Omul Trupesc și Omul Duhovnicesc în Opera Sfântului Simeon Noul Teolog

=== l ===

Motto:

“Iar roada Duhului este

iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credința, blândețea, înfrânarea…

milostivirea, iubirea de frați, milostenia …

cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoșterii, darurile minunilor

și celelalte pe care le lucrează unul și același Duh.. “

(Galateni 5, 22; I Corinteni 12, 8 – 11)

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea de față este o atentă aplecare (o analiza) asupra textelor Sfântului Simeon Noul Teolog, referitoare la sănătatea primordială a sufletului omului, tragedia căderii primilor oameni în păcat și eliberarea de păcatul strămoșesc, apoi la războiul duhovnicesc pe care îl are omul de purtat până ajunge să se purifice de patimi și să ajungă la îndumnezeire. Sfântul Părinte ne dezvăluie formele diferite de manifestare a omului căzut de la ascultarea de Creator, la robirea față de creatură. El ne arată toate suișurile și coborâșurile luptei cu patima, până la cele mai mici amănunte, pentru că necunoașterea vicleniilor vrăjmașului înseamnă pentru noi pierderea luptei chiar de la începutul ei. Părintele insistă mult pe prevenirea păcatului prin alungarea lui încă din faza de ispită, pentru că dacă nu este înlăturat încă din faza de momeală sau atac, lupta va fi apoi mult mai grea.

Sfântul Simeon insistă pentru alungarea ispitei încă de la început, pentru că dezvoltată, ea duce la patimă, transformându-se într-un zid despărțitor între om și Dumnezeu. Trebuie să nu dialogăm cu gândul păcatului, căci păcatul săvârșit de mai multe ori este de fapt patima, care, la rândul ei, naște sau întreține alte păcate sau patimi.

Omul modern ar prefera să i se spună că nu există păcat, ca viața lui să se poată desfășura fără nici o teamă. Unii vor să aibă numai trup, pentru a-și îndeplini poftele și a nu fi mustrați de conștiință, iar alții ar vrea să aibă numai suflet, fiind atrași mai mult de cele duhovnicești, uneori trupul împiedicând lucrarea cea bună a sufletului. Azi se săvârșesc aceleași păcate ca și atunci, în vremea când au fost concepute aceste scrieri, dar omul modern nu mai are conștiința păcatului, nu simte urmările păcatului în sine, așa cum le simte cel duhovnicesc și nu arată nici dorință de a se îndrepta.

Însă cei ce iau în serios această luptă știu că pe tot parcursul ei este lucrător și Dumnezeu cu harul Lui, pe măsura râvnei lor. Chiar dacă la început vor câștiga doar victorii mici, iar faptele bune vor fi murdărite cu noroiul păcatelor, Sfântul Simeon îndeamnă la silință și la stăruință, căci Dumnezeu ține seamă de acestea și cu puterea Lui va sfărâma lanțurile păcatelor și îi va duce în corabia nepătimirii.

Creștinismul este mai mult decât simpla ascultare formală față de dogme sau decât simpla păzire a unor reguli morale. El este simțirea conștientă a harului, este vederea Sfintei Treimi manifestate în trupul mistic și eclezial al lui Hristos care este Biserica. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu are loc prin participarea ascetică și mistică concretă a credinciosului, la misterul eclezial al Întrupării prelungit sacramental în Euharistie. Experiența luminii dumnezeiști este foarte importantă pentru un creștin pentru că prin ea, el își vede păcatul, se căiește cu lacrimi

și tot prin ea dobândește certitudinea iertării păcatelor, a vindecării de

patimi și implicit a mântuirii. Pentru că numai Dumnezeu în Duhul Sfânt

trimis de Hristos poate ierta păcatele iar certitudinea iertării e dată de

vederea luminii lui Dumnezeu și intrarea celui ce s-a căit și a fost astfel

iertat în Împărăția lui Dumnezeu ca fiu al Lui prin har.

Învățătura Sfântului Simeon Noul Teolog este valabilă pentru toate

timpurile și vremurile de – a lungul istoriei, pentru că mereu omul va fi pus în fața alegerii: viața sau moartea, trupul sau sufletul, sau mai bine zis să decidă prin chemare pentru un su flet curățit de Duhul Sfânt la statura omului duhovnicesc și înduhovnicit, care-și transfigurează trupul prin lucrarea Duhului.

Din punct de vedere teologic cea mai importantă operă a Sfântului

Simeon, care-i va aduce supranumele caracteristic de “Noul Teolog”, o

constituie celebrele sale Discursuri teologice și etice elaborate între anii 1000 – 1009. Ele concentrează în ele teologia autentică a Bisericii: trinitară, eclezială, existențială, împotriva teologiei intelectualiste, formaliste și scolastice, ale căror duhuri ne “bântuie” și pe noi astăzi, ce se înfiripase în Bizanț, desprinsă de realitatea sacramentală a Bisericii și care încetase a mai fi mărturie a experienței spirituale concrete a comuniunii personale a credinciosului în Biserică cu Sfânta Treime.

În Cateheze, Sfântul Simeon Noul Teolog, plecând de la Fericirile evanghelice și teologia ioaneică (Matei 5, 8; Ioan 14, 21, 23), propovăduia cu insistență posibilitatea reală pe care o are credinciosul ce a primit cu credință harul Sfintelor Taine de a beneficia, în nepătimirea câștigată la capătul căii ascetice a curățirii inimii prin pocăință, prin lacrimi și împlinirea tuturor poruncilor, experiența simțirii harului ca vedere a lui Dumnezeu în comuniunea de iubire și lumină a Sfintei Treimi, încă din viața aceasta.

Prezența Duhului Sfânt se constituie în experiență a sufletului care

luminat de lumina cunoștinței simte și cunoaște în același timp: este o experiență mintală în care cunoașterea se subînțelege. Relația sufletului omenesc cu Dumnezeu ține de o psihologie emoțională spirituală.

Revărsarea darurilor Sfântului Duh peste credincioși constituie aspectul pnevmatologic al Bisericii, început la Cincizecime și continuat de fiecare credincios în parte prin cunoașterea, vederea lui Dumnezeu și prin împărtășirea de harul divin prin Sfintele Taine. Duhul Sfânt lucrează în fiecare credincios deschis comuniunii cu Dumnezeu, transfigurând și hristoformizând; aceasta depășește cadrul unei simple experiențe, este o nouă renaștere, este dobândirea stării pierdute, este soluția omului care vrea să devină din trupesc – duhovnicesc; aceasta se dobândește prin curățire, pregătire, care sunt de fapt expresia normalizării – prin respectarea poruncilor, credință și fapte bune – a relațiilor cu Dumnezeu și cu semenii, prin curățirea de patimi, care întunecă taina lucrurilor și sensul lumii și sensul omului în lume.

Lipsa de sens este privită drept sens al lumii; omul se resemnează cu moartea, cu scurtele plăceri care aduc apoi dezgustul și goliciunea. Lumea devine înșelătoare, ori lumea, a cărei lumină este Hristos ar trebui să fie drum spre Dumnezeu.

Cea mai mare taină a existenței este persoana, iar această taină se

actualizează și se descoperă în relația dintre persoane, ea reflectând

taina supremă a Persoanelor Sfintei Treimi. Omul care comunică prin iubire cu celelalte persoane este omul duhovnicesc, în timp ce omul trupesc tace, într-o singurătate ce-i apasă ființa și care-i oferă izolarea sinonimă cu moartea, pierderea mântuirii și depărtarea de Dumnezeu.

Dumnezeu ne cheamă să fim duhovnicești, nu trupești; El este Calea Adevărul și Viața – lucrarea, sensul și ființarea.

I. Viața Sf. Simeon Noul Teolog

Sf. Simeon Noul Teolog s-a născut în 949 în Galatea, din Paflagonia (Asia Mică), din părinți care aparțineau nobilimii provinciale, înstărită și influentă în treburile politice. Era epoca dinastiei macedonene, una dintre perioadele bizantine care a cunoscut o puternică efervescență culturală și materială. Viața lui Simeon coincide în mare parte cu domnia celui mai ilustru reprezentant al acestei dinastii, împăratul Vasile II Bulgarochtonul (976-1025). În jurul vârstei de 11 ani, Simeon a fost dus de tatăl său la Constantinopol, pentru a-și face studiile în școlile capitalei și a intra apoi în slujba împăratului. Unchiul său Vasile ocupa în acea vreme un post important la curte și avea intenția să-și prezinte nepotul împăratului, dar tânărul Simeon a refuzat. De asemenea, a refuzat să continue instrucția în școlile superioare.

În această perioadă a vieții sale, se pare că ducea viața împrăștiată a unui tânăr al capitalei care nu în satisfăcea deloc. Sub influența lecturilor duhovnicești, îndeosebi a „Vieților sfinților”, el a resimțit profund lâncezeala spirituală a vieții sale și a început să caute o persoană sfântă, care să-l călăuzească și să-l împace cu Dumnezeu. Deși nu a fost înțeles de cei din jur, el a reacționat cu credință și încredere în Dumnezeu. Iar o asemenea credința nu a rămas fără răspuns. A întâlnit un om sfânt, un bătrân călugăr al mănăstirii Studion, pe nume Simeon. Acum începe o perioadă nouă a vieții sale. Probabil că a continuat să muncească în lume, ca mai înainte, dar își cerceta adesea părintele duhovnicesc și urma cu râvnă sfaturile lui. Când Simeon i-a cerut o carte duhovnicească,m i s-a dăruit, de către duhovnic, „Despre legea duhovnicească a lui Marcu Ascetul”. Mai târziu , Sf. Simeon, referindu-se la folosul duhovnicesc al acestei cărți, spune: „Și niciodată de atunci, el nu se culcă lăsându-și conștiința să-l mustre de ceva și să-i spună: De ce n-ai făcut aceasta sau aceea ? Astfel, rănit de dragoste și de dorință pentru Domnul, el căuta prin nădejde frumusețea supremă”.

Cu o râvnă adolescentină, el punea în practică preceptele Sf. Marcu Ascetul, prelungind rugăciunile de noapte, astfel încât nopțile erau dăruite rugăciunilor fierbinți, lacrimile îi curgeau, metaniile se înmulțeau ca și cum Domnul era de față, iar Maica Domnului era permanent chemată în ajutor. În timpul unei asemenea nopți, Simeon a avut prima vedere mistică de lumină, care l-au umplut de bucurie și l-a făcut să-și piardă conștiința de sine. Această prima perioadă de incandescență spirituală și de entuziasm religios era atribuită duhovnicului său, Simeon Evlaviosul, dar ea nu a durat mult. Tânărul s-a întors la viața lumească de mai înainte.

Totuși, în această perioadă de delăsare de 6-7 ani, Simeon nu a rupt legătura cu părintele duhovnicesc și și-a păstrat fecioria.

A urmat apoi o a doua perioadă de eliberare de puterile răului. A apelat la ajutorul duhovnicului său, căruia i-a devenit ucenic credincios. L-a ascultat și a îndeplinit cu râvnă sfaturile lui. Dar la puțin timp, starețul mănăstirii respective, indignat de atașamentul tânărului Simeon față de duhovnicul său, a făcut ca discipolul să fie izgonit din mănăstire.

În consecință, el a intrat din nou ca începător în mănăstirea Sfântului Mamas din Xerochercos, dar a continuat să fie călăuzit de Simeon evlaviosul de la Studios. În noua sa mănăstire a fost hirotonit preot, apoi la 31 de ani, pe la anul 980 a ajuns stareț. Sfințenia și înțelepciunea sa l-au făcut să devină o persoană renumită în Constantinopol, dar totodată criticat și atacat.

Biograful Sfântului Simeon a fost Nichita Stithatul. Din scrierea lui aflăm despre desfășurarea evenimentelor din viața Sfântului, însă viața sa duhovnicească se desprinde cu precădere din scrierile lui. Vederea luminii dumnezeiești, momentul culminant al vieții sale contemplative constituie cel mai important capitol al scrierilor sale. Ispitele și greutățile inerente urcușului duhovnicesc au fost dublate de potrivnicia oamenilor și de neînțelegerea căilor duhovnicești de către aceștia. El se raliază curentului isihast și teologiei luminii necreate care constituie fenomenul sublim al spiritualității bizantine. Incandescența trăirilor sale spirituale a fost atât de profundă, încât Însuși Hristos a început să-i vorbească, iar unirea mistică cu Hristos a devenit pentru el o stare constantă.

Din dorința de a împărtăși și altora bucuria prezenței lui Hristos în viața sa personală a început să descopere și altora experiența sa, ceea ce, din păcate a stârnit invidia multor călugări. Considera că nu este permis să ascundă această comoară care este Iisus Hristos și simțea nevoia de a o vesti și altora. În învățătura sa, Simeon predica putința unirii mistice cu Dumnezeu în viața prezentă, prin împlinirea poruncilor lui Hristos și prin urmarea căii strâmte a nevoințelor ascetice. Încă de acum din această lume începem să participăm la Înviere.

Învățătura Sfântului Simeon nu se adresează în mod deosebit persoanelor înaintate în viața contemplativă, ci călugărilor obișnuiți dintr-o chinovie a capitalei, ba chiar și unui cerc mai larg de creștini. Predicile sale l-au transformat într-o persoană mediatizată, generând un aflux continuu de călugări către mănăstirea sa. În căutare de călăuză duhovnicească multe persoane importante ale timpului său îl abordau. Din păcate, prea puțini răspundeau într-un mod identic dragostei părintești cu care Starețul Simeon îi învăluia.

Au apărut fricțiuni între stareți și călugări determinate de exigența radicală a lui Simeon și se insistența lui de a urma calea mistică a Părinților din vechime, ceea ce unora li se părea imposibil. A început a fi învinovățit pentru că vorba prea mult de propria sa viață duhovnicească și de a-i îndruma pe călugări să urmeze aceeași cale ca și el, către iluminarea dumnezeiască. Deznodământul crizei a fost răzvrătirea călugărilor de la Sfântul Mamas, împotriva starețului Simeon. Dar calmul starețului, surâsul blajin și privirea blândă i-a obligat pe răzvrătiți să nu se atingă de el. Au plecat însă cu o petiție la Patriarhul Sisinie și cerură intervenția lui. Ca răspuns, Patriarhul i-a alungat pe călugării răzvrătiți și l-a reabilitat pe Simeon care a rămas stareț la Sfântul Mamas încă 10 ani. În 1005, după 25 de ani de stăreție s-a retras. Dorința sa fierbinte de a-i vedea pe călugări că întrupează în faptă cuvintele și îndrumările lui, rodind practic în ogorul sufletului, împodobindu-l cu virtuți alese, încinși cu brâul castității și având pavăza dreptei credințe, nebiruiți de viciu nici în timpul odihnei trupești, a început astfel a se înfiripa, el plămădind sufletul tuturor cu florile cele alese ale virtuților.

Reputația sa continua să întâmpine împotrivirea prelaților bizantini, în special a fostului mitropolit al Nicomidiei, sincelul Ștefan. A avut loc un conflict mai mult duhovnicesc decât dogmatic, care nu a ieșit din cadrele Ortodoxiei. Această dispută s-a finalizat după 6 ani, când Simeon a fost exilat la 3 ianuarie 1009 din mănăstirea sa. Pretextul surghiunirii l-a constituit inițiativa lui Simeon de a prăznui în mănăstirea sa cu mare solemnitate, pomenirea părintelui său duhovnicesc Simeon Evlaviosul. Patriarhul Serghie al II-lea a consimțit exilul starețului Simeon. Răspunzând tuturor calomniilor, Simeon a apărat memoria părintelui său duhovnicesc refuzând orice diminuare a cultului său. De la fostul său fiu duhovnicesc, Hristofor Faguras, a primit paraclisul Sfintei Marina și acolo a întemeiat o mănăstire. Admiratorii din capitală ai lui Simeon au intervenit pe lângă patriarh, care l-a chemat în exil și l-a primit cu multă cinste. După 13 ani de exil, Simeon a murit la 12 martie 1022 cunoscându-și mai dinainte data morții. A murit în vârstă de 73 de ani.

Reînnoitor al vieții duhovnicești și mistice autentice, atingând culmile unirii dumnezeiești, Simeon a meritat cu prisosință supranumele de Noul Teolog. Mai întâi i-a fost dat de adversari, cu sens peiorativ, dar a fost acceptat cu entuziasm de ucenicii săi. Cuvântul Teolog nu vrea să surprindă vreo persoană ce elaborează dogme noi, ci una atingând culmile contemplației. Adjectivul Nou desemnează calitatea Sfântului Simeon de înnoitor al vieții apostolice. Pentru contribuția sa marcantă pe tărâmul spiritualității ortodoxe, Biserica îl cinstește la 12 ianuarie.

II. OMUL DUHOVNICESC.

DESĂVÂRȘIREA SAU ÎNDUMNEZEIREA OMULUI

1. Credința și faptele bune: împlinirea cuvântului dumnezeiesc

Între credință și fapte bune există o legătură organică, în amândouă

manifestându-se comuniunea cu Hristos. Credința în Hristos este

iradierea în noi a prezenței și a puterii Lui, sălășluit în noi în chip nevăzut. Credința aceasta include în ea iubirea față de Cel ce S-a jertfit, a înviat pentru noi și S-a sălășluit întru noi, ca din starea lui de jertfă și înviere să luăm putere să murim și noi față de păcat și să ducem și noi o viață nouă din El și cu El.

Hristos Însuși ne umple de iubire față de El, prin iubirea Lui față de

noi, iar iubirea ne dă puterea să facem și să fim asemenea Lui, să murim față de păcat și să ne manifestăm cu iubire față de oricine și față de orice.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, Hristos sau Cuvântul este “meșterul”

Care reface și înnoiește firea omenească, pe cei ce pun în aplicare poruncile lui Dumnezeu și care aduce după sine luminarea Duhului Sfânt și cunoașterea tainelor Împărăției cerurilor: “…căci înainte de a Se înălța la cer și a-și pune întunericul ascunzișul său, ne-a dat nouă sfintele Sale porunci ca pe niște unelte,… iar credința în El ca pe un meșter, astfel încât noi să fim vase, credința meșter, iar poruncile unelte prin care meșterul Cuvânt reface și înnoiește pe lucrătorii poruncilor Lui, ca prin lucrarea lor curățindu-ne să fim luminați de către Duhul, înaintând în cunoașterea tainelor Împărăției cerurilor”

Credința adevărată este cea însoțită de fapte bune; aceste fapte bune sunt expresia cea mai fidelă a iubirii lui Hristos, pentru că Hristos în tot ceea ce a făcut pentru mântuirea oamenilor a făcut din iubire ; Sfântul apostol Pavel spune că această credință este însușirea stării de dreptate a lui Iisus, de pe urma jertfei și învierii Lui. Ea este opusă faptelor legate de legea tăierii împrejur sau a netăierii împrejur (Galateni 5, 6); este opusă faptelor oricărei legi, care sunt fapte săvârșite din puterea omului. Cel care are credință dar nu și fapte bune, expresie a iubirii, chiar dacă ar muta și munții din loc, sau și-ar da trupul său să fie ars, nu înseamnă nimic. Credința în Hristos este iubirea față de Hristos și însușirea iubirii

Lui Hristos față de oameni, împlinirea poruncilor Lui fără de care nu

există adevărată credință: “așa cum uneltele fără meșteșugar și meșteșugarul fără unelte nu pot lucra ceva, tot așa nici credința fără împlinirea poruncilor, nici împlinirea poruncilor fără credință nu ne înnoiește și nu ne plăsmuiește din nou, nici nu ne face din vechi noi…”.

Sfântul Apostol Pavel respinge faptele, dar numai pe acelea care nu

izvorăsc din credința în Hristos și din iubirea față de El, pentru că credința e baza faptelor, dar așa cum faptele care nu sunt din credința în Hristos nu au valoare pentru mântuire, tot așa nici credința care nu e lucrătoare prin iubire nu e o credință adevărată. Mântuirea se dobândește prin împreună lucrarea omului cu Dumnezeu; ea este nu numai lucrare a omului dar mai ales dar din partea lui Dumnezeu, care ni Se descoperă, Care ne cheamă dar care la rândul Său dorește un răspuns din partea noastră. Noi suntem cei care batem la porțile Împărăției Cerurilor iar Dumnezeu este Cel Care ni le deschide: “Alergați, bateți, ca să vi se deschidă poarta Împărăției cerurilor, ca să intrați înăuntru și s-o aveți voi înșivă înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Căci aceia care ies din viața prezentă înainte de a avea această Împărăție în inimi, cum o vor afla odată ce au plecat de aici fără să o caute ? Deci trebuie să o căutăm, să batem… Dacă lucrăm aici și ascultăm de Hristos Stăpânul nostru, grăbindu-ne cât suntem în viață, să primim Împărăția în noi înșine, nu-L vom auzi zicându-ne: Plecați de aici. Pentru ce căutați acum Împărăția, pe care v-am îmbiat-o și pe care ați refuzat să o primiți ?”

Mântuitorul Însuși a spus că iubirea față de El se arată și se întărește prin împlinirea poruncilor Lui și această împlinire ne conduce la comuniunea mai deplină cu El: “Cine are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cine Mă iubește pe Mine, iubit va fi de Mine și-l voi iubi și Eu, și mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21); sau: “Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi pe el și vom veni la el și Ne vom face locaș în el” (Ioan 14, 23): “… dar atunci când le vom primi pe amândouă (credința și faptele bune n.r.) într-o inimă neșovăelnică și ne vom face vase de bună folosință Stăpânului spre primirea mirului spiritual, atunci și Cel ce a pus norul ca ascunziș al Său ne va înnoi, ne va face din vechi noi, ne va învia din morți, va tăia întunericul și va trece pe acolo mintea noastră, și Se va pleca de acolo ca printr-o deschizătură și ne va lăsa să-L vedem într-un chip nedeslușit, pe cât se poate vedea discul soarelui sau al lunii. De aici mintea se învață sau mai bine zis cunoaște și e inițiată, primind certitudinea că nu există o altă împărtășire parțială de bunătățile cele negrăite ale lui Dumnezeu decât dacă cei ce cred vor persevera în smerenia inimii și credință neșovăelnică, în hotărâre, din tot sufletul, toată lumea și cele din lume împreună cu voile lor întru toate poruncile lui Dumnezeu…”.

În acest context omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, petrecerea, convorbirea cu Dumnezeu și vederea bunătăților Lui negrăite întrec orice fericire…și bucurie și satisfacție… Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog mântuirea credincioșilor se face nu din faptele legii, adică nu din postiri, priveghieri, culcările pe jos, foame, sete atâta vreme cât acestea și multe altele nu se fac din credință și din smerenia față de Dumnezeu; în această chestiune de multe ori, valoarea faptelor bune pentru mântuire este considerată antinomic de Sfântul Simeon Noul Teolog, în funcție de accentul pe care-l pune pe gratuitatea harului sau pe necesitatea strictă a conlucrării cu harul prin împlinirea poruncilor:

“…Dumnezeu nu cere doar numai aceasta ci și un duh zdrobit și o inimă zdrobită și smerită (Psalmul 50, 19) și ca inima noastră să-I spună pururea în cuget curat: Cine sunt eu Doamne, Stăpânul și Dumnezeul meu, că Te-ai pogorât și Te-ai întrupat și ai murit pentru mine, ca să mă slobozești din moarte și din stricăciune și să mă faci părtaș slavei și dumnezeirii Tale ? Căci atunci când vei fi așa în mișcările inimii tale, de îndată Îl vei găsi îmbrățișându-te și sărutându-Te cu taină și dăruindu-ți duh drept întru cele dinlăuntru ale tale (Psalmul 50, 12) duh de libertate și iertare de păcate și nu numai aceasta ci și încununându-te cu darurile Sale și făcându-te slăvit prin înțelepciune și cunoaștere. Fiindcă ce altceva e așa plăcut și de bine primit de Dumnezeu ca inima smerită și zdrobită, și un cuget curat plecat în duh de smerenie ? Căci într-o astfel de stare a sufletului locuiește și se odihnește Dumnezeu și toată uneltirea diavolului rămâne cu toată nelucrătoare și toate patimile cele stricăcioase ale păcatului se șterg în chip desăvârșit și sub povara lui se pleacă în el numai roada Duhului care este iubirea, bucuria, pacea, bunătatea, îndreptarea, credința blândețea, smerenia, înfrânarea, cărora le urmează în chip frumos cunoașterea cea dumnezeiască, înțelepciunea Cuvântului și adâncul înțelesurilor și tainelor celor ascunse ale lui Hristos”.

Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu numai că este o dovadă a iubirii manifestată prin fapte față de Dumnezeu dar aduce după sine sălășluirea Lui înlăuntrul ființei noastre, iluminarea, cunoașterea Lui, dobândirea de daruri duhovnicești, dintre care cel mai mare este cel al mântuirii. Imposibilitatea împlinirii poruncilor constituie un pretext și un refuz al lui Dumnezeu; este de fapt refuzul nostru izvorât din lipsa dragostei și din împietrirea inimii și nicidecum datorită faptului că poruncile ar fi un obstacol greu de trecut, sub raportul dificultății:

“Iar dacă cineva ar spune că nimeni nu poate să păzească toate poruncile, acela să cunoască că Îl defaimă și osândește pe Dumnezeu ca pe Unul Care ne-a poruncit lucruri cu neputință; și că nu va scăpa de o osândă inevitabilă, ci asemenea celui care a spus: Te-am știut om aspru care seceri unde nu ai semănat și de unde nu ai risipit” (Matei 25, 24) și acesta va fi osândit și se va asemăna șarpelui care i-a spus lui Adam: Cunoscând Dumnezeu că în ceasul în care veți mânca din pom veți fi asemenea Lui, de aceea v-a poruncit să nu mâncați din el (Facere 3, 4 – 5).

Fiindcă unul ca acesta Îl numește pe Dumnezeu mincinos, amăgitor și invidios: mincinos pentru că a spus: Jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară (Matei 11, 30), iar el declară nu numai că nu e ușoară, dar chiar și de nepurtat; amăgitor pentru că a venit făgăduind multe și nevrând să ne dea nimic; sau mai degrabă ca unul care, fiind invidios pe mântuirea noastră, ne-a păzit să facem și să păzim lucruri cu neputință da împlinit pentru noi, ca să ne scoată de aici un pretext pretins justificat pentru a ne lipsi de bunătățile acelea. Dar vai acelora care grăiesc acestea și nu se vor pocăi; fiindcă Stăpânul și Dumnezeul nostru n-a poruncit nimic împovărător, nici greu de purtat, ci mai degrabă toate sunt ușoare și deloc anevoioase, precum – credeți-mă – am cunoscut eu însumi că porunca lui Dumnezeu este ușoară ca și intrarea în Împărăția Lui”.

Credința sinceră în Hristos duce la săvârșirea faptelor bune și la un atașament față de persoana lui Hristos, atașament pe care chiar Sfântul Simeon Noul Teolog ni-l mărturisește în cele ce am văzut mai sus cât și în următoarele cuvinte: “Astfel socoteam de la mine însumi ușoară povara poruncilor și bun jugul Domnului, iar faptul că nu găsesc o pricină pentru a muri pentru El e pentru mine fraților – credeți-mă – o întristare de nesuportat”.

2. Purificarea de patimi prin virtuți.

Prin căderea în păcat, omul a pierdut atât starea primordială de fericire cât și posibilitatea de a ajunge la perfecțiune, adică la asemănarea cu Dumnezeu. Omul n-a fost lăsat să trăiască în veșnicie tragedia căderii sale și primește ajutorul salvator chiar din partea lui Dumnezeu, Creatorul său.

Dumnezeu ne-a chemat la mântuire prin har și credință, dar ne cheamă și prin virtuți, prin fapte bune, de aceea noi trebuie să ne dăm silința în a le împlini, fiindcă virtuțile păstrează harul lui Hristos și mențin aprinsă flacăra credinței.

Învățăm din Filocalie că această colaborare cu harul trebuie să fie permanentă, pentru că nu ne putem lipsi nici un moment de ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să avem o năzuință continuă și statornică în a ne potrivi cugetarea și trăirea după învățătura Domnului Hristos. În puterea noastră stă a câștiga virtutea și a rămâne în ea, urmând astfel lui Dumnezeu care ne cheamă la aceasta, sau a ne îndepărta de virtute și a urma diavolului. Ceea ce e comun tuturor scrierilor filocalice, este îndemnul de a păși pe calea virtuții. Virtutea a fost dată să învingă plăcerea egoistă, să o silească să intre în matca ei pentru ca să nu-l ducă pe om la pierzare veșnică. Ținta ei este eliberarea de patimi sau nepătimirea. Pe calea virtuții creștinul trebuie să se mențină constant pe această cale, înnoindu-se și desăvârșindu-se din zi în zi, căci cel ce nu sporește duhovnicește dă înapoi, fiindcă de virtute nu se poate opri fără să se amestece cu răul. În unirea cu Cel iubit, spunea Părintele Stăniloae, Îl înțeleg deplin și totuși înaintez mereu în înțelegerea Lui. Atât în cunoașterea lui Dumnezeu, cât și în progresul moral, înaintăm neîncetat, fără oprire, neîntâlnind un punct culminant de la care să nu mai putem continua.

Dacă omul păcătuiește cu de la sine putere și prin voința lui, totuși el nu se poate ridica și elibera singur din starea de păcat, ci numai în comuniune cu Dumnezeu, căci numai El îl poate reașeza în starea de dinainte de păcat. Cu fiecare patimă doborâtă, omul trebuie să tindă spre alte țeluri de viață duhovnicească din ce în ce mai înalte, să se afle într-o continuă perfecțiune religios morală.

Întreaga spiritualitate ortodoxă îndrumă pe om, spre a se putea purifica, ilumina și desăvârși. Treapta întâi a vieții duhovnicești este purificarea, care cuprinde nevoințele ascetice făcute în scopul eliberării de patimi, treapta a doua este iluminarea „prin care începi să vezi în univers tot mai mult rațiunile lui Hristos, să unești tot mai puțin patima cu lucrurile pe care le vezi, să le vezi tot mai curate, mai puțin amestecate…partea a treia este îndumnezeirea, unirea cu Dumnezeu….Te umpli tot de lumină, nu mai este nici o separație între tine și Hristos, este treapta cea mai înaltă, mai înaltă decât iluminarea. Însă și prin iluminare Hristos devine lumină în tine… sfinții au ajuns la această ultimă treaptă, să fie plini de lumina care nu este a lor ci a lui Hristos. Nu mai poți spune până unde este lumina lui și până este a lui Hristos”.

Treapta desăvârșirii sau a îndumnezeirii constituie ținta tuturor nevoințelor omului. Pentru a ajunge aici, un rol mare îl are duhovnicul care este dator să ajute la creșterea duhovnicească a penitentului. Pe cel lacom sau risipitor îl îndrumă să fie darnic cu semenii săi, desfrânatului îi dă sfat ca să fie cumpătat și să țină postul. Celui mândru îi recomandă smerenie și umilință, celui ce se aprinde de mânie – răbdare, înțelepciune, stăpânire de sine, blândețe și bunătate, bârfitorului – tăcerea și rugăciunea, etc. Viața creștină este legată în chip deosebit de rugăciune. Sufletul care iubește pe Dumnezeu nu poate să nu se roage, fiindcă iubirea izvorăște din rugăciune și rugăciunea întreține iubirea. Dumnezeu ne-a înzestrat cu ceva cu care să putem să ținem legătura cu El, să ne dezlipim sufletul de lume, pentru a-l pune în dialog cu Dumnezeu, să ne umplem de iubirea Lui și să ne unim cu El. Mântuitorul însuși ne spune: Intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns (Matei 6,6), îndemnându-ne astfel să intrăm în altarul inimii noastre. Sfinții Părinți ne învață că rugăciunea este viața sufletului. Așa după cum trupul, dacă răsuflă înseamnă că este viu, iar atunci când încetează respirația încetează și viața, așa și sufletul, dacă nu-i dăm rugăciune nu are viață și astfel nu putem câștiga viața veșnică, mai ales că rugăciunea este cheia Împărăției lui Dumnezeu.

Toți Sfinții Părinți vorbesc despre rugăciune ca fiind mai mult decât necesară vieții duhovnicești, parcă se întrec unii pe alții în a arăta foloasele ei. Ei preferau mai bine să nu existe deloc, decât să existe fără rugăciune.

Când rugăciunea este obișnuită și frecventă, influența ei în viața noastră duhovnicească devine foarte clară, omul începând să se vadă așa cum este, să își descopere egoismul, lăcomia, greșelile de judecată și orgoliul. Treptat, dobândește o pace interioară, o armonie a activităților nervoase și morale, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, pierderea celor dragi, durerea, boala și moartea.

Referindu-se la importanța rugăciunii, Părintele Stăniloae ne arată că rugăciunea unifică cele trei puteri ale sufletului sfâșiate prin patimi. Ea nu e numai a minții sau numai a rațiunii care definește în înțelesuri intuiția toatală a prezenței lui Dumnezeu proprie minții, sau numai a inimii care trăiește cu simțirea această privință. Având un caracter complex, rugăciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului.

Prin rugăciune, se revarsă bucuria și pacea Duhului Sfânt în sufletele noastre. Prin rugăciune, simțim că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu. Simțim ajutorul Lui în viața noastră în răbdarea ispitelor și a necazurilor, ne întărim în credință, creștem spiritual în iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, rugăciunea ne ajută și ne întărește să împlinim poruncile lui Hristos în viața noastră, prin ea ni se luminează mintea să adâncim și să înțelegem Sfânta Scriptură și să înțelegem că bucuriile duhovnicești sunt mult mai mari și mai frumoase decât plăcerile pământești.

A lupta împotriva patimilor înseamnă de fapt a lupta pentru dobândirea virtuților. Practicarea virtuții nu depinde de o plasare spațială a omului. Sfântul Simeon Noul Teolog nu este de acord cu ideea unora că fără retragerea în singurătate și fără fuga în pustiu omul nu poate fi virtuos. Plecarea în pustiu nu rezolvă problemele sufletești și nu duce obligatoriu la virtute. Virtutea ține de vocația interioară a omului; cultivată astfel, ea nu numai că depășește spațiul material, dar spațiul se supune virtuții: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta” (Matei 17, 20). Principala grijă a celui ce a pornit pe calea virtuții nu trebuie să fie locul unde ar trebui să se plaseze în spațiu, ci care sunt raporturile ce trebuie abordate cu lumea materială pentru ca aceasta să devină o scară spre Împărăția cerurilor și nu spre iad. Această folosire pozitivă a întregului spațiu material se realizează prin virtuțile trupești. Rolul acestora este de a curăți trupul de pofte prin înfrânare, post, sărăcie, plecarea deasă a genunchilor, etc. Dar virtutea trupească nu este de ajuns pentru mântuire; conform Sfântului Simeon Noul Teolog, ea este o simplă unealtă a virtuții sufletești. Virtutea sufletească (iubirea, credința, smerenia, nădejdea, etc.) este împlinirea vocației interioare a omului de descoperire a Împărăției cerurilor („Căci Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Luca 17, 21).

Patima sau viciul se află în opoziție extremă cu virtutea. Raportul ei cu păcatul este asemănător raportului virtuții cu fapta bună. După cum

virtutea nu este o singură faptă bună, ci o activitate continuă și statornică prin care săvârșim binele, tot așa patima nu este singură păcat ci o activitate continuă și statornică prin care este săvârșit răul. În patimă constatăm o voință păcătoasă, o gravitate statornică a voinței spre rău, o îmbrățișare a păcatului, o îndreptare constantă a voinței spre călcarea legii morale. Patima produce dezorganizarea totală a vieții sufletești a celui

stăpânit de ea. Patima servește mai ales voința pe care o robește și o reduce la rolul doar de a executa orbește poftele. În imnografia noastră cultică, caracterul violent al patimii care pune stăpânire pe om este arătat în cartea Triodului prin expresiile: “aprindere, văpaie, tulburarea poftelor, viforul răutăților, furtuna și valurile păcatelor”.

Dacă patima este un îndemn statornic al firii spre păcat, virtutea este un îndemn statornic spre a face bine, spre a împlini poruncile lui Dumnezeu, activitatea continuă și statornică izvorâtă din harul divin și puterile omului credincios prin care creștinul împlinește totdeauna voia lui Dumnezeu.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, virtuțile se aseamănă cu un trup omenesc care are cap, picioare și alte mădulare. Capul este dragostea, picioarele – smerita cugatare. Virtuțile se constituie în trupul desăvârșit al lui Hristos: “Măsură a vârstei plinătății lui Hristos sunt acestea contemplate duhovnicește, și ca să facem începutul acestei contemplații pornind de jos, picioarele ei sunt credința și sfânta smerenie, o bază solidă și de neclătinat. Picioare, glezne, genunchi și coapse sunt neagoniseala, goliciunea, înstrăinarea, supunerea pentru Hristos cu conștiință, ascultarea și slujirea cu bună râvnă. Mădularele și părțile care trebuie acoperite sunt rugăciunea neîncetată a minții, dulceața

lacrimilor care vine din vărsarea lor, bucuria inimii și mângâierea ei

negrăită.

Rinichi și șale sunt starea și stăruința la rugăciune și liturghii și

aprinderea care se face atunci a părții poftitoare pentru vederea și unirea cu Dumnezeu, precum descrie dumnezeiescul David: Aprinde rărunchii mei și inima mea (Psalmul 25, 2) iar Sfântul Apostol Petru: Pentru aceea încingând șalele cugetului vostru, trezindu-vă nădăjduiți desăvârșit în harul care se va da vouă la arătarea lui Hristos, ca niște copii ai lui Hristos (I Petru 1, 13).

Pântecele, stomacul și așezarea măruntaielor este atelierul conținător și mental al sufletului, în care înțelege că se află în mijloc ca inimă partea rațională, iar în partea irațională, partea poftitoare, și cea

irascibilă; acestea au în loc de coaste, mușchi, nervi și grăsime, blândețea,

simplitatea, răbdarea răului, compătimirea și cucernicia care țin la un loc și leagă, învăluie și ascund și nu-l lasă a privi spre cele văzute sau a

poftiunele din acestea, dar nici nu-i îngăduie să țină minte răul, sau să

pizmuiascăsau să aibă invidie, sau să se înfurie, sau să se vadă acestea cândva de către oameni…”.

Pornind de la cele spuse de Sfântul Simeon Noul Teolog vedem de fapt locul sau izvorul lor trupește vobind, de unde izvorăsc patimile. Păcatele care devin obișnuință se cuibăresc în fiecare mădular al trupului nostru devenind pricină de sminteală. Odată robit, întreg trupul omenesc trebuie supus ascezei care urmărește înlăturarea păcatului transformat în patimă, din fiecare mădular al trupului nostru. Aceasta presupune despătimirea, dobândirea stării de nepătimire, care se realizează prin exercițiul virtuților și prin rugăciune.

Virtuțile sunt numai o materie peste care coboară Duhul Sfânt

activându-le; fără Duhul ele nu sunt decât produsul efortului omenesc, lipsite de puterea iubirii:

“Iar virtuțile sunt ca o materie,

pe care învăluind-o lumina dumnezeiască a Duhului

acesta primește numele materiei,

pentru că Duhul nu are nume propriu în oameni”.

Trupul omului trebuie să devină întocmai ca un vas, alcătuit din

virtuți, vas în care Duhul Sfânt varsă toate darurile Sale; aceste virtuți se dobândesc prin lucrarea poruncilor:

“Trebuie deci să ne abținem cu toată puterea de la faptele rele și să ne alipim în același timp de toate lucrurile bune, iar poruncile lui Dumnezeu să le facem cu dor și râvnă aprinsă nedisprețuind nici una dintre ele, oricare ar fi ea…Închipuiește-ți omule un vas prețios făcut din toate poruncile lui Dumnezeu: din credință, din frica de Dumnezeu, din smerenie, din tăcerea față de tot cuvântul deșert, din ascultarea până la moarte, din tăierea voii și mișcării celei lăuntrice a inimii, din pocăința și străpungerea neîncetată a inimii, din rugăciunea neîncetată, din paza ochilor, din lipsa de afecțiune pătimașă față de aproapele și din iubirea deopotrivă față de toți, din lipsa iubirii de arginți și castitate, din nădejdea și iubirea desăvârșită față de Dumnezeu și din toate celelalte virtuți care urmează acestora. Căci fiecare din acestea fiind în sine ca o foiță, una de aur, alta de argint, alta de bronz, alta din piatră prețioasă, și așa mai departe, când sunt unite toate prin Duhul, sudate și ansamblate armonios în una, fac din om un vas mult folositor în care se toarnă ca un vin nou, harul lui Dumnezeu. Spune-mi deci, dacă va lipsi una din virtuțile zise mai sus din care și prin care este alcătuit și ansamblat vasul, oare va mai suferi Dumnezeu să toarne în el vreunul din darurile Duhului Lui…”

Prin darurile venite asupra omului, Dumnezeu se sălășluiește în acesta, omul devenind una cu Creatorul Său:

“Căci aceasta este comoara: Sfânta Treime, Care e conținută de către noi prin păzirea exactă a tuturor poruncilor, dar care ne conține pe noi toți prin iubirea de oameni, puterea și harul Ei, păstrându-ne și păzindu-ne peste tot neatinși, neclintiți și neabătuți; iar pe cei ce alunecă ușor, fie lipsindu-le ceva, fie greșind puțin, îndată Această comoară îi srânge, îi unește cu Ea însăși și plinește toate lipsurile noastre, ne întărește și ne face mai tari”.

Sensul ascezei răsăritene îl constituie spiritualizarea trupului prin

trecerea din starea de pătimire în cea de nepătimire. Între nepătimirea trupului și a sufletului, este potrivit Sfântul Simeon Noul Teolog o mare deosebire, pentru că în timp ce nepătimirea sufletului atrage după sine și sfințierea trupului, prin strălucirea ei și prin revărsarea de lumină a Duhului, simpla nepătimire a trupului, fără o lucrare a Duhului, nu folosește întru nimic celui ce o are:

“Una este nepăimirea sufletului și altceva este nepătimirea trupului; căci prima sfințește trupul iar cealaltă singură nu servește prin sine însăși la nimic celui ce o are. Una este nemișcarea mădularelor trupului și chiar a patimilor sufletului și altceva este dobândirea virtuților; căci prima este inerentă prin fire, iar cea de a doua obișnuiește să domolească toate mișcările naturale. Una este a nu pofti din desfătrile lumii și altceva a dori bunătățile cele veșnice și cerești, pentru că mulți au disprețuit pe cele dintâi (…) dar puțini s-au îngrijit desăvârșit de cele din urmă”.

El vorbește despre cele șapte patimi care în fond coincid cu cele șapte păcate capitale, făcând distincția că unele aprțin sufletului iar altele trupului.

Sfântul Simeon se oprește la mândrie, slavă deșartă, mânie, trândăvie și întristarea sufletului. Mândria este plasată la începutul tuturor

nevoințelor.

Omul trebuie să dobândească libertatea de patimi și de lume, deci nepătimirea – ținta purificării de patimi prin dobândirea virtuților contrare: credința, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea și îndelunga răbdare, nepătimirea și iubirea. Sfântul Simeon pune un accent deosebit pe pocăință și lacrimi ca reieșind din credința, teama și iubirea de Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog arată că nepătimirea este o stare curată a sufletului care nu mai poate cugeta patimile, având loc o eliberare interioară a imaginației și o comtemplare suprasensibilă, ea constă “nu numai în a fi afară de lucrarea patimilor ci și în înstrinarea de amintirea lor…în a ne goli mintea noastră de închipuirea lor, în așa fel ca atunci când voim, să ne ridicăm mai presus de ceruri, ajungând în afară de toate cele văzute și supuse simțurilor”.

Ajungerea la nepătimire este pentru Sfântul Simeon Noul Teolog ținta întregii asceze. Cel care a ajuns la nepătimire vede pe toți oamenii ca pe sfinții „îmbrăcați în Hristos”. De aceea ea este o harismă, nepătimirea este virtute a îngerilor din care decurg virtuți interioare care le izvorăsc pe cele exterioare.

Strâns legat de cele ce am prezentat mai sus este și rugăciunea, care, în concepția Sfântului Simeon constituie o ocupație, practică sau lucrare tainică, sau cu alte cuvinte, o rugăciune mintală neîntreruptă. Este vorba de rugăciunea lui Iisus și prin aceasta el înțelege o ocupație sau practică tainică, o rugăciune mintală ce constă dintr-o repetiție de invocații pe care în Cateheza a XXII-a le numește practici tainice.

În gândirea Sfântul Simeon Noul Teolog se observă diferența între

rugăciunea neîncetată și rugăciunea curată sau mintală. Între ele există o strânsă legătură și ca să ajungi la rugăciunea desăvârșită trebuie mai întâi să te obișnuiești cu rugăciunea neîncetată. Sfântul Simeon are cea mai veche metodă fixată în scris pentru a înlesni înălțarea minții la rugăciunea curată. Aceasta este intitulată Metoda sfintei rugăciuni și atenții în care arată. “Trei sunt felurile rugăciunii și ale luării aminte prin care sufletul sau se înalță sau se coboară. Se înalță sufletul acelora care le întrebuințează la timp potrivit, sau se coboară dacă le întrebuințează fără socoteală și la vreme nepotrivită”.

Primul fel, cel însoțit de lacrimi este al începătorilor, iar al doilea

al celor progresați. Acestea sunt amăgitoare și numai al treilea începe prin

ascultare și este născător de lumină; la ea se ajunge prin eforturi îndelungate de purificare de patimi și gânduri, după obținerea nepătimirii desăvârșite și aparține bărbatului duhovnicesc. Expresia de practică tainică are sensul de spiritualitate interioară, opusă uneia exterioare.

3. Îndumnezeirea. Imitatio Christi.

Pe o anumită treaptă de dezvoltare spirituală, spun Sfinții Părinți că avem șansa de a atinge nepătimirea. Ea se naște ca o împreunare (sinteză) a mai multor virtuți, fiind calea spre care duce tot efortul ascetic și treptele tuturor virtuților, dacă întreaga asceză are ca scop direct purificarea trupului și a sufletului de patimi. Nepătimașul, atât cât se află în trup este în pericolul de a cădea din starea la care a ajuns. Trebuie reținut însă că, această treaptă de desăvârșire nu oferă omului imposibilitatea de a păcătui, dar pe această treaptă sufletul îmbibat de virtuți se mișcă cu anevoie spre răutate, devine insensibil la aceasta. Statornicia în virtute omoară patimile. Din Filocalie mai aflăm că, fără pomenirea deasă sau permanentă a lui Dumnezeu, nu putem atinge nepătimirea și nici nu putem rămâne în această stare. Sfântul Simeon vorbește despre mai multe grade în nepătimire, la ea neputând ajunge dintr-o dată, ci după mici căderi, dar de fiecare dată persistând tot mai mult în ea. Prima nepătimire este înfrânarea de la păcatele cu fapta, a doua lepădarea totală a gândurilor care se învoiesc cu păcatele, a treia este nemișcarea totală a poftei spre patimi (aceasta fiind proprie celor ce contemplă în chip spiritual rațiunile fiecărui lucru), iar a patra nepătimire este curățirea chiar și de închipuirea simplă a patimilor: „aceasta o aflăm în cei ce și-au făcut mintea, prin cunoștință și contemplație, oglindă curată și străvezie a lui Dumnezeu”. Întâietatea în fața patimilor vine din faptul că virtutea a slăbit în om atât de tare patimile, „încât ele nu se mai pot răscula ușor împotriva sufletului”.

Puterile sufletești trebuie întrebuințate pozitiv. Latura pătimitoare a firii omenești (pofta și mânia) trebuie întoarsă de la lucrurile materiale și canalizată spre cele bune, prin poftă dobândind în inimă iubirea, iar prin iuțime răbdarea, acestea fiind conduse de rațiune. La acestea adăugându-se pomenirea deasă a lui Dumnezeu, se ajunge la cea mai desăvârșită treaptă și anume iubirea de Dumnezeu, „prin care primește poruncile Celui iubit, iar din aceasta învață, lucrează și dobândește iubirea curată și desăvârșită față de aproapele, cu care este cu neputință să nu se afle împreună și nepătimirea”. Iubirea se ivește odată cu nepătimirea și crește pe măsura progresării în nepătimire.

Înaintarea în nepătimire este o înaintare fără săturare, cu cât înaintăm mai mult spre ea, cu atât o dorim tot mai desăvârșită, ne umplem neîncetat de dorul bunurilor dumnezeiești care sunt fără sfârșit. Sfântul Simeon spune că ea este desăvârșită cât privește măsura puterii omenești, dar e fără sfârșit (nedesăvârșită), ca una ce se ridică pururea peste sine însăși prin adausurile necontenite ce se înalță neîncetat prin suișurile spre Dumnezeu.

Desăvârșirea omului credincios în Hristos, nu se poate dobândi decât prin participarea lui la viața divino-umană. Deci ținta omului credincios constă în unirea sa cu Hristos și întipărirea tot mai deplină de chipul umanității lui Hristos, plină de Dumnezeu. Dumnezeu fiind nesfârșit și ținta unirii noastre cu El sau a desăvârșirii nu are sfârșit.

Sfântul Simeon Noul Teolog distinge trei stadii de îndumnezeire: primul durează tot timpul vieții pământești, începe la Botez întinzându-se de-a lungul întregului urcuș spiritual al omului, în care sunt active și puterile omului credincios ce se dezvoltă până la limita lor. Al doilea stadiu este imediat după moartea fizică iar al treilea este în învierea generală și aparține veacului viitor, deoarece îndumnezeirea nu se oprește niciodată ci continuă și dincolo de limita ultimă a puterilor naturii umane, la infinit. “Plinătatea desăvârșirii este moartea pentru Hristos și poruncile Lui”: “aceasta este vârsta desăvârșită nedesăvârșit a bărbaților duhovnicești: desăvârșită după putința noastră, nedesăvârșită, pentru că desăvârșirea ei este ascunsă în Dumnezeu, iar plinătatea ei e moartea pentru Hristos și poruncile Lui”.

Sfântul Simeon Noul Teolog explică în ce constă răsplata celor care au căutat desăvârșirea și au atins-o în Împărăția lui Dumnezeu: “când vor ajunge la o astfel de desăvârșire, atunci și Tatăl lor ceresc le va da averile în mâinile lor. Prin mâini înțelege siguranța și certitudinea, iar averile Lui sunt acestea: nemurirea, nestricăciunea, neschimbarea, nemutarea, veșnicia, frumusețea nemeșteșugită a slavei pe care o avea Fiul la Dumnezeu și Tatăl mai înainte de se face lumea (…) pârga tuturor bunătăților, a căror frumusețe ochiul cel tulburat de patimi nu a văzut-o, nici urechea tulburată de neștiință nu a auzit-o, nici la inima necurată a omului nu s-a suit, pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce-L iubesc pe El (I Coloseni, 2, 9)”.

Pentru a explica și a detalia mai bine Sfântul Simeon Noul Teolog recurge la simbolistica părților trupului, procedeu frecvent în scrierile sale, prin care arată legătura dintre fiecare membru al trupului și fiecare pas în efortul de dobândire a mântuirii:

“Măsura plinătății vârstei lui Hristos în noi este asemenea simbolismului diverselor părți ale trupului, începând cu partea de jos, cu picioarele care simbolizează crdința și umilința, temelie fermă și de nezdruncinat, continuând apoi cu celelalte membre reprezentând sărăcia, ascultarea, supunerea, înstrăinarea, slujirea grabnică în ajutorul aproapelui, rugăciunea lăuntrică neîntreruptă, lacrimile de pocăință, bucuria inimii, perseverența la slujbele liturgice, focul arzător în contemplarea lui Dumnezeu și unirea cu El, blândețea, simplitatea, răbdarea, milostivirea, neîndrăzneala, iertarea, uitarea ocărilor, nemînierea, nedezvăluirea instinctelor, înfrânarea lor, ținerea lor în ascuns, virtutea de a le ascunde și priceperea de a le modera, fermitatea în acțiune. Ascultă și privește, tremură și gustă dulceața fără de amestec, respiră parfumul spiritual, și recunoaște că nimic nu este mai frumos ca El, mai minunat, mai dorit, mai puternic, mai plin de slavă și nici mai în măsură de a-ți dărui viața, de a te face nemuritor! Când aceste bunuri au covârșit toate dorințele omului, partea mânioasă, poftitoare și rațională a lui se topește cu desăvârșire”.

În continuarea formării staturii duhovnicești desăvârșite, pieptul și membrele întruchipează mila și hrănirea flămânzilor, a orfanilor, văduvelor, iar spatele simbolizează purtarea sarcinilor altora, cei tari să poarte sarcinile celor slabi, după exemplul lui Iisus să purtăm stigmatele păcatelor tuturor și să facem ispășire pentru ei. Orice suferință dacă nu este o ispășire proprie, s-oprimim cu bucurie în numele fraților noștri mai mici.

Prin răbdare în suferințe vom putea acționa, vom putea ajuta pe cei căzuți, pe cei răniți, pe cei loviți. Să-i miluim pe aceștia nu numai cu fapta, ci și cu vorba să-i hrănim, pentru că astfel vom unge rănile celui ce ne-a hrănit cu Trupul și Sângele Său.

„Capul omului desăvârșit este iubirea, căci tot ceea ce este împlinit fără iubire este zadarnic, iar iubirea care nu împlinește toate celelalte iarăși este zadarnică și fără viață. Precum trupul fără cap nu poate viețui, și nici capul fără trup nu este cu putință să viețuiască, tot astfel se petrece și cu corpul spiritual. Toate virtuțile adunate nu servesc la nimic dacă nu ating scopul final al desăvârșirii, al iubirii d Dumnezeu. Căci nădejdea în care împlinim toate virtuțile trebuie să dea roadă…Cei ce sunt socotiți demni de unirea cu Hristos și de a-L avea pe El cap, aceștia prin adopție devin și ei fii ai lui Dumnezeu, dumnezei (…) Devenim copii Tatălui, asemănători Lui. El dă acestor copii mintea lui Hristos(…) auz nou și vedere nouă (…) puterea lui Hristos se statornicește în noi și ne întărește pentru orice suferință.

Aceasta este măsura desăvârșirii duhovnicești împlinite în omul desăvârșit și totuși împlinit…nimeni nu poate obține acest har dacă nu a renunțat mai înainte la el însuși, așa cum a poruncit Domnul…”

Imitarea lui Hristos ocupă un loc foarte important în spiritualitatea Sfântul Simeon Noul Teolog, el insistând pe participarea la umilințele și suferințele Lui. Adevăratul sens al imitării lui Hristos este participarea tainică în Duhul Sfânt la învierea lui Hristos și dobândirea Duhului Sfânt, care însă nu pot fi câștigate fără participarea la moartea și suferința Sa: “Imită-L pe Hristos Dumnezeu; pătimește și tu așa cum a pătimit Acela pentru tine…Aceia care nu imită prin pocăință și ascultare patimile lui Hristos și nu se fac părtași ai morții Lui, nu se vor face părtași nici ai Învierii lui duhovnicești, nici nu vor primi Duhul Sfânt, pentru că prin Duhul Sfânt se face învierea tuturor… cel ce se rușinează să imite patimile Stăpânului se va rușina și Hristos înaintea îngerilor și a Tatălui din ceruri…”

III. Rolul Sfintelor Taine în desăvârșirea omului:

1. Prezența și lucrarea Sfântului Duh

Sfintele Taine sunt prezentate în scrierile filocalice ca absolut necesare pentru mântuire, fiecare din ele constituind etape pe care credincioșii trebuie să le străbată pentru dobândirea Împărăției cerurilor. În lupta duhovnicească pe care o duce, creștinul este uneori înfrânt, căzând fie în păcate de moarte, fie în păcate ușoare. Lucrarea de curățire și sfințire a credincioșilor se împlinește prin primirea Sfintelor Taine. Prin ele se întreține, se apără și se întărește viața duhovnicească a credincioșilor, ei primind puterea de a urca neîncetat în urcușul lor spre îndumnezeire. Viața creștinului ortodox este o viață trăită cu Hristos și în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos. Duhul Sfânt face ca Hristos să fie prezent în Sfintele Taine și în cei ce se împărtășesc de ele.

După cum vom vedea, Părinții din Filocalie ne îndeamnă nu numai la o urmare a lui Hristos, ci la o imprimare de chipul lui Hristos, o îndumnezeire prin participare. Deci, creștinul n-are numai putința de a renaște pentru o viață nouă, dobândind puterea de a se desăvârși și de a se perfecționa în mod continuu, ci prin Sfintele Taine se unește în mod real cu Hristos prin harul necreat și îndumnezeitor, „ele fiind acțiuni sensibile instituite de Hristos, prin care se împărtășește harul lui Hristos și El se unește cu persoanele care cred”2 .

După cum vom afla de la Sfântul Simeon, Sfintele Taine transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Omul căzut nu poate renaște decât prin harul divin, iar acest har al renașterii se revarsă asupra creștinului prin Taina Sfântului Botez, prima Taină prin care ni se împărtășește harul dumnezeiesc. Botezul este deci taina prin care se reintră în starea de har, creștinul curățindu-se de păcatul strămoșesc, ca și de toate păcatele săvârșite până atunci, renăscându-se spre o viață nouă și făcându-se părtaș roadelor răscumpărării prin jertfa Mântuitorului. Prin Botez, ne naștem duhovnicește și devenim frați ai lui Hristos, iar prin celelalte Taine creștem de la starea de prunc la starea de bărbat desăvârșit, primind puterea de a ne desăvârși, de a ne perfecționa în mod continuu. Botezul, neputându-se repeta, este nevoie de o altă taină prin care să se ierte păcatele săvârșite după botez și anume Taina Pocăinței, prin care ni se dă posibilitatea să intrăm iar în comuniune cu Dumnezeu. Ne folosim de această taină ori de câte ori am căzut în păcate, rupând legătura cu Dumnezeu, căci numai prin ea se poate restabili această legătură. De aceea Dumnezeu a lăsat Taina Pocăinței. După ce ne întâlnim prin pocăință cu Mântuitorul, urcăm apoi pe treapta cea mai înaltă a vieții duhovnicești. Dacă în celelalte Sfinte Taine, Hristos este prezent prin energiile necreate, în Euharistie e prezent prin însuși Preacurat Trupul Său și Sfânt Sângele Său. Prin Sfânta Euharistie se realizează cea mai deplină unire cu Hristos în această viață, creștinul neîmpărtășindu-se ca în celelalte Taine numai cu harul divin, ci cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos care este izvorul harului divin al celorlalte.4

Dintre toate celelalte Taine, hirotonia ocupă un loc aparte și presupune o chemare aparte. Ea are o importanță îndoită, folosul ei depășind pe cel strict personal și extinzându-se asupra comunității. De ea beneficiază nu numai preotul, ci toată comunitatea, harul revărsându-se prin intermediul preotului asupra tuturor. Prin harul primit, preotul primește și putere de a-i crește duhovnicește pe credincioși și de a-i îndruma spre desăvârșirea vieții în Hristos.

În ceea ce privește poziția și rolul Sfântului Duh în procesul mântuirii, Sfântul Simeon Noul Teolog pune accent pe relația Duhului Sfânt cu Cuvântul întrupat, pe fundalul inițiativei mântuitoare a lui Dumnezeu – Tatăl întru sfințirea și îndumnezeirea creaturii Sale, omul. În lumina și duhul Sfintelor Scripturi, Sfântul Simeon păstrează mereu în atenția ascultătorilor săi realitatea legăturii strâns dintre Mântuitorul și Duhul Sfânt. Această legătură este evidențiată de el printr-o serie întreagă de analogii și simboluri amintind de cele scripturistice: Hristos – soarele, Duhul Sfânt – vinul, Hristos – poarta, Duhul Sfânt – cheia, Dumnezeu Tatăl – casa, sau Duhul Sfânt sămânță a lui Hristos prin care creștinii devin din neamul Lui.

Realismul plastic al simbolurilor Sfântul Simeon Noul Teolog este menit să redea într-un chip mai concret raportul dintre lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat și Duhul Sfânt, cât și întrepătrunderea tainică a celor doi. Viziunea izvorâtă dintr-o experiere personală, persoana Mântuitorului Iisus Hristos, este o realitate vie în viața credinciosului, manifestată prin acțiunea continuă și desăvârșitoare a Duhului Sfânt și numai în măsura în care este trăită această realitate încă de aici de pe pământ de către fiecare credincios, aduce după sine dobândirea Împărăției cerurilor și unirea cu Dumnezeu.

În limbajul simbolic al Sfântul Simeon Noul Teolog, Duhul este pecetea lui Hristos, care produce în inimile celor botezați iluminarea și roadele vieții: blândețea, pacea, mila, compasiunea, bunăvoința, bunătatea, credincioșia, înfrânarea, iubirea de vrăjmași, rugăciunea, bucuria și altele. Pe de o parte dobândirea virtuților de către credincios se face cu ajutorul și sub oblăduirea Sfântului Duh, iar pe de altă parte, dobândirea acestor virtuți nu are alt scop decât ca el să devină asemenea chipului lui Hristos și deci vas ales al Domnului.

Datorită întrepătrunderii și interiorității reciproce a celor două persoane, Hristos nu poate fi cunoscut decât prin descoperirea Lui, de către Duhul Sfânt, în noi “căci vom recunoaște dacă Hristos este în noi după semnele pe care le-am spus”, adică după roadele enunțate mai sus. Înțelesul relației Sfântului Duh cu Hristos își găsește la Sfântul Simeon Noul Teolog o fericită și expresivă redare în imaginea ușii și a cheii, întemeiată pe simbolurile Sfinte Scripturi, care prin completarea ei cu simbolul casei – Dumnezeu Tatăl – devine imaginea unității consubstanțiale și de lucrare a Sfintei Treimi.

Pornind de la cuvintele mustrătoare adresate de Mântuitorul fariseilor, învățători de lege care dețineau cheia cunoștinței, Sfântul Simeon explică: “Ce este de fapt cheia cunoștinței dacă nu harul Duhului Sfânt dat prin credință, care prin iluminare produce în chip real cunoștința și deplina cunoștință și care deschide duhul nostru închis și învăluit…și eu voi spune că ușa este Fiul …cheia ușii Duhul Sfânt… primiți Duh Sfânt: celor cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi, celor cărora le veți ține, ținute vor fi, casa e Tatăl – căci în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt… fii deci atent la sensul cuvintelor…numai dacă cheia nu deschide ușa rămâne închisă…iar dacă ușa nu se deschide nimeni nu intră în casa Tatălui cum spune Hristos – Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.

Cunoașterea și unirea cu una din persoanele treimice nu este posibilă fără participarea celeilalte, fără conlucrarea celorlalte două. Sfântul Simeon Noul Teolog arată acest lucru de nenumărate ori: “Prin Duh sau mai curând în Duhul, Tatăl și Fiul se fac cunoscuți în chip nedespărțit…cine nu contemplă pe Fiul sălășluind în El cu Tatăl prin Duhul, cum va fi cu Ei în viitor ?”.

Dătător al vieții organice și spirituale, Sfântul Duh apare la

Sfântul Simeon Noul Teolog ca dătător al unei noi vieți, veșnice, prin zidirea în omul cel vechi a unui organism spiritual compus din mulțimea mădularelor virtuților creștine care au fost enumerate mai sus: “numai prin această naștere de sus și împreună pătimire cu Hristos sub revărsarea Duhului Sfânt, omul va deveni părtaș al învierii întru nestricăciune împreună cu Hristos.”

„Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”, Sfântul Simeon arată că pronunțându-le în cadrul Sfintei Liturghii, acestea reprezintă pentru noi îndemnul de a verifica adevărul că fiecare dintre noi credincioșii renaște din nou și mereu în învierea lui Hristos: “și când aceasta se produce cu adevărat în noi prin Duhul, Hristos ne învie din morți, ne dă viață și se dăruiește El Însuși vederii, în întregime, trăind în noi, El nemuritorul și nepieritorul și nemulțumit de aceasta, ne face harul de a-L cunoaște în chip vădit, El care cu El ne învie și ne preamărește”.

Pornind de la imaginea paulină a staturii desăvârșite a lui Hristos și de la aceea a trupului tainic al Mântuitorului, Sfântul Simeon închipuie structura completă virtuților care compun viața înduhovnicită ca un trup la temelia căruia așează două virtuți capitale: credința și smerenia. Celelalte mădulare ale trupului sunt compuse din sărăcie, supunere, slujire, rugăciune, perseverență, milă, răbdare, ascultare, nădejde și se încheie cu iubirea – capul trupului, fără de care trupul nu ar fi mai bun decât un cadavru incapabil de a reacționa.

De-a lungul urcușului duhovnicesc al credinciosului, Duhul Sfânt, este însoțitorul și ziditorul noii ființe lăuntrice. Nimic din cele ce

săvârșește omul pornit pe drumul acestui urcuș nu se făptuiește fără asistența și darurile Duhului Sfânt. El este cel care curăță sufletul omenesc de patimile înrobitoare și tot El este cel care răsplătește bunăvoința omenească în încordarea și împreună lucrarea ei.

Duhul Sfânt săvârșește în noi treptat o lucrare purificatoare, făcând să dispară, una câte una, patimile sufletului și dăruindu-ne libertatea desăvârșită. “nu pe jumătate îl dăruiește cercetarea Mângâietorului cu libertate, ci într-un chip desăvârșit și pur… așa încât El înnoiește omul totodată în sufletul și în trupul său, astfel că omul nu mai apare îmbrăcat într-un trup ponderabil și stricăcios, ci duhovnicesc și imaterial, gata de a fi ridicat” și nu numai acestea sunt efectele harului Duhului în el, unui asemenea om El nu-i îngăduie să facă nimic simțual, ci îi dă să vadă ca și cum nu ar vedea cu simțurile: “căci de fiecare dată, când intelectul se unește cu inteligibilul, el se găsește în întregime în afara sensibilului, chiar dacă pare că privește sensibilul”.

Dar desăvârșirea la care conduce treptat Duhul pe cel înduhovnicit se arată a fi și mai înaltă și de nebănuit pentru oameni: “pentru aceasta după măsura vârstei sale El vede schimbându-se puterile și lucrările sufletului său și crește în bărbăție și în vigoare pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Împlinindu-le în fiecare zi, el este din nou în măsura acestei activități, iradiat, iluminat și făcut vrednic de a vedea descoperirea marilor taine pe care nimeni nu poate să le vadă în chip absolut adâncimea, dacă nu a luptat pentru a fi ridicat la această curăție; taine pe care toți le văd fără îndoială, dar puțini le sesizează, ci ochii cei noi pe care Duhul înnoitor îi produce și la fel urechi noi. De acum înainte, nu mai privește sensibilul ca om, în chip simțual, ci a devent mai mult decât omul, el contemplă în chip duhovnicesc lucrurile sensibile și ca chipuri ale lucrurilor invizibile, și formele pe care le reprezintă sunt pentru el ca fără fomă sau înfățișare” .

În cuvântările sale Sfântul Simeon Noul Teolog, nu obosește să accentueze mereu legătura și interdependența reciprocă dintre împlinirea poruncilor și dobândirea virtuților, dintre lucrarea credinciosului și desăvârșirea acestei lucrări de către Duhul Sfânt.

Pe de altă parte, el subliniază că dobândirea virtuților nu trebuie luată ca scop în sine, ea fiind doar modul de a se contura în ființa noastră lăuntrică asemănarea tot mai deplină a chipului lui Hristos și condiția pogorârii înlăuntrul nostru a Împărăției cerurilor prin sălășluirea Duhului Sfânt în vasul trupului nostru consolidat de virtuți. Ținta vieții creștinești este ca trecând prin toate virtuțile omul să ajungă la iubire care este deplina asemănare cu Dumnezeu, cu Hristos al cărui chip Îl poartă în sine de la creație; dar pentru a ajunge la iubire el trebuie să poarte și să simtă în sine prezența Duhului lui Hristos.

Asemănarea credinciosului cu Dumnezeu se desăvârșește prin împlinirea tuturor poruncilor lui în chip liber consimțit sub oblăduirea harului Duhului Sfânt. El este Cel care arde toate patimile sufletului, redându-i curăția și transparența dintâi, spiritualizând sufletul până mai înainte îngroșat de păcat și unindu-se cu el în chip esențial. Este interesant de văzut ce înseamnă la Sfântul Simeon Noul Teolog acest esențial. Pentru a înțelege mai profund această expresie ce pare îndrăzneață, ea trebuie legată de un alt pasaj din cuvântările sale morale și anume de acela în care prezintă actul tainic al Întrupării, arătând că Mântuitorul ne-a înrudit cu El: “Dumnezeu Cuvântul a împrumutat de la noi trupul, pe care nu-l avea prin natură și a devenit om, ceea ce nu era; El dă în schimb celor care cred în El propria Sa dumnezeire, pe care nici unul dintre îngeri sau dintre oameni n-au dobândit-o și ei devin dumnezei, ceea ce nu erau prin adopțiune și har.”

Chenoza Mântuitorului, înscrisă în tradiția și hotărârea sinoadelor ecumenice, e văzută de Sfântul Simeon Noul Teolog în toată consecința ei mântuitoare și transfiguratoare: “Pentru că Dumnezeu Stăpânul universului, a recurs la prezența trupească pe pământ pentru a veni pe pământ să restaureze și să înnoiască pe om și să binecuvinteze pe deasupra toată creația blestemată din cauza lui….El a făcut deci viu sufletul pe care-l asumase și l-a făcut dumnezeu, făcându-l incoruptibil.” și mai departe spune: “această taină nu a devenit numai în felul în care am zis proprie lui Hristos, la început, o singură dată în lume, ci s-a realizat în fiecare din sfinții de altădată, și se realizează fără încetare până acum”.

Sfântul Simeon Noul Teolog înțelege prin expresia “în chip esențial” dobândirea de către sufletul omenesc a incoruptibilității și în ultimă instanță a nemuririi ca urmare a unirii cu Dumnezeu în persoana Mântuitorului. Dar această incoruptibilitate și nemurire proprii dumnezeirii, sunt dăruite de Hristos mai departe celor care se învrednicesc de ea, prin lupta pin care au dus-o de-a lungul urcușului lor duhovnicesc pentru a-și elibera sufletul de tendințele și patimile multiple, care îl fac compus și deci coruptibil, și nu au altă țintă decât dobândirea simplității dintâi a sufletului lor, care să facă posibilă unirea lui cu Dumnezeu, prin mijlocirea Duhului Sfânt trimis lor de Hristos.

Pornind de la cuvintele Sfântului Evanghelist Matei (6, 22), Sfântul Simeon Noul Teolog arată că Duhul nostru nu va deveni niciodată simplu decât când va contempla lumina simplă: „și lumina simplă este Hristos, de asemenea cel care neîncetat are lumina Sa strălucitoare în gândirea sa, se zice că are Duhul lui Hristos”.

Desigur, unirea care se săvârșește între cele două naturi nu duce la

confundarea acestora, sau absorbirea celei umane de către cea divină. Unirea până la cufundare a celor două naturi nu este posibilă deoarece, deși natura umană se unește cu Dumnezeu prin ridicarea ei către desăvârșire, prin conturarea tot mai deplină a chipului lui Dumnezeu pe care îl poartă în sine, totuși prin acest fapt ea nu-și pierde caracterul distinctiv față de natura divină, ci dimpotrivă și-l adâncește, fiindcă prin îndumnezeire ea răspunde chemării sale celei mai adânci, vocației ei ființiale. De aici rezultă și infinitatea drumului comuniunii și al unirii omului cu Dumnezeu și imposibilitatea confundării celor două naturi.

Unirea strânsă cu Dumnezeu pe care o atinge cel înduhovnicit cu ajutorul Duhului Sfânt trezește în acesta puteri deosebite și deschide calea

către cunoașterea mai adâncă a tainelor lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Simeon îndeamnă cu căldură pe împreună viețuitorii săi, cu a căror păstorire a fost încredințat, să aibă voința de a dobândi vederea lui Dumnezeu, prin efortul continuu de a deveni deiformi. Prin lucrarea Duhului Sfânt de curățire a minții credinciosului și prin iluminarea dată acestora de El, ei sunt ridicați până la cunoașterea tainelor lui Dumnezeu. Legătura care se crează între Dumnezeu și împlinitorii voii Sale, este atât de puternică încât o rupere a ei este aproape imposibilă și are urmări dintre cele mai grave. Subliniind această legătură cu caracter ontologic, el arată că așa precum corpul nu poate să trăiască și nu poate fi socotit viu, fără să primit suflet viu în el, tot așa sufletul nu poate să trăiască singur și prin el însuși “fără să fie unit în chip de negrăit și neamestecat, cu Dumnezeu adevărata viață eternă, căci înaintea acestei uniri de cunoaștere, de vedere și de sentiment, el este mort chiar dacă este dotat cu

inteligență și prin natură nemuritor. Într-adevăr așa cum nu există cunoaștere fără vedere, nu există vedere fără sentiment, eu spun aceasta pentru realitățile spirituale (…) dar în realitățile spirituale, dacă intelectul nu ajunge la contemplarea a ceea ce depășește reflexiunea, el nu poate simți ceva din activitatea tainică”.

Contemplarea lui Dumnezeu îl ferește pe om să recadă în întunericul păcatelor dinainte, și mai mult decât atât, contemplarea gravează în intelectul și memoria sufletului, ca pe o tăbliță, prin lumina Duhului Sfânt, forma fără formă a lui Dumnezeu, prin care omul păstrează legătura cu Dumnezeu și dobândește capacitatea deosebirii binelui de rău. Duhul Sfânt este Cel care dă nu numai puterea de a cunoaște ci profunzimea cunoașterii: “acolo unde sunt iluminările Duhului, acolo este și revărsarea luminii lui Dumnezeu, și Dumnezeu în

înțelepciunea și cunoașterea tainelor Sale”. Cunoașterea pe care o dobândesc cei care stau sub iluminarea Duhului Sfânt este dincolo de orice mod obișnuit de a cunoaște.

Cunoașterea realităților dumnezeiești nu vine doar din studiu ci și din experiență, iar adevărul despre ele nu este concept, ci o relatare a

lucrurilor văzute sau trăite:

“Cunoașterea acestor taine dumnezeiești, aparțin acelora a căror minte este iluminată în fiecare moment de către Duhul Sfânt, din cauza curăției inimii lor, ai căror ochi au fost bine deschiși de către razele soarelui dreptății, al căror cuvânt de cunoștință și cuvânt de înțelegere sunt împrumutate de la Duhul Sfânt, în chip unic, a căror grijă și teamă de Dumnezeu se menține datorită dragostei și păcii, în bunătate, blândețe de caracter, cu cumpătare și credincioșie…”.

Sălășluirea simțită a lui Dumnezeu în noi și mai ales dobândirea

vederii minunate a Lui încă în viața aceasta sunt o adevărată unire cu El,

nedesăvârșită dar o pregustare a uneia mai depline în viața de dincolo:

“Deși aici jos este într-un chip întunecat, și acolo sus în mod desăvârșit, totuși credincioșii văd limpede și primesc de acum începuturile a tot ceea ce ei vor avea acolo; de fapt ei nu primesc aici jos tot ceea ce le este făgăduit, nu rămân nici aici, având nădejdea lor supremă dincolo, fără parte și fără vreo pregustare a bunurilor ce vor să vină”.

Sfântul Simeon nu face vreo deosebire între cunoașterea și comuniunea cu Dumnezeu dobândită aici și cea de dincolo; deosebirea este doar de grad nu de natură, el rămânând fidel în acest sens cuvântului Scripturii de la I Corinteni 13, 12; desăvârșirea morală, contemplarea lui Dumnezeu nu sunt decât trepte spre o mai deplină comuniune și unire cu El, dar ele sunt totodată și efecte ale acestei uniri.

Mântuitorul nu numai a făgăduit, ci prin răstignirea Sa ne-a și dat putința unirii noastre cu Dumnezeu în măsura în care voința noastră personală își va da consimțământul prin faptele noastre: “Slava dată Fiului de tatăl, Fiul ne-o dă nouă la rândul Său, prin harul dumnezeiesc, ba mai mult, așa cum El este în Tatăl și Tatăl în El, la fel Fiul lui Dumnezeu va fi în noi și noi în Fiul Însuși prin har, dacă noi vrem”. Preschimbarea noastră treptată în mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos precum și sălășluirea Lui în trupurile noastre se face într-un chip tainic, dar totodată simțit înlăuntrul nostru, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Simțirea prezenței Duhului Sfânt și a lucrării Sale tainice poate fi experiată de către orice credincios, fidel lui Dumnezeu. Simțirea prezenței Lui este o realitate puternică, a simți pe Dumnezeu, care este insesizabil, inefabil, inaccesibil, este marele dar de care se învrednicesc numai cei ce s-au pregătit necontenit prin împlinirea poruncilor Lui și curățirea desăvârșită a sufletelui lor.

Simțirea prezenței Duhului Sfânt în viața credinciosului se manifestă și prin călăuzirea acestuia de-a lungul urcușului duhovnicesc, în cursul căruia pe măsura încordării efortului voinței sale, Duhul Sfânt se pogoară mai generos, mai iubitor: “Căci mai întâi trebuie să urcăm noi puțin ca Tu Bunule Stăpân, să cobori mult și să te unești cu noi”.

Această călăuzire cuprinde întregul gând, cuvânt, și înteaga făptuire a celui călăuzit: “Tu vei face și vei spune totul după harul, care ți-a fost dăruit și care vorbește în tine cum este scris…și ei vor fi învățați de Dumnezeu, nu aflând binele, din scrieri și litere, ci învățându-l de la Duhul Sfânt și nu din cuvânt numai, ci în lumina Cuvântului și Cuvântul luminii, tainic inițiat în lucrurile dumnezeiești”.

Ea nu se reduce doar la inițierea în tainele dumnezeiești, ci ea transformă pe truditorul întru cele spirituale și într-un mărturisitor al adevărurilor divine, într-un organ al voii lui Dumnezeu. Pentru redarea cât mai sugestivă a acestei misiuni a celui ales, Sfântul Simeon Noul Teolog folosește comparația cu orga, cerul care suflă în ea și artistul prin care Dumnezeu prin mijlocirea Duhului Sfânt face ca orga să cânte armoniile divine.

Prezența simțită și lucrarea tainică a Duhului Sfânt are ca efect vederea lui Dumnezeu încă din viața aceasta: „dacă Hristos a zis că Dumnezeu este văzut prin curăția inimii, desigur că odată curăția dobândită, vederea va urma. De altfel dacă tu ai fi curățit-o odată ai fi știut că acest cuvânt este adevărat… Dacă într-adevăr aici jos este curăția, aici jos va fi și vederea; dar dacă tu zici că vederea nu există decât după moarte, în chip forțat tu așezi, de asemenea, curățirea după moarte și astfel ți se va întâmpla că nu vei vedea pe Dumnezeu niciodată”

Cei care sunt purtători ai Duhului Sfânt nu numai că îl recunosc în cuget și în faptă pe Mântuitorul ca Fiul întrupat, și Îl văd încă în viața aceasta, dar aceștia se cunosc și se recunosc între ei.

Întregul proces al mântuirii apare la Sfântul Simeon Noul Teolog, începând cu trezirea conștiinței noastre la viața în Hristos, dobândirea treptată a acesteia prin înnoirea chipului lăuntric în urma unei trăiri virtuoase, care să ne învrednicească de darul cunoașterii lui Dumnezeu prin contemplare și comuniune tot mai adâncă cu El, dar și cu semenii – este rodul lucrării tainice a Duhului Sfânt, a cărui prezență și lucrare o simțim mereu în noi, însoțind iubitor efortul nostru de a trăi autentic după învățăturile creștine.

Opera Sfântul Simeon Noul Teolog rămâne de referință pentru înțelegerea modului cum lucrează Dumnezeu – Duhul Sfânt în lume, asupra fiecărei persoane în parte, iar prin extensie asupra întregii Biserici, Trupul tainic al lui Hristos, asupra întregii umanități.

2. Sfânta Taină a Botezului, Pocăinței, Euharistiei

În continua noastră luptă de înnoire și transfigurare a ființei noastre

lăuntrice împărtășirea cu Sfintele Taine are o importanță deosebită,

căci ele înseamnă includerea noastră treptată în Trupul tainic al Mântuitorului ca mădulare vii prin care curge fluxul dătător de viață al harului Duhului Sfânt.

Ca unul ce a exprimat această realitate binefăcătoare a harului și ca

Indrumător duhovnicesc al călugărilor din mânăstirea Sfântul Mamas, Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază mai ales importanța simțirii prezenței și lucrării tainice a Duhului Sfânt prin cuvintele: “Dacă mâncând pâinea dumnezeiască și bând vinul veseliei, tu nu vei fi

fost în măsură să cunoști că te-ai împărtășit dintr-o viață nestricăcioasă, că tu ai primit în tine această pâine ca lumină sau chiar ca foc… cum cugeți tu că te-ai împărtăși cu viața ? Cum îți închipui tu că ai atins focul

inaccesibil sau presupui tu că ai fi avut cea mai mică parte de lumină veșnică ? Cu siguranță aceasta nu s-ar fi întâmplat nici unuia la fel de insensibil ca tine în această privință; lumina te-a luminat, dar tu ești orb, focul te încălzește, dar tu nu te-ai aprins; viața te-a atins cu umbra ei, dar nu s-a unit cu tine; apa vie a trecut prin sufletul tău ca printr-un canal pentru că ea n-a găsit în tine un vas vrednic de ea”.

Prin Sfintele Taine intrăm în comuniune cu Dumnezeu, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin Duhul lui Hristos Sfintele Taine țin de viața Bisericii și sunt centrul întregii sale vieți, fapt de care ne dă mărturie credința Bisericii, aceasta constituie premisa și condiția săvârșirii lor spre

mântuirea oamenilor prin încorporarea și creșterea lor în Hristos ca mădulare ale Trupului Său.

Sfântul Simeon vorbește despre Botez, Mirungere, Pocăință, Euharistie și tangențial despte Preoția sacramentală. El afirmă că întâlnirea naturii și a supranaturalului are loc în actul sacramental și în efectele sale.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre un botez al duhului ca fiind o lucrare a Sfântului Duh începută la Botez, dar nu folosește această numire decât o singură dată. Despre acest Botez se vorbește la persoanele care au primit deja taina Sfântului Botez, dar au căzut din har prin păcatele personale săvârșite. Transformarea pe care o produce botezul Duhului Sfânt, este descrisă prin simbolurile apei, curățirii, luminii, focului care sunt interpretate ca Duhul dumnezeiesc consubstanțiale cu Tatăl și cu Fiul; transformarea aceasta face să apară pocăința și împlinirea poruncilor. Însă el nu a negat necesitatea și eficacitatea Tainei Sfântului Botez spre mântuire.

Reiese clar din opera sa că botezul săvârșit în numele Sfintei Treimi șterge păcatul strămoșesc și ne face apți pentru lucrarea mânturii, sub cele două aspecte fundamentale ale ei, devenim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toți în mod tainic deci capabili de o relație personală cu Hristos prin Duhul care se împărtășește odată cu Hristos. Sfintele Taine nu-și ating scopul pentru care se săvârșesc dacă întâlnirea cu Hristos și simțirea prezenței Duhului nu devin o realitate spirituală.

Sfântul Simeon Noul Teolog recunoaște acțiunea Sfântului Duh în Botez de a cărei prezență ne dă mărturie credința Bisericii. Apa și Duhul ne renasc la o nouă viață, ne dau harul din care am căzut prin păcat. “Mântuirea noastră nu constă numai în Botezul apei ci și în Duhul”. El recunoaște validitatea și eficacitatea botezului pruncilor, care sunt sfințiți și păziți, liberi de tirania diavolului, și aceasta în virtutea faptului că de unirea personală a pruncului cu Hristos dă mărturie Biserica întreagă, care oficiază taina prin clerul ei. În gândirea sa faptul de a fi botezați nu este suficient pentru a avea plenitudinea vieții creștine.

Credința în Sfânta Treime și în dumnezeirea lui Hristos este o dorință de a începe o viață nouă și mai ales o conștiință a harului primit, însă pe care pruncii nu le pot avea în momentul primirii tainei Sfântului Botez. Toți creștinii botezați în pruncie se află într-o situație asemănătoare. L-au părăsit pe Hristos prin păcatele săvârșite, dar pot ieși din această situaței prin pocăință și un nou botez pe care-l numește botezul Duhului sau a doua curățire. Acest botez este pregătit printr-o pocăință îndelungată cu lacrimi de bucurie și contemplație și completează Taina Sfântului Botez.

Accentul cade pe acțiunea Duhului și se insistă asupra caracterului conștient al experienței spirituale, botezul trebuind să devină pe parcursul vieții un eveniment spiritual conștient. La Taina Sfântului Botez este inclusă și Taina Mirungerii care este strâns legată de Pocăință și Euharistie. Cateheza a V-a a consacrat-o în mare parte pocăinței: “Vrednic lucru este pocăința ca și folosul pe care-l aduce”. El susține universalitatea pocăinței ca reieșind din universalitatea păcatului strămoșesc. Pocăința trebuie să devină pentru toți o stare pemanentă. Scopul întregii pocăințe și curățiri este vederea lui Dumnezeu în lumină, din care iradiază bunătate și iubire:

“dăruiește-mi lacrimi de pocăință,

Lacrimi de dor, lacrimi de mântuire,

Lacrimi ce curăță întunericul minții mele,

Și mă face să strălucesc de sus,

pe mine care te voiesc să Te văd,

pe Tine lumina lumii…” .

Ea are un caracter eshatologic și trebuie să o posede toți creștinii iar ca roade sunt: pacea, nepătimirea, vederea luminii dumnezeiești negrăite, împărăția cerurilor.

Preotul ca organ al Duhului Sfânt deschide vistieria tainelor împărăției cerurilor pe seama celor pregătiți cu adevărată pocăință. Pentru

îndeplinirea acestei înalte chemări, preotul trebuie să fie el însuși aprins de lumina puterii transformatoare, căci fără această mărturie a prezenței Duhului Sfânt în sufletul său, efectele tainei Mărturisirii pot fi îndoielnice.

Vrednicia personală a preotului, fără a fi cauza puterii sacerdotale și a efectului tainei, Sfântul Simeon Noul Teolog o consideră o condiție esențială la săvârșirea tainei mărtusirii… înrâurirea personală a duhovnicului asupra penitentului nu este un element constitutiv al tainei… preotul iartă păcatele cu puterea Duhului Sfânt în condițiile în care Sfântul Duh însuși iartă; de aceea nu trebuie să pronunțe o sentință care să nu fie conformă cu voia lui Dumnezeu.

În ceea ce privește Sfânta Euharistie ea a fost așezată în centrul urcușului spre Dumnezeu și vorbește pe larg în scrierile sale despre importanța acesteia în viața creștinilor, deoarece este misterul prezenței celei mai depline și a lucrării celei mai eficace a lui Hristos în Biserică și în lume prin ea.

Prin Trupul Său primit de noi în Sfânta Împărtășanie, materia a fost făcută mediu posibil al luminii, al Izvorului harului care este Hristos:

“dar minunea înfricoșătoare își mișcă inima și îmi deschide gura…”

« Împărtășirea este lucrul cel mare al negrăitei iconomii și al

coborârii Lui mai presus de cuvânt, …taina plină de toată înfricoșarea, mai presus de slujirea îngerilor… care cere vrednicie ».

Ca un paradox suprem este faptul că Îl luăm în mâinile noastre, prezent în trupul Lui sub chipul pâinii, ba chiar Îl unim cu noi prin mâncare pe Cel inaccesibil chiar îngerilor, pentru că ei nu pot să se împărtășească de noi pentru că nu au trup prin care să mănânce trupul Lui: “și îndrăznind ne atingem,

de Dumnezeu Cel neapropiat,

…de Cel ce locuiește în lumina neapropiată,

nu numai acestei firi stricăcioase și omenești,

ci și tuturor oștilor îngerești…”

Unirea euharistică formează tema principală a Imnelor dragostei divine. În Cateheze găsim îndrumări prețioase pentru pregătirea cu vrednicie a primirii Sfinte Euharistii, pentru că Sfintele sunt ale Sfinților. Nu se explică modul cum are loc prefacerea și care esete raportul dintre Trupul și Sângele Domnului, cu chipurile pâinii și al vinului, care persistă și după prefacerea lor pentru ochii noștri trupești, deoarece este cea mai mare și mai înfricoșată taină, noi necunoscând propriu zis calitățile Trupului îndumnezeit al lui Hristos.

Euharistia este izvor al unei vieți spirituale mereu sporite a credincioșilor, de putere în vederea spiritualizării lor înțeleasă ca drum spre desăvârșire, după asemănarea cu Hristos, întrucât în Euharistie fiecare credincios dacă este vrednic se unește cu Hristos Care este prezent cu Trupul Său, luat din Fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat la ceruri, stând de-a dreapta Tatălui. Prin Euharistie Îl avem în noi întreg pe Dumnezeu Cel întrupat.

Euharistia ca taină și jertfă constituie Biserica și o menține prin iubire, ca o comunitate a celor împreună sădiți (Efeseni 3, 18) în Hristos, ca trup al lui Hristos și ca prezență și plenitudine de viață dumnezeiască în umanitatea răscumpărată și înnoită de Fiul lui Dumnezeu, Hristos întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt.

Hristos este prezent cu trupul și Sângele Său sub chipul pâinii, și al vinului pentru ochii noștri trupești, consacrate și prefăcute în acest Trup și Sânge prin puterea Duhului Sfânt, în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii.

Duhul este cel care ne dă viață și care preface pâinea în Trupul Domnului; Duhul este acela care în mod real ne curățește și ne face vrednici de a ne împărtăși mereu cu Trupul Domnului.

În Sfânta Euharistie este concentrată toată mântuirea noastră pentru a ne-o însuși personal. Darurile euharistice sunt bunuri veșnice pregătite de Hristos celor ce-L iubesc pe El. Aceste bunuri se cuprind în iubirea lui Hristos care ni se arată în mod culminant în unirea Lui cu noi în Euharistie, ele ne-au fost puse la dispoziție de Trupul Lui cel luat pentru noi, iar din acestea ni s-au făcut și mai accesibile în chipul pâinii și al vinului, prin care ne putem uni deplin cu El.

Euharistia ne face asemenea lui Hristos, imprimând în noi starea de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice. Deoarece aceste bunuri veșnice sunt de natură spirituală, și de spiritualitatea lor ține curăția sufletului, bunătatea, iubirea, ele nu pot fi simțite, gustate cum am văzut decât de cei ce s-au străduit să dobândească o spiritualitate corespunzătoare.

Accentul este pus pe conștiință. El îi fericește pe aceia care se pot cumineca mereu cu conștiința harului, deoarece numai unirea conștientă cu Hristos este reală, corespunde celor două firi ale lui Hristos; mai mult conștiința constituie condiția eficacității unirii cu Hristos în Euharistie.

Toți creștinii trebuie să se străduiască a fi vrednici de a primi Sfintele Taine, mai ales Sfânta Euharistie, deoarece este taina prin excelență a unității celor care cred în Biserică, Trupul tainic al Mântuitorului Hristos.

IV. Omul trupesc sau irațional

1. Pofte și patimi

Conform învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în viață trebuie să fie mântuirea sufletului și dobândirea fericirii cerești: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8,36). Singura piedică în calea mântuirii este păcatul. De aceea, scrierile filocalice cuprind învățături adresate atât în vederea urcușului în cunoașterea lui Dumnezeu, cât și în vederea progresului moral, mai ales că înaintarea în cunoașterea lui Dumnezeu presupune înaintarea în viața duhovnicească. Părinții ne descoperă tainele acestui război nevăzut și îndelungat, vorbindu-ne din experiența luptei lor cu patimile, dezvăluindu-ne astfel cauzele lor, felurile acestora, manifestarea lor, gravitatea, urmările nefaste și remediile, fiindcă ei știau că, în urcușul lui spre desăvârșire, omul întâmpină nenumărate piedici și de aceea îi este necesară o anumită pregătire și anume cunoașterea pe cât posibil a tuturor greutăților, încercărilor și ispitelor, într-un cuvânt, a ceea ce îl împiedică de la câștigarea vieții veșnice.

Din spiritualitatea filocalică învățăm că, în comparație cu păcatul, patima este păcatul repetat care a devenit obicei sau obișnuință, din obișnuință născându-se deprinderea, iar din deprindere se face firea, păcatul ajunge ca o a doua natură, pentru omul pătimaș nefirescul devine firesc. Astfel, patima se impune silnic, chiar dacă nu vrea cel părtaș de ea, pentru că a ajuns stăpână peste fapte.

Sf. Simeon Noul Teolog spune ceva foarte interesant când arată că nici un lucru care se face după Dumnezeu, cu smerenie, nu este rău.

„Tot ce este în afară de neapărată trebuință, adică tot ce nu ajută la mântuirea sufletului, sau la viața trupului, i se face piedică celui ce vrea să se mântuiască. Astfel, nu mâncărurile, ci lăcomia pântecelui este rea; nu banii, ci împătimirea; nu grăirea, ci grăirea în deșert; nu cele dulci ale lumii, ci neînfrânarea; nu dragostea către ai tăi, ci lenevirea de la cele bine plăcute lui Dumnezeu, ce se naște de aici; nu hainele trebuitoare pentru acoperire și ferire de frig sau de arșiță, ci cele de prisos și de mult preț; nu casele pentru a te apăra cu ai tăi de fiare și de oameni răi, ci cele cu două și cu trei caturi, mari și mult costisitoare; nu a avea un lucru, ci a nu-l avea spre trebuință neapărată; nu a avea cei ce trăiesc în sărăcie de cărți este rău, ci a nu le avea spre citirea după Dumnezeu; nu a avea prieteni ci a avea pe cei ce nu sunt spre folosul sufletului; nu femeia este un rău, ci curvia; nu bogăția, ci iubirea de argint; nu vinul, ci beția; nu mânia firească dată spre osândirea păcatului, ci întrebuințarea ei împotriva semenilor noștri; nu a stăpâni este rău, ci a fi iubitor de stăpânire; nu slava, ci iubirea de slavă; nu a avea virtute, ci a-ți închipui că o ai… nu mădularele trupului, ci reaua lor folosire. Căci nu ni s-a dat vederea ca să poftim cele ce nu ne trebuie, ci ca văzând făpturile, să slăvim prin ele pe Făcătorul și să umblăm bine spre cele de folos sufletului și trupului nostru; nici urechile spre a auzi bârfirea și vorbirea netrebnică, ci pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu și toată vorbirea pe care o auzim de la oameni, de la păsări și de la celelalte, și din aceasta să slăvim pe Făcător; nici mirosul spre a ne moleși sufletul și a slăbi tăria lui prin mirosuri plăcute, ci pentru a ne răsufla și a primi cerul dăruit nouă de Dumnezeu și a-L slăvi pe El pentru aceasta, fără de care nimeni nu poate trăi trupește, nici om, nici dobitoc”.

Patima este foarte înșelătoare, n-are consistență, este de moment. Omul dă totul prin patimă și nu se alege cu nimic, doar poate cu îndulcirea pentru o clipă cu plăcerea, căreia îi urmează apoi o durere și un gol sufletesc, care anticipează amărăciunea și durerea veșnică.

Părintele Stăniloae ne învață că patima reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Patimile copleșesc voința, omul e adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie…încât omul patimilor nu mai e un om al voinței, ci se spune despre el că e un om „stăpânit”, „robit”, purtător de patimi.

Pătimașul canalizează setea omului după infinit, spre lucrurile finite, care nu-i dau nimic, nu-i dau infinitul, ci doar iluzia lui. Întorcându-și de la Dumnezeu facultățile sufletului și trupului și îndreptându-le spre ralitatea sensibilă pentru a-și afla în ea plăcerea, omul face să se nască în el patimile. Din punct de vedere psihologic, patimile sunt considerate “stări patologice ale unor sentimente sau anumite sentimente care pun stăpânire exclusivă pe sufletul omenesc, fie unele sentimente obsessive care silesc omul să acționeze numai în direcția lor”, niște cazuri patologice ale vieții sufletești, un automatism câștigat care, atât timp cât durează, reacționează cu o constantă uniformitate. Din punct de vedere moral, ele sunt considerate “pofte puternice îndreptate spre anumite bunuri senzoriale care pot provoca o desfătare și care uneori se opun desfășurării libere a voinței omenești”.

Toți Sfinții Părinți spun că patimile nu fac parte din firea omului. Ele constituie adevărate “lanțuri ale minții”, care o țin legată de cele materiale și josnice, împiedicând-o în urcușul spre cele suprafirești și spre Dumnezeu. Patimile răscolesc ființa umană, sunt niște dușmani care se răscoală împotriva omului și a firii sale celei bune prin creație, iar zbuciumul, zguduirile și tulburările pe care le provoacă sunt deosebit de violente.

Pentru credința creștină ortodoxă, este considerat om natural omul creat după chipul lui Dumnezeu. Omul este creat părtaș al naturii lui Dumnezeu și atunci harul este părtaș naturii umane. Nu natura omului este coruptă, ci deprinderile omului, stare care alterează natura și de care omul se eliberează făcându-se părtaș al harului. Toate care au fost create dintru început de Dumnezeu erau foarte bune și deci și omul; în acest sens convertirea înseamnă de fapt întoarcerea la starea omului dintâi.

Dacă până la împlinirea lor patimile ne ard și ne topesc, după săvârșirea lor, aduc asupra sufletului, cum ne învață Sfinții Părinți, ceață și iarnă duhovnicească. Sufletul nostru devine un loc pustiu, tenebros, în care domnește înghețul sufletesc. Această “iarnă duhovnicească” împiedică szfletul să simtă căldura care vine de la “Soarele dreptății”, or, dacă lumina și căldura, focul duhovnicesc care ne încălzește inima este Dumnezeu, patimile, ca unele ce răcesc și îngheață lucrarea cea duhovnicească, vin de la diavol. Acest îngheț spiritual conduce, în ultimă instanță, la moartea duhovnicească, o moarte mult mai rea și cu efecte cumplite, în comparație cu moartea trupească. Netratate la timp și efficient, patimile, aceste boli ale sufletului, conduc spre moartea și pierderea acestuia, pentru veșnicie.

În acest context omul trupesc poate fi definit ca omul captiv stării căzute a naturii, lipsit de harul divin și prin urmare întors spre propria sa fire, spre patimile ce o hrănesc, spre partea coruptă a creației. Omul duhovnicesc este acela care viețuiește conform naturii celei bune, părtaș al harului dumnezeiesc, împreună lucrător cu acesta la urcușul spre asemănarea cu Dumnezeu.

Trupul nu este rău în sine, însă supunerea sufletului de către trupul pătimitor, viețuirea după trup este o viață lipsită de înțelepciune care depărtează de Dumnezeu și care orientează omul spre lumea materială trecătoare. Din antichitate și de-a lungul timpului mulți au considerat trupul ca fiind dușman al sufletului, cu el se poate face orice, iar la nevoie chiar să ne debarasăm de el. În învățătura ortodoxă, concepția despre trup este indisolubil legată cu cea de suflet. Termenul spiritual a primit la creștini un sens specific, duhovnicesc, prin urmare sufletul poate fi numit cu adevărat spiritual în măsura în care este pătruns de puterea Duhului.

În Sfânta Scriptură trupul nu este doar un obiect din carne și din oase pe care omul îl posedă în timpul existenței sale pământești, dar de care se dezbracă în ceasul morții și îl reîmbracă în ziua Învierii. Sfântul Apostol vorbește de o demnitate a trupului, ca templu al Duhului Sfânt. Trupul exprimă persoana în diferite ipostaze ale vieții: stare căzută, convertirea la viața în Hristos, sfințenia. Învierea trupurilor este o învățătură esențială a creștinismului;

Patimile slăbesc și moleșesc omul care nu mai e stăpân pe sine, iar tăria lui se arată în primul rând în stăpânirea de sine. Stăpânit de patimi omul e sfâșiat trup și suflet:

“dar eu nenorocitul prefer întunericul,

și de aceea el se face mai gros smeritului meu suflet,

și din el se hrănesc și se înviorează patimile în mine,

și se ivesc și balauri și reptile și șerpi,

ce tulbură mereu mădularele trupului meu,

căci slava goală și deșartă mă mușcă,

și-și înfundă dinții în inima mea.

Din el slăbind eu și moleșindu-mă…”

Unirea trupului și a sufletului rămâne tainică, “sufletul e legat în chip negrăit de trupul meu” , unire dintre lumea spirituală și lumea materială, dintre materie și duh de viață dat de Dumnezeu Duhul Sfânt la creație: “Sufletul este nechimbător prin firea și ființa lui… trupul este prin fire schimbător pentru că este compus și curgător prin ființă, fiindcă a fost făcut dintr-o materie stricăcioasă și curgătoare… trupul este lipsit de alegere și de voință liberă…mișcarea lui este irațională … aprinderea și pofta conjugală, amestecul împreunării, lăcomia, somnul mult, și celelalte… le caută sufletul care vrea să-și satisfacă plăcerile prin trup o dată ce este amestecat cu lutul și se tăvălește ca un porc în noroiul plăcerilor, trăgând spre acesta trupul cel amestecat cu el”.

A nu ști de Dumnezeu înseamnă a fi fără rațiune, asemenea animalelor, înseamnă nepăsare față de orginea ta și a celor ce te înconjoară, fapt însă la care te îndeamnă rațiunea, a nu căuta un sens în existență:

“iar a fi mort între cei care viețuiesc potrivit Ție,

mă arată mai rău decât cei care nu au fost creați,

pentru că cel ce trăiește între morți viața irațională a animalelor,

este asemenea cu cei ce nu știu de Dumnezeu…”

În Rai Adam și Eva nu erau stăpâniți la început de vreo poftă, fapt dovedit prin faptul că erau goi și nu se rușinau; odată cu căderea în păcat lucrurile însă se schimbă.

Sfântul Simeon Noul Teolog, vrând să arate aplecarea prea ușoară a omului spre patimi, spune : „cum, având în virtuți, de ajutor, pe Dumnezeu Cel Atotputernic și pe îngeri și pe sfinți, iar în cele potrivnice numai pe dracul cel viclean singur, ne încovoiem mai ușor și mai repede spre patimi?” Tot Sfântul Simeon vorbește despre o categorie de pătimași, (mai pătimaș decât pătimașul) și anume acei care își fac cunoscute murdăriile cu plăcere și cu dulce împătimire de ele. Din Filocalie mai aflăm că sfârșitul patimilor este a se îndreptăți omul pe sine, a se socoti drept. Ne aducem aminte parcă de tâlharul de pe cruce care a pierdut mântuirea pentru că nu și-a recunoscut vina, n-a avut bun simț, a făcut din păcat glorie.

Urmările păgubitoare ale patimilor le putem sintetiza astfel : despărțirea de Dumnezeu, autodistrugerea noastră trupească și sufletească, lipsirea darului lui Dumnezeu, lipsirea de plățile lucrurilor bune săvârșite și de moștenirea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.

Noi trebuie să înțelegem că păcatul obosește, îmbolnăvește, omoară. Păcatul însemnă o amăgire, o pierdere, un eșec, o cădere din starea de iubire a lui Dumnezeu și a semenilor. Are urmări nefaste atât asupra relațiilor dintre om și Dumnezeu și dintre om și semenii lui, cât și asupra relațiilor dintre om și universul întreg.

Toți asceții ne îndeamnă să insistăm asupra aplicării terapiei în partea sufletească a bolii, bine știind că nu-i suficientă numai înfrânarea trupului, ci e nevoie de o rugăciune smerită și stăruitoare, de o inimă zdrobită prin care să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie cunoscută mai întâi cauza patimii, căci dacă se află pricina, se va afla și leacul tămăduitor, prin iscusința doctorilor duhovnicești. Păcătosul să-și recunoască această stare de păcătoșenie, să-i pară rău, să ceară de la Dumnezeu să-i moaie inima să-i fie rușine că e păcătos. Apoi omul trebuie să se despartă de cele ale lumii păcătoase, ca să-i cunoască răul ei miros, căci „răul din tine nu-l simți. Până ce ești unit cu lumea rău mirositoare, nu simți răul ei miros. Numai când ești curat, simți mirosul celor necurați”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, cel care își lipește sufletul de

Dumnezeu și rămâne în iubirea Lui, nu va fi dominat de nici o patimă sau nevoie a trupului pentru că: “așa cum trupul nu poate fi pus în mișcare spre nimic fără suflet, tot așa nici sufletul unit cu Dumnezeu nu poate să fie târât spre poftele și dorințele trupului și nici spre alte pofte ale trupului …sau patimi… fiindcă pornirea inimii lui este legată de dulcea iubire a lui Dumnezeu”.

Omul poate depărta prin libertate pornirea spre rău:

“… dobândește drept adăpost pe Hristos ca piatră,

Și te ascunde acolo unde nu este frică,

Sari peste toate cursele…”

Prefacerile care apar în trup aduc după ele apariția bolilor; aceste prefaceri se datorează acțiunii păcatelor care provoacă trupul pin intermediul sufletului, cât și de natura înconjurătoare și pot fi oprite sau chiar înlăturate prin evitarea satisfacerii din prea mult belșug a nevoilor trupului. Dincolo de toate acestea trupul este pentru noi și o povară care însă trebuie privită ca o încercare duhovnicească.

Consecința ultimă a stării de stricăciune a trupului este moartea. În opoziție cu aceasta Hristos este Începătorul vieții (Fapt 3, 15). Eu sunt lumina vieții spune Hristos;

“În afară de asemănarea trupească pe care o avem cu El nimic nu ne leagă decât credința: toată această fericire o câștigăm dacă împlinim cu sfințenie poruncile și legile sale, dacă fugim și renunțăm definitiv la tot ce am făcut și gândit greșit, neplăcut lui Dumnezeu și dacă niciodată nu mai revenim asupra acestor vărsături scârboase pe care le-am scos din noi”.

Prototipul omului pământesc, irațional, păcătos, este Adam cel căzut, “care a călcat porunca și a căzut din viața cea nemuritoare și veșnică … acest om pământesc amăgit cu nădejdea îndumnezeirii și gustând din aceasta, s-a lipsit de toate bunătățile spirituale și cerești și a căzut în simțirea pătimașă a făpturilor pământești și văzute … s-a făcut muritor, stricăcios și irațional, asemănându-se dobitoacelor celor fără de minte potrivit proorocului care strigă: s-a alăturat dobitoacelor fără de minte și s-a asemănat lor (Psalmi 48, 13)” .

În opoziție cu acesta se află omul ceresc: Hristos Cuvântul întrupat:

“Dumnezeu din Dumnezeu…făcându-se deopotrivă nouă fără schimbare întru toate, afară de păcat, ca străbătând prin toate ale noastre să retopească și să reînnoiască întâiul om și prin acela pe toți care s-au născut din el … căci așa cum pe Adam, Dumnezeu l-a plăsmuit din pământ și i-a dăruit duh de viață, și s-a făcut om desăvârșit cu suflet viu fără împreunare și scurgere, tot așa și Cel ce l-a izbăvit pe acela S-a născut fără împreunare și scurgere.”

Părerea de rău a sufletului pentru patimile sale, pentru păcatele și pornirile păcătoase se află în lacrimile sale de pocăință; Hristos se află în fiecare părere de rău pentru păcate, patimi; El o susține și face să izvorască lacrimile și spală prin această manifestare a sufletului, patimile lui:

“Pentru aceasta cad înaintea Ta

și strig fierbinte către Tine:

Primește-mă ca pe Fiul risipitor

Și ca pe desfrânata care au venit la Tine,

Așa mă primește Milostive,

Pe mine care mă pocăiesc din suflet,

Și luând aminte la picăturile lacrimilor mele ca și la niște izvoare…

Spală cu ele, Hristoase al meu,

Sufletul și trupul meu de petele patimilor…”.

Patimile sunt alungate de lumina dumnezeiască și de eforturile omului, întărite de ea. Lumina și nepătimirea sunt împreună; iubirea ca nepătimire cercetează omul când acesta nu mai este închis în el însuși prin patimi, când nu mai este preocupat de sine, fapt care-l ține în întunericul neînțelegerii lui Dumnezeu, a semenilor, a tuturor:

“… omul sufletesc nu poate încăpea deodată

întreg Duhul Sfânt și deveni nepătimitor,

ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere…”

Lumina lui Hristos eliberează de toate patimile, plăcerile din lume

aduc gust de amărăciune și îngustează existența omului, viața adevărată fiind cea care le copleșește pe toate:

“nu mai știu de necaz, ce este, deși toți mă supără,

plăcerile sunt amărăciuni, fug de toate patimile…”

2. Păcate împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt cele menționate în Sfânta Scriptură și care se opun virtuților teologice: “Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, spune Mântuitorul, dar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată; celui care va zice cuvânt împotriva Fiului lui Dumnezeu i se va ierta; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor” (Matei XII, 31 – 32), « căci nu este cu neputință celor ce s-au luminat odată și au gustat harul cel ceresc și s-au făcut părtași ai Duhului Sfânt să fie înnoiți și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu, și-L dau să fie batjocorit… căci dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoașterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o arătare înfricoșată a judecății și iuțimea focului » (Evrei X, 26 – 27).

Din aceste texte rezultă că păcatele împotriva Duhului Sfânt se caracterizează printr-o împotrivire îndărătnică acțiunii sfințitoare a Duhului Sfânt, fiind împreunată și cu nesocotința sau lepădarea darurilor dumnezeiești. Aceste păcate numite hulă împotriva Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac vinovați cei ce au avut în inimile lor pe Hristos și au primit harul Duhului Sfânt și totuși din neiubire față de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul, disprețuiesc darul Duhului Sfânt și se leapădă de Hristos Iisus.

Păcatul împotriva Duhului Sfânt îmbracă diverse forme în manifestările sale, și este îndreptat împotriva virtuților teologice:

a.contra credinței:

1. Împotrivirea la adevărul învederat și dovedit al credinței creștine;

2. Lepădarea de Hristos și de Biserica creștină (apostazia) și prigonirea ei.

b. contra nădejdii:

1. Încrederea semeață și nemăsurată în harul și îndurarea lui Dumnezeu ;

2. Pierderea nădejdii în mila și bunătatea lui Dumnezeu

c. contra dragostei:

1. Nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu ;

2. Pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit și faptele bune săvârșite.

Se împotrivesc adevărului învederat și dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru mințile neorbite de patimi, toți cei care deși au fost convinși de temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totuși să-l îmbrățișeze, pentru că le place să păcătuiască, iar adevărurile creștine le stau împotrivă.

Cei care se încred nemăsurat și semeț în harul și îndurarea lui Dumnezeu, sunt cei ce au conștiința laxă și socotesc că oricât de multe greșeli și păcate vor face Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, îi va ierta, fără ca ei să dea un semn de îndreptare. Aceasta este o socotință greșită, căci Dumnezeu iartă orice păcat dar cu condiția pocăinței, lepădării și îndreptării.

Nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se caracterizează prin împietrirea inimii, din pricina căreia credinciosul nu vrea să folosească mijloacele sfinte și mântuitoare pentru îndreptarea sa, amânându-le până la sfârșitul vieții.

Invidia harului frățesc se numește păcatul prin care pizmuim pe fratele sau pe aproapele nostru pentru harul primit de la Dumnezeu și pentru faptele bune pe care le face: “ Atunci când cineva văzând la unul din frații săi minunile făcute de Duhul Sfânt, fie o altă harismă dumnezeiască – străpungere, lacrimi, smerenie, cunoștință dumnezeiască, cuvânt al înțelepciunii celei de sus, sau alt lucru dăruit de Duhul lui Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, zice că aceasta este din înșelăciunea divolului.

La fel și cel ce zice că cei ce sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu ca niște fii ai lui Dumnezeu, cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, sunt amăgiți de demoni și aceștia blasfemiază împotriva Duhului Sfânt care lucrează în ei, ca odinioară iudeii împotriva Fiului lui Dumnezeu, căci și aceia vedeau demonii alungați de Hristos și blasfemiau împotriva Duhului Sfânt… ei nu tremură de frică să spună că toate lucrările Duhului de care dă mărturie dumnezeiasca Scriptură vin dintr-o beție și o lucrare demonică…când aud despre iluminarea dumnezeiască, despre luminarea sufletului și a minții, despre vedere și nepătimire, despre smerenie și despre lacrimile vărsate prin lucrarea și harul Duhului Sfânt, aceștia declară cu îndrăzneală…că acestea vin din înșelăciunea demonică”.

Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci ea poate fi neîncetat nimicită prin har și convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva Duhului Sfânt constituie cel mai înalt grad al stării păcătoase și împiedică foarte mult convertirea.

Ele pot fi totuși iertate printr-o pocăință adevărată, prin care, acestea își schimbă atributul de păcate contra Duhului Sfânt și devin păcate ce se iartă. Noi știm că nu există nici un păcat care să covârșească îndurarea lui Dumnezeu, multora dintre cei ce au hulit li s-a iertat mai târziu păcatul și este cazul Sfântului Apostol Petru. Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul Hristos a dat Apostolilor și prin ei preoților, puterea de a lega și dezlega păcatele, fără nici o excepție.

Grav este însă că voința celor căzuți în păcatele acestea este ca paralizată și nu mai sunt capabili de nici o sforțare spre îndreptare, nu se mai pot pocăi în afară de rarele excepții, iar unii nu voiesc nicidecum să se pocăiască. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre aceste păcate: “nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va urma” (Matei XII, 32).

3. Rațiune și simțire în desăvârșire

Cei ce au ajuns la nepătimire se luptă să o păstreze și să înțeleagă ce conține ea, devenind astfel și mai nepătimitori. Cei stăpâniți de patimi, dorințe lumești, nu au parte de aceasta, iar orice încercare a lor de a vorbi despre nepătimire este un eșec dinainte evident, pentru că patimile care-i stăpânesc îi golesc de liniștea gândurilor, încât oricât ar încerca să-și ridice înțelegerea la sublimitatea ei, nu reușesc, pentru că atunci când suntem stăpâniți de ceva sau de cineva, devenim sclavii acestuia: “Umpluți de întuneric din această pricină și departe de a recunoaște că ei sunt cauza acestor accidente, mai au încă îndrăzneala de a atribui nepătimirii toată slăbiciunea lor. Acest lucru li se întâmplă pentru că nu au cucerit nici cea mai mică experiență de felul celei în care înțelegerea simte și contemplă nepătimirea sau puterea ei lucrătoare. Doar din întâmplare și prin jocuri de idei diverse și multiple, acești falși nepătimitori îi calculează proprietățile și le place să vorbească despre ea într-un sens sau în altul, în numele falsei științe care îi îngâmfă, mergând până acolo încât ajung să dea răspunsuri și povețe cu mare sârguință asupra unui subiect pe care de fapt nu-l cunosc.

De aceea nu este imposibil numai de a-i face să-și recunoască în mod public slăbiciunea care, ca urmare a necredinței, a prejudecăților, îi atinge și îi afectează, dar mai ales ea-i face să nu mai protesteze, justificându-se că ceilalți oameni sunt asemenea lor, subjugați acelorași patimi, căci ei sunt împiedicați de mândrie și de invidie să recunoască altora superioritatea în virtute și dreaptă socotință”.

Mântuirea sau desăvârșirea se dobândește în urma cunoașterii lui Dumnezeu, deschiderii minții și rațiunii noastre către Dumnezeu, la care participă și sufletul nostru care începe să simtă voia dumnezeiască, împlinind poruncile și experiindu-L pe Dumnezeu, într-un urcuș neîncetat către El: “Deci numai aceia care și-au stabilit cu claritate fundamentul

credinței lor și al nădejdii lor, pe piatra ascultării față de tatăl duhovnicesc și îndrumătorul lor spiritual, și care fără ezitare și cu supunere ascultă

poruncile lui Dumnezeu, aceștia reușesc curând să se lepede de sine.

Căci nu neîmplinirea voilor sale, ci doar pe acelea ale părintelui său duhovnicesc în vederea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, precum și nevoința pentru câștigarea virtuților aduc în scurt timp lepădarea de sine și moartea față de întreaga lume”.

Cel care cu adevărat posedă pe Duhul Sfânt, Îl simte în mod conștient în el însuși, Îi simte lucrarea, Îl vede atât cât este posibil:

“Dumnezeu Cel ce locuiește în El îl învață pe un asemenea om despre cele viitoare și despre cele prezente, nu prin cuvânt, ci prin însuși lucrul, prin experiență și realitate…îi arată câte vrea și câte îi sunt de folos, iar pe celelalte îl convinge să nu le caute, nici să le cerceteze, nici să le iscodească cu curiozitate, fiindcă nici măcar cele pe care Dumnezeu le descoperă și i le arată nu le poate privi vreodată fără sfială…căci privind la măreția iubirii de oameni a lui Dumnezeu și ieșindu-și din sine și socotindu-se pe sine însuși nevrednic de vederea unor asemenea lucruri, nu vrea nici să privească limpede spre ele, nici să le învețe. Ci cuprins de frică și de cutremur strigă: Cine sunt eu Doamne și care e casa Părintelui meu, că mi-ai descoprit mie, nevrednicului, asemenea taine și m-ai făcut nu numai văzător al unor asemenea bunătăți ci și părtaș al lor în chip uimitor…”,

devine inițiat încă de aici asupra fericirii ce-i va fi dăruită în viața viitoare. Și în orice ceea ce face acest om, autorul real care lucrează este Duhul Sfânt. Cel care Îl iubește pe Dumnezeu Îl simte pe Acesta ca Tată, și Îl simte sălășluindu-se în el, pentru că Dumnezeu este lumină, iar vederea Lui este ca o lumină, o înțelege cu mintea, iar nu prin simțuri. Cel care Îl iubește pe Dumnezeu este conștient, judecă și înțelege că lui Dumnezeu i se cuvin toate: ale Tale dintru ale Tale, patimile și poftele fiind neplăcute Domnului: “… dacă nu Îl iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru și nu dovedim această iubire prin renunțare la noi înșine și la lumea întreagă, nu suntem demni de a dobândi Duhul Sfânt drept cap al trupului nostru duhovnicesc … devenim copiii Tatălui asemănători Lui; El dă acestor copii mintea lui Hristos, care strălucește deasupra capetelor lor, și le dezvăluie taine care nu se pot exprima într-o limbă omenească. El dă un auz nou și o vedere nouă, dar mai mult decât atât, Tatăl și Fiul vor veni și vor locui în inima celui desăvârșit; fiecare din noi devenim temple ale lui Dumnezeu, conștienți de prezența Lui în noi așa cum striga și Sfântul Apostol Pavel: Nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Hristos trăiește în mine și câtă vreme eram copil vorbeam și gândeam ca un copil, dar devenit om adult, am încetat de a mai lucra ca un copil. De aceea primesc orice și suport orice: dacă sunt insultat mă rog și binecuvintez, dacă sunt blestemat admit să fiu acuzat, în sfârșit puterea lui Hristos se statornicește în mine și mă întărește pentru orice suferință”.

Aceasta este măsura desăvârșirii duhovnicești împlinite în omul desăvârșit și totuși neîmplinit, împlinite după capacitatea noastră și neîmplinită, căci împlinirea totală este ascunsă în Dumnezeu.

V. Omul contemporan.

Relația cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu

Într-o lume în permanentă transformare, macinată de un ritm de viață nebun și fără consistență, oamenii pierd din ce ce în ce mai mult liniștea și echilibrul duhovnicesc necesar apropierii de Dumnezeu, relaționării cu ceilalți oameni, dobândirii fericirii, fie că este cea trecătoare, fie că este cea veșnică.

Lumea contemporană se află, pe de o parte, într-o goană exacerbată în căutarea plăcerii și a descoperirii intensității clipei, iar pe de altă parte, într-o fugă, proporțională cu scăderea vieții duhovnicești, din calea durerii și a suferinței trupești sau sufletești, fie aceasta mai scurtă sau mai îndelungată, mai ușoară sau mai grea.

In cursa încordată a vieții, omul zilelor noastre acordă o importanță exagerată unor realități sau momente secundare, fără a mai avea timpul și puterea de a discerne clar asupra valorii lor. Preocupat mai mult de cele exterioare, materiale, pământești și trecătoare, el uită adeseori că este « taina creației ». îndreptat mai mult spre trup și spre ceea ce i-ar putea procura plăcere, uită de realitatea cea mai importantă a constituției sale, sufletul, și de adevărata ei vocație, aceea de a fi mijloc prin care Dumnezeu lucrează spiritualizarea trupului și a întregii noastre ființe.

Acest om consideră asceza o simplă tehnică exagerată, lipsită de valoare reală și caută evitarea ei, printr-o concepție hedonistă și utilitaristă. Intr-o lume în care este căutată preferențial plăcerea, printr-o fugă exagerată de durere, de nevoință, de osteneli și de suferință, o asceza ca cea recomandată de Sf. Simeon Noul Teolog, de la formele ei simple, trupești, și până la cele mai înalte – trezvia, nepsis-ul, paza sau supravegherea întregii vieți duhovnicești – pare ceva perimat și anacronic, ca și cei care o mai practică. Antrenat într-o astfel de cursă haotică și abisală, omul nu mai trăiește cu adevărat etajul superior al vieții sale – viața duhovnicească – și bogăția ei, și de aceea mântuirea îi este grav periclitată.

Omul contemporan a uitat că la baza lumii ca experiență, lume care începe să se rezume la mediul înconjurător și oamenii cu care venim în contact, stă iubirea față de Creator, față de Dumnezeu Cel adevărat Care este răspuns și soluție la problemele existențiale ale umanității, probleme a căror rezolvare începe de aici și se articulează în veșnicie:

“Căci e un lucru înfricoșător Stăpâne,

înfricoșător și mai presus de cuvânt

că mi se arată lumina pe care nu o are lumea,

și că mă iubește Cel ce nu e înăuntrul lumii acesteia,

și că iubesc pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute”.

Este o taină legătura dintre fiecare persoană a lumii și Creatorul ei, ceea ce dovedește că în setea ei de cunoaștere persoana umană depășește posibilitatea ei de cunoaștere pe care i-o oferă lumea aceasta sau celelalte persoane. Creatorul este Cel care ne face să înțelem lumea și implicit, pentru a ne apropia de El în dialog, pe ceilalți oameni, ca persoane.

În căutarea fericirii, bucuriei, bunătății, falsele valori și sisteme așa zis morale dar fără substanță religioasă adevărată, nu mulțumesc și lasă un golimens în suflet și în întreaga existență umană:

“Pătrunzându-mă întreg mă îmbrățișează întreg,

și sunt umplut de iubirea și de frumusețea Lui,

și mă umplu de dulceața dumnezeirii”.

Dumnezeirea e dulce, plăcută, blândă, mângâietoare, pentru că Dumnezeu nu este un simplu obiect al cugetării teoretice, ci El are în Sine dulceața comuniunii iubitoare, care este comunicată persoanei umane și pe care o provoacă la împărtășirea ei.

La baza relațiile interumane trebuie să stea iubirea, mila, valori care întrețin bucuria și care se pot manifesta deplin doar între persoane, umane între el și față de Dumnezeu. Iubirea implică cunoașterea lui Dumnezeu, iar cunoașterea lui Dumnezeu duce la adevăratul sens al existenței: “fire neprihănită… iubire de oameni necunoscută celor mai mulți oameni, milă nevăzută de cei ce viețuiesc fără minte…”

Pentru omul contemporan toate acestea au dispărut, sau se mai întâlnesc sporadic ele fiind înlocuite cu valori fără substanță în numele unui dumnezeu teoretic, abstract, o ecuație intelectuală menită să mulțumească conștiințe și judecăți din ce în ce mai pervertite:

“Nimeni să nu creadă că mă amăgește cu cele de acum,

vai celui ce vede cele fugitive ale vieții,

ca lucruri ce se pot ține și se desfată cu ele,

el va suferi ceea ce sufăr și eu nenorocitul…”

Cei ce folosesc cuvinte pretențioase se încântă de ele și nu mai caută sensul esențial al existenței, folosind-o ca mijloc de justificare a faptelor lor păcătoase, obiceiurilor și faptelor urâte. De multe ori acest fond este înțeles ca și cultură. Trebuie să vorbească mai mult faptele decât cuvintele:

“Cel purces din tatăl în chip negrăit,

Acesta a fost trimis de Fiul oamenilor,

……………………………………….

Celor săraci cu duhul și cu viața,

Celor curați cu inima și cu trupul,

Celor simpli la cuvânt dar simpli și cu viața,

Și cu o părere despre ei și mai simplă încă…”.

Există mulți idoli prin care lumea despărțită de Dumnezeu atrage pe oameni, iar dintre idoli cel mai atrăgător este înțelepciunea, în spatele ei ascunzându-se iubirea de stăpânire.

Înțelepciunea sau cultura care nu știe de Dumnezeu și care mulțumește prin cuvinte rafinate, se promite ca satisfacție, dar ea nu scapă pe om din închisoarea lumii acesteia și nu-i dă perspectiva mângâietoare a vieții viitoare. Ea justifică orice îndrăzneală morală și susține sistemele de gândire care paradoxal ne duc pe negândite în iadul satanei. Mintea îmbrăcată în senzațiile și percepțiile lucrurilor lumii, care satisfac plăcerile inferioare, e opacă luminii dumnezeiești, iubirii generoase față de Dumnezeu și față de oameni. Iubirea ca lumină își arată funcția de cunoaștere a celor nevăzute, ascunse în cele văzute, ba chiar de cunoaștere a lui Dumnezeu, izvorul iubirii:

“Astfel m-a despărțit de cele văzute,

m-a unit cu cele nevăzute,

și mi-a dăruit să văd

pe Cel necreat și să mă bucur de El”.

O minte ocupată de chipurile acestei lumi se mărginește la acestea și nu mai e în stare să experieze pe Dumnezeu:

“Iar pe mine nevrednicul primește-mă din lume,

chiar de sunt acoperit de multe ale păcatelor,

ca pe un slujitor familiar și netrebnic al Tău,

și numără-mă cu judecata care-ți este proprie,

în cetele aleșilor împreună cu ucenicii mei,

ca să privim toți împreună slava Ta dumnezeiască

și să ne bucurăm Hristoase de bunătățile Tale negrăite,

Căci Tu ești bucuria, desfătarea și slava

Celor ce Te iubesc pe Tine în vecii vecilor. Amin”

În toate rugăciunile și cântările bisericești se afirmă că Hristos este viața, lumina, bucuria celor ce cred în El și Îl iubesc. Nu obiectele sau vreo esență inconștientă este bucuria. Cel care cuprinde toate în Sine și dă bucuria și viață oamenilor este Hristos. Fără Dumnezeu sufletul se usucă și El trebuie căutat nu teoretic ci trebuie simțită necesitatea prezenței Lui, chiar și prin lacrimi. Astfel arătarea Lui va fi de folos și spre bucurie.

Nestricăciunea sau necoruperea e legată de curăție, care e proprie lui Dumnezeu Cel atotcurat și sfânt și din care se dă aceasta și umanității lui Hristos și nouă când ne unim cu El în Euharistie, asigurându-ne învierea:

“căci nu participi la stricăciunea sau murdăria noastră,

ci-mi comunici curățenia Ta nestricăcioasă, Cuvinte…” .

Privirea celui rău este lipsită de lumină, nu e sinceră, clară, ci este întunecoasă, imprimată de gânduri ascunse. Acest întuneric vine din sufletul păcătos, rău; privirea luminoasă vine din întâlnirea în iubire cu altul, cu Hristos. Gândul că ne întâlnim cu Hristos ne face frumoși:

“mă faci lumină pe mine cel mai înainte întunecat,

și mă faci frumos când suntem amândoi”.

Sufletul e prin fire luminat, frumos și bun. Căci e făcut să comunice să se dăruiască; e făcut pentru înțelegerea sensului existenței lui și al lumii, care nu poate fi decât Dumnezeu, care explică originea lui din bunătate și îi asigură viața veșnică în fericirea comuniunii; frumos, luminat și bun au înțeles identic; contrar înțelesului este urât, întunecat, rău; cel ce se nu se comunică prin iubire este rău, întunecat și urât:

“… ai luminat sufletul întunecat,

mai bine zis care s-a făcut întuneric din pricina păcatului,

ca unul ce a pierdut frumusețea naturală…”

Dumnezeu îi vrea pe oameni în comunicare, simțitori; contrar răcelii egoiste, îi face deschiși semenilor și lui Dumnezeu. De aceea și Dumnezeu li se comunică acestora.

Însăși căldura pocăinței e o căldură a comunicării, în care omul se simte comunicându-se lui Dumnezeu, iar în comunicarea lui Dumnezeu trăiește lumina și iesedin singurătate. Pocăința și curăția deschid spiritual pe om și-l pun în relație cu Dumnezeu, ele fiind fapte și stări ale omului cât și fapte și stări produse de Dumnezeu:

“pe aceștia… îi faci părtași luminii…

comunicându-le dumnezeirea Ta…”

Societatea, mediul solicită foarte mult omul zilelor noastre care trăiește o viață fără timp, motiv și cauză a depărtării de Dumnezeu și cu toate acestea omul chiar dacă se lasă redus la o viață fizică, preocupându-se numai de ceea ce-i oferă simțurile, poate totuși să se lase cu voia păstorit de oameni, care cunosc și viața spirituală (preotul duhovnic), recâștigându-și astfel viața și mântuindu-se:

“… dar dacă se va lăsa păstorit de alți oameni,

va fi desigur mântuit…”

Duhul Sfânt face pe om nemuritor, comunicându-i viața veșnică a lui Dumnezeu:

“ridică pe umeri fără șovăială crucea,

…ca să te faci părtaș vieții nemuritoare…”

Gândul fierbinte la Dumnezeu, lacrimile, pocăința mă trezesc la realitatea adevărată a mea de acum și – mi deschid perspectiva îngrijorătoare a existenței mele din viața viitoare:

“cugetarea la poruncile și dispozițiile Tale,

atenția la mine însumi, care a luat pocăința ca împreună lucrătoare,

acestea m-au așezat în mijlocul celor ce sunt și a celor viitoare…

la ele m-a adus stăruirea la cele dumnezeiești…”

Rezultă din cele prezentate până acum, fără pretenția de a fi

exhaustivi, că răspunsul, sensul pe care trebuie să meargă omul din toate timpurile, nu doar cel contemporan, este Hristos: Calea, Adevărul și Viața.

VI. CONCLUZII

Virtuțile ne sunt date de Dumnezeu prin fire. Făcând pe om după chipul Său, Dumnezeu i-a făcut sufletul nestricăcios și liber. Iar dându-i posibilitatea asemănării, l-a făcut după virtute. Căci asemănarea cu Dumnezeu o dobândește omul prin urcușul pe calea virtuții. Scriitorul bisericesc Origen spune că „virtuțile se confundă cu Mântuitorul.[…] Iisus «nu se deosebește de virtuțile de care este plin». El este în același zimp Dreptate, Înțelepciune, Adevăr. De aceea practica acestor virtuți este o adevărată participare la ființa lui Hristos, o împărtășire de El”. Legată existențial de Hristos virtutea este înzestrată cu atribute extramundane. Ea depășește ontologic spațiul, timpul, societatea umană și chiar confesiunea religioasă, ridicând pe omul care o practică, la asemănarea cu Dumnezeu.

Foarte important este să se conștientizeze diferența dintre metodă și scop în actualizarea virtuții. Virtutea trupească și sufletească sunt simple metode; singurul scop ce există în viața creștinului este Împărăția lui Dumnezeu. Confundarea metodei cu scopul duce la slava deșartă și la zădărnicia oricărui efort trupesc și sufletesc.

Valoarea virtuții nu este afectată de timp nici prin curgerea lui pământească, nici prin ieșirea sufletului din această viață. Ea depășește timpul și spațiul, devenind comoară în cer, ce însoțește sufletul în fața lui Dumnezeu și îi asigură mântuirea. De asemenea timpul nu afectează nici lucrarea virtuților, între ele neexistând o succesiune temporală, o ascendență a uneia față de alta în timpul lucrării, ci toate virtuțile lucrează împreună, fiecare având rolul ei indispensabil în construirea edificiului înalt al virtuților. Între ele există o conlucrare foarte strânsă. Împlinind o virtute, se deschide calea mai multora. Virtuțile, asemănătoare scării lui Iacov îl înalță pe om la îndumnezeire.

Legătura virtuții cu firea omului se vede și în faptul că ea depășește delimitările sociale și chiar confesiunile religioase; „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor” (Romani 2, 14-15). Recunoașterea valorii virtuții de către necredincioși este remarcată și de cuviosul Petru Damaschinul care spune despre aceștia că poate pe Dumnezeu nu-L cunosc, dar virtutea o laudă, chiar dacă cel virtuos li se arată lor de altă credință.

Virtutea nu apare deodată în viața omului, și nu se obține fără gând stăruitor, viețuire, încercare, vreme, nevoință, și dor după lucru bun. În legătură cu acest lucru, Sfinții Părinți spun: Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n-ai luptat până la sânge pentru ea, căci virtutea neprobată în necazuri nu este întărită. Diadoh al Foticeii subliniază însă faptul că virtutea pare aspră și posomorâtă doar la începutul practicării ei, dar celor ce nu au rămas la starea de începători, ci au înaintat în virtute, ea li se arată plăcută și ușoară.

În urcușul duhovnicesc, omul este ajutat de firea sa, pe care trebuie să o spiritualizeze continuu, de îngeri, care îl conduc, pe măsura eforturilor sale, spre capătul cel de sus al scării, și de Dumnezeu, Care îl ajută și îl așteaptă, răsplătindu-i cu dragoste și bunătate ostenelile și încununându-i aceste eforturi ale sale.

Cuvântul creștin și om duhovnicesc la origini ar trebuie să fie sinonime, pentru că numai înduhovnicit un creștin poate avea experiența luminii dumnezeiești, prin care-și vede păcatul, se căiește cu lacrimi conștientizând trupescul în care își trăiește viața, tot prin lumina dumnezeiască el dobândește certitudinea iertării păcatelor și a vindecării de patimi și implicit a mânturii, a desăvârșirii.

Numai Dumnezeu, în Duhul Sfânt, poate ierta păcatele, iar certitudinea iertării păcatelor e dată de vederea îndumnezeitoare a luminii și intrarea celui care s-a pocăit în Împărăția lui Dumnezeu, ca fiu al Lui prin har. Într-o lume în permanentă transformare, macinată de un ritm de viață nebun și fără consistență, oamenii pierd din ce ce în ce mai mult liniștea și echilibrul duhovnicesc necesar apropierii de Dumnezeu, relaționării cu ceilalți oameni, dobândirii fericirii, fie că este cea trecătoare, fie că este cea veșnică.

Omul contemporan a uitat că la baza lumii ca experiență, lume care începe să se rezume la mediul înconjurător și oamenii cu care venim în contact, stă iubirea față de Creator, față de Dumnezeu Cel adevărat Care este răspuns și soluție la problemele existențiale ale umanității, probleme a căror rezolvarea începe de aici și se articulează în veșnicie. La baza relațiile interumane trebuie să stea iubirea, mila, valori care întrețin bucuria și care se pot manifesta deplin doar între persoane, umane între ele și față de Dumnezeu. Iubirea implică cunoașterea lui Dumnezeu, iar cunoașterea lui Dumnezeu duce la adevăratul sens al existenței.

Pentru omul contemporan toate acestea au dispărut, sau se mai întâlnesc sporadic, ele fiind înlocuite cu valori fără substanță în numele unui dumnezeu teoretic, abstract, o ecuație intelectuală menită să mulțumească conștiințe și judecăți din ce în ce mai pervertite. Există mulți idoli prin care lumea despărțită de Dumnezeu atrage pe oameni, iar dintre idoli cel mai atrăgător este înțelepciunea, în spatele ei ascunzându-se iubirea de stăpânire.

Înțelepciunea sau cultura care nu știe de Dumnezeu și care mulțumește prin cuvinte rafinate, se promite ca satisfacție, dar ea nu scapă pe om din închisoarea lumii acesteia și nu-i dă perspectiva mângâietoare a vieții viitoare. Ea justifică orice îndrăzneală morală și susține sistemele de gândire care paradoxal ne duc pe negândite în iadul satanei.

Spiritualitatea de astăzi nu mai poate face abstracție de teologie și

cultură dacât cu riscul degradării autenticității duhovnicești spre forme

obscurantiste. Viața spirituală nu este un teritoriu lipsit de tentații, fie că e vorba de o spiritualitate religioasă sau doar de una “culturală”, și de aceea pe lângă curăția unei inimi iubitoare, ea cere și trezvia unei minți instruite, atente la detalii și nuanțe, capabile de discernământ. Mintea îmbrăcată în senzațiile și percepțiile lucrurilor lumii, care satisfac plăcerile inferioare, e opacă luminii dumnezeiești, iubirii generoase față de Dumnezeu și față de oameni. Iubirea ca lumină își arată funcția de cunoaștere a celor nevăzute, ascunse în cele văzute, ba chiar de cunoaștere a lui Dumnezeu, izvorul iubirii.

BIBLIOGRAFIE

A. Izvoare Scripturistice

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

B. Izvoare Patristice

Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, traducere de arhimandrit Paulin Lecca după episcopul Veniamin Mâlov, Editura Anastasia, București, 1996.

Idem, Cateheze, scrieri II, studiu introductiv și traducere de Diac. Prof. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Idem, Imnele iubirii dumnezeiești, Studii de Teologie dogmatică ortodoxă, traducere, note și prefață de Pr. Prof. D-tru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Idem, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, studiu introductiv și traducere de Diac. Prof. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001.

Idem, Imne, epistole și capitole, scrieri III, studiu introductiv și traducere de Diac. Prof. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001.

Idem, Metoda sfintei rugăciuni și atențiuni, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. VIII, traducere, note și comentarii de Pr. Prof. Dr. D-tru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, pp. 528 – 531; și în vol. VI., pp. 7 – 199.

C. Lucrări, studii și articole

Bria, I. L. , Simțirea tainică a experienței harului după Sfântul Simeon Noul teolog, în Ortodoxia, VIII, (1956), nr. 7 – 8, pag. 470 – 486.

Banu, Drd Emanuel, Lucrarea Sfântului Duh în opera Sfântului Simeon Noul Teolog, în Studii Teologice, XXXII, nr. 1 – 2/1980.

Clement, Olivier, Întrebări asupra omului, Alba – Iulia, 1997.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Spirit umanist și elemente de antropologie în gândirea patristică, în „Studii Teologice”, XXII, mai – iunie, nr. 5 – 6/1970.

Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, București, 1993.

Evdochimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, Cuvânt înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga, Editura Cristiana, București, 1993.

Ioan I. Ică jr., Teologie și spiritualitate la Sf. Simeon Noul Teolog, în „Mitropolia Ardealului”, an. XXXII, 1997, nr. 3, p. 21-47.

Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu, 1995.

Mladin, Prof. Dr. Nicolae, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura Veritas, Târgu – Mureș, 1996.

Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, manual pentru Institutele Teologice, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Moldovan, Ilie, Teologia Sfântului Duh după catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, în Studii Teologice, XIX, nr. 7 – 8/1967.

Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994.

Popescu, Dumitru, Faptele bune după Sfântul Simeon Noul Teolog, în „Ortodoxia”, XIV, 1962, nr. 4, p. 540-555.

Sima, Pr. Asist. Dr. Gheorghe, Om trupesc și om duhovnicesc, în Studii Teologice, nr. 3 – 4/2001.

Soloviov, Vladimir, Fundamentele spirituale ale vieții, Editura Deisis, Sibiu, 1994.

Stănescu, D., Influența operei Sfântului Simeon Noul Teolog asupra vieții monastice românești, în „Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr. 5-6, p.323-334.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I și II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Idem, Legătura personală cu Hristos în lumina infinității dumnezeiești după Sfântul Simeon Noul Teolog, în Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1991, p.307-317.

Stoenescu, Daniel Nacu, Învățătura despre Sfânta Treime în imnurile Sf. S.N.T., în „Mitropolia Banatului”, 1985, nr. 5-6, p. 325.

Stoina, Drd Liviu, Desăvârșirea creștină după Sfântul Simeon Noul Teolog în „Studii Teologice”, XXXVII, nr. 5 – 6/1985, p. 390-427.

Zamfirescu, magistrand Dan, Manuscrise slave cu traduceri din Sfântul Simeon Noul Teolog, în „Ortodoxia” XI, nr. 4/1959, p. 535-566.

Idem, Probleme teologice și hagiograice legate de supranumele Sfântului Simeon Noul Teolog, în „Ortodoxia”, X, 1958, nr. 3, p. 395-429.