Liturghia

=== Liturghie ===

Cuprins

Preliminarii ………………………………………………………………………………………………………..p. 2

CAPITOLUL I: Aspectul profetic – învățătoresc al Sfintei Liturghii ……………………… p. 7

1. Mântuitorul Hristos, Proorocul și Învățătorul Suprem …………………………………………..p. 9

2. Prezența Duhului Sfânt în slujirea și chemarea profetică

a Logosului Întrupat …………………………………………………………………………………………..p. 13

3. Legătura Cuvânt-Taină : prezența Mântuitorului Hristos prin cuvânt

în Sfânta Liturghie ……………………………………………………………………………………………..p. 19

4. Mânuitorul Hristos ca Profet și Învățător Suprem în Sfânta Liturghie …………………….p. 23

CAPITOLUL al II-lea : Arhieria lui Hristos actualizată în Sfânta Liturghie …………. p. 31

1. Relația Întrupare – Jertfă, reliefată prin Sfânta Liturghie ……………………………………..p. 31

2. Mântuirea în Hristos în transparența „Marii Rugăciunii Euharistice” ……………………..p. 38

3. Sfânta Liturghie : actualizare a slujirii arhierești a Mântuitorului Hristos ………………..p. 43

4. Cina cea de Taină – Jertfa de pe Cruce – Sfânta Euharistie : Prezența reală

a Mântuitorului în Sfânta Euharistie …………………………………………………………………….. p. 47

5. Cuvânt – Pâine – Trup : Caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii ……………………………p. 52

CAPITOLUL al III-lea : Mântuitorul Hristos ca Împărat în Sfânta Liturghie …………p. 61

1. Învierea lui Hristos: comuniunea deplină a Tatălui cu Fiul

în Duhul Sfânt ……………………………………………………………………………..p. 61

2. Iisus Hristos : Dumnezeul – Om ca Împărat ……………………………………………………….. p. 66

3. Jertfă și Înviere : dimensiunea soteriologică a Învierii …………………………………………. p. 71

CAPITOLUL al IV-lea : Unirea cu Hristos în Sfânta Liturghie ……………………………..p. 79

1. Apofatism – realism liturgic ………………………………………………………………………. …… p. 80

2. Unirea cu Hristos în Sfânta Liturgie …………………………………………………………………..p. 83

3. Deschiderea spre eshaton a Sfintei Liturghii ………………………………………………………. p. 96

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………….p. 103

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………p. 109

Preliminarii

Liturghia euharistică este o călătorie a Bisericii în dimensiunea împărăției . Este o ascendență sublimă și misterică a oamenilor spre Dumnezeu, spre ținta și finalitatea realizării și împlinirii firii umane și a cosmosului întreg, înțeleasă ca o unitate a tuturor în Hristos. Această elevație tainică a făpturii spre Dumnezeu a devenit actuală prin catabaza lui Dumnezeu spre întreaga creație, manifestată ca o kenoză prin excelență.

Această mișcare descendentă a Creatorului spre creatură s-a realizat prin Întruparea Logosului divin, prin asumarea firii omenești, întreagă și deplină, de „Cel care este chipul Tatălui”(Col. I, 15), Rațiunea Supremă prin Care toate au venit la existență.

În urma căderii din viața de har, înțeleasă ca o legătură intimă și dialogică a omului cu Dumnezeu, această mișcare filiativă spre Părintele Ceresc a primit o conotație soteriologică.

Astfel, această înaintare harică spre statornicirea și actualizarea tot mai deplină a chipului lui Dumnezeu în om, este înțeleasă tot mai mult (din cauza păcatului) ca o ridicare, o reactualizare a firii umane la parametrii și potențele psiho-somatice și harice, care-i permit acestuia să-și reia drumul spre ținta nobilă care i-a fost inserată ontologic la creație. Aceste valențe și potențe ontologice sunt reafirmate însă, numai în Hristos. De aceea, drumul acesta al omului spre theosis nu este numai o cale a omului spre Dumnezeu. Omul nu mai este singur ; nu trebuie să realizeze acest itinerar într-un mod pur uman. Omul este în Hristos și cu Hristos. Omul parcurge acest urcuș hristoformizat. Astfel că, punctul de plecare spre Dumnezeu este de la Dumnezeu.

Întreagă această cale se poate defini foarte frumos prin termenul de sinergie : o împreună lucrare a lui Dumnezeu și a omului, pentru ca omul să devină „dumnezeu”. Iar această nobilă sinergie transpare prin excelență în Sf. Liturghie.

„Liturghia este calea spre Împărăție, încredințată omenirii de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Suprem.” 

Prin opera mântuitoare a Cuvântului Întrupat Împărăția Cerurilor a fost sălășluită în mijlocul oamenilor, iar oamenii au fost ridicați în toposul mai presus de orice spațialitate și temporalitate a “vieții harului și a iubirii.”

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, asumată prin primirea trupului uman însuflețit din Preacurată Fecioară Maria. Firea omenească, unită ipostatic cu firea dumnezeiască în unicul ipostas al Cuvântului Întrupat, devine obiectul și ținta acțiunii dumnezeiești de ridicare și reabilitare ontologică. Prin aceasta, ea este curățată și eliberată de afectele, pătimirea și moartea actualizate de păcatul strămoșesc.

Asumându-și ipostatic firea omenească, Logosul divin intră într-o unitate și intimitate ontologică cu întregul neam omenesc. Astfel, prin firea omenească, această acțiune soteriologică se îndreaptă spre noi toți pentru ca „prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o transmite firea Lui umană, să ne elibereze și pe noi în viața aceasta de păcat, iar în cea viitoare de afecte, de coruptibilitate și de moarte.” 

Această restabilire a firii umane în Hristos echivalează cu o refacere a unității și a legăturii harice a omului cu Dumnezeu. Această împăcare a omului cu Dumnezeu în Hristos atribuie lucrării hristice mântuitoare și o dimensiune doxologică. Refacerea relației de intimitate și unire harică cu Dumnezeu este și o preamărire a Tatălui de către Fiul întrupat : “Eu Te-am prea mărit pe Tine pe pământ. Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit”(In. XVII, 4).

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos mai poate fi privită și prin prisma altor trei aspecte. Ea se realizează, se împlinește „prin propria jertfă a trupului Său, prin învățătura și pilda de slujire dată oamenilor și prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morții prin Înviere și asupra oamenilor prin poruncile și prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii”. 

Astfel, potrivit acestor trei aspecte, Domnul Hristos săvârșește mântuirea obiectivă a întregului neam omenesc, slujind (cf. Mt. XX, 28) ca Arhiereu Desăvârșit (cf. Evr. IX, 11), ca Învățător, Profet și ca Stăpânitor, Domn sau Împărat (cf. Mt. XXVIII, 18 ; Apoc. XII, 10, 11, 15).

Ca și în cazul celor trei direcții enunțate mai înainte, și aceste trei demnități, chemări, slujiri se întrepătrund tainic, alcătuind o complementaritate în unica lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, căci „El învață slujind, Se jertfește biruind urmările păcatului și stăpânește ca un Miel înjunghiat (cf. Apoc. Cap. V). Ele nu pot fi despărțite în mod real căci în fiecare sunt implicate și celelalte două.” 

Între Persoana Mântuitorului Hristos și opera răscumpărătoare nu există un interval, o separație. Persoana și opera se disting, se deosebesc, dar nu sunt separate sau despărțite. Ele formează o singură realitate teandrică mântuitoare, deoarece „opera reprezintă manifestarea persoanei sau persoana în acțiune”. 

Întreagă această operă răscumpărătoare, în simbioza și complementaritatea celor trei direcții și a celor trei aspecte, devine transparentă în cultul divin ortodox și prin excelență în Sfânta Liturghie, care are un conținut ontologic divin . De aceea, Sfânta Liturghie reprezintă calea și mijlocul de experiere harică a întreitei slujiri a Domnului Hristos, reactualizată astăzi prin sacerdoțiul văzut al preotului.

Sfânta Liturghie – oficiul divin public, cu osatură eminamente hristică și totodată triadică, este o reactualizare tainică și misterică a întregii opere salutive a Cuvântului Întrupat. Pentru a reliefa și mai bine această idee, putem împărți Sfânta Liturghie – fără a altera unitatea – în trei mari părți : Liturghia ca Taină a Cuvântului, Taina Aducerii și Jertfirii și Taina Unității depline . Aceste secțiuni liturgice, centrate prin excelență pe Hristos, converg, aidoma întreitei slujiri, spre un centru : jertfa și îndumnezeirea firii umane în Hristos. Astfel, Liturghia ca și Taină a Cuvântului precum și Liturghia Taina Unității pot fi înțelese drept expozițiunea și deznodământul Liturghiei ca Aducere și Jertfă deplină, în deplină consonanță cu învățătura de credință dreptmăritoare, care afirmă că centrul întreitei slujiri a Domnului Hristos îl reprezintă lucrarea Sa arhierească.

Cele trei secțiuni liturgice corespund, așa cum reflectă înseși denumirile lor, celor trei demnități ale Mântuitorului. În Liturghia – Taina Cuvântului, Mântuitorul Hristos apare în plenitudinea Sa de Mare Profet și Învățător (cf. Deut. XVIII, 15-18), ca „Unul Născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu” (Antifonul I), Care Se întrupează spre a „străluci în inimile noastre lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii, pentru a deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evangheliceștilor propovăduiri”. Prin ipostazierea Revelației dumnezeiești, Logosul Divin ne pregătește pentru înălțarea la Tronul Părintelui Ceresc, sădindu-ne în suflete lumina Cuvântului Dumnezeiesc. Această lumină va irumpe din sufletele noastre, așezându-ne – fără a anula existența noastră pământească – în ceruri, pentru a fi coliturghisitori împreună cu cetele îngerilor și ale arhanghelilor, spre „slujba slavei lui Dumnezeu” (Rugăciunea Intrării), pregătindu-ne și metamorfozându-ne haric în vederea oferirii noastre, dimpreună cu tot cosmosul ipostaziat în noi înșine , jertfă tainică „întru miros de bună mireasmă duhovnicească” (Rugăciunea Tămâiei).

În centrul Liturghiei – Taina Aducerii și a Jertfei Depline – transpare Hristos în calitatea Lui de Arhiereu Care, jertfindu-Se de bunăvoie pe Cruce, transfigurează și îndumnezeiește firea umană asumată, oferind-o drept izvor de putere jertfitoare. Numai adăpându-ne haric din acest izvor tainic și de negrăit, vom putea și noi să ne înălțăm la Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt, drept realități și alterități existențiale, în deplină ascultare și împlinire a voii Tatălui Ceresc, într-o veșnică relație de comuniune în iubire. Întregul demers liturgic își găsește împlinirea în acest punct eminamente soteriologic – Hristos, Care din iubirea nețărmurită S-a făcut „Arhiereul nostru și ca un Stăpân a toate, ne-a dat slujba jertfei liturgice și fără de sânge” (Rugăciunea din timpul cântării heruvimice). Urmarea și consecințele acestei jertfe mântuitoare sunt concretizate în unirea noastră, liber acceptată, cu Dumnezeul Treimic. Ori, această unire nu se realizează decât prin transpunerea noastră misterică în taine cuvântătoare prin hrănirea cu Hristos ce se oferă spre mâncare în hrana și băutura euharistică. Această hrănire cu Hristos echivalează cu o golire a noastră de „toată grija cea lumească ” (cântarea heruvimică), pentru ca astfel Domnul, Cel ce a stăpânit peste moarte prin înviere, să vină și să împărățească în întreaga noastră ființă psiho-somatică. Această domnie tainică a lui Hristos în noi, prin unirea noastră cu El cu Duhul Sfânt, este reliefată în cea de-a treia secțiune liturgică numită „Taina Unității ”, în care primim în casa sufletului nostru pe „Împăratul tuturor, înconjurat de cetele îngerești”.

Delimitarea și secționarea Sfintei Liturghii nu alterează unitatea acestei slujbe cuvântătoare și euharistice. Aceste precizări și împărțiri le-am enunțat pentru a prezenta în continuare un comentariu hristologic al Sfintei Liturghii, în lumina întreitei slujiri răscumpărătoare a Domnului Hristos. Această secționare este de natură pedagogică. O delimitare strictă și precisă a Sfintei Liturghii ar fi, însă, de nuanță pur scolastică și raționalistă. Nu se poate face o precizare bine determinată, arătându-se de unde începe, se actualizează și se termină o slujire, o demnitate a Domnului Hristos. Întreaga Liturghie reprezintă o compenetrare și o întrepătrundere tainică a întreitei slujiri a Mântuitorului cu cele trei aspecte și direcții, pentru că Hristos este veșnic, în ceruri, Învățător, Arhiereu și Împărat.

Acest fapt îl subliniază însuși textul Sfintei Liturghii. Astfel, partea incipientă a Liturghiei, în care Mântuitorul este prezent ca Profetul și Învățătorul Care iese la propovăduire, începe cu binecuvântarea „Împărăției Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”. Hristos este acum Profetul Suprem Care cheamă popoarele, prin lumina învățăturii Sale, la ospățul și Cina Împărătească. Dar Acest Profet este în același timp și „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. V, 6), precum și Împăratul Căruia cu plecăciune I ne închinăm : „veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos”. Reactualizând misteric drumul spre Golgota, Îl primim pe Hristosul aflat sub povara Crucii ca pe Adevăratul Împărat : „ca pe Împăratul tuturor primim”. De asemenea, Hristos Se înalță și stăpânește de-a dreapta Tatălui ca un „Miel jertfit și străpuns cu sulița în coastă”. Toată slava și strălucirea covârșitoare a lui Hristos strălucește și transpare paradoxal din cruce, reactualizându-se misteric prin preoția sacramentală.

Toate aceste sublinieri conduc la ideea fundamentală ce definește credința drept măritoare creștină : în Ortodoxie există o corelație și o unitate între învățătură, teologie și experiență liturgică. În Ortodoxie strălucește legătura tainică dintre dogmă și doxologie . Aici dogmele nu sunt „principii teoretice, ci delimitări (χωροί, termini) ale experienței Bisericii, care separă adevărul trăit de falsificarea lui prin erezie”. 

Întregul demers liturgic reprezintă o unire tot mai deplină cu Hristos, prin adâncirea noastră tainică în misterul soteriologic, adâncire ce echivalează cu experierea lui Hristos, Care este Învățător, Arhiereu și Împărat în același timp. Cufundarea noastră, care este o înălțare, nu este o experiere a unuia din aceste aspecte ale întreitei slujiri, ci experierea lui Hristos ca Profet, Arhiereu și Împărat deodată. Iar întâlnirea noastră cu Hristos se realizează în Sfânta Liturghie prin persoana preotului.

„Pentru gândirea ortodoxă, afirmă un teolog ortodox contemporan, adevărul se acoperă cu experiența mistică, iar teologia cu vederea lui Dumnezeu”. 

Nu poți fi teolog decât atunci când te adâncești în relația de experiere Dumnezeu – om. Acest fapt este echivalent cu afirmația că în afara experienței nu există teologie. Iar ca să ajungem la această experiență, trebuie să devenim un om nou, să ne definim ca teologi. Căci a fi teolog înseamnă a fi cuvântător de Dumnezeu. Iar a cuvânta despre Dumnezeu înseamnă să spui ceva despre un ALTER pe Care-L cunoști. Cunoașterea presupune însă experiență. Nu poți vorbi despre „cineva” doar din ceea ce auzi despre el de la altul. A vorbi despre „cineva” presupune ca tu însuți să te „umpli” de el. Iar această umplere reprezintă o deschidere ipostatică spre taina și misterul personal, despre care vreau să vorbesc. Numai așa primesc să se sălășluiască în mine acel „cineva” despre care eu urmează să „cuvântez”. Umplerea mea și sălășluirea în mine mă adâncesc în cunoașterea pe care doresc să o realizez, cunoaștere care este și nu este cunoaștere : este cunoaștere prin ceea ce aflu despre persoana care mă interesează ; nu este cunoaștere prin faptul că nu are limită, nu se sfârșește niciodată. Nu voi atinge un prag și un punct la care să afirm că am terminat de experiat, cunoscând absolut subiectul experiat. Persoana este o taină și un mister ce se vrea experiat la infinit nereușind niciodată s-o epuizezi prin cunoaștere.

„Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie să ne apropiem de El ; nu ești teolog dacă nu pășești pe drumul care duce la unirea cu El”. Concluzia care se desprinde de aici este următoarea : teologia fără mistică și spiritualitate devine raționament filosofic creștin. Teologia fără trăire devine un sistem filosofic lipsit de orice noimă duhovnicească. În Ortodoxie a existat întotdeauna corelația și complementaritatea teologie – mistică, teologie – trăire, adevăr de credință – experiere.

Ori, Sfânta Liturghie reprezintă un mod și o cale de unire comunitară, comunională a credincioșilor cu Dumnezeu Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt. Iar această unire se realizează prin mijlocirea și slujirea sacerdotală a preoției.

În Sfânta Liturghie, Mântuitorul reactualizează mistic întreita Sa slujire, prin care omul a fost transfigurat prin lumina harică și necreată a învățăturii adevărate, reliefată prin strălucirea Duhului Sfânt, a fost readus la Dumnezeu prin unirea umanului cu divinul în ipostasul Logosului, fiind întărit și susținut în această legătură, prin Împărăția lui Hristos în Duhul Sfânt.

Întreaga Sfântă Liturghie este o împletire tainică și mistică a voii lui Dumnezeu Tatăl cu lucrarea hristică mântuitoare și cu actualizarea ei în Duhul Sfânt, prin slujirea preoțească sacramentală.

A participa la Sfânta Liturghie înseamnă a ne hrăni cu Hristos ca Profet, Arhiereu și Împărat. Iar această trăire transpare în transfigurarea și transformarea noastră în jertfă cuvântătoare. Sintagma jertfă cuvântătoare reliefează pe Hristos devenit „puterea și aluatul nostru interior”. Suntem jertfă cuvântătoare, adică îl avem în noi înșine, prin hrănire, pe Hristos însuși ca Profet, Arhiereu și Împărat. Noi înșine devenim cuvântători și jertfă și, prin aceasta, împărați peste excitațiile autonomiste și egocentriste ale naturii noastre umane : devenim „jertfă cuvântătoare”.

CAPITOLUL I

 Aspectul profetic – învățătoresc al Sfintei Liturghii

Dumnezeiasca Liturghie transpare în conștiința dreptmăritoare creștină ca o Taină a Cuvântului, a Aducerii – Jertfirii și Unirii și comuniunii cu Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt. O taină a coborârii harice a lui Hristos în comunitatea euharistică prin preot și a înălțării întregului cosmos la Hristos, prin aceeași slujire harică a preoției sacramentale.

Alături de celelalte două numiri (Liturghia ca Taină a aducerii, a înălțării și a comuniunii), Taina Cuvântului face trimitere cu precădere la prima parte a Liturghiei în care se comemorează și se actualizează mistic, nu numai simbolic, lucrarea profetică a lui Hristos în nedespărțire de arhieria și demnitatea Sa împărătească. Această primă delimitare a Sfintei Liturghii, numită și „Liturghia catehumenilor”, adică a celor „chemați la Cuvânt”, a celor care trebuie să-și improprieze Cuvântul, reprezintă o primă strălucire a Luminii Unice și Nedespărțite, în chipul și modelul de propovăduire și răspândire a tainelor și iconomiei dumnezeiești.

În cele ce urmează, vom încerca să ne adâncim în această înțelegere a Liturghiei și ca Taină a Cuvântului și să vedem cum Se înfățișează Hristos Domnul ca Profet, Învățător, în actele și cuvintele ale acestui măreț misteriu.

Vom reliefa mai întâi pe Mântuitorul Hristos în demnitatea și slujirea sfântă de Logos – cuvântător, Care este învățătura ipostaziată prin Sine Însuși. Vom arăta, de asemenea, care este rolul Sfântului Duh în slujirea învățătorească a Domnului Hristos. Ne vom strădui să arătăm legătura, relația de complementaritate și interdependență care se stabilește, prin persoana Logosului Înomenit, între Cuvânt – Cruce – Înviere, sprijinindu-ne, ca de altfel în toate problemele tratate în această lucrare, pe textul liturgic.

În întreaga Liturghie ca Taină a Cuvântului, Hristos apare ca Logosul Divin Care cheamă la o relație de comuniune în iubire, prin cuvânt. Mântuitorul – cuvântul Întrupat – cheamă umanitatea la o relație dialogică : o relație în Cuvânt și prin Cuvânt, o relație de oferire și primire zoitică a Cuvântului, o comuniune în care ni se cere să actualizăm, în Cuvânt, dimensiunea teologică a ontologiei noastre. Un dialog al Omului cu Dumnezeu prin Cuvântul Dumnezeu și Om. O intimitate tainică a omului cu Dumnezeu, fundamentată pe o hrănire cu Dumnezeu și pe o vorbire sinceră, în Cuvânt, cu Dumnezeu.

Ori, toată această intimitate dialogică a noastră cu Dumnezeu pleacă de la descoperirea în Cuvânt a Adevărului dumnezeiesc, Adevăr care ne face liberi prin statornicia Cuvântului Dumnezeiesc în noi, statornicire care devine identică cu dobândirea „gândului și a minții lui Hristos”.

I. 1. Mântuitorul Hristos, Proorocul și Învățătorul Suprem

În Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul Întrupat, culminează și se desăvârșește Revelația dumnezeiască. În ipostasul dumnezeiesc al Logosului divin strălucește și se descoperă iconomia dumnezeiască, întreaga descoperire a unui Dumnezeu întreit în Persoane.

Mântuitorul Hristos reprezintă depășirea și transcenderea tuturor proorocilor înscriși în succesiunile temporale ale istoriei umanității. Distingându-se prin inegalabilitate și unicitate, învățătura Lui este veșnică, identificându-se cu propria-I persoană : „Cel ce șezi pe scaunul slavei, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care întru Sine Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, Înțelepciune mai înainte de veci, Lumina cea adevărată” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea teologică). Între persoana divino – umană a Domnului Hristos și învățătura Sa nu există nici un interval ; învățătura propovăduită și Persoana Cuvântului –Dumnezeu se identifică într-un mod minunat și sublim. „El este Învățătorul și Învățătura în persoană, dacă este lumina în persoană. El este Cel ce propovăduiește și Cel ce Se propovăduiește pe Sine. În El se identifică subiectul învățăturii cu obiectul ei.” 

Ca atare, Mântuitorul Hristos transcende orice profet, orice prooroc și învățător trimis de Dumnezeu spre a face cunoscută voia și planurile dumnezeiești. El este Profetul și Proorocul prin Sine Însuși, nu printr-o ungere sau dar venit și primit de la o persoană superioară (ca în cazul proorocilor umanității). El este Învățătorul prin excelență (In. XIII, 13) și Proorocul prin excelență. El însuși a spus despre Sine „Eu sunt lumina lumii” (In. VIII, 12), „Eu sunt Adevărul” (In. XIV, 6).

Învățătura Sa reprezintă mesajul absolut ce pleacă de la Dumnezeu, prin Dumnezeu-Omul, către om. În acest mesaj dumnezeiesc se regăsește „Calea, Adevărul și Viața” (In. XIV, 6) prin care oamenii pot deveni „dumnezei” prin har și unire – participare. Identificându-Se cu acest urcuș dumnezeiesc (Nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Mine) Mântuitorul Hristos nu face altceva decât o exegeză și o explicare – tălmăcire a propriului ipostas dumnezeiesc, devenit subiect și purtător de fire umană .

„Învățătura sa este profetică pentru că și Persoana Lui este profetică, arătând în Sine omul la capătul său eshatologic”.  Așa cum am afirmat mai înainte, mesajul și descoperirea Domnului Hristos nu este atât o simplă vestire, cât mai ales o tâlcuire, o răstălmăcire realizată atât prin cuvinte, cât mai ales prin fapte și acte personale.

Absolutul și inegalabilul învățăturii și profeției Mântuitorului Hristos decurge din unitatea și identitatea adevăr – persoană. În Hristosul jertfit și preaslăvit se oglindește misteric paradigma omului devenit Dumnezeu. Prin propria-I persoană divino – umană Hristos Se decoperă și ne arată cum ajungem noi la transfigurarea și îndumnezeirea noastră. În învățătura Sa, El Se arată pe Sine drept centru și țintă finală și desăvârșită spre care trebuie să se orienteze și în care trebuie să se centreze întreaga existență umană pentru a ajunge la desăvârșire. Hristos este cercul în care trebuie să se centreze întreaga realitate umană ca spiță a roții iconomiei mântuirii. Transmițându-ne și adresându-ne nu atât o simplă învățătură și un simplu conglomerat ideatic, cât mai ales o Persoană ce trimite la iubire și experiență, El rămâne Învățătorul și Proorocul desăvârșit prin Însăși Persoana Lui, fiind un om adevărat și existând în același timp și în același unic ipostas și Dumnezeu Deplin și Adevărat. Prin aceasta „este Prooroc nu numai prin Cuvântul lui, ci prin existența Lui dinainte de Înviere și prin cea după Înviere. În Hristos cel Înviat avem continuu chipul real a ceea ce vom fi și noi. Persoana Sa însăși este toată o proorocie realizată despre om, așa cum este chemat să devină în actualizarea celor mai bune și mai proprii potențe ale Lui, dar numai în unire cu Dumnezeu”. 

În demnitatea și chemarea Sa de Profet și Prooroc, Mântuitorul Hristos reprezintă Ipostasul divin în care se împlinesc și se descoperă „Legea și Proorocii” : „Plinirea Legii și a proorocilor Tu Însuți fiind Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala părintească…” (Rugăciune rostită de preot la proscomidiar la finalul Sfintei Liturghii). Mântuitorul Hristos, Cuvântul Întrupat, este Antitipul în care se realizează și se împlinesc tipurile și umbrele Legii. În Hristos Legea apare ca „bună, iar porunca sfântă și dreaptă și bună” (Rom. VII, 16). Hristos descoperă și revelează Legea nu ca pe o realitate nejustificată și de prisos, ci ca pe o etapă justă și ca pe un Pedagog spre desăvârșire (Gal. III, 14).

Hristos, în calitatea Lui de Prooroc, nu reprezintă realitatea ipostatică ce desființează un lucru ce nu-și avea rostul, ci ca pe o plinire – desăvârșire a Legii și a Profeților : „N-am venit ca să stric Legea sau Proorocii, ci ca să o împlinesc”(Mt. V, 17). Iar această plinire și desăvârșire a Legii în Hristos transpare în chip misteric în Sfânta Liturghie în sensul de lumină care izvorăște și se identifică cu Hristos Cel jertfit și oferit euharistic oamenilor, lumină ipostatică ce transcende întunericul și opacitatea Legii, reliefând sensul clar, precis și cărarea bine determinată, prin care omul devine Dumnezeu. Ori, această Lumină nu poate fi pătrunsă cu rațiunea, ci se dorește a fi însușită și experiată în chip personal. Această primire a Luminii-Hristos o experiem încă de la Proscomidie și Liturghia – Taină a Cuvântului, când Hristos este prezent nu numai simbolic, prefigurativ prin anumite tipuri și simboluri, ci și real și mistic, prin cuvânt, așa cum vom arăta prin prezentarea Sfintei Liturghii și ca taină a Cuvântului.

În toate cântările, rugăciunile și citirile și în toate cele ce se săvârșesc prin persoana preotului în Sfânta Liturghie, „vedem în ele închipuirea lui Hristos (εν αυτοις ορομεν τον Ηριστον τιπουμενον) și a tuturor celor pătimite și săvârșite de El pentru noi. Căci și în cântări, și în citiri, și în toate cele săvârșite de preoți în cursul întregii slujbe, se închipuie iconomia Mântuitorului. Astfel, întreaga Liturghie este ca și o icoană ce înfățișează un singur chip al lucrării în lume a Mântuitorului și care face să se perinde pe dinaintea ochilor noștri toate amănuntele acestei lucrări, de la început până la sfârșit, după rânduiala și potrivirea dintre ele”.  În Sfânta Liturghie, Mântuitorul Hristos este proorocul care ne cheamă, prin vestirea Împărăției, la unirea cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Aceeași vestire, care a marcat începutul activității învățătorești a Domnului Hristos, este prezentă hic et nunc, înaintea ochilor noștri, mângâindu-ne urechile și deschizându-ne spre primirea Cuvântului : „Pocăiți-vă, căci s–a apropiat Împărăția Cerurilor” (Mc. I, 15). Împărăția Sfintei Treimi este prezentă în mijlocul nostru în Hristos prin Duhul Sfânt : „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

Chemarea și mesajul Profetului Absolut-Hristos este o chemare în Fiul către Tatăl prin Duhul Sfânt. Chemarea noastră în Hristos este un apel către noi pentru a-L cunoaște pe Tatăl : „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In. XIV, 8). Ca să-L vedem și să-L cunoaștem pe Tatăl trebuie să privim spre Hristos, Cel care-L face cunoscut pe Tatăl : „Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuși Fiul Tău, prin Care și veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale și Chipul ipostasului Tău și purtând toate cu cuvântul puterii Sale,… ne-a adus pe noi la cunoașterea Ta, a adevăratului Dumnezeu și Tată, agonisindu-ne pe noi Sieși popor ales, preoție împărătească, neam sfânt” (Anaforaua liturgică, Rugăciunea Hristologică).

Hristos Logosul și Proorocul dumnezeiesc este ipostasul divin plin de Duhul Sfânt în care Dumnezeu Tatăl „ne-a descoperit nouă tainele cerești” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea punerii înainte). „În Fiul se fac vădite toate gândurile Tatălui despre ceea ce vrea să facă”. 

Centrul întreitei slujiri a Mântuitorului Hristos îl reprezintă lucrarea Sa arhierească. Slujirea profetică se constituie într-o expozițiune, într-o etapă pregătitoare, iar demnitatea împărătească se configurează într-un veritabil deznodământ al operei răscumpărătoare. Ea constituie o iradiere pnevmatică a puterii dumnezeiești, desăvârșindu-i pe credincioși în relația de fii ai Tatălui Ceresc, în Hristos, prin Duhul Sfânt. Această relație se constituie prin asumarea subiectivă și harică a legăturii om – Dumnezeu, realizată în Hristos prin întruparea, jertfa mântuitoare și transfigurarea, îndumnezeirea firii omenești prin urcarea și așezarea ei, în același ipostas al Cuvântului, de-a dreapta Tatălui, în ceruri. Slujirea profetică a Domnului Hristos vizează relația de comuniune și iubire cu Dumnezeu, părtășia la viața Sfintei Treimi. În acest sens, există o compenetrare și o întrepătrundere a Ipostasurilor dumnezeiești în lucrarea profetică a Domnului Hristos, înțeleasă ca participare și împreună – voire.

Hristos Domnul este Cuvântul chemător la Împărăție, este lumina care, prin întrupare, a strălucit în inimile noastre. În Hristos-Profetul Suprem vedem și ne bucurăm de lumina care ne transfigurează ființa noastră întreagă, descoperindu-ne tainele dumnezeiești și înțelesurile de nepătruns. Această lumină revelatoare este strălucirea și slava dumnezeiască, Care vine de la Tatăl, prin Duhul Sfânt, odihnindu-se și strălucind peste Fiul : „Că Tu ești luminarea sufletelor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.” (Sfânta Liturghie, Rugăciunea de dinainte de Evanghelie).

Logosul divin întrupat este Persoana divino-umană plină de Duhul Sfânt Care ne cheamă să venim la Tatăl. Întreaga „Taină a Cuvântului” ne descoperă acest fapt minunat. În meta-spațiul și timpul Liturghiei Cuvântului, experiem chemarea dialogică prin Duhul Sfânt a Domnului Hristos. Este toată o strălucire tainică a Duhului Sfânt în care Îl vedem cu ochii tainici ai credinței, pe Hristos în slujirea și chemarea Sa profetică. Mântuitorul Hristos ne cheamă continuu în Sfânta Liturghie, la Tatăl. Ne cheamă ca Profet – Dumnezeu ce a asumat și a îndumnezeit firea omenească. Ne cheamă ca Prooroc și Dumnezeu, fiind în stare de jertfă, cu umanitatea Sa plină și iradiantă de Duhul Sfânt, cu Trupul Său străpuns și jertfit, transfigurat și plin de slavă dumnezeiască. În Liturghia Cuvântului, experiem pe Hristos, Logosul și Profetul, Dumnezeul și Omul, prin cuvintele Căruia „Duhul Sfânt luminează pe tot omul” (II Cor. IV, 6).

I. 2. Prezența Duhului Sfânt în slujirea și chemarea profetică

a Logosului Întrupat

Duhul Sfânt, Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, este Ipostasul dumnezeiesc Care a insuflat pe prooroci, care a grăit prin persoanele curate și alese, devenite prin ungere sfântă vehicole și transmițători ai cuvintelor și tainelor dumnezeiești în lume.

El vorbește oamenilor despre iconomia mântuirii care se va împlini în Hristos. Duhul Sfânt grăiește prin gura profeților vestindu-L și anunțându-L pe Hristos.

Mântuitorul Hristos își începe activitatea învățătorească, slujirea și chemarea Sa de Profet, specificând și subliniind trimiterea și ungerea Sa de către Duhul Sfânt în această demnitate :”Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor ; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima ; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea ; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului” (Lc. IV, 18-19, Is. LXI, 1).

În Hristos, Profetul Suprem, Duhul Sfânt este prezent și lucrător într-un alt chip decât cu profeții Vechiului Testament. În cazul acestora, Duhul Sfânt este prezent în mod exterior, ca o putere dumnezeiască ce vine din afară și-i transfigurează, continuând să rămână exterioară, detașată de persoana lor.

În Persoana Mântuitorului, Duhul Sfânt este o realitate ipostatică dumnezeiască ce continuă să se afle în aceeași comuniune de ființă și iubire cu Fiul și cu Tatăl.

Întrupându-Se, la plinirea vremii (Gal. IV, 4), din preacurata fecioara Maria, Domnul Hristos extinde viața de comuniune în iubire și la făptura care există „în chipul lui Dumnezeu” (Fac. I, 26-27). Duhul Sfânt este prezent, de acum înainte, în Însuși trupul Domnului, fiindu-I ungere și însoțitor nedespărțit.

Comuniunea și intimitatea Fiului și a Duhului Sfânt este extinsă prin Întrupare, și la trupul asumat. Aflându-se în unitatea ipostasului divin al Logosului, firea umană va fi ridicată în Hristos la cel mai înalt grad de pnevmatizare, de aceea, Domnul, ca om, este uns „mai mult decât părtașii săi” (Ps. XLIV, 9), adică mai mult decât toți oamenii care se împărtășesc de Hristos. Căci aceștia nu primesc decât o părtășie parțială a Duhului, în timp ce Duhul Sfânt, care coboară peste Fiul lui Dumnezeu (In. I, 32), rămâne în El în aceeași veșnică relație de comuniune ființială.

Fiul și Duhul Sfânt sunt într-o relație de reciprocitate. Această relație exclude poziția de cauză a unuia față de altul, făcând posibilă trimiterea Duhului Sfânt în lume, ca Duh al Fiului : „Duhul purcede de la Tatăl, și de odihnește peste Fiul, adică învăluie pe Fiul, Îl pătrunde pe Fiul și strălucește din El, dar și invers : „Fiul strălucește Tatălui în lumina Duhului” .

Fiul și Duhul sunt împreună revelația Tatălui. „Cuvântul și Duhul, afirmă teologul rus Vladimir Lossky, sunt de nedespărțit în acțiunea lor de manifestare a Tatălui ca două raze ale aceluiași soare, sau, mai curând, ca doi noi sori”. 

Logosul Întrupat Îl descoperă și-L arată pe Tatăl în strălucirea Duhului Sfânt.  Tatăl Ceresc Se descoperă oamenilor prin chipul Său – Logosul Divin – în lumina Duhului Sfânt. Această lumină a Duhului Sfânt va continua să strălucească dinamic și lucrător, în lume, după Cincizecime, moment ce marchează actualizarea pnevmatică a lui Hristos ca Profet și Cuvânt Cuvântător în cei ce se deschid spre relația de iubire și har cu Dumnezeu. În această nouă dimensiune zoitică, care reliefează viața în transparență pnevmatică, Duhul Sfânt, în venirea Sa personală, nu-Și arată deloc propria Persoană. El nu vine în numele Său, ci în numele Fiului, Care, venind în lume, Îl mărturisește și-L face cunoscut pe Tatăl, tot așa și Duhul Sfânt vine în lume în numele Fiului și pentru a-L mărturisi pe Fiul. „Duhul Sfânt, în venirea Sa în lume, este singurul Care nu-Și are chipul într-o altă persoană. El rămâne nearătat ca persoană, tainic, ascunzându-Se chiar în arătarea Sa”.  Există astfel o reciprocitate între trimiterea Duhului în lume de către Fiul și arătarea, revelarea Sa în strălucirea Duhului Sfânt. „Lucrarea Duhului Sfânt nu este doar o simplă prelungire a lucrării lui Hristos. Lucrarea Mângâietorului se identifică cu lucrarea Mântuitorului numai în măsura în care lucrarea Domnului înălțat este în același timp și lucrarea Tatălui”. 

Prin Duhul Sfânt, Hristos continuă să existe ca posibilitate de experiere și vedere tainică în calitatea și slujirea Sa de Profet și Proroc Suprem. Slujirea și demnitatea profetică a Mântuitorului Hristos, identificându-Se cu persoana Logosului Înomenit, continuă în veșnicie. Hristos este și astăzi Proorocul și Dumnezeul Om Care, plin fiind de Duhul Sfânt, ne descoperă și arată pe Tatăl. Și astăzi, Hristos prin lumina Duhului Sfânt Îl revelează pe Tatăl. În Sfânta Liturghie Îl cunoaștem pe Tatăl Ceresc, prin experierea și unirea cu Hristos, în Duhul Sfânt, în calitatea și demnitatea Sa de Logos Cuvântător.

„În cuvintele și faptele fiecărui om, se sesizează nu numai conținutul definit al unor înțelesuri, ci și subiectul lor indefinibil, din care ele pornesc. Acesta este duhul specific al subiectului, care învăluie și este prezent în toate cuvintele lui. Așa și pe Hristos Îl experiem ca subiect dumnezeiesc prin Duhul Său cel Sfânt, Care ni Se comunică prin toate cuvintele și actele și înfățișările Sale .

Cuvintele Mântuitorului Hristos sunt pline de Duhul Sfânt, sunt „duh și viață”, (In. VI, 63), sunt dinamice și pline de o forță tainică. Ori această putere ce însoțește „cuvântul lui Hristos, în care e prezent Hristos Însuși, e Duhul”. Cuvântul lui Dumnezeu este „lumina, dar din El iradiază Duhul (ελλαμπει δε το τινενμα)” .

Ființa omenească, în calitatea ei de persoană, este un cuvânt ipostatic, fiind întreagă „atenție și tendință de autocomunicare, pentru că este întreagă chemare și răspuns la o legătură neîncetată în iubire. Ca atare, este un Cuvânt ipostatic cuvântător la nesfârșit.” 

Omul este „cuvânt cuvântător” după Chipul „Cuvântului Cuvântător” Care răspunde Tatălui . Fiul răspunde Tatălui în Duhul Sfânt. Acest răspuns se concretizează, în Duhul Sfânt, ca iubirea Fiului de Tată, urmare firească a manifestării iubirii și bucuriei a Tatălui de Fiul, tot în Același Duh. Toată această relație dialogică este un curent energetic al iubirii supreme care cere răspunsul unei iubiri corespunzătoare.

Prin Întrupare, Hristos extinde acest „curent” al iubirii și la făptura umană. În Hristos, omul devine fiu al Tatălui Ceresc prin har și participare. Acest fapt are drept repercusiune extinderea iubirii paterne și la om. Iubind pe Fiul în Duhul Sfânt, Tatăl iubește și pe cei care au devenit fiii și moștenitorii Împărăției cerești. În iubirea Fiului față de Tatăl, Hristos manifestă, face prezentă, în Duhul Sfânt, și iubirea omului devenit „fiu prin har”.

„Persoana umană este cuvânt ipostatic (subzistent) și, deci, cuvântător. Orice cuvânt pornește din ea ca un cuvânt de răspuns, din necesitatea de a răspunde, exprimând-o pe ea ca fiind cuvânt ipostatic responsabil, deci legat de Cuvântul ipostatic Suprem, Care-i vorbește cerându-i să răspundă”. 

Răspunsul omului se constituie, în Sfânta Liturghie, ca rugăciune în Duhul Sfânt. Aceasta se fundamentează pe relația dinamică existentă între Cea de-a treia Persoană Treimică și omenitate, relație ce-și are izvorul în trupul pvnematizat și îndumnezeit al lui Hristos : Duhul Sfânt se odihnește în ea ca ungere .

Duhul este Cel Care săvârșește rugăciunile în noi :”Duhul vine în ajutorul nostru, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, căci Însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. Noi ne rugăm, nu cu cuvintele noastre, ci înălțăm la Dumnezeu ceea ce am primit chiar de la El : „Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești și împreună-glăsuite…”(Rugăciunea Antifonului al doilea).

Noi ne rugăm întru Hristos și El, prin Duhul Sfânt, Se roagă în noi, cei adunați în numele Lui. „Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru” este Cel Care ne trimite prin Fiul „harul și darul Sfântului Duh” pentru ca să ne rugăm.

Rugăciunea poate avea loc numai prin puterea Duhului Sfânt. De aceea, orice serviciu divin începe cu rugăciunea „Împărate ceresc”.

Relația aceasta dialogică om – Dumnezeu, reliefată sublim în rugăciunea liturgică, se întemeiază pe condescendența și iubirea divină : „Primește, Dumnezeule, rugăciunea noastră ; fă-ne să fim vrednici a-Ți aduce rugăciuni, cereri, jertfe fără de sânge pentru tot poporul” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea întâi pentru credincioși), iubire manifestată într-un mod expres prin întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi: „pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită, fără mutare și fără schimbare Te-ai făcut Om, și Arhiereu al nostru, și ca un stăpân a toate ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice și fără de sânge …” (Rugăciunea din timpul cântării heruvimice). Astfel, rugăciunile fiind primite de la Dumnezeu, sunt înălțate la Tatăl în Fiul prin Duhul Sfânt : ”Doamne, Dumnezeule Atotțiitorule, Cel ce ești singur Sfânt, Care primești jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primește și rugăciunea noastră a păcătoșilor și o du la Sfântul Tău jertfelnic” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea punerii înainte).

Cuvântul lui Dumnezeu vine de la Dumnezeu și, prin Duhul Sfânt, se sălășluiește în ființa credincioșilor, prin slujirea sacramentală a preotului.

Fiind în stare permanentă de mijlocire la Tatăl, Domnul Hristos, Proorocul desăvârșit, Care ne-a învățat cum trebuie să ne rugăm (Mt. VI, 8-13), înalță la Tatăl cererile noastre. Esența stării noastre de rugăciune constă în deschiderea noastră comunională spre primirea și pnevmatizarea noastră, exprimare, în mod liber, a dorinței venirii Duhului Sfânt în ființa noastră Care să-L sălășluiască pe Hristos în noi .

Citirile din Sfânta Scriptură, în cadrul Sfintei Liturghii, reprezintă cuvintele lui Dumnezeu, descoperite și revelate în Hristos, care sunt asimilate pnevmatic, în ființa credincioșilor și folosite ca temei de rugăciune. Sunt cuvintele Cuvântului Întrupat, care au „acoperire deplină în Persoana Lui” : „Prin toate lucrurile și prin cunoștință vine Cuvântul neîncetat la noi dar în modul cel mai clar vine prin cuvântul din Scriptură ce ni le adresează continuu în calitatea Lui de Cuvânt dumnezeiesc întrupat. El și-a însușit cuvintele omenești, pentru a ni Se adresa în modul cel mai deslușit, El Însuși”. 

Țelul rugăciunii nu este conținutul cuvintelor ci, mai degrabă, faptul ca „omul să vină în spațiul sacru în prezența lui Dumnezeu și să se deprindă a sta înaintea lui Dumnezeu.” 

Rugăciunea liturgică transpare, astfel, ca deschidere ipostatică spre îndumnezeire, transfigurare si prefacere duhovnicească, harică, a ființei umane, ca urmare a primirii – asimilării cuvintelor Logosului, grăitor în Sfânta Liturghie în demnitatea Sa de Prooroc desăvârșit.

Asimilarea pnevmatică, harică, a Cuvântului dumnezeiesc echivalează cu transformarea

noastră într-o rugăciune ipostaziată, în subiecte partenere ale unei relații dialogice cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt : „Nu este suficient să ai rugăciunea, trebuie să devii rugăciune întrupată, să te zidești în chipul Rugăciunii și să transformi lumea în templu de închinare, în liturghia cosmică.” 

Așadar, această „zidire în chipul rugăciunii” este de natură pnevmatică și se întemeiază pe osatura logică ce izvorăște din Hristos – Logosul, prin cuvintele grăite către noi în Duhul Sfânt, cuvintele care Îl exprimă pe Hristos ca o vădire directă a Persoanei Sale și ca o autotălmăcire a Ei înseși. Hristos ne descoperă în Duhul Sfânt iubirea și puterea Sa dumnezeiască. Umplându-ne, haric, de această iubire și lucrare dumnezeiască, Îl simțim și-L experiem, în Duhul Sfânt, pe Hristos Care grăiește despre Tatăl. Noi răspundem acestei iubiri, rugându-ne și vorbind cu Dumnezeu, în Duhul Sfânt, adresându-ne pe nume și situându-ne într-o unitate tainică și misterică cu Tatăl Ceresc. Numele dat lui Dumnezeu în rugăciune este rezultatul simțirii energiei lui Dumnezeu în noi, este rezultatul revelării și chemării Cuvântului Dumnezeiesc, plin de strălucirea Duhului Sfânt. A-L numi pe Dumnezeu pe nume înseamnă a-L cunoaște. Iar cunoașterea lui Dumnezeu se întemeiază pe experierea în Duhul Sfânt a lui Hristos, Dumnezeul și Omul, Logosul Întrupat, aflat într-o relație ontologică cu umanitatea. Noi Îl numim pe Dumnezeu Tată prin Hristos : Hristos este Cel Care, unindu-ne în Sine cu umanitatea Sa transfigurată și îndumnezeită, Îl numește pe nume pentru noi. Iar această numire a lui Hristos este în același timp numirea noastră către Tatăl Ceresc: „Avem rugător la Tatăl pe Hristos Iisus, Care este ispășirea pentru păcatele noastre și ale lumii întregi”. 

Această numire a Tatălui de către Fiul se face în Duhul Sfânt ; în această numire și strigare ca iubire a Fiului de Tatăl suntem încorporați și noi, cei care ne unim cu Hristos prin Duhul Sfânt. Astfel, unindu-ne cu Hristos primim pe Duhul Sfânt în inimile noastre ca strigare și chemare filială, către Părintele nostru Ceresc : „și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său Care strigă în inimile voastre : Avva Părinte” (Gal. IV, 6).

Numele lui Dumnezeu cuprinde în El energia dumnezeiască, este plin de putere dumnezeiască și, prin aceasta, Îl face prezent pe Dumnezeu. Ca atare, orice numire a lui Dumnezeu, în rugăciune, îmbracă o conotație doxologică și de experiență : „orice laudă a lui Dumnezeu sau a unui nume a Lui este o experiență a lui Dumnezeu, Cel prezent și lucrător prin toate lucrurile și acțiunile Lui în lume, dar fiind mai presus de toate și cuprinzându-le pe toate”. 

Numele lui Dumnezeu constituie astfel temelia ontologică a rugăciunii, substanța ei, puterea, îndreptățirea ei. Acest nume îl cunoaștem prin strălucirea luminii lui Dumnezeu, Care Se face El Însuși lumină în preoți și credincioși. Această lumină ipostatică este Persoana Logosului Întrupat, în demnitatea și chemarea Sa profetică, Cuvântul Cuvântător plin de strălucirea Duhului Sfânt, Persoana supremă ca lumină, ca izvor a toată lumina.

Hristos – Proorocul Suprem – este Lumina „întru care vedem lumină” (Doxologia), este luminarea sufletelor noastre (Rugăciunea dinaintea citirii Sfintei Evanghelii).

„Lumina lui Hristos este unită cu curăția vieții Lui. Cuvântul, ca Lumină, este unit cu Duhul Său cel Sfânt, deci este viață și sfințenie sau e viața întrucât e sfințenie”. 

Duhul Sfânt Se odihnește și strălucește peste Fiul din veșnicie și Îl umple deplin pe Iisus de la zămislire și până în momentul Crucii, Învierii și Înălțării. Iisus este prin excelență duhovnicesc, căci Duhul Însuși „L-a zidit”. Astfel, prezența Duhului nu este nici secundară, nici consecutivă, ci „constitutivă” tainei lui Hristos, Mântuitorul nostru și, totodată, „constitutivă” tainei Hristosului total , adică tainei Bisericii , trupul tainic al lui Hristos, extinderea pnevmatică în credincioși a lui Hristos în întreita Sa chemare, demnitate și slujire profetică, arhierească și împărătească.

I. 3. Legătura Cuvânt – Taină : prezența Mântuitorului Hristos

prin cuvânt în Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie, asemenea întreitei slujiri a Mântuitorului Hristos, are în centrul ei Taina Sfintei Euharistii. Jertfa reală și nesângeroasă a Mântuitorului Hristos, izvor de viață și îndumnezeire. Întregul corpus de rânduieli, acte și rugăciuni liturgice converge și se orientează spre acest centru. Între părțile componente ale Sfintei Liturghii există o deplină complementaritate și relație perihoretică. Astfel, epicleza – rugăciunea de invocare a Sfântului Duh – este înțeleasă, în Biserica Ortodoxă, ca o rugăciune care culminează sfânta lucrare euharistică : aducerea, mulțumirea, amintirea (anamneza) ca o împlinire a întregii Liturghii Dumnezeiești în prefacerea euharistică a Sfintelor Daruri.

Există o deplină concordanță, în Răsăritul Ortodox, între dogmele Bisericii și viața cultică. Aceste două aspecte și realități ale vieții bisericești se întrepătrund într-un mod tainic și sublim. Acest fapt este reliefat și în modul de referire doctrinară la temele Bisericii. Ortodoxia este străină de raționalismul scolastic, de tendințele de filosofare pe seama adevărurilor revelate. În Biserica Ortodoxă, a defini și a relata despre un adevăr de credință presupune o adâncire și ancorare în tradiția și în experiența eclesiastică. A defini o taină înseamnă a relata, „a povesti” experierea ei. A teologhisi înseamnă a relata ceea ce cunoști din experiență, ceea ce ai cunoscut în urma adâncirii, într-un mod comunional, în „taina creștinătății”.

Sfânta Taină a Euharistiei este o autentificare a doctrinei ortodoxe. Tot ceea ce privește Euharistia privește Biserica și tot ceea ce privește Biserica privește Euharistia și amândouă se verifică prin această legătură reciprocă .

Între actele și rânduielile premergătoare prefacerii euharistice și Euharistia în sine nu există un hiatus, ci o continuitate și întrepătrundere misterică. De aceea, nu se poate concepe doar o prezență reală a Mântuitorului Hristos în Sfânta Euharistie, iar în rânduiala premergătoare acesteia doar o prefigurare, o trimitere la momentul în care Domnul Hristos va fi prezent.

Euharistia nu este doar un mijloc de sfințire a Bisericii. Ea este un act bisericesc, sobornicesc : împlinirea noastră ca mădulare ale Bisericii, ale Trupului tainic al lui Hristos :„Iar pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt…” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea după Prefacere)

Fiind o împlinire a noastră în Hristos prin „împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh”, această „taină a unității” în Hristos presupune o secvențialitate și o progresie în încorporarea noastră hristică. Orice disociere, orice separație este exclusă. Creșterea noastră în Hristos, unirea tot mai deplină cu El, presupune o călătorie pnevmatică în Hristos și cu Hristos ; presupune o ascendență spre Hristos, Care ni Se descoperă treptat. Dar această descoperire progresivă nu este identică cu absența. De aceea afirmarea oricărui interval între prezența lui Hristos din Taina Euharistică și etapele liturgice, care-i premerg, este injustă și lipsită de sens.

Legătura dintre cuvintele Domnului și rugăciunile rostite înainte de jertfa Euharistică și jertfa propriu-zisă este ca aceea a prezenței cuiva în depărtare, ce se apropie progresiv. Există o progresie, o gradație, nicidecum o discontinuitate. Mântuitorul Hristos nu este numai un « Hristos al amintirii », ci un Hristos prezent în diferite grade de intensitate, un Hristos lucrător în noi .

Sfânta Liturghie se săvârșește de către Duhul Sfânt în  timpul cel nou. Întrega Liturghie, de la început și până la sfârșit, este epicleză, este „chemarea Duhului Sfânt Care transformă tot ceea ce se săvârșește în ea, transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată și ne descoperă”. 

Prin întrupare, Hristos coboară în această lume căzută prin păcat, în timpul vechi – chipul lumii acesteia, chipul a tot ce-i pământesc, în drum spre moartea inevitabilă.

În ziua Cincizecimii, Logosul Înomenit trimite în lume pe Duhul Sfânt și, odată cu El, a coborât „timpul” cel nou : deschiderea succesiunii temporale și matematice spre veșnicie. Timpul cel vechi nu a dispărut, misiunea Bisericii fiind tocmai aceea de a actualiza pnevmatic acea buclă a timpului istoric spre veșnicie, de a extinde veșnicia din trupul jertfit, transfigurat și îndumnezeit al lui Hristos în dimensiunile spațiale și temporale ale lumii acesteia. Nu este vorba despre o înlocuire, ci despre o transformare, transfigurare. A fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. Astfel, esența Liturghiei este să ne înalțe pe noi în Duhul Sfânt și întru El să transforme timpul cel vechi în timp nou.

Prin ceea ce arată Liturghia în timpul lumii acesteia, ea este simbol și se exprimă în simboluri . Simbolul este „acea realitate care nu poate fi experiată, descoperită în categoriile lumii acesteia, adică prin simțuri, într-un chip văzut. Simbolul este acea realitate, acea stare de taină, de mister, proprie întregii creații a lui Dumnezeu, dar pe care omul a încetat s-o perceapă și s-o cunoască în lumea aceasta căzută”. 

Simbolul nu poate fi explicat și definit. El se înfăptuiește în propria sa realitate, se actualizează prin prefacerea sa în ceea ce arată, în ceea ce mărturisește, al cărui simbol este. Dar și această prefacere rămâne nevăzută, căci se săvârșește de Duhul Sfânt în timpul nou și se adeverește numai prin credință.

Toate aceste afirmații pot fi înțelese mai ușor printr-o trimitere la prefacerea pâinii și a vinului în Sfântul Trup și Sânge ale lui Hristos. Nu se produce nici o schimbare sesizabilă prin simțuri : pâinea rămâne pâine și vinul rămâne vin. „Dacă s-ar produce aceasta în mod sesizabil, atunci creștinismul ar fi un cult magic, iar nu religia credinței, a nădejdii și a iubirii”.

Întreaga Liturghie este prefacere. Fiecare parte a ei, fiecare lucrare sfântă, fiecare ritual se preface prin Duhul Sfânt în ceea ce este, fiecare fiind simbol real în ceea ce descoperă. În Sfânta Liturghie totul este real, dar realitatea nu este a „lumii acesteia”; nu se descoperă în timpul căzut și divizat, ci în adunarea timpului celui nou.

Sfânta Liturghie este slujba Dumnezeiască cu o structură catehetic – euharistică și sfințitoare . Ea se înfățișează ca o înlănțuire sublimă de momente și secvențe aflate într-o interdependență și într-o întrepătrundere tainică, prin care se înaintează spre viața de comuniune și iubire a Sfintei Treimi. Toată această înlănțuire transpare ca o indisolubilitate și complementaritate Cuvânt – Taină, ca o privire a Liturghiei credincioșilor – Liturghia ca Taină a Aducerii, a Prefacerii și a Înălțării prin prisma și transparența Liturghiei celor chemați – Liturghia ca Taină a Cuvântului. A separa Liturghia Cuvântului de Liturghia credincioșilor înseamnă a separa Cuvântul de Taină, separare cu repercusiuni fatale. Pe de o parte se ajunge la o „descompunere” treptată a Scripturii, destrămarea ei tot mai mare printr-o viziune critică și negativă. Pe de altă parte, se ajunge la lipsirea Tainei de conținutul ei evanghelic, transformând-o într-un mijloc de sfințire independent și de sine stătător.

Rupându-se de cuvânt, care este totdeauna cuvântul despre Hristos (cf. In V, 89), tainele se separă, într-un anumit sens, de Hristos.

Taina reprezintă împlinirea Cuvântului, căci, în  taină, Hristos Cuvântul devine viața noastră. Taina fără cuvânt tinde să fie înțeleasă ca magie iar cuvântul fără taină este amenințat să fie redus la doctrină. Taina este tocmai interpretarea cuvântului, este interpretarea cuvântului care mărturisește totdeauna Cuvântul Care este Viața Însăși (cf. In. I, 14). De aceea, în taină rezidă izvorul, principiul și baza interpretării și înțelegerii cuvântului, izvorul și criteriul teologiei.

În unitatea indisolubilă cuvânt – taină își găsește suportul și fundamentul afirmația, potrivit căreia Biserica este singura care păstrează adevăratul sens al Scripturii. De aceea „prima parte a Liturghiei este un început necesar al lucrării sfinte euharistice, este acea Taină a Cuvântului, care își va afla împlinirea sa și culminarea sa în aducerea, sfințirea și împărțirea darurilor euharistice credincioșilor”.

Cuvântul nu este doar juxtapus Euharistiei, nu numai o precede, ci el interiorizează toată acțiunea liturgică. Euharistia este în întregime o slujbă cuvântătoare : „Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare, și Te chemăm, Te rugăm…” (Sfânta Liturghie, Epicleza). Este o slujbă susținută, formată din cuvânt, limbaj, cânt, rugăciune. Este o slujbă care „transcede forma, o slujbă a ontologicului, ființialului.”

Cuvântul pătrunde în ființa și în inima omului îmbrăcat, format și pătruns de Duhul Sfânt, prin Care acest cuvânt al lui Dumnezeu își găsește întotdeauna o corespondență, un ecou, o receptivitate.

„Cuvântul face Euharistia, tot așa cum Cuvântul face Biserica. Cuvântul este pecetluit prin Euharistie, prin cuminecare.”

Pentru a înțelege Cina cea de Taină este nevoie de cuvânt. Pe de altă parte, este nevoie de Euharistie pentru a înțelege cuvântul. Această interdependență cuvânt – taină este reliefată cel mai bine la scena din Emaus. Aici se vede foarte bine cum cuvântul pregătește pentru cuminecare și cum împărtășirea cu Hristos, Euharistia, reprezintă o luminare și o tălmăcire a cuvântului. În momentul frângerii pâinii, ucenicii din Emaus au putut face legătura dintre cuvintele pe care Iisus le-a spus lor, pe cale, și propria Sa persoană : „Și când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut ; și El s-a făcut nevăzut de ei” (Lc. XXIV, 30-31).

Finalitatea cuvântului este împărtășirea de Cuvântul – Dumnezeu, este unirea cu Dumnezeu prin hrănirea cu Dumnezeu. Cuvântul se împlinește prin adâncirea și întărirea relației omului în iubire cu Dumnezeu : „cuvântul liturgic, atâta timp cât nu culminează în împărtășire, rămâne încă exterior ființei profunde a omului”.

Mântuitorul Hristos ne comunică și ne împărtășește, într-un mod haric, viața Sa dumnezeiască și înfăptuiește legământul Său cu noi prin cuvânt și prin trup. „Și amândouă acestea, cuvântul și trupul, devin în Hristos sacrament – sfințire. Căci prin amândouă : prin cuvânt –Cuvintele Mele sunt trup și viață (In. VI, 63) – ca și prin pâinea și vinul de pe sfântul altar, devenite Trup și Sânge dumnezeiesc – prin amândouă ni Se împărtășește Hristos.” Hristos este, deodată, Logosul și „Pâinea Care S-a coborât din cer” (In. VI, 51) .

Cuvântul nu este niciodată numai mesaj intelectual, ci cuvânt vădit în fapte, în împărtășire de viață mântuitoare. Este un mijloc sublim prin care Mântuitorul Hristos vine la noi și ne grăiește. Asimilarea ontologică a cuvântului mărturisit reprezintă o primă formă de Împărtășire cu Hristos, etapă spre hrănirea și unirea deplină cu El în Sfânta Euharistie.

I. 4. Mântuitorul Hristos, Logosul Întrupat în transparența Sa profetică și învățătorească în Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie debutează prin binecuvântarea și lauda Împărăției Sfintei Treimi, ca un îndemn și început al înaintării în ea. După această laudă treimică, Mântuitorul Hristos transpare ca Logosul Întrupat ieșit la propovăduire, ca Profetul Suprem Care pregătește, prin cuvânt, unirea omului cu Dumnezeu și, prin aceasta, accederea în Împărăția harului și bucuriei.

Binecuvântarea Împărăției Treimice reliefează dorința de a participa la ea.

Este o împărăție arătată în Hristos, la care se ajunge prin Hristos. Este o împărăție a cărei revelare în Hristos corespunde și se identifică cu strălucirea și descoperirea, în Logosul înomenit, a Sfintei Treimi. Hristos poartă în El Însuși, în Persoana și în numele Lui, Unitatea și Treimea. El este « Hristosul », Unsul Tatălui în Duhul Sfânt. El vine în lume pentru a împlini voia Tatălui în puterea Duhului Sfânt. A vorbi despre Hristos înseamnă a vorbi despre Tatăl și despre Duhul Sfânt .

Arătarea Mântuitorului Hristos în demnitatea Sa de Profet este simbolizată prin scoaterea și prezentarea Sfintei Evanghelii (vohodul mic), mișcare liturgică aflată în deplină consonanță cu binecuvântarea de la început și cu tema centrală a propovăduirii Mântuitorului : Împărăția cerurilor .

Sfânta Evanghelie Îl aduce pe Hristos în mijlocul nostru, Care ne cuvântă și ne grăiește. „După ce s-au cântat antifoanele, preotul stând în mijloc în fața altarului, înalță Sfânta Evanghelie și o pune în văzul credincioșilor, închipuind ieșirea în lume a Domnului, când a început să Se descopere. Căci prin Sfânta Evanghelie Se arată (δηλοΰται) Hristos, după cum scrierile proorocilor se numesc prooroci.” 

Această mișcare liturgică se înscrie în ascendența continuă și progresivă spre Împărăție, fiind denumită intrare (είσοδος). Este o primă elevație spre împărăție, prin Hristos, prin împărtășirea cuvintelor Logosului Cuvântător .

De aici decurge o responsabilitate complexă a celor care aud cuvântul lui Hristos. „Umblați cum se cuvine, zice Sfântul Apostol Pavel, înaintea Celui ce vă cheamă la Împărăția și slava Sa” (I Tes. II, 12). Prezenței lui Hristos prin Evanghelie trebuie să-i răspundă o deschidere a noastră prin înțelepciune și dreaptă socotință, printr-un discernământ care să fie congruent cu demnitatea și chemarea noastră : „Înțelepciune, drepți!”.

În timpul acestei procesiuni, se cântă și se laudă « Împărăția Cerurilor », deschizându-se sfintele uși.

În atmosfera bucuriei și a harului prilejuită și generată de venirea în lume a Logosului Dumnezeiesc – venire ce corespunde cu reafirmarea noastră ca alterități existențiale deschise spre Absolut – are loc înfățișarea Împărăției cerești ca realitate existențială deschisă spre noi. Ușile împărătești se deschid în ambianța pnevmatică generată de învăluirea noastră tainică în Duhul Sfânt – „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre” – în metaspațiul bucuriei și al fericirii harice, prin înomenirea Logosului Cuvântător, în climatul iubirii dumnezeiești în care răsună, cristalin, lauda îngerească a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu : „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Rânduiala pregătirii sfințiților slujitori pentru începutul Dumnezeieștii Liturghii).

Sfintele uși se închid îndată după ce s-a dat binecuvântarea pentru începerea slujbei Sfintei Liturghii, rămânând deschisă numai perdeaua lor. Acest fapt are următoarea conotație : „numai proorocii și patriarhii Vechiului Testament, Sfânta Fecioară și Iosif, păstorii și magii, simbolizați prin perdea, L-au recunoscut pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu.” 

Trebuie să-L primim pe Hristos având cugetul drept, curat, nestrâmbat și înălțat, căci Acesta, Care vine la noi, este Hristos – Înțelepciunea lui Dumnezeu. Această învățătură înaltă a lui Hristos, înțeleasă ca lumină ce strălucește și se răspândește, fotic, din Sfânta Evanghelie, este simbolizată prin lumânările aprinse și purtate înaintea Sfintei Evanghelii. Totul are loc într-o atmosferă de mister.

Hristos vine în mijlocul nostru în demnitatea și chemarea Lui profetică, vine la noi pentru a ne grăi „cuvintele vieții veșnice”. Apare așa cum a fost înconjurat la Iordan de mulțime, de îngeri și de Înaintemergător. Pășește, transfigurându-se prin lumina cuvântului celui ce strigă în pustie.

„Intrarea cu Evanghelia este întâlnirea plină de bucurie cu Hristos, care se săvârșește prin aducerea spre noi a acestei cărți a tuturor cărților, care se transformă, întotdeauna, în putere, viață și sfințire”. 

Timpul închis în curbă (timpul astronomic, caracterizat prin secvențialitate și ciclicitate) se încovoiază spre el însuși, provoacă angoasa absurdului repetițiilor infinite. Cu totul altfel este timpul existențial : fiecare clipă, fiecare moment se poate deschide dinăuntru spre o dimensiune transcendentă. Acesta este „timpul sfânt sau liturgic”. Este un timp transfigurat și deschis spre veșnicie prin participarea ipostatică, prin harul Duhului Sfânt, la Cel Absolut. Este acea prezență în Duhul Sfânt care echivalează cu situarea într-o realitate existențială cu totul unică și nouă, este acea prezență în metatimp, cu o continuitate în istoria cotidiană. Eternitatea nu este nici înainte, nici după timp. Eternitatea este dimensiunea transcendentă spre care timpul se poate deschide, căci „adevărata finalitate a timpului nu este termenul final, ci pleroma – plinirea, desăvârșirea”. 

În Sfânta Liturghie noi ne întâlnim într-un mod real cu Hristos : Logosul Cuvântător este cu noi, este în mijlocul nostru. Prin puterea misterului liturgic, timpul se deschide și noi suntem plasați, proiectați pe planul unde eternitatea se încrucișează cu timpul : „În Sfânta Liturghie noi devenim martori oculari, prezențe ipostatice contemporane, reale, ale evenimentelor biblice de la Geneză și până la a doua venire. Noi le trăim într-un mod concret și tainic, ca niște martori oculari. Fiecare citire a Evangheliei ne plasează în evenimentul relatat”. 

Prin fiecare moment liturgic ne punem în legătură cu toate momentele vieții lui Hristos aflată în eternitate, momente zoitice pe care El Însuși și le retrăiește pentru noi.

Inaugurată prin  vohodul cel mic , prezența mistico – simbolică a lui Hristos în mijlocul nostru devine mai apropiată și mai perceptibilă în faza următoare din Sfânta Liturghie, când se citesc pericopele din Apostol și Sfânta Evanghelie.

Primirea și pregustarea Împărăției în Hristos Care vine în mijlocul nostru nu numai ca Profet, ci, în același timp, cu trupul Său jertfit, strălucind de slavă dumnezeiască, ne trimite la preamărirea ei : „Că a Ta este Împărăția și a Ta este stăpânirea și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…”

Însușirea cuvântului mântuitor al Logosului Întruchipat înseamnă adâncirea noastră în experierea lui Dumnezeu, revelată și pregustată în Hristos, lucrătoare prin Duhul Sfânt : „Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție…”.

Prezența lui Hristos în mijlocul nostru înseamnă înălțarea noastră, în plan duhovnicesc, prin pregustarea încă de aici, de pe pământ, a sfințeniei lui Dumnezeu, în Hristos. Este o pregustare pnevmatică, este o anticipare harică a stării noastre de sfințenie, plinătate duhovnicească, în eonul curăției, al iubirii și al sfințeniei absolute, este o experiere și o cunoaștere prin experiență – singura modalitate de accedere la Dumnezeu – supraintelectuală, metarațională – care izvorăște din sălășluirea prin cuvânt, în Duhul Sfânt, a Logosului Cuvântător, sălășluire care presupune trăirea noastră mai dinainte în Hristos și prezența tainică a lui Hristos în noi.

A lăuda sfințenia lui Dumnezeu înseamnă a ne reliefa dorința noastră sinceră și curată pentru primirea și sălășluirea transfiguratoare a ei în noi, căci însușirea pe care o admirăm la Dumnezeu, pe aceea o dorim, pe aceea o primim, prin deschiderea noastră ipostatică, într-un mod doritor, prin harul Duhului Sfânt.

Lauda și preamărirea sfințeniei lui Dumnezeu denotă și trebuința noastră continuă de a ne sfinți, datoria de a ne susține, prin har, în curentul și energia sfințeniei lui Dumnezeu, în vederea unei împărtășiri tot mai depline cu Dumnezeu.

Sfințenia proprie lui Dumnezeu, identificată cu transcendența Sa, devine împărtășibilă oamenilor în trupul asumat și îndumnezeit în Hristos. Sfințenia lui Dumnezeu a devenit simțită prin Hristos, ieșit la propovăduire, din Care iradiază și strălucește Duhul Sfânt.

Mântuitorul Hristos este „Sfântul lui Dumnezeu”. El ne-a adus aproape sfințenia lui Dumnezeu, umplând de ea umanitatea Sa asumată prin întruparea din Preacurata Fecioară Maria. Întregul său mesaj profetic vizează deschiderea și umplerea noastră de sfințenia lui Dumnezeu. Hristos este Omul – Dumnezeu, Care a transfigurat și îndumnezeit firea umană ipostaziată, este Logosul Divin Care ne cheamă la împărtășirea de sfințenia lui Dumnezeu. Ori, împărtășirea noastră de sfințenia dumnezeiască înseamnă hrănirea noastră cu trupul Său jertfit și îndumnezeit. Mesajul profetic al Proorocului Desăvârșit, al Dumnezeului – Om, se identifică astfel cu chemarea noastră la jertfă și curățire, cu apelul la împărtășirea cu Cuvântul Dumnezeiesc, Care să devină în noi aluatul din care să creștem ca ființe doxologice și cuvântătoare, ca jertfe și prinoase aduse Tatălui, în Hristos, prin Duhul Sfânt, Care ne hristoformizează și-L zidește pe Hristos în tainițele ontologiei noastre.

Atitudinea noastră doxologică este o însetare a noastră după „Dumnezeul cel viu” (Ps. XLI, 2), este o unire în cuget și simțire cu făpturile îngerești care sunt adevărate „doxologii ipostaziate”, care stau în jurul tronului Sfintei Treimi. Este o însușire lucrătoare  a Cuvântului, a Logosului Întrupat, Care Se sfințește pe Sine Însuși – ca Om – pentru ca noi să devenim sfinți (cf. In. XVII, 19), căci Hristos S-a dat pe Sine Însuși (S-a adus jertfă întru miros de bună mireasmă) pentru a sfinți Biserica Sa (cf. Efes. V, 25-27).

Cea mai frumoasă reliefare a atitudinii noastre doxologice este cântarea Trisaghionului. Prin aceasta lăudăm pe Dumnezeu în Treime, căci așa ne-a învățat arătarea Mântuitorului că este El.

Mântuitorul Hristos este „Unul – Născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu… Unul fiind din Sfânta Treime, împreună – slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt” (Antifonul al II-lea). Întrupându-Se din Preacurata Fecioară Maria, a dat mărturie și a revelat în propria Sa Persoană, în slujirea și demnitatea Sa profetică, viața de comuniune în iubire. Fiind „Dumnezeul cel Sfânt, Care întru sfinți Se odihnește, Cel ce cu glas întreit sfânt este lăudat de serafimi și slăvit de heruvimi și de toată puterea cerească închinat” (Rugăciunea Cântării celei întreit sfinte), ne grăiește și nouă, prin Duhul Sfânt, ca un Prooroc și Dumnezeu, dăruindu-ne înțelepciune și pricepere, pentru „a sta înaintea sfântului Său jertfelnic și a-I aduce datorita închinare și preaslăvire” (Rugăciunea Cântării celei întreit sfinte), întreita sfântă cântare.

Tema simbolică despre coborârea lui Dumnezeu în lume prin Fiul Său este subliniată și reliefată, printr-o formă imnografică solemnă, reprezentată prin trisaghion. Este un mijloc sublim pentru a mărturisi credința că „veșnica prezență a lui Dumnezeu cuprinde în sine veșnica prezență a Sfintei Treimi și că nu a fost nici o vreme în care Cuvântul să nu fi fost Dumnezeu și în care să fi lipsit Cuvântului Duhului Sfânt.” 

Imnul Trisaghion este un imn trinitar prin excelență, este o cântare minunată adresată Sfintei Treimi, revelată și descoperită în Persoana Logosului Înomenit. Expresia „Sfinte Dumnezeule” se adresează lui Dumnezeu Tatăl, existența absolută, cauza și principiul unic în Sfânta Treime, existența prin Sine Însuși, Cel Care a grăit către Moise : „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș. III, 14). „Sfinte Tare” se adresează lui Dumnezeu Fiul, „Cel viu și lucrător” (cf. Evr. IV, 12), Care, prin crucea Sa, a omorât moartea, „a călcat cu moartea pe moarte” (troparul Sfintelor Paști), desființând taina înșelătoare și puterea, stăpânirea aparentă a diavolului. Expresia „Sfinte fără de moarte” vizează cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, pe Dumnezeu – Duhul Sfânt, „Domnul de viață făcătorul” (Simbolul credinței, art. VIII). Iar expresia finală „miluiește-ne pe noi” face o trimitere la unitatea și identitatea de ființă a Sfintei Treimi .

Prin cântarea întreit – sfântă s-a realizat pregătirea pentru ascultarea învățăturii. Între această cântare, de factură doxologică, și ceea ce se va citi există o strânsă legătură. Aceste epistole – care astăzi se materializează și vin în auzul credincioșilor prin ceea ce numim citirea Apostolului – au și ele o structură doxologică prin faptul că relatează și descriu o lucrare dumnezeiască vrednică de laudă și preamărire. De aceea „dreapta credință este dreapta mărire”(ορθοδοξία) .

Citirea cuvintelor dumnezeiești trimite la o ascultare și o însușire personală a lor de către credincioși. Astfel, ele Îl vor sălășlui pe Hristos în ființa noastră, sălășluire care ne va hristoformiza și ne va pregăti, hristic și pnevmatic, pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.

Așezarea Apostolului înaintea pericopei evanghelice urmează același fir roșu al ordinii și progresiei iconomiei mântuirii noastre, actualizată misteric în Sfânta Liturghie : „Întrucât Domnul n-a arătat oamenilor dintr-o dată cât de mari Îi erau puterea și bunătatea, ci a pus ceea ce era mai puțin vădit înaintea a ceea ce era mai vădit, pentru aceasta se citește Apostolul înaintea Evangheliei, ca să se arate că manifestarea Lui s-a făcut treptat”. 

Atât citirea Apostolului cât și a pericopei evanghelice este însoțită de rostirea ecfonisului « Pace tuturor ». Pacea este numele lui Hristos. « Pace tuturor » : Hristos este în mijlocul nostru; El Însuși încoronează Euharistia noastră, El Însuși, în chemarea și slujirea Sa profetică, este totodată și „Cel ce aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împarte” (Rugăciunea din timpul cântării heruvimice).

Dovada faptului că a fost auzit Cuvântul lui Dumnezeu, primit – împărtășit și înțeles, o reprezintă predica. Predica este „un act de automărturie a Duhului Sfânt Care trăiește în Biserică și o povățuiește la tot Adevărul (cf. In. XVI, 13), Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Iar voi Îl cunoașteți pentru că El rămâne în noi și în voi va fi” (In. XIV, 17) .

Biserica Îl mărturisește, Îl binevestește întotdeauna pe Hristos, nerămânând doar la expunerea doctrinei despre El. Mărturisirea vine din trăirea în Hristos și cu Hristos – Cuvântul : Biserica aude totdeauna Cuvântul lui Dumnezeu și trăiește ca El și însăși viața ei este creșterea Cuvântului : „Și cuvântul lui Dumnezeu creștea și se înmulțea foarte numărul ucenicilor” (Fapte V, 7).

În propovăduirea creștină, Hristos, Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, Se mărturisește pe Sine în Duhul Sfânt. Esența și taina prin excelență a mărturisirii creștine o constituie înțelepciunea cea tainică a lui Dumnezeu, care izvorăște din Hristos, Înțelepciunea cea mai presus de înțelepciune : „Noi propovăduim între cei desăvârșiți, însă nu înțelepciunea veacului acestuia, nici a stăpânitorilor acestui veac, ci înțelepciunea cea tainică ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră”(I Cor. II, 6-7).

„Din adunarea în Biserică, din taina buneivestiri, a apărut toată teologia Bisericii, toată tradiția ei. Numai în adunarea în Biserică poate fi înțeles sensul cel viu, iar nu cel abstract, al teologiei”. 

Numai Biserica – trupul tainic al lui Hristos – cunoaște și prezervează, haric, sensul Sfintei Scripturi, întrucât în taina Cuvântului, care se săvârșește în adunarea Bisericii, Duhul Sfânt vivifică trupul Scripturii, prefăcându-l în « Duh și viață ». Orice teologhisire bisericească adevărată are rădăcini în această Taină a Cuvântului, are rădăcini în adunarea Bisericii, în care Duhul Sfânt povățuiește Biserica Însăși la tot adevărul.

Orice citire particulară a Sfintei Scripturi trebuie să plece și să se fundamenteze pe cea bisericească, trebuie să fie congruentă cu rațiunea Bisericii, să fie înlăuntrul, nu în afara vieții divino – umane a Bisericii ; trebuie să se altoiască pe conștiința și tradiția Bisericii. Astfel, Taina Cuvântului săvârșită în adunarea Bisericii prin două acte : citirea și vestirea cea bună, este „izvorul creșterii fiecăruia și a tuturor la un loc, spre plinătatea de a fi a adevărului”. 

În Taina Cuvântului se descoperă conlucrarea ierarhiei și a poporului în păstrarea Adevărului. Slujirea învățătorească a ierarhiei sacramentale este continuarea și actualizarea peste veacuri, în Duhul Sfânt, a demnității profetice și învățătorești a Mântuitorului Hristos. Ea se extinde și la poporul credincios, constând în împroprierea lucrătoare a buneivestiri. Ambele sunt de la Duhul Sfânt și se săvârșesc de la El și întru El. Recepționarea, primirea și împărtășirea personală de Cuvântul se întemeiază și se înrădăcinează în adunarea în Biserică, în adunarea în care se oficiază și se săvârșește Taina Cuvântului – prezență reală și tainică a Logosului Dumnezeiesc Înomenit, în demnitatea, chemarea și slujirea Sa profetică și învățătorească.

*

Din cele expuse în acest prim capitol, reiese ideea clară a prezenței prin cuvânt a Mântuitorului Hristos în întreaga Sfântă Liturghie. Hristos este Logosul Cuvântător Care ne cheamă, prin cuvânt, la o relație dialogică cu Tatăl în Duhul Sfânt.

Cuvintele Logosului Dumnezeiesc, nedespărțite de persoana Sa, ni-L sălășluiesc pe Hristos în inimile noastre, prin harul Duhului Sfânt. În Liturghia ca Taină a Cuvântului, Mântuitorul Hristos transpare în strălucirea Duhului Sfânt, împărtășindu-ne cuvintele vieții veșnice. Reactualizându-se tainic, în chemarea și slujirea sa profetică, Fiul ne pregătește prin cuvânt pentru unirea sublimă cu Tatăl Ceresc. Cuvântul Dumnezeiesc rodește în noi haric, metamorfozându-ne în „jertfă cuvântătoare”.

Întâlnirea cu Hristos prin cuvânt ne ipostaziază tot mai deplin în chip doxologic. Cuvântul, sălășluit în sufletele noastre, ne actualizează în răspunsul dialogic al iubirii. În Hristos, prin Duhul Sfânt, ne zidim tot mai mult în chipul „jertfei de laudă”.

Împărtășindu-ne prin cuvânt de Logosul Cuvântător în Sfânta Liturghie, ne adâncim în dialogul iubirii, reliefându-ne, prin rugăciunea neîncetată, ”setea de Dumnezeu”. Cuvântul sălășluit în persoana noastră ne înalță prin rugăciune la Tatăl, în Hristos prin Duhul Sfânt. În Fiul, noi ne adresăm lui Dumnezeu pe nume ; Îl numim „Părinte” și „Tatăl nostru”. Iar această numire este numirea Fiului către Tatăl, în Duhul Sfânt.

Liturghia ca „Taină a Cuvântului” ne pregătește prin cuvânt pentru unirea tot mai deplină cu Sfânta Treime în Sfânta Împărtășanie. Iar această pregătire se realizează haric în Hristos, Logosul Cuvântător, Care ne cheamă la Tatăl prin cuvânt, în transparența Sfintei Liturghii.

Astăzi, Hristos își continuă slujirea Sa profetică în Biserică prin episcopi și preoți, care în activitatea lor de mărturisire a adevărului Dumnezeiesc sunt întăriți și susținuți de Duhul Sfânt, prin Care fiecare Liturghie se actualizează în chipul Cincizecimii.

În persoana preotului, Hristos ne transpare ca Profetul Suprem, Care ne cheamă să împărățim împreună cu Tatăl în Fiul prin Duhul Sfânt.

CAPITOLUL al II-lea

Arhieria lui Hristos actualizată în Sfânta Liturghie

Mântuitorul Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu Care ne împărtășește, prin harul Duhului Sfânt, puterea de a subzista în chipul jertfei cuvântătoare. Este Logosul întrupat Care, fiind în stare veșnică de jertfă, fiind Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evr. V, 10), ne asimilează în jertfa unică prin care a îndumnezeit firea omenească asumată ipostatic.

După ce ne-am adâncit în taina Sfintei Liturghii, ca prezență a Logosului în cuvânt și prin cuvânt, în cele ce urmează, vom încerca să reliefăm prezența reală a Domnului Hristos ca Arhiereu, Jertfă și Altar Suprem în Sfânta Liturghie. Vom încerca să prezentăm Dumnezeiasca Liturghie ca actualizare mistică a slujirii arhierești a Mântuitorului Hristos, punând în lumină aspectele lucrării mântuitoare a Cuvântului Dumnezeiesc, Care a împărățit prin moarte. Vom încerca, de asemenea, să arătăm prelungirea pnevmatică a stării de jertfă, din trupul lui Hristos, în cei ce se oferă ca jertfă cuvântătoare, prin veșnica mijlocire a Mântuitorului ca Arhiereu în ceruri, actualizată, iarăși și iarăși, în Sfânta Liturghie prin slujirea preoției sacramentale și prin participarea co-slujitoare a întregii comunități euharistice.

II. 1. Relația Întrupare – Jertfă, transparentă în Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie este slujba Dumnezeiască „plină” de Sfânta Treime, pomenită și chemată prin semnul Crucii . În întreaga Liturghie este prezentă Sfânta Treime ca structură și izvor suprem al dragostei, care stă la temelia întrupării Fiului lui Dumnezeu, a jertfei Lui și a învierii Lui pentru împăcarea noastră cu Tatăl, pentru mântuirea, înfierea și învierea noastră. În tot ce face și a făcut, Logosul Dumnezeiesc trebuie privit ca „Unul din Treime” (Antifonul al II-lea). Întreaga operă răscumpărătoare a firii umane în Hristos pleacă de la condescendența lui Dumnezeu cel Unic în ființă și întreit în Persoane. În mila lui Dumnezeu „este dată capacitatea Lui pentru asumarea firii noastre capabile de cruce, deci capacitatea de a realiza unitatea interioară desăvârșită, dar neconfundată între Dumnezeu și oameni și, prin ei, între Dumnezeu și natura cosmică”.  Astfel, mila lui Dumnezeu apare ca o participare lăuntrică la durerea altora, la suferința făpturii create din iubire. Dumnezeu este Atotmilostiv ; este un Dumnezeu al milei și al iubirii, Care-Și manifestă legătura Sa cu lumea, cu creatura ca o relație a vieții.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirmă că, pentru a birui prin Cruce moartea și pentru a întemeia prin ea Împărăția lui Dumnezeu, Crucea trebuia să fie pentru Dumnezeu Cel în Treime o posibilitate din veci. Prin crucea ca posibilitate din veșnicie pentru mântuirea omului de către Dumnezeu, Părintele înțelege capacitatea personală a celei de a doua Persoane Treimice de a Se coborî, nu ca fire, ci ca ipostas, la firea umană căzută și rănită ontologic și existențial prin păcat .

Coborârea ca ipostas a Logosului dumnezeiesc la făptura căzută prin păcat și neascultare înseamnă posibilitatea asumării firii omenești care subzistă, în general, în inși distincți. Ori, tocmai această asumare a firii omenești într-un Ipostas Dumnezeiesc reprezintă cheia și punctul de plecare în opera de răscumpărare, îndumnezeire a omului.

Numai asumare firii omenești anipostatice într-un Ipostas Divin făcea posibilă mântuirea și restabilirea harică și ontologică a omului.

Întruparea Fiului, coborârea Sa până la jertfă și Cruce, s-a realizat prin lucrarea Sfântului Duh și prin bunăvoința Tatălui. Astfel, „întreaga Treime are înscrisă în existența Ei capacitatea Crucii, deci iubirea față de oameni”. 

Prin Cruce, Dumnezeu a ridicat umanitatea lui Hristos și, prin ea, și pe a noastră, la desăvârșita ei libertate. A ridicat-o prin Dumnezeirea Lui și prin efortul ei de a se elibera de durere, de egoism, de moarte, acest efort fiind susținut de dumnezeirea Logosului.

Prin Cruce s-a pus temelia eliberării noastre, de aceea, „când slăvim  pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, ne facem semnul Crucii, imprimând în noi puterea eliberatoare a Crucii lui Hristos, cât și pe a Treimii. Căci nu putem imprima pe una fără alta”.  Astfel, Crucea transpare drept mijlocul dumnezeiesc prin care Treimea a lucrat și lucrează în noi transfigurarea și îndumnezeirea noastră.

Hristos este sfințit ca preot de către Tatăl prin Duhul Sfânt. În această sfințire sacerdotală, ce pleacă de la Tatăl și se împlinește în Fiul prin Duhul Sfânt, transpare deschiderea comunională a lui Dumnezeu plină de iubire și compasiune. Ea pune în lumină inițiativa lui Dumnezeu Tatăl de a trimite în lume pe Fiul Său pentru a Se jertfi ca Om pentru om : „Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul – Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt ești și Preasfânt și slava Ta este plină de măreție. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul – Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.(Rugăciune euharistică). Inițiativei Tatălui îi răspunde deschiderea și dăruirea jertfitoare a Fiului în Duhul Sfânt. Inițiativa Fiului nu este consecutivă inițiativei Tatălui, ci simultană, alcătuind „împreună împlinirea « sfatului veșnic al Tatălui și Fiului în Duhul Sfânt ». 

Iisus Hristos, Cuvântul Întrupat, este Mijlocitorul nostru către Dumnezeu, este jertfa prea aleasă a omului, în Dumnezeu, către Dumnezeu, este pârga umanității , înălțată și dăruită, prin Duhul Sfânt, Tatălui Ceresc : „Și Acesta venind și toată rânduiala cea pentru noi plinind…, S-a dat pe Sine Însuși pentru viața lumii” (Anaforaua liturgică, Rugăciunea hristologică).

Hristos a revărsat în umanitate viața de comuniune înțeleasă ca o jertfă și o dăruire veșnică și infinită. Prin jertfă a ridicat omul și cosmosul la o stare existențială zoitică, perceptibilă și experiabilă ca o dăruire și o împărtășire harică și continuă către  celălalt. Deși urmare a păcatului strămoșesc, jertfa, ca moarte pe cruce, strălucește în Hristos ca o transcendere și depășire a aspectului punitiv și expiator – juridic, fiind o revelare a vieții treimice.

Jertfa este un act dumnezeiesc ce se fundamentează și se întemeiază în viața comunională intratrinitară. În Hristos, viața divină se revelează ca „autodăruire și împărtășire originară și arhetipică” în iubire . Jertfindu-Se, Mântuitorul Hristos ne oferă posibilitatea harică de a experia, prin jertfă, dragostea și iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Omul a fost creat prin Logosul Divin spre relație și comuniune cu Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt, această comuniune implicând și o participare la îndumnezeire și transfigurare, prin om, a întregului cosmos. Tot acest dinamism al creației spre Dumnezeu echivala cu o unitate a tuturor în Dumnezeu (cf. Efes. I, 23).

Alterării acestui proces dinamic și haric, prin păcat, îi urmează, potrivit iconomiei Dumnezeiești, Întruparea restauratoare și îndumnezeitoare a celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi. Ea aduce lumii o prezență nouă și unică a lui Dumnezeu în creație ; o prezență desăvârșită, „aceea a propriului Său ipostas, devenit interior creației și subiect al acesteia”. 

Întruparea lui Hristos revelează lumii, într-un mod absolut, viața trăită în comuniunea iubirii, viața ca act de relație și unitate, viața ca jertfă.

Hristos este, din veșnicie, o Jertfă ipostaziată, existând din veci ca o autodăruire, în iubire și libertate, Tatălui, în Duhul Sfânt. Însăși viața treimică se revelează, în Hristos, ca o autodăruire desăvârșită și o împărtășire deplină în iubire, de celălalt. Prin asumarea ipostatică a firii omenești, se împărtășește și omului jertfa ca relație și comuniune a iubirii, deoarece jertfa, în substanța ei spirituală, este iubire . Este o dispoziție lăuntrică de a te dărui, de a-ți oferi, din iubire și prin iubire, întreaga ființă celuilalt, într-un mod unic și personal.

În Hristos, jertfa este atât o împărtășire, într-un mod desăvârșit a vieții divine ca iubire, cât și o revelație a adevărului, ce-l purtăm în adâncul ființei noastre, și, totodată, a forței imperative de dăruire, care constituie osatura harică pe care am fost structurați și zidiți, ca alterități existențiale.

Chiar de la nașterea Sa, Hristos are imprimată Crucea în ființa Sa. În El se întâlnește, în Duhul Sfânt, iconomia Tatălui de a-L rândui jertfă expiatoare și îndumnezeitoare pentru om, cu inițiativa proprie de a Se jertfi pentru omorârea morții și desființarea păcatului în trup. Această simultaneitate, în Duhul Sfânt, face ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat „să ipostazieze sau să personalizeze umanitatea asumată de la însăși nașterea Sa ca om, având în El pornirea spre jertfă, pentru ca și Hristos – Omul să fie sfințit, de la însăși nașterea Sa ca jertfă.” 

Întruparea reprezintă punctul de plecare și condiția sine qua non a restaurării și îndumnezeirii omului. Totodată ea constituie o extindere și o continuare în imanent, a slujirii veșnice a Logosului în transcendent, prin nașterea Sa supranaturală și mai presus de timp din Tatăl. O icoană, în lumea creată spre transfigurare și înfiere, a slujirii Fiului ca dăruire absolută Tatălui, prin Duhul Sfânt.

Această slujire veșnică a Fiului reprezintă fundamentul existențial și izvorul haric din care emerge calitatea și demnitatea de preot în veac. Căci slujirea arhierească a Mântuitorului Hristos se înrădăcinează în aceea de Fiu. 

Simultaneitatea voinței jertfitoare a Fiului cu inițiativa Tatălui, care revelează Întruparea ca punctul de plecare și ca modul de concretizare a iconomiei mântuirii omului, este subliniată scripturistic (vezi de pildă textul din Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel – X, 5-7, care reia și dezvoltă locul din Ps. III, 9) și patristic, și reliefată, în mod sublim, misteric, în rânduiala Sfintei Proscomidii .

Rânduiala Proscomidiei se prezintă ca o îmbinare tainică și simbolică a temei nașterii cu aceea a jertfei, ca un ritual de pregătire a darurilor ce se vor preface în Trupul și Sângele Domnului în care transpare Pruncul Jertfit. Ea reia și dezvoltă simbolic tema omorârii păcatului în trup prin înomenirea Celui de-al doilea Adam. Antitipul lui Adam Își asumă trup omenesc pentru ca moartea, care domnea peste acesta, din cauza neascultării, să fie supusă tot prin trup și astfel omul să fie eliberat de robia ei.

Rânduiala Proscomidiei debutează în nota de jertfă a Mântuitorului Hristos : „răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump sângele Tău. Pe cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție”.

Chiar de la naștere, Hristos trebuie să fie văzut drept pâinea cea vie care s-a coborât din cer (cf. In. VI, 50-51). Hristos S-a întrupat ca să Se jertfească. În nașterea Lui este dată, potențial, răstignirea și împărtășirea Trupului Său. În ieslea din Betleem sunt ascunse Golgota și foișorul Cinei celei de Taină. Hristos S-a născut în Betleem, care înseamnă „Casa Pâinii” (בת לחם), a pâinii euharistice care ni se va împărtăși ca trup jertfit pe Cruce.

Pentru că ea întâmpină dintru început opoziția păcatului sub toate manifestările lui, de la sângele pruncilor uciși de Irod, de la necredința și puțina credință a lumii și până la ura neîmpăcată a fariseilor și cărturarilor, toată această aducere este, de la început, Cruce : suferința și acceptarea ei, lupta morală și biruința ei.

De aceea, în zilele Prăznuirii Nașterii, Biserica face amintire de Cruce .

Preotul alege apoi o prescură din care va scoate Sfântul Agneț , care are forma pătratului, pentru că Hristos Omul reprezintă „umanitatea întreagă răspândită în cele patru direcții în care se mișcă persoana umană și continua actualizare”.  Prescura simbolizează atât aducerea și oferirea noastră lui Dumnezeu, cât și aducerea Fiului, Care Se întrupează pentru noi. Coroborată cu nașterea Fiului, prescura o reprezintă pe Maica Domnului.

Aceasta va fi închinată de trei ori cu semnul Sfintei Cruci, ca afierosire și aducere în numele Domnului Hristos : „Întru pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, Cel ce S-a răstignit și Se va răstigni.

Prin utilizarea copiei se face trimitere atât la naștere (desprinderea din trupul Fecioarei), cât și la răstignire, subliniată și de împungerea coastei cu sulița . Este o naștere care poartă virtual în ea Crucea și Învierea. Venirea în lume, în imanent, prin întruparea din Sfânta Fecioară Maria, implică în ea înaintarea spre răstignire.

Hristos se naște ca Miel de jertfă, smerit, fără de glas, adică în mod voit, liber, și din iubire. Prin chenoza Lui, judecata Lui, S-a înălțat : asumându-Și firea umană dimpreună cu toate afectele ei, El a biruit moartea prin moarte ; a învins pătimirile primite de bunăvoie, S-a lăsat învins, ca să învingă.

În starea de păcat, viața decăzută se reliefează prin sintagma : „homo homini lupus”. Întruparea și Jertfa lui Hristos înnoiesc și redirecționează hristic axa biotică : „homo homini agnus” .

Actele simbolice, care trimit la jertfa Mielului Dumnezeiesc, culminează în junghierea cruciș a Sfântului Agneț, așezat cu fața în jos : Junghie-Se (se jertfește, θυέται) Mielul (Agneț, Agnus, i, ό άμνός, שאה), Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viața și mântuirea lumii. Preotul zice și săvârșește, astfel, „cele ce arată felul morții Domnului, căci descrie-n pâine Crucea, ca să arate că jertfa s-a săvârșit prin cruce”. 

Așezarea Agnețului cu fața în jos simbolizează faptul că Mântuitorul, întrupându-Se, a venit pentru cei de jos, micșorându-Și slava Sa dumnezeiască. A venit într-un chip smerit, fără de neam : „și neamul Lui cine îl va spune ?” (Is. LIII, 8). Fiind Dumnezeu Adevărat, Fiu născut din veci din Tatăl, n-a avut, ca om, un Tată prin care să fie legat de un neam.

Urmând progresia desfășurării evenimentelor pe Golgota, preotul împunge cu copia în partea dreaptă a Agnețului (sub numele Iisus), rostind : „Și unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns, și îndată a ieșit sânge și apă ; și cel ce a văzut, a mărturisit și adevărată este mărturia lui” (In. XIX, 34-35), realizând și o acțiune tipico – simbolică : turnarea concomitentă în Sfântul Potir a apei și a vinului.

Apa și vinul simbolizează unirea celor două firi – omenească și dumnezeiască – în Persoana Mântuitorului, prin Întrupare. Cele două firi subzistă în Unicul Ipostas al Cuvântului, constituind ceea ce teologul german Chrisitian. Felmy numește hristologie asimetrică : „simetriei firilor îi corespunde o asimetrie personală, adică în Hristos există două firi și un singur ipostas”. 

Sângele și apa sunt și o icoană a Sfintei Împărtășanii : „Trupul nostru înaintează spre eternitate când își curățește de pornirea spre păcat sângele și apa din el și se umple de Duhul Sfânt, prin sângele și apa preacurate care au curs din coasta lui Hristos”. 

Acest fapt reiese și din rostirea formulei de binecuvântare a „sfintei amestecări” : Binecuvântată este amestecarea Sfintelor Tale .

Nașterea Mântuitorului, în care se ascunde patima și jertfa Sa, este simbolizată și prin obiectele folosite la proscomidiar.

Sfântul Disc, pe care se așează Sfântul Agneț, este privit ca locul unde Iosif și Nicodim au așezat trupul Domnului, după ce L-au luat de pe Cruce, dar și ieslea în care S-a născut Hristos. Steluța simbolizează steaua care s-a arătat magilor și s-a oprit deasupra peșterii, unde se născuse Mântuitorul (cf. Mt. II, 9). Potirul reprezintă paharul întrebuințat la Cina cea de Taină, precum și paharul pătimirii Sale (cf. Mt. XXVI, 20, 22, 39 ; Mc. XIV, 36 ; Lc. XXII, 42). Acoperămintele și procovețele simbolizează atât scutecele cu care a fost înfășat ca prunc, cât și mahrama și giulgiul cu care au fost înfășurate capul și trupul Său la punerea în mormânt (cf. In. XX, 6, 7), precum și piatra de la ușa mormântului (Sfântul Aer) .

Simbolismul Proscomidiei ca Jertfă este întărit și prin tămâierea de la încheierea ritualului. Jertfelnicul cel mai presus de ceruri (Rugăciunea tămâiei) face trimitere la „înălțimea spirituală din fața Tatălui, unde a intrat Hristos, cu jertfa Sa de pe Golgota, și rămâne permanent”, ca Preot și Arhiereu Veșnic (cf. Ev. X, 12, 22), ca Jertfitor, Jertfă și Altar.

Acoperirea Cinstitelor Daruri arată cum puterea Cuvântului Întrupat se tăinuiește până în vremea minunilor și a mărturiei din cer.

Chiar și-n această stare chenotică și tainică, Mântuitorul continuă să fie Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor : „Domnul a împărățit, întru podoabă, S-a îmbrăcat…”

Utilizarea steluței și, mai apoi, a Sfântului Aer (άήρ), simbolizează restabilirea, în Hristos, a legăturii cosmosului cu Dumnezeu, denaturată prin păcat, și extinderea transfigurării și îndumnezeirii la întreaga creație .

Sfânta Liturghie reprezintă o actualizare perpetuă, prin Duhul Fiului, a mântuirii realizate de „ Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. I, 29), prin naștere, răstignire, înviere și înălțare. De aceea, dumnezeiasca slujbă, în care Pâine Cerească Se oferă spre împărtășire, sub forma nesângeroasă a pâinii și a vinului, trebuie concepută simetric, trebuie privită întotdeauna prin prisma jertfei răscumpărătoare.

Biserica vede în Hristos nu numai Pruncul Jertfit, ci și Mielul Înjunghiat triumfător al morții prin Cruce. De aceea, Sfântul Agneț este înconjurat de semnele biruinței: NIKA. Hristos este Logosul Întrupat, Care a transfigurat și îndumnezeit firea umană unită ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, oferindu-Se, astfel, drept izvor de sfințire și îndumnezeire, calea personală (cf. In. XIV, 6) prin care ajungem la Tatăl, purtați fiind de Duhul Sfânt.

II. 2. Mântuirea în Hristos, în transparența Marii Rugăciuni Euharistice

Iisus Hristos este „Mântuitorul nostru, nădejdea noastră” (Marea Rugăciune Euharistică), Fiul lui Dumnezeu, Care a înălțat viața noastră la Prestolul Împărăției, devenind „Fiul Omului”, este jertfa cea cu adevărat sfântă și sfințită , este Mijlocitorul (ό μεσίτης) între oameni și Dumnezeu (cf. I Tim. II, 5), Cel Care „împlinind toată rânduiala părintească pentru noi… S-a dat pe Sine Însuși pentru viața lumii”. (Rugăciunea hristologică)

Întreaga teologie ortodoxă vede în lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos nu o refacere, pur juridică, a relației Dumnezeu – om prin satisfacerea onoarei jignite a Tatălui Ceresc, nu o îndepărtare și o anulare a supărării lui Dumnezeu față de om, ci o restabilire a comuniunii omului cu Dumnezeu, o restaurare ontologică a firii umane. În Hristos, ideea de moarte este unită cu ideea de sfințire.

Opera răscumpărătoare a lui Hristos nu se oprește la Cruce, ci se desăvârșește în înviere și în șederea de-a dreapta Tatălui. Oprindu-se la Cruce, mântuirea ar fi concepută în cadrul unei relații de tip juridic a omului cu Dumnezeu, relație care nu angajează și nu susține viața ca jertfă, ca dăruire – împărtășire în iubire. Biserica – viața dumnezeiască de comuniune în iubire extinsă la om, prin trupul îndumnezeit al Mântuitorului Hristos – „nu se întemeiază juridic, ci decurge ontologic din trupul lui Hristos care, deși sfințit pe cruce, nu este încă umplut de toată puterea dumnezeiască decât prin Înviere și Înălțare”. 

Reabilitarea firii umane în Hristos se realizează prin jertfă, înțeleasă ca o dăruire și o deschidere totală, în iubire, a lui Dumnezeu către om, împărtășire ce implică asumarea, într-un mod homeopatic, a afectelor și a urmărilor păcatului strămoșesc : învingerea, zdrobirea morții prin moarte. În Hristos durerile și afectele își pierd caracterul de pedeapsă, vină pentru păcat, devenind simple urmări ale păcatului și mijloace de luptă împotriva lui și, totodată, mijloace de intrare în comuniune cu Dumnezeu.

La plinirea vremii, Mântuitorul Hristos, fiind rânduit pentru om drept « mântuirea cea din a doua naștere », Se întrupează smerit din Sfânta Fecioară Maria, „chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”, Cuvântul asumă ipostatic firea umană „ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morți întru Adam să învieze prin Sine” (Rugăciunea hristologică – Marea Rugăciune Euharistică).

Prin asumarea personală a firii umane, Logosul Divin se deschide tuturor oamenilor. Firea umană, prin faptul că este asumată de un ipostas divin, devine centrul prin care iradiază, prin care se comunică energiile divine tuturor : „Precum căldura rămâne în soare, dar se revarsă și în univers, încălzindu-le pe toate, tot așa și firea asumată a lui Hristos rămâne în El, dar se dăruiește și credincioșilor. Punând-o Hristos în stare de jertfă adevărată, ne pune virtual, pe noi toți în stare de jertfă”.  Jertfa lui Hristos se înalță spre Tatăl, cu voința de a le deschide tuturor intrarea. Ea este dinamizată de voința de a se comunica tuturor și de a fi asimilată de toți. Intrarea Lui la Tatăl este intrarea virtuală a tuturor. În Hristos am dobândit posibilitatea nobilă de a ne apropia de Tatăl, de a veni în fața lui Dumnezeu în calitate de fii, ca unii care ne-am învrednicit, prin jertfa Fiului Său, de privirea și de amintirea Lui veșnică. Fiind cuprinși veșnic în amintirea jertfitoare a Logosului Tatălui, „fața noastră a primit un chip plăcut în ochii lui Dumnezeu”. 

Prin jertfă, Cuvântul Întrupat, realizează în firea omenească asumată ipostatic, starea de jertfă din care izvorăște puterea dumnezeiască anihilatoare a înstrăinării noastre de Dumnezeu, forța tainică și sublimă care se extinde pnevmatic, în Hristos, tuturor oamenilor.

Sublimitatea preoției lui Hristos constă în carcterul personal al jertfei Sale : Mântuitorul Își jertfește propria-I Persoană. Tot de aici rezultă și dinamismul jertfei Sale, numit de Părintele Stăniloae dinamis iradiant .

Logosul Întrupat este jertfă prin excelență, iar nu victimă. Este jertfa binefăcătoare, izbăvitoare și mântuitoare (cf. Rugăciunea Punerii Înainte de la Proscomidie). Dinamismul lui Hristos ca jertfă constă în faptul că aduce pe om într-o intimitate personală cu Dumnezeu, constă într-o elevație pnevmatică a omului în viața de iubire treimică. În Hristos omul devine părtaș dumnezeieștii firii (θειίας κοινωνοία φύσεως, cf. II Petru I, 4), în sensul că se împărtășește de o Persoană Care este și subiect al firii dumnezeiești. Este un dinamism vertical : revărsarea iubirii lui Hristos către Tatăl, în Duhul Sfânt, și în calitate de om. Tot acest dinamism se realizează prin jertfă, prin autodăruirea personală a Logosului Înomenit, deschidere jertfitoare care însumează și o dimensiune expiatoare și restauratoare 

Venind în maximă apropiere de om, prin Întrupare – condiția sine qua non a „agonisirii noastre ca popor ales, preoție împărătească, neam sfânt” (Rugăciunea hristologică, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare), El și-a însușit chenotic „toată pedepsele trimise omului, pentru păcatul neascultării, de către hotărârea dumnezeiască : moartea, osteneala, foamea și cele asemenea acestora, facându-Se ceea ce suntem noi, ca și noi să ne facem ceea ce este El” , „ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (χωρις αμαρτιας), Ev. IV, 15). Iar această asumare deplină este expresia iubirii Sale desăvârșite pentru om .

Primindu-le, Mântuitorul a retrăit viața de slăbiciune a fiecărui om, „S-a făcut asemenea cu chipul smeritului nostru trup”, transformînd-o în a Sa proprie, adică prefăcând aceste afecte în virtuți și încununând sfârșitul acestei vieți de luptă neîncetată cu păcatul, cu nestricăciunea și nemurirea.

A luat pătimirile, afectele și moartea din stare noastră de după cădere, intrând astfel într-o solidaritate existențială cu căderea noastră ontologică prin păcat. Însă toată această asumare s-a făcut prin puterea Duhului Sfânt prezent în trupul lui Hristos, într-un mod vindicativ : „a avut în firea luată trăsătura pătimitoare, dar împodobită cu nestricăciunea voii libere”.  A trăit toate aceste trăsături ale unei firi omenești rănite ontologic prin păcat, dar în stare nepăcătoasă. Niciodată acestea nu au căzut din ascultarea și veghea Duhului, ci permanent au fost luminate și susținute de adevărul lor ontic și trăite în conștiința unei ispășiri mântuitoare. Mântuitorul Hristos transfigurează afectele prin îndumnezeirea firii.

Moartea a fost trăită de Mântuitorul atât ca fapt ontologic cât și ca un fapt de atitudine morală : „Și curățindu-ne prin apă și sfințindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morții, în care eram ținuți, fiind vânduți sub păcat…” (Rugăciunea hristologică).

Moartea apare ca o ruptură violentă din existență, fiind o consecință fatală a căderii ontologice prin păcat. În Mântuitorul Hristos, însă, moartea se transformă în eveniment existențial pascal : „ … S-a dat pe Sine schimb morții în care eram ținuți și pogorându-Se, prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții” (Rugăciunea hristologică).

Frica de moarte și sentimentul părăsirii nu sunt dovada intervenției neprevăzutului ca stare existențială surprinzătoare. Sunt garanția experierii reale a morții în trupul Său asumat : transcenderea, ca om, a morții prin moarte. Zdrobirea morții de către Omul unit ipostatic cu Dumnezeirea : „și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut, sub stricăciune Începătorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi – Născut din morți, ca să fie Însuși Începătorul tuturor în toate”. (Rugăciunea hristologică). Fobia tanatică afișată de Mântuitorul în Ghetsimani iar mai apoi pe Golgota, pune în evidență și faptul că sufletul, creat și conceput în unire cu trupul, drept principiu susținător și vivificator al acestuia, nu vrea să se despartă de trupul în care și-a dus existența firească.

Răstignirea și Învierea realizate în Persoana Mântuitorului Hristos reprezintă „acea culme în care o viață dedicată în întregime Tatălui și slujirii omului se condensează permanent și progresiv ca într-o finalitate a ei”. 

Prin sălășluirea în trupul luat din Preacurata Fecioară Maria, Cuvântul lui Dumnezeu, Viața prin Sine Însuși, a preschimbat acest trup în „propriul Său bun, adică în viață. Și după rațiunea cea negrăită a unirii Sale cu trupul, a arătat acest trup dătător de viață, precum este și El Însuși prin fire”. 

Trupul primește această putere de viață nu în chip ontologic, ci ipostatic, prin participare ; nu prin asemănare de fire, ci prin unire indisolubilă. Trupul primește o însușire care nu-i aparține ființial, dar pe care o are în mod real, deoarece subiectul Său este Logosul Dumnezeiesc.

În Hristos se realizează potențarea deplină a fundamentului spiritual – ontologic, singurul promovator al unității suflet – trup, condiția perpetuării stării existențiale zoitice. Iar prin aceasta se refirmă structura perihoretică a omului, deoarece Unitatea interioară, lăuntrică suflet – trup, reprezintă punctul de plecare spre o relație de comuniune . Numai printr-o disciplinare lăuntrică și printr-o unire psiho – somatică în Duhul Sfânt, omul se poate reafirma drept factor de unitate.

Restabilirea ontologică a omului în Hristos corespunde transfigurării și îndumnezeirii firii umane asumate personal, „înălțării la ceruri și așezării ei de-a dreapta slavei Tatălui întru înălțime” (Rugăciunea hristologică). Transformarea ontologică a omului prin jertfa restauratoare a Cuvântului Întrupat, reprezintă pnevmatizarea desăvârșită a firii umane luată din Fecioara Maria. Pnevmatizarea pornește de la Tatăl și se realizează prin Duhul Sfânt, Care este Duhul Fiului. Este o împreună pnevmatizare a lui Hristos și a Duhului Sfânt, ceea ce reprezintă un act de comuniune în iubire. Prin îndumnezeirea firii omenești în Hristos, Duhul Sfânt, Care se odihnește din eternitate peste El ca Dumnezeu, Se odihnește acum și peste umanitatea Lui și prin ea Se revarsă peste toată comunitatea euharistică, care, prin iubire, intră în comuniune cu Hristos în Sfânta Liturghie .

Jertfirea umanității asumate era condiția transfigurării și îndumnezeirii ei. Prin Jertfa de pe Cruce și prin Înviere, Hristos Se umple și ca Om de dumnezeire ; firea umană unită ipostatic cu firea dumnezeiască este străbătută deplin de slava dumnezeiască, strălucind prin transparența și lumina Duhului Sfânt.

Ridicată la stadiul de îndumnezeire prin jertfă, umanitatea înduioșează pe Tatăl. Duioșia Tatălui se revarsă peste noi în umanitatea lui Hristos, ridicată la Tatăl în stare de jertfă de bună mireasmă duhovnicească, prin Duhul Fiului. Căci „prin Hristos avem apropierea la Tatăl, într-un Duh”. (Efes. II, 18)

Jertfirea pe Cruce și Învierea nu epuizează taina jertfei lui Hristos. Aceasta se deschide în dimensiunea cerească, continuându-se veșnic ca o dăruire, oferire întru miros de bună mireasmă duhovnicească către Tatăl, pe altarul celest, echivalentă cu o gândire continuă, la izvorul vieții ca și curent energetic și dinamic al iubirii . În Hristos, uitarea este transfigurată în amintire. Amintirea lui Dumnezeu despre om, care se constituie într-un dar pnevmatic al vieții, coincide cu amintirea omului despre Dumnezeu : primirea acestui dar de viață făcător, agonisire permanentă a Vieții și a creșterii în ea. Mântuirea realizată în Ipostasul Logosului Întrupat, constă astfel în „restabilirea omului în înnoirea vieții ca amintire vivificatoare, ca biruință asupra timpului în care a pătruns căderea vieții și întronarea morții”.  Hristos este întruparea în om și pentru om, în lume și pentru lume, a amintirii de Dumnezeu, ca putere dătătoare de viață : în Hristos, omul aducându-și aminte, nu mai trăiește experiența căderii și a morții, ci biruința acestei căderi prin Viața care este Viață.

A-ți aminti de Hristos înseamnă a trăi în veșnicia extinsă, prin slujirea arhierească a Logosului Întrupat, din transcendent în imanent, înseamnă a depăși empiricul prin Cel Care este Începătorul (αρχηγος, cf. Ev. II, 10 ; XII, 2) dar și Autorul (αιτιος, cf. Ev. V, 9) mântuirii noastre.

Demnitatea arhierească a Mântuitorului continuă în veșnicie : „Arhiereul Hristos „ieri și azi și în veci este același” (Ev. XIII, 8). Ca Arhiereu a săvârșit o singură dată jertfa mântuitoare (ieri). Ca Arhiereu a intrat în ceruri ca înaintemergător al credincioșilor și rămâne acolo, manifestând efectul durabil și permanent al operei Sale (azi). Și tot ca Arhiereu va veni a doua oară, la Parusie (în veci) .

Hristos este „Arhiereu în veac” (εις τον αιωνα, cf. Ev. VI, 20), pururea viu (παντοτε ζων cf. Ev. VII, 25). Preoția Lui este netrecătoare (απαραβατος, cf. Ev. VII, 25). Astfel, împărăția lui Hristos este o lucrare sacerdotală care constă din dăruirea și oferirea veșnică, a lui Hristos în Duhul Sfânt, autodăruire pnevmatică, izvor al vieții în comuniunea iubirii, putere dumnezeiască de biruință .

Pentru a ne împărtăși și noi de această putere tainică – garanția depășirii mirajului creat de păcat – Hristos trebuie să rămână veșnic în stare de jertfă. Aceasta înseamnă o dăruire neîncetată de Sine Tatălui și de sensibilitate compătimitoare continuă cu toți oamenii.

Împărtășirea cu Hristos în stare de jertfă se realizează în Sfânta Liturghie, unde Logosul Întrupat este prezent real cu trupul Său jertfit și strălucind de Duhul Sfânt.

II. 3.  Sfânta Liturghie : actualizare a slujirii arhierești

a Mântuitorului Hristos

Hristos este Arhiereu în veci, Preot veșnic după rânduiala lui Melchisedec (cf. Ev. V, 6, 10 ; VII, 24). El este, simultan și veșnic, Jertfitor, Jertfă și Altarul Suprem, mijlocind astfel la Tatăl Ceresc pentru noi. El este „Cel ce aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împarte, Hristos, Dumnezeul nostru” (Rugăciunea din timpul „cântării heruvimice”).

Sfânta Liturghie reprezintă mijlocul și calea harică și dumnezeiască prin care experiem și ne unim, pnevmatic, cu Hristos în demnitatea și slujirea Sa sacerdotală și arhierească. În Sfânta Liturghie, se simt, se aud, se văd și se experiază, peste tot, pașii Mântuitorului, care se îndreaptă chenotic spre Golgota.

Întreaga Liturghie se prezintă ca tensiune și dinamism spre Logosul Care se îndreaptă smerit și ascultător spre patima cea mântuitoare. Ea se prezintă ca o actualizare simbolico – mistică a iconomiei mântuirii omului în Hristos, prin transfigurarea și îndumnezeirea, prin jertfa și moartea pe Cruce, a firii umane asumate ipostatic.

Urcușul său chenotic spre Golgota va culmina prin prezența Sa reală și pnevmatică în Sfânta Euharistie, cu Trupul Său jertfit și plin de rănile spinilor și ale cuielor. Această cale spre jertfa de bunăvoie (cf. I Cor. X, 18 ; Efes. V, 2), este reprezentată, în Sfânta Liturghie, prin ieșirea cu Cinstitele Daruri (Intrarea cea Mare, η μεγαλη ει σοδος, Vohod).

Ieșirea cu Cinstitele Daruri Îl aduce pe Hristos, mistic și simbolic, în mijlocul nostru, purtându-Și Crucea spre Golgota. Același cadru funest, aceeași atmosferă funebră, în care se desfășoară procesiunea spre „Dealul Căpățânii” se actualizează, misteric, în spațiul sacru al Bisericii. Preotul, purtând pe umeri Sfântul Aer, se arată cu Cinstitele Daruri acoperite: Discul nu mai înseamnă acum staulul din Betleem, ci este în locul mâinilor lui Iosif și Nicodim, care au îngropat pe Hristos 

Acoperământul lui simbolizează ștergarul ce a fost pe fața Lui, iar cel de deasupra Sfântului Potir amintește de giulgiul care I-a acoperit trupul (cf. In. XX, 6-7). Sfântul Aer trimite cu gândul la piatra de la ușa mormântului, iar tămâia reprezintă aromatele întrebuințate de Iosif și Nicodim la ungerea Sfântului Trup al Domnului înainte de punerea în mormânt. Închiderea sfintelor uși, la încheierea Vohodului Mare, amintește pecetluirea mormântului, de către întâistătătorii spirituali ai iudeilor iar coborârea dverei simbolizează coborârea tainică a lui Hristos la iad, cu sufletul și cu dumnezeirea Lui ..

Sfântul Aer mai simbolizează și Crucea lui Hristos purtată de Simon Cirineanul .

Tot acest simbolism, cu trimitere directă la patima de bunăvoie a lui Hristos, este susținut și întărit și prin discursul logic al troparelor (amintim aici cele trei tropare rostite după revenirea sfințiților slujitori) și al rugăciunilor. Astfel, înainte de Vohodul Mare, preotul se roagă în taină și cere lui Dumnezeu ca întreaga comunitate să stea „cu nevinovăție și fără de osândă înaintea sfântului jertfelnic” (Rugăciunea a II-a pentru credincioși ; Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur ; a se vedea și Rugăciunea a III-a pentru credincioși de la Sfântul Vasile cel Mare). Jertfa mântuitoare a lui Hristos constituie, începând de aici și până la epicleză (inclusiv), firul roșu care orientează și coordonează rugăciunile liturgice.

O relevanță deosebită pentru prezența mistico – simbolică a Mântuitorului Care Se jertfește, are și troparul : „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristos, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. „Hristos Își vedea trupul înmormânt, îl știa legat de El. Se îmbina paradoxul : moartea trupească cu conștiința ipostasului și sufletul lui Hristos cu acest trup care Îi aparține”.  Atât sufletul cât și trupul Său trăiau starea de jertfă ca dăruire și oferire Tatălui, în deplină ascultare și supunere. Trupul Lui, deși în mormânt și în despărțire de suflet, era prezentat Tatălui ca jertfă iar sufletul Său, separat prin moarte de trup, trăia și el starea de jertfă.

Moartea, trăită ca jertfă, ca dăruire deplină și liber voită, a introdus firea umană asumată ipostatic în plinătatea vieții dumnezeiești. Dacă până la Hristos, moartea însemna o alterare a unității dihotomice umane și o despărțire a omului de Dumnezeu, începând cu Întruparea și culminând cu moartea și învierea Logosului Dumnezeiesc, moartea dobândește o conotație pascală, reprezentând o realitate și un mijloc existențial prin care se ajunge la unirea și comuniunea deplină a omului cu Dumnezeu. Astfel, mormântul lui Hristos devine un mormânt nou, devine izvorul învierii noastre : „Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât raiul cu adevărat și decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase,mormântul Tău, izvorul învierii noastre”. 

Numai în Hristos s-a produs întâlnirea desăvârșită a lui Dumnezeu și a jertfei, de aceea numai jertfa Sa a fost o jertfă totală, atotcurată și desăvârșită. Această jertfă se actualizează mistic, în Sfânta Liturghie, prin prezența reală a Mântuitorului Hristos în Sfânta Euharistie ca Jertfitor, Jertfă și Altar.

Hristos vine în Sfânta Liturghie, prin transparența Sfântului Duh, ca Jertfitor, Jertfă și Altar Suprem, fiind Cel Ce S-a jertfit singur pe Sine, adică a fost în același timp și preot și jertfă și altar : „Pentru ei Mă sfințesc pe Mine Însumi ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (cf. In. XVII, 19). Continuând veșnic în ceruri, preoția Mântuitorului și Jertfa Sa Mântuitoare se actualizează în Sfânta Liturghie prin slujirea pnevmatică a preotului.

Inălțându – Se la cer , Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca dată la Cina cea de Taină: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” ( Lc. XXII, 19; I Cor. XI,25) .Această împlinire se realizează prin puterea ipostatică a Duhului Sfânt . Duhul Fiului este izvorul puterii harismatice, sacramentale sau sfințitoare a preoției .

Hristos este Arhiereul cel Mare , Care jertfește și Se jertfește în Sfânta Liturghie . Preoția Sa , actualizată prin Duhul Sfânt , nu constă într-o nouă jertfire , ci in primirea jertfei noastre într-a Sa proprie , pe care a adus-o pe Cruce , în unirea jertfei noastre cu Jertfa de pe Golgota .

Mântuitorul Hristos este preotul sau săvârșitorul prin excelență al jertfei euharistice, preotul fiind doar un săvârșitor văzut, un organ prin care se actualizează într-un chip văzut lucrarea arhierească în Sfânta Liturghie a Cuvântului Întrupat : „Tu ne întărește pe noi cu puterea Sfântului Tău Duh , spre slujba aceasta, și dă nouă cuvânt întru deschiderea gurii noastre, ca să chemăm harul Sfântului Tău Duh peste Darurile care se vor pune înainte”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea a doua pentru credincioși).

Logosul Dumnezeiesc Înomenit este săvârșitorul și al Sfintei Euharistii ca taină și sacrament. El mijlocește mai întâi prin sfințirea darurilor noastre, adică prin primirea, integrarea sau încorporarea lor în sfânta Sa umanitate jertfită, și apoi prin împărtășirea noastră din ele, prin dumnezeiasca dăruire de Sine, sub forma văzută a Sfintei Împărtășanii: „Ia aminte Doamne, Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe scaunul slavei împărăției Tale și vino ca să ne sfințești pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl șezi și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești. Și ne învrednicește prin mîna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea înainte de âmpărtășirea preotului). Astfel, jertfa și taina nu sunt, în esență, decât cele două aspecte sau chipuri ale lucrării de mijlocire a Mântuitorului în Sfânta Liturghie.

Mijlocirea Domnului Hristos se extinde în această slujbă dumnezeiască și la momentele premergătoare, pregătitoare tainei euharistice. Întreaga jertfă duhovnicească, întreaga jertfă de laudă a comunității euharistice se înalță către Tatăl, în suflarea și puterea Duhului de viață dătător , prin mijlocirea unică a Domnului Hristos .

Preotul este persoana plină de harul Duhului Sfânt, în care se cuprinde în mod tainic și sublim, întreaga obște creștină. Fiind chipul văzut al Arhiereului Suprem în care suntem recapitulați în mod nevăzut, preotul este organul văzut al lucrării sacerdotale a lui Hristos, în care suntem recapitulați în mod văzut .

Rugăciunile comunității euharistice ajung la Hristos prin săvârșitorul văzut al Sfintei Liturghii. „El înalță rugăciunile ei, iar comunitatea îl acompaniază, el aduce jertfa lui Hristos, ca jertfă pentru Biserică și într-alt sens ca jertfă a Bisericii.”  Astfel, preotul îndeplinește în Sfânta Liturghie un rol dublu : pe de o parte el este un interpret, un mijlocitor sau un delegat al Bisericii, al comunității euharistice, iar pe de altă parte este un reprezentant sau împuternicit al Mântuitorului.

În slujirea Sa arhierească, Hristos Se servește de o persoană aleasă prin sfințire din cadrul comunității euharistice : „Tu ești Cel Care ne-ai pus pe noi în slujba aceasta, cu puterea Sfântului Tău Duh” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea punerii înainte).

Hristos lucrează în Biserică prin preot ca o continuare și extindere a operei sale mântuitoare realizate în propriul său ipostas ca Dumnezeu și Om . În acest sens se înțelege existența veșnică a lui în stare de jertfă. Continuarea lucrării Sale arhierești reprezintă extinderea mântuirii la întreaga umanitate, penetrarea, prin Duhul Sfânt, a stării de transfigurare și îndumnezeire, existentă în firea Sa umană, și în ceilalți oameni, într-un chip personal ; asumarea și împărtășirea personală, prin Duhul Fiului, a stării de înviere și nestricăciune a firii omenești enipostaziate de Cuvântul Dumnezeiesc.

Lucrarea arhierească a lui Hristos în Duhul Sfânt, cu revărsare veșnică în umanitate, transpare în Sfânta Liturghie în lumina unei sinergii, al cărei chip este preotul liturghisitor. În persoana preotului se întâlnește, tainic, prin lucrarea Duhului Sfânt, slujirea veșnică arhierească a lui Hristos cu autodăruirea și jertfa comunității euharistice, preotul fiind organul văzut prin care se coboară, într-un mod nevăzut efectele și roadele slujirii preoțești a Mântuitorului Hristos, și, totodată, expresia dorinței mântuitoare și autodăruirii curate și sincere a credincioșilor. Prin preot, comunitatea se predă, se dăruiește lui Hristos iar Hristos se împărtășește comunității. În persoana lui, catabaza lui Hristos devine o anabază a comunității, totdeauna această mișcare biunivocă fiind rodul lucrării Duhului Sfânt. Prin preot se exprimă, într-un chip văzut, lucrarea arhierească a lui Hristos în Duhul Sfânt, către umanitatea care, unită cu Hristos, suspină, în Același Duh al Fiului, după o actualizare mai deplină cu Dumnezeu, prin unire cu firea umană transfigurată și îndumnezeită a Cuvântului Întrupat.

Hristos, Cel ce veșnic rămâne în stare de jertfă, își actualizează lucrarea Sa arhierească până la sfârșitul veacurilor, într-un mod sensibil, prin preot, datorită insuficientei transparențiale și a subțirimii duhovnicești a celor ce sunt în trup.

Prezența lui Hristos în Sfânta Liturghie ca Preot Desăvârșit, singurul săvârșitor al jertfei celei de taină, este subliniată prin conștiința și mărturisirea preotului liturghisitor, conform căreia el este un delegat, un trimis al Său prin care se revarsă, într-un chip văzut lucrarea cea nevăzută a Marelui Arhierescu : „și învrednicește-mă, cu puterea Sfântului Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoției, să stau înaintea sfintei Tale mese și să jertfesc sfântul și preacuratul Tău Trup și scumpul Tău sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei și mă rog Ție : Să nu întorci fața Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoiește să-Ți fie aduse darurile acestea de mine păcătosul și nevrednicul robul Tău. Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristos, Dumnezeul nostru…” (Rugăciunea din timpul cântării heruvimice).

II. 4. Cina cea de Taină – Jertfa de pe Cruce – Sfânta Euharistie : Prezența reală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie

Sfânta Liturghie este urcușul tainic al creației spre transfigurarea și îndumnezeirea ei și spre preaslăvirea Prea Sfintei Treimi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat și prin împărtășirea de ea în Sfânta Euharistie. Împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului reprezintă experierea unirii creatului cu necreatul care se realizează în trupul și sângele lui Hristos. Este retrăirea misterică și sublimă de către Hristos, a jertfei Lui de pe Cruce în lumina pnevmatică a Învierii.

Liturghia creștină se ipostaziază într-o veritabilă icoană, plină de transparența și strălucirea Sfântului Duh, a stării de jertfă în care stă creatura înaintea Creatorului, în Hristos – Logosul întrupat și jertfit pentru viața lumii. Este, în același timp, o actualizare harică, în toată intensitatea lui, a evenimentului morții și învierii Domnului .

Opera mântuitoare a Domnului Hristos, ca jertfă și îndumnezeire a firii umane unită ipostatic cu Logosul Întrupat, își atinge finalitatea prin extinderea cincizecimică a trupului jertfit și transfigurat, în cei ce se dăruiesc prin credință și iubire, în Duhul Fiului, Tatălui Ceresc. Însă această prelungire a lui Hristos în credincioși prin Duhul Sfânt, din care izvorăște puterea dumnezeiască care ne transformă și pe noi în jertfă tainică cuvântătoare, nu se poate realiza fără prezența reală a lui Hristos, în stare de jertfă, în Sfânta Euharistie.

Hristos rămâne veșnic o anaforă ipostatică, fiind într-o permanentă relație de comuniune și intimitate, în Duhul Sfânt, cu Trupul Său tainic, care crește și se desăvârșește, umplându-se permanent de starea Sa de reală oferire și angajându-se, prin aceasta, într-o veșnică înaintare în starea existențială zoitică, înțeleasă ca dinamism și odihnă în viața de comuniune în iubire.

Starea permanentă de jertfă a lui Hristos este starea permanentă de viață a învierii, revărsată în oameni de Hristos. Prin ea, umanitatea lui Hristos este adâncită, veșnic, în Dumnezeu, prin renunțarea pentru veci la Sine și autodăruirea desăvârșită în Duhul Sfânt.

Hristos este prezent real în Sfânta Euharistie cu trupul Său jertfit. Jertfirea reală a lui în Sfânta Euharistie, hic et nunc, nu înseamnă că Logosul Întrupat își varsă din nou sângele, răstignindu-Se a doua oară. Prezența lui Hristos în Sfânta Liturghie ca jertfă reală se realizează prin faptul că El își retrăiește, în eternitatea Sa, ca un prezent continuu, frângerea trupului și vărsarea sângelui pe cruce pentru noi : „Înfățișarea prezentă a morții lui Hristos își are temeiul într-o retrăire continuă de către Hristos cel viu și transfigurat a dispoziției Sale din momentul jertfei pe cruce pentru noi, retrăire în care este și o identitate, dar și o deosebire între ceea ce s-a săvârșit sau s-a pătimit o dată de către o persoană și retrăirea prezentă”. 

Permanența stării lui de jertfă în fața Tatălui, este o permanentizare a revărsării iubirii dumnezeiești și o actualizare a milei Lui care înseamnă și o copleșire a noastră prin condescendența Tatălui în Duhul Sfânt, trăită ca un sentiment profund de înduioșare și milă. Jertfa umanității Sale, adusă de Hristos Tatălui în Duhul Sfânt, Îl umple pe Tatăl de buna mireasmă duhovnicească a ei, adică de vederea că „umanitatea este străină de orice opacitate egoistă, care-i acoperă gândurile, și că este dăruită desăvârșit Lui”. 

Prin jertfa de pe Golgota, Hristos este Mântuitorul nostru în general. Prin oferirea jertfei Sale Tatălui în Sfânta Liturghie, Logosul Înomenit este și se face Mântuitorul comunității euharistice.

Hristos Domnul este Om Adevărat dar și Marele Dumnezeu. Starea Sa de jertfă permanentă nu constituie o contradicție și nu exclude faptul de a fi și Dumnezeu Adevărat. Tocmai faptul de a fi fost „Împăratul nevăzut și Înfricoșătorul Dumnezeu… Cel ce stă pe scaunul slavei Sale, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt” (Rugăciunea dinaintea împărtășirii clericilor) a generat puterea tainică din care a izvorât zdrobirea morții prin cruce.

Împăratul slavei, Cel ce stă pe heruvimi, rămâne, veșnic, într-o perpetuă dăruire a Sa Tatălui pentru noi, pentru a ni Se împărtăși în această stare și nouă, atrăgându-ne și pe noi în veșnica Sa oferire. Iar această perpetuare a Sa în autodăruirea iubitoare și plină de compasiune către noi, pentru a ne uni în Sine, prin Duhul Sfânt, și pentru a ne preda Tatălui, în același Duh al comuniunii și al iubirii, este echivalentă cu retrăirea jertfei Sale îndumnezeitoare. Este vorba despre o amintire eficientă a vărsării sângelui Lui, datorată gradului de intensitate cu care este retrăită. Ipostazierea amintirii de intensitate zoitică în Duhul Sfânt, permanentizează în veșnicie realitatea existențială punctată anamnetic. Retrăirea Crucii ca amintire eficientă în Duhul Sfânt, trebuie să se reverse și în noi pentru a deveni jertfă tainică în Duhul comuniunii și al iubirii Tatălui de Fiul și a Fiului de Tatăl : „prin împărtășirea noastră de El, această retrăire a Lui este eficientă și în noi ca o împreună-trăire a noastră, a trăirii de către El, prin amintirea eficientă a vărsării sângelui Lui, fără ca ea să însemne o vărsare reală a sângelui Lui în momentul împărtășirii noastre”. 

Prin prezența Sa reală în Sfânta Euharistie, Hristos ne împărtășește, în Duhul Sfânt, starea de dăruire și de îndumnezeire a firii Sale umane, ca rod al jertfei Sale de pe Cruce : „În Sfânta Euharistie este concentrată toată mântuirea noastră, pentru a ne-o însuși personal. Euharistia, unindu-ne cu Hristos, ne face asemenea Lui, imprimând și în noi starea capabilă de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice”.  Imprimarea în noi a stării de jertfă a lui Hristos este echivalentă cu hristoformizarea pnevmatică ; reprezintă venirea și sălășluirea lui Hristos în noi prin Duhul Sfânt, a Celui ce „este în noi și rămâne deosebit de noi și mai presus de noi, ca să poată veni mereu într-un mai mare grad în noi”. 

Sfânta Euharistie este taina care unește iubirea, jertfa și comuniunea, revărsându-le, desăvârșibil, în cei ce se unesc cu Hristos . Comuniunea cu Hristos se întemeiază pe participarea la patima lui Hristos din care iradiază lumina copleșitoare a învierii, revărsată ca iubire ipostatică în cei ce prin Duhul Sfânt se fac răspuns iubitor, ca persoane adâncite, în chip ipostatic, în jertfa transparentă a Cuvântului Întrupat.

Hristos, Cel ce lucrează toate în toți, este Cel Care ne-a arătat nouă această mare taină a mântuirii (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea întâi pentru credincioși), S-a făcut „om și Arhiereul nostru și, ca un Stăpân a toate, ne-a dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice și fără de sânge”. (Rugăciunea din timpul cântării heruvimice).

Certitudinea prezenței Sale reale în Sfânta Euharistie cu trupul Său jertfit, o avem de la Mântuitorul Însuși, Care, lăsându-ne nouă, spre „aducere aminte această patimă mântuitoare, în noaptea în care S-a dat pe Sine Însuși pentru viața lumii, luând pâine în sfintele și preacuratele Sale mâini, arătând-o lui Dumnezeu Tatăl, mulțumind, binecuvântând, sfințind și frângând… a dat Sfinților Săi ucenici și Apostoli, zicând : Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor… Beți dintru aceasta toți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Anamneza). Din aceste cuvinte mântuitoare, rezultă că „Euharistia își are temeiul în jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Hristos va fi prezent în ea veșnic cu trupul și sângele Său.”

A vorbi despre Cina cea de Taină , Jertfa de pe Cruce și Sfânta Euharistie, înseamnă a vorbi despre Hristos, Logosul Întrupat, Cel Care S-a jertfit pe Golgota și continuă să Se afle în stare de jertfă, împărtășindu-Se astfel, prin Duhul Sfânt, în cei ce se unesc cu El. Taina Euharistiei, instituită la Cina cea de Taină, reprezintă trăirea de către Hristos, anticipată și tainică, a jertfei de pe Golgota și a Învierii. „Hristos a trăit la Cina cea de Taină, în mod tainic, jertfirea Sa și învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime și în sângele și în trupul nostru”. 

Cina cea de Taină nu este o prefigurare a jertfei de pe Golgota. Este însăși trăirea reală, anticipată și nesângeroasă a patimii Sale mântuitoare. Ea are o însemnătate considerabilă în trăirea și împărtășirea, reală și misterică, a Jertfei de pe Golgota ; în trecerea de la moartea Domnului pe Golgota și de la Învierea Sa, la trăirea lor de către noi, sau la trăirea lor de către El în noi. Astfel, importanța ei este covârșitoare, deoarece „fără Cina cea de Taină n-am fi știut că Domnul a instituit pe baza morții și Învierii Sale Euharistia, prin care să rămână cu noi și să vină în noi totdeauna ca Domnul cel jertfit și înviat.” 

A face o disociere între Cina cea de Taină și Jertfa de pe Golgota înseamnă a potența o veritabilă ruptură între Euharistia ca jertfă și Euharistia ca taină sau sacrament, cu consecințe destul de nefaste pentru îndumnezeirea noastră. În Euharistia Cinei celei de Taină transpare Împărăția inaugurată prin învierea din morți a Mântuitorului Hristos, Împărăția care nu este din lumea aceasta (cf. In. XVIII, 36): „Ci vă spun vouă : nu voi mai bea de acum înainte din acest rod al viei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou întru Împărăția Mea” (Mt. XXVI, 29 ; Mc. XIV, 25).

Astăzi, împărtășindu-ne cu Hristos în Sfânta Euharistie, ne unim cu Același Fiu Întrupat, Care S-a dăruit Apostolilor ca Jertfă nesângeroasă la Cina cea de Taină : „Cinei Tale celei de taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaș mă primește. Căci nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutate îți voi da ca Iuda, ci ca tâlharul, mărturisindu-mă strig Ție : pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!” (Rânduiala Sfântei Împărtășiri). Prin împărtășire, suntem adunați în aceeași Împărăție, la aceeași Cină pe care atunci, în acea noapte de sărbătoare, a săvârșit-o Hristos.

Cina cea de Taină este τέλος, „culminarea, plinirea sfârșitului, pentru că descoperă acea Împărăție a iubirii pentru care a fost creată lumea și în care ea își află scopul și împlinirea sa”. 

La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos nu a instituit puterea sau dreptul de a preface pâinea și vinul, ci a instituit Biserica drept Împărăția care este iubire (cf. In. XII, 34) .

Jertfirea pe Cruce apare ca o culminare a Cinei celei de Taină. Legătura tainică existentă între Cina cea de Taină și Cruce este reliefată și prin Rugăciunea Euharistică, în care Cina este strâns legată de amintirea Crucii. Legătura Cina cea de Taină – Cruce transpare în faptul că ambele revelează Împărăția lui Dumnezeu și biruința ei. Prin Cruce, Împărăția lui Dumnezeu, descoperită tainic la Cina cea de Taină, intră în lumea aceasta și, prin această intrare, se transformă în luptă și biruință.

Crucea, alături de celelalte momente ale activității îndumneiezitoare, constituie o cale elevativă care amintește de biruința lui Hristos în lumea aceasta, biruință clădită pe osatura iubirii ca jertfă deplină.

Jertfa nu se reduce la Cruce. În acest caz, jertfa ar privi numai păcatul și răul, iar mântuirea ar fi înțeleasă în termeni pur juridici. Jertfa se fundamentează pe iubire : „iubirea este jertfa de a te dărui altuia, de a-ți pune viața pentru altul, de a împlini ascultarea altuia.”  Jertfa ca iubire este osatura pnevmatică pe care suntem zidiți în Împărăția care nu este din lumea aceasta. Iar a rămâne în această Împărăție înseamnă să te hrănești tot mai mult cu Hristosul euharistic.

După Înviere, Mântuitorul Hristos a săvârșit Sfânta Euharistie „ca o prezentarea văzută a stării Lui de aducere permanentă a Sa în planul nevăzut” . În frângerea pâinii de la Emaus, Logosul Întrupat realizează, sublim și misteric, translatarea de la săvârșirea ei văzută de către El, la prezența Sa nevăzută ca aducere și jertfă în Duhul Sfânt. „Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut ; și El S-a făcut nevăzut de ei.” (Lc. XXIV, 30-31). Este noul mod de a Se împărtăși, fiind jertfit și înviat, într-un vin nou , adică o împărtășire cu trupul Său transfigurat și îndumnezeit.

Trupul euharistic al domnului nu este altceva decât trupul Său personal, cu care S-a jertfit, a înviat și S-a înălțat la ceruri, și care împărtășindu-Se sub chipul pâinii și al vinului, Se extinde pnevmatic și constituie trupul tainic – Biserica. Trupul tainic se distinge prin faptul că el cuprinde și pe credincioși (trupurile credincioșilor) și are o sete continuă după o împărtășire mai deplină cu Hristos, datorată gradului diferit de viață dumnezeiască actualizată . Biserica este comunitatea care retrăiește prin „respirația în ritmul Duhului lui Dumnezeu” în Sfânta Liturghie, faptul central al mântuirii : jertfa și învierea lui Hristos.

Din cele expuse, reținem prezența tainică și reală a Mântuitorului Hristos, cu trupul Său jertfit pe Golgota, în Sfânta Euharistie. În taina unirii cu Hristos Domnul, prin hrănirea, în Duhul Sfânt, cu trupul și sângele Său, jertfa de pe Cruce, plină de transparența învierii, se perpetuează veșnic în modul nesângeros institui de Cuvântul Întrupat la Cina cea de Taină, Hristos fiind „Cel ce aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce jertfește și Cel ce Se jertfește”.

II.5 Cuvânt – Pâine – Trup : Caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii

Sfânta Euharistie reprezintă actualizarea pnevmatică a jertfei mântuitoare de pe Golgota, trăită într-un mod tainic și nesângeros de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină. Ca și la frângerea pâinii de la Emaus, Hristos ni Se împărtășește, în Sfânta Euharistie, cu trupul Său jertfit și înviat într-un vin nou.

Întreaga Tradiție moștenită de Biserica Ortodoxă de la Sfinții Apostoli mărturisește prezența reală a Mântuitorului Hristos în Sfânta Euharistie prin prefacerea (μεταβολη) pâinii și vinului în Trupul și Sângele Său. Biserica a afirmat întotdeauna împărtășirea, prin Sfânta Euharistie, cu Sângele și cu Trupul Domnului, care după înviere și înălțare „este un trup devenit luminos prin acțiunea Duhului Sfânt, este un trup ridicat la starea de lumină, care nu este numai naturală, ci și dumnezeiască, neputând fi văzută de ochii naturali.”

Prezența reală a Mântuitorului în stare de jertfă nu presupune o nouă jertfire a Sa pe Golgota. Caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii constă în prefacerea darurilor de pâine și de vin, prin Duhul Sfânt, în Însuși trupul și sângele lui Hristos, în starea de jertfă în care au fost prezentate Tatălui Ceresc, stare în care continuă să rămână veșnic.

Ceea ce se săvârșește în Sfânta Liturghie este o jertfă adevărată. Actul propriu-zis de jertfă se realizează în momentul sfințirii, adică în timpul epiclezei euharistice (εν αυτω τω αγιαζεσθαι) . Momentul prefacerii, prin care se realizează actualizarea pnevmatică a jertfei de pe Golgota, nu trebuie însă disociat de momentele premergătoare, ci trebuie văzut drept o culminare, o desăvârțire a întregului registru liturgic.

Prin sfințirea și prefacerea darurilor în trupul și sângele Mântuitorului, se actualizează, în condițiile noastre de timp și spațiu – hic et nunc- aceeași jertfă a Mântuitorului, care în dimensiunea supratemporală a lumii este eternă, adică neîntrerupt actuală și prezentă.

Pentru dimensiunea spațială și temporală a lumii, pentru noi cei ce în această existență ne definim prin timp și spațiu, faptul istoric al Crucii s-a petrecut în timp o singură dată. Astfel, Sfânta Liturghie, potrivit caracterului ireversibil al timpului matematic, ar apărea ca o comemorare ori ca o repetare sau reproducere ciclică a unui fapt trecut, a unui eveniment care s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă. Pentru Dumnezeu, însă, Care transcede timpul și spațiul, jertfa Crucii rămâne un fapt permanent, neîntrerupt, actual, cu veșnică putere mântuitoare.

Hristos este prezent în Sfânta Euharistie într-un mod real, actual, cu același trup cu care S-a înălțat la ceruri și cu care va veni la Înfricoșătoarea Judecată. Este prezent, însă, nu direct, ci într-un chip acoperit, fapt care se datorează incapacității noastre de a-L privi descoperit din cauza persistării într-o solidaritate cu „netransparența actuală a materiei, cu starea ei prezentă de nedeplină iluminare prin Duhul lui Hristos, Care se propagă din trupul Lui transfigurat” .

Specificul Bisericii noastre Ortodoxe a constat, dintotdeauna, în mărturisirea prezenței reale a Mântuitorului Hristos în Sfânta Euharistie, mărturie concomitentă cu afirmarea neputinței omenești de a pătrunde misterul prefacerii și modul în care se actualizează această prezență. Ea a explicat prefacerea (atât cât este posibil), mărturisind totdeauna incapacitatea de a pătrunde și a defini, întru totul, prin rațiune, această taină dumnezeiască.

Pâinea și vinul se prefac în trupul și sângele Domnului, persistând formele exterioare. Aceasta nu este însă o prefacere fizică, aidoma celei din Cana Galileii – ca o prefacere a unei naturi în alta – ci metafizică, caracterul supranatural fiind subliniat și prin termenii tehnici utilizați : μεταβολη, μεταποιησις, μεταστοιχειωσις.

Prin prefacere, natura, ființa materială a pâinii și a vinului se schimbă, devine altceva, nemaiaparținând lumii fizice, fără însă a-și pierde proprietățile lor materiale : „ μεταβολη presupune identitatea lui terminus a quo cu terminus ad qum împreună, în același timp, cu toată distincția lor.” Prefacerea nu constă din absorbirea unei materii în alta, ci din unitatea concomitentă cu contrastarea, oponența amândurora, fiind astfel o minune antinomică. Antinomia este generată de identitatea a ceea ce este divers și diversitatea a ceea ce este identic, prefacerea fiind o identificare in actu și nu o identificare statică, inertă. Minunea antinomiei este generată de faptul că pâinea și vinul, prefăcându-se prin Duhul Sfânt în însuși trupul și sângele lui Hristos, continuă să rămână la vedere (la nivel senzorial) pâine și vin. Astfel, prefacerea este ceea ce nu este și nu este ceea ce este .

Prefacerea, de nepătruns rațional, se fundamentează, pe de o parte pe legătura tainică dintre pâine și trup, pe de altă parte pe relația profundă dintre Logosul Întrupat și trupul omenesc asumat, în care se prefac prin sfințire, pâinea și vinul. Totodată are la bază și faptul că pâinea, simbolizând trupul și viața noastră pământească, reprezintă darul cel mai de preț pe care omul îl poate aduce lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este Rațiunea absolută în care își au izvorul rațiunile tuturor lucrurilor. Prin Întruparea din Preacurata Fecioară Maria, Cuvântul lui Dumnezeu devine și subiectul firii umane asumate. Relația ipostatică dintre firea dumnezeiască și firea omenească generează o intimitate și o legătură tainică a Rațiunii Logosului cu rațiunea trupului, care există în chip potențial, prin origine și model, în Rațiunea eternă. Rațiunea Logosului devine prin întrupare și rațiune a trupului asumat, fără să-i anuleze rațiunea din sine .

La rândul său, trupul luat din Fecioara Maria, se află, datorită ordinii firești stabilite la creație, într-o legătură existențială și ontologică cu pâinea și vinul, care sunt „natura ridicată la starea de aliment și băutură directă a trupului nostru”. Rațiunea pâinii se asimilează, printr-un proces natural de hrănire, cu rațiunea trupului. Rațiunea trupului este implicată, ființial, în rațiunea sufletului – principiul vieții sufletului. Din legătura și intimitatea ontologică a rațiunii sufletului cu rațiunea trupului, rezultă faptul că rațiunea pâinii intră în relație și cu rațiunea sufletului, prin rațiunea trupului ce intră și se cuprinde în rațiunea sufletului.

Prin subiectul uman, rațiunea pâinii este implicată, în ultimă instanță, în intimitatea și relația misterică de natură ontologică și harică dintre om și Logosul Divin înomenit .

Mântuitorul Hristos Se întrupează din Preacurata Fecioară Maria, luând trup omenesc, care, pentru a subzista, are nevoie de hrană, are nevoie de pâine. Asumarea ipostatică a firii omenești constituie premiza asimilării rațiunii pâinii în ipostasul Cuvântului Întrupat, prin intermediul rațiunii trupului luat din Fecioara Maria. Asimilarea aceasta se identifică, într-un mod sublim, cu absorbirea pâinii în Sinea Cuvântului, absorbire având drept consecință actualizarea acestei relații trup – pâine .

Prin Întrupare, calitatea de chip al Chipului, prin care se definește ontologic omul, este restabilită la parametrii reali. Tocmai prin această reabilitare ontologică se stabilește o legătură vie, o comunicare intimă, de natură ipostatică, între Cuvântul Înomenit și omul purtător de trup.

Prin asumarea firii omenești, se naște posibilitatea folosirii de trup a Cuvântului în chipul omului și a omului în chipul Cuvântului. Prin acest fapt, pâinea, intim legată de trup, intră într-o relație actualizată cu Cuvântul : rațiunea pâinii este deplin asumată în Rațiunea Logosului prin rațiunea trupului. Acest lucru se realizează într-o formă incipientă prin actul natural al mâncării, iar într-o formă deplină prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Fiului se realizează asimilarea, până la absorbire, a rațiunii pâinii în Rațiunea Cuvântului, prin Trupul lui Hristos, punându-se temelia tainei Sfintei Euharistii .

Întruparea în imanent a Logosului transcendent ridică prefacerea rațiunilor pâinii și a vinului în rațiunea trupului și sângelui, care se realizează în limitele spațio – temporale ale vieții pământești, în sânul Rațiunii divine. Astfel, prefacerea, care în planul biotic imanent necesită un îndelungat proces natural, se realizează în Rațiunea Cuvântului într-o singură clipă .

În trupul lui Hristos este implicată legătura tainică și sublimă atât cu pâinea, cât și cu materia universului, care și ea va învia și va fi transfigurată pnevmatic în Hristos, cosmosul întreg participând la mărirea și bucuria libertății hristice a fiilor lui Dumnezeu (cf. Romani VII, 20-21). Prin învierea și preamărirea firii umane în Hristos, consistența materială a trupului asumat din Fecioara Maria – și, prin extensie, consistența materială a întregului cosmos – nu este suprimată, ci inclusă în firea Sa omenească. Aprecierea pozitivă a materiei – energie plasticizată cu o axitate pnevmatică – este reliefată atât prin Întrupare, cât și prin orânduirea ei, pe baza relației ontologice cu umanul, drept formă și mijloc văzut de împărtășire și oferire, în Duhul Sfânt, a Mântuitorului Hristos.

Prefacerea, prin Duhul Sfânt, a pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos are loc într-un registru transcendent. Ea depășește modul rațional de percepere și înțelegere, situându-se în metafizic. De aceea, pentru a vorbi despre acest mister, se apelează întotdeauna la modul de exprimare antinomic.

Prin prefacere, pâinea și vinul euharistic continuă să existe în rațiunile lor separate, fără însă a mai avea un suport propriu ontologic ; rămân simple chipuri ale rațiunilor lor scufundate în rațiunea Logosului întrupat . Ele continuă să existe la nivel senzorial, empiric, drept pâine și vin, deoarece prefacerea este de natură transcedentală, metafizică, neputând fi obiectul perceperii simțuale. O transubstanțiere în limitele lumii acesteia presupune egalitatea de nivel ontologic a materiilor care se preschimbă una în alta.  Materiile, elementele care aparțin unor domenii diferite, se pot numai tanspune, preface, unele în altele, menținându-și, cu toate acestea, propria formă de existență . Trupul lui Hristos, împărtășindu-se sub chipul pâinii și al vinului, nu încetează a fi natura umană asumată și îndumnezeită în Hristos, care există într-un nivel existențial transcendent lumii acesteia. De asemenea, pâinea și vinul, prefăcându-se în trupul și sângele lui Hristos, aparțin transcosmicității, metafizicului, continuând să existe, la nivel empiric, pâine și vin, deoarece prefacerea nu este fizică, ci metafizică.

Prefacerea este totală, și a substanței și a accidentelor, în trupul Mântuitorului. Nu este vorba despre menținerea accidentelor pâinii , ci despre menținerea stării ochilor noștri, care nu pot vedea într-un mod nemijlocit, descoperit, trupul transfigurat și îndumnezeit al lui Hristos . Mântuitorul este prezent în Sfânta Euharistie atât substanțialitor cât și accidentaliter. Același trup hristic, aflat veșnic în stare de jertfă, se jertfește tainic și nesângeros, hic et nunc, în taina euharistică.

Prefacerea este insesizabilă simțurilor, fiind numai obiect al credinței. Pâinea și vinul sunt doar mijloace de transcendere, prefacerea fiind înțeleasă ca o transvaloare : „trupul și sângele lui Hristos pătrund așa de mult, prin Duhul Sfânt din ele, pâinea și vinul euharistic, încât devin conținutul și temelia lor în chip nevăzut”. 

Fundamentul ontologic al pâinii se preface, prin Duhul Sfânt, în trupul de lumină și foc al Cuvântului, care la nivel senzorial rămâne acoperit de chipul pâinii solidar cu lumea aceasta. Pâinea și vinul nu mai au fundamentul lor independent, în ele însele : „pâinea și-a regăsit în trupul de lumină al lui Hristos fundamentul ei, așa cum în viața viitoare fundamentele tuturor se vor afla în trupul Lui transfigurat și străluminat. Este o anticipare a împărtășirii noastre cu Hristos prin toate, în veacul viitor, când rațiunile tuturor se vor uni cu modelele lor aflate în Logosul Dumnezeiesc și-n trupul Lui”. 

În Sfânta Euharistie, rațiunea pâinii se preface în Trupul Cuvântului prin îndreptarea gândirii credincioase (metanoia) a comunității spre Hristos. În Hristos se restabilește demnitatea de preot a omului în raport cu întregul univers. Prin întruparea Mântuitorului se realizează, „reîntoarcerea rațiunilor spre Logos prin om”. Debutul acestui proces pnevmatic, de o complexitate sublimă, se realizează în Sfânta Euharistie, când se readună în trupul Logosului, prin pâinea și vinul euharistic, rațiunile materiei, prefăcute în rațiunea Trupului Său îndumnezeit . Adunarea rațiunilor lumii în Logosul Divin Înomenit, ca Rațiune Absolută, prin trupurile noaste, continuă cu fiecare Euharistie, spre starea finală de îndumnezeirea și desăvârșire, când Dumnezeu va fi totul în toate.

Ceea ce este esențial tainei Sfintei Euharistii, constă în unirea nevăzutului cu văzutul, a transcendentului cu imanentul, a unor forme exterioare cu un conținut interior .

Prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului nu trebuie înțeleasă ca o coborâre la jertfelnicul văzut al trupului Domnului, care este în ceruri, ci ca o unire tainică, în Hristos, a hranei cerești cu cea pământească : pâinea punerii înainte, prefăcută și preschimbată, prin Duhul Sfânt, se face una și aceeași realitate ontologică cu trupul lui Hristos .

Trupul și Sângele Domnului, prefăcute pnevmatic din pâinea și vinul euharistic, vizează o finalitate bine determinată, bine precizată : împărtășirea cu Hristos. Prezența reală a Mântuitorului se determină și se limitează numai la acest scop, din care transpare legătura indisolubilă dintre Sfânta Euharistie ca Jertfă și ca Sacrament : „aspectul de Jertfă și cel de Taină al Euharistiei sunt nedespărțite. Chiar ca Jertfă ea este o Taină, căci, dăruindu-ne lui Dumnezeu, ne înălțăm și ne împărtășim de sfințirea și de binecuvântarea Lui. Și chiar Taina este o Jertfă, căci trupul Domnului, care ni se dă, este în stare de trup jertfit și înviat și ne imprimă starea de jertfă, prin care ne înălțăm și înaintăm spre înviere.” 

În Taina Sfintei Euharistii, nu numai Hristos se aduce jertfă, ci și comunitatea. Anaforaua liturgică reliefează, într-un mod sublim, manifestarea voinței de slujire, de jertfă a comunității euharistice, dimpreună cu toată zidirea rațională și cu toate cetele îngerești, exprimată ca o jertfă de laudă pentru întreaga iconomie a mântuirii. Ea se încheie cu chemarea întru Hristos, a Duhului Sfânt, pentru a preface darurile de pâine și de vin – expresia dăruirii totale a credincioșilor : „Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate”, prefacere în care constă caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii.

Din starea de jertfă a lui Hristos, transpare iubirea Lui ca Dumnezeu pentru noi, dar și iubirea Lui ca Om pentru Dumnezeu Tatăl. Unirea acestor două iubiri s-a realizat în Hristos, generând bunul cel mai de preț pentru umanitate : înfierea, care se obține numai prin participarea noastră personală la jertfa și la moartea lui Hristos, participare echivalentă cu zdrobirea egoismului și a patimilor din noi prin Duhul lui Hristos, revărsat de Tatăl în Hristos.

Cina cea de Taină se săvârșește și astăzi, Hristos continuând să existe veșnic și ca Om, în starea de înviere în care se află. Ea se actualizează prin prefacerea darurilor puse înainte, prin pogorârea Duhului Sfânt, în trupul și sângele lui Hristos : „Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare (duhovnicească) și fără de sânge, și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem : Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Și fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Epicleza).

Ca și pe Golgota, jertfa Se realizează și se împlinește de către Iisus – Arhiereul Care aduce, Se aduce, primește și Se împarte, cu voia Tatălui prin Duhul Sfânt – Duhul lui Hristos prin Care se realizează și se actualizează, în chip nesângeros, jertfa de pe Cruce.

Rolul euharistic al Duhului Sfânt este pregnant subliniat în Rugăciunea punerii înainte : „Doamne, Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ești singur Sfânt, Care primești jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primește și rugăciunea noastră a păcătoșilor și o du la Sfântul Tău jertfelnic… ca să fie bineprimită jertfa noastră și să se sălășluiască Duhul Tău cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte și peste tot poporul Tău” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur) , precum și în rânduiala Epiclezei Euharistice : “Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L învoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție” (troparul Ceasului al III-lea) ; “punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău, Ție ne rugăm și de la Tine cerem, Sfinte al sfinților, cu bunăvoința bunătății Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste Darurile acestea ce sunt puse înainte și să le binecuvânteze pe dânsele și să le sfințească și să le arate… Cinstitul Trup și Sfântul sânge al Mântuitorului Iisus Hristos.” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare).

Prefacerea prin Duhul Sfânt este reliefată și prin rugăciunile și troparele din rânduiala Sfintei Împărtășanii, în care Preacuratele Taine sunt numite „foc și lumină” , astfel încât Jertfa Euharistică transpare, în lumina Sfintei Liturghii, drept un cult treimic : “Rugăciunea Euharistică este adresată Tatălui, către Care se întoarce Biserica, ca într-o continuare a rugăciunii Împărătești a lui Iisus Însuși : Avva, Părinte ; Tatăl nostru… Ea se lărgește pentru a primi prezența Fiului și a Duhului odată cu Cincizecimea (pogorârea Sfântului Duh peste Cinstitele Daruri), mijlocirea lui Hristos Cel înviat fiind deplină în plenitudinea Duhului.”  Întreaga Euharistie este o mișcare ascendentă și iubitoare către Tatăl, în jertfa lui Hristos, prin Duhul Sfânt, Care preface întreaga comunitate euharistică într-o jertfă cuvântătoare .

Duhul Sfânt întărește și susține, în Hristos, duhul de jertfă al comunității, exprimat în lauda Preasfintei Treimi și reprezentat prin darurile aduse. Duhul de jertfă, reliefând deschiderea subiectivă spre Hristos, reprezintă condiția de bază pentru realizarea jertfei nesângeroase din Sfânta Euharistie. Hristos, venit în stare de jertfă, trebuie să se întâlnească în Sfânta Euharistie cu comunitatea euharistică care se oferă drept jertfă cuvântătoare. Întâlnirea aceasta va avea drept rod ipostazierea credincioșilor ca jertfă curată, întru miros de bună mireasmă duhovnicească în Hristos, Cel jertfit și înviat. Astfel, Agnețul, care până la prefacere reprezintă comunitatea euharistică în stare de jertfă nedeplină, devine, prin prefacerea darurilor de pâine și de vin în trupul și sângele lui Hristos, nu numai jertfa lui Hristos pentru comunitate, ci și jertfa deplină a comunității, jertfa lui Hristos imprimându-se în jertfa comunității ; sau Hristos în stare de jertfă absoarbe în jertfa Sa și desăvârșește jertfa comunității.

Absorbirea, fără anulare de ipostas, a comunității euharistice în jertfa Persoanei Cuvântului Întrupat, reprezintă totodată o sfințire a ei, care se realizează într-un mod tot mai deplin, prin împărtășirea cu Hristos. Astfel, caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii este inseparabil de aspectul sacramental. Concomitența aspectului de jertfă în cel de taină este subliniat și de faptul că fiecare credincios se împărtășește cu Hristos în stare de jertfă : „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. De asemenea, înainte de a-i împărtăși pe credincioși, preotul rostește : „Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși… Încă cred că acesta este însuși Preacurat Trupul Tău, și acesta este însuși Scump Sângele Tău… Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaș mă primește…” Mai trebuie amintit faptul că înaintea împărtășirii clericilor, preotul sfarămă Sfântul Agneț, rostind : „Se sfarămă și se împarte Mielul lui Dumnezeu (aluzie la faptul că ne împărtășim cu Hristos în stare de jertfă), Cel ce se sfarămă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”.

Sfințirea credincioșilor transpare, astfel, ca un efect și un rod al împărtășirii cu Hristos, spre plinătatea tuturor ca jertfă și dar. Împărtășirea credincioșilor reprezintă desăvârșirea Euharistiei ca jertfă și sacrament, Hristos actualizându-Și pnevmatic starea de jertfă cu un scop bine determinat : unirea credincioșilor cu Sine, prin hrănirea sfințitoare cu trupul și sângele Lui (cu umanitatea Lui jertfită și îndumnezeită) .

Continuând să existe veșnic în stare de jertfă, Hristos Își actualizează și Își retrăiește, prin Duhul Sfânt, în Sfânta Liturghie, în eternitatea Sa, ca un prezent continuu, frângerea trupului și vărsarea sângelui pe cruce pentru noi. Prin această trăire, și noi credincioșii, în calitatea de comunitate euharistică orientată subiectiv spre Arhiereul Hristos, suntem absorbiți în jertfa cea mântuitoare, Cuvântul devenind în noi Împărăție și Împărat.

*

În cele expuse până aici, am încercat să prezentăm modul în care Mântuitorul Hristos este prezent în Dumnezeiasca Liturghie în demnitatea și slujirea Sa arhierească. De asemenea, am încercat să reliefăm relația dintre întrupare și jertfa mântuitoare și restabilirea ontologică a firii umane în Hristos, în transparența Sfintei Liturghii – reactualizare tainică a Jertfei de pe Golgota, în lumina Învierii.

Astăzi, în Sfânta Liturghie, Hristos, Arhiereul cel Veșnic, vine și coboară real și misteric, având trupul jertfit, din ale cărui răni și urme sângeroase, strălucește, prin Duhul Sfânt, slava și lumina dumnezeiască, copleșitoare și transfiguratoare.

Prin frângerea Sfântului Agneț de dinainte de împărtășire, se desăvârșește întreaga acțiune liturgică începută la Proscomidie – simbolul și icoana nașterii Mântuitorului spre opera îndumnezeitoare a omului, în care este imprimată Crucea în transparența și strălucirea pnevmatică a Învierii.

Hristos este „Pruncul jertfit mai înainte de întemeierea lumii”, Care, jertfindu-Se și înviind, Se înalță și ca Om la viața de comuniune cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Pentru a ni se dărui și nouă această putere de biruință, Hristos rămâne, veșnic, în stare de jertfă, în stare de neîncetată dăruire de Sine Tatălui și de sensibilitate compătimitoare continuă cu toți oamenii. Această Jertfire continuă a Mântuitorului se actualizează, haric, pnevmatic, în Sfânta Liturghie, prin sacerdoțiul văzut al preotului și prin participarea comunională, jertfitoare, a credincioșilor, Hristos fiind Cel ce aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împarte.

CAPITOLUL al III-lea 

Mântuitorul Hristos ca Împărat în Sfânta Liturghie

Slujirea arhierească a Mântuitorului Hristos, ca aducere, anafora veșnică în ceruri,se exercită în transparența slavei dumnezeiești cu care Fiul lui Dumnezeu S-a înveșmântat și ca Om. Din trupul jertfit al Mielului înjunghiat strălucește lumina necreată a Dumnezeirii. Hristos este prezent real în Sfânta Liturghie cu Trupul Său plin de slavă dumnezeiască, reactualizând, hic et nunc, zdrobirea morții prin moarte, anihilarea morții ca plată pentru păcat, prin jertfa cea de bunăvoie.

Învierea Mântuitorului reprezintă împlinirea iconomiei mântuirii, permanentizarea vieții ca stare existențială zoitică în care moartea, ca încununare a păcatului, este desființată. Reprezintă trecerea la starea de îndumnezeire și pnevmatizare a firii umane în Hristos, desăvârșită prin înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Prin înviere, Hristos a împărățit și ca Om. Oferindu – Se spre mâncare în Sfânta Euharistie, Mântuitorul ne împărtășește și nouă starea de deplinătate pnevmatică, de îndumnezeire, la care a ajuns firea Sa omenească prin înviere.

III.1. Învierea lui Hristos : comuniunea deplină a Tatălui cu Fiul

în Duhul Sfânt

Învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a întregii credințe dreptmăritoare. Înviind din morți, Mântuitorul intră într-o comuniune deplină cu Tatăl prin Duhul Sfânt și ca Om, oferindu-ne și nouă, totodată, puterea dumnezeiască de a realiza această unire tainică prin cuprinderea și încorporarea în umanitatea Sa jertfită și transfigurată.

Actul Învierii Mântuitorului Hristos reprezintă o împreună-lucrare, în comuniunea iubirii desăvârșite, a Persoanelor Sfintei Treimi, în sensul unei copleșiri îndumnezeitoare a firii umane asumată de Cuvântul Întrupat: „Tatăl, de la Care Duhul purcede, dar Care este și în Fiul, pnevmatizând trupul Domnului, îl pnevmatizează prin Duhul. Dar unde este Duhul activ, Hristos nu poate fi obiect, ci este și El în activitate. În acest act comun de pnevmatizare supremă a trupului, se realizează suprema comuniune între Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Numai datorită acestei depline pnevmatizări, din trupul Fiului va iradia în lume Duhul, Care de la Tatăl purcede ,și prin Hristos ca om, va fi trimis în lume”.

Această împreună-lucrare a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh în actul Învierii constituie plinirea iconomiei mântuirii, fiind o revărsare în lume, ca har peste har, a iubirii Sfintei Treimi. Prin acțiunea comună a celor Trei Persoane Treimice, viața veșnică de comuniune în iubire va transfigura și va îndumnezei firea umană a lui Hristos, iar prin ea se va extinde în toți cei ce vor crede în Cuvântul Înviat.

Prin Înviere se împlinește jertfa de pe Golgota, actul în care Fiul Întrupat este rânduit de Tatăl drept jertfă de ispășire pentru păcatele noastre: „Tu ai iubit lumea Ta atât demult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea hristologică).

Tatăl L-a rânduit pe Fiul jertfă întru miros de bună mireasmă duhovnicească și tot El L-a ridicat din mormânt.

În teologia ortodoxă, actul Învierii păstrează o conotație soteriologică, mântuirea în Hristos continuând în înviere și desăvârșindu-se în înălțarea la ceruri a Domnului Hristos, pentru ca mai apoi să devină posibilitate de însușire subiectivă prin extinderea pnevmatică a lui Hristos jertfit și înviat în ceilalți oameni, în ziua Cincizecimii.

A afirma că Hristos a fost înviat de către Tatăl nu înseamnă a-L obiectiva pe Hristos în actul Învierii. Învierea nu reprezintă doar un act de putere al Tatălui, Hristos rămânând cu totul pasiv. Hristos învie din morți ca om, prin puterea Tatălui, adică prin Dumnezeirea Sa. Actul învierii trupului reprezintă o copleșire a acestuia prin puterea dumnezeiască a Logosului Întrupat, Care este subiectul atât al firii omenești, cât și al firii dumnezeiești.

Hristos este Logosul Dumnezeiesc,viața și izvorul oricărei vieți. Este Calea prin care ajungem la viață, Paștele cel prea ales: „Ziua Învierii, popoarelor să ne luminăm, Paștele Domnului, Paștele, că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (Catavasie, Canonul Paștelui – Cântarea I).

Asumându-Și firea omenească, Cuvântul Întrupat Se jertfește și învie, ipostaziind umanitatea Sa drept transcendența absolută de la determinism la libertate, de la relativ la viața harică, trăită ca autodăruire absolută în chipul iubirii. Hristos Se jertfește pentru a birui moartea prin moarte (cu moartea pe moarte călcând),pentru a schimba moartea din fatalism în bucurie, din punct terminus existențial în moment pascal spre zorile viații celei veșnice. El asumă moartea ca plată a păcatului, deși este fără de păcat, pentru a oferi-o în Sine drept bucurie și instrument prin care se trece în hotarele nemuririi. Ori, lucrul acesta nu se putea face de către un Hristos pasiv în actul morții, un Hristos care primește darul învierii din afară, neînviind prin Sine Însuși.

Hristos n-a suportat învierea ca un obiect al ei, ci ca un împreună-subiect al ei, împreună cu Tatăl, plin fiind de Duhul Sfânt. Moartea a fost biruită prin Sine Însuși, prin puterea Sa absolută, prin firea Sa dumnezeiască pe care o ipostaziază întreagă și deplină, împărtășindu-Se desăvârșit de ea împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Logosul participă la biruirea morții împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, exercitându-și, prin aceasta, puterea Sa împărătească atât ca Dumnezeu, cât și ca Om. Prin biruirea morții Cuvântul ridică în Sine, la demnitatea împărătească pe care o avea din veșnicie ca Dumnezeu, și firea asumată ipostatic la întrupare.

Trupul Mântuitorului transpare în lumina Învierii în chipul nevinovăției și al purității desăvârșite. Întreaga viață pământească a Sa a fost o viață de dăruire desăvârșită, culminând cu suportarea morții pe Cruce din iubire pentru întreaga creație. Nevinovăția și independența Sa absolută față de păcat constituie, în Hristos, „puterea biruitoarea asupra morții”, deoarece „în nevinovăție are loc deschiderea totală a umanului către Dumnezeu”.

În Hristos are loc transcenderea egoismului care închide în sine, care anulează iubirea ca forță de unire și ca mijloc de propagare a vieții. Egoismul învârtoșează sufletul, îl închide în sine, având drept urmare descompunerea trupului, dată fiind anularea interpenetrării părții materiale și a celei spirituale. Astfel, moartea transpare drept urmarea egoismului, a păcatului care slăbește unitatea trupului cu sufletul – principiul său vivificator.

Hristos este afirmația absolută, este un veșnic da (cf. II Corinteni I,19-20). Orice negație este exclusă din existența Sa ipostatică, fiind un non-sens. Și totuși, Hristos suferă moartea, care este negația absolută prin sine însăși, reprezentând cea mai tulburătoare contestare a vieții, a voinței de a trăi.

Răspunsul acestui paradox îl avem pe Tabor: trupul lui Hristos devine transparențial,iradiind, înainte de înviere, lumina învierii. În această iradiere pnevmatică a umanității lui Hristos, moartea transpare într-o ipostază nouă: datorită curăției și a lipsei de păcat, moartea devine în Logosul Înomenit moment pascal, act indispensabil anihilării morții și renașterii la viața veșnică. Moartea devine, într-un mod paradoxal, instrumentul omorârii și anulării morții înseși: „El a primit moartea pentru a o birui, având în Sine puterea să o biruiască. Căci, fiind nevinovat cu sufletul, a avut tăria să o și învingă, mai bine zis, a putut primi în sufletul Lui atât de mult puterea dumnezeiască încât a putut, prin aceasta, să învingă moartea, neavând nici o învârtoșare în Sine”.

Moartea lui Hristos a fost o moarte benevolă: „Și Acesta (Hristos) venind și toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut, S-a dat pe Sine Însuși pentru viața lumii” (Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, rugăciunea hristologică). Ea nu a fost urmarea morții sufletești, deoarece Logosul Întrupat a fost, în modul absolut, fără de păcat, deschis transcendenței personale la modul desăvârșit. Ca atare, „moartea Lui a fost o jertfă cu totul benevolă, o moarte ca jertfă. El a reținut, din iubire pentru noi, puterea Sa interioară (puterea dumnezeirii Sale) care ar fi putut duce trupul Său la transfigurarea nemuritoare”.

Astfel, moartea asumată de Hristos din solidaritate cu noi, ca plată pentru păcat, cuprinde, în ea însăși, germenele învierii, dată fiind experierea ei de către izvorul vieții, Cel ce „fiind asemenea Tatălui, Dumnezeu mai înailte de veci, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a petrecut” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea Hrisotlogică). Fiind Viața însăși, Hristos învie prin puterea Sa dumnezeiască: „Învierea lui Hristos nu a fost, deci, numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită de această unire a umanității Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Său dumnezeiesc, care purta și natura Sa omenească”.

Logosul Dumnezeiesc este unicul subiect al firii dumnezeiești și al firii omenești. Faptul acesta generează o teandrie a actelor Sale și, implicit, o umplere de dumnezeire a firii Sale omenești. Hristos a îndumnezeit trupul Său încă din timpul vieții Sale pământești, umplându-l de putere și prin eforturile Lui de a Se menține, ca Om, într-o stare perpetuă de curăție. Procesul de îndumnezeire și transfigurare a trupului continuă și în moarte, plinindu-se și desăvârșindu-se în înviere și în șederea Sa de-a dreapta Tatălui.

Unirea ipostatică rămâne nealterată și pe cruce și în actul morții: întrupându-se din Preacurata Fecioară Maria, Logosul va rămâne veșnic subiectul firii umane asumate. În actul morții trupul Cuvântului nu se golește de Dumnezeire, ci se adâncește, tot mai mult, devenind, prin înviere, desăvârșit pnevmatic și transparențial, lumină și izvor de lumină. Dumnezeirea nu se desparte în moarte nici de sufletul Său, nici de trupul Său. Hristos, ca Om, este plin de Dumnezeire și în actul morții, iar faptul acesta constituie argumentul de netăgăduit al participării Cuvântului la actul învierii în calitate de subiect sau împreună-subiect al ei, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și în trăirea morții Sale, ca Om, Hristos este același Dumnezeu adevărat, „Cel de pe scaunul slavei, Cel ce sus împreună cu Tatăl șade” (Rugăciunea dinaintea „sfărâmării” Sfântului Agneț), fiind „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și ci Duhul”, ca Unul Care este „necuprins”.

Hristos nu învie printr-un dar exterior, venit în ființa Sa dinafară. Germenele învierii rezidă în Sine Însuși, în propriul Său Ipostas; este puterea dumnezeiască pe care o are în comun cu Tatăl și cu Duhul Sfânt: „Și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune izvorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți…” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică).

O dovadă clară care certifică faptul că Hristos, fiind Om adevărat este și Dumnezeu adevărat, o constituie coborârea Sa la iad și zdrobirea legăturilor celor care au adormit în credința venirii Mântuitorului. Sufletul Său, unit ipostatic cu Dumnezeirea, nu poate fi reținut de iad: „Și pogorându-Se, prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții” ( Rugăciunea hristologică).

Prin coborârea la iad și prin dezrobirea celor întemnițați acolo, Mântuitorul transpare în plinătatea dinamismului cu care experiază moartea, „înviind din mormânt și legăturile iadului rupând” (tropar, slujba Utreniei ): „Hristos biruiește întâi cu sufletul iadul,pentru că Duhul Sfânt, unit cu ipostasul Său dumnezeiesc, produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului,după ce acesta a suportat până la capăt moartea pentru Dumnezeu și pentru oameni, intrând în comuniune desăvârșită cu Dumnezeu și făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin”.

Astfel, în virtutea unicului Ipostas al Cuvântului, Care prin Întrupare Se face și centrul și subiectul firii umane asumate, Hristos este împreună-subiectul Învierii Sale.

Învierea Logosului Înomenit începe, așadar, în iad, prin iradierea pnevmatică a sufletului Său, plin de Duhul Sfânt, care constituie puterea dumnezeiască dezrobitoare a sufletelor înghițite de iad. Tot prin sufletul Său, lumina Sfântului Duh se va revărsa, într-un mod copleșitor, și asupra trupului din mormânt, care și el se afla în nedespărțire de Dumnezeirea Cuvântului. Astfel, mormântul Mântuitorului se umple de lumina tainică transfiguratoare, care iradiază din trupul plin de strălucirea Duhului Sfânt, devenind „izvorul nemuririi noastre”: „Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât raiul cu adevărat și decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

Pnevmatizarea și îndumnezeirea trupului luat din Fecioara Maria este opera comună a celor Trei Persoane Treimice, ca urmare a vieții fără de păcat și a morții suferite pe cruce în chipul unei dăruiri desăvârșite Tatălui Ceresc și întregului neam omenesc, rănit de păcat și înrobit prin moarte. În împreună-lucrarea Persoanelor Treimice în copleșirea dumnezeiască a trupului Cuvântului, transpare deplina comuniune a Tatălui și a Fiului în Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl și se odihnește, în chip transparențial, în Fiul. Pnevmatizarea trupului jertfit pe cruce, ca împreună-lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi reprezintă, totodată, extinderea ad extra, prin Același Duh al comuniunii desăvârșite, a vieții de iubire ipostaziată veșnic ca o dăruire ființială absolută către un alter. Este o prelungire către făptura rațională, prin umanitatea transfigurată a Logosului Înomenit, a vieții în care fiecare Persoană este o manieră unică de a avea ființa, de a o primi de la alții, de a o da altora și, astfel, de a pune pe alții în veșnicul circuit al dragostei divine.

Prin pnevmatizarea firii umane asumate, care plecă de la Tatăl spre Fiul, prin Duhul Sfânt, ca un circuit al veșnicei puteri dumnezeiești a Tatălui și a Fiului Și a Sfântului Duh, Hristos strălucește în lumina Duhului Sfânt și ca Om, iradiind, ca un soare minunat, slava dumnezeiască.

Lucrarea de pnevmatizare a trupului lui Hristos este în același timp o lucrare de sfințire, deoarece se revarsă peste trupul ipostaziat ca un efort de purificare, de curățire de plăceri, de patimi, de egoism, tensiune susținută permanent de puterea dumnezeiască a Logosului Întrupat. Fiind Sfințenia absolută, izvorul oricărei sfințiri – „sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău Cel Sfânt” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea hristologică) – Hristos Se umple și ca Om de sfințenia dumnezeiască.

Pnevmatizarea trupului lui Hristos se desăvârșește prin actul Înălțării. Transfigurat, prin Duhul Sfânt, în actul învierii, trupul lui Hristos va constitui de aici înainte izvorul înduhovnicirii noastre și puterea dinamică a relației dialogice în iubire cu Dumnezeu și cu semenii, el putând fi cunoscut doar prin credință.

Astfel, trupul lui Hristos devine factorul dinamic, aflat cu noi în relație ontologică, care, prin sălășluirea tainică și pnevmatică în noi, în Sfânta Euharistie, ne adâncește tot mai mult în unirea cu Tatăl, ridicându-ne spre o pnevmatizare tot mai deplină, în care se realizează comuniunea deplină a Tatălui și a Fiului în Duhul Sfânt.

III. 2.  Iisus Hristos : Dumnezeul – Om ca Împărat

Sfânta Liturghie este calea dumnezeiască spre împărăție, încredințată omenirii de Mântuitorul Hristos, Cuvântul Întrupat, Cel ce prin jertfa Sa mântuitoare împărățește, ca Dumnezeu și Om, peste sufletele noastre.

Sfânta Liturghie este slujba dumnezeiască, în care Mântuitorul Hristos transpare în strălucirea Sfântului Duh, ca Proorocul Desăvârșit Care ne binecuvântă despre activitatea Sa soteriologică, dimensionată în chipul Crucii. Prin această jertfă sfântă, El ne va elibera din robia păcatului și a morții, așezându-ne, întru slavă, de-a dreapta Tatălui, în ceruri. Aici, Hristos rămâne veșnic în stare de jertfă, împărățind ca un Miel înjunghiat, actualizându-Și tainic, în fiecare Sfântă Liturghie, calea prin care și noi trebuie să devenim împărați.

Întregul demers liturgic se centrează în Hristos care ni Se împărtășește în stare de jertfă pentru a potența, într-un mod haric și sublim, dimensiunea împărătească a ontologiei noastre. Hristos Își reactualizează pnevmatic în Sfânta Liturghie slujirea Sa profetică în străvezimea demnității Sale de Arhiereu și Împărat. Cuvântul, Care vine în Sfânta Liturghie prin slujirea harică a preotului, este concomitent și Profet, și Preot, și Împărat. Orice disociere între aceste trei slujiri este un non-sens. Nu se poate face o separare netă între demnitățile Mântuitorului Hristos. Ceea ce se poate afirma însă, este faptul că El Își actualizează, mai mult sau mai puțin, una din aceste trei slujiri, în concordanță deplină cu aspectele Sfintei Liturghii – actualizarea pnevmatică a iconomiei mântuirii.

Demnitatea împărătească a Domnului Hristos transpare de-a lungul întregii Sfintei Liturghii, predominând în partea finală. Până la aspectul împărtășirii, ea strălucește alături de chemarea profetică și slujirea arhierească.

În partea profetică prin excelență a sfintei Liturghii – Liturghia ca Taină a Cuvântului – Hristos transpare în lumina cuvântului despre Împărăția Cerurilor. Cuvântul Întrupat este persoana divino-umană în care se inaugurează vremea împărăției Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh . Împărăția aceasta este o revărsare harică a iubirii Sfintei Treimi în Hristos, Care veșnic este binecuvântat pe scaunul slavei împărăției Sale ca Unul ce șade pe heruvimi.

În Hristos există nu numai inaugurarea, ci și încheierea, desăvârșirea iconomiei mântuitoare. Prin jertfa de pe cruce, desăvârșită prin învierea și Înălțarea de-a dreapta Tatălui, în ceruri, Cuvântul întrupat a devenit și ca Om Împărat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că prin jertfă și-a arătat și ca Om iubirea desăvârșită față de Tatăl, prin Duhul Sfânt.

Fiind Împărat, din timpul activității Sale mântuitoare, Hristos Se desăvârșește și ca Om, în slava împărătească, prin zdrobirea morții prin înviere și prin domnia, în iubire, asupra întregii creații : „Și pogorându-Se, prin Cruce, în iad…a nimicit durerile morții. Și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi – Născut, ca să fie Însuși, Începătorul a toate”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică). Această plinire, desăvârșire, transpare într-un mod sublim prin „suirea la ceruri și șederea de-a dreapta Tatălui, întru înălțime”.(Rugăciunea hristologică)

Prin Înviere, Înălțare și șederea de-a dreapta Tatălui, Cuvântul desăvârșește, ca Dumnezeu, ceea ce exista în firea Sa umană încă din timpul vieții Sale pământești. Demnitatea împărătească a Domnului Hristos nu ia ființă într-un mod instantaneu, în Înviere și Înălțare. Ea se exercită în tot timpul activității Sale mântuitoare plinindu-se, prin Duhul Sfânt, în actul învierii și al șederii de-a dreapta Tatălui.

Slava împărătească a Mântuitorului Hristos se manifestă și în dispoziția iubitoare de a viețui printre oameni și de a Se aduce jertfă pentru noi și pentru mântuirea noastră . Paradoxal, din starea Sa de Om, viața Sa omenească trăită în golire și deșertare de Sine (cf. Fil. II, 7), iradiază, într-un mod sublim, o lumină transparențial-împărătească. Prin activitatea Sa pământească, trăită în smerenie în chipul omului, plinită în Înviere și Înălțare, Hristos Se va desăvârși și ca om în demnitatea de împărat, stăpân, prin iubire și compasiune, peste toți cei care doresc să împărățească împreună cu Tatăl, în Fiul, prin Sfântul Duh.

Demnitatea împărătească a Logosului Întrupat este nedespărțită de chemarea Sa profetică și de slujirea arhierească, ea strălucind atât în lumina cuvintelor vieții celei veșnice, cât și în suportarea durerii, a ispitelor și a tuturor afectelor, culminând prin suportarea morții pe Cruce, fiind un fel de continuitate între jertfă (înțeleasă atât ca moarte, cât și ca asumare, într-un mod smerit, chenotic, a firii omenești) și înviere .

Faptul acesta este subliniat într-un mod pregnant în partea finală a ritualului Proscomidiei. Pregătirea darurilor de pâine și de vin pentru a fi puse înainte prin ritualul liturgic complex, în care simbolismul Nașterii Domnului se îmbină, misteric și sublim, cu trimiterea tipică spre jertfa de pe Golgota, culminează cu lumina transparențială a vieții în iubire și har, a Împărăției Cerurilor. Ne învăluie acum căldura luminoasă a Celui care, împărățind mai înainte de veci în ceruri, Se întrupează în ieslea Betleemului tainic al ființei noastre, pentru ca și noi să împărățim în El cu Tatăl, prin Duhul Sfânt. Prin Sfânta Liturghie, El Își retrăiește plin de strălucirea Duhului Sfânt, biruința prin care a împărățit și ca Om, copleșindu-ne cu puterea Sa împărătească și adâncindu-ne tot mai mult, în modelarea noastră pnevmatică împărătească : „Domnul a împărățit, întru-podoabă S-a îmbrăcat ; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere și S-a încins, pentru că a întărit (prin puterea Sa dumnezeiască, iradiantă din trupul Său jertfit și îndumnezeit) lumea, care nu se va clătina”. Cuvintele vestitoare ale Împărăției lui Hristos sunt însoțite de mireasma duhovnicească a tămâiei, care trimite clar la jertfa mântuitoare.

Demnitatea Sa de Împărat transpare atât din impactul cuvintelor Sale asupra celor care-L ascultă, cât mai ales din puterea pe care o exercită asupra naturii și asupra oamenilor, prin potolirea intemperiilor și faptelor minunate de vindecare a bolilor și de înviere a unor morți. Ea rezidă și-n lipsa de păcat a lui Hristos, în curăția și neprihănirea absolută a trupului Său asumat din Fecioara Maria, pârga întregii noastre umanități. El stăpânește ca Om, susținut de puterea Sa dumnezeiască, asupra tuturor afectelor din firea Sa umană, care, într-un om obișnuit, devin pătimitoare, sfârșind prin păcat.

Firea Sa omenească, deși este firea denaturată ontologic prin păcatul protopărinților, nu este o fire pătimitoare. Lipsa păcatului se datorează tensiunii permanente și a voinței Sale omenești de a fi într-o deplină ascultare față de Dumnezeu, efort susținut permanent de puterea Sa dumnezeiască. Iisus Hristos este Omul Unic, Omul Nou, Care fiind în Dumnezeu, împărățește și stăpânește peste păcat. Fiind și Dumnezeu Adevărat, El transcede în firea Sa orice păcat și orice patimă.

Minunile săvârșite în timpul activității Sale pământești sunt un alt factor care pune în lumină puterea Sa împărătească.

Demnitatea Sa împărătească devine o realitate evidentă prin toate vindecările minunate, prin învierile realizate asupra oamenilor, culminând cu marele eveniment al ridicării Sale din morți.

Mântuitorul Hristos, prin Care și veacurile s-au făcut, fiind strălucirea slavei Tatălui, chipul ipostasului Său, purtând toate cu cuvântul puterii Sale, transpare prin activitatea Sa mântuitoare ca o persoană de care ascultă și vântul și marea. (cf. Mt. VIII, 27)

Întreaga natură se manifestă față de Mântuitorul Hristos ca o realitate ce se împlinește prin Creatorul ei, Care cu dreptate și cu chibzuire le-a adus pe toate din neființă la ființă. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică)

În Hristos, Dumnezeu Își descoperă iubirea Sa nemărginită față de întreaga creație, revărsându-Și, prin fața umană a lui Hristos, întreaga prețuire și iubire părintească : „Că nu Te-ai întors până la sfârșit de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, nici n-ai uitat lucrul mâinilor Tale”.(Rugăciunea hristologică)

Minunile săvârșite asupra naturii reliefează ascultarea și dependența acesteia de Acela prin Care toate au venit la existență. Legătura aceasta a creaturii cu Creatorul său este pusă în lumină, într-un chip cu totul special, prin cutremurul și spaima de care au fost cuprinse stihiile la moartea Mântuitorului pe Cruce. Se reliefează aici durerea și înspăimântarea întregii creații la suferința Cuvântului creator și susținător, Care, fiind Rațiunea Supremă, Se află într-o relație harică și specială cu chipurile plasticizate prin rațiunile divine, ce constituie axa și osatura logică a întregului univers .

Același cutremur resimțit în fața Celui ce merge spre jertfă de bunăvoie este trăit, în chip misteric, în Sfânta Liturghie : „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împăratul Impăraților și Domnul Domnilor vine să Se junghie și să Se dea mâncare credincioșilor”. (Heruvic în Sâmbăta Mare)

Este cutremurul în fața Celui Care, fără schimbare S-a făcut Om și Arhiereul nostru, desăvârșindu-Se prin jertfă și Înviere în demnitatea Sa împărătească și ca Om deplin, Stăpân al tuturor, domnie înțeleasă ca o odihnă întru sfinți. (Cf. Rugăciunii din timpul cântării heruvimice)

Hristos este ridicat la puterea împărătească deplină prin Învierea și șederea de-a dreapta Tatălui, în ceruri, unde continuă să conducă opera de mântuire în calitatea Sa de Miel jertfit, Care Se împărtășește spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

Această domnie a Mântuitorului în ceruri, în calitatea Sa de Dumnezeu Adevărat și Om Împărat, reliefează indisolubilitatea dintre cele trei chemări sau demnități ale Cuvântului Întrupat.

Această indisolubilitate și complementaritate s-a manifestat pe parcursul întregii Sale activități mântuitoare, intrând prin actul Învierii și Înălțării, în veșnicie. Expresia perpetuării veșnice a complementarității celor trei chemări este coborârea la iad a Mântuitorului. Această catabază este dimensionată, prin excelență, soteriologic și se se realizează în transparența luminii și a slavei dumnezeiești a Celui Care a împărățit prin moarte. Este descinderea soteoriologică a lui Hristos, prin Duhul Sfânt, din care strălucește marea veste a iconomiei mântuirii realizate prin voia Tatălui.

Logosul Întrupat este Persoana divino-umană, pe Care o experiem în Sfânta Euharistie ca Împăratul Care se jertfește, ca pe Arhiereul ce împărățește prin jertfa Sa și ca pe Profetul plin de slava dumnezeiască, iradiantă din umanitatea Sa jertfită și transfigurată.

În Sfânta Liturghie, Mântuitorul Hristos transpare, prin persoana preotului, ca Împăratul care împărățește peste sufletele noastre. Prin slujirea sacramentală a preotului, Hristos ne conduce în Sfânta Liturghie spre experierea tainică a Învierii.

Hrănindu-ne cu Hristos în Sfânta Euharistie, experiem tot mai deplin pe Logosul întrupat ca Împărat. Prin Sfânta Împărtășanie, întreaga comunitate liturgică este condusă de Hristos spre unirea cu Tatăl. Este o înaintare tainică a noastră spre Tatăl, în Hristos prin Duhul Sfânt. Este o pregustare a fericirii depline, desăvârșite, care se actualizează în fiecare Sfântă Liturghie prin slujirea harică a preoției sacramentale.

În Sfânta Liturghie, Hristos Își actualizează iarăși și iarăși demnitatea Sa împărătească, conducându-ne, prin preot, la împlinirea mântuirii noastre.

Hristos rămâne veșnic Împărat, actualizându-ne, prin fiecare împărtășire cu Trupul și Sângele Său, în libertatea și deplinătatea noastră de fii și moștenitori ai Împărăției cerești.

Iar această stăpânire iubitoare a lui Hristos peste ipostasurile noastre transpare în Sfânta Liturghie prin slujirea tainică și sfântă a preotului.

III.3.  Jertfă și înviere : dimensiunea soteriologică a Învierii

Învierea este actul sublim, dumnezeiesc, prin care Hristos este ridicat la puterea împărătească deplină, putere care se va manifesta prin șederea de-a dreapta Tatălui, în ceruri, în conducerea operei de mântuire (mântuirea subiectivă) prin Duhul Sfânt, ca Miel înjunghiat, și în venirea întru slavă la judecata obștească.

În teologia ortodoxă (spre deosebire de cea protestantă și catolică) , învierea reprezintă un punct esențial, fundamental, un act decisiv în iconomia mântuirii noastre, fiind o continuitate și o plinire a jertfei de pe Cruce : „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră, sunteți încă în păcatele voastre…Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură a învierii celor adormiți.”(I Cor. XV, 17, 20) Crucea (Patimile, jertfa de bună voie) și Învierea formează un întreg : jertfa și transfigurarea umanității asumată ipostatic în Logosul Întrupat trebuie privite întotdeauna împreună.

Între moartea trăită ca jertfă și înviere există o legătură tainică, internă. Cele două aspecte esențiale ale mântuirii noastre în Hristos nu reprezintă niște momente care se leagă doar prin prisma temporalului, nu sunt doar două episoade care se condiționează intr-un mod secvențial, cronologic, cugetându-se doar printr-o legătură externă. Crucea și Învierea sunt două momente care trebuie înțelese totdeauna într-un mod perihoretic : „Moartea Domnului cuprinde în sine începutul învierii și starea de înviere a Domnului nu este golită de o anumită prezență a Crucii. Moartea și Învierea Domnului constituie împreună un paradox, nu numai prin aceea că, deși sunt amândouă momente contrare, ele totuși se succed, ci și prin aceea că, deși sunt contrare, ele totuși se cuprind într-un anumit sens una în alta” .

Moartea și Învierea stau într-un raport de sinergie interioară , în sensul că, fiind implicate una în cealaltă, corelându-se într-un mod perihoretic, alcătuiesc împreună opera de răscumpărare și îndumnezeire a firii umane unită în chip ipostatic cu firea dumnezeiască în Logosul Întrupat. Sensul jertfei transpare în actul învierii, iar învierea se naște în jertfă.

Crucea nu trebuie cugetată în afara actului învierii, ci întotdeauna trebuie privită ca un moment pascal, ca un aspect al iconomiei mântuirii care se împlinește numai în Înviere și se desăvârșește prin șederea Cuvântului întrupat de-a dreapta Tatălui, în ceruri. Jertfa de pe cruce fără înviere este un non-sens. A vorbi despre desăvârșirea, împlinirea iconomiei mântuirii pe Cruce, înseamnă a concepe totul într-un cadru strict juridic, exteriorist, eliminând orice idee de reabilitare ontologică a firii umane în Hristos. Încheierea operei răscumpărătoare și îndumnezeitoare a Mântuitorului Hristos pe Cruce postulează obținerea mântuirii într-un mod declarativ, exteriorist, juridic, având ca punct de plecare relația de cauză – efect, fără o relevanță interioară, fără trăirea ei ca și comuniune cu Tatăl în Fiul prin Duhul Sfânt. Mântuirea nu se oprește însă la Cruce, ci ea se continuă în Înviere, desăvârșindu-se în Înălțarea lui Hristos la ceruri. Logosul întrupat ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii dumnezeiești, fără a fi vorba de o abolire ontologică, prin cele patru momente succesive : coborârea la iad, învierea cu trupul, înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui, care reclamă indestructibilitatea dintre jertfă și înviere în iconomia mântuirii .

Legătura perihoretică jertfă – înviere, transpare, într-un mod misteric, în Sfânta Liturghie. Întregul discurs liturgic pune în evidență faptul că jertfa, Crucea, se împlinește în Înviere. Orice afirmație liturgică la jertfă se finalizează, la nivel sintactic, cu trimiterea la Înviere : „Carele neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat.” (Antifonul al II-lea). Legătura aceasta indisolubilă dintre Cruce și Înviere devine mai evidentă o dată cu apropierea momentului culminant al Sfintei jertfe. Astfel, mărturisindu-ne dorința de a-L primi pe Hristos în sufletele noastre, Îl întâmpinăm pe Cel ce vine la Jertfă de bună voie, retrăindu-și misteric, patima cea mântuitoare ca pe Cel ce a înviat, ca pe Împăratul tuturor, Care a împărățiț călcând cu moartea pe moarte (Troparul Sfintelor Paști).

Pregătindu-ne pentru unirea cu Hristos în Sfânta Euharistie, recapitulăm, euharistic și declarativ, întreaga iconomie a mântuirii, iar această rememorare, cu caracter de taină, culminează prin afirmarea indestructibilității dintre momentul Crucii și actul învierii. Tatăl rânduiește, în veșnicia Sa, mântuirea noastră în Hristos ca un act soteriologic ce culminează în Înviere, ca o operă care, sfârșindu-se în Înviere, ne aduce viață veșnică : „Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce piere într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Rugăciunea hristologică). Hristos Se jertfește pe Cruce pentru viața lumii. El moare pentru ca noi să înviem.

Iar ceva mai mult, în Sfânta Liturghie se trece de la aspectul declarativ la cel experial. Cuvântul mărturisit se interiorizează în ființa noastră prin Duhul Sfânt, care izvorăște din umanitatea lui Hristos, aflat în adâncul tainic al ipostasului nostru, unit cu noi și totuși veșnic venind la noi. Prin Duhul Sfânt noi experiem, după ce mai întâi am mărturisit, indisolubilitatea și împlinirea jertfei prin Înviere.

Jertfa de pe Cruce reprezintă momentul culminant al iubirii dumnezeiești pentru noi, întrucât acum iubirea, în expresia ei supremă ca jertfă, este și biruință în Înviere. Acum se întrepătrunde și se revelează, cu evidență maximă, amândouă dimensiunile ei : în chipul crucii, ca iubire până la jertfirea de Sine, și în înviere, ca iubire dătătoare de viață, ca punere într-o nouă existență și viață, cea eternă.

Crucea se desăvârșește în Înviere. În Cruce este prezentă, ca potențialitate, Învierea. Jertfa cuprinde în sine o putere care produce învierea, iar în înviere „este prezentă”, într-un anumit sens, în mod etern, Crucea .

În gândirea veșnică a lui Dumnezeu, aceste două momente sunt fără distanță (άδίαστατος), lipsite de intervale. Dumnezeu fiind nelimitat, necauzat (αόριστος), mai presus de timp, gândește totul într-un veșnic prezent. Astfel, aceste două momente – Cruce – Înviere – sunt în gândul veșnic al lui Dumnezeu acte sincrone nu numai în stadiul jertfei de pe Golgota, ci de-a lungul întregii vieți a Domnului .

Mântuitorul contemplă din începutul misiunii Sale ceasul pentru care a venit și care, în rugăciunea din grădina Ghetsimani, este arătat drept ceas de pătimire și preamărire. (cf. In. XVII, 1).

Templul cel nou, propovăduit la începutul activității mântuitoare, este prezent în cel vechi, pe care-l jertfește pe Cruce, în chipul embrionului .

Logosul Întrupat a binevoit să Se nască din Fecioara Maria, făcându-Se sub lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morți întru Adam să învieze prin Sine (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică). Se întrupează pentru a transfigura și îndumnezei, prin jertfă și Înviere, prin firea umană asumată, întregul neam omenesc, urcându-Se și împărățind veșnic, în ceruri, și ca om deplin.

În Hristos ca om nu a existat un egoism, căruia trebuia să moară. La El moartea este expresia menținerii în firea Sa umană a voinței de a se dărui total lui Dumnezeu și ca om, și prin aceasta sensul deschiderii Sale, întru iubire, întregului neam omenesc. Iar prin această dăruire deplină, Hristos biruiește afectele și desființează moartea, intrând totodată într-o comuniune deplină cu noi .

Fiind urmarea unei morți ca jertfă, Învierea lui Hristos are imprimat în ea un caracter de jertfă permanentă. Înviind din morți, Mântuitorul intră în veșnicie cu umanitatea Sa jertfită, făcându-Se izvorul actelor și stărilor noastre de jertfă. Prin Învierea și Înălțarea Sa la ceruri, Hristos rămâne veșnic cu noi într-o stare de compasiune : „Comuniunea sensibilă a Sa cu noi ia la El forma unei compătimiri, care vine din faptul că Se identifică cu noi, suferind cu noi chinurile noastre interioare” .

Moartea Domnului conține în sine începutul Învierii Lui : „și pogorându-Se prin Cruce la iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică).

În Hristos, moartea devine instrumentul morții : Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând. Rolul pozitiv al morții transpare ca o idee dominantă, în toată rânduiala Sfintei Liturghii. Hristos primește moartea pentru a o birui prin Înviere.

Învierea lui Hristos este în același timp o revelație. Transfigurarea și pnevmatizarea firii Sale umane este o icoană ipostatică a revărsării harului dumnezeiesc, care nu desființează natura, ci o restabilește și o plinește la parametrii ontologici la care ar fi trebuit să ajungă omul dacă nu ar fi căzut prin păcat. Înviind din morți, Hristos reface și împlinește drumul abandonat de către Adam. Prin învierea Sa, Logosul întrupat realizează ceea ce Adam nu a reușit : trecerea de la nemurirea eului individual la nemurirea persoanei.

Prin sufletul său nemuritor, omul – ca și chip al lui Dumnezeu – are în ființa sa sâmburele nemuririi, care nu se identifică însă cu învierea, ci cu nemurirea eului individual. Învierea presupune trecerea de la eul individual la nemurirea persoanei. Eul, în pura lui individualitate, este nemuritor ; persoana, însă, înviază cu întreaga ei experiență și responsabilitate pentru sine, pentru lume și în fața Tatălui .

Pentru acest fapt era nevoie de o schimbare din interior a modului de existență al naturii umane .

Trebuia ca Hristos să Se smerească pe Sine luând chip de rob, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale… Să Se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, făcându-Se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morți în Adam să învieze întru El (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică).

Persoana ipostaziază viața și existența fie ca o autonomie naturală, supunând existența naturalului, fie ca fapt de relație, de comuniune în iubire cu Dumnezeu, eliberând existența de stricăciune și de moarte .

Această înnoire ontologică, pornită din interior, ca reușită a libertății personale, a fost realizată de Hristos pe Cruce, manifestându-se existențial prin învierea Sa.

În Hristos, firea umană transcende orice revendicare de autonomie existențială. Logosul Întrupat transformă existența după fire în relație de iubire și în libertatea ascultării de să Dumnezeu. Firea umană, asumată ipostatic, își are izvorul existenței sale, nu în viețuirea după natură, ci în relația cu Dumnezeu. În Hristos, natura umană, continuând să rămână în limitele ontologice ale umanului, subzistă în modul de existență al necreatului. Astfel, moartea se transformă în Hristos în viață.

Învierea lui Hristos nu înseamnă nimicirea trupului, ci îndumnezeirea firii umane unite ipostatic cu firea dumnezeiască. În actul învierii ,trupul își păstrează identitatea și unitatea. Între trupul de dinainte de înviere și cel de după înviere există o „distincție după consistență” : trupul de după înviere este același trup al Mântuitorului, luat din Sfânta Fecioară Maria Care se identifică „într-un mod antinomic cu cel jertfit pe cruce”  este trupul transfigurat și îndumnezeit prin care s-a pus începutul mântuirii noastre.

Învierea reprezintă momentul culminant, suprem, al proslăvirii Fiului și al descoperirii dumnezeirii Sale. Constituie începutul nemuririi noastre. Toată istoria mântuirii se concentrează în persoana lui Iisus Hristos Cel răstignit și înviat.

Prin Înviere Logosul întrupat se desăvârșește și ca Om în demnitatea împărătească, inaugurându-și domnia Sa asupra tuturor oamenilor și asupra morții (cf. I Cor., cap. XV). Această domnie este reliefată prin pogorârea cu sufletul la iad, prin care se atinge punctul culminant al iconomiei mântuirii. Este o catabază a lui Hristos, prin care-Și manifestă, în chip mântuitor puterea sa împărătească întrepătrunsă de jertfa Lui. Mântuitorul coboară la iad pentru a zdrobi moartea, conturându-ne calea vieții veșnice.

Jertfindu-Se pe Cruce, Hristos a suferit și pentru sufletele cuprinse în iad, și pentru întregul neam omenesc. Această suferință s-a ipostaziat veșnic într-o compătimire pentru toți oamenii. El coboară la iad cu această suferință compătimitoare, care în Hristos devine putere de mântuire. Astfel, sufletul fiind unit cu dumnezeirea Cuvântului, nu a putut fi reținut de iad, ci a biruit iadul, dezlegând și legăturile celor care au crezut în El mai înainte de nașterea Sa ca om .

Deplinătatea puterii Sale împărătești – ca pnevmatizare și îndumnezeire a trupului Său omenesc – se realizează prin intrarea în suprema intimitate cu Tatăl, și ca om, șezând veșnic de-a dreapta Sa în ceruri. Prin Înălțarea la cer, Hristos Se află și cu trupul unde Se afla, din veșnicie, ca Dumnezeu : pe tronul dumnezeiesc. Trupul Său este deplin pnevmatizat, transparent, plin de slava dumnezeiască : „Dumnezeirea a copleșit cu totul trupul Său, mai bine-zis transpare și iradiază neîmpiedicate prin el, fără să-l desființeze. Dumnezeu este om, omul este Dumnezeu, fără să înceteze de a fi și om și Dumnezeu” .

Înălțarea Sa nu desființează comuniunea cu cei ce vor crede în El, ci conduce această comuniune la „deplinătatea unei interiorități reciproce cu aceștia, datorită înduhovnicirii culminante la care ajunge trupul Lui prin Înălțare” 

Șederea de-a dreapta Tatălui, în ceruri, este concomitentă cu sălășluirea tainică a lui Hristos, prin Duhul Sfânt, în inimile noastre. Hrănirea cu Hristosul euharistic, în Sfânta Liturghie, ne umple de puterea dumnezeiască izvorâtă din umanitatea Sa jertfită și transfigurată.

Prin Sfânta Liturghie, noi experiem misteric Învierea lui Hristos, trăind perpetuu, indestructibilitatea dintre jertfă și Înviere.

Învierea lui Hristos devine actuală, vizibilă și astăzi, prin Sfânta Împărtășanie. Pentru acest fapt este nevoie de eliberarea de grosimea păcatului, prin venirea Sfântului Duh asupra noastră.

Hristos este în Sfânta Liturghie „Mielușelul de un an, jertfa cea vie, Paștele mântuitor Care ne-a deschis nouă ușile raiului” (Canonul Paștelui).

Prin împărtășirea cu Hristos, noi experiem învierea Sa la care a ajuns prin Cruce : Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea.

Împărtășindu-ne cu Hristos, experiem jertfa Sa cea mântuitoare care culminează în Înviere. Astfel, prin împărtășire, devenind martori oculari ai Învierii – Învierea lui Hristos văzând… – noi mărturisim pe Hristos Cel ce a înviat din mormânt. Dacă Hristos n-ar fi înviat (dacă n-ar fi veșnic cu trupul Său înviat și transfigurat), nu ar mai fi posibilă împărtășirea. Dar Hristos a înviat, rămânând veșnic în stare de jertfă, oferindu-Se în Sfânta Liturghie ca izvor de viață și sfințire.

Posibilitatea experierii reale a lui Hristos în Sfânta Liturghie, aflat în stare de jertfă și Înviere, este simbolizată și de rânduiala introducerii în Sfântul Potir a părticelelor NI și KA, din Sfântul Agneț, din care se vor împărtăși credincioșii. Turnarea acestora în sfântul Potir este însoțită de rostirea troparului Învierea lui Hristos văzând , care reprezintă o chintesență a întregii relații Cruce – Înviere.

Prin fiecare împărtășire, noi experiem și vedem Învierea lui Hristos, iar acest fapt devine factorul dinamic spre o nouă unire cu Hristos, în Sfânta Liturghie.

Sfânta Euharistie reprezintă prelungirea vie și dinamică, peste veacuri, a Învierii lui Hristos, a zdrobirii morții prin moarte, o dovadă a dumnezeirii Sale. Actualizarea euharistică a Învierii lui Hristos reprezintă mărturia peste veacuri a faptului că Hristos a fost Om adevărat și Dumnezeu Adevărat .

Vederea Învierii de care vorbește imnul amintit, este astfel nu numai o mărturie a Sfinților Apostoli, ci și o vedere prezentă, pe care o experiază cei care se împărtășesc : „Cine crede sigur, pe baza mărturiei venită de la Apostoli, în Învierea lui Hristos, vede și el, pe temeiul asigurării date lor de Mântuitorul, prin chipurile pâinii și vinului, pe Hristos cel înviat, prezent” .

Hristos însuși este Cel care lucrează în noi, prin Sfânta Euharistie, mântuirea noastră, descoperindu-Se și arătându-Se pe Sine, prin Duhul Sfânt.

Hristos rămâne veșnic în stare de jertfă, copleșindu-ne prin Duhul Sfânt, în starea zoitică a bucuriei și a iubirii. Prin Jertfa, Învierea și Înălțarea Sa la ceruri, Hristos a intrat și ca Om în plinătatea vieții de comuniune cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Continuând să stăpânească veșnic de-a dreapta Tatălui, ca un miel înjunghiat, Hristos ne împărtășește în Sfânta Liturghie puterea Sa dumnezeiască prin care și noi, devenind jertfă și autodăruire în libertate și iubire, să ne adâncim tot mai mult în comuniunea cu Tatăl, în Fiul prin Duhul Sfânt.

*

În fiecare Sfântă Liturghie, Hristos reactualizează tainic biruința Sa asupra morții prin Cruce. Iarăși și iarăși Hristos ne împărtășește, prin harul Duhului Sfânt, puterea zoitică a Învierii și a desăvârșirii Sale în demnitatea împărătească și ca Om, prin Înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui.

Înălțarea la ceruri a Mântuitorului și șederea veșnică de-a dreapta Tatălui este concomitentă cu sălășluirea Sa tainică, prin Duhul Sfânt, în inimile noastre. Prezența harică a lui Hristos în întreaga noastră persoană înseamnă o împărățire a Sa peste noi, o conducere a noastră, în Hristos, spre starea de înviere și fericire deplină.

Sfânta Liturghie reprezintă o actualizare, tot mai deplină, a lui Hristos ca Împărat, peste întreaga noastră ființă ipostatică. Iar această împărățire a lui Hristos în noi se realizează prin deschiderea noastră comunională, în slujirea harică a preoției sacramentale.

În Sfânta Liturghie, suntem conduși de Hristos, prin preot, la împărtășirea de roadele mântuitoare ale jertfei Sale, prin Sfânta Împărtășanie.

Hrănindu-ne euharistic cu Hristos, experiem jertfa Sa mântuitoare care culminează în Înviere. Prin Sfânta Împărtășanie, devenim martorii oculari ai Învierii.

Hristos – Împăratul cerului și al pământului – este Cel Care lucrează în noi, prin Duhul Sfânt, mântuirea noastră.

Logosul întrupat este Arhiereul desăvârșit Care ne conduce spre starea de înviere și unire cu Sine în Sfânta Euharistie.

În Sfânta Liturghie, Hristos Își reactualizează, prin preot, slujirea Sa arhierească, prin care a revărsat în întregul cosmos starea de bucurie și Înviere.

CAPITOLUL al IV-lea 

Unirea credincioșilor cu Hristos în Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie este hristologică prin excelență, înfățișându-ne în mod tainic, lucrarea îndumnezeitoare a Cuvântului Întrupat și conducându-ne spre unirea cu El prin Sfânta Împărtășanie. Ea ne actualizează pnevmatic jertfa iubitoare a lui Hristos, Care, prin Duhul Sfânt, ne copleșește în lumina sfântă și caldă a Învierii, actualizându-ne, tot mai deplin, în comuniunea harică și transfiguratoare cu Dumnezeu.

În experiența mistică liturgică, omul depășește condiția și starea sa de creatură ; dualismul natură – supranatură este suprimat : naturalul devine supranatural, adică făptura se îndumnezeiește.

Structura dinamicii duhovnicești a Liturghiei este îndumnezeirea, care se realizează prin metoda mistică a purificării, a viziunii dumnezeiești și a unirii cu această Dumnezeire. Întreaga Liturghie este o înaintare dialogică spre Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt, o relație de comuniune și iubire a omului, cu Prea Sfânta Treime. Omul transpare în lumina Sfintei Liturghii ca un alter al lui Dumnezeu, ca un participant la viața dumnezeiască a Sfintei Treimi, ipostaziată ca un dialog veșnic al iubirii.

Orice intrare în existență a unei ființe umane este în același timp și o intrare virtuală în existența divină, o deschidere a conștiinței spre divinitate, care se cere actualizată tot mai desăvârșit, implicând totodată și o dimensiune cosmică. Ascendența omului spre Dumnezeu vizează și readucerea întregului univers în Hristos. Astfel, ea devine unitatea de viață pe care o câștigăm în Hristos și prin Hristos.

În Sfânta Liturghie, Hristos Se oferă drept liantul zoitic al omului cu sine însuși, cu natura înconjurătoare și cu Dumnezeu. Fiind prezent real cu trupul Său jertfit și transfigurat, Hristos ne comunică și nouă puterea de a ne jertfi, de a muri egoismului și de a ne uni, comunional și iubitor, cu Dumnezeu, de a intra în comuniune, în Dumnezeu, cu întreaga creație plină de Duhul Sfânt.

Pentru a ajunge la această unitate însă, se cere din partea noastră o oferire liberă și iubitoare. Astfel, Sfânta Liturghie devine un urcuș spre Hristos, o înălțare, prin Duhul Sfânt și o oferire, o aducere (άναφορά). O progresie, o gradație prin care ne golim tot mai mult, de toată grija cea lumească, transformându-ne și modelându-ne în chipul păcii de sus.

IV. 1. Apofatism – realism liturgic

Progresul în cunoașterea și unirea cu Dumnezeu prin intermediul cultului este definit, ca și-n apofatismul mistic, drept urcuș spiritual, realizat de fiecare împreună cu obștea celorlalți credincioși , sub conducerea lui Hristos, transparentă în persoana preotului.

Urcușul liturgic tinde nu doar spre unirea cu Hristos, ci spre unirea cu întreaga Sfântă Treime prin Hristos. Prin sălășluirea în noi a Mielului înjunghiat, Care rămâne veșnic în stare de jertfă de-a dreapta Tatălui în ceruri, suntem ridicați, prin harul Sfântului Duh, la viața de comuniune în iubire a Sfintei Treimi : „Prin har are loc o întrepătrundere (perihoreză) minunată și o identificare fără contopire. Omul întreg, trup și duh, pătrunde în lumea necompusă a harului necreat al Sfintei Treimi. În același trup primește înlăuntrul său pe Hristos împreună cu Tatăl și cu Duhul, Dumnezeu întreg se conferă omului, își face sălaș în el.”(cf. In. XIV, 23) 

În Sfânta Liturghie, credincioșii sunt transfigurați în eonul cel nou, inaugurat prin jertfa și învierea Mântuitorului. În acest metatimp, în care se deschide secvențialitatea temporală a cotidianului, ei trăiesc, prin unirea cu Hristos, relația unui dialog cu Sfânta Treime. Astfel, întreaga experiență liturgică este ipostaziată drept relație dialogică în Hristos.

Prezența lui Hristos în Sfânta Liturghie ține de domeniul misterului. Este o prezență reală dar tainică. Acest fapt postulează o relație harică, mai presus de senzorial și sensibil, în care Hristos ne transfigurează lăuntric, rămânând în noi, dar fiind dorit să vină și să Se sălășluiască tot mai mult în ființa noastră : „Nu-l vedem pe Hristos în afară, ci Îl întâlnim înăuntrul nostru. Hristos ia chip în noi (cf. Gal. IV, 19), devenind, astfel, și hristoși după har” .

Hristos transpare în lumina Sfintei Liturghii prin preot. Preotul este persoana sfințită de Hristos prin Duhul Sfânt prin care se actualizează, haric, întreita slujire a Domnului Hristos în Biserică. Prin preot, Hristos recapitulează cu fiecare dintre noi, într-un context haric și comunional, întregul urcuș spre Taborul și Golgota Bucuriei, întregul itinerar pnevmatic spre Eleonul harului, al iubirii și al luminii. Prin preot, Hristos vine la noi, iar noi ne înălțăm, prin puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Tatăl în Hristos : Însuși Hristos Se roagă în preot pentru credincioși, Se adresează lor, adună rugăciunile lor și darurile poporului, unindu-le cu ale Sale. Hristos învață prin preot, în Evanghelie, preface darurile credincioșilor în trupul și sângele Său, îi unește pe credincioși cu Sine, în Sfânta Împărtășanie, pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfânt Tatălui .

Cultul divin, privit ca și urcuș duhovnicesc spre unirea tainică a omului cu Sfânta Treime, în Hristos, și transparența Cuvântului Întrupat prin preot, reprezintă elementele de bază ale apofatismului liturgic.

Coordonatele esențiale ale cultului divin ortodox, și prin excelență ale Sfintei Liturghii, sunt dimensiunea apofatică și dimensiunea realismului liturgic. Aceste două dimensiuni nu se află într-o relație antagonică, ci ele se găsesc într-un raport de complementaritate ca și-n cazul sintezei dintre catafatism și apofatism .

Apofatismul liturgic are întotdeauna drept suport realismul liturgic. Realismul liturgic are un caracter profund pnevmatic sau duhovnicesc, care asigură posibilitatea experienței apofatice. Realismul liturgic trimite întotdeauna spre o experiență metasenzorială, supranaturală.

O notă esențială a apofatismului liturgic o constituie și simbioza, la nivel apofatic, locaș sfânt – om – cosmos. Interdependența celor trei realități se fundamentează pe constituția lor dihotomică, prin care se valorizează haric, naturalul prin supranatural.

Locașul de cult se prezintă ca spațiu sacru al prezenței tainice a lui Dumnezeu și ca topos al experienței mai presus de timp și loc. Sacralitatea locașului de cult și prin urmare dimensiunea sa anoetică se inaugurează prin actul sfințirii. Prin sfințire, naturalul locașului bisericesc se deschide, prin penetrarea sa de către energiile divine mântuitoare, spre realitatea harului, a metaspațialului și supratemporalului.

Coordonatele acestor trei realități existențiale se ipostaziază în mersul, înaintarea către Dumnezeu și în unitatea cu El. Există o unitate primordială a lumii și a omului, dar această unitate se dezvoltă ca o mișcare către Dumnezeu și se împlinește ca unitate în El. Este rezultatul acțiunii lui Dumnezeu și al acțiunii Bisericii, care se identifică în lucrare cu Dumnezeu, în lume .

În Biserică și prin ea, se manifestă prezența efectivă a lui Dumnezeu în lume; în ea se exercită puterea Sa unificatoare și mișcarea lumii către El.

Biserica este chipul lui Dumnezeu, ca una ce adună în unitate în diferențiere și diversitate. Este, de asemenea, expresia și imaginea universului întreg, compus din ființe vizibile – care corespund ναός -ului – și inteligibile (νοητά) – care constituie un veritabil Iερατεϊον cosmic. Astfel cosmosul se ipostaziază, prin energiile dumnezeiești care-l susțin și-l structurează pnevmatic, într-o veritabilă biserică a lui Dumnezeu. 

Sfânta Biserică mai închipuie simbolic pe om, fiind închipuită la rândul ei de ființa umană.

Cosmosul poate fi comparat și el cu omul, iar omul poate fi numit cosmos, inteligibilul și sensibilul cosmic, corespunzând sufletului și trupului .

Toate aceste similitudini simbolice pun în lumină ascendența naturalului spre supranatural, mișcarea întregii realități create spre Dumnezeu, în Hristos. Iar această anabază devine experiabilă în lumina harică a Sfintei Liturghii.

Sfânta Liturghie este mișcarea de elevație a Bisericii către Dumnezeu și mersul spre împlinirea unității cu El. Biserica nu poate fi înțeleasă fără Liturghie, iar Liturghia nu poate fi concepută fără cadrul ei spațial și comunitar.

Locașul bisericesc ortodox susține și promovează o teologie a apropierii și a unirii cu Dumnezeu, o coborâre harică a lui Dumnezeu în imanent pentru a înălța pe om în sfera transcendentului. Această venire a lui Dumnezeu în intimitatea ipostatică a omului, este tainică și de negrăit, depășind orice putere de percepție și de cugetare naturală, Dumnezeul – Persoană, ce Se oferă spre experiere, continuând să rămână veșnic necuprins. (αόριστος) și mai presus de rațiune (ανόητος).

Teologia ortodoxă este o teologie a persoanei și, implicit, o teologie a experienței. Cultul divin ortodox reprezintă „sursa neîntreruptă de experiere a întâlnirii efective a credincioșilor cu Dumnezeu, prin puterea nevăzută a Duhului Sfânt, aflător în Biserică” .

Specificul apofatismului teologiei ortodoxe îl constituie mistica luminii, a vederii prin puterea Duhului Sfânt și relația directă cu Dumnezeu în cult, susținerea unei apropieri iubitoare și sfințitoare a lui Hristos în cultul ortodox : „În Ortodoxie, taina lui Hristos este taina iubirii Lui, nu taina distanței, a golului, a întunericului” , este taina Celui care ne cheamă la comuniunea harului și a iubirii în întunericul supraluminos.

Apropierea de Dumnezeu depinde în mare măsură de sfințenia cu care ne apropiem de El. În măsura în care ne curățăm de patimi, avem o mai mare familiaritate cu Dumnezeu.

În relația dialogică cu Dumnezeu, actualizată în deschiderea comunională prin rugăciunea tainică și curăție, experiem atât transcendența cât și imanența lui Dumnezeu – Treime, izvorul absolut al persoanei : „Dumnezeu Care ne privește și ne îmbrățișează din cupolă, e deasupra tuturor, dar le cuprinde pe toate și se află în toate cu iubire personală. E aproape de toate și totuși mai presus de toate. Este deasupra tuturor, dar nu rupt de ele, nu închis în Sine, ci cuprinzându-le și ocrotindu-le și călăuzindu-le pe toate. Este familiar și infinit în taina Lui. Este taina care ne înconjoară și ne susține, nu taina ascunsă de noi. Nu-L bănuim că este undeva, ci Îi simțim îmbrățișarea aici. Este taina văzută și simțită, taina pe care o vedem cum ne susține, nu o taină bănuită. Este taina iubită, nu taina temută” .

Cultul ortodox – și în chip special Sfânta Liturghie – transpare astfel în conștiința dreptmăritoare creștină drept dialogul tainic al credincioșilor cu Dumnezeu, mijlocul principal de progres în unirea cu Dumnezeu, în sfințirea și mântuirea prin unirea cu Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt .

IV. 2. Unirea credincioșilor cu Hristos în Sfânta Liturghie

Întregul demers liturgic se ipostaziază, prin lucrarea Sfântului Duh, ca progres și tensiune spre încorporarea și unirea noastră cu Sfânta Treime, în Hristos, care se desăvârșește cu fiecare Liturghie săvârșită în eonul cel nou al harului și al iubirii.

Progresia este generată de modurile și treptele, diferite prin gradul de intensitate, în care Hristos își face simțită prezența Sa în Sfânta Liturghie. În deplină concordanță cu această creștere progresivă a prezenței Mântuitorului, se realizează și unirea credincioșilor cu Hristos și în Hristos, prin slujirea harică a preotului.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae distinge mai multe trepte prin care Hristos își reactualizează, prin Duhul Sfânt, starea Sa de jertfă și de Înviere, printr-o prezență reală dar misterică. În toate aceste grade ale prezenței Sale în Sfânta Liturghie, se conturează și se împletește unirea tainică, mai presus de minte și de cuvânt, cu Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt.

Mântuitorul Hristos își face simțită prezența Sa, mai întâi prin Cuvânt. Este o prezență pe care o lucrează prin cuvântul Său, rostit din Sfânta Scriptură și propovăduit de preot.

O prezență mai intensă o are El în rugăciune, care este „mai apofatică (mai negrăită) decât cuvântul, pentru că în căldura ei a ajuns la capăt efectul cuvântului și experiența dragostei lui Dumnezeu, care a aprins dragostea noastră” , generând, implicit, un grad mai sporit al relației comunionale cu Hristos.

Sfânta Liturghie reprezintă scara prin excelență a urcușului nostru duhovnicesc spre unirea cu Hristos, spre participarea la viața Sfintei Treimi, în Hristos, prin Duhul Sfânt. Este calea care ne ridică, în Hristos, la bucuria și viața fără de sfârșit, ascendența harică a noastră spre Tatăl prin participarea la taina lui Hristos, Care devine aluatul îndumnezeirii noastre, prin oferirea ca hrană transfiguratoare în Sfânta Euharistie. Împărtășirea noastră cu Hristos împlinește sălășluirea Logosului în noi prin cuvânt și rugăciune, actualizând, tot mai deplin chipul lui Dumnezeu în noi.

Rugăciunea reprezintă ridicarea peste subiectivitatea noastră. O rodire a cuvântului lui Hristos sălășluit prin harul Duhului Sfânt în ființa credinciosului. Rugăciunea reface, în sens invers, drumul cuvântului. Cuvântul pleacă de la Hristos spre credincios, comunicându-i toată puterea dumnezeiască logală. Prin Duhul Sfânt, Hristos – nedespărțit ca ipostas de cuvintele Sale – se sălășluiește în ființa ipostatică a credinciosului, spre a-l ridica pe acesta, dimpreună cu Sine, în același Duh al comuniunii, spre Tatăl Iubitor. Prin Duhul Sfânt se actualizează, tainic, întrepătrunderea dialogică a omului cu Dumnezeu, în Hristos. Împărtășindu-ne de cuvintele lui Hristos, ne împărtășim de Ipostasul Cuvântului Întrupat, Care rămâne, veșnic unit cu cuvintele Sale.

Această împărtășire de cuvânt actualizează, în eonul cel nou al veșniciei potențiale în imanența lumii, dimensiunea logală și teologică a ontologiei noastre. Unirea cu Hristos, în cuvânt, ne preface, haric, în cuvinte ipostaziate, devenind cuvinte cuvântătoare din Cuvântul dumnezeiesc.

Hristos ne împărtășește, prin Duhul Sfânt, cuvânt cu putere multă spre plinirea Evangheliei (Binecuvântarea dinaintea rostirii Sfintei Evanghelii), cuvânt care lucrează în noi, pregătindu-ne spre împlinirea iconomiei propovăduite de Sfânta Evanghelie : unirea în comuniunea harului și a iubirii cu Dumnezeu.

Cuvântul lui Hristos este aluatul care dospește ființa noastră ca rugăciune ipostaziată, ca persoană orientată doxologic spre Dumnezeu, în Hristos. Logosul Întrupat ne dospește haric în rugăciune, unindu-ne întru numele lui Dumnezeu. (vezi Rugăciunea Antifonului al III-lea). Se pleacă de la cuvântul adevărului, însușit prin propovăduire și revărsat ca jertfă cuvântătoare, în rugăciune, ajungându-se la unirea deplină cu Hristos în Sfânta Euharistie. Unindu-ne cu Hristos, împărtășirii cuvântului prin harul Duhului Sfânt, trebuie să-i corespundă o apropiere din partea credincioșilor cu frică de Dumnezeu și cu cutremur sfânt. Întrepătrunderea cuvântului cu rugăciunea, în tainica apropiere și unire cu Hristos, se realizează în Sfânta Împărtășanie, când se și plinește, fără a ajunge la desăvârșirea veacului ce va să fie, adâncirea noastră în comuniunea iubirii dumnezeiești : „Unirea cea mai profundă, eficientă, între rugăciunea ce urcă spre Dumnezeu și coborârea Duhului Sfânt se realizează în Taină (în Sfânta Euharistie), când rugăciunea este făcută de preot în numele Bisericii, pentru cei ce vin cu o pregătire conștientă spre primirea acestei coborâri” .

Cuvântul, rodind în rugăciune, devine lumină în ființa noastră, căci ne rugăm în Hristos, cu puterea dumnezeiască a Logosului Întrupat, Care fiind „luminarea sufletelor și trupurilor noastre strălucește în noi lumina curată a cunoașterii dumnezeirii” (Rugăciunea dinaintea citirii Sfintei Evanghelii ). Primind cuvântul lui Hristos, ne unim, prin Duhul Sfânt, cu Logosul Înomenit. Ne unim cu Hristos Care este deja în noi și continuă să se sălășluiască în noi prin harul Duhului Sfânt.

Împărtășirea de cuvintele dumnezeiești ale Logosului Cuvântător ne adâncește în urcușul spre unirea deplină cu Hristosul Euharistic. Ele iradiază din ființa noastră ca lumină, numai dacă-și ating finalitatea prin unirea noastră cu trupul și sângele lui Hristos. Cuvântul ca lumină se ipostaziază ca foc în rugăciune, arzând astfel toată patima din noi și toată grija cea lumească, transfigurându-ne haric în lumină pentru a se sălășlui în noi Hristos, Lumina cea adevărată : „Rugăciunea este focul ce aprinde și înalță spre cer ființa noastră ca jertfă, dar focul acesta este flacăra ce țâșnește din căldura credinței, adusă în suflet de Duhul Sfânt prin cuvânt” 

Credința puternică conduce la creșterea iubirii, iar iubirea reprezintă modul de comuniune, prin har, între noi și Dumnezeu. A-L mărturisi în cuvânt pe Dumnezeu Cel în Treime, înseamnă a mărturisi iubirea ca suprem adevăr nu numai teoretic, ci și de viață făcător și susținător. Iar această mărturisire vine pe fundalul relației dialogice a omului cu Dumnezeu, transparentă în rugăciune.

Rugăciunea se aprinde tot mai mult din cuvânt, și cuvântul se luminează tot mai mult și mai adânc din rugăciune și în amândouă strălucește Hristos ca lumină ipostatică care ne va transfigura, fotic, în Sfânta Euharistie.

Sfânta Liturghie transpare astfel drept calea mistică prin care ajungem la unirea cu Hristos, pe Care-L experiem în Sfânta Împărtășanie ca Lumină. În timpul Sfintei Liturghii, ușile istoriei se deschid spre eonul cel nou, în care ne întâlnim cu Hristos, într-un mod comunional, prin slujirea sacramentală a preotului. Are loc pregustarea Împărăției și trăirea tainică a realității vieții veșnice.

Urcușul duhovnicesc spre unirea cu Hristos este în deplină consonanță cu creșterea prezenței apofatice a Mântuitorului Hristos, transparentă în secvențialitatea liturgică. Există o progresie complexă ce vizează renunțarea la egoismul care ne închide în noi înșine, lepădarea grijii de lume, care ne limitează la imanent ; golirea de gândurile pătimașe înrobitoare, pentru a-L primi pe Hristos în toată ființa noastră.

Ascendența mistică spre Hristos vizează un întreg proces de curățire și convertire, în Duhul comuniunii, spre noi înșine, spre adâncul din noi în care să se sălășluiască Hristos, Care este deja cu noi. În ea transpare simultaneitatea în sinergia dintre harul dumnezeiesc și libertatea umană . Sfântul Duh, lucrând în noi, împlinește împreună cu noi mântuirea noastră.

Ca și-n apofatismul mistic, și-n Sfânta Liturghie are loc procesul convertirii : întoarcerea voinței de la lume la Dumnezeu : „Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ție, Împărate al slavei.”(Rugăciunea din timpul cântării heruvimice). Mintea introduce harul în inimă, centrul ființei umane care trebuie îndumnezeit. Urcușul duhovnicesc liturgic prevede, de asemenea, unirea minții cu inima, coborârea minții în inimă, paza inimii prin minte . Ele se structurează prin prisma celor două etape ale apofatismului mistic, presupunând o curățire treptată, o golire progresivă de tot ceea ce este lumesc, sfârșind în starea bucuriei tainice a experierii Hristosului euharistic drept lumină lină.

Apropierea de Hristos cu cuget curat și cu sufletul golit de păcat este accentuată în întregul demers liturgic, și în special în rugăciunile dinaintea Sfintei Jertfe : „Doamne Dumnezeul Puterilor… ne învrednicește pe noi, ca fără osândă și fără de sminteală, întru mărturia curată a cugetului nostru, să Te chemăm pe Tine în toată vremea și în tot locul.”(Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea I pentru credincioși). De asemenea : „Bunule și iubitorule de oameni, primind rugăciunea noastră, să curățești sufletele și trupurile noastre de toată necurăția trupului și a duhului și să ne dai nouă să stăm nevinovați și fără de osândă înaintea sfântului Tău jertfelnic…”(Rugăciunea a II-a pentru credincioși)

Urcușul duhovnicesc spre unirea cu întreaga Sfântă Treime începe cu dezideratul sălășluirii păcii de sus, prin cererea puterii dumnezeiești care să ne aducă liniștea în care să ascendem la Hristos. Este o pace hristică în care se conturează comuniunea în cuvânt, care pregătește comuniunea euharistică.

Logosul Dumnezeiesc Se trăiește deplin în Sfânta Liturghie, fără a putea fi epuizat. Despre taina lui Hristos, pe care o experiem liturgic ca pe o adâncime infinită, nu știm decât că ne cuprinde ca o realitate existențială absolută. Faptul necuprinderii tainei lui Hristos cu mintea noastră nu este echivalent cu o pură teologie negativă. Afirmarea neputinței de a cuprinde pe Dumnezeu decurge dintr-o experiere tainică, în care o persoană se adâncește tot mai mult în acțiunea de cunoaștere, prin har, a Altei Persoane Care transpare ca mister insondabil .

Cu cât ne apropiem de momentul culminant al Sfintei Jertfe, cu atât conștiința păcătoșeniei și a nimicniciei noastre transpare ca un cutremur, ca o teamă sfântă în fața Celui Care transcende întreaga realitate existențială creată : „Doamne, Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ești singur Sfânt, Care primește jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primește și rugăciunea noastră a păcătoșilor și o du la sfântul Tău jertfelnic, fă-ne vrednici a-Ți aduce Ție daruri și jertfe duhovnicești, pentru păcatele noastre și cele din neștiință ale poporului…”(Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea punerii înainte).

Pe măsură ce înaintăm în unirea tainică cu Hristos, Îl experiem pe Dumnezeu ca pe un Ipostas Absolut, de necuprins, ca pe un Dumnezeu al tainelor celor negrăite și nevăzute, la Care sunt visteriile cele ascunse ale înțelepciunii și ale cunoștinței… (Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite, Rugăciunea după Cântarea heruvimică), ca pe un Dumnezeu ce transcende orice sfințenie cugetată în chip omenesc, fiind, prin Sine Însuși Sfânt cu adevărat și Preasfânt, fără de măsură în măreția sfințeniei Sale (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea hristologică).

Dumnezeu este negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. (Liturghia Sfântului Ioan Gură de aur, Rugăciunea teologică)

În fața tainei de necuprins și de negrăit a lui Dumnezeu, comunitatea liturgică, recapitulată în Hristos prin preot, se ipostaziază într-o jertfă cuvântătoare, într-o comunitate existențială, structurată în mod doxologic : Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina.(Rugăciunea teologică). Dimensiunea euharistică devine coordonata ei principală : Mulțumim Ție pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi… (Rugăciunea teologică)

Dumnezeu este de negrăit, dar „nu întuneric, ci sânul a toată lumina, deci și a toată conștiința.” Prin El „S-a arătat Duhul adevărului”, Duhul care face cunoscut în interiorul nostru, adevărul tuturor și al lui Dumnezeu Însuși, izvorul adevărului sau al realității adevărate .

Dumnezeu, fiind mai presus de orice cugetare și reprezentare a minții omenești, Se deschide prin Duhul Sfânt, spre comuniunea harică și iubitoare în Fiul : „nu Te-ai depărtat de noi, ci iarăși ne-ai ridicat, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit împărăția ce va să fie…” (Rugăciunea teologică). Din iubire nemărginită pentru om, Dumnezeu Se face, în Cuvântul Întrupat, în umanitatea jertfită și transfigurată a Logosului, izvor de îndumnezeire și sfințire : „Că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Fiul Tău Cel Unul – Născut L-ai dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. (Rugăciunea hristologică).

Prin această iubire dumnezeiască, Fiul rămâne veșnic în starea Sa de jertfă plină de slavă dumnezeiască, pentru a împărtăși tuturor, într-un mod subiectiv, puterea desăvârșită de dăruire și împărtășire către un alter.

Rugăciunea euharistică transpare, astfel, în conștiința liturgică creștină drept „un imn al teologiei apofatice”, născut din viața care este Cruce și Înviere .

Pentru a ne uni cu Hristosul euharistic trebuie să lepădăm toată grija cea lumească, să ieșim din noi înșine, adică „să ieșim din ființa noastră”, să ne ridicăm deasupra empiricului și a imediatului, să dobândim „o răpire a minții în stare de tăcere sau de liniște” (ήσυχία), nemaiaparținându-ne nouă, ci lui Dumnezeu, fără a ne mai conduce prin noi înșine, prin voința noastră, ci fiind purtați de Duhul Sfânt .

Să dobândim starea aceea în care”tot ce este rugăciune încetează și sufletul se roagă în afara rugăciunii” . Este pacea desăvârșită, repausul, liniștea (ήσυχία).

La această pace, în care se descoperă Hristos ca lumină, se ajunge prin extaz (εκστασις,) :” Câți sunteți chemați ieșiți, cei chemați ieșiți, ca din cei chemate să nu rămână”.

Este o stare în care omul, încetând de a mai încerca să cuprindă pe Dumnezeu în concepte mintale, experiază, cu frică și cu cutremur, slava dumnezeiască, iradiantă din timpul jertfit și transfigurat – al lui Hristos : „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor vine să Se junghie și să se dea mâncare credincioșilor, și merg înaintea Acestuia cetele îngerești, cu toată începătoria și stăpânia.” (Heruvic în Sâmbăta cea Mare).

În această liniște mai presus de orice liniște, experiem slava dumnezeiască, drept lumină și iradiere a prezenței divine, care ne-a devenit accesibilă prin lumina sfântă a Învierii, ascunsă pe Golgota și reliefată, anticipativ, prefigurativ, pe Tabor. 

Apropierea de Hristos, în Sfânta Împărtășanie, se face într-un climat al iubirii și al deschiderii comunionale către Dumnezeu și către toți semenii : „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”.

După ce am exteriorizat, în duhul iubirii lui Hristos, credința noastră în Sfânta Treime, ne adâncim, tot mai mult, în starea de teamă sfântă. Ne statornicim, din puterea jertfei lui Hristos, Care este unit cu noi prin hrănirea continuă cu El în sfânta Euharistie, în jertfă cuvântătoare, jertfă de laudă. Ne oferim, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră, lui Hristos, pentru a o primi înnoită și îndumnezeită. Ne golim de noi înșine pentru a ne umple de Hristos. Această anafora o ipostaziem mai întâi prin cuvânt, ducând-o la îndeplinire prin harul Sfântului Duh :” Tu îndestulează-ne pe noi cu puterea Sfântului tău Duh, spre slujba aceasta, ca fără de osândă, stând înaintea sfintei slavei Tale, sa-Ți aducem jertfă de laudă, că Tu ești Cel ce lucrezi toate întru toți…” (Liturghia Sfântului Vasile cel mare, Rugăciunea întâi pentru credincioși).

Prin jertfa cuvântătoare, ne apropiem de Tatăl Care este izvorul dragostei, îmbrăcați cu harul ce se răspândește, în ființa noastră, din trupul ndumnezeit al Fiului. Prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, împărtășit prin Duhul Sfânt, ne actualizăm ca fii ai Tatălui și ca frați ai Cuvântului Întrupat. Duhul Sfânt este Cel Care ne unește cu Hristos. Numai dacă avem Același Duh al Fiului, suntem o singură suflare, un singur duh în Hristos.

Hristos coboară tainic, în fiecare Sfântă Liturghie, reactualizând întreaga Sa viață și operă mântuitoare, pentru a ne imprima și mai mult lumina sfântă a Învierii. În fiecare Sfântă Liturghie, Hristos călătorește mistic, împreună cu noi, prin slujirea sacramentală a preotului, actualizându-ne, tot mai mult, prin harul Sfântului Duh, în unirea tainică și de negrăit cu firea Sa umană plină de dumnezeire. Pentru a ajunge la deplinătatea stării Sale umane de transfigurare și îndumnezeire, Hristos ne trece și pe noi prin toată secvențialitatea soteriologică a vieții sale omenești : „Hristos, din Care iradiază în credincioși energiile Sale, aflându-Se la punctul final, la care a dus umanitatea Sa prin toate actele sale mântuitoare, nu mai revine la stări anterioare, dar El, menținându-le pe acestea în Sine, se coboară, în emiterea energiilor Sale, la nivelul treptelor la care se află credincioșii, ca să urce cu ei, ca să-i ridice spre stările superioare la care se află ea, cu toată coborârea ei pedagogică.” 

Prin Hristos coboară la noi întreaga Treime : „Treimea se coboară spre cei ce s-au înălțat spre Ea cu jertfă și laudă, rugând-o să o primească. Simțind coborârea Ei, credincioșii se înalță și mai mult spre Ea, ca Ea să se apropie, în actul prefacerii darurilor în trupul și sângele Domnului, Care li Se va da spre împărtășire.” 

În Sfânta Liturghie are loc un dialog tainic al pașilor de apropiere, un dialog al celor ce nu isprăvesc niciodată drumul unirii. Acest dialog culminează în împărtășirea cu Dumnezeu, urmând să se desăvârșească veșnic. Este un dialog care ne orientează spre înălțimile de nepătruns ale lui Dumnezeu, spre acel sus precizat pe Cruce : „este înălțimea Celui Ce S-a coborât până la răbdarea Crucii, din iubire pentru noi și Care va coborî la noi iarăși ca jertfă sub chipul pâinii și al vinului” .

La această înălțime care ne transcende, ajungem prin Cruce, prin ridicarea harică, în Hristos, pe verticala Crucii. Ajungem prin oferirea noastră, în Hristos, ca jertfă curată. Iar această jertfă începe prin deschiderea noastră euharistică spre Dumnezeu.

Numai în stare euharistic – doxologică, putem înainta spre Hristos. Trebuie să ne prefacem într-o euharistie ipostaziată, tinzând tot mai mult spre starea de curăție a îngerilor. Iar această curăție o dobândim numai prin actualizarea tot mai deplină a unirii noastre cu Hristos : „Sfânt, Sfânt, Sfânt ! Plin este cerul și pământul de mărirea Ta. Osana întru cei de sus !” (Imnul serafimic).

La picioarele Lui se oprește orice cugetare și înțelegere și cuvânt. Dar noi, uniți fiind cu Hristos, dorim tot mai mult să ne înălțăm până la realitatea existențială de nepătruns cu mintea. Necuprinderea nu înseamnă lipsă de comuniune. Dumnezeu a sădit în noi conștiința dependenței noastre de El. Fiind noi înșine un adânc, căci inima fiecărui om este un adânc ( Ps. LXIII, 7), Dumnezeu ne cuprinde, prin Hristos, în adâncimea ipostasului Său, mai presus de orice adânc. Scufundarea noastră harică în Hristos, cu prezervarea ipostasului fiecăruia dintre noi, este echivalentă cu comuniunea noastră cu Tatăl, prin Duhul Sfânt. În Hristos se reface relația dialogică a omului cu Dumnezeu, încât omul redobândește demnitatea nobilă de partener al dialogului iubirii. În Hristos, omul se poate adresa lui Dumnezeu ca unui Tu prin care se împlinește : „Tu, Doamne, ne-ai arătat nouă această mare taină a mântuirii…”, „Tu ești Cel ce ne-ai pus pe noi în slujba aceasta, cu puterea Sfântului Tău Duh…” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea puterii înainte).

Unirea cu Hristos înseamnă aducerea noastră ca jertfă prin jertfă trupului Său, anafora care implică sfințirea noastră, plinită prin hrănirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie. Euharistia este taina unirii noastre cu Tatăl, prin jertfa trupului Fiului Său, unit cu trupurile noastre, ridicate prin aceasta la starea de jertfă. Bunul cel mai de preț, care ne înnobilează ontologic, este înfierea. Aceasta însă, se obține numai prin împreună-jertfirea noastră cu Hristos în moartea Lui, echivalentă cu zdrobirea egoismului și a patimilor din noi.

Chemându-ne în Sfânta Liturghie la unirea cu Sine, în Fiul prin Duhul Sfânt, Dumnezeu ne cheamă la un dialog al dăruirii reciproce în iubire. Numai dăruind ceea ce am, pot primi ceea ce nu am. Însă, în Dumnezeu, dăruirea aceasta este transfigurată de la obiectiv la subiectiv : „Dând ce am, pot primi ceea ce-mi lipsește și îmbogățesc nu ființa, ci avuția mea, ca un mediu al ființei mele. Dând ceea ce sunt, primesc ceea ce nu sunt, mă îmbogățesc în însăși ființa mea și o transfigurez.” 

Pomenirea întregii opere mântuitoare, care culminează pe Cruce și se desăvârșește prin Înviere, aprinde și în noi, prin harul Duhului Sfânt, dorința de împărtășire prin jertfă : „Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate”. Pentru a ne uni cu Hristos trebuie să-I oferim întreaga noastră viață, întregul cosmos, întreaga realitate creată pentru noi, mediu de desăvârșire. Ne dăruim pe noi înșine și întreaga realitate cosmică prin pâinea menită să se prefacă în trupul Lui înviat. Ne dăruim tainic prin acceptarea Crucii, primind puterea Celui răstignit și îngropat pentru noi. Îi dăruim Lui Dumnezeu ceea ce am primit de la El.

Pâinea reprezintă viața noastră dimpreună cu tot universul de care avem nevoie, pe care o dăruim lui Dumnezeu pentru a primi ceva mai da preț. Prin anafora, pâinea este golită de conținutul cugetat în mod manual, pentru a primi un alt conținut mai de preț.

În Sfânta Liturghie, omul unit cu Hristos, își actualizează tot mai deplin sacerdoțiul său cu privire la folosirea euharistică a lumii. Prin Sfânta Euharistie, omul, care recapitulează în sine întreaga natură , revine la rolul său de verigă între Dumnezeu și făptura zidită. În lumina acestui sacerdoțiu, transpare în Sfânta Liturghie mersul tainic al făpturii spre unitatea cu Hristos prin om. Calea mistică a omului spre Dumnezeu este ascendența tainică spre unirea cu Hristos în deplina comuniune cu întreaga făptură creată :” Lumea raportată la Dumnezeu și oferită Lui, ca Ale Tale dintru ale Tale, este dimensionată extatic, despărțindu-și limitele. Când omul ia lumea în mâinile Sale și o întregește creator raportând-o la Dumnezeu, atunci eliberează făptura zidită din limitele ei și-i dă posibilitatea de a exista cu adevărat” .

Vizând legătura tainică, sublimă, dintre aducerea și oferirea noastră prin pâinea și vinul euharistic și prefacerea darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, prin Duhul Sfânt, Arhimandritul Vasilios Athonitul numește anaforaua noastră „epicleză tainică, interioară” .

Prin rugăciunea de chemare a Duhului Sfânt are loc o pnevmatizare tainică nu numai a darurilor de pâine și de vin, ci și prefacerea noastră prin Duhul Sfânt : „Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Se realizează o actualizare tot mai deplină a noastră ca ființe teologice și dialogice, ca persoane dimensionate comunitar prin iubire după chipul Duhului. Venirea și sălășluirea Duhului Sfânt în noi este înțeleasă în chipul unei înnoiri. Duhul Sfânt vine la epicleză în cei care există mai dinainte, ca putere și lucrare dumnezeiască : „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție.” (Troparul ceasului al III-lea). Momentul acesta al Sfintei Liturghii este o Cincizecime reînnoită care postulează ca și noi înșine să ne reînnoim printr-un efort continuu, în rugăciune.

Este o moarte tainică a noastră cu Hristos pentru a ne umple de bucuria și de lumina Învierii. Este o dăruire a noastră lui Dumnezeu, care se încadrează în ciclul morților tainice față de orice îngustare existențială egoistă, prin care ne prefacem tot mai mult după chipul Fiului 

Odată cu prefacerea cinstitelor daruri, prin harul Duhului Sfânt, se preface tot mai deplin și Biserica în Trupul Lui, ca realitate existențială divino – umană ce se împărtășește continuu de Hristos.

Sfânta Liturghie este o perpetuare peste veacuri a Cincizecimii, „o pogorâre a Sfântului Duh și a lucrării Lui peste cei adunați în încăperea de sus, în rugăciune”. 

Prin pogorârea Sfântului Duh, pâinea și vinul euharistic se prefac în trupul Domnului de după Înviere și Înălțare, Care fiind ridicat la starea de lumină dumnezeiască, transcende orice simțualitate, putând fi experiat doar în lumina Sfântului Duh. Prin acțiunea Duhului Sfânt, pâinea și vinul sunt prefăcute în „lumina nevăzută a trupului lui Hristos, dat fiind și faptul că esența întregii materii e lumină, deci și esența pâinii e lumină menită să se transforme în lumina trupului transfigurat”.Spre această stare de luminozitate înaintăm și noi tainic prin umplerea progresivă de harul Duhului Sfânt.

În Sfânta Liturghie, prin slujirea harică a preotului, înaintăm, în diferite grade, în Duhul Sfânt. Ne umplem de Duh înainte de Sfânta Împărtășanie. Duhul Sfânt se revarsă apoi mai deplin după ce statornicim, prin unirea cu Hristos, demnitatea de fii în fundamentul nostru ontologic. Umplerea și copleșirea noastră pnevmatică este concomitentă cu unirea noastră tot mai deplină cu Tatăl în Fiul. Ajungem la cel mai înalt grad al unirii cu Tatăl și al împărtășirii Sfântului Duh prin împărtășirea de Trupul și Sângele lui Hristos.

Momentul Sfintei Împărtășanii reprezintă apogeul urcușului mistic spre Hristos, Care transpare în lumina Sfintei Liturghii ca o „sete apofatică a ființei umane, înscrisă în chipul divin din ea, după cunoașterea izvorului existenței sale și a toată existența.” 

Este momentul în care „Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos”, Se oferă spre sfințire și transfigurare, prin împărtășire : „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe scaunul slavei împărăției Tale și vino ca să ne sfințești pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl șezi și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești…” (Rugăciune înainte de sfărâmarea Sfântului Agneț).

Ne apropiem de Sfânta Împărtășanie cu luare aminte, conștienți fiind că Cel cu totul Sfânt, de negrăit prin cuvinte omenești, Se oferă prin mâncare sfinților, celor care s-au purificat prin harul Duhului Sfânt în secvențialitatea urcușului mistic. Ne apropiem în chipul paradoxului cutremurați de o frică sfântă și animați de dorința arzătoare, prin flacăra Duhului, de a ne uni cu Hristos. Această teamă sfântă va irumpe în actul împărtășirii ca bucurie fără de margini.

Frica cu care ne apropiem de Hristos nu are o conotație paralizantă, ci transpare ca dorință de apropiere și de cunoaștere, de sesizare existențială a Iubirii Supreme Care ne luminează. De aceea, ea este unită cu iubirea și pleacă de la credință. Numai crezând în Mielul înjunghiat, aflat în stare de jertfă și înviere în Sfântul Potir, ne cutremurăm, simțindu-ne nimicnicia. Conștiința păcătoșeniei și a responsabilității noastre în fața Cuvântului jertfit, arată că relația noastră cu Hristos este structurată în chip ipostatic: „ne împărtășim nu numai de ceva, nu numai primim ceva, ci, împărtășindu-ne cu o persoană, cu cineva, ne unim cu Ea, intrăm într-o relație tainică și trainică cu Ea.” 

Acest fapt reiese și mai mult din rostirea numelui celui care se împărtășește : „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (se rostește numele) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.”

Împărtășirea cu Hristos reprezintă actualizarea noastră tot mai deplină în lumina învierii. Prin împărtășire ne umplem de lucrarea biruitoare a lui Hristos asupra păcatului și a morții . Prin unirea cu Hristos în Sfânta Euharistie, ne actualizăm tot mai mult în demnitatea de fii și moștenitori ai Tatălui Ceresc.

Hrănindu-ne cu Hristosul euharistic, devenim tot mai deplin moștenitori ai Împărăției cerești, ca unii care am intrat în lumina și în viața personală netrecătoare a Logosului Întrupat. Unindu-ne cu Hristos în Sfânta Împărtășanie, accedem la viața întru comuniunea iubirii a Sfintei Treimi. Astfel, Sfânta Liturghie devine prelungirea continuă a coborârii Treimii la noi prin jertfa Fiului, coborâre ce răspunde rugăciunii noastre înălțată prin preot și are drept scop ridicarea noastră la unirea cu ea în iubire.

În fiecare părticică a trupului și sângelui euharistic, este prezent Hristos întreg, cu toată umnaitatea Sa pnevmatizată ; este prezent Hristos întreg Care Se sfarmă și Se împarte ca Mielul lui Dumnezeu , Cel ce Se sfarmă și nu Se desparte ,Cel ce se mănâncă pururi și nu se sfârșește , ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește .

În Sfânta Împărtășanie ne actualizăm tot mai deplin ca fii ai Tatălui și frați ai Fiului, uniți în același Duh Sfânt, în care Tatăl se bucură de Fiul iar Fiul împărtășește Tatălui iubirea de Fiu. În Fiul, Tatăl ne descoperă și ne dăruiește paternitatea Sa, ne iubește cu acea iubire cu care Tatăl iubește pe Fiul : „în fiimea Fiului se cuprinde toată cunoașterea Tatălui, întreaga Lui iubire față de Tatăl, toată unitatea cu El, pentru că Fiul și Tatăl una sunt (cf. In. X, 30) și cel care cunoaște pe Fiul, Îl cunoaște pe Tatăl prin Fiul, are acces la Tatăl și la viața veșnică” .

Sălășluirea lui Hristos în noi, întipărirea transparenței dumnezeiești, iradiantă din firea Sa omenească, prin care noi ne actualizăm tot mai deplin în chipul Său, este identică cu pnevmatizarea noastră. Astfel, înaintarea noastră în Dumnezeu, care este și o înaintare a lui Dumnezeu în noi, se realizează prin înduhovnicirea noastră . Iar înduhovnicirea noastră înseamnă covârșirea naturalului și logicului din noi, în relațiile noastre cu natura și cu semenii, prin puterile cele mai presus de rațiune ale lui Dumnezeu.

Împărtășindu-ne și unindu-ne cu Hristos, ne umplem de lumina necreată a Sfântului Duh, ridicându-ne la Tatăl, căci „iconomia Duhului Sfânt este de a fi în altul, a opera acest transfer și a zidi un sân duhovnicesc pentru altul, a-L naște pe Fiul în sufletul creștin, a-l naște pe aproapele în mine și a fi născut eu în aproapele.” 

Unirea cu Hristos, în Sfânta Împărtășanie, o experiem, prin harul Duhului Sfânt, ca pe o împărtășire de lumina mai presus de orice lumină. Este o împărtășire de o lumină tainică și în același timp reală : „Vederea luminii dumnezeiești sesizează misterul dumnezeiesc într-un chip cu totul neînțeles de puterile naturale ale minții, dar nu mai puțin real. Este o sesizare a lui Dumnezeu prin unirea cu El, prin experiența Lui, prin faptul că sufletul primește prin ea ceva propriu al lui Dumnezeu”. 

În Logosul întrupat, prezența lui Dumnezeu devine iradiere de lumină, devine lucrare ca lumină care ne preface și pe noi în lumină. Prin Sfânta Euharistie, fețele noastre se întipăresc tot mai deplin de înfățișarea tot mai luminoasă a Fiului. Iar în lumina strălucitoare a Fiului, Tatăl își revarsă către noi dragostea de Tată, cuprinzându-ne și pe noi în curentul energetic al iubirii dumnezeiești : „Iubirea lui Dumnezeu față de noi, ce iradiază din persoana Lui ca lumină, ne umple și pe noi de iubire, iar aceasta se manifestă și din noi ca lumină îndreptată spre Dumnezeu și spre semeni.” 

Relația dintre două alterități existențiale, care transpare ca iradiere de lumină, este o comuniune interpersonală, în duhul iubirii . O persoană care se descoperă prin iubire, este un ipostas care iubește și se dorește iubit. Este o realitate ipostatică care-și transmite iubirea ca un curent energetic care înnobilează ontologic. O persoană care se structurează agapic, își potențează deplin toată potențialitatea ipostatică, descoperindu-se prin lumină ca lumină. Este un zâmbet ipostaziat, în care strălucește lumina zâmbitoare și caldă a lui Hristos, un zâmbet prin care se realizează o împărtășire deplină către un alter. Un zâmbet prin care dăruindu-mă prin iubire către un tu, mă structurez, actualizez tot mai mult în chipul de comuniune al vieții dumnezeiești : „Toate zâmbetele de lumină ce și le dăruiesc oamenii și prin care își imprimă viața de bucurie și de sărbătoare, se hrănesc din zâmbetul luminos mai presus de înțelegere și invizibil, dar simțit, de care se bucură în suprema fericire Persoanele treimice. Căci însăși structura personală, deci iubitoare și zâmbitoare, sau interpersonală a oamenilor își are originea în structura comuniunii desăvârșite a comuniunii dumnezeiești tripersonale.” 

Hristos ne zâmbește în Sfânta Împărtășanie ca dăruire unificatoare de lumină și viață. Este lumina sfântă și dumnezeiască a Învierii, ca „lumină statornică și veșnică de o adâncime necuprinsă, care descoperă cele de sus și cele de jos” .

Împărtășindu-ne de Hristos, experiem iubirea dumnezeiască ca lumină. Ne unim într-un chip experial cu Dumnezeu Care este lumină pentru că este iubire. Este iubire desăvârșită, împărtășindu-Se ca lumină din lumină, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Împărtășindu-ne cu această lumină ipostatică, iradiantă din umanitatea jertfită și îndumnezeită a Logosului, suntem transfigurați și noi ca lumină. Ne umplem de strălucirea Duhului Sfânt în care este prezent Tatăl, ca împărtășire iubitoare către fiii cuprinși în Fiul. Este o iradiere luminoasă tainică și mai presus de fire, în care Tatăl iubește pe Fiul în Duhul Sfânt. O revărsare de lumină care ne face și pe noi părtași, prin har, la viața de iubire a Prea Sfintei treimi : „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțită Sfintei Treimi, că aceasta ne-a mântuit pe noi.”

Prin Sfânta Euharistie, ne prefacem tot mai mult în casă și sălaș tainic în care se revarsă transfigurant viața dumnezeiască a Sfintei Treimi, în Fiul prin Duhul Sfânt : „Fă-mi milostiv pe Cel ce L-ai purtat în pântecele tău, Stăpână, si mă păzește pe mine, robul tău, neîntinat și fără prihană, ca, primind înlăuntrul meu Mărgăritarul cel duhovnicesc, să mă sfințesc.” ; „cu sufletul si cu trupul să mă sfințesc, Stăpâne, să mă luminez … ca să-Ți fiu Ție locaș prin împărtășirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru mine, împreună cu Tatăl și cu Duhul, Făcătorule de bine, Mult Milostive.”(Canonul Sfintei Împărtășanii, Cânt. a IV-a și a IX-a).

Împărtășindu-ne cu Hristos, ne împlinim finalitatea urcușului dumnezeiesc spre unirea cu Dumnezeu, orientându-ne eshatologic, spre Împărăția vieții fără de sfârșit, ajungând în chip tainic prin moarte la înviere : „Plinitu-s-a și s-a săvârșit, pe cât a fost în a noastră putere, Hristoase Dumnezeul nostru, Taina rânduielii Tale, că am avut pomenirea morții tale, văzut-am chipul Învierii Tale, umplutu-ne-am de hrana Ta cea neîmpuținată, căreia binevoiește a ne învrednici pe noi toți și în veacul ce va să fie, cu harul Celui fără de început al Tău Părinte și al Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. (Rugăciunea rostită de preot în taină la proscomidiar).

IV. 3. Deschiderea spre eshaton a Sfintei Liturghii

Sfânta Liturghie ne transpune în eonul cel nou, în starea cea nouă a lumii, care a început odată cu învierea lui Hristos și cu existența Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt. Ne actualizează tot mai deplin în Împărăția lui Hristos – viața de comuniune în iubire cu Dumnezeu și cu noi înșine – dimensionată prin Sfânta Cruce.

Prin Sfânta Liturghie, perihoreza timp – veșnicie, inaugurată prin întruparea Mântuitorului în imanența temporalității, devine realitate prezentă. Fiecare clipă poate fi fructificată în sens eshatologic, ca desăvârșire a vieții comunionale prin iubire. Omul adâncit în Hristos, se folosește de fiecare secvență temporală pentru a transfigura prezentul efemer în veșnicie.

Intermitențele timpului cu veșnicia se realizează într-un chip ipostatic. Timpul se deschide spre veșnicie prin persoană, prin răspunsul liber al omului la chemarea din veșnicie a lui Dumnezeu .

Veșnicia ne învăluie tot mai mult în măsura în care ne adâncim în viața de comuniune în iubire. Deplina comuniune cu Hristos și unitatea tuturor creștinilor în Hristos și întreolaltă se realizează prin Sfânta Liturghie . Concorporalitatea și consângenialitatea cu Hristos , pe care o dobândim prin Sfânta Împărtășanie , implică simultan unitatea tuturor mădularelor trupului tainic al lui Hristos.

În Sfânta Liturghie – „actul public prin excelență care interesează întregul popor creștin (Λήϊτον έργον, act public)”  – comuniunea euharistică se definește drept comuniunea trupului lui Hristos în totalitatea sa și în cuprinderea tuturor în el. Este o unitate cu Hristos întreg și o comuniune eshatologică deplină a tuturor în Hristos .

Legătura personală cu Hristos, în Sfânta Liturghie, implică simultan o legătură comunitară cu Biserica, în plinătatea ei de trup tainic al Logosului Înomenit. În chip tainic și negrăit, hrănirea cu Hristos în Sfânta Euharistie plinește întrepătrunderea relației sacramental-personală cu relația spiritual-comunitară. Împărtășirea cu Hristos înseamnă prezența lui Hristos în noi și a noastră în trupul Lui, în Biserică în care suntem recapitulați.

Prin Sfânta Euharistie se realizează extensiunea comunitar- sobornicească a lui Hristos în cei ce se deschid spre comuniune prin iubire, constituindu-se și actulizându-se Biserica drept comunitate euharistică plină de Hristos .

Sfânta Liturghie dimensionează cotidianul, concretul, în chip eshatologic. Fiind o pătrundere transfiguratoare a veșniciei în planul istoric, ea se definește drept comuniune în chip eshatologic a întregii biserici în Hristos cu Dumnezeul Treimic.

Prin Sfânta Liturghie statornicim legătura noastră cu semenii din realitatea istorică, cu cei adormiți întru Hristos, cu sfinții îngeri și cu toți sfinții din împărăția harului și a bucuriei. Ne unim între noi înșine în Hristos prin Duhul Sfânt : „Căci prin El avem apropierea și unii și alții într-un Duh” (Ef. II, 18). Numai dacă avem același Duh a lui Hristos, putem fi una în Sfânta Treime prin Hristos : „Duhul Sfânt Se face în cei ce au părtășie la El ca un eu propriu și în același timp ca un eu comun. El ne face să ne considerăm noi. Eul propriu este ridicat la capacitatea de a se uni cu eurile celorlalți în acest eu unic al Duhului” .

Unitatea noastră sublimă în Sfânta Liturghie transpare ca rugăciune în duhul iubirii. În lumina Sfintei Liturghii, rugăciunea devine „expresia iubirii, sporind iubirea membrilor întreolaltă și prin aceasta, unitatea sau comuniunea lor” .

În Sfânta Liturghie, învățăm tot mai mult să iubim cu iubirea lui Hristos, care se revarsă în inimile noastre „prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă” (cf. Rom. V, 5) : Să ne iubim unul pe altul, într-un gând să mărturisim.

A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a rămâne în Hristos. Iar a rămâne în Hristos înseamnă a fi și a trăi în Biserică prin harul Duhului Sfânt. Biserica este viața lui Hristos comunicată și dăruită oamenilor prin Duhul Sfânt. Biserica trăiește cu iubirea lui Hristos și rămâne în iubirea Lui. Iubirea, ca energie dumnezeiască revărsată în ființa noastră, este „esența unității bisericii, apostolicității și a sobornicității, căci Biserica este totdeauna și pretutindeni aceeași unire apostolică legată prin iubire” . În Cina Euharistică, actul mâncării și al băuturii se transformă în întrepătrundere, în viață de iubire, trăită ca o deschidere comunională către un tu . Se realizează o perihoreză între toate mădularele trupului tainic al lui Hristos, transparentă ca o autodăruire permanentă. Se trăiește astfel o viață în duh eshatologic.

Unitatea noastră cu noi înșine și cu Dumnezeu în Hristos, trăită tainic prin harul Duhului Sfânt transpare în conștiința eului comun liturgic, a acelui noi care ne structurează în chip eshatologic.

La finalul Proscomidiei, avem pe Sfântul Disc imaginea unității desăvârșite a Bisericii care se va împlini în eshaton. Este o unitate care se lucrează continuu în Sfânta Liturghie. Prin așezarea miridelor, care închipuiesc pe Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Prooroci, Apostoli, Cuvioși, Cuvioase, Mucenici, Mucenițe, toate categoriile de sfinți, pe frații noștri adormiți întru Hristos și a celor care trăiesc împreună cu Hristos, se exprimă și într-un chip văzut ceea ce se experiază tainic prin harul Duhului Sfânt.

Sfânta Liturghie debutează eshatologic ca pregustare a Împărăției veșnice, invocată ca pace în care ne împlinim ca trup tainic al lui Hristos. Este o pace în care se desăvârșește unitatea noastră, pe care o pregustăm în eonul cel nou – transfigurarea progresivă a întregului cosmos ca finalitate în Hristos. Toți participăm, de aici, la pacea lui Dumnezeu, revărsată energetic în imanența cosmică, drept pace pentru toată lumea. Iar prin noi înșine se transfigurează, prin participare, întreaga realitate creată: pentru buna întocmire a văzduhului. Este o pace prin extensie, care ne privește pe toți, în unitatea și legătura dragostei.

Întreaga rugăciune liturgică pornește de la un noi, care la nivel tainic se structurează ca o perihoreză a eurilor personale, partenerele dialogului iubirii : „Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată și slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată…, caută spre noi și spre Sfântă Biserica aceasta, și fă bogatele milele Tale cu noi și cu cei ce se roagă împreună cu noi. (Rugăciunea Antifonului I).

Întreaga comunitate liturgică se definește ca un noi prin excelență care este „eul meu, dar totodată al fiecăruia. Toți sunt în mine și eu sunt în toți. Rugăciunea mea este a acestui eu unitar și multiplu în același timp, și rugăciunea lui este rugăciunea mea. Fiecare este subiectul dragostei unificate, lărgite, fără margini definite, a tuturor” . Astfel, misterul Bisericii transpare în lumina Sfintei Liturghii drept „misterul lui Unul și al multiplului în același timp nu unul care există mai întâi ca unul și mai apoi ca multiplu, ci unul care este în același timp multiplu.” 

Biserica înțeleasă ca taină este unitatea doxologică a tuturor în Hristos. Este o comuniune în care este prezentă, ca lucrare și viață, comuniunea treimică. O unitate naturală care se întărește și se desăvârșește prin Duhul Sfânt. Viața trăită în Hristos ca jertfă deplină, dăruindu-ne continuu lui Dumnezeu prin celălalt : Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Viața dumnezeiască descoperită ca unitate desăvârșită structurează comunitatea euharistică, prin harul Duhului Sfânt, lucrător în persoana preotului, drept împărtășire permanentă de bucuria și iubirea celuilalt. În această comunitate agapică, participanții la Liturghia Euharistică, se adâncesc tot mai mult în unitatea trupului tainic al lui Hristos. În chip doxologic, ei devin împreună liturghisitori cu îngerii : „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel Ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta…” (Rugăciunea intrării). În chipul îngerilor și împreună cu aceștia, credincioșii se actualizează în Sfânta Liturghie ca doxologie ipostaziată : „Cu aceste fericite puteri și noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne strigăm și grăim : Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul – Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt…” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea hristologică). Cerul se deschide, pământul se transfigurează în lumina harică a Unicei Liturghii a Mielului Înjunghiat. Este o împreună – mijlocire, în duhul harului și al iubirii, cu cei din veac adormiți și cu toți sfinții, persoana umană plinindu-se și actualizându-se numai în comuniune.

A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a te împlini printr-un alter. Chipul lui Dumnezeu se actualizează ca asemănare cu Dumnezeu prin viața trăită ca jertfă, ca dăruire – împărtășire în chipul iubirii treimice. În Hristos se realizează extinderea acestei comuniuni peste limitele impuse de timp și spațiu.

O experiere a acestei comuniuni o realizăm prin rugăciunile pentru frații noștri adormiți în Hristos. Cerând pentru aceștia sălășluirea în loc de verdeață, în loc luminat, ne dorim să fim împreună cu aceștia în Hristos, Care este Viața și Lumina și Odihna noastră prin excelență. Îl rugăm pe Dumnezeu să desăvârșească această unire a noastră în Hristos, pe care o experiem în Sfânta Liturghie ca pregustare a fericirii veșnice.

A fi în Hristos înseamnă însă, a te dori dimpreună cu cei în care se sălășluiște Hristos ; a te actualiza tot mai deplin după chipul lui Hristos, adică a trăi permanent în chip anamnetic : „A pomeni în veci înseamnă a ține veșnic în viață pe cel pomenit. Cu cât pomenești mai des și mai mult pe cineva, cu atât îți devine mai familiar, cu atât îți întipărești mai mult în existența ta chipul lui viu. Pomenirea deasă cu voința de a deveni pomenire veșnică, este semnul unei iubiri care tinde spre infinitate, spre veșnicie.” 

Dorința de veșnicie, trăită ca o unitate a tuturor în Hristos, transpare și în dipticele sfintei Liturghii. Prin Sfânta Euharistie se plinește tot mai deplin și legătura noastră cu sfinții, experiată ca o mijlocire a lor pentru noi înaintea Preasfintei Treimi .

Prin împărtășirea noastră cu Hristos, în Sfânta Liturghie, se realizează transfigurarea istoriei în chip haric, energetic. Existența înțeleasă ca mișcare în limitele temporalității matematice se înnoiește prin prefacerea realității istorice după chipul eshatonului. Se înfăptuiește o prefacere ontologică a întregului univers după chipul luminii dumnezeiești. Înnoirea vieții, realizată prin Sfânta Euharistie, vizează ontologicul, nu în sensul unei schimbări a logosului firii, ci a modului de existență al acestei. Se schimbă modul de constituire al ipostasului nostru, în sensul că încetăm să mai existăm ca individualități autonome, fundamentate pe succesiunea biologică. Prin unirea cu Hristos în Sfânta Liturghie, ne definim tot mai mult ca alterități existențiale, ipostaziate în chipul comuniunii în iubire cu Dumnezeu și cu toți oamenii.

În Sfânta Liturghie, lumea redevine „eveniment de comuniune, cu rădăcini ontologice în întruparea Logosului. El Însuși Și-a asumat carnea lumii când a transformat natura stricăcioasă și muritoare a cărnii și a sângelui în ipostas de viață veșnică, în unire naturală a creatorului cu increatul”. 

Prin unirea cu Hristos, omul se actualizează după chipul împăratului. Puterea împărătească de care se împărtășește omul în sfânta Euharistie, este energia dumnezeiască, prin care se va transcende limitările naturale ale lumii acesteia, orizonturile ei închise, dinamism-ul divin prin care întreaga creație se va îndumnezei .

Prin sfânta împărtășanie, omul unit cu Hristos, revine la o folosire euharistică a lumii, la o recapitulare a naturii prin sine ca binecuvântare a lui Dumnezeu : „În Hristos, omul are posibilitatea de a asuma lumea în cadrul unei relații euharistice cu Dumnezeu, de a transfigura această asumare într-o nouă ofrandă a lumii către Dumnezeu, de a folosi lumea ca pe o materie ce-i poate oferi corp Celui fără de corp și Îl poate conține pe Cel necuprins.” 

Actualizarea omului în chipul Împăratului este concomitentă cu statornicirea sa în demnitatea sacerdotală, ceea ce echivalează cu o împlinire a Logosului lumii în Hristos, cu abolirea prăpastiei existențiale dintre natural și supranatural . Se realizează astfel, unirea omului și a naturii în Hristos, prezența eshatonului în timpul lumii acesteia, unirea tuturor în Logosul venit în iminența lumii. Se experiază hic et nunc transfigurarea întregului cosmos ca „arătarea trupului înviat al lui Hristos în dimensiuni universale, cosmice, pentru a se descoperi lumea ca trup al lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate” (I Cor. XV, 28) . Se trăiește, ca pregustare, bucuria și fericirea zilei a 8-a, prin viața de har și libertate în comuniunea iubirii.

Prin Sfânta Liturghie, timpul își găsește plenitudinea sa „în ziua a 8-a, în ziua Împărăției lui Dumnezeu. Ziua a 8-a simbolizează în vocabularul ecleziastic acele puncte prin care eshatonul penetrează în timp și restituie prezentului, într-o manieră mistică, eternitatea. Aceste puncte sunt faptele noii iconomiei în Hristos, în realitate Învierea și Duminica.” 

Prin unirea cu Hristosul euharistic, timpul nu mai este perceput și experiat ca o succesiune de cifre care facilitează translatarea de la un ante la un postquam. Durata temporală ca desfășurare și zbatere evanescentă existențială, este transfigurată, orientându-se și ordonându-se prin prisma și deschiderea comuniunii în iubire.

În experiența și trăirea misterului euharistic, timpul devine cuantificare a „relației personale a omului cu lumea și cu Dumnezeu, dinamica liberului răspuns la chemarea iubirii lui Dumnezeu” . Timpul se deschide spre eshaton prin aspirația și însetarea omului de veșnicie în Hristos.

În Sfânta Liturghie experiem viața veșnică drept o realitate eshatologică prezenteistă. Iar acest fapt transpare într-un mod sublim în anamneza euharistică. Specificul Liturghiei Ortodoxe constă în valorificarea trecutului prin pomenirea viitorului. Biserica actualizează anamnetic întreaga iconomie a mântuirii în Hristos din perspectiva viitorului, cufundată în lumina eshatonului : „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea ce-a de-a dreapta, și de cea de a doua și slăvită iarăși venire…” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Anamneza).

Pregustarea vieții veșnice în Sfânta Liturghie este echivalentă cu anticiparea în sâmbure a desăvârșirii și a mântuirii așteptate. Acest lucru oferă eshatologiei ortodoxe o dimensiune de bucurie, chiar dacă aceasta este nedespărțită de teama sfântă, de sentimentul curat de frică înaintea sfințeniei lui Dumnezeu. Este totodată o trăire cu dor nestins după împlinirea în Hristos : „O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea ! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale.” (Canonul Paștilor, Cântarea a IX-a)

Eshatologia, așa cum este ea experiată în Sfânta Euharistie, este o „nouă rânduire existențială, starea ultimă de transfigurare, dincolo de timpul istoric” . Ea transpare ca înnoire a realității istorice prin unirea cu Hristos.

Prin Sfânta Liturghie avem posibilitatea de a experia eshaton – ul, nu numai ca termen ultim, sfârșit al lumii, ci mai ales ca finalitate (τέλος) și împlinire (πληρομα) a tuturor în Hristos, ca o desăvârșire a unității noastre, în Hristos, cu Dumnezeu, și o readunare a întregului cosmos în Logosul Înomenit, transfigurare prezentă in nuce în urcușul mistic spre Cuvântul experiat ca lumină în Sfânta Euharistie.

*

Întregul urcuș mistic spre Hristos se va desăvârși în viața veșnică, care însă începe de aici prin deasa hrănire cu Logosul jertfit și transfigurat. A face experiența Sfintei Împărtășanii înseamnă a ne adânci și a experia unirea prin har cu umanitatea transfigurată și îndumnezeită a Mântuitorului Hristos. Iar lucrul acesta echivalează cu experierea luminii necreate ce se revarsă din persoana Cuvântului, experiere ce ne afundă, în chip luminos, în oceanul Dumnezeirii închinate în Trei Fețe.

A face experiența luminii necreate, prin hrănirea cu Hristos, are o valoare inestimabilă. Unindu-ne, prin Duhul Sfânt, cu firea umană a Logosului, fire ipostaziată în viața de comuniune în iubire a Persoanelor Sfintei Treimi, noi experiem sensul existențial al vieții omenești. Realitatea existențială a umanității își găsește adevărata transparență în lumina incandescentă ce se revarsă din Cuvântul – Persoană, Ce Se oferă spre a fi mâncat.

Hrănirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie revarsă în imanența lumii lumina vieții veșnice. Prin trăirea noastră în Hristos, transfigurăm tot mai deplin timpul în veșnicie, dobândind arvuna fericirii noastre veșnice, prin desăvârșirea unității noastre cu Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt.

Concluzii

Într-o lume definită tot mai mult cu determinativul secularizat, Hristos rămâne calea prin Care imanentul se deschide spre transcendent, teluricul devine realitate celestă, creatul subzistă în chipul Creatorului. În Hristos, trăirea cotidiană ca tensiune biotică de la un ante la un postquam devine ζοή, devine stare existențială ca viață din belșug.

Mijlocul dumnezeiesc prin care întregul univers se centrează în Hristos, ca anabază pnevmatică spre theosis, îl reprezintă Sfânta Liturghie. Urcuș mistic spre Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt, Dumnezeiasca Liturghie este călătoria Bisericii în dimensiunea Împărăției.

În Sfânta Liturghie, Biserica-locaș este spațiul transmundan care ne oferă posibilitatea accederii la o altă realitate decât cea cotidiană. În toposul mai presus de orice spațialitate coercitivă, găsim un alt limbaj – Evanghelia, o altă hrană – Euharistia, o altă vedere – icoana, o altă temporalitate care transcende desfășurarea matematică evanescentă – veșnicia. În Biserică, timpul și veșnicia, din noțiuni antagonice, devin realități complementare. Lumea aceasta devine împărăție, omul devine partener de dialog, cosmosul se transfigurează. Dumnezeirea actualizează tot mai mult umanitatea, omul se definește tot mai mult prin prisma transcendentului, moartea devine viață.

Liantul zoitic prin care omul se unește cu Dumnezeu, ridicându-se de la biologic la iubire și har, de la materialitate la trecerea după logosul firii, este Hristos. În Logosul Întrupat, omul transcende excitațiile autonomiste ale naturii, actualizându-se tot mai deplin ca împărat, ca alteritate existențială, ca fiu în Fiul, transfigurat de iubirea dumnezeiască a Tatălui revărsată prin Duhul Sfânt. Cel care este după chipul Chipului devine tot mai mult jertfă ipostaziată, cuvânt cuvântător, lumină și iubire ca actualitate în jertfa Cuvântului Mântuitor.

Sfânta Liturghie devine mijlocul dumnezeiesc prin excelență prin care omul călătorește, în Hristos și cu Hristos, spre realitatea zoitică a Împărăției harului și a iubirii.

Ca să ajungem la unirea cu Tatăl – desăvârșită în eshaton ca plenitudine de viață și iubire – trebuie să parcurgem întreaga secvențialitate soteriologică a operei îndumnezeitoare a Cuvântului Întrupat, trebuie să ne actualizăm tot mai deplin ca autodăruire și iubire, ca jertfă din jertfa lui Hristos.

Hristos călătorește cu noi în Sfânta Liturghie, trecându-ne prin toate etapele vieții Sale, prin care a împărățit și ca Om. Această călătorie tainică a lui Hristos cu noi, spre oferirea noastră ca jertfă personală Tatălui Ceresc, se ipostaziază, într-un chip văzut, prin slujirea harică a preoției sacramentale.

Mântuitorul Hristos vine în Sfânta Liturghie, prin Duhul Sfânt, ca Profetul Suprem Care ne cheamă la jertfă pentru a deveni împărați, pentru a ne împărtăși de iubirea Tatălui, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Ne cheamă prin cuvânt ca împărtășire a cuvintelor vieții celei veșnice.

Pentru a deveni jertfă cuvântătoare trebuie să ne împărtășim tot mai mult de Cuvânt, să ne folosim de Cuvânt ca hrană și zidire spre viață, ca mijloc prin care ne definim și ne actualizăm tot mai mult ca theofori, ca oameni și dumnezei.

Într-o societate în care cuvântul devine tot mai mult mijloc de concretizare a vulgarului, Hristos ne oferă în Sfânta Liturghie cuvintele vieții celei veșnice. Se oferă ca și cuvânt prin care ajungem la Tatăl, prin care suntem reintegrați, ipostatic, în Cuvânt și prin Cuvânt, în dialogul iubiri veșnice.

În Sfânta Liturghie ne actualizăm tot mai mult ca răspunsuri ipostatice la iubirea Tatălui, în Cuvânt. Cuvântul devine mijlocul prin care accedem la unirea cu Tatăl, metamorfoză harică în vederea hrănirii cu Hristos în Sfânta Euharistie.

Eficacitatea cuvintelor dumnezeiești este generată de indisolubilitatea cuvânt-persoană în Logosul Întrupat. Împărtășirea de Cuvânt înseamnă împărtășirea de Hristos, unirea prin Cuvânt cu Logosul Înomenit, ca pregătire pentru unirea deplină în Sfânta Euharistie.

Împărtășirea de cuvintele dumnezeiești se realizează prin harul Duhului Sfânt. Astfel, împărtășirea de Cuvânt devine o înduhovnicire, o revărsare harică a Duhului Sfânt ca purificare în vederea unirii cu Hristos.

Prin Duhul Fiului noi ne adresăm, în Fiul, pe nume Tatălui. Unindu-ne cu Hristos, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu devine pentru noi un Tu: „Tu, Doamne, ne-ai arătat nouă… Tu ne-ai învrednicit pe noi…” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea întâi pentru credincioși). Într-o lume în care dialogul își pierde eficiența și conotația soteriologică, Hristos, în Sfânta Liturghie, ne oferă posibilitatea nobilă de a transforma întregul cosmos într-o relație dialogică a iubirii cu Dumnezeu. Mântuitorul își reactualizează slujirea Sa profetică pentru ca noi, împărtășindu-ne de Cuvânt, să devenim jertfă cuvântătoare .

Împărtășirea de Cuvânt își are finalitatea în împărățirea noastră cu Hristos în Sfânta Euharistie. A împărăți înseamnă a te dărui în iubire către celălalt, a te oferi într-un mod desăvârșit către un alter, a trăi în chipul jertfei.

Întregul discurs logic al Sfintei Liturghii este centrat pe jertfă, este dimensionat în chipul Crucii. Unirea cu Dumnezeu presupune tensiune, încordare duhovnicească. Spiritualitatea euharistică este laitmotivul unirii cu Hristos în Sfânta Euharistie. Pentru a ajunge la înviere trebuie să treci mai întâi prin jertfă. Numai trăind în chipul Crucii ne putem bucura de lumina sfântă a Învierii. Crucea este calea prin care ajungem la înviere. Numai pe verticalitatea Crucii, orizontalitatea istorică se poate ridica la Dumnezeu. Iar această anabază se realizează în Hristos și cu Hristos.

Crucea este actualitatea prin excelență ce străbate veacurile. Jertfa lui Hristos rămâne veșnic taina sfântă de care trebuie să ne împărtășim într-un chip personal, pentru a ne desăvârși în dialogul iubirii veșnice cu Dumnezeu.

Această împărtășire de Hristos – ca extindere pnevmatică a jertfei mântuitoare a Logosului Înomenit – devine posibilă prin Pogorârea Sfântului Duh. Prin Duhul Sfânt, Hristos Se revarsă în ființa noastră ca jertfă și izvor de jertfă. Înduhovnicirea noastră înseamnă copleșire hristică, unire cu Hristos Cel plin de strălucirea Duhului Sfânt.

În Sfânta Liturghie, Hristos, Care stăpânește veșnic ca un Miel Înjunghiat, își retrăiește mistic jertfa Sa de pe Golgota. Astfel, Sfânta Euharistie devine actualizarea evenimentului Crucii, prin retrăirea de către Hristos a jertfei sângeroase într-un mod nesângeros, ca amintire (ανάμνησις) veșnică și eficientă.

Sfânta Euharistie este Cina cea de Taină, în care Hristos Se jertfește într-un chip nesângeros. Logosul Întrupat este Arhiereul Care jertfește și Se jertfește, împărtășindu-ne și nouă puterea dumnezeiască de jertfă. Rămânând veșnic în stare de jertfă , Hristos Se face izvorul autodăruirii noastre în iubire.

Coborând pnevmatic în Sfânta Euharistie, Mântuitorul ne comunică și nouă, prin slujirea harică a preotului, starea Sa de jertfă, puterea dumnezeiască prin care subzistăm în chipul iubirii.

Arhieria Mântuitorului, actualizată mistic în Sfânta Liturghie, devine suportul haric pe care ne zidim ca alterități ipostatice, dinamizate prin circuitul veșnic și energetic al iubirii dumnezeiești.

Fiind uniți cu Hristos ne jertfim spre o unire tot mai deplină cu Hristos, recapitulând, în noi înșine, întregul cosmos ca anafora.

Jertfa lui Hristos în Sfânta Liturghie este o jertfă a noastră în Hristos, o oferire harică în Logosul Înomenit către Tatăl Ceresc. Jertfindu-Se în fiecare Liturghie, Mântuitorul unește jertfa noastră cu veșnica Sa oferire către Tatăl, în Duhul Sfânt. Oferirea noastră ca jertfă cuvântătoare – prin pâinea și vinul euharistic – este echivalentă cu o copleșire pnevmatică. Prin Duhul Sfânt, jertfa noastră este înălțată, în Hristos, către jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Iar această înălțare a noastră la Tatăl Ceresc o face Hristos Însuși, ca Preotul Desăvârșit, Cel ce aduce și Se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împarte.

Într-o epocă definită tot mai mult prin termenii de autosuficiență și egocentrism, Hristos ne împărtășește în Sfânta Liturghie viața dimensionată agapic ca împlinire prin celălalt. Mântuitorul Își reactualizează tainic jertfa Sa pentru ca noi să ne umplem de energia dumnezeiască a vieții ca jertfă. Participarea noastră la Sfânta Liturghie devine astfel urcuș haric spre înviere prin jertfă. Hristos Se jertfește cuprinzându-ne, asimilându-ne și pe noi, ca persoane distincte, în jertfa Sa dumnezeiască. Jertfindu-ne în Hristos și cu Hristos transcendem, prin harul Duhului Sfânt, existența biologică în viața în Hristos, în starea existențială comunională, transparentă ca iubire din iubire.

Jertfa noastră în Hristos înseamnă unirea noastră cu Hristos, desăvârșită prin Sfânta Euharistie. Starea veșnică a Mântuitorului ca jertfă, actualizată prin prezența Sa reală în Sfânta Euharistie, vizează împlinirea în chipul ipostasului a înomenirii Fiului lui Dumnezeu: unirea noastră cu Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Astfel, unirea noastră cu Sfânta Treime transpare ca τέλος-ul prin excelență al Sfintei Liturghii, ipostaziată ca urcuș mistic spre Hristosul euharistic.

Anaforaua noastră, dimpreună cu tot cosmosul, în Hristos, se împlinește, într-un mod deplin, prin Sfânta Împărtășanie. Prezența reală a Mântuitorului în Sfânta Liturghie ca Jertfitor, Jertfă și Altar Suprem vizează o finalitate bine determinată: împărtășirea noastră de roadele Crucii, copleșirea noastră harică prin lumina sfântă a Învierii, actualizarea noastră tot mai deplină ca fii și moștenitori ai Împărăției Cerești, iubiți de Tatăl în Fiul, prin Duhul Sfânt.

Împărtășindu-ne cu Hristos în Sfânta Euharistie, ajungem la înviere după ce, mai întâi, am trecut prin Cruce. Împărtășirea cu Hristos permanentizează, perpetuează peste veacuri mărturisirea și propovăduirea învierii lui Hristos. Unindu-ne cu Hristos prin Sfânta Euharistie, devenim martori oculari ai evenimentului Învierii care, deși realizat în cadrele cronologiei istorice, transcende temporalitatea, situându-se în veșnicie. Contemporaneitatea noastră tainică, sublimă cu învierea lui Hristos reprezintă, totodată, finalitatea urcușului duhovnicesc spre unirea cu Dumnezeu în Sfânta Liturghie.

Dumnezeiasca Liturghie se ipostaziază ca o ascendență mistică spre Dumnezeul Treimic. Este o anabază care, plinindu-se în Sfânta Împărtășanie, devine un nou punct de plecare spre o experiere tot mai deplină a lui Hristos, Care este în noi și continuă să Se sălășluiască veșnic în ipostasul nostru.

Venirea lui Dumnezeu în intimitatea ipostatică a omului este tainică și de negrăit, depășind orice putere de percepție și de cugetare naturală, Dumnezeul-Persoană, Ce Se oferă spre experiere, continuând să rămână veșnic necuprins (αόριστος) și mai presus de rațiune (ανόητος).

În transparența Sfintei Liturghii, teologia ortodoxă se definește drept o teologie a persoanei și, implicit, o teologie a experienței. Specificul apofatismului teologiei ortodoxe îl constituie mistica luminii, a vederii prin puterea Duhului Sfânt și relația directă cu Dumnezeu în cult, susținerea unei apropieri iubitoare și sfințitoare a lui Hristos în cultul ortodox – transparentă în persoana preotului.

Unirea cu Hristos în Sfânta Liturghie înseamnă o tot mai deplină transfigurare a noastră prin lumina sfântă a învierii, o întipărire pnevmatică a feței umane a lui Hristos în ipostasul nostru. O împărățire a lui Hristos în noi și a noastră în Hristos.

Lumina pnevmatică a învierii, revărsată în Sfânta Liturghie prin harul Duhului Sfânt, reprezintă o actualizare tot mai desăvârșită în Hristos – centrul și calea dumnezeiască spre învierea vieții veșnice. Este o restabilire a noastră în demnitatea de împărați, de iconomi ai întregului cosmos.

În Sfânta Împărtășanie recapitulăm cosmosul în noi înșine ca anabază euharistică spre Dumnezeu. Cu fiecare Sfântă Liturghie cuprindem, tot mai deplin, întregul univers în relația dialogică cu Dumnezeu. Revenim la o folosire euharistică a lumii, la o recapitulare a naturii prin noi înșine, ca binecuvântare a lui Dumnezeu.

Puterea împărătească de care se împărtășește omul în Sfânta Euharistie este energia dumnezeiască prin care se vor transcende limitările, orizonturile închise ale cosmosului, dynamis-ul divin prin care întreaga creație se va îndumnezei. Este lucrarea dumnezeiască necreată, împărtășită din Trupul plin de Duhul Sfânt al lui Hristos, actualizată prin slujirea preoției sacramentale.

Într-o epocă marcată de o profundă criză ecologică, într-o societate modernă ce se dorește a fi o societate prin excelență de consum, Sfânta Liturghie este izvorul haric de putere dumnezeiască prin care depășim orice tendință dominatoare, totalitaristă cu privire la mediu și la semenii care ne înconjoară.

Unirea cu Hristos este, în același timp, unirea între noi înșine în deplina consonanță cu cosmosul în care am fost așezați pentru a ne desăvârși, pentru a ne uni cu Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Ridicarea noastră la Tatăl în Hristos este o anabază, o transfigurare a întregului univers creat pentru a fi părtaș la „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. VIII,21).

Într-o lume în care preocupările pentru senzorial par să copleșească viața în duh și în iubire, reliefând ciclicitatea și circuitul închis al unei lumi telurice, Sfânta Liturghie readuce în cotidian perspectiva veșniciei. Timpul închis în curbă se deschide spre transcendent, veșnicia putând fi pregustată ca stare existențială în care ne vom împlini prin desăvârșirea unirii harice cu Dumnezeu.

În Hristos, orizontalitatea secvențialității istorice se întrepătrunde cu verticalitatea vieții fără de sfârșit a Împărăției cerești, perihoreza timp-veșnicie devine o actualitate în care transpare relația dialogică a omului cu Dumnezeu. Relația iubirii depășește granițele timpului istoric și ale spațiului, adâncindu-ne în comuniunea cu Dumnezeu, cu sfinții și cu toți cei care au adormit întru nădejdea vieții celei veșnice. În Hristos timpul nu mai devine un obstacol în calea apropierii și a unirii. Prin învierea Mântuitorului, timpul se deschide spre veșnicie, pământescul devine ceresc, naturalul se transfigurează prin supranatural, unirea creatului cu necreatul statornicindu-se cu fiecare jertfire nesângeroasă a lui Hristos, sub chipul pâinii și al vinului, în Sfânta Euharistie.

În transparența Sfintei Liturghii, orice concepție deistă, orice închidere în imanența creatului devine o absurditate, un non-sens, o negare a existenței. Existența înseamnă viață, iar viața înseamnă iubire și har. A trăi înseamnă a iubi, iar iubirea se identifică, misteric, cu existența în Dumnezeu.

Sfânta Liturghie, prin prezența reală a Mântuitorului Hristos, ne restabilește în libertatea harului și a iubirii. Ne transmite puterea dumnezeiască prin care depășim orice tendință democratic-individualistă, apanaj al libertinajului și al diversității fără de unitate, precum și orice tendință panteist-colectivistă, reliefată ca unitate fără diversitate.

Prin fiecare hrănire euharistică cu Hristos ne actualizăm tot mai deplin în Trupul mistic al Logosului Înomenit. Împărtășindu-ne cu Hristos, ne adâncim în unirea cu Sfânta Treime, care se va desăvârși în eshaton: viața dumnezeiască se extinde tot mai desăvârșit în sufletele noastre prin harul Duhului Sfânt, revărsat din trupul personal al Mielului jertfit, Sfânta Liturghie ipostaziindu-se într-o Cincizecime veșnică.

Astfel, Sfânta Liturghie transpare, în conștiința dreptmăritoare creștină, ca dialogul tainic al credincioșilor cu Dumnezeu, mijlocul principal de progres în sfințirea și mântuirea noastră prin unirea cu Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt.

Bibliografie

I. Autori patristici și post patristici

1. Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Ene Braniște, Edit. IBMBOR, București, 1997.

2. Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în duh și adevăr, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 38, Edit. IBMBOR, București, 1991.

3. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 2003.

4. Dionisie, Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, traducere și studiu introducitv de Cicerone Iordăchescu, Edit. Institutul European, Iași, 1994.

5.Sfântul Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în col. Comorile Pustiei, Edit. Anastasia, București, 2000.

6.Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 2001.

7.Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia,cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, traducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Edit. IBMBOR, București, 2000.

8.***, Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, III, Editura Harisma, București,1992.

9.***, Liturghier, Edit. IBMBOR, București, 1995

II. Articole, studii, lucrări

1. Bel, Drd. Valer, Biserică și Euharistie, în STUDII TEOLOGICE, Anul XXXIV (1982), nr. 3 – 4, pp. 230 – 249.

2. Bobrinskoy, Boris, Împărtășirea Sfântului Duh, traducere din limba franceză de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Edit. IBMBOR, București, 1999.

3. Idem, Taina Bisericii, traducere din limba franceză de Vasile Manea, Edit. Patmos, Cluj – Napoca, 2002

4. Braniște, Pr. Prof., Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii după Nicolae Cabasila (teză de doctorat), Edit. IBMBOR, București, 1997.

5. Idem, Biserică și Liturghie în opera Mystagogia a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în ORTODOXIA, Anul XXXIII (1981), nr. 1, pp. 13 – 22.

6. Bria, Pr. Prof. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Edit. IBMBOR, București 1994.

7. Idem, Aspectul comunitar al Dumnezeieștii Euharistii, în STUDII TEOLOGICE, Anul XI (1959), nr. 7 – 8, pp. 417 – 427

8. Idem, Biserica și Liturghia, în ORTODOXIA, Anul XXXIV (1982), nr. 4, pp. 481 – 497.

9. Buchiu, Pr. Conf. Dr., Ștefan, Întrupare și unitate (teză de doctorat), Edit. Libra, București, 1997

10. Idem, Cunoașterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae, Edit. Libra, București, 2002.

11. Idem, Crucea și Învierea lui Hristos, în ORTODOXIA, Anul XXXV, (1983), nr. 2, pp. 217 – 227.

12. Bulgakov, Serghei, Dogma Euharistică, traducere din lb. rusă de Pr. Paraschiv Angelescu, Edit. Paideia, București, 2000.

13. Idem, Ortodoxia, traducere în lb. română de Nicolae Grosu, Edit. Paideia, București 1994.

14. Buzescu, Pr. Prof. Nicolae C., Liturghia-centrul cultului ortodox,în ORTODOXIA, Anul XXXIII (1981), nr. 1, pp.41-57.

15. Caraza, Drd. Ion, Doctrina euharistică a Sfântului Chiril al Alexandriei, în STUDII TEOLOGICE, Anul XX (1968), nr. 7 – 8, pp. 528 – 543.

16. Chițescu, Prof. Dr. Nicolae(coordonator), Teologia Dogmatică și Simbolică, Edit. IBMBOR., București, 1958.

17. Idem, A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina Sfântului Ioan Damaschin, în ORTODOXIA, Anul XXVIII (1976), nr. 2, pp. 305 – 349.

18. Clugnet, Leon, Dictionaire grec – francais des noms liturgiques en usage dans l’Eglise Greque, Paris, 1895, Alphone Picard et fils editeurs.

19. Cullmann, Oscar, Cristologie du Nouveau Testament, Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1968.

20. Evdochimov, Paul, Le Christ dans la pensee russe, Paris, 1986, Les Editions du Cerf.

21. Idem, Prezența Duhului Sfânt în tradiția ortodoxă, traducere din limba franceză de Pr. Dr. Vasile Răducă, Edit. Anastasia, București, 1995.

22. Idem, Cunoașterea lui Dumnezeu. Învățătura patristică, liturgică și iconografică, traducere din limba franceză de Pr. Dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, București, 1995.

23. Idem, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, traducere din limba franceză de Carmen Bolocan, Edit. Polirom, Iași, 1996.

24. Idem, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar, Edit. IBMBOR., București, 1996.

25. Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Edit. Deisis, Sibiu, 1999.

26. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Jertfă și Răscumpărare (teză de doctorat), Edit. Harisma, București, 1991.

27. Idem, Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în ORTODOXIA, Anul XXXIII (1981), nr. 1, pp. 23 – 40.

28. Idem, Mântuitorul Iisus Hristos – Învățătorul nostru suprem, în ORTODOXIA, Anul XXXV, (1983), nr. 1, pp. 34 – 61.

29. Gogol, Nicolae O., Meditații la Dumnezeiasca Liturghie, trad. în lb. română de Pr. Marin Dumitrașcu, Râmnicu-Vâlcea, 1937.

30. Golitzin, Alexander, Mistagogia, experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie, traducere în lb. română de Diac. Ioan I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1998.

31. Joița, Pr. Drd. Alexandru, Sfânta Taină a Euharistiei. Taină a iubirii jertfelnice, în STUDII TEOLOGICE, Anul XXVIII (1975), nr. 9 – 10, pp. 736 – 741.

32. Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic la creației (teză de doctorat), Edit. Asab, București, 2004.

33. Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericcii de Răsărit, traducere din limba franceză de Pr. Dr. Vasile Răducă, Edit. Bonifaciu, București, 1998.

34. Meyendorff, John, Teologia bizantină, traducere din limba engleză de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Edit. IBMBOR., București, 1996.

35. Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos, Arhiereu după Epistola către Evrei, în ORTODOXIA, Anul XXX (1983), nr. 2, pp. 176 – 199.

36. Radu, Pr. Lect. Dumitru Ghe., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii (teză de doctorat), în ORTODOXIA, Anul XXX (1978), nr. 1 – 2, pp. 17 – 388.

37. Răducă, Pr. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Edit. IBMBOR, București, 1996.

38. Schmemmann, Alexander, Of water and the spirit a liturgical study of Baptism, St. Vladimir’s seminary press, New York, 1974.

39. Idem, Euharistia. Taina Împărăției, traducere din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu, Edit. Anastasia, București, 1993.

40. Idem, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, traducere din limba engleză de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Edit. IBMBOR, București, 2001.

41. Idem, Introducere în Teologia liturgică, traducere din limba engleză de ierom. Vasile Bârzu, Edit. Sophia, București, 2002.

42. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

43. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, III, Edit. IBMBOR, București, 1997.

44. Idem, Ființa tainelor în cele trei confesiuni, în ORTODOXIA, Anul VIII, (1956), nr. 1, pp. 4 – 28.

45. Idem, Legătura interioară dintre moartea și învierea Domnului, în STUDII TEOLOGICE, Anul VIII (1956), nr. 5 – 6, pp. 275 – 287.

46. Idem, Comunitate prin iubire, în ORTODOXIA, Anul XV (1963), nr. 1, pp. 52 – 70.

47. Idem, Legătura între Euharistie și iubirea creștină în STUDII TEOLOGICE, Anul XVII (1965), nr. 1 – 2, pp. 3 – 32.

48. Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în STUDII TEOLOGICE, Anul XVIII (1966), nr. 9 – 10, pp. 531 – 562.

49. Idem, Criteriile prezenței Sfântului Duh, în STUDII TEOLOGICE, Anul XIX, (1967), nr. 3 – 4, pp. 103 – 127.

50. Idem, Teologia euharistiei, în ORTODOXIA, Anul XXI (1969), nr. 3, pp. 343 – 363.

51. Idem, Transparența Bisericii în viața sacramentală, în ORTODOXIA, Anul XXII (1970), nr. 4, pp. 501 – 516.

52. Idem, Paștele, sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie, în STUDII TEOLOGICE, Anul XXVII (1975), nr. 5 – 6, pp. 349 – 359.

53. Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în ORTODOXIA, Anul XXVIII (1976), nr. 1, pp. 10 – 29.

54. Idem, Dinamica creației în Biserică, în ORTODOXIA, Anul XXIX, (1977), nr. 3 – 4, pp. 281 – 291.

55. Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioșilor, în ORTODOXIA, Anul XXXIII (1981), nr. 1, pp. 5 – 12.

56. Idem, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu prin Care toate s-au făcut și se refac, în ORTODOXIA, Anul XXXV, (1983), nr. 1, pp. 104 – 118.

57. Idem, Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea cu ea în Sfânta Liturghie, în ORTODOXIA, Anul XXXV, (1983), nr. 1, pp. 104 – 118.

58. Vasilios, Arhimandritul, Intrarea în împărăție. Inițiere în taina liturgică a unității Ortodoxiei, traducere din limba greacă de Dr. Ioan Ică, Edit. Deisis, Sibiu, 1996.

59. Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Liturghierul explicat, Edit. IBMBOR, București, 1993.

60. Ware, episcop Kalistos, Împărăția lăuntrică, traducere din limba franceză de Sora Eugenia Vlad, Edit. Christiana, București, 1996.

61. Yannaras, Christos, Abecedar al credinței, traducere din limba greacă de Pr. Dr. Constantin Coman, Edit. Bizantină, București, 1996.

62. Idem, Libertatea moralei, traducere din limba greacă de Mihai Cantuniari, Edit. Anastasia, București, 2004.

63. Zizioulas, episcop Ioannis, Creația ca euharistie, traducere din limba greacă de Caliopie Papacioc, Edit. Bizantină, București, 1992.

64. Idem, Ființa eclezială, traducere din limba franceză de Aurel Nae, Edit. Bizantină, București, 1996.