscător desăvârșit al meșteșugului tipografic, a excelat în arta sculpturii, în caligrafie și miniatură, dar mai ales, a fost unul dintre cei mai mari și mai distinși oratori ai Bisericii neamului românesc. Acest doctor al sufletelor, prin celebrele sale Didahii ancorate la realitățile zilei lui, va face ca numele său să fie pomenit cu cinste și cu dragoste, de suflarea românească.

Antim, pe numele de botez Andrei, s-a născut la jumătatea veacului al XVII-lea, în îndepărtata Ivirie (Georgia), din părinții Ioan și Maria. Originea sa, se desprinde din marea majoritate a cărților tipărite sau traduse de el, numindu-se pe sine, fie „Antim Ivireanul“, sau „Antim georgian de neam“, fie „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria“. Viața sa, putem spune că are pentru noi, câteva puncte obscure, dat fiind faptul că sunt prea puțin cunoscute împrejurările copilăriei și tinereții lui, până la stabilirea în Țara Românească. S-ar părea că era vlăstarul unei familii înstărite de georgieni venită din părțile Azovului, care pe vremea aceea, se aflau sub stăpânire turcească. De la secretarul domnesc al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, florentinul Anton Maria Del Chiaro, care l-a cunoscut bine pe georgian, aflăm că acesta a căzut de tânăr rob, probabil la turci, care invadau adeseori Georgia și a fost dus la Constatinopol. Cât timp a stat în robie, nu se știe. Eliberat, fie datorită talentelor sale deosebite cu care a fost înzestrat, fie prin răscumpărare din partea Patriarhiei ecumenice, acesta a trăit în preajma Patriarhiei, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura și broderia. Tot în Constantinopol, și-a însușit limbile greacă, arabă și turcă, devenind în scurt timp, un recunoscut poliglot. Aceste cunoștințe i-au fost de mult ajutor în activitatea de tipograf, dându-i astfel putința să tălmăcească texte dintr-un grai în altul și să imprime apoi cărți în mai toate aceste limbi.

Deprinde, probabil, încă din adolescență meșteșugul tiparului, asigurându-și în acest fel o situație materială independentă. Era deja „om cu stare și cunoscut“, atunci când Vodă Brâncoveanu îi propune să vină în Țara Românească. Ajuns aici, a deprins foarte repede și a vorbit cu o mare lejeritate, limba dulce românească, ca un adevărat fiu al pământului, însă nu a neglijat deloc, nici limba pisarilor și a cărților bisericești de atunci: slavona. Și cum nimic nu este întâmplător, acest brodeur, sculptor, gravor și xilograf, constructor și desenator, pictor și portretist, miniaturist și caligraf, a ajuns la Curtea și în serviciul „principelui culturii“, Constantin Brâncoveanu, marele ctitor de biserici și mărețe Mănăstiri.

Principele Brâncoveanu, temeinicise o tipografie la Mitropolie, condusă la acea vreme de fostul Episcop de Huși – Mitrofan. Ajuns la București, Antim este însărcinat de voievodul muntean cu direcția acestei tipografii domnești. Data exactă a venirii aici a acestui pribeag, din părțile Iviriei, din păcate nu se știe exact. În capitala Țării Românești – București, îl întâlnim documentar, în octombrie 1691, când semnează cea dintâi carte tipărită de el în grecește: Pareneticile împăratului bizantin Vasile I Macedoneanul către fiul său Leon, tradusă în greaca modernă de arhimandritul Hrisant Notara, nepotul Patriarhului de Ierusalim. Acum, ivireanul se semnează ca „Ieromonah Antim“. Cum menționam mai sus, despre anul venirii sale aici cât și locul unde a primit tunderea în monahism, când a devenit din mireanul Andrei, ieromonahul Antim, nu putem spune nimic concret. Un lucru este însă cert: era hirotonit preot înainte de data apariției acestei opere parenetice medievale, apărută din porunca și cu cheltuiala voievodului.

Un an mai târziu, vede lumina tiparului, Slujba Sfântului Grigore Decapolitul, făcută în grecește de „Mateiu al Mirelor“. În septembrie 1693, Ieromonahul Antim imprimă una dintre cele mai însemnate cărți din întreaga sa practică tipografică: Evangheliarul greco-român, scos la București, din porunca Domnului, după cum grăiește și titlul: „Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, elinească și rumânească, acum întâiu alcătuită într-amândoao limbile și după greceasca ai bisericii orânduială așezată, cu a blagocestivului… domn oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Ioan Constantin Băsărabă voevod poruncă și cheltuială…“. Prin această „minunată Evanghelie greco-românească“ putem vedea mai bine, spune Iorga, „gândurile unora dintre arhiereii pribegi și boierii de alt neam, cari înconjurau pe Brâncoveanu“. Acest volum de mari proporții, are textul dispus pe două coloane ale paginii. În stânga cel grecesc iar în dreapta cel românesc având 372 de pagini. Este o realizare tipografică de seamă cu gravuri, frontispicii și viniete lucrate cu o deosebită măiestrie, posibil chiar de talentatul artist.

În 1694 a tipărit o Psaltire românească, în a cărei prefață este scrisă o „Dedicație“ pentru Vodă Brâncoveanu, din care se desprinde o mare erudiție teologică, care îl prevestea astfel pe păstorul și desăvârșitul orator de mai târziu. Principelui muntean i-a închinat și câteva versuri, la stema țării, la sfârșitul cărora a ținut să semneze „smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul“. Este vorba aici despre prima carte scrisă numai în românește. Cuprinde 271 de pagini, iar Psalmii sunt împărțiți pe catisme.

Din ce motive, nu știm, însă în 1694 vlădica Antim părăsește Bucureștii și se retrage la Mănăstirea Snagov, unde va întemeia o tipografie, desfășurând aici o rodnică muncă de tipograf, supraveghind ca un mare număr de cărți, să vadă lumina tiparului. Prea cuviosul ieromonah era dispus să facă orice sacrificiu, pentru a întemeia tiparnițe, adică, mijloace sigure de răspândire a cărții, a luminii.

Prin plecarea ieromonahului din București, tipografia domnească și-a redus simțitor activitatea. Din această cauză, cu sau fără voia sa, va fi nevoit să vină adeseori la București, începând din 1701, pentru a înviora aici, activitatea tipografică. La Mănăstirea Snagov, unde devenise egumen al sfântului locaș între 1696-1701, se vor tipări 15 cărți: șapte grecești, cinci românești, una slavonă, una slavo-română și una greco-arabă. Din 1701, activitatea tipografică de la Snagov s-a transferat la București, unde între anii 1701-1705, s-a desfășurat cea mai fecundă activitate tipografică, imprimându-se și aici 15 cărți: două în limba română, una slavo-română, una greco-arabă și 11 în grecește. Cele românești erau Noul Testament și Acatistul la care se adaugă și un Ceaslov slavo-român, scos în 1703.

Pe la începutul lunii martie, prin caterisirea Episcopului Ilarion, scaunul episcopal de la Râmnic, devenit vacant, va fi preluat de Antim. La 16 martie 1705, în Mitropolia din București, s-a desfășurat slujba hirotonirii întru Arhiereu a lui Antim Ivireanul, care va deveni Episcop de Râmnic prin „alegerea făcută cu învoirea și sfatul Mitropolitului și Domnului Țării“. Și aici la Râmnic, Antim, a dovedit calități excepționale de bun administrator și om de carte. De acum începe seria unor tipărituri românești, menite să ducă la triumful deplin al limbii noastre în Biserică. Conștient de rolul său de „păstor al unor credincioși de neam român“, va purcede la tipărirea unui șir de cărți de slujbă în românește, însă cu o grijă deosebită, se va ocupa și de restaurarea și zugrăvirea unor lăcașuri de cult, printre care Mănăstirea Cozia și Mănăstirea Govora, unde pe peretele din sud s-a păstrat cel mai autentic portret al acestui harnic arhiereu. Scaunul episcopal al Râmnicului, l-a ocupat un timp relativ scurt, doi ani și zece luni, timp însă suficient pentru ca marele ierarh să facă din reședința episcopală, cum frumos s-a exprimat Părintele Niculae Șerbănescu, „un focar de lumină și un centru de cultură religioasă și națională“.

La 27 ianuarie 1708, venerabilul Mitropolit al Ungrovlahiei Teodosie, a trecut întru adormire, lăsând prin testament ca succesor al său, pe episcopul de Râmnic, Antim Ivireanul. În fața soborului alegător, dorința Înalt Prea Sfințitului Teodosie s-a împletit cu meritele deosebite și înaltul prestigiu de care se bucura în țară, și în întregul Orient Ortodox, vlădica Antim. Cronica vremii avea să consemneze: „Când au fost cursul anilor dă la Hristos 1708 ș-au dat obșteasca datorie și preasfințitul părinte mitropolitul Țării chir Theodosie carele mult bolind… au adormit în Domnul la luna lui ghenarie 27… După ce deci au răposat… au mersu a doao zi măriia sa prea luminatul domnu, chemînd și pre amîndoi patriarșii, cel dă la Alixandria* și cel dă la Ierusalim**, de au fost la slujba pogribaniii și toți arhiereii… l-au slujit în sfînta mitropolie cu cinste mare, luîndu-și toți creștinii ertăciune cu sărutarea sfintei lui mîini. După aceaia deci s-au suit în casele vlădicești și înpreună cu sfinții patriarși și arhierei cu toată boierimea…în casă au intrat… au început a vorovi pentru alegere dă vlădică ca să să pue, pentru ca să să păstorească turma lui Hristos cea prevoslavnecă fiind dar cu diiata răposatului, părinte mitropolit, chir Theodosie, ales, ca să rămîe în urma lui păstoriu sfinția sa părintele Rîmniceanul, chir Antim… Și așa văzând măriia sa că toți așa află (Antim să fie mitropolit –nn) l-au chemat acolo în casa cea vlădicească și i-au dat cârja“.

Confirmarea alegerii ca Mitropolit al Ungrovlahiei, a venit din partea Patriarhului Ecumenic Ciprian, la 21 februarie 1708, urmând ca a doua zi, în Duminica Ortodoxiei „dumineca cea dentîi a postului“, după săvârșirea Sfintei Liturghii oficiată de Patriarhul Alexandriei, „au trimis măriia sa pă dumnealui Ștefan Cantacuzino, marele postelnec cu carîta cea frumoasă domnească și cu alaiu frumos, la sfînta mitropolie dă l-au proscalisit să vie la curte; pă carele aducîndu-l pă scara cea mare pen divan, s-au înpreunat cu măriia sa vodă, sărutîndu-i măriia sa mîna și făcându-i frumoasă orație dă păstoriia ce i s-au dat, i proci. După aceaia șăzând puțin la voroavă, au poruncit măriia sa de au mersu toți boiarii în casă și bînd vutcă și sinharisindu-l, au mersu toți boiarii dă i-au sărutat mâna“.

Ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Țara Românească, a rostit un cuvânt de mulțumire, în dulcele grai românesc, prin care își exprima dorința de a fi de mare ajutor noilor săi fii duhovnicești. Această celebră mărturisire a Sfinției sale, izvorâtă din prea plinul căldurii duhovnicești, este poate una dintre cele mai emoționante mărturisiri grăite vreodată de un Arhiereu, la un așa minunat eveniment. Citându-l pe Gabriel Ștrempel, putem afirma că vlădica Antim, a ținut o cuvântare „cum nici un mitropolit nu mai rostise alta în românește până atunci“. Cuvântarea sa „era mărturisirea unui crez al vieții sale dăruită slujirii lui Dumnezeu și păstoriților săi, ca și cuvântul unui apostol“.

Foarte interesant este faptul că deși de față, la această solemnitate, erau Patriarhi și arhierei greci, predica Mitropolitului abia numit, a fost rostită în românește. Nu vom intra în detalii, în ceea ce privește Cuvântarea, așezată în fruntea Didahiilor pe care o intitulează Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit, ci ne vom limita să spunem doar că vlădica Antim s-a angajat să privegheze „cu osârdie și făr de lene, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăsenia tuturor de obște, învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă“. Acesta a fost motivul principal pentru care Mitropolitul Antim le-a vorbit în limba română, ca poporul pe care avea să-l păstorească, să înțeleagă.

Tot în 1709, acest desăvârșit mânuitor al condeiului și al cuvântului, i-a dăruit principelui muntean, un superb manuscris, caligrafiat în întregime de mâna sa, care cuprinde „nu mai puțin de 515 chipuri în medalion“, legate între ele prin fâșii, asemenea unui arbore genealogic. Este vorba despre Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce să află în Sfânta Scriptură…. Lucrarea este cunoscută și prin denumirea de Arborele genealogic al lui Iisus Hristos sau Rodoslovie, pentru că fâșia centrală este ocupată de portretele strămoșilor lui Hristos. Ideea realizării unei astfel de opere, i-a fost sugerată de tendința lui Vodă Brâncoveanu de a se asemui marilor personaje, împărați și profeți, pe care le-a dat antichitatea.

În urma multelor închinări de biserici și mănăstiri „afierosite“ de voievozii și boierii români Patriarhiei de Ierusalim, administratorii acestor averi, au început să se poarte la un moment dat ca niște proprietari, nicidecum ca administratori și uzufructuari, iar la Sfintele Liturghii, nu mai erau pomeniți nici Patriarhul Ecumenic și nici ierarhul locului, pe motiv că donatorii lor i-ar fi scos de sub ascultare străină. Datorită acestor lucruri, în pragul anului 1712, Mitropolitul Antim intră în conflict cu Patriarhul Ierusalimului Hrisant Notara, ajungând chiar la un pas să piardă conducerea Mitropoliei Țării Românești. Nefiind de acord ca Hrisant să fie socotit deplin stăpânitor atât în treburile administrative cât și în cele religioase, Mitropolitul patriot se plânge într-o scrisoare, Patriarhului Ecumenic împotriva lui Hrisant Notara, lăsându-i, printre altele a înțelege, că el nu va recunoaște niciodată existența unor mănăstiri supuse altei ierarhii decât aceleia a Mitropolitului Țării Românești. Prin curajul și atitudinea sfinției sale, Antim a devenit apărătorul independenței bisericești a Țării Românești, aducând în sprijin Canoanele Sfintelor Sinoade și Hotărârile Sfinților Părinți. Era poate prima mare acțiune pentru afirmarea autonomiei Bisericii Țării Românești.

Vlădica Antim, nu și-a cruțat nici timpul, nici vârsta, ci a continuat cu și mai multă râvnă munca tipografică, lucrând el însuși la sporirea cărților atât de necesare pentru serviciul divin și pentru edificarea morală a poporului. Dintre acestea sunt de amintit: Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească…, o broșură cu 12 îndatoriri pentru preoți (1714), Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Dumnezeieștile și sfintele Liturghii (1713) ș.a.

Referindu-ne la activitatea tipografică a lui Antim Ivireanul, în timpul șederii sale în Țara Românească (1691-1716), putem spune că a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărți, dintre care 39 au fost lucrate de el însuși, iar restul de ucenicii săi: Mihail Ștefănovici, Gheorghe Radovici, Dionisie Floru și alții. După locul de apariție, 21 au văzut lumina tiparului la București (una la tipografia de la M-rea Antim), 15 la Snagov, 9 la Râmnic și 18 la Târgoviște. După limba în care au apărut, 30 erau în grecește, 22 în românește, una în slavonește, 9 bilingve și una trilingvă. Opt dintre tipăriturile sale aveau prefețe sau dedicații semnate de el, iar câteva aveau versuri la stema țării închinate lui Vodă Brâncoveanu. Prin traducerea și tipărirea cărților de slujbă în limba română, Mitropolitul cărturar are meritul de a fi pus temelie nouă limbii noastre bisericești, pe care a modelat-o în așa fel, încât este înțeleasă și folosită până astăzi. După aproape trei veacuri, se mai pot auzi în slujbele noastre bisericești, cântări și rugăciuni așa cum au fost tălmăcite de luminatul arhiereu.

Fără îndoială, cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Antim Ivireanul, o formează Predicile sau Didahiile rostite în timpul păstoriei sale. Se cunosc 28 de predici rostite de sfinția sa, la care se mai adaugă 7 cuvântări ocazionale. Mitropolitul Antim este primul slujitor al Sfântului Altar, care, rupând tradiția, s-a urcat în amvonul Mitropoliei pentru a grăi poporului de la suflet la suflet. Până la el, locul predicii îl ținea Cazania, însă societatea românească de la începutul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o învățătură vie, adaptată la nevoile ei duhovnicești, la bucuriile și durerile ei. Luminatul ierarh, a înțeles această nevoie și de la înălțimea amvonului, a știut să găsească cuvinte mișcătoare, de mângâiere, care răsunau adânc în sufletele ascultătorilor, alinându-le necazurile. Ca un adevărat „doctor al sufletelor“, el sublinia calitățile și defectele societății pe care o păstorea și cu o nemărginită dragoste creștinească, a căutat să stârpească răul și să promoveze binele. Prin celebrele sale Didahii, Mitropolitul Antim a înzestrat cultura românească, devenind cel mai de seamă orator bisericesc al tuturor timpurilor. Un merit deosebit al neobositului Mitropolit este și acela că rodul muncii sale mergea, prin milostenia lui Vodă Brâncoveanu și la frații noștri ortodocși din afara granițelor țării, la arabi și chiar georgieni.

Activitatea sa poate fi urmărită, nu doar sub aspectul conducerii unor tipografii și a traducerii de cărți liturgice în românește sau de îndrumător al clerului și păstor al credincioșilor, ci și ca mare ctitor de lăcașuri sfinte și chivernisitor al bunurilor Mitropoliei. Unul dintre cele mai impresionante momente din viața lui Antim Ivireanul este fără îndoială, acela al înălțării Sfintei Mănăstiri din București care-i poartă numele: Mănăstirea Antim. Construcția măreței Mănăstiri, a început în primăvara anului 1713, pe locul unei Biserici mai vechi, din lemn, cu hramul Sf. Nicolae.

Din Gramata patriarhală pentru Mănăstirea Antim, se desprinde că „a clădit sfânta mănăstire întru numele Tuturor Sfinților, împodobind-o strălucit și înfrumusețând-o cu o biserică aleasă prin alcătuirea ei tehnică și prin potrivirea pietrelor… puind și cheltuială, nu cu cruțare, ci îmbielșugată și bogată din chiar banii lui, adăugind apoi și zidirea de chilii pentru odihna sfinților părinți…“.

Anul 1714 a fost unul tragic pentru neamul românesc. Este anul mazilirii și uciderii Brâncovenilor și a urcării pe tron a lui Ștefan Cantacuzino. Consternarea care a învăluit țara în aceste dureroase momente, l-a cuprins și pe bătrânul Mitropolit. A doua zi după mazilirea principelui muntean, vlădica Antim l-a uns Domn al Țării Românești pe Ștefan Cantacuzino. În timpul domniei acestui nestatornic voievod (1714-1716) vlădica Antim, și-a văzut nestingherit de treburile bisericești, terminând de ridicat Mănăstirea Antim, pe care Ștefan Cantacuzino a proclamat-o independentă. Zilele grele pentru venerabilul mitropolit încep odată cu domnia primului domn fanariot în Țara Românească, Nicolae Mavrocordat (10 februarie 1716). De acum, principala preocupare a înaltului prelat era eliberarea țării de silnicia otomană, dublată acum și de cea fanariotă.

Deoarece nu a urmat noului domn, vlădica Antim a fost închis într-o „căsuță a Curții“ îndurând umilințe și amenințări, însă ca adevărat ostaș al Lui Hristos, nu s-a lăsat. Cu demnitate a refuzat categoric să-și dea demisia din înaltul rang arhieresc pe care-l ocupa. Totuși, Nicolae Mavrocordat, îl pune ca Întâistătător al Bisericii pe Mitrofan de Nisa, protejatul lui Hrisant Notara. Dat fiind faptul că paretisisul – renunțarea la scaun – nu era valabil fără o aprobare a Patriarhiei Ecumenice, nemilosul Domn, a făcut sfat cu boierii și-au decis să-i ceară Patriarhului ecumenic Ieremia III, caterisirea lui Antim Ivireanul. Curios lucru, dar acesta împreună cu sinodul său patriarhal, au fost de acord. Ba chiar s-au grăbit să trimită Gramata de caterisire a Mitropolitului Antim, prin care acesta era acuzat de revoluție și răscoală, că a întreprins meșteșuguri satanice și că s-a ocupat cu magia. Pe temeiul acestor acuze, acest vrăjitor, cum a fost declarat, este scos din rândul arhiereilor și caterisit. Del Chiaro, ca martor al cumplitelor evenimente, relatează că după citirea actului de caterisire, lui Antim i-a fost smulsă camilafca de pe cap și în locul ei i s-a pus o tichie roșie. A fost scos din rândul călugărilor și i s-a luat numele primit la călugărie, devenind mireanul Andrei. Apoi i s-a citit sentința de închisoare pe viață la Mănăstirea Sinai.

În miez de noapte, ivireanul, a pornit cu o căruță spre locul de detenție, escortat de câțiva ostași turci. Pe drum însă, aceștia, l-au omorât cu bestialitate și i-au aruncat trupul într-un afluent al fluviului Marița, anume Tungia. Data și locul exact al martiriului său nu se știu exact, însă cert este că a avut loc după 22 septembrie 1716, deoarece el semna un document la acea dată. Și iată cum un alt creștin luminat al Ungrovlahiei, era ucis ca și marele său binefăcător Constantin Vodă Brâncoveanu și ca alți mari demnitari români ai acelor vremuri.

În urma demersurilor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul, i-a fost ridicată de Sinodul Patriarhal, prezidat la aceea vreme de Patriarhul ecumenic Athenagoras, abia la 8 martie 1966. Totuși, mai rămânea un act de îndeplinit: Canonizarea lui Antim Ivireanul. Acest suprem moment de creștină recunoaștere s-a împlinit pe 27 septembrie 1992, în cadrul unor slujbe înălțătoare, săvârșite de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la ctitoria luminatului mitropolit, Sfânta Mănăstire Antim.

Ca Episcop și Mitropolit, Sfântul Antim Ivireanul, l-a întruchipat pe adevăratul păstor, care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. A dovedit-o prin cărțile sale de învățătură pentru preoți și credincioși, prin predicile sale și chiar prin testamentul său, dar mai ales prin moartea sa cu adevărat mucenicească, îndurată pentru că a îndrăznit să se ridice împotriva despotismului străin. Prin canonizarea lui, ca ierarh martir, s-a îmbogățit cultul liturgic cu încă o sărbătoare măreață, care ia amploare de la an la an, prin zidirea mănăstirii care-i poartă numele s-a mai ridicat un locaș, din care necontenit se înalță rugăciuni către Dumnezeu și „Toți Sfinții“, prin activitatea lui artistică, culturală, omiletică și pastorală a dat prilej urmașilor să aștearnă pagini de Omiletică, Liturgică, Artă creștină și nu numai.

Pentru toate acestea, atunci când ne plecăm genunchii pe marmura rece a Mănăstirii Antim și ne închinăm în fața icoanei ctitorului său, să-l rugăm pe blândul ierarh, să ducă rugăciunile noastre de umilință înaintea Împăratului Ceresc și să se roage pururea pentru noi toți creștinii ortodocși, care-l cinstim și-l prăznuim cu bucurie în suflet.

Concluzii

Viața liturgică în epoca brâncovenească cunoaște o dezvoltare nemaiîntâlnită până acum. Dacă în perioadele domniilor anterioare cultul se rezuma doar la niște slujbe săvârșite mecanic, în limba slavonă, credincioșii neînțelegând nimic din ce se citește, în epoca lui Vodă Brâncoveanu cultul ia amploare în primul rând prin introducerea limbii române în Biserică, lucru ce s-a putut realiza prin tipărirea cărților de cult în graiul poporului. Acest fenomen de introducere a limbii române în slujirea liturgică, a fost susținut de Constantin Brâncoveanu, dar s-a definitivat prin truda neobositului mitropolit Antim Ivireanul. Alături de el au ostenit și câțiva ierarhi de seamă ai vremii, cum ar fi Mitropolitul Teodosie sau Mitrofan de la Buzău dar și reprezentanți ai culturii laice ca frații Radu și Șerban Greceanu, Iordache, Mihai sau Constantin Cantacuzino.

Odată cu tipărirea cărților liturgice în limba română a fost posibilă înțelegerea de către popor a tuturor actelor de cult. S-a introdus împărțirea Sfintei Evanghelii în pericope pentru fiecare zi din cursul anului, ceea ce reprezintă un lucru deosebit. Prin naționalizarea serviciului divin, credincioșii au fost mai aproape de credința strămoșească și de preoți prin conștiința de limbă și de neam.

În bisericile și mănăstirile existente se desfășura o activitate liturgică intensă, asemănătoare cu cea din zilele noastre. Singura diferență era că domnitorul participa întotdeauna la slujbe și nu-și începea niciodată ziua de lucru fără rugăciune. Boierii din apropierea domnului îi urmau exemplul și erau alături de el la sfintele slujbe.

Cât privește rânduielile sau tipicele după care se săvârșeau Sfânta Liturghie, Laudele, Sfintele Taine și ierurgiile, acestea sunt la fel cu cele pe care le avem astăzi în cărțile de cult. Mai mult chiar , majoritatea textelor pe care le întâlnim în cărțile liturgice actuale se datorează traducerilor făcute de vrednicul ierarh Antim Ivireanul. Prin întreaga lui operă, a creat o limbă literară care dăinuie și astăzi. Biserica nu a făcut decât să păstreze o tradiție de veacuri, fără să se abată de la învățăturile Sfinților Părinți. Pentru buna desfășurare a slujbelor veghea chiar și domnitorul, prin vizitele făcute la ctitoriile sale. Domnul avea o viață duhovnicească aleasă, se spovedea și se împărtășea mereu și credem că așa vor fi fost majoritatea boierilor. Totuși, în celebrele sale Didahii, vlădica Antim mustră și sfătuiește arătându-și dorința de a curăța o Biserică decăzută ca moravuri.

Din descrierile cronicarilor reiese faptul că slujbele se desfășurau după rânduială, după obicei sau după datina veche a Bisericii, ceea ce ne face să credem că nu exista nici o abatere de la vechile rânduieli, păstrate cu sfințenie. Toate aceste slujbe însă, erau consemnate ca repere pentru istorie, datorită fastului ce le sporea importanța. Strălucirea slujbelor era dată de prezența domnitorului precum și de cea a înalților prelați din Răsăritul Ortodox ce se aflau în trecere pe la Curtea Domnească.

Slujbele săvârșite la Curtea Domnească sau la Mitropolie erau modele de urmat pentru celelalte biserici și mănăstiri, de aceea nu se putea face nici o abatere de la obicei. Toate Sfintele Taine și ierurgiile săvârșite în prezența domnului erau pline de strălucire, mai întâi pentru importanța tainei și apoi pentru fala voievodului. Înmormântarea era singura care făcea excepție, în momentul decesului, domnul nemaifiind decât un om simplu.

Împreună cu săvârșirea slujbelor în românește s-a introdus și cântarea la strană în limba română. Acest lucru a necesitat un timp mai îndelungat și o muncă asiduă din partea psalților pentru că textul românesc nu se potrivea exigențelor muzicii bizantine, care trebuia păstrată neschimbată. Din respectul față de ierarhii aflați la curtea lui Brâncoveanu dar și pentru limba greacă, s-a mai păstrat cântarea bilingvă la două strane: în dreapta românește iar în stânga grecește. Muzica psaltică în limba română a fostcultivată și transmisă urmașilor de către personalități marcante cum ar fi Filotei Jipa, protopsaltul Mitropoliei, Stavrinos, lampadarul din strana stângă a Mitropoliei, Coman, Iovașcu Vlahul sau Șărban protopsaltul, precum și prin școlile înființate în timpul lui Brâncoveanu, unde muzica bisericească era predată alături de celelalte materii.

Avântul pe care l-a cunoscut dezvoltarea vieții liturgice în timpul lui Vodă Brâncoveanu a fost sporit și de numărul mare de biserici și mănăstiri, ctitorite de el și de familie sau restaurate, de sculpturile de mobilier destinate bisericilor, de broderiile pentru veșminte precum și de sfintele vase sau accesoriile comandate de voievod la atelierele de argintărie. Toată această dezvoltare a vieții liturgice românești nu putea fi realizată decât prin dăruirea și bogăția sufletească de care a dat dovadă marele domnitor Constantin Brâncoveanu și prin grija Mitropolitului Antim Ivireanul față de sufletele păstoriților săi. Moartea lor martirică a încununat această operă iar Biserica, prin canonizarea lor în 1992, a îmbogățit cultul liturgic cu încă două mari sărbători pentru noi românii.

Bibliografie selectivă

Izvoare :

Anonimul brâncovenesc, în „Cronicari Munteni“, ediția Liviu Onu, Ed. 100+1 Gramar, București, 1996.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, București, 1967.

Călători străini despre Țările Române, vol. VI, VIII, București, 1976, 1983.

Cioran, Emilia, Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia în Țările Române (1653-1658), București, 1900.

Greceanu, Radu logofătul, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714), ediția Aurora Ilieș, Ed. Academiei, București, 1970.

Hurmuzaki, E., Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV, partea 1, București, 1915.

Ivireanul, Antim, Opere, ediție critică de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

Popescu, Radu, Cronica lui Nicolae Mavrocordat, în „Cronicari Munteni“, Ed. 100+1 Gramar, București, 1996.

Lucrări generale :

Albala, Radu, Antim Ivireanul și vremea lui, Ed. Tineretului, București, 1963.

Bianu, Ioan, Hodoș, Nerva, Bibliografie românească veche 150-1830, Tom I, București, 1903.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Ed. Nemira, București, 2002.

Bucur-Barbu, Sebastian, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României, Ed. Muzicală, București, 1989.

Idem, Filothei sin Agăi Jipei, Psaltichie rumănească, vol. I, Catavasier, Ed. Muzicală, București, 1981.

Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București, 1980.

Dosoftei, Dumnezeiasca Liturghie (1679), editată de N. A. Ursu, Studiu de Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Teoctist, Iași, 1980.

Drăguț, Vasile, Săndulescu, Nicolae, Arta brâncovenească, Ed. Meridiane, București, 1971.

Gherasim Episcop al Râmnicului, Istoria mănăstirii Govora, Ed. Sfintei Episcopii a Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1995.

Ilieș, Aurora, Biserica mănăstirii Colțea, Ed. Meridiane, București, 1969.

Ionescu, Ștefan, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Ionescu, Ștefan, Panait, I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, Ed. Științifică, București, 1969.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981.

Idem, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. I-II, Vălenii de Munte, 1909.

Idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, ediție îngrijită de Barbu Theodorescu, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1969.

Idem, Viața culturală a lui Constantin Brâncoveanu, București, 1915.

Istoria Românilor, vol. V, Ed. Enciclopedică, București, 2003.

Macarie, Ieromonahul, Irmologhion sau Catavasier musicesc, Viena, 1823.

Mazilu, Dan Horia, Voievodul dincolo de sala tronului, Ed. Polirom, Iași, 2003.

Muzeul Național Cotroceni, Istoria Cotrocenilor în documente (secolele XVII-XX), Ed. Sigma, București, 2001.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, Ed. Episcopia Dunării de Jos, Galați, 1996.

Papazoglu, Lt. Colonel Dimitrie, Istoria fondării orașului București, capitala regatului român de la anul 1330 până la 1850, Ed. Asociației române pentru Educație Democratică, București, 2000.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992.

Pippidi, Andrei, Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII , Ed. Corint, București, 2001.

Popescu, Nicolae M., Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul, București, 1908.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Viața și activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului și legăturile lui cu țările românești, Cernăuți, 1929.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Vasile, Vasile, Istoria muzicii bizantine și evoluția ei în spiritualitatea românească, vol. II, Ed. Interprint SRL, București, 1997.

Xenopol, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, București, ediția a-III-a, vol. VII, Iași, 1892.

Lucrări speciale :

Braniște, Pr. Prof. Ene, Rânduielile Bisericii Ortodoxe cu privire la Taina Botezului și a Mirungerii și explicarea lor, în „M.O.“, anul XXI (1969), nr. 3-4, p. 187-201.

Idem, Limba Liturghierului românesc, evoluția și importanța ei pentru formarea și unitatea limbii noastre literare, în „B.O.R.“, anul C (1982), nr. 3-4, p. 305-314.

Bucur-Barbu, Sebastian, Monumente muzicale, Filothei sin Agăi Jipei prima psaltichie românească cunoscută până acum, în „B.O.R.“, anul LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 1066-1075.

Idem, Șărban Protopsaltul Țării Românești (1689-ante 1765), în „G.B.“, anul XLVII (1988), nr. 5, p. 118-147.

Caselli, D., Sfintele Paști la Curtea Domnească din București, în „Gazeta Municipală“, anul IV, nr. 170, 28 aprilie 1935, p. 3.

Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Primul Liturghier românesc tipărit, în „M.A.“, anul IV (1959), nr. 9-10, p. 722-771.

Ciolan, Protos. Macarie, Psaltirea – izvor de evlavie ortodoxă, carte de slujbă, de învățătură de sfințenie și de păstrare a graiului, în „Îndrumător bisericesc misionar și patriotic“, II, Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Mănăstirea Neamț, 1986, p. 50-53.

Copăcianu, Pr. Emanuel, Profilul unui mare ierarh, în „M.B.“, anul XVI (1966), nr. 7-9, p. 456-466.

Coravu, Drd. N., Precizări și contribuții la Bibliografia românească veche, în „MO“, anul 1968, nr. 9-10, p. 722-729.

Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Emil, Sfânta Scriptură în limba română la împlinirea a 300 de ani a Bibliei de la București (1688-1988), în „G.B.“, anul XLVI (1988), nr. 5, p. 80-96.

Damian, P. Bogdan, Viața lui Antim Ivireanul, în „B.O.R.“, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 679-689.

Elian Alexandru, Cultura teologică în epoca brâncovenească, în „Bizanțul și Cultura Românească“, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 198-208.

Erbiceanu, C., Antologiu peste tot anul foarte bogat între Antologiile cele ce să află acum, în „B.O.R.“, anul XVII (1896-1894), p. 418-427.

Idem, Prefețele de la Liturghierul alino-arab, scrise de Atanasie, fostul Patriarh al Alexandriei și imprimate în această carte la 1701, în Znagov, în „B.O.R.“, anul XIII (1889-1890), p. 531-539.

Idem, Tipicul serviciilor bisericești la Români în sărbătorile mari, când trebuia să fie de față și Domnitorii Țerei, în „B.O.R.“, anul XIV (1891), nr. 9, p. 700-705.

Idem, Serviciul ce să făcea la încoronarea Domnitorilor noștri, compus de Gh. Papadopol, în „B.O.R.“, anul XXXIV (1910), nr. 1, p. 75-78.

Firmilian, Mitropolit al Olteniei, Cuvânt de pomenire al lui Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești, în „B.O.R.“, anul LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 953-959.

Georgescu, Prof. I., O copie necunoscută a Letopisețului cantacuzinesc, în „M.O.“, anul XIII, (1961), nr. 7-9, p. 498-549.

Ioan, Pr. Dinu, Voievodul Constantin Brâncoveanu în istoria, cultura și Ortodoxia românească, în „G.B.“, anul XLVI (1988), nr. 5, p. 50-58.

Ionașcu, I. , Școala de la Colțea în veacul al XVIII-lea, în „B.O.R.“, anul LVI (1938), nr. 11-12, p. 810-822.

Ionescu, Pr. Prof. Ion, Comemorarea Mitropolitului Antim Ivireanul de către Biserica Ortodoxă Română, în „M.O.“, anul XVIII (1966), nr. 9-10, p. 895-897.

Idem, Pătimirea Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești“, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 640-662.

Lupșa, Ștefan, Biserica ardeleană și „unirea” din anii 1697-1701, în „B.O.R.“, anul LXVI (1948), nr. 9-10, p. 465-500, nr. 11-12, p. 541-571.

Moldoveanu, Nicu, Cercetări asupra manuscriselor în notație bizantină existente în Biblioteca Națională din Viena, în „B.O.R.“, anul C (1984) nr. 3-4, p. 238-245.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Biserica Ortodoxă Română în slujba păcii, a unității poporului român și a propășirii sale, în „G.B.“, anul XXVI (1977), nr. 10-12, p. 880-887.

Idem, Particularități ale ritului liturgic ortodox rus față de cel al celorlalte Biserici Autocefale, în „S.T.“, anul XL (1988), nr. 1, p. 70-75.

Idem, Ritualul Botezului creștin și al Mirungerii în riturile liturgice răsăritene, în „G.B.“, anul XXX (1971), nr. 9-10, p. 828-846.

Idem, Taina Botezului în lumina canoanelor Bisericii Ortodoxe în „G.B.“, anul LV (1999), nr. 1-4, p. 79-73.

Idem, Temeiuri scripturistice și patristice pentru săvârșirea împreună a tainelor Botezului, Mirungerii și Împărtășaniei copiilor, în „G.B.“, anul LV (1999), nr. 5-8, p. 35-50.

Panțâru, Grigore, Necesitatea și actualitatea cercetării științifice a vechii muzici bizantine, în „B.O.R.“, anul LXXXVII (1969), nr. 3-4, p. 334-341.

Popescu-Vâlcea, G., Inițiator și protector al unui stil în arta românească: stilul brâncovenesc, în „B.O.R.“, anul LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 900-915.

*** Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului ierarh-martir Antim Ivireanul, în „B.O.R.“, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 162-181.

Rămureanu, Pr. Prof. I., Constantin Brâncoveanu sprijinitor al Ortodoxiei, în „B.O.R.“, anul LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 916-930.

Simedrea, Tit, Viața Sfântului Nifon Patriarhul Constantinopolului, în „B.O.R.“, anul LV (1937), p. 257-299.

Streza, Pr. Prof. Liviu, Relatările unor pelerini ruși din secolele XVI-XVIII în trecere prin Țările Române despre viața liturgică ortodoxă și lăcașurile de cult românești, în „B.O.R.“, anul CVI (1988), nr. 3-4, p. 100-107.

Șerbănescu, Pr. Niculae, Antim Ivireanul tipograf, în „B.O.R.“, LXXIV (1956), nr. 8-9, p.690-766.

Idem, Constantin Brâncoveanu ctitor de cultură românească, în „B.O.R.“, LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 879-899.

Idem, Documente în timpul păstoriei Mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, în „M.O.“ , anul XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-851.

Instrumente de lucru :

*** Arhieraticon adică rânduiala slujbelor săvârșite cu arhiereu, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1993.

*** Ceaslov, ediția a cincea, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992.

*** Dicționar de artă, Ed. Meridiane, București, 1998.

*** Molitfelnic cuprinzând slujbe, rânduieli și rugăciuni săvârșite de preot la diferite trebuințe din viața creștinilor, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002.

Sava, Pr. Viorel, Ostenitori și rodiri în ogorul Teologiei Practice, Ed. Erota, Iași, 2003.

*** Tipic bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 1999.

*** Triodul care cuprinde slujbele bisericești de la Duminica Vameșului și Fariseului până la Sfânta Înviere, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 2000.