Influențe Bizantine în Secolul Xvii în Țările Române

=== Licenţă ===

Influențe bizantine în secolul XVII în Țările Române

Introducere

Țările Române au fost tot timpul sub influența bizantină, fie ca aceasta venea de-a dreptul din Bizanț, fie că ne era adusă de alte popoare câștigate culturii bizantine. Influențele bizantine asupra noastră sunt vechi si noi. Împărații Bizanțului, deși n-au avut stăpânire statornică dincoace de Dunăre, se interesau totuși de ceea ce se putea întâmpla împotriva lor prin părțile acestea. Dobrogea însă a fost, cu întreruperi ce-i drept, stăpânită de ei. Renumele de care se bucura cultura bizantina nu putea decât sa aibă răsunet chiar la nord de hotarele sale politice.

Chiar daca frontiera dunăreană a fost părăsită sub dinastia Isaurilor (717-802), ca urmare a înaintării slavilor în peninsulă, prezența politică și chiar militară a Bizanțului pe malul stâng al Dunării trebuie subliniată.

Teritoriile de la nord de Dunăre, cu unele intermitențe, sunt ținta preocupărilor politice ale bizantinilor: Constantin cel Mare, Justinian și unii din urmașii săi, misiunea de evanghelizare la moravi, politica nereușită de satelizare a Ungariei, influența politică și religioasă asupra primelor formațiuni politice din Transilvana, recucerirea Bulgariei și organizarea temelor Paristrionului și Bulgariei (fapt ce determina înflorirea unei vieți bizantine la Dunărea de Jos), și în fine activa politică militantă a Comnenilor în secolul al XII-lea pe teritoriul vechii Dacii. Asupra acestei politici trimit la raportul lui Eugen Stănescu, prezentat la Congresul de studii bizantine de la București (1971), partea în legătură cu interpretarea textelor bine cunoscute despre B din Choniates și Kinnamos

Creștinismul era răspândit la români schimburile ce se făceau între locuitorii de pe aceste meleaguri și negustorii veniți din Răsărit erau menite sa răspândească cultura, obiceiurile si credințele bizantinilor. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât acești locuitori aveau un suflet care putea să le înțeleagă mai ușor, căci cultura lor avea aceeași obârșie ca și cea bizantină încă din primele veacuri, când împărăția romanilor nu era încă împărțită în doua. Aceasta a ușurat mult îmbrățișarea ideilor care se de la Constantinopol, mare cetate creștină, așezată mult mai aproape de noi decât Roma. În țara noastră de timpuriu s-au înălțat biserici creștine, clădite de meșteri veniți din Răsărit. Existenta lor dovedește că creștinismul fusese acceptat poporul care locuia prin părțile noastre. Știm, de altfel, ca au fost si câțiva martiri, băștinași din Dobrogea care, în vremea prigonirilor împotriva creștinilor, au pierit apărând legea lui Hristos.
Trebuie semnalat că după sec. IV n-a mai existat la nordul Dunării o ordine bizantină de natură să formeze punctul de plecare al unei dezvoltări instituționale durabile. Chiar în Dobrogea, această bază nu pare să fi rezistat neîntreruptelor interferențe din sec. IV-XII și adâncilor mutații care au urmat plecării bizantinilor. Pe de altă parte, după triumful creștinismului, Biserica noastră atârna de episcopia din orașul Sirmium, așezat în Serbia pe râul Sava. De la începutul veacului V, s-a introdus în tara noastră, prin acest oraș, cinstirea Sfântului Dumitru din Salonic.

După dărâmarea acestui oraș de huni în veacul V, Salonicul devine capitala episcopiei, de care atârnam si noi. Fiind un puternic centru bizantin, influenta bizantină urmează a se răspândi la noi prin Biserica. Este de presupus că influența bizantina n-a putut slăbi în tot timpul acesta, cel puțin în ceea ce privește ideile religioase ale poporului.

Ținuturile meridionale românești au intrat în sfera de influență politică și culturală a Bizanțului îndeosebi după victoria din 975 a împăratului Ioan Tzimiskes asupra bulgarilor. Teritoriile dintre Dunăre și Marea Neagră ajung acum sub autoritatea Bizanțului, fapt ce determină o afluență de soldați, negustori, preoți și călugări bizantini, de meșteri constructori de fortărețe (Păcuiul de Soare) și de biserici. În cnezatele românești transilvane din sec. X suzeranitatea împăratului bizantin este recunoscută, spre exemplu de Menumorut.

Atât în Moldova cât și în Țara Românească structura statului este asemănătoare celei a Bizanțului. Asemenea bazileului, voievodul român își arogă prerogativa de judecator suprem , deținând totodată si puterea spirituală.

Darea înapoi a Bizanțului pe un larg front danubian a fost de neînlăturat sub regatul Asăneștilor. Acesta își va îndeplini de-acum înainte, împreună cu statul sârb și sub impulsul vlahilor care participau la organizarea imperiului, rolul de intermediar către nordul Dunării pentru valori și structuri bizantine.

Cât despre organizarea statelor feudale românești, ea a avut loc în cursul unei adevărate eclipse a imperiului, care preludează căderii Constantinopolului.

După întemeierea principatelor domnii români se gândesc la cârmuirea si orânduirea treburilor bisericești.

Alexandru Basarab, domnul Munteniei, se adresează în acest scop patriarhului din Constantinopol, pe la anul 1359, dorind sa-i închine Biserica românească. Pentru aceasta îl roagă sa-i trimită un arhiereu, care sa organizeze Biserica. Patriarhul da ascultare dorinței voievodului muntean si-i trimite pe mitropolitul grec din orașul Vitzina, Iakint Critopol. Acesta, după cererea însăși a lui Alexandru Basarab, fu recunoscut mitropolit peste toata Ungro-Vlahiei. Voievodul se mai lega ca toți viitorii mitropoliți să fie sfințiți de patriarh și daca va fi altfel sa cadă blestemul peste el si țara lui. Unsprezece ani după aceasta învestire, la 1370, se înființează o a doua mitropolie în Țara Românească, cea a Severinului. Mitropolitul Iakint, fiind bătrân, cere de la patriarhul Filoteu din Constantinopol să încredințeze scaunul mitropolitan fratelui sau, Daniel Critopol, dicheofilaxul Patriarhiei. I se face pe voie si Daniel, care după hirotonisire lua numele de Antim, se numește mitropolit nu asupra întregii Muntenii, ci asupra unei jumătăți din aceasta tara. Amândoi mitropoliții atârnau, bineînțeles, de Patriarhia din Constantinopol.

E de presupus ca influenta bizantina se întărește si mai mult în vremea aceasta în Muntenia, căci mitropoliții greci vin în tara cu suitele lor, cu oamenii lor de încredere, care toți sunt bizantini prin naștere sau prin cultura.

Moldova însă nu se grăbește să recunoască autoritatea Patriarhiei din Constantinopol căci asculta în acest timp de Biserica din Galiția, care avea interese potrivnice Patriarhiei. Mitropolitul Ieremia, trimis din Constantinopol, nu e primit, ceea ce atrage, în anul 1394, afurisenia patriarhului asupra Moldovei. Un al doilea mitropolit, trimis în urma din Constantinopol, n-a avut mai mult noroc ca Ieremia. În toate aceste afaceri era amestecată și politica. De aceea împăratul Manuel Paleologul, în unire cu patriarhul, trimite din Constantinopol pe mitropolitul grec al Mitileniei, cu o însărcinare diplomatică spre domnii Munteniei si ai Moldovei. Acesta reușește sa înduplece pe domnul moldovean să trimită patriarhului o scrisoare ca să-l roage să ridice afurisenia dată și să binecuvânteze pe episcopii moldoveni aleși. Patriarhul, mulțumit de aceasta, numește ca exarh al sau pe protopopul moldovean Petru, căruia îi da împuternicirea să cârmuiască toate treburile bisericești, numai pentru hirotonisiri să trimită pe candidați la episcopii vecini. Totuși, neînțelegerea între Biserica moldovenească si Patriarhie nu dispare decât sub domnia lui Alexandru cel Bun. Acesta trimite la Constantinopol o solie pentru împăcare. Patriarhul și împăratul, mulțumiți, primesc bine pe soli. Manuil trimite chiar mitropolitului Iosif o icoana făcătoare de minuni, care se afla în mănăstirea Neamț; iar împărăteasa trimite si ea doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, o alta icoana, de asemenea făcătoare de minuni, care se afla în mănăstirea Bistrița.

Se vede dar ca influenta bizantină câștiga teren și în Moldova.

Icoanele bizantine, aduse în aceasta Moldova si date la doua persoane atât de însemnate, sunt menite sa joace un rol în răspândirea gustului fin al iconografiei si al picturii bizantine.

Influența bizantină crește din aceasta epocă din ce în ce mai mult si chiar în perioada în care liturghia se face în limba slavonă ea nu încetează. În ceea ce privește arta, noi am fost de asemeni elevii si admiratorii bizantinilor, de la care am împrumutat arhitectura, sculptura, pictura, broderiile, țesăturile etc., în general, arta noastră, fiind până în veacul XIX, o ramura a artei bizantine.

În arhitectura religioasa putem să deosebim doua stiluri: stilul bisericilor din Muntenia și stilul bisericilor din Moldova. Biserica din Muntenia urmează stilul bizantin din cea din urma perioada a existentei Bizanțului. Ea se aseamănă cu bisericile de la Muntele Athos, din Salonic sau din Serbia. Deosebim la o biserica munteneasca patru părți: altarul, naosul sau partea unde sta poporul, nartexul (pronaos) si pridvorul. bisericile muntene au toate elementele stilului bizantin. Sunt trei tipuri de biserică: cu doua cupole, una pe naos si alta pe nartex; cu trei cupole, doua pe nartex si una pe naos; cu patru cupole, una pe naos, una pe nartex si alte doua pe fiecare colt al exonartexului (părțile laterale). Ca exemplu de acest din urma tip poate servi Curtea de Argeș, zidită de Neagoe Basarab. O biserică care se apropie după stil mai mult de cel bizantin sau sârbo-bizantin este Sânicoara sau Sfântul Nicolae de la Curtea de Arges, care datează din veacul XIV. Stilul bisericilor moldovenești se deosebește de cel muntean. Aici găsim si biserici care după plan sunt bizantine, dar avem si altele în care influenta apuseana este vădită. Ceea ce este interesant la unele din bisericile moldovenești e cupola, la care se pot descoperi înrâuriri armenești, ca de pilda la Trei Ierarhi, construita de Vasile Lupu.
Biserica moldoveneasca este în general înalta si lunga. Și la ea deosebim trei părți: altarul, naosul si nartexul. Câteodată însa mai e un al doilea nartex sau un exonartex, si chiar o a cincea încăpere, ca la mănăstirea Pobrata, unde se găsesc mormintele familiei domnești. Din pricina înălțimii zidurilor, biserica moldoveneasca are nevoie de proptele, ca și bisericile catolice. Făcute din zidărie, contraforturile lipsesc de la bisericile muntene.

Cât privește pictura bisericească, ea e în întregime bizantină. Zugravii bisericilor noastre veneau în cea mai mare parte din Răsărit. Elevii pe care îi aveau în tara urmau același stil.

În sec. XIV, ca și la începutul tragicului secol următor, Bizanțul, prin basileus-ul său, și mai ales prin biserica ecumenică, încă activă, a fost departe de a se dezinteresa de ceea ce se petrece la nordul Dunării. Nivelul și contextul imperial al evenimentelor și proceselor era încă o realitate. Mai ales pe planul ideologiei politice, al religiei și al instituțiilor, unde influențe directe și indirecte se fac simțite. Ele sunt, la prima vedere, în contradicție cu declinul politic al imperiului.

Se vede așadar că vreme de veacuri întreaga noastră viață culturală, spirituală și politică, a fost influențată de cultura bizantină. De la ea am moștenit si calități si defecte. A fost un timp când idealul lumii bizantine era si idealul nostru. De pilda, se admira mult în veacurile trecute viata călugărească. Boierii și împărații bizantini visau să-și sfârșească viața în haină călugărească. În veacul XIV, bunăoară, doi împărați se fac călugări: Andronic II Paleologul si Ioan Cantacuzino. Acest spirit trece și la noi și vedem ca unii dintre boieri si chiar dintre domnii noștri se fac călugări.

După 1453, influența instituțională bizantină privește în principal Țara Românească și Moldova în cadrul conceptului numit „Bizanț după Bizanț”, diaspora grecească la nordul Dunării și participarea la viața socială și politică pe care dominația otomană o deschide și asigură elementelor grecești, inseparabile de cultura și civilizația bizantină. În toate cele trei țări române, Biserica rămâne legată de importante structuri instituționale bizantine, care se îmbină cu acțiunea dreptului canonic și civil-economic. Totuși în Transilvania, unde nu lipsesc unele centre de diaspora grecească (Brașov, Sibiu etc.), acțiunea aceasta este mai redusă. Ea nu este încadrată într-o receptare instituțională tot așa de amplă ca în cele două țări autonome cu legislație și organizare judecătorească proprie.

După căderea Constantinopolului, structura statului în Țările Române este influențată în mod crescând de prezența expansiunii otomane, cu încercări de a depăși hotarul Dunării și de a impune un regim de răscumpărare a păcii prin plata unui tribut. După anul 1538, dominația otomană chiar se instaurează în mod propriu-zis, prin practica numirii domnilor, însă alegerea locală nu încetează sa joace un rol semnificativ. Regimul suzeranității se agravează treptat până la 1774, dar, cu toată deteriorarea lui, statutul de autonomie al celor două țări de la nordul Dunării nu dispare niciodată în esența lui, în ciuda factorilor externi de ordin politic, social-cultural și bisericesc care au marcat evoluția Țărilor Române.

Așadar secolul al XVI-lea debutează cu influența covârșitoare a turcilor care constituiau marea putere politică și militară europeană a timpului.

Influențe politice

Mărturiile istoriografiei interne (zapise, pomelnice, cronici și documente – în manuscris sau tipărite – studii, lucrări de referință) și externe (mărturii ale epocii, însemnări de călătorie, declarații ale unor diplomați și misionari creștini), dar și documentele grecești, stipulațiile unor acte sau cărți de privilegii acordate unilateral de suveranii otomani și ale unor acorduri bilaterale și tratate de pace încheiate de Poarta otomană cu Marile Puteri creștine ale vremii adeveresc cu prisosință faptul că, în această perioadă, Țările Române s-au bucurat de un statut juridic internațional de largă autonomie. Acest statut le-a îngăduit să fie nu numai exponente ale luptei antiotomane, ci și protectoare ale creștinătății balcanice.

Lupta pentru păstrarea autonomiei și pentru independență nu încetează niciodată (Vlad Țepeș, Radu de la Afumați, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul, Mihnea III Radu, D. Cantemir). „Dragostea pentru independență… străbătea ca un fir roșu istoria poporului român” (Ștefan Ștefănescu). Românii nu se resemnează în fața pretențiilor otomane de a numi pe domnii români fără nici o consultare tradițională a țării, fie și numai a boierilor și a Bisericii. Poarta otomană dispunea de o politică realistă de lucidă evaluare a puterii militare și politice iar păstrarea ființei statelor române, fie și numai ca țări autonome, a fost marele imperativ de care s-au inspirat o serie de domni, începând cu Mircea Ciobanul. Ei au apărut, la prima vedere, ca prea plecați Porții, de la care, nu fără sacrificii, obțineau în schimb tocmai netransformarea țărilor în pașalâc. Nu este întâmplător ca tocmai în cursul companiilor victorioase ale lui Mihai Viteazul, intervin câteva luni în care, din punct de vedere juridic, s-a putut învedera stabilirea unui regim de pașalâc pentru Țara Românească, măturat de impetuoasa acțiune politică și militară a domnului țării.

INFLUENȚA BIZANTINĂ ÎN SINTEZĂ ROMÂNEASCĂ

Urmărind această evoluție s-ar părea că problema unor influențe bizantine dispare de la sine. În realitate, această influență a continuat la nivelul contactelor între civilizații. Unii istorici români și străini au vorbit de o integrare adâncă a Țărilor Române în mitul renașterii imperiale a Bizanțului. Cum am notat deja, N. Iorga a sfârșit prin a vedea o monarhie bizantină în domniile lui Vasile Lupu și Matei Basarab, urmând monarhiei românești de la începuturile secolului și urmată de cea orientală a lui Gheorghe Duca și de cea culturală, în arie bizantină, a lui Constantin Brâncoveanu. Însă Domnii Țărilor Române nu și-au pus niciodată candidatura la succesiunea basileus-ului. Cel puțin nu în mod direct, ca țarii bulgari și sârbi, nici prin jocul ideologic al unei translatio imperii în. favoarea unei „a treia Rome”. Într-o lume încă puternic politică bizantină, Țările Române au integrat autonomia crescândă într-o sinteză românească, îmbinând elemente feudale, venite din filiera ungară sau polonă cu altele venind din familia de state și monarhii patronată de basileu, împăratul prin excelență care era în același timp reprezentantul politic al „împăratului ceresc”. Domnii au încercat și ei să fie autocrați în țările lor, adică suverani independenți, oricât de strânse ar fi fost legăturile morale și spirituale cu alți monarhi înaintea și după dispariția basileului. Acest lucru se va întâmpla și după căderea Constantinopolului. titulatura domnească de cancelarie se va afișa ca având o confirmare religioasă prin clauza „domn din mila lui Dumnezeu”, nu din mila altui suzeran, cum niciodată înainte nu se invocase ,,mila basileus-ului”. Chiar după instaurarea suzeranității otomane, raportul suprem direct între domn și divinitate avea pentru mentalitatea vremii o importanță care n-a fost și nu poate fi îndeajuns subliniată.

Structura statului în Țara Românească și în Moldova este asemănătoare celei a Bizanțului. La fel ca și bazileul, voievodul român își arogă prerogativa de judecător suprem, deținând și puterea spirituală.

Transmiterea succesiunii ereditare, asocierea la domnie, titlul de autocrator, coroana voievodală, jurământul cu ocazia urcării pe tron, urmează modelul bizantin. Odată cu instaurarea suzeranității otomane s-a creat însă o situație de grave confuzii și de false corespondențe. Poarta avea o schemă coranică și un stil sultanic al relațiilor ,,internaționale”, fără corespondent autentic în mentalitatea si terminologia europeano-creștină. În acest nou stadiu nebizantin, ideile și tradițiile bizantino-creștine au continuat să trăiască viu, devenind un factor de rezistență antiotomana.

Cu toate acestea structura autocratică (de tip bizantin) în interior n-a dispărut propriu-zis niciodată. Când, cu Radu Leon (1664-1669), a început a fi numit de turci, în schimbul unor mari sume de bani, pentru numai trei ani, iar după aceea, cu reînnoire plătită în bani în fiecare an, așteptând neîncetat mazilirea sau chiar decapitarea, domnul, de îndată ce era înscăunat, binecuvântat de biserică și „uns de Dumnezeu” prin mitropolit, devenea un autocrat cu o putere și un prestigiu care nu se epuiza în autotputernicia și arbitrariul Porții suzerane. Domnii puteau fi și erau adesea trecători și nevrednici. Dar domnia, ca instituție, rămânea la nivelul ideologic și juridic de biserică și de basileus. Formulând, de pe poziții nobiliare, ca și Gr. Ureche, critici severe împotriva domnilor autocrați până la despotism și arbitrar, Miron Costin, cronicarul umanist și omul de stat, nu se poate opri să nu se facă ecoul celor mai conformiste doctrine tradiționale. Exponent, ca si Gr. Ureche, al regimului nobiliar, el va scrie în cel mai autentic stil: „Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritu trebuiește, că, oricum este, de la Dumnedzău este”. Și va comenta: „Scîrnava și groadznică faptă”, relatând uciderea lui Gașpar Grațiani de către boierii potrivnici politicii lui antiotomane. O viziune bizantină devenită comună, despre structura puterii monarhice, deja prezentă în Învățăturile lui Neagoe Basarab, este interesant s-o regăsim cu rânduială afirmată într-un proiect de cod care, depășind formal limita cronologică a cercetării de față, nu este mai puțin pertinentă și valabilă pentru perioada studiată. În secolul al XVII – lea doctrina domnului care nu poate fi decât imaginea lui Dumnezeu, ale cărui virtuți trebuie să le imite, este inserată în cartea I-a a proiectelor de cod general al Țării Românești, redactate de învățatul jurist Mihail Fotino-Photeinopoulos sau Photemos.

Nu este absurd să se vorbească de monarhi, și chiar de monarhi bizantini, în cele două țări ale secolului sec. XVII; pe de altă parte, nu a existat nici un proiect românesc de reconstituire a ecumenicității bizantine și de înscăunare românească pe tronul basileis-ilor. Dar se poate vorbi de un rol cultural și religios care nu se limita la granițele etnicului românesc, de o solidaritate creștină și sud-est europeană care poate fi analizată în variate interese de natură foarte concretă, când este vorba mai ales de închinarea, cu o tehnică juridică bizantină, a mănăstirilor către numeroase centre religioase din afara frontierelor țarii. Când grecii făuresc visuri de restaurare bizantină pe marginea epopeei lui Mihai Viteazu, acesta, ca domn și crai de întregire românească, având ochii ațintiți, pentru nevoile bănești sau ostășești, asupra Pragăi imperiale, merge spre nord și spre apus, nu spre Bizanț. Radu Șerban are aceeași orientare, care va deveni a reîntregirii tuturor românilor. Iar Dimitrie Cantemir, când înțelege că ideea imperială poate promova și sprijini politica lui națională de independența dinastică, face apel la această idee, nu pentru a și-o însuși, românizând-o, ci pentru a raționaliza unele texte biblice în sensul că pe plan mondial, a patra creație politică imperială va fi împărăția puternicului țar cu care se aliase și prin care era convins că Poarta va cădea definitiv, lăsând țara Moldovei liberă.

„OAMENII NOI”

Specificul domniilor muntenești și moldovenești cu păstrarea modelului de autocrație, venită pe filieră bizantină însă adaptată realităților Țărilor Române poate fi explicat și prin tipologia „oamenilor noi” ( homines novi, new comers sau parvenus) care este arătată sau evidențiată de Ieremia Movilă, mare dregător care trecuse prin multe trepte până la aceea de domn al Moldovei, un model de ascensiune rapidă care se vede în ctitoria mănăstirii Sucevița și din toate obiectele de artă (tablouri, broderii etc.) din timpul său. Această ascensiune are ecou în principal în principal în ctitoria familiei sale, Sucevița. Cel mai bine se desprinde conceptul de „om nou” dintr-un mare domnitor al Moldovei ce se trăgea dintr-o familie de origine balcanică care a stat pe scaunul Moldovei două decenii, pe nume Vasile Lupu. Semnul distinctiv al acestuia erau ctitoriile sale de la Trei Ierarhi și Golia ce sunt o noutate prin decorațiuni și noblețea materialului folosit, pentru Moldova în acea epocă. Referirea mereu la acești „oameni noi” este o constantă a izvoarelor scrise de cronicari, panegiriști, scriitori, istorici, călători și ierarhi străini. Afirmarea unor legături cu tradiția prin adevăratele sau mai puțin adevăratele genealogii apare evidentă în veacul al XVII-lea, cum de fapt era tradiția în Europa occidentală din secolele XI-XII. Toți cei cu pretenții genealogice încercau o ancorare în tradiție sau chiar o desprindere de ea (ca în cazul făuritorilor de dinastii efemere) prin fapte asemănătoare înaintaților și anume ctitorii, ceea ce le aducea admirația contemporanilor. După modelul împăraților bizantini care se credeau următori în faptele lor marilor regi ai vechiului Israel, David și Solomon – ce apar în documentele din vremea lor, așa și la noi întemeietorii și, mai ales Neagoe Basarab, se considerau în fapte următori ai împăratului fondator bizantin Constantin cel Mare ce a fost canonizat de Biserica Răsăriteană și doar beatificat de cea Apuseană.

Această realitate este exemplificată cu ilustrul neam al Movileștilor, ce erau înrudiți atât cu Mușatinii cât și cu Petru Rareș și Ștefan cel Mare pe linie de femei (Maria Neaghina) și chiar dacă nu erau de „os domnesc” erau cel puțin de sânge voievodal. Tendință de a-și justifica domnia se va proiecta și în artă, mai ales în ctitoriile (Sucevița) acestui neam din care doi dintre fiii logofătului Ion Movilă – Ieremia și Simion – vor ajunge în scaunul domnesc, iar al treilea Gheorghe Movilă devenind mitropolitul Țării Românești.

Alt exemplu de ascensiune rapidă și spectaculoasă îl avem prin fiul balcanicului Coci, Lupu, care era conștient de bogăția și puterea sa, prim ocârmuitor patronajul al atâtor fapte de cultură, ce nu avea nevoie să își justifice în vreun fel proveniența dintr-un neam de voievod. Cu toate că își arată originile, căci la ctitoria sa târgovișteană de la Stelea este inscripția „zace și trupul răposatului meu Nicolae vel agă”; el lasă, conform documentului, să circule, în epoca sa, ideea că ar fi înrudit cu Alexandru Lăpușneanu, lucru neadevărat.

Cantacuzinii se pare că proveneau dintr-o veche familie din Bizanț, Radu Șerban și Mihai Viteazul fiind ei înșiși din vechii boieri Craiovești. Complementară și firească, în sensul afirmării unor legături ce căutau să confere o aură istorică fiecărei ascensiuni, este și afirmarea unei noi dinastii întemeiată de domnul în cauză.

Noilor îmbogățiți și recent îmbogățiți caută legături cu tradiția nobiliară feudală, pentru însemnele exterioare ale reușitei lor sociale, pentru fastul ajuns la excese, pentru lux și extravaganță. Este vorba de parvenire, căci titlurile și onorurile ajunseseră la o adevărată inflație (este vorba în special de heraldică și de genealogii).

Încă după anul 1500 apar acești „oameni noi” în Țările Române, asta datorită slăbirii puterii domnești, al domniei creatoare de „țară”, al cărei rol fusese hotărâtor la începutul și mijlocul sec. al XIV-lea și începutul sec. al XV-lea. După slăbirea „aparatului” domnesc se ajunge la o stratificare a boierimii și la o creștere a rolului acestora ce ajung să-și trimită reprezentanții până în scaunul domnesc. Slăbirea puterii centralizate pusă în legătură și cu binecunoscuta dependență politică față de Poartă (numită turcocrație), duc la o sporire a rolului boierilor ca ctitori, boieri ce puteau fi aliați sau chiar potrivnici. . Aceasta implică și o sporire a influențelor din alte țări cunoscute de către domnii români ce călătoreau sau chiar studiau peste tot în lume și care odată urcați pe tron își impuneau influențele celor ce le slujeau lor, meșteri argintari, aurari, croitori, ziditori de lăcașuri, miniaturiști, și care desigur nu întotdeauna coincideau între ele.

Eforturile ctitorești aveau toate un scop, acela de a face din acele timpuri medievale târzii dintr-un om fără trecut glorios și ascendențe ilustre un „ctitor” și în cazul când restaura, refăcea sau termina un așezământ început, acela de un „nou ctitor”. Acest lucru era posibil și datorită circumstanțelor căci cel ce întemeia o „dinastie” prelua de obicei reședințele și bogățiile vechilor voievozi basarabești sau mușatini, și mai mult decât atât, se înconjura la rândul lui de rude și dregători ce beneficiau de scutiri și avantaje materiale, această „înrudire” fiind de obicei forțată sau lingușită. Această tendință normală de afirmare a întemeierii unei dinastii își are demonstrația în feluritele ctitorii ce se vroiau întâi continuatoare și totodată distincte noi, vrând să afirme și să confirme afirmarea „noii” dinastii. O trăsătură de caracter a ctitorilor începând din sec. XVI și terminând cu sec. XVIII este tendința spre vastitate, spre eleganță și chiar spre fast, voind astfel ca legându-și numele de anumite acte de cultură, acestea să glăsuiască despre ei atât contemporanilor cât și viitorilor admiratori (acest comportament se poate observa și în istoria milenară a Bizanțului în felul în care o dinastie urma alteia).

Culorile ce se foloseau în ctitoriile marilor oameni din sec. al XVII-lea – roșul, albastrul, verdele și aurul – „culori de pretenție” – sunt cele folosite în mileniul de Bizanț, astfel de înrudiri se pot observa desigur cu iminentele influențe și în ceea ce privește tactilul și senzorialul. Pentru a nu intra în detalii de istoria artei trecem în revistă doar culoarea roșu-vișiniu și câteva detalii ce țin legătura cu Bizanțul, redate de Paul din Alep la vizita din 1653 la Iași, spune că jilțul domnesc era acoperit cu catifea roșie, placat cu foiță de aur; broderiile cu portretele voievodale ale Tudoscăi și Ioan purtând fastuoase costume strălucind în fir de aur și argint pe fondul roșu al catifelei.

Una din structurile de bază ale puterii domnești era așa numitul „ius gladii”, dreptul de a pedepsi cu moarte pe supușii vinovați, conceput ca o structură de putere și de groază, preamărită de versurile dedicatorii ale pravilelor și cazaniilor de la mijlocul secolului al XVII-lea.

Tradiția romano-bizantină, a cărei înrâurire asupra organizării formațiilor politice feudale din sud-estul continentului era firească, în condițiile date se dovedește complexă și contradictorie. Pe de o parte, ea acționa printr-o veche reglementare minuțioasă cu caracter de înaintată instituționalizare a infracțiunilor în cauză, iar pe de alta, prin tendința lărgită de sacralizare a împăratului. Reacția boierimii, care în nenumărate rânduri a fost decapitată de unii domni, fără „județ”, fără judecată în divan s-a sprijinit între altele pe o tradiție de autocrație și mentalitate bizantină. De la finele secolului al XVI-lea s-a ajuns la o separare a „vicleniei” față de domn de cea care privea însăși țara. Amândouă erau însă pedepsite ca unele ce își aveau originea în același fapt sau același fapte.

Principiul romano-bizantin al individualizării pedepsei, afirmat ca principiu general încă din sec. XVI în Țara Românească este pregnant formulat de Miron Costin în termeni bizantini, cunoscuți lui din timpul studiilor în Polonia : „nice fecior pentru fapta părintelui său, nici părintele pentru fapta feciorului de vârstă nu-i platnicu”. În a doua domnie a lui Ștefan Tomșa (14 februarie 1623) saltul de moștenire pare că nu intra în confiscare, soluție care s-ar regăsi sub Petru Șchiopul. După 1631, mulți domni „din județe” în toată regula pentru vicleni (C. Brâncoveanu, N. Mavrocordat) și pun pe mitropolit să caute „capul de pravilă” aplicabil în speță (Brâncoveanu) sau „ce zice pravila" (Nicolae Mavrocordat, în cazul lui Iordache Ruset, ținut închis până la mazilirea domnului). Uciderea, ca haini, fără județ și pravilă a postelnicului Constantin Cantacuzino de către Grigore Ghica atrage reacția cunoscută a partidei Cantacuzinilor și reabilitarea postelnicului este reclamată de o adunare de stări „paralegală”, în 1674. Cartea de adeverire a adunării privind nevinovăția celui ucis ca viclean este întărită după aceea de domnul cantacuzinesc impus pe tronul țării.

Viclenia sau „hainia” apare drept cea mai gravă crimă, având un cuprins care înglobează și sudalma și hula, pedeapsa fiind cea capitală. Materia trădării a cunoscut astfel mereu o influență bizantină, dar în ansamblul ei s-a structurat în mod original sub forma sintezei românești, care altera substanțial aportul bizantin.

O influență grecească pe care cu greu o putem numi propriu-zis bizantină se exercită asupra divanului și a dregătoriilor, asupra moravurilor și asupra mentalității, prin prezența în divan și în funcția dregătoriilor a unui număr de greci, majoritatea intrând în procesul de împământenire, persistând însă vreme îndelungată în cultura grecească, inclusiv bizantină.

Un alt aspect care merită a fi menționat îl reprezintă „darea de închinare” și dreptul ctitoricesc care reprezentau instituția cu cea mai largă origine bizantină, cu continuitate până în secolul al XIX-lea. Dreptul ctitoricesc s-a inserat puternic la nivelul religiei, al puterii de stat, al moralei individuale însă adaptată mentalității și sensibilității locale, lăsând câmp liber manifestărilor tipic românești. Dacă în cazul bizantin la nivelul dreptului de stat se urmărea autonomia maximă a ctitoriilor fată de întemeietori, la noi rolul ctitorilor s-a manifestat atât la nivelul stăpânirii cât și al patronatului de prestigiu.

Căderea statelor feudale balcanice și imperiului Bizantin sub stăpânirea Semilunei, situația dificilă în care s-au aflat patriarhatele atât cel ecumenic cât și cele din Antiohia, Alexandria și Ierusalim, a făcut din singurii ocârmuitori ortodocși ai sud-estului european, mai ales în sec. XVIII, nu numai continuatori ai voievozilor din sec. al XIV-XV, dar și ai împăraților bizantini dispăruți cu câteva secole în urmă. Acest lucru îl putem vedea nu numai datorită ctitoriilor dinlăuntrul voievodatelor, ci și daniile și ajutoarele pe care le fac mănăstirilor și chiar patriarhiilor.

Moartea lui Mihai Viteazul (9/19 august 1601) n-a constituit sfârșitul unei epoci, ci doar a fost o demarcație dureroasă în cadrul frământărilor istoriei politice a Țărilor Române la sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII, etapă ce corespunde Războiului de 13 ani (1593-1606). Tendința și linia politică imprimată politicii nu a fost estompată sau abandonată total, ci ea a fost continuată de domnii din sec. XVII. Deci însemnătatea lor nu trebuie umbrită de acțiunea unificatoare și de personalitatea lui Mihai Viteazul, iar acești domni sunt demni de toată atenția și interesul istoricilor.

RADU ȘERBAN (1601, 1602-1610, 1611)

Radu Șerban – mare paharnic în timpul lui Mihai – nu era „os domnesc” ci descendent prin femei al boierilor Craiovești, care se autointitulează „nepot răposatului Basarab voievod” (nu îi era urmaș lui Neagoe Basarab (1512-1521) ci ambii aveau un înaintaș comun – Neagoe Strehăianu (1475). Mai mult, numele Basarab (Radu Șerban nu avea nici o înrudire de sânge cu urmașii lui Basarab I) este adevăratul întemeietor al dinastiei muntene a Basarabilor-Craiovești.

Politica lui Radu Șerban a fost echilibrată, înțeleaptă și tolerantă după cum afirmă și egumenul-cronicar Matei al Mirelor: Șerban era un om mintos, viteaz, blând și plin de omenie: săracii și străinii toți aflau loc în inima lui; țara o guverna bine cu vecinii și cu alte puteri făcea pace…” Politica sa a avut două tendințe: pe de o parte una de continuare a politicii duse de Mihai și alta proprie perioadei de început de sec. XVII. Pe plan intern îl găsim pe Radu Șerban înfăptuind dreptatea cu mare abilitate într-o epocă plină de războaie, foamete și boli. Este cutremurătoare scrisoarea lui Stroe, fiul lui Mogoș logofăt, robit de tătari în care se descriu chinurile la care era supus cerând să fie pomenit „ca și mort pentru că nu avea nădejde să scape vreodată”. În aceste condiții extreme domnul și-a pus totuși amprenta asupra politicii interne, prin determinarea revenirii boierilor partizani lui Simion Movilă în Țara Românească după plecarea lor în Moldova în 1602 în frunte cu mitropolitul Eftimie și cu Teodosie Rudeanu. Cu boierimea din gruparea antiotomană, al cărei reprezentant era, a avut relații foarte bune și pe cea filoturcă a neutralizat-o sau chiar a atras-o de partea lui. Rezultatul acestei politici interne fructuoase pe care a dus-o, domnia lui Radu Șerban (de aproximativ 9 ani) se caracterizează prin netulburarea de nici un complot boieresc, fapt aproape nemaiîntâlnit în cursul sec. XVII. Uneltirile lui Nicolae Pătrașcu și ale lui Stoichiță din Strâmba (susținuți de Gabriel Bathory din Transilvania) au fost rezolvate nesângeros, ci s-a soldat doar cu „însemnarea la nas” a lui Nicolae Pătrașcu, pe care ulterior îl va avea ca ginere iar Stoichiță va deveni partizan nedespărțit al domnului și îl va însoți chiar și în pribegie. Ca sursă de venit a păstrat domeniul domnesc moștenit de la Mihai Viteazul (87 de sate) la care se adaugă propria lui avere (71 de sate și părți de sate) și deci putem vedea că avea o puternică bază materială. Ca urmaș al boierilor Craiovești a întărit proprietățile mănăstirilor din țară, inclusiv pe cele catolice sau protestante. Pentru a întări ortodoxia din afara granițelor aflăm că în anul 1607 dă 6000 de asprii mănăstirii Turniki din Epir. Face danii la Muntele Athos, Serbia, Bulgaria, a căror valoare nu e depășită decât de Neagoe Basarab. Boierimea mijlocie și mică a constituit un sprijin militar și s-a bucurat de atenție din partea domnului, în timp ce față de boierimea liberă pe care-i scutea de taxe, cei în cauză devenind „slujitorii” săi, a avut o atitudine diferită de Mihai Viteazul, nerumânind cu sila nici un sat (prin biruri excesive) și chiar a dat dreptate în cadrul judecății domnești țăranilor liberi aserviți abuziv de căpetenii militare de mari boieri ca Buzeștii. Acțiunea față de țărănimea liberă a fost una de consolidare și întărire a proprietăților acestora și acceptând vechile scutiri. Însă față de țărănimea aservită s-a arătat la fel ca Mihai Viteazul, neîngăduind eliberarea pe cale juridică, ci din contră aplicând „legătura” de glie lui Mihai. Un caz nemaiîntâlnit mai înainte nici după aceea este vinderea unor femei cu pământurile lor în rumânie. Orășenii s-au bucurat de unele privilegii și realizări ale lui Radu Șerban, iar tot el a înființat „satul de milă”, Satul Nou pe moșia mănăstirii Dealu, lângă Brânceni. Acest sat de milă era înființat pe un pământ nelocuit cu oameni străini liberi și a avut un rol benefic în procesul colonizării rurale la început de sec. XVII. Acest exemplu a fost urmat de Radu Mihnea (1611-1616, 1620-1623), Alexandru Iliaș (1616-1618), Alexandru Coconul (1623-1627) și Leon Tomșa (1629-1632). După ce trimise pe Gheorghe Raț să ajute pe generalul Basta retras în cetatea Gherlei, după ce Lugojul și Caransebeșul căzuseră, trece însuși Radu Șerban cu grosul oștii de 8 000 de oameni pe la Rucăr „Și când fu la purcesul lui din Târgoviște – povestește cronica – strânse preoții bisericii de făcură rugăciuni și slujbe dumnezeiești și blagosloviră toți rugând pe Dumnezeu să-l poarte … într-această cale cu sănătate și cu biruință asupra vrăjmașilor”. Ctitoriile sale sunt foarte însemnate și încep din timpul când era boier în 1588 sau 1589 și a refăcut mănăstirea Comana, ctitoria lui Vlad Țepeș, unde vor fi îngropate rămășițele sale pământești aduse de la Viena în 1640. Altă ctitorie este biserica din Vlașca refăcută de fiica sa Ilinca și de fii acesteia. Prin hriovul din 3 august 1607 dărui mănăstirii Xenofon nouă mii de asprii și moșii la Rațca și Siliștea.

În politica externă Radu s-a situat, ca altă dată împărații Bizanțului de pe tronul Constantinopolului, împotriva turcilor și toată politica sa este străbătută de această idee măreață a sa pe care o va și realiza după cum vom vedea în continuare, fiind astfel următor lui Mihai Viteazul, ceea ce îl determină pe Iorga să îl numească oștean și domn „din rasa lui Mihai”. Un rol însemnat l-a avut Țara Românească și în semnarea tratatului de la Zsitvatorok la 11 noiembrie 1606 în care Radu Șerban datorită tratatului de amiciție și alianță din 5 august 1605 dintre el și Ștefan Bocskay, și prin participarea activă și nu pasivă la conflictul dintre imperiali și turci ce se va încheia cu tratatul sus numit – Zsitvatorok. De altfel el va încheia pace și cu sultanul ce îi va recunoaște domnia în decembrie 1604 – ianuarie 1605. Totodată s-a asigurat și a făcut pace cu vecinii, cu Ștefan Bocskay, cu care la început a avut relații încordate, și ulterior cu Gabriel Bathory prin tratatele din mai și noiembrie 1608, și cu domnul moldovei, Constantin Movilă (1607-1611). Chiar dacă după acest moment relațiile se strică, Radu Șerban a încercat și a reușit să stabilească un climat de liniște și pace în Țara Românească și ca mai înainte împărații din Bizanț, „o fortăreață îndreptată împotriva sultanului”. Sfârșitul domniei lui Radu Șerban a fost neașteptat și s-a datorat atacului început de Gabriel Bathory la 29 decembrie 1610 ce a culminat cu intrarea în Târgoviște la 26 ianuarie 1610 unde își ia titlul de principe și al Țării Românești (Matei al Mirelor va descrie jafurile și neorânduielile înfăptuite de soldați în timpul acesta atât asupra populației prin chinuri și vărsări de sânge, cât mai ales „se aprindea mânia lor împotriva monahilor și preoților, pe care cu multe chinuri și încercări, îi ucideau). Luat prin surprindere s-a retras în Moldova de unde a pornit ofensiva și de unde va pleca spre Brașov. Ofensiva va culmina cu lupta de lângă Brașov și satul Sâmpietru în același loc ca și în lupta cu Sekely și cu victoria lui Radu Șerban ce o consideră (datorită numărului de morți și mulțimii de oști angrenate în luptă) o izbândă „a lui Dumnezeu din cer; eu sunt prea slab pentru a o săvârși”. Odată cu apărarea intereselor și a politicii țării conduse de Radu Șerban, el a apărat de altfel și Ortodoxia și a avut un rol nu numai de apărare ci și de protector al Bisericii. Om dibaci în politica internă, cu țărănimea acordându-le privilegii, cu boierii neavând conflicte, dușmanii făcându-i rude, iar în politica externă situându-se pe poziții antiotomane și încheind pace atât cu Moldova , cât și cu Transilvania, participant activ la „războiul de 13 ani” și toate acestea corelate cu frica și respectul față de Dumnezeu arătate în faptele sale fac din Radu Șerban un om de însemnătate politică deosebită. Rolul său în istoria Țării Românești chiar dacă nu a avut strălucirea pe care realizările culturale ale urmașilor săi Matei Basarab și Vasile Lupu, a fost totuși în acela de slăbire a dominației otomane și în dezvoltarea economică și culturală a Țării Românești în primul deceniu al secolului XVII.

RADU MIHNEA (1611-1616)

În Țara Românească, Radu Mihnea (1611-1616 și 1620-1623) – un reprezentant al Sultanului după cum singur se declara „ca unul ce am fost crescut la Poarta Împăratului și din pâinea lui”, a fost un erudit, un precursor, prin formație al lui Dimitrie Cantemir, căci a trecut prin școlile de la Athos, Veneția și Padova, cunoscător al mai multor limbi orientale și apusene, își va folosi cunoștințele îndeosebi pentru a media conflicte între turci și poloni, între turci și ruși. Este cel dintâi voievod care a domnit în Țara Românească de mai multe ori și de 2 ori în Moldova. El, atât ca personalitate culturală, după cum am văzut, iubitor de fast și ceremonial, cât și în relațiile interne și externe ca un mare diplomat al timpului său, ne demonstrează încă o data influența necontenit bizantină.

Andrei Pippidi sustine insa ca forma de conduce a statului la Radu Mihnea era occidentala, căci „inspiratorul” politicii sale , Chiril Lukaris își îndreaptă atenția spre apusul Europei.

Contemporanilor și urmașilor lui Mihai Viteazu le apare conștiința unei misiuni eliberatoare. Bizantul nu e numai în capitala Imperiului otoman, ci deopotrivă sau intr-o mai mare măsura, în Țările Române ai căror domnitori sunt principalul reazem al ortodoxiei.

IEREMIA MOVILĂ (1600-1606)

Astfel este privit de exemplu Ieremia Movilă(1600-1606) de către Meletie Pigas care, ca răsplată pentru intenția de a clădi Patriarhiei de Constantinopol o nouă reședință, îi trimite în 1597 mitropolitului Moldovei „mantia și cârja patriarhală”.

Ieremia Movilă se consideră în același timp obligat să vegheze asupra doctrinei supușilor săi. Îl vedem astfel nu opunându-se apropierii de catolicism, ci tendinței de unire religioasă cu protestanții.

Mai trebuie remarcat faptul că Ieremia Movilă a încercat sa unească Moldova cu Țara Românească sub aceeași dinastie a sa, cele două principate rămânând formal separate și dependente atât față de poartă, cât și față de Polonia. Totodată situația de vicar imperial a lui Ieremia a fost recunoscută de Patriahia ecumenică.

VASILE LUPU (1634-1653)

La mijlocul secolului al XVII-lea doi domnitori și-au pus amprenta în evoluția Țărilor Române, atât ca transformări interne, dar mai cu seama influențe externe în relațiile cu patriarhia ecumenica și ce a Alexandriei. Aceștia au fost Vasile Lupu (1643-1653) în Moldova și Matei Basarab (1632-1654) în Țara Românească.

Formula prin care Nicolae Iorga, încununând măiastra arhitecturală a unui volum despre epoca monarhilor Matei Basarab și Vasile Lupu, opune scopurile unuia și ale celuilalt, „la cel dintâi cruciata, la celălalt Bizanțul”, poate fi considerată exactă, cu mențiunea că ceea ce urmărea domnul Moldovei nu era un ideal anacronic de refacere a statului bizantin, ci transferul imperiului, ca mănunchi de tradiții politice și culturale pe pământ românesc.

Bizantinismul este în atmosferă, în ambianța curții lui Vasile Lupu, într-un interes fără precedent pentru cultura greacă intrată în competiție cu cea slavonă și pentru antichitatea elenică chiar.

Unul din meritele sale primordiale este acela de a fi asigurat o stabilitate deosebită țării. Vasile Lupu relua vechea politică a domnilor din veacul al XVI-lea. Omul nou de origine obscură nu îndrăznea numai să-și asume în titulatura sa din 1639 suveranitatea ambelor țări, ci se vedea chiar proclamat de beneficiarii dărniciei sale, deci locțiitor și asemănător împăraților bizantini.

Față de absolutismul înaintașilor săi nu era nici o deosebire. Ca și la aceia, conștiința răspunderilor era la baza unei ambiții care a fost exagerată de istorici, după ce îi jignise destul de mult pe contemporani.

Domnul Moldovei manevrează cu abilitate pentru a-și păstra favoarea Porții, nu se lasă antrenat, dincolo de declarații formale în marile proiecte ale nobilimii polone, din fruntașii căreia îți alesese totuși un ginere, iar în relațiile cu Rusia, perindarea agenților greci între Constantinopol Iași și Moscova nu are alt motiv decât schimbul de informații secrete.

O politică externă în partidă dublă se opune desigur interpretărilor celor mai răuvoitoare: în 1645 domnul Moldovei a fost denunțat turcilor că și-a câștigat complicitatea patriarhului ecumenic care îl va încorona cu mitra sa, când, profitând de conflictul veneto-otoman din Mediterana astea lui va trece Dunărea ca să elibereze pe creștinii din imperiu.

În politica sa autoritară, Vasile Lupu s-a sprijinit nu numai pe aparatul administrativ și pe armată, dar și pe Biserică, prin intermediul căreia și-s sporit supunerea claselor și categoriilor sociale deoarece acestea, ca instituție feudală ocupă un loc de frunte în viața politică și economică a țării.

Așadar este lesne de înțeles de ce s-a implicat atât de mult în alegerea mitropolitului țării, subiect pe care îl vom dezvolta într-un capitol următor.

El nu a fost un inovator în acest sens, perpetuând o tradiție consfințită încă de la întemeierea statelor noastre feudale. Grija pentru Biserica sa s-a manifestat și prin repararea unor lăcașuri de cult și prin construirea din temelie a altora.

Potrivit politicii autoritare pe care a promovat-o, Vasile Lupu a fost călăuzit în relațiile sale cu Biserica de ideea că de vreme ce puterea de stat aparține unei singure persoane, și cea civilă și cea eclesiastică, el ar putea realiza o unitate în conducerea țării, excluzând în acest fel o forță politică intermediară.

MATEI BASARAB (1632-1654)

La 30 septembrie 1632 vine pe tronul Țării Românești, aga Matei din Brâncoveni. Încă un reprezentant al generației care luase arma în mână în glorioasele lupte purtate de Mihai Viteazu (1593-1601) ajungea în vârful ierarhiei feudale muntene, ocupând atât de disputatul scaun domnesc.

Țara Românească trecuse printr-o perioadă deosebit de grea, marcată de numeroase conflicte militare și mișcări cu caracter social, toate grevate pe fondul unei pronunțate instabilități politice.

Antecesorul acestuia, Leon (1629-1632) oferise dregătoriile țării multor greci, supunând poporul unor insuportabile dări. Împotriva acestei stări de lucruri se ridică aga Matei, fiul lui Danciu Vornicul și a Stancăi din Brâncoveni.

El dorea să urmeze pe plan extern aceeași politică ca și marele său înaintaș, întregitor de țară, Mihai Viteazul, dar Vasile Lupu venit la tron ca „om de încredere al turcilor și al cercurilor grecești constantinopolitane, nu s-a lăsat atras în această alianță de la început, căci el voia să instaureze cu sprijin grecesc propria lui hegemonie asupra celor trei țări. La temelia politicii externe a stat alianța dintre acesta și principele Transilvaniei, Gheorghe Rakockzy I (1630-1648) și dorința formării unei alianțe împotriva turcilor.

În ceea ce privește activitatea pe plan intern, el s-a străduit să întruchipeze cel mai mult dintre înaintași, pe Neagoe Basarab (1512-1521) cel care a fost împăciuitor de țară, înfrățitor de boieri, înălțător de biserici, sprijinitor al meșteșugurilor și al științei celei „bune de carte”, fapte îndeplinite cu succes.

Fără a schematiza un moment istoric destul de complex, trebuie spus ca venirea pe tron a lui Matei Basarab a fost consecința ridicării boierimii autohtone împotriva pătrunderii grecilor din Imperiul otoman în rândurile și implicit în rangurile feudalilor țării.

Prin Matei din Brâncoveni vechea aristocrație autohtonă obținea victoria, nu de lungă durată, asupra grecilor din imperiu, dar regimul nobiliar care se instaurase in Țara Românească îmbracă un nou aspect datorită întăririi temporare a domniei feudale.

Matei Basarab se va opune penetrației străine la conducerea statului și înstrăinării de bunuri de tot felul prin intermediul mănăstirilor închinate, ducând o politică de curaj față de poartă.

Anii care au urmat morții lui Matei Basarab, într-un moment de gravă tensiune socială și înlăturării lui Vasile Lupu de un complot bisericesc sprijinit de principele Transilvaniei, sunt caracterizați printr-o consolidare a pozițiilor nobiliare în cadrul ambelor state.

CONSTANTIN ȘERBAN (1654-1658)

Continuând politica predecesorului său, Constantin Șerban a luat măsuri de întărire a armatei, dar zvonuri despre o insurecție în Țările Române începuseră să circule la Constantinopol încă din ianuarie 1656. Producându-se intervenția principelui transilvan, Gheorghe Rakoczi în Polonia cu sprijin militar din Moldova și Țara Românească, situația celor doi domni devenea cea a unor rebeli. Ceva mai târziu, pe când își aștepta de la o zi la alta mazilirea, Constantin Șerban se lăuda că va intra în Constantinopol cu sabia în mână. Ca răspuns la această nesocotită sfidare, raidul tătărăsc din februarie-martie 1658 înlătură fără greutate pe domn și pe boierii săi.

MIHNEA III (1658 – 1659)

Cu privire la domnia lui Mihnea III (martie 1658-noiembrie 1659) s-au exprimat păreri diverse însă a intervenit un consens în a se aprecia acești ani ca fiind de o „deosebită importanță istorică”.

Fiind un aventurier de origine dubioasă, se pare că el nu a urmărit în primul rând obținerea independenței ci mai degrabă vedea mai ușor realizabilă închegarea unui stat asemănător celui care existase intre anii 1600-1601 care includea cele 3 principate.

El a prelungit primejdiosul joc dublu și nu era probabil mai sincer față de creștinătate decât față de Imperiul otoman.

Unii istorici au apreciat greșit o serie de inițiative ale domnitorului, tinzând sa demonstreze că țelul acțiunilor lui ar fi fost recucerirea Bizanțului, „un ideal mai degrabă poetic”, după mărturisirea unuia din biografii săi.

În titulatura lui Mihnea, „eghemon” sau în latinește, „princeps” sunt introduse în legătură cu revendicarea vechilor drepturi ale Țării Românești asupra Amlașului și Făgărașului, ba chiar intenției de a stăpâni întreaga Transilvanie și eventual Moldova.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714)

Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea este marcat de figura domnitorului Constantin Brâncoveanu, care se deschide prin două acte vrednice de a se adăuga ambele la celelalte de-a lungul șirului cărora am urmărit supraviețuirea mentalității bizantine.

Ales domn, într-un moment în care consultarea boierilor pentru a schimba ordinea succesiunii la tron avea sensul unei condamnări a guvernării personale a predecesorului, Brâncoveanu a găsit de cuviință să nu accepte imediat.

De foarte multe ori, ceea ce hotărăște de multe ori atitudinile oamenilor acelor vremuri, făcându-le uneori greu de înțeles pentru noi, nu este elementul personal, ci tendința de conformare la un model. Vedem astfel un domnitor care refuză tronul.

Nu este singurul căci precedentul lui, Ieremia Movilă poate fi invocat, deoarece se inspiră dintr-o tradiție atestată și de recomandarea lui Constantin Porfirogenetul, oricât de mare ar fi distanța dintre împăratul bizantin și imitatorii săi.

Pe de altă parte, figurând ca promotor al tipăririi bibliei românești pe foaia de titlu a celor mai multe exemplare, Brâncoveanu lua asupra sa patronajul unui monument cultural capabil să-i asigure prestigiul nu numai în întregul sud-est european, dar până și în mijlocul creștinătății asiatice, în alte ținuturi de cultură bizantină periferică.

Prezența sa în Orientul creștin este atestată de opera de binefacere, lumină, întărire sufletească pentru sute de mii de păstrători ai tradițiilor bizantine și naționale care-și hrăneau dorința de mai bine, de libertate, din acte de solidaritate ca acelea alea Principelui român.

Totuși, în cei 26 de ani ai domniei sale, inițiativele care atestă o sensibilitate la tradiția bizantină, deși numeroase, nu sunt cele mai caracteristice, din cauza deplasării interesului spre civilizația din vestul Europei, precum și datorită creșterii tensiunilor dintre imperiile vecine, fapt ce duce inevitabil la o îngrădire a autonomiei politice a Țării Românești dar și a Moldovei.

Influențe cultural-sociale

Influența bizantină în cele două țări românești este resimțită cu predilecție ca urmare a imixtiunii elementului grecesc, înțelegându-se prin aceasta impactul limbii grecești, al grecilor care au venit în număr mare și de multe ori ocupau funcții importante în dregătorii cât și în mod evident a numeroase principii ce se împrumută odată cu venirea acestora.

În Țara Românească în sec. XVII, numărul marilor dregători de origine greacă, menționați în citatul Dicționar, este într-o creștere explozivă, depășind cifra de 40 de nume sigure, la care se adaugă unii descendenți, deja prinși în procesul de împământenire și a căror clasificare poate da naștere la discuții. Dintre ei nu vom cita decât câteva nume bine cunoscute sau cu o activitate politică deosebită. Alexandru Ghiorma, pitar în 1625, mare ban în 1646-1655, este ucis în răscoala slujitorilor, iar fiul său Alexandru, român după mamă, este postelnic în 1650 și mare vornic în 1692. Aslan, fiul căminarului Gheorghe, pârcălab de Orheiu ajunge în Țara Românească mare vistier (1620—1621) și,după alte dregătorii, mare ban în 1630, ezitând între Matei Basarab și Leon Tomșa. Balasache Muselim, adus de Radu Leon, devine mare paharnic în 1668. Favoritul domnului, ca Necula Sofialîul, era dușman al Cantacuzinilor care îl expulzează în 1669. Are un fiu ceauș de aprozi și un altul capuchehaie, ceilalți ajungând dregători în Moldova în sec. XVIII. Brătășanu Ghinea Țucala, grec rumeliot, este sluger în 1641 și abuziv mare vistier în 1651-1653, când slujitorii răsculați îl împușcă. Dintre copiii lui, mari dregători, poate fi citat Mihu mare pitar în 1681, ca și Preda în 1689-1690.

În Moldova în sec. XVII, creșterea lor atinge același nivel ca în Țara Românească. Vom cita și aici numai câteva nume semnificative. Batiște Vevelli, grec din Creta, căsătorit cu fiica marelui vornic Nestor Ureche, cumnat cu Alexandru Iliaș. Ramura moldoveana a Cantacuzinilor este bine reprezentată prin Toma, postelnic în 1618, mare vornic al Țării de Sus și de Jos, între 1644-1665, ispravnic de scaun în 1661,1663,1664 și prin Iordache, căsătorit cu o rudă a primei soții a lui Vasile Lupu si apoi cu o rudă a lui Miron Barnovschi, care este mare vistier în 1635 și ispravnic de scaun în 1664. Iane Caragea, mare postelnic în ambele țări în deceniul al doilea, iar Dumitrașco la 1698—1699. Catargi Nicula, apare, de asemenea, în ambele țâri, cu o numeroasă descendență de mari dregători. Celebi Curt, socrul lui Alex. Iliaș, pârcălab de Roman la 1623 este apoi capuchehaie și, în 1630, primul în sfat. Constantin Lambriano, ginerele vornicului Gavril Costache, este dregător între 1676 și 1691.

Ghinea, căsătorit cu nepoata de frate a lui Vasile Lupu, este vistier în 1660 și vistier și medelnicer după 1662. Hiotul Sacazlîul, căsătorit cu o rudă a lui Gheorghe Ștefan, este stolnic în 1648 și sfârșește mare postelnic în 1658—1659. Hrisoscul ajunge mare stolnic în 1673. Hrisoverghi Manolachi este mare sluger în 1696 și mare stolnic în 1712. Iarali Dumitrașco, căsătorit cu vara lui Vasile Lupu, era mare jitnicer și mare clucer (1634—1644). Mavrodin Dumitrașco, ginerele hatmanului Al. Buhuș, ocupă diferite dregătorii între 1680—1705. Bartolomeu Minetti, cumnatul lui Radu Mihnea, ajunge hatman (1629), după ce fusese mare stolnic în Țara Românească (1620—1627). Morona Panaiotache (mare postelnic între 1693-1703), Nicolachi Ralli (pârcălab de Neamț și de Roman între 1620—1635), Palade (mare vistier (1636), Ramandi Alex. Paleologu (mare vornic al Țârii de Sus, 1685—1686; iar în 1692 caimacam) sau toți în alte legături de familie boierească sau domnească. Ruseteștii, bine cunoscuți, alcătuiesc un grup puternic, cu un reprezentant pe tronul țârii, înrudiți cu Cantacuzinii, cu Dafina Dabija, Brâncoveanu și Mihai Racoviță, trec repede în rândul boierilor pământeni. Stamatie Hadîmbul, mare postelnic în 1652, pare să fi fost rudă cu Vasile Lupu. Statie este mare vameș în 1669. Stavrim era hatman în 1612.

INFLUENȚA LIMBII GRECEȘTI

Cauzele pătrunderii limbii grecești în țările române sunt de natură religioasă, politică, economică și culturală. Primele forme de învățământ superior la noi au fost sub formă latină și greco-latină.

În sec. XVI colegiul înființat de Despot vodă Heraclit între 1561-1563 era în latină, colegiul din 1640 înființat de Vasile Lupu la început era în latină, mai apoi transformându-se în învățământ grecesc, și școala înființată în 1646 de Paisie Ligaridis era greco-latină. Limba latină nu s-a menținut în învățământ și în școli pentru că ea putea fi un adevărat „cal troian” pentru pătrunderea catolicismului și prezenta real pericol pentru ortodoxie și pentru tot spațiul sud-est european.

După căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană și dispariția imperiului Bizantin, Țările române acordă sprijin și protecție permanentă popoarelor creștine supuse cârmuirii otomane. Acest rol de protector se poate vedea din închinările și daniile făcute în Orientul elenic, fapt ce este foarte bine subliniat la începutul sec. XVIII în timpul domniei lui Mihail Racoviță al Moldovei, care după o administrare a mănăstirilor ce erau în Moldova închinate Patriarhiei Ierusalimului, spune în introducerea hrisovului său din 1707 că în trecut grija pentru Biserica Sfântului Mormânt revenea împăraților bizantini, acum ea revenea domnilor români. Aceasta este o mărturie directă ce se concretizează la începutul secolului XVIII, datorită daniilor închinărilor și ajutoarelor acordate de domnii români de la începutul constituirii statelor feudale prin Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân și mai ales în sec. XVII prin Ieremia Movilă, Radu Șerban, Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ca să amintim numai câteva nume de referință ale domnitorilor români ce au luat locul împăraților bizantini. Influența lor se arată ca altădată a împăraților din Constantinopol, fiind îndrumători culturali și protectori ai Ortodoxiei, multe opere dogmatice și polemice îndreptate împotriva catolicilor și protestanților scrise de învățați greci s-au tipărit aici cu cheltuiala domnitorilor sau mitropoliților români, acest fapt fiind revelat în titlu sau în prefață. Avem exemple nenumărate din sec. XVII:

La Iași:

1642 – „Decretul sinodal al patriarhului Partenie”

1682 – „Întâmpinarea contra primatului papei” de patriarhul Nectarie

1683 – „Contra ereziilor” de Simeon, arhiepiscopul Thesalonicului

1694 – „Manualul contra lui Ioan Cariofil” de patriarhul Ierusalimului Dositei

1694 – „Discurs contra hotărârii sinodului de la Florența” de Ioan Evghenicos

1694 – „Tomul împăcării” de patriarhul Ierusalimului Dositei

1698 – „Tomul dragostei împotriva papistașilor” de același patriarh Dositei al Ierusalimului

La București:

1690 – „Manual contra schismei papistașilor” de Maxim Pelonesianul

1690 – „Replica la principiile calvine și întrebările lui Chiril Lukaris” de Meletie Siricos

1690 – „Manual împotriva rătăcirii calvine” de patriarhul Ierusalimului Dositei

1697 – „Manual despre câteva nedumeriri” de Ioan Cariofil

1699 – „Mărturisirea credinței ortodoxe”.

Cercurile grecești din Constantinopol mijloceau pentru alegerea domnilor români pe lângă Poartă și mai apoi le cereau ajutorul în diverse probleme. Mihai Viteazul vroia după unirea celor trei țări să ajungă până la Constantinopol și să restabilească Imperiul și serviciul divin la Sfânta Sofia după cum spune Stavrinos Grecul în timpul lui Mihai Viteazul. Vasile Lupu a obținut scaunul Moldovei tot cu sprijinul cercurilor grecești din Constantinopol și s-a arătat un mare sprijinitor al Ortodoxiei, fiind asemuit cu împăratul grecilor, iar când în 1645 Partenie al II-lea oficiind slujba de Paști purta o mitră cu pietre scumpe pe cap toți credeau că este destinată domnului din Moldova.

Aceste dorințe erau însă puțin realizabile căci Imperiul otoman era încă puternic și restaurarea imperiului bizantin nu putea fi decât un vis, o himeră. Atanasie Patelaros în versurile sale encomiastice spune că „numai tu ești fala și ajutorul neamului nostru, tu ești lumina, tu ești mândria…vrednic de admirat ești ca și împăratul nostru”. El era considerat singurul „urmaș în viață al împăraților de odinioară care au stăpânit în Bizanț, că lui i se cuvenea de drept și de fapt domnia în capitala creștinătății răsăritene, ca moștenitor al împăratului Bizanțului”.

Și Șerban Cantacuzino se considera destinat și înrudit să ocupe tronul imperial. Ieremia Cacavela, unul dintre cei mai învățați călugări greci, de origine cretană, care a trăit și a lucrat în Țările Române, spune în introducerea unei traduceri din italiană în greacă a lucrării: „Raggualio historico della guerra tra l’armi caesaree e otomane” despre Șerban Cantacuzino „care purta frumosul împărătescul nume al Cantacuzinilor” și că, deși domnește într-o țară mică, el este totuși de origine imperială, și să urmeze exemplul strămoșilor săi – aluzie la imperiul bizantin – și să îi imite în zelul lor pentru apărarea ortodoxiei. Și Constantintin Brâncoveanu era ispitit de visuri imperiale și de aceea s-a arătat protectorul ortodoxiei și al elenismului.

Limba greacă e favorizată și de prezența numeroșilor negustori încă din cele mai vechi timpuri, negustori ce-și vor impune limba în păturile orășenești unde activează cu preponderență.

După cum am văzut un rol major în pătrunderea limbii grecești și cu ajutorul ei a influenței bizantine datorită numeroaselor opere traduse, îl au academiile domnești din Țările române.

Alt rol major îl aveau și încuscririle și înrudirile între vechile familii române și cele grecești. Astfel, Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică, la fel și Petru Șchiopu, iar mama lui Mihai Viteazul era tot o grecoaică, Teodora. Toți domnii din veacul XVII aveau înrudiri sau atrăgeau la curtea lor greci, ei fiind în același timp nu numai un mod de pătrundere a limbii grecești în Țările Române, ci și o legătură pentru canalizarea ei în toată peninsula balcanică.

Inevitabil se dezvoltă și învățământul în limba română și în limba slavonă, însă acestea erau de un nivel inferior, un învățământ elementar, cel de-al doilea în limba greacă, de nivel superior, unde se studiau clasicismul, filozofia și științele.

Înainte de a vedea academiile domnești ce se cristalizează mai târziu de sec. XVIII vom vedea unele încercări de organizare a învățământului în sec. XVII, încercări ce aduc cu ele chiar influență bizantină, desigur sub formă românească și transpuse realităților veacului XVII.

În Țara Românească încă din 1629 un călugăr cretan, Benedict, intenționa să organizeze o școală superioară pentru creștinii de aici având în vedere pregătirea lui. El era „un om cinstit și prea bun învățat dascăl” care studiase 7 ani la Wittenberg și vorbea 4 limbi (greacă, turcă, latină și germană), după cum aflăm de la călătorul suedez Paul Starssburgh. La banchetul dat de Leon Tomșa, Strassbugh a rostit un cuvânt ce a fost tradus de Benedict, care era și predicatorul curții. Nu se știe dacă a luat ființă școala însă important este că existau preocupări de acest gen încă din 1629.

Altă încercare de acest gen este în timpul lui Matei Basarab (1632-1654) în anul 1646 de către Paisie Ligaridis și Ignatie Petritis.

Ligaridis a avut și altă însărcinare de la domnul Țării Românești aceea ca împreună cu Petritis și elevul său Daniel Panonianul să traducă opera legislativă „Îndreptarea legii” publicată la Târgoviște în anul 1652. De la el s-au mai păstrat în afară de alte lucrări cu conținut dogmatic și 4 învățături de același conținut adresate lutero-calvinilor din Ardeal.

Sigur este că Academia s-a înființat sub Șerban Cantacuzino (1679-1688) și ca orice început nu a avut rezultate imediate, însă ea a luat amploare și în curând au început să vină elevi și de peste hotare.

Din acest an 1707 ea a funcționat cu unele întreruperi, datorită războaielor purtate pe teritoriul Țării Românești și motivelor economice, până în sec. al XVIII-lea.

În secolul XVI Moldova a fost organizată o școală la Cotnari – colegiul înființat de Despot vodă Heraclid (1561-1563). Colegiul nu a durat prea mult, căci Heraclid a fost răpus, însă el îl adusese aici pe profesorul german Johann Sommer și pe profesorul grec Listarhos Hermodoros originar din Zante, care însă nu a sosit decât până la Dunăre și s-a întors căci auzise tragicul sfârșit al domnului Moldovei.

Vasile Lupu este cel care introduce și tiparul în Moldova, după ce Miron Barnovschi ajutase cu bani refacerea tipografiei Frăției Ortodoxe din Lwow, lucru ce însă nu s-a realizat deoarece a fost mazilit. În 1641 cu ajutorul lui Petru Movilă o aduce și o instalează la Trei Ierarhi. Literele slave și grecești erau turnante la Lwow și se tipărește în decembrie 1642 decretul sinodal al lui Partenie, 1643 Cazania lui Varlaam. Conducător al tipografiei era Sofronie Pociațki, director și la Școala de la Trei Ierarhi, care venea de las Kiev unde fusese conducătorul tipografiei de la Lavra Pecerska; egumen al mănăstirii Brațca și rector al colegiului de acolo.

După o timpurie și imperfectă existență în îndepărtata Chină, tiparul, redescoperit și perfecționat în Germania prin strădania lui Gutemberg pe la 1440 și extins relativ repede și în celelalte părți ale continentului nostru (Italia. 1461, Franța, 1469, Ungaria, 1473, Anglia, 1477, Polonia, 1491, Muntenegru, 1493—1496), a pătruns in țările române în primul deceniu al sec . al XVI-lea în Țara Românească (1508), apoi în Transilvania (1529 Sibiu, 1533 Brașov, 1550 Cluj).

Deși în sec. al XVI-lea n-au fost inițiative de acest fel, în Moldova, totuși, cartea tipărită din Țara Românească a fost răspândită și aici încă din vremea domniei lui Ilie Rareș, (1546—1551) și a lui Alexandru Lăpușneanu (1552 —1561). Cercetări mai vechi, din secolul trecut, ajunseseră la concluzia că în timpul lui Petru Șchiopul în 1585 ar fi funcționat în Moldova o moară de hârtie, ceea ce presupune și prezența unui atelier tipografic, deși documentele din această epocă n-au confirmat faptul.

În schimb, rămâne nelămurită problema activității lui Filip Moldoveanul înainte ca acesta să fi plecat în Transilvania, unde a tipărit în limba română, la Sibiu, în 1544, Catehismul luteran.

Nevoia existenței unei tipografii în Moldova s-a făcut simțită și după ce Vacile Lupu a obținut tronul țării, mai ales că toate cărțile tipărite, necesare pentru biserică, se aduceau de peste hotare, din Polonia, prin Transilvania, din Ucraina.

Așa de exemplu, în 1636—1637 mitropolitul Varlaam, care în această vreme avea tradusă în românește cartea Sf. Calist, s-a adresat țarului Mihail Feodorovici pentru tipărirea la Moscova a acestei lucrări, nefiind la acea dată o tipografie în țara sa. Cererea sa rămînând fără ecou, o inițiativă în aceeași problemă a luat Vasile Lupu în 1640, când s-a adresat liovenilor pentru turnarea de litere chirilice pentru sine, care ulterior aveau să fie aduse în Moldova la o proiectată tipografie, pe care intenționa să o înființeze. Câteva luni mai tîrziu, era trimis la Liov ieromonahul Sofronie Pociațki și un vameș pentru a ridica literele comandate. Totuși, pentru funcționarea tipografiei în Moldova era nevoie și de un personal specializat. Pentru a ceasta Vasile Lupu s-a adresat lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care a trimis un tipograf și anume pe gravorul Ilie, precum și presa de tipărit împreună cu anexele ei. Faptul a fost consemnat și în Prefața Cazaniei mitropolitului Varlaam în 1643, sub forma unei scurte relatări, totuși foarte explicite :,,Petre Movilă, fecior de domn de Moldova. . pre pofta măriei sale [a lui Vasile Lupu] au trimis tiparul cu toate meșteșugurile cîte trebuiesc, spre care lucru măria sa domnul, ce scrie mai sus, Io Vasilie voevodul cu cheltuială nesocotită spre tot lucrul tipăriei au dat".

Tipografia a funcționat la mănăstirea Trei Ierarhi ca tipografie domnească : ,,s-a tipărit această carte numită Evanghelie cu învățătură [e vorba de Cazania lui Varlaam sau Carte românească de învățătură, în tipografia sa domnească în cetatea sa de scaun de Iași, în mănăstirea sa domnească a Trei Ierarhilor ".

La mică distanță de mănăstirea Trei Ierarhi „pe ulița ciobotărească” se afla școala înființată de domn. Clădirea era de piatră strașnic construită ce a durat până în 1724 când a ars, sub Mihail Racoviță, iar organizarea o imita pe cea a școlii din Kiev. Ca profesor pe lângă Sofronie P. ce avea legături cu Teofil Koridaleu, reorganizează Academia greacă din Constantinopol; mai era un anume Ignațiu Ievlevici. În afară de aceștia mai erau în Iași încă 20 după cum ne spune Bandini (călugăr misionar).

Că el ar fi fost profesor la Colegiul lui Vasile Lupu a fost infirmat de V. Papacostea și din faptul că domnul a răsturnat pe patriarhul Partenie I ce avea legături strânse cu Ligaridis și l-a impus pe Partenie II care l-a și anatematizat pe Ligaridis.

Despre Petritis nu știm prea multe decât că era născut în Chios și era profesor la Târgoviște de filozofie greacă pe când Ligaridis era de filozofie. Ligaridis a fost chemat în Moldova de Vasile Lupu nu știm de ce, dar pe drum a rămas în Țara Românească unde va fi angajat de postelnicul Cantacuzino ca profesor pentru fiii săi, cărora li se vor alătura și alți fii de boieri, formând nucleul primei școli superioare. El a predat retorica și logica în limba greacă și latină și dintr-un raport din 12 august 1650 reiese că el avea 12 tineri ca elevi aparținând unor mari familii boierești din Țara Românească. Durata e fost însă efemeră: 1646-1651.

Știința, care în Moldova sec. al XVII-lea ca și în secolele anterioare a cunoscut forme de cunoaștere empirică, s-a reflectat in practicarea diferitelor meșteșuguri in mediul rural (pe domenii și la sate) și urban (în târguri și orașe). Astfel, luminărarii cunoșteau procedeul înălbirii cerii galbene pe cale fizică și chimică, săpunarii erau familiarizați cu formula combinării diferitelor substanțe pentru obținerea săpunului, silitrarii reușeau să producă la nivel european praful de pușcă și potasa în cantități atât de mari incit acopereau nu numai necesarul de pe piața internă dar erau destinate și exportului, fierarii aveau noțiuni suficiente pentru obținerea în atelierele lor a oțelului pe care apoi îl prelucrau alți meșteșugari pentru a face din ele arme de luptă pentru apărarea Moldovei de cotropirea dușmană, în fine, sticlarii se pricepeau să producă sticla de bună calitate prin combinarea la temperaturi înalte a substanțelor chimice aflate în țară sau aduse din Transilvania.

Academia din București a fost înființată la finele sec. XVII însă nu se știe când; cercetătorii mai vechi susțin în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) însă alții mai noi (V. Papacostea, Gh. Cronț și I. Ionașcu) susțin că a fost întemeiată în timpul lui Constantin Brâncoveanu între anii 1693-1695. Că aceasta este data înființării sau ea exista din 1675 nu putem ști cu siguranță sau că mitropolitul Ghermanos Locros al Nyssei a activat sau nu la început ca profesor la această școală, cert este că spre sfârșitul sec. XVII are loc înființarea unei Academii ca urmare firească a faptului că era nevoie de învățătură și că era tot o influență a imperiului Bizantin.

Sevastos Kyminitis după ce a avut un conflict cu elevii școlii din Fanar, unde era profesor, se retrage în Trapezunt, locul său natal; însă din cauza asupririi lui de turci el se gândește la plecare și astfel îl găsim la București spre sfârșitul anului 1689. El însă nu este cel ce înființează învățământul la noi ci el recomandă fraților Constantin și Mihai Cantacuzino un învățământ mai de durată (sau).

Sunt documente ce afirmă că în 1690 Kyminitis era în fruntea Academiei, în plină activitate, având ca ele pe Eustatie Lambros din Ianina.

TIPARUL ȘI OPERELE TEOLOGICE BIZANTINE EDITATE ÎN ȚĂRILE ROMÂNE

Un capitol aparte în întelegerea influenței grecești este acela al operelor teologice bizantine editate în țările române.

După cum am mai spus, prezența grecească era întregită în țările române de șirul de ierarhi greci care făceau dese vizite și uneori se stabileau pe perioade mai îndelungate sau chiar definitiv la curțile domnitorilor români.

Figura cea mai de seamă între ierarhii greci care populează în această vreme țările române a fost aceea a patriarhului Dositei Notara «șeful necontestat al întregii Ortodoxii, un fel de Petru Movilă al celei de a doua jumătăți a veacului al XVII-lea și începutul celui de ai XVIII-lea».

Născut la 31 mai 1641 în satul Arahove din apropierea Corintului, Dositei a fost hirotonit diacon la vîrsta de 16 ani pentru ca la 25 de ani să intre în treapta episcopatului ca mitropolit al Cezareei. Cunoștință cu țările române a făcut încă din 1664 când a însoțit la Iași pe Nectarie, patriarhul de atunci al Ierusalimului, prilej cu care a putut cunoaște pe omonimul său Dosoftei, la acea dată episcop al Romanului, dar prima vizită, după alegerea în scaunul de patriarh al Ierusalimului (1669), a întreprins-o Dositei în anul 1670, când a pregătit la București Sfîntul Mir iar la Iași a primit Mînăstirea Cetățuia din partea lui Duca Vodă. Mînăstirea Cetățuia a devenit reședința patriarhului pentru vremea petrecută în Moldova și primul sediu al tipografiei grecești.

La Iași exista deja o tipografie pe care mitropolitul Dosoftei al- Moldovei o primise de la patriarhul Ioachim al Moscovei, prin mijlocirea spătarului Nicolae Milescu, de sub a cărei teascuri au ieșit la tipografie iar grecii nu — mărturisește lumină cărți prețioase, prin grija harnicului mitropolit cărturar. «Văzînd pe moldoveni că au patriarhul Dositei — îmi ardea inima. Dumnezeu, însă, începătorul și săvîrșitorul celor bune, ne aduse pe un vlah, ieromonah cu numele Mitrofan și dădurăm acestuia 600 groși și ne pregăti tipografie nouă». Astfel s-a pus temelie, în anul 1680, celei de a doua tipografii grecești în întreg Orientul, după cea a lui Chiril Lucaris, singura existentă la această dată.

Începându-și seria tipăriturilor sale grecești în țările române, în anul 1682, cu o lucrare a patriarhului Nectarie îndreptată împotriva primatului papal, patriarhul Dositei aducea prin aceasta un omagiu înaintașului său pe scaunul patriarhal al Ierusalimului dar, în același timp, indica direcția anti-catolică a volumelor pe care le va edita în continuare în țările române.

Patriarhul Dositei a arătat mai întâi un oarecare interes pentru teologia catolică. Mărturisirea sa de credință a fost primită cu bunăvoință și tipărită de catolici.

După încercările acestora, însă, de a răpi Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului patronajul asupra Locurilor Sfinte (care au reușit în anul 1690) patriarhul Dositei a devenit un oponent neînduplecat al propagandei catolice.

Pentru volumul care a apărut la un an după lucrarea lui Nectarie, patriarhul Dositei a ales două opere bizantine din secolul al XV-lea : „Împotriva Ereziilor” a lui Simion arhiepiscopul Tesalonicului (1410—1429) care, în activitatea sa scriitoricească, s-a ocupat mai mult cu expunerea și explicarea învățăturii de credință și a vieții mistice și liturgice a Bisericii Ortodoxe.

Tot în 1694 apărea la lași „Tomul împacării” primul din seria vestitelor tomuri ale lui Dositei colecții de opere de teologie polemică, provenind de la scriitori bizantini si post bizantini.

Tipărit de meșterul tipograf Dumitru Pădure, pe cheltuiala Patriarhiei Ierusalimului, tomul constituie un răspuns la cartea lui Leon Allatius : „Enchiridion de processione Spiritus Sancti” (Roma, 1688), plină de injurii la adresa Bisericii Ortodoxe, carte care circula la acea dată în Moldova.

Cu excepția unei scrieri împotriva latinilor, a cărei autor îi era necunoscut patriarhului Dositei, a actelor sinodului din Constantinopol, din anul 1450, a căror autenticitate este contestată de către unii istorici si a unei scrieri a lui Gheorghe Coresios, toate celelalte opere incluse în Tomul împăcării sunt scrieri bizantine. Tomul Împăcării se deschide cu tratatul „Împotriva latinilor” al lui Macarie, mitropolitul Ancirei, care a trăit în timpul împăratului Manuil Paleoloqul (1391—1425) pe care l-a si însoțit de altfel în călătoria întreprinsă în Italia, Franța și Anglia. Se pare totuși că împotriva latinilor n-a fost inspirată de această călătorie, în orice caz, nimic nu dovedește începerea ei la Paris. Scopul pe care și l-a propus mitropolitul Macarie în acest tratat a fost acela de a arăta completa autonomie a celor patru scaune patriarhale din Orient iar pe de altă parte, de a pune în lumină puritatea credinței ortodoxe în raport cu inovațiile latinilor. Patriarhul Dositei, care prin includerea tratatului în Tomul împăcării, a dat prima ediție tipărită a acestuia, n-a cunoscut, la data publicării, pe autor, socotind tratatul ca aparținând unui anonim

Abia mai tîrziu, în Istoria Patriarhilor Ierusalimului, , l-a atribuit lui Macarie al Ancirei. Tratatul acesta se mai află și într-un codice din fosta Bibliotecă Imperială de la Viena, având pe Macarie ca autor.

« Tomul Dragostei”, publicat la Iași, în martie 1698, pare a fi fost menit de către autor să răspundă tot unei scrieri latine, de data aceasta lucrării lui Francois Richard : „Elementele credinței Bisericii Romane”, publicată în greaca vulgară, la Paris, în anul 1658. „Tomul Dragostei” s-a tipărit sub domnia lui Antioh Cantemir, tot pe cheltuiala Patriarhiei Ierusalimului, de către monahul Dionisie, corector și stihuitor fiind Ieremia Cacavela. Dintre cele 25 de scrieri, tratând problema primatului papal, a purcederii Duhului Sfânt, a Euharistiei și a Botezului, 12 provin din epoca bizantină

Editarea unor opere teologice bizantine, în cuprinsul celor trei tomuri tipărite în țările române, de către patriarhul Dositei al Ierusalimului, nu s-a făcut potrivit unor norme riguros științifice. Lipsesc, in aceste tomuri, indicații cu privire la manuscrisele folosite. Scrierile unora dintre autorii bizantini nu au fost publicate intr-o ordine cronologică fiind risipite, uneori, în mai multe volume, cu intervenții nedorite în textul original. Felul acesta de receptare a unor opere vechi era, însă, practicat și de alții în epoca respectivă. Dacă instrucția autodidactică a lui Dositei trebuie avută aici în considerare, nu trebuie să se piardă din vedere caracterul acestor tipărituri destinate a fi nu ediții critice, ci instrumente în mâna teologilor contemporani cu patriarhul, în lupta Împotriva propagandei catolice. Socotind cărțile grecești apărute în Apus nepotrivite acestui scop, patriarhul Dositei a întemeiat tipografia grecească de la Cetățuia, prima de acest fel într-o țară ortodoxă, cu ajutorul căreia, precum și cu cel al altor tipografii din Țara Românească, a tipărit «cărțile grecești cele mai însemnate», care au îndeplinit un rol însemnat în păstrarea și întărirea legăturilor în sânul Ortodoxiei.

Constantin Vodă Brâncoveanu «n-a fost numai un dibaci socotitor al vremilor, un mare ctitor de mânăstiri și biserici…, dar totodată și unul din cei mai mari patroni ai culturii românești, prin scris și tipar, care au fost vreodată în neamul nostru».

Zilele oblăduirii lui, se socotește, reprezintă «culmea cea mai înalta a culturii vechi românești în Muntenia». Căci însuși el, precum s-a arătat, «om de carte» fiind, ca domn a prețuit și a sprijinit mișcarea culturală a vremii sale, reușind să o ridice la o «excepțională strălucire».

La Curtea lui din București se încrucișau două influențe cu totul diferite : «una venită direct din Occidentul catolic și romanic: iniluență italiană, iar alta venită direct din Sud-Estul ortodox : influenta grecească». Datorită legăturilor sale cu Italia și mai ales cu Veneția, în capitala Țării Românești de atunci se întâlnesc și «câțiva reprezentanți ai culturii italiene».

Printre aceștia se aflau medicul Iacob Pylarino, grecul George Maiota, care studiase la Roma și Veneția, preotul Ioan Avramie, fost paroh al coloniei grecești din Veneția și florentinul Anton-Maria del Chiaro, secretarul de limbi occidentale al lui Brâncoveanu și autor al unei lucrări despre Țara Românească, imprimată la Veneția în anul 1718.

Influența grecească era reprezentată, la aceeași voievodală curte mai cu seamă prin câțiva patriarhi orientali, ca: ecumenicul Dionisie IV Seroglanul, care-i unsese domn în 1688 , ierusalimitenii Dositei și Hrisant Notara, cel ce studiase în Apus ; alexandrinul Gherasim Palade; proinantiohianul Atanasie IV Dabbas, ș.a. Alături de aceste patriarhicești fețe, mai trebuie menționați ca susținători ai aceleiași influențe, Atanasie, mitropolitul Dristrei; monahul Mitrofan Grigoraș din Dodona ; ieromonahul Galaction Vidale, ș.a.

Acestor erudite personalități străine cu rost în mișcarea culturală din epoca brâncovenească, trebuie să li se adauge și câteva nume de oameni de carte pământeni. Dintre acestea, îndeosebi, pomenim pe : Stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanul, episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău, ultimul și de la Rîmnic, și chiar pe bătrânul vlădică Teodosie, cu a cărui «blagoslovenie» s-au imprimat multe din cărțile de atunci. Alăturând tuturor acestora și pe frații Radu și Șerban Greceanu, precum și pe cronicarul Radu Popescu, și ei părtași la mișcarea culturală a acelor vremii, vom avea o «înfățișare generală a posibilităților de activitate literară și națională» în binecuvântata domnie a voievodului martir Constantin Brîncoveanu.

In afară de aceasta, iubitor de cultură fiind și dornic să vină în ajutorul celor ce voiau să-și lumineze mintea prin carte și școală, Voievodul nostru s-a îngrijit și de școli. În vremea lui funcționa la București o școală superioară — o «Academie» —, în chiliile mănăstirii «Sfântul Sava», pomenită mai sus, în care limba de predare era greaca veche, de unde denumirea de : «Academia Grecească». Ea corespundea unei Facultăți de Filosofie și Litere din cadrul Universităților europene și în 1707 i s-a dat o nouă organizare printr-un hrisov solemn, emis de Vodă Brîncoveanu în cursul iunii septembrie din acest an. La cârma ei a fost pus învățatul dascăl Sevastos Chimenitul și printre profesorii ce i-a avut, s-au aflat și doctorul Ioan Comnen, profesor de științe fizice și matematici, ajuns mai apoi mitropolit al Dristrei cu numele de Ierotei, George Maiota, Panaiot Sinopeus, Gheorghe Ipomenu, Mitrolan Grigoraș, Gheorghe Trapezundiul, Ioan Avramie.

Alături de această școală superioară, mai funcționau pe atunci la București, o Școală domnească de «slovenie» la biserica «Sfântul Gheorghe-Vechi», în care se formau viitorii dieci sau logofeți domnești, și o alta la Colțea, înființată de spătarul Mihai Cantacuzino, — o fundație particulară, deci —, în care se învăța și muzica psaltică. Sunt informații însă că în vremea de care ne ocupăm, în capitala țării, această din urma disciplină, — psaltichia —, se mai învăța de către copii, — nu numai localnici, ci uneori și de peste munți — și prin alte Jocuri : școli și biserici, și ca în cadrul ei, al școlii de la Colțea, în zilele lui Brîncoveanu, s-a impus ca un iscusit psalt cu deosebită și bogată activitate, Pilotei sin Aga Jipei din Mîrșa Vlășcei.

În afară de aceste școli mai ființau și «o serie de școli mărunte» pe la unele biserici și mânăstiri, unde dascălii lor se înțelegeau direct în ce privește plata, cu părinții copiilor ce veneau să învețe.

Deosebit de toate acestea, sub raport cultural, în vremea lui Brâncoveanu au activat în țară mai multe tiparnițe, care au dat la lumină zeci de cărți cu cuprins felurit și în limbi diferite. La începutul domniei lui lucra la București Tipografia Mitropoliei, înființată în anul 1678 de mitropolitul Varlaam (1672—1679), care, la 10 noiembrie 1688, pe când era condusă de Mitrofan, fost episcop de Huși (1683—1686), a isprăvit de imprimat monumentala Biblie de la București, zisă și Biblia lui Șerban, care o spunem din nou, era prima Biblie integrală în românește și care și ea s-a comemorat în toamna anului 1988, la 300 de ani de la apariție ei. Ceva mai târziu, prin anul 1690, Brâncoveanu a mai înființat la București o tiparniță domnească, în care, mai cu seamă aveau să se dea la lumină cărți grecești cu cuprins teologic, ce urmau să fie puse la îndemâna ortodocșilor de limbă greacă, spre a-și putea apăra credința rața de prozelitismul eterodox. În anul 1691, Mitrofan, fiind făcut episcop de Buzău, in acest oraș o luat ființă o tipografie domnească, care chiar in același an, a imprimat, în românește, Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă. In timpul domniei lui Brâncoveanu, care, desigur, ajutase la înființarea și a acestei noi tiparnițe, aceasta a fost activă până în anul 1704, timp în care a dat la lumină mai mult cărți de slujbă bisericească.

După trecerea lui Mitrofan la Buzău, unde a păstorit până în anul 1702, la cârma tipografiei mitropolitane din București a ajuns ieromonahul Antim Ivireanul, ucenicul său. Când și acesta, după anul 1694, a fost strămutat ca stareț la Mânăstirea Snagov din județul Ilfov, și aici, de bună seamă, cu ajutorul aceluiași Vodă Brîncoveanu, a luat ființă o altă tipografie, care, pe cât se cunoaște acum, a început să lucreze în anul 1696, și căreia în anul 1701, prin iscusința și truda conducătorului ei, ieromonahul Antim, i s-a creat și o secție de limbă arabă. A funcționat efectiv, pe cât se știe, până în acest ultim an și a imprimat cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă .

Când, în anul 1705, Antim a ajuns episcop la Rîmnic (1705—1708) și în acest oraș oltean, mai mult ca sigur iarăși cu îndemnul și ajutorul voievodului nostru, s-a înființat o tipografie, la care, mai presus de orice îndoială, au fost aduse unele piese și îndeosebi cel puțin o parte din litera imprimeriei de la Mînăstirea Snagov, căci literele amândurora se aseamănă. A dat la lumină zece cărți, dintre care unele sunt destul de voluminoase. După numai trei ani însă, la începutul anului 1708, întîistătătorul Episcopiei Râmnicului, trecând în scaunul de mitropolit al țării, a făcut ca la Târgoviște, sediul de mai înainte al primei instituții eclesiastice din Țara Românească, sa ia ființă o nouă tiparniță — la București, cum s-a văzut, erau deja tipografii —, care și-a început lucrul în vara anului 1709 și de la susținerea căreia, desigur, iarăși n-a lipsit mâna cea darnică a Brîncoveanului.

Din cele aici arătate, reiese că în timpul domniei acestuia și cu largul și stăruitorul său sprijin, au lucrat în Țara Românească șase tipografii : la București — două —, la Buzău, la Snagov, la Râmnic și la Târgoviște. In legătură cu acest fel de activitate culturală trebuie să se menționeze că tot cu ajutorul său, în anul 1699, s-a înființat și a funcționat o tiparniță la Bâlgrad (= Alba Iulia), în Transilvania, condusa de ipodiaconul Mihai Iștvanovici tipograful, ucenicul lui Antim Ivireanul, trimis acolo din Țara Românească, având și încuviințarea domnitorului Constantin Basarab Brâncoveamu.

De asemenea, de numele său, al lui Brincoveanu, este legată și înființarea unei tiparnițe arabe la Alep, in Siria și a alteia georgiene, in Tbilisi în Iviria, patria lui Antim Ivireanul. Acestea au început să lucreze în anii 1706 și, respectiv, 1709, și au dat la lumină cărți ce aveau între gravuri și stema Țarii Românești, uneori versuri în limba română imprimate cu țipe georgiene, iar în prefețe și epiloguri pomeneau și preamăreau cu respect și recunoștința numele darnicului lor donator și susținător, voievodul Constantin Brîncoveanu. Precizăm că tiparnița din Tbilisi a fost condusă de ipodiaconul Mihai al lui Ștefan — Ștefanîșvili, trimis în mod special pentru aceasta acolo. Referindu-ne numai la tipografiile care au activat în țară, vom preciza că între anii 1688 și 1714, cât a durat domnia lui Brîncoveanu, acestea au imprimat, pe cât se cunoaște acum, aproape optzeci de cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă, de format și mărimi felurite. După cuprins, cele mai multe dintre ele sunt cărți de slujbă bisericească. Aceasta, desigur, întrucât astfel de cărți nu se mai tipăriseră la noi de multă vreme. Dar cum și acestea, dacă se mai găseau, erau în mare parte în limba slavă, — cum încă mai era moda pe atunci —, credincioșii în biserică și chiar preoții nu înțelegeau aproape nimic din ceea ce se citea, se cânta și se slujea. Spre a se înlătura un asemenea lucru nefolositor, cărturarii munteni din vremea lui Brîncoveanu, — clerici și mireni —, poate și din îndemnul său, s-au apucat de au tălmăcit în românește, adică în limba înțeleasă de popor, cărțile sfinte, contribuindu-se astfel, pe de o parte, la românizarea slujbelor din biserici, iar pe de alta, la desăvârșirea limbii române literare. Până să se realizeze aceasta, însă, în procesul de tipărire a cărților, a urmat mai întâi un «stadiu intermediar între epoca slavonă și epoca limbii naționale», imprimându-se cărți de ritual bilingve, — având adică prefețele, indicațiile de tipic, textele scripturistice și sinaxarele în românește, iar celălalt cuprins în slavonește ori în grecește. Din rândul unor astfel de cărți din epoca brâncovenească, menționăm : Triodul, Mineiele, Molitfelnicul, Octoihul, Penticostarul, Liturghierul, imprimate la Buzău între anii 1697—1702, apoi Ceaslovul. Nu de mică importanță este și tezaurul literar conținut de biblioteca păstrată de la domnitorul Brâncoveanu. Ea includea o serie de manuscrise și cărți tipărite, între care figura „Marea colecție de autori bizantini publicați sub Louis XIV de către Doucange”, monumentala ediție în 3 volume a operei istorice a împăratului bizantin Ioan VI Cantacuzino (ce relatează evenimentele imperiului în intervalul dintre anii 1320 – 1356 dar face și câteva mențiuni despre vlahi și moldoveni), cât și edițiile greco-latine din cea mai mare parte a părinților Bisericii. La mijlocul secolului trecut, Alexandru Odobescu a atras atenția asupra prezenței la mănăstirea Horezu a numeroase manuscrise în likmba greacă, latină, arabă.

Atracția prințului valah pentru faptele înalte ale împăraților bizantini, din linia din care se trăgea și mama sa, doamna Stanca-fiica postelnicului Constantin Cantacuzino-se explică în parte în mod just prin această ascendență.

ÎMPRUMUTAREA PRICIPIILOR DE DREPT GRECESC

Un alt aspect ce trebuie remarcat este cel al împrumutării unor principii de drept grecesc pe care le găsim consacrate în „Cartea de libertăți” din 15 iulie 1631 din Țara Românească.

În hrisovul din 15 iulie 1631 al lui Leon Tomșa (1629-1632), pe care noi l-am interpretat ca o cartă de libertăți smulsă domnului de adunarea de stări convocată, în grave condiții de criză interna cu puțin înainte, se decide o mai riguroasă aplicare a pravilei pentru realizarea legalității feudale, compatibile cu libertățile acordate de domn boierilor și stării de mijloc, în fața căreia se găsea, sub amenințarea, încă mai gravă, a răscoalei celor fugiți în Transilvania sub conducerea agăi Matei, viitorul domn.

Pasajele hrisovului care interesează aici sunt următoarele : „Și am tocmit d.m. și alte lucrure bune care să fie de folos țerii, ca și cum cele legi și obicee bune ce le-au fost tocmit cei domni bătrâni ce li se ferecează viața lor și le cunoscu tocmelele, că au fost de folos țerii” … „După moartea boierului sau fieșce om să nu i se ia bucatele domnești, ce să rămîe la sânge sau unde va lăsa mortul, să fie lăsat cum au fost de veac … „Judecata de ocină și de alte moșii sau orice judecată să nu se facă pre mită sau pre fățărîe sau pre voia a boieri, ce să se facă cu dreptate, după pravilă creștinească…Nici un om fără judecată și fără divan să nu se omoară, ce să îl închiză întîiu deaciia să-1 scoață la divan, să-i fie vina cunoscută de toți. Atunce să piară, cumu-l va ajunge legea, pre vina lui”.

Libertatea de a testa din al doilea pasaj trimite la principiul bizantin care se întâlnește deja confirmat la 10 mai 1555. Pravila creștinească, privind și judecata de ocine și alte moșii, este dreptul bizantin în general, nu numai cel canonic. Legea din pasajul ultim, fiind vorba de pedepse penale, este dreptul penal bizantin a cărui receptare am văzut că nu dădea naștere la obiecții nici din partea lui Matei al Mirelor, atunci când credea că trebuie să pledeze pentru păstrarea cât mai largă a legii țării, în materie civilă. Principiile de procedură — judecată fără mită, fără fățării, fără voie vegheată — se potrivesc și cerințelor legii țării și obiceiurilor, dar ele sunt, cu acești termeni tehnici, pe larg formulate în texte de pravilă. Oricum , cu zigzagurile indicate și cu unele contradicții reale sau încă neexplicate, judecățile „după dreptate și după legea lui Dumnezeu (dumnezeiască)” reprezintă un capitol important al impactului instituțional bizantin, consemnat în documentele oficiale ale vremii si încadrat în pluralismul sistemelor de drept de care am vorbit și fără de care mecanismul dreptului feudal românesc nu poate fi analizat corect si explicat satisfăcător. În toate cazurile însă, legea lui Dumnezeu se amesteca intim cu „dreptatea”, cu elemente importante din legea țării, și cu acțiunea inovatore a autocrației domnești, care lucra când efectiv, când numai declarativ, mână în mână cu dregătorii și marii boieri ,,ai domniei mele”. Fără a mai vorbi de sprijinul bisericii care își impunea prestigiul prin chiar folosirea expresiei de „lege dumnezeiască” pentru întregul drept bizantin receptat, îndeosebi sub formă de nomocanoane, începând cu acela, predominant al lui Vlastares.

CEREMONIILE

Doua ceremonii, învestitura si încoronarea, se desfășurau în Moldova si Țara Româneasca medievală pentru ca noul domn ales, "unsul lui Dumnezeu", sa fie consacrat stăpân al tarii.

Despre ceremonialul încoronării domnilor Țărilor Române izvoarele istorice dau informații cu parcimonie, iar istoriografia a abordat sumar si tangențial aceasta problematică. Mai toate cronicile românești și descrierile călătorilor străini conțin, totuși, câteva știri referitoare la încoronare, însa cel ce va socoti "ca merita osteneala sa spunem câte ceva despre obiceiurile si ceremoniile care se făceau la înscăunarea domnilor de odinioară" este Dimitrie Cantemir. In a sa „Descriere a Moldovei”, dedică un capitol exclusiv acestui subiect. Tot el face si o periodizare a ceremonialului încoronării.

Astfel, a existat o prima etapă "de puține ceremonii", o alta de "mai multe solemnități" si o a treia devenise mai complicat si când "cu totul altul este modul de a se înscăuna domnul Moldovei", după ingerințele otomanilor în desemnarea domnilor români. Condica lui Gheorgachi (1762) descrie a treia etapa, însa pentru secolul XVIII.

Forma de organizare instituțional-statală a statelor medievale românești Țara Româneasca si Moldova a fost monarhia, fiind conduse de un domn sau voievod (principe, duce, palatin), ajutat de sfatul domnesc. Potrivit principiului de drept dominium eminens, atribuțiile domnului erau foarte largi. Astfel, atât domnul Moldovei – "singur stăpânitor a toata țara Moldovei" cât si cel al Țării Românesti – "domn stăpânind și domnind peste toata Țara Ungro-Vlahiei" – erau stăpâni de drept divin, invocând moștenirea imperiala bizantina prin vocabula "IO" din titulatura, ocupând tronul "din mila lui Dumnezeu".

In sec. XIV-XVI la domnie s-au aflat dinastiile fondatorilor statalității: în Moldova, Bogdanizii sau Mușatinii, iar în Țara Româneasca, Basarabii. Succesiunea dinastica a funcționat până la sfârșitul secolului XVI în baza sistemului ereditar-electiv, respectiv domn ales dintre membrii familiei domnitoare – exprimat în sintagma: "sa fie neam de domn si tot neamul sau domni!" Aceasta cvasi-etmisivitate la tron a tuturor descendenților pe linie masculina de "os domnesc", revenind atât fiilor, cât si fraților unui voievod anterior si chiar urmașilor pe linie nelegitima, a împietat asupra statutului dinastic în ambele tari românești, provocând perioade de instabilitate interna.

Pentru preîntâmpinarea unor asemenea situații, voievozii români își asociau la domnie, în viata fiind, un frate sau un fiu. Domnul își desemna succesorul, pe care îl dorea sa fie ales de boieri la moartea sa. Astfel, Alexandru cel Bătrân, pe fiul sau, Mihail.

Noul domn ales, "unsul lui Dumnezeu", trebuia consacrat ca "stăpân al tarii din mila lui Dumnezeu" prin cele doua ceremonii distincte, învestitura si încoronarea.
Cum avea loc aceasta investitura în câmp? Iată ce scrie Grigore Ureche în Letopisețul sau, când relatează despre venirea lui Ștefan cel Mare, la 14 iulie 1457, pe tronul Moldovei: "Deci Ștefan Vodă strâns-au boierii si mari si mici si alta curte maruntă, dimpreună cu mitropolitul Theoctist si cu mulți calugări, la locul ce se chiama Direptate, si i-au întrebat pre toti, este cu voia tuturor sa le fie domn. Iara ei cu totii au strigat într-un glas: în mulți ani de la Dumnezeu sa domnești! Si de aici cu toții l-au rădicat domn cu voia tuturor, si l-au pomăzut spre domnie mitropolitul Theoctist, si de acolea lua Stefan Voda steagul arii Moldovei si se duse la scaunul Sucevei". Intervenția aceluiași domn pentru alegerea succesorului sau, Bogdan al III-lea, a avut loc tot în camp, după cum consemnează Leonardo da Masari.

Deși nu este atestată si pentru Țara Românească, ceremonia întronării domnilor si aici, în câmp, probabil ca exista. Cert este ca ea încă se mai păstra în Moldova peste un secol. Despot Vodă a refuzat însa sa participe la înscăunarea sa "în câmp, precum este obiceiul în Moldova", după cum relata, la 24 aprilie 1562, în raportul sau, Dandalo, trimisul dogelui Veneției. După investitură urma ceremonia încoronării, desfășurată în biserica mitropolitană si oficiata de mitropolit, asistat de alți reprezentanți ai clerului, membri au sfatului domnesc si curteni.

Ceremonialul încoronării, prin ungerea cu mir de către mitropolit a domnului ales si înmânarea însemnelor puterii – buzduganul si sceptrul (steagul sau alte obiecte de consacrare) – este marcat de influente bizantine conferindu-i-se caracteristici religioase.

Moștenirea bizantină în țările române, fericit exprimată prin sintagma lui N. Iorga "Bizanț după Bizanț", ilustrată în formularul diplomatic, în sinonimia instituțiilor, în costum (folosirea granatzei – mantia imperiala), motivul vulturului bicefal, în oficierea slujbelor religioase, în arhitectura, în pictura religioasă etc., a insuflat domnilor români ideea imperiala. Astfel se explică titlul de țar pentru domnii români prezent în Letopisețul anonim al Moldovei din însemnarea donatorului Tetraevangheliarului de la Humor: "Binecredinciosul si de Hristos iubitorul tar Io Ștefan voievod, domn al Moldovlahiei". Titlul de țar îl aflăm si pe un manuscris, dat lui Neagoe Basarab, sau în continuarea listei împăraților bizantini cu "țarii" Moldovei în Cronica sârbo-moldovenească.

Încoronarea datează, probabil, de la întemeierea mitropoliilor românești. Ceremonia religioasa, identică în descrierile stolnicului Constantin Cantacuzino sau ale lui Dimitrie Cantemir, cu cele relatate de Gheorgachi, nu a suferit prea mari schimbări în timp. Dar să urmărim ce se întâmpla în ziua încoronării.
In sala tronului, după moartea celui ce domnise până atunci, sfatul domnesc, prin logofăt, desemna pe noul domn si îl ruga sa accepte domnia. Acesta rostea un discurs si, însotit de asistenta, se deplasa la mitropolie pentru consacrarea cu sfântul mir a învestiturii. Mitropolitul, împreuna cu episcopii si egumenii marilor mănăstiri, îl aștepta pe domn în fața catedralei. Protocolul cerea ca domnul sa urce câteva trepte, iar mitropolitul țării să coboare, cădelnițând, în întâmpinarea lui.

Când se întâlneau, domnul își făcea semnul crucii, săruta Evanghelia și crucea întinse de mitropolit. Intrând în biserică, cu capul descoperit, se îndrepta spre altar, oprindu-se în dreptul ușilor împărătești. Îngenunchea pe rând în fata icoanelor iconostasului. Cei doi episcopi, ai Romanului si Rădăuților, în Moldova, și ai Râmnicului si Buzăului, în Țara Româneasca, îl luau de braț și-l conduceau pe rând în altar, rotindu-se în pași de dans în jurul mesei sfinte cântând Isaiia dănțuiește. Apoi domnul îngenunchea în fata altarului, cu capul sprijinit de prestol (masa din mijlocul altarului), iar mitropolitul rostea Molitva de încoronare. Acest moment al încoronării este descris în întregime într-un manuscris aflat la Biblioteca Centrala Universitara din Iași, copiat de Axinte Uricariul, după o traducere mai veche a unei scrieri bizantino-slave, intitulată „Rânduiala ce sa face la încoronația domnilor”.

După ce mitropolitul îl ungea "cu sfântul untdelemn" ca domn și-i săruta creștetul capului, la rândul sau domnul, sărutând mâna înaltului ierarh si icoanele din altar, se îndrepta spre centrul naosului. Aici mitropolitul îi punea pe cap o coroana de aur împodobita cu pietre scumpe si îl apuca de brațul drept, iar postelnicul de cel stâng si-l urcau pe un tron cu trei trepte, așezat în partea dreapta a bisericii. După primirea "straielor domnești", domnul se întorcea, călare, la reședința sa, însoțit de mitropolit si de sfatul tarii si, urcat "pe tronul domnesc", primea jurământul supușilor "întru deplina încredere si dreptate si credința lor nestrămutată".

Din sec. XVI, întronarea în câmp nu mai este atestată, iar în ceremonialul încoronării, în timp, vor surveni schimbări. In primul rând, încoronarea va fi făcută fără… coroană, locul ei fiind luat de "cuca de aur" sau "gugimaca", iar însemnele puterii vor deveni "sangiacul" (steag verde cu semiluna) si cele doua "tuiuri" (cozi de cal). Aceste substituiri au loc după amestecul Porții în numirea domnilor Țărilor Române. S-a spus, pornindu-se de la lipsa unor dovezi arheologice, ca nici înainte de intervenția otomanilor domnii n-ar fi purtat coroana. Reprezentările de pe frescele bisericilor, mențiunile călătorilor străini si documente (semnalate de regretata Corina Nicolescu) care atestă că domnii români făceau comenzi pentru realizarea unor asemenea coroane de meșterii din Transilvania infirma aceasta ipoteză.

Astfel, Ioan Besius (- dupa 1563), Johann Sommer (1542-1574) si Martin Literatul ( – după 1563) relatează despre priceperea coroanei în Moldova după fuga lui Alexandru Lăpușneanu (1561) și porunca lui Despot de a se face doua coroane, dintre care cu una s-a încoronat la "sărbătoarea Bobotezei", 6 ianuarie 1563, "cu cele mai mari ceremonii ale acestui neam, purtându-i-se înainte sceptrul, coroana, sabia si doua buzdugane de aur. …, după ce i s-a pus pe cap coroana… a încălecat si s-a întors purtând coroana pe cap".

Prima învestitură a unui domn român sub supravegherea Porții s-a desfăcut în 1538, la Suceava, în prezenta lui Soliman Magnificul și a fost a lui Ștefan Lăcustă. Ea este descrisă în cronicile turcești. După această data, consacrarea noului domn va fi urmată de confirmarea Porții, repetată, prin trimisul sultanului, în sala tronului, devenită sala divanului – relatată pe larg de Cantemir și Gheorgachi.
Viitorii domni ai Țărilor Române erau desemnați acum de Poartă, la propunerea vizirului, printr-un act scris, iar numirea se făcea de către sultan. Iată cum se desfășurau ceremoniile la Poarta:

Întrunind aprobarea sultanului, candidatul la tron era primit în audientă la vizir cu mare fast. Vizirul îl saluta cu noul titlu de domn, iar acesta săruta caftanul dăruit, apoi îl îmbrăca. Sărutând mâna vizirului, cerea protecția sultanului pentru el si capuchehaia sa la Constantinopol. La reședința acestui agent diplomatic avea loc apoi sărbătorirea noului domn, timp în care imbrohorul vizirului (cel ce răspundea de grajduri) îi aducea un cal frumos împodobit, însoțit de o suta de cavaleri, 24 de ceauși (curieri) călări si patru alergători pedestri, care țineau scările calului. Domnul încăleca și împreuna cu alaiul se îndrepta spre biserica Patriarhiei din Constantinopol, unde clerul în frunte cu patriarhul îl întâmpina. I se cântau axionul si rugăciunile de încoronare a împăraților bizantini si era uns cu mir. La ieșirea din biserica domnul era preluat de suita otomană, care-l însoțea până la reședința.

A doua zi, urmau felicitările ambasadorilor străini, iar a treia zi i se trimiteau steagul de domnie și doua tuiuri. Ceremonialul învestiturii la Constantinopol lua sfârșit prin primirea domnului la sultan, care îl înmâna cuca. Domnul înainta cu capul plecat până la pământ si părăsea sala retrăgându-se cu spatele spre ușa. Sultanul îi dăruia, de asemenea, un cal împodobit cu aur si pietre prețioase, un covor cu fire din aur si argint, o sabie si un buzdugan (topuz). După un nou drum la Patriarhie, domnul si boierii care-l însoțiseră porneau la drum spre tara.

Întoarcerea de la Constantinopol este amplu descrisa de Franco Sivori la urcarea pe tronul Țării Românești a lui Petru Cercel (1583) și de Gheorgachi la înscăunarea lui Grigore Calimachi în Moldova (1761). La întoarcere, domnii Țării Românești erau întâmpinați la Giurgiu de delegația boierilor și a banului Craiovei, iar în Moldova, la Galați. Înainte de intrarea în capitalele celor doua țări se făcea popas la "saivantul" (cortul) domnului, prilej de închinare a boierilor care-i "sărutau mâna și poala". A doua zi după intrarea în orașele de domnie se oficia slujba de încoronare la Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iași sau la Mitropolia din București, cu ritualul religios al încoronării descris mai sus.

Astfel cu ocazia încoronării domnitorului Mihnea III aflăm că se întindeau covoare în biserică de la tronul domnului până la ușile împărătești iar „postelnicul împreună cu cămărașul pregăteau coroana pentru domn” coroană făcută la Istanbul, brodată cu fire de aur. Contemporanii o confundaseră cu turbanul, însă în realitate ea era o copie a pălăriei imperiale bizantine. Tot de la Istanbul erau aduse corturile încinse cu trei cercuri de aur care au fost așezate într-un câmp deschis. Se mai menționează că după liturghie au urmat urările întâmpinate cu salve de tun.

REALIZARI ARHITECTONICE SI PICTURALE

In secolul al XVII-lea, in Tara Romaneasca s-au înregistrat realizări arhitectonice si picturale deosebite in cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales in timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). In Moldova arta – cu toate formele ei a fost in regres, cu excepția domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). In ce privește arhitectura, bisericile din Tara Romaneasca urmează, in general, formele consacrate in secolul anterior. O prima grupa de biserici sunt cele in plan triconc, fie cu o turla pe naos (Arnota, Plumbuita, Dintr-un lemn, Polovragi, Crasna, Comana), fie cu doua – pe naos si pe pronaos – (Stelea din Tirgovesti, Hurezi). Sunt insa si biserici de plan triconc cu trei turle (Gura Motrului) si chiar cu patru (Catedrala patriarhala din București). O serie de biserici aparținătoare planului trilobat au pronaosul supralărgit si fragmentat, cu stâlpi de sprijin pentru susținerea bolților (Căldărușani, Catedrala patriarhala, Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din București), toate urmând – mai mult sau mai puțin fidel – planul, structura si plastica monumentala si decorativa a bisericii lui Neagoe Basarab de la Argeș. Alte biserici sunt in plan dreptunghiular alungit, având spre răsărit absida altarului, iar deasupra pronaosului un turn clopotnița (biserica mănăstirii Strehaia, bisericile din Golești, Sf. Împărați din Târgoviște, Sf. Nicolae din Făgăraș, Doicești s.a.). exista insa si câteva biserici de plan trilobat care au un turn-clopotnița pe pronaos (schitul Cornet, biserica Colțea din București).

În această diversitate de modele arhitectonice se impun insa si unele elemente specifice. Astfel, este caracteristic pridvorul deschis la intrare, cu stâlpi sau coloane legate prin arcade, la început din cărămidă, apoi din piatra. Pridvorul deschis se generalizează către sfârșitul secolului al XVII-lea si începutul celui următor, fiind unul din elementele specifice “stilului brâncovenesc”.

În Moldova, al arhitectura tradițională se adaugă numeroase forme artistice noi, împrumutate fie din Tara Romaneasca, fie din arta baroca, fie din Orientul caucazian sau islamic. Toate aceste elemente au dus la diversificarea arhitecturii moldovenești, care n-a mai izbutit să formeze un stil unitar. Se remarca apoi încercarea de fortificare a mănăstirilor si chiar a bisericilor de mir. Aceasta se datora distrugerii vechilor cetăți moldovenești de alta data, din ordinul turcilor, urmărindu-se ca lăcașurile de închinare să contribuie, măcar in parte, la apărarea tării.

Șirul monumentelor reprezentative din Moldova începe cu Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, cu o înălțime neobișnuită (32 m., fata de 9,60 m. lărgimea), cu un bogat decor sculptural al turlei, in piatra, cu motive de origine orientala, cu un brâu de piatra, cu aspect de funie răsucită, care încinge fațadele exterioare. Toate denotă influența barocă ce începe sa se facă simțită in arhitectura moldoveneasca (mai târziu înconjurată cu ziduri puternice de apărare de către domnitorul Miron Barnovschi (1626-1629).

Aceeași nota barocă de diversitate si somptuozitate se remarcă si in arhitectura celui mai celebru monument al veacului al XVII-lea, biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, ctitoria lui Vasile Lupu. Fațadele ei exterioare sunt acoperite in întregime cu minuțioase sculpturi in piatra, cu motive eclectice sau de inspirație orientala (armeano-georgiana, arabo-turca, persana), dispuse in benzi orizontale. Meșterii decoratori au fost desigur orientali, familiarizați cu asemenea podoabe sculpturale. Biserica este in plan trilobat – urmând planul Galatei – cu doua turle, una pe naos, alta pe pronaos.

Un alt monument din Iași este biserica mănăstirii Golia, rezidită de Vasile Lupu, de mari proporții (39x13m., si 30 m. înălțime), cu sase turle, din care cele de pe naos si pronaos de mari dimensiuni. Se împletesc aici trei stiluri: cel bizantino-moldovenesc tradițional (cu împărțirea in cinci încăperi distincte, obișnuite la mănăstirile mari: pridvor, pronaos, gropnița, naos si altar), al Renașterii târzii (decorația exterioara, cu pilastri înalți, cu capiteluri corintice) si cel rusesc (sistemul de construcție al bolților). Aceste trei biserici au servit ca model si pentru unele construcții ulterioare: Solca si Vârnova (după Dragomirna), Cetățuia (după Trei Ierarhi, dar fără decorul exterior) si Casin (după Golia).

Un plan aparte prezintă biserica Sf. Sava din Iași (1625), cu doua turle foarte joase, de aspect musulman, așa cum nu se mai întâlnesc in arhitectura romaneasca, cu un turn – clopotnița cu aspect de fortăreață, având tainița si meterez, iar deasupra camera clopotelor. Tot un plan aparte are si biserica fortificata Precista din Galați (1645), de plan triconc, cu turla pe naos si turn-clopotnița pe pronaos, conceput ca un turn de cetate, cu metereze si un foișor.

Pe langa acestea, o seamă de alte biserici moldovene continua planul triconc traditional (Bogdana, Agapia, Hlincea, Sf. Onufrie din Siret s.a.). Un element nou, caracteristic bisericilor moldovenești din acest secol, il constituie turnul-clopotniță ridicat pe pridvor, de regula cu doua etaje: tainița si camera clopotelor.

INFLUENȚA BISERICEASCĂ

JURISDICȚIA BISERICEASCĂ DE TIP BIZANTIN

În statele feudale ale Țării Românești și Moldovei, jurisdicția bisericească de tip bizantin a Mitropoliei, a fiecărui episcop și a unor organe inferioare până la egumen cu soborul mănăstiresc, la protopop și chiar la preot, era un fapt obligatoriu. Exercitarea acestei jurisdicții nu excludea aplicarea legii țării, a unor obiceiuri, dar baza ei era pravila canonică și nomocanonică. Se știe, de asemenea, că erau supuși în principal clericii, dar și mireni pentru o serie limitată de pricini civilo-canonice. Ea era constant încercuită de boieri și de slugile domnești, iar domnul o confirma în principiu și putea reține pentru judecată domnească orice cauză de resortul jurisdicției bisericești (în practică niciodată pricinile mici între clerici, pe când cele mari și între aceștia litigiile erau de competența divanului domnesc).

Din cauza contestațiilor amintite, avem numeroase porunci domnești care enunță și întăresc competența judiciară a episcopilor, referindu-se la aplicarea pravilei și adesea enumerând principalele pricini pentru care sunt de competența lor, definind raporturile cu organele boierești și domnești.

Nu vom da aici un inventar complet al acestor porunci. Vom cita pentru exemplu, câteva mai caracteristice, existența lor fiind o dovadă suficientă a caracterului lor general. Ele sunt deci dovada unei stări de drept generale și a unei ample folosiri a pravilei la nivel instituțional pe plan general.

La 17 sept. 1543, Radu Paisie prin porunca trimisă lui Anania, episcop de Buzău, decide „să le fie enorie și scaun de judecată cel întru folosul sufletului, după legea lui Dumnezeu și credința creștină : județul Buzău și județul Rîmnicu Sărat și județul Brăila și județul Săcueni”.

În document găsim această precizare prețioasă: „cum au așezat și au întocmit foștii domni . . ., tot așa d.m. am dăruit și am așezat mai sus zisa enorie cu sfântul și marele nostru părinte și patriarh ecumenic chir Ieremia și cu toți arhiereii și episcopii și egumeni și cu între soborul bisericii și cu toți dregătorii și boierii d.m. mari și mici”.

Era deci o hotărâre luată în deplin acord cu patriarhia ecumenică și pe baza unei adunări de stări, cu masiva participare bisericească.

Astfel la l583—1584 , Petru Cercel dă episcopului de Buzău, Luca, o poruncă prin care îl autoriză ,,să judece pe oamenii … (după) pravila sfintei biserici, neoprite de biserică și … strică altarele și cine postește cele patru posturi și cum se iau neam cu neam și cine ia a patra femeie fără lege și de la oameni care se împreună, dar de bunăvoie și nu se cunună și care se împreună unul cu altul fără lege și bărbatul care lasă femeia fără lege și femeia care fuge de la bărbat, pe toți să-i judece, după judecata și legea lui Dumnezeu. Care popi vor fi cu greșeală, pe toți să-i judece sfinția lui, însă de cununie să ia câte 50 de aspri și de la bărbat și de la femei, iar pentru înrudire fără lege să-i despartă și să le ia după cum va fi vina, asemenea și de la a patra femeie și de la naș și cine se cunună, pe toți să-i judece sub opreliște. Și judecata sfinției lui, cum va fi de la toate acele judecăți, să judece episcopia lui fără opreliște de la nimeni, nici de la boieri, nici de la slugile d.m., nici de la bani, nici de la pârcălabi, nici de la vornici, ci din vremea în care vor vedea această carte a d. m., toate să se ferească, pentru că rău vor păți de la d.m”.

La 7 ian. 1618, Alexandru Iliaș da o poruncă episcopului Efrem de Buzău ,,să fie volnic … să umble să judece în județul Săcuenilor de oameni necununați și de rude și de a patra împreunare și de toate de ce iaște judecata piscupească, să aibă a-i judeca și a-i prăda, cum au fost lege piscupească”. Episcopul aplica, bineînțeles, pravila.

La 13 apr. 1586, pe baza hotărârilor unei adunări a stărilor (sobor bisericesc și mirenesc), Mihai Viteazul dă un hrisov în care se pun pentru prima oară, sub o formă generală, unele principii ale jurisdicției bisericești. Se constata starea de dezorganizare a bisericii, se iau măsuri de îndreptare prin introducerea legislației bazată pe pravilă și în ceea ce privește judecata pentru vinele fețelor bisericești se spune: „pentru fieștecare călugăr ce va cădea în vreo greșeală, … Să-i judece soborul după greșeala lui. Iar de-i va părea cu strâmbul și asuprit, … să aibă a merge la arhiereul locului … Iar de va fi căzut în greșeală mare, care greșeală a o judeca pravila bisericii, atunci să fie adus la domnie, să se judece cu pravila împărătească”.

Acest important hrisov a fost reluat în cele emise tot pe baza de adunări de stări, sub Matei Basarab (1639, 1640), și îndeosebi în acela din 2 dec. 1646, unde se reia, privitor la vinile clerului, formula din 1596: ,,iar de va fi căzut în greșeală mare, care greșeală nu încape a o judeca pravila bisericeasca, atunci să fie dusă la domnie, să se judece cu pravila împărătească”.

În Moldova, jurisdicția Bisericii este originară și a început a fi întărită de domn din sec. XV. Episcopiile, la înființarea lor, și după aceea, la nevoie, au cunoscut același tratament ca în Țara Românească. Nimic mai semnificativ în această direcție, decât să vedem că după Sinodul de la Iași din 2 iunie 1600 la care participă mai mulți ierarhi din Orient și se ocupă de caterisirea episcopilor fugari cu Movileștii, nou-numiții Filotei la Roman și Anastasie la Rădăuți jurară credință lui Mihai și lui Nicolae Pătrașcu (15 și 19 iunie), declarând între altele:,,mi se cuvine să păzesc pravila și sfintele porunci ce s-au orânduit de demult”. De reținut din jurământ și această frază : „nu voi face nimic silit, nici de frica împăratului, nici a domnului, de m-ar amenința chiar cu moartea”, dar nici primind mită de la cineva. Împăratul amintit aici nu putea fi decât sultanul, dar principiul de drept bizantin se referea inițial la basileus, adăogirea domnului fiind o adaptare locală pe care o vom găsi în Cartea românească de învățătură (1646) și în Îndreptarea legii, unde are la bază texte traduse din opera lui P. Farinacius, adăpată la principiile dreptului roman preluate de cel romano-bizantin.

Rezistența boierilor moldoveni la normala aplicare a jurisdicției bisericești a fost poate chiar mai puternica decât în Țara Românească, deoarece sub Vasile Lupu este necesar să se adune un sfat al Țării, care să lămurească lucrurile. Pe baza hotărârilor lui, domnul dă hrisovul din 24 febr. 1649.

Clerul se plânge că globnicii, pârcălabii sau deșugubinarii ori fiece scaun se întrece să-l judece și să-l prade, în caz de litigiu, încât „nu știm la cine vor miarge să-i judece”, fiind trași în toate părțile. Pentru a pune ordine, domnul „amu cercatu și la Sfânta pravilî a besiaricii ce judetu … să-i judece … cu județu mirenescu, cu giudețu sufletescu la boieri voru mearge au la vlădici”.

Or, „sfânta pravilă așia poruncește și învață. Afară de moarte, ori câte greșeli vor hi, nici un județu mirenescu să n-aibă treabă a-i judeca, numai carele va face moarte de cei de besiarică cu acela va avea treabă domnia”. Pentru celelalte vini vor judeca vlădicii. Se interzice boerilor mari și mici, pârcălabilor, vătafilor de la ținuturi, globnicilor, deșugubinarilor, oricăror alte slugi domnești amestecul în judecarea (a certa a globi) călugărilor, călugărițelor, preoților, diaconilor și țârcovnicilor, rezervată mitropolitului și episcopilor, cum „s-au socotitu și s-au tocmitu cu sfânta pravilă”. Hrisovul adaugă: „Așijderea și de cuscrii și de cumătrii și de cununii și de sânge amestecat și de aceia pentru că din afară de leage după obiceiul creștinescu pre aceștia pre toți ca să aibă a certa cu sfânta pravila părinții și rugătorii noștri”. În eparhia lui, jurisdicția mitropolitului și a episcopilor se întinde asupra satelor domnești, boierești sau călugărești, asupra sloboziilor și orașelor. „aceasta s-au tocmitu și s-au întâritu . .. cum scrie la Sf. Pravilă …, iară carele … va călca pravila și porunca d.m., unul ca acela se va judeca ca un călcătoriu de leage”.

Conflictele între cler și aparatul domnesc nu contenesc. La 26 oct. 1667, Alexandru Iliaș reînnoiește regimul fixat în 1649. Episcopul de Huși nu poate întări „legea lui Dumnezeu și să o socotească în eparhia lui Sfinției Sale de oameni ce petrecu fără de lege cum nu se cade de sânge amestecat, de cumătrii, de cununii și de alte fărdelege". Se interzice acest amestec, judecata să fie făcută de episcop în eparhia sa, „după cum iaste legea creștinească cu sfânta pravilă … cu giudețele lui Dumnezeu”. Hrisovul întocmai este reîntărit de Ștefan Petriceicu voievod la 12 febr. 1673 fiindcă nu se respecta în fapt, și de Dumitrașco Cantacuzino la 22 aprilie 1674 cu adaosul: „precumu le scriii cărțile și de la alți domni, ce au fostu mai nainte de noi”. Porunca este repetată de Constantin Duca Vodă (1693-1695), cu. referire la cei trimiși de episcop să judece: ori protopop, ori popă, ori slugă … sânge amestecat la ținutul Falciului, și cununii și alte lucruri să aibă a le globi, și a le cerceta, carele și după deala lui, precum scriu și cărțile altor domni”. O reîntărire a jurisdicției bisericești pentru episcopia Hușilor întîlnim în cartea lui Duca vodă din 6 oct. 1694. Regăsim referințele: „am căutat la svânta pravilă a bisericii … svînta pravila așa poruncește … toți să știți cum s-au tocmit cu svânta pravilă … după obiceiul svintei pravile creștinești .. .carile … va călca pravila și poronca d.m.". La 20 ianuarie 1709, Mihai Racoviță amintind numirea lui Sava ca episcop de Huși, cere prin protopopi (Soroca) preoților să se înfățișeze episcopului pentru a li se întări vrednicia preoțească și pe cel nevrednic să-l judece „cum va scrie pravila”.

Jurisdicția episcopiei Hușilor pentru preoți si mireni este reîntărită și redefinită de I. Mavrocordat în 1746, cartea referindu-se expres la toate care „să fac afară de legea și din învățătura sfintei pravile”, și la canonisire ,,cu sfânta pravilă". Se precizează că pentru faptele indicate ,,poruncește sfânta pravilă să nu se giudece mirenescu, ci să se giudece cu giudețu sufletescu”.

RELATIILE ȚĂRILOR ROMÂNE CU PATRIARHIA DE ALEXANDRIA

La sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII ortodocșii din Egipt o duceau greu, iar pe tronul patriarhiei s-au urcat Meletie Pigas, Chiril Lukaris și Mitrofan Kritopulos, ce îmbunătățiră viața spirituală a păstoriților și ținură legături și cu Țările Române.

În momentul acela, la noi avea loc o slăbire a elementului slavon și creștea cel grec, iar Radu Mihnea și Petru Șchiopul prețuiau limba greacă.

Meletie Pigas (1590-1601)

El a avut o corespondență cu domnii Mihnea II Turcitul și Petre Șchiopul înainte de a fi patriarh, când era protosinghel. În 1597 vine în scaunul constantinopolitan ca locțiitor. El a avut o corespondență și cu Mihai Viteazul, de unde culegem informații prețioase, unde încerca să împace pe Mihai cu turcii, arătându-se un bun prieten cu domnii români.

A intrat în legătură și cu Ieremia Movilă al Moldovei, ce s-a oferit să pună la dispoziția patriarhului Alexandriei oameni și bani ca să lupte în Polonia împotriva iezuiților ce îi amenințau pe ortodocși. În scris din 14 iunie 1597 îl recunoaștem pe Ieremia „înflăcărat apărător al evlaviei și al ortodoxiei”, îl aseamănă cu Constantin cel Mare și cu alți împărați creștini și se scuză că nu poate veni în Moldova.

La Constantinopol o ducea greu, patriarhia avea datorii, nu avea bani, nu avea biserică cum trebuia, iar el locuia ca un sărac în niște căsuțe mici și sărăcăcioase, situație îndulcită după cum vedem de Ieremia ce îi trimite ajutoare și îi promite construirea unei noi case patriarhiei; la 6 august 1598 Meletie confirmă primirea darurilor și îl roagă domnul moldovean să îi apere pe protectorii ortodocși în Polonia. Relațiile dintre cei doi se strâng până la cererea domnului moldovean în schimbul clădirii unui nou palat patriarhal de a ridica mitropolia Moldovei la rang patriarhal și să dea un tomos patriarhal pentru înființarea unei episcopii la Huși.

Meletie a purtat legături și cu mitropolitul Gheorghe Movilă în care îi trimite mantia (phelonion) cu două râuri și patru cruci numite polystavrion și aprobarea pentru înființarea episcopiei Hușilor. În această corespondență Meletie arată că domnul și-a luat rolul de ocrotitor al Ortodoxiei în aceste părți și este vrednic să aibă pe lângă el o arhiepiscopie, lucru ce nu s-a realizat căci Meletie s-a îmbolnăvit și Ieremia era ocupat cu alte treburi.

El a purtat corespondență și cu Eftimie al Țării Românești, căruia îi comunicase, de când era la Constantinopol, că scaunul l-a recunoscut; îi trimite Scriptura îndreptată și spune că se copiază pentru el Nomocanonul și îi cere ajutor pentru răscumpărarea bisericilor Sfântul Dumitru și Precista din Constantinopol să nu rămână în mâinile necredincioșilor.

Când Meletie a venit la Constantinopol Patriarhia nu avea nici reședință, nici biserică, nici sinod și pe deasupra era plină de datorii. Cu ajutoarele primite de la ruși și de la români a făcut ordine în Biserica constantinopolitană și a desfășurat și o bogată activitate în apărarea ortodoxiei.

De această dată din Alexandria Meletie se plânge că „s-a răzgândit Domnia Ta a construi patriarhia acolo”. Evenimentele politice de la noi unde Ieremia avea dușmani, și plecarea la Alexandria au zădărnicit planul ridicării la patriarhie al Moldovei al ambilor.

La 13 septembrie 1601, după 11 ani, o lună și 9 zile de păstorire Pigas moare în Alexandria în vârstă de 52 de ani.

Chiril Lukaris

După moartea lui Meletie Pigas, pe scaunul patriarhiei Alexandriei a ajuns Chiril Lukaris. Născut la 13 nov. 1572 în Candia, capitala Cretei, a studia în Italia și Germania și a fost în Polonia și Lituania în calitate de sincel al patriarhiei, trimis de M. Pigas. Chemat de Pigas, ce își intuia sfârșitul, din Polonia, Chiril Lukaris s-a oprit la Iași, reținut fiind de Ieremia Movilă. A predicat la 1 martie 1601 în Duminica Ortodoxiei și a 3-a din Postul Mare, aici petrecând și Paștile și rămânând până la 13 aprilie (Duminica Tomii). A ajuns în Egipt în septembrie și în această lună a fost ales patriarh unde a păstorit până în 1626 când a fost transferat în scaunul ecumenic.

Găsind foarte multe lipsuri a făcut multe vizite și în 8 iunie 1613 îl aflăm la curtea lui Radu Mihnea (1601-1602 și 1611-1616), cu care fusese probabil coleg de studii la Veneția. Între noiembrie 1613 – iulie 1615 îl găsim în Țările Române ca un aprig apărător al Ortodoxiei contra catolicismului și ținând diferite predici la marile sărbători când la București, Târgoviște sau Iași. La București în 1613 a scris „Potentissimis et Christianissimis” și o scrisoare presbiterului olandez Ugtenboyart.

În 1613/1614 se găsea la Iași, iar în 1614 în Duminica Ortodoxiei predica tot la Iași, apoi a revenit în București unde a luat parte la sfințirea mănăstirii Radu-Vodă, rezidită de Mihnea, protectorul său. Sărbătorile din 1614 îl găsim la Târgoviște, iar în octombrie 1615 este în Egipt. La noi a scris 2 enciclice contra catolicilor…

În timpul petrecut i s-a închinat patriarhiei de Alexandria mănăstirea Stănești din Vâlcea de urmașii Buzeștilor.

În 1620 face o a doua călătorie în Țara Românească, însă nu avem multe date, doar că se informa cu privire la luptele lui Gaspar Gratiani cu turcii și polonii la Hotin și Țuțora, deci în septembrie 1620 se găsea la Târgoviște. Devenind vacant scaunul ecumenic, sinodul îl transferă pe Chiril Lukaris de la Alexandria la Constantinopol. Prezența lui în Țările Române infirmă acuzația că ar fi otrăvit pe Timotei II, predecesorul său. Nu a venit în calitate de patriarh ecumenic pe la noi, însă el ține legătura cu țările române, interesându-se de creștinii din aceste părți și de ce boierii și Domnii români merg până la Constantinopol să aibă întăririle lui.

octombrie 1623, urmașul lui Chiril Lukaris la Alexandria, Gherasim Spartaliotis, întărește dreptul de stăpânire al postelnicului Pătrașcu, fiul nelegitim al lui Petru Cercel, peste satul Izvorul Alb. Actul poartă și semnătura lui Teofan III, patriarh de Ierusalim.

mai 1628 întărește închinarea mănăstirilor lui Barnovschi din Iași către Sfântul Mormânt. .

30 aprilie scrie creștinilor din Târgoviște, iar în același an intervine printr-o scrisoare la Gabriel Betheln (1613-1629) să oprească propaganda calvină în Transilvania printre ardeleni.

Întărește scutirea satului Poieni, dăruit de Leon (1629-1632) Sfântului Mormânt.

Toate sunt date din Constantinopol.

La 27 iunie 1638 din ordinul sultanului, ienicerii l-au sugrumat și aruncat în mare, sub pretext că uneltește cu cazacii luarea Constantinopolului.

Mitrofan Critopulos (1636-1637)

În decembrie 1620 s-a urcat pe tronul Alexandriei Gherasim Spartaliotis de care nu știm dacă a venit pe la noi. Se păstrează copia unui hrisov datat 5 mai 1627 prin care Alexandru Coconul acordă „patriarhului Gherasim al Alexandriei” dreptul de a încasa, prin oamenii de la Stănești, vama pe corăbiile cu sare de la Ocnele Mari (VL). Organizează o delegație în frunte cu Ioanichie pentru a opri propaganda catolică, delegație ce trece și prin Țara Românească. Se interesează de moșia patriarhiei din Oltenia.

Mitrofan Critopulos, născut în 1589 în Veria, dintr-o familie de greci, a studiat prin Anglia și Germania. În 1633, după ce Gherasim s-a retras, a urmat Mitrofan. Până în 1637 a rămas în Egipt. A participat la moartea și la sinodul ce a anatematizat pe Chiril Lukaris și a murit în Muntenia la 20 mai 1639? La curtea lui Matei Basarab, unde venise după ajutoare.

Nichifor (1639-1645)

Vasile Lupu avusese la curte pe Nicolae zis Clarontzanos ieromonah dascăl de preoți în Moldova, și care devine profesor și lui Chiril de Veria, urmașul și mai ales rivalul lui Chiril Lukaris. Datorită lui Vasile Lupu ce a înlăturat pe ceilalți candidați și toate greutățile, el e ales la 16 mai 1639? patriarh de Alexandria sub numele de Nichifor.

Semnează condica sfântă a patriarhiei abia peste 6 luni la 5 octombrie 1639, timp în care a venit în Moldova să mulțumească domnului pentru sprijinul acordat, să ducă lucrurile lui Mitrofan Critopulos și să strângă danii pentru patriarhie. Din Moldova vestește la Moscova alegerea sa în 25 august 1639 și cere ajutoare.

Din 1639 până în 1644 pleacă în Iviria și izbucnește conflictul dintre Mănăstirea Sinai și Patriarhie. Cere sfatul la Constantinopol sfântului sinod, iar sinaiții îi cer ajutor tot lui Vasile Lupu ce nu aplanează conflictul. Vasile e sfătuit de sinodul din Constantinopol „să facă ce-l va lumina Dumnezeu” și „după canoane și alte socotințe patriarhul Alexandriei are tot dreptul și nu mănăstirea”. Nichifor, cunoscând răspunsul sinodului ce recunoaște drepturile canonice vine în Moldova în 1645 și se plânge domnului că acei călugări vor „să nimicească și să pustiască patriarhia” dar înainte să-i dea un răspuns, patriarhul moare în Moldova în aprilie 1645. aceasta o știm din corespondența dintre Vasile Lupu, Constantinopol și mănăstirea Sinai și însemnările urmașului său Ioanichie, agreat de Vasile Lupu și de patriarh.

Ioanichie (1645-1657)

Ioanichie s-a născut în Alexandria, a trăit în apropierea lui Chiril Lukaris și a lui Gherasim Spartaliotis, a studiat la Roma, a fost trimis deseori în propagandă misionară prin Muntenia, Moldova, Polonia și Rusia, și prin intervențiile lui Mitrofan Critopulos a ajuns mitropolit al Veriei (Macedonia). În aceasta calitate a luat parte la lucrările Sinodului constantinopolitan care a condamnat pe Lukaris și care a dat câștig de cauza Sinaiților, în vremea patriarhului ecumenic, Partenie I în 1644, murind Teofan al Ierusalimului (1608-44), a fost propus ca succesor Ioanichie, și dacă nu se producea mijlocirea energică a lui Vasile Lupu. în favoarea egumenului Galatei, Paisie, care a și fost ales, Ioanichie reușea cu siguranță. Devenind vacant scaunul Alexandriei Ioanichie este ales în ziua de 9 iunie 1645 fără nici un contracandidat. Păstoria lui Ioanichie are loc tocmai când certurile cu sinaiții erau în toi. Ajuns patriarh, își schimbă și el părerea pe care o avusese mai înainte votând pentru ei și începe lupta împotriva lor din cauza pierderilor materiale pe care le suferea Patriarhia.

După alegere, Ioanichie nu s-a dus în Egipt. A plecat în Moldova la Vasile Lupu unde se găseau si trimișii Sinaiților: egumenul Teofan și fostul mitropolit al Veriei, Averchie. Ioanichie expune Domnului moldovean situația Bisericii din Egipt, aduce în sprijinul susținerilor sale judecata celorlalți patriarhi ortodocși „cari au găsit fără cale și neîngăduit a se săvârși liturghia în acel metoc”, și motivul că metohul cel vechi a fost luat de râu, iar cel de acum e dăruit mănăstirii de fratele patriarhului Meletie, și izbutește să convingă pe Vasile Lupu, care-i arată o mare considerație a trimite în august 1645 cunoscuta scrisoare către Ioasaf arhiepiscopul Sinaiei, căruia i se impunea să nu mai oficieze slujbe în metohul din Cairo „și să se respecte obiceiul cel de demult, de la început”. Scrisoarea o ducea chiar Ioanichie. De la Paisie ni s-a păstrat o scrisoare nedatată, adresată lui Vasile Lupu. În ea patriarhul amintește de alte scrisori trimise în Moldova, dar din nenorocire pierdute pe drum împreună cu multe daruri. Din cuprinsul acestei scrisori se poate vedea că Paisie a scris-o la începutul păstoriei lui fiindcă amintește de bunele relații care existau atunci între patriarhie și călugării sinaiți. Domnul e rugat să aibă față de patriarhia ortodoxă a Egiptului mila și dragostea de mai înainte. Paisie nu știa însă de schimbările din Moldova. Vasile Lupu nu mai domnea de mult.

Când mitropolitul Dosoftei scotea la lași, în 1683, o nouă ediție din „Dumnezeiasca liturghie”, patriarhul Alexandriei, Partenie, a dat binecuvântarea pentru redarea în românește a Sfintelor Liturghii. În tipăritura lui Dosoftei, la pag. 35, după Liturghia sfântului Ioan Hrisostom, se afla următoarea însemnare: „Cu blagoslovenia Svinții Sale Partenie (prea fericitul) și svântul părintele nostru oblăduitor(iu și) stăpânu Papa și Patriarhu de ceta(tea) cea mare Alexandria ș’a tot Eghipetul, Liviei, Pentapoliului, Ethioipiei, Părinte (părin) țiloru, păstoriu păstorilor, al treisprezeace den' apostoli și giudecătoriu preste lume, luând dela Sf. Sa voe, tâmplându-să în Iași Svinția Sa, am tipărit aciasta svânta carte, să înțeleagă creștinii svântele taine. A sânții sale mai micu slugă fiu sufletesc, smeritul mitropolitul de Moldavia Dosoftei”.

Paisie (1657 –1678)

Patriarhul Alexandriei, Paisie, care a urmat în scaun lui Ioanichie, a călătorit în Rusia, luând parte la sinodul ținut în Rusia în noiembrie 1666. În iarna 1669 a trecut prin Țările Române, unde desigur a primit ajutoare. Ni se păstrează de la el o scrisoare nedatată, adresată la începutul păstoriei sale lui Vasile Lupu, prin care domnul era rugat sa aiba grijă de patriarhia ortodoxă a Egiptului

Partenie Prochoros (1678-1688)

Înainte de a ajunge patriarh, el a ajuns de 2 ori în Țările Române, ca exarh al mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt. După ce a fost ales patrirh a continuat călătoriile în Țările Române după ajutoare. La 9 noiembrie se afla la Galați, unde hirotoni ierodiacon pe însoțitorul său Simeon Capasullis, viitor patriarh de Alexandria.

La 16 mai 1680, așeza din București pe „prea cinstitul și întru toate nobilul între boieri, mare postelnic, dumnealui Constantin Brâncoveanu, cel întru Sfântul Duh prea dorit și iubit fiu al smereniei”.

LEGĂTURILE CU PATRIARHIA ANTIOHIEI

Pentru prima jumătate de secol nu avem știri despre contactele patriarhilor de Antiohia cu Țările Române.

În schimb intilnim un călugăr, care pare sa. fie originar din Patriarhia Antiohiei. Numele sau apare în însemnarea de pe ultima pagina. a Evangheliei invătătoare de la 1644 : «S-a inceput a se tipari aceasta carte numita Evanghelie cu invațatura in manastirea Govorii si s-a sfirșit in manastirea din Deal cu hramul Sfintului ierarh Nicolae, egumen fiind Varlaam Arapul». Socotim ca trebuie sa fie de origine araba, de vreme ce arabii adusi la noi ca robi erau cunoscuți sub numele de harapi (cum ne informeaza si Paul de Alep), ba chiar si unele traduceri vechi din Sfintul Efrein Sirul il dau cu numele de Efrem Harapul.

Unul dintre patriarhii cei mai de seama ai Antiohiei, care a avut in acelasi timp si cele mai strinse legaturi cu Țarile Române, a fost Macarie III Zaim. Acesta facea parte dintr-o familie preoteasca, el insuși fiind preot de mir, cu numele Iosif. Ramânând văduv, s-a călugărit, ajungând in 1635 mitropolit de Alep, sub numele de Meletie. In 1647, la moartea patriarhului Eftimie, a fost ales ca urmas al acestuia sub numele de Macarie III. Datorita greutaților materiale in care se zbatea scaunul sau patriarhal, a intreprins o călătorie in Țările: Tara Romineasca, Moldova, Ucraina si Rusia — asa cum faceau si ceilalti patriarhi, pentru a strânge milostenie. Momentul era prielnic, pentru ca in Țarile Romine domneau pe atunci Matei Basarab și Vasile Lupu, în Ucraina hatmanul Bogdan Hmelnitki, iar in Rusia țarul Alexei Mi-hailovici, toți cunoscuți apărători și susținători ai Bisericii ortodoxe.

Din fericire, ni s-a păstrat si o descriere a călătoriei patriarhului Macarie in aceste patru țări ortodoxe, făcută de fiul si insoțitorul său, arhidiaconul Paul de Alep. Acesta a notat cu grijă toate amanuntele călătoriei, din momentul plecarii lui din Damasc (9 iulie 1652), până. La reîntoarcere (1 iulie 1659), pe lângă insemnările de călătorie, el mai face in partea introductivă și un scurt istoric al Patriarhiei de Antiohia, iar in partea finală relateaza unele fapte petrecute dupa revenirea la Damasc, până in 1661.

Descrierea călătoriei patriarhului Macarie este de cel mai mare interes pentru noi, căci relatează, pe larg faptele petrecute in Moldova – in ultimele luni de domnie a lui Vasile Lupu, inlăturarea lui si urcarea pe tron a lui Gheorghe Stefan (1653). Pentru Tara Romineasca se prezinta faptele petrecute la sfârsitul domniei lui Matei Basarab, urcarea pe tron a lui Constantin Serban Basarab Cirnul (1654), mazilierea acestuia si urcarea pe tron a lui Mihail Radu (Mihnea III) in 1658. Pe alocuri se prezinta. si unele fapte petrecute in afara hotarelor celor doua Țări Române (luptele tarului rus cu suedezii, luptele ungurilor cu tătarii si altele). Pe lângă aceste fapte de ordin politic, în insemnările lui Paul de Alep se gasese descrieri de monumente de artă, aspecte din viața social-economica, din viata biserieeasca, si altele. Pentru Tara Românească se dau știri mult mai numeroase, datorită faptului că aici au stat vreme mai indelungata. (1653—1654 si 1656—1658), strabatind țara de la un capat la altul, ca să cunoască diferitele ei așezăminte bisericești ».

Dăm in cele ce urmează un rezumat din notele de călătorie ale arhidiaconului Paul de Alep, pe baza traducerilor lui Vasile Radu si Emilia Cioran. Patriarhul Macarie cu fiul sau Paul si mai mulți insotitori, au părăsit Damascul la 9 iulie 1652. Au străbătut Asia Mica., ajungind la Constantinopol in 20 octombrie. Aici au ramas până dupa Boboteaza anului 1653. S-au indreptat apoi, pe Marea Neagra., spre Constanta. La 17 ianuarie au ajuns la Galati, unde li s-a facut o primire deosebita. Dupa o sedere de doua. zile, s-au îndreptat spre Iasi, unde au fost primiti de cler si credinciosi, în frunte cu mitropolitul Varlaam, in ziua de 23 ianuarie 1653. Au fost gazduiti la manastirea Sfântul Sava. In zilele urmatoare patriarhul a fost primit de Vasile Lupu, caruia i-a oferit felurite daruri si parti din moastele unor sfinti: Paul de Alep descrie in continuare citeva mânăstiri si biserici din Iasi ca : Sfântul Sava, Golia, Sfintii Trei Ierarhi, Galata si Barnovski. Amintește de slujbele savirsite de patriarh în diferite biserici, de obiceiurile din Moldova in timpul postului Patimilor, de sfințirea mirului în Joia Patimilor, de slujba Invierii si alteie. Partea cea mai interesanta. a notelor lui Paul de Alep o formeaza, insă expunerea faptelor petrecute in ultimele luni de domnie a lui Vasile Lupu și urcarea pe scaunul domnesc a lui Gheorghe Stefan. Astfel arhidiaconul Paul relatează : mișcarea pusa la cale de Gheorghe Stefan cu ajutorul lui Matei Basarab si Gheorghe Rakoczi, fuga lui Vasile Lupu, intrarea lui Gheorghe Stefan in Iasi, alungarea sa de catre cazacii lui Timuș Hmelnitki, lupta care se da. in apropierea Iasului, primirea lui Timuș de catre patriarh în mănăstirea Sfintul Sava, revenirea lui Vasile Lupu la Iasi, lupta moldo-venilor aliați cu cazacii impotriva oștilor muntene, înfringerea lui Vasile Lupu si a ginerelui sau Timuș, fuga lor, intrarea ostilor unguresti in Iasi. Descrie apoi — desi n-a fost martor ocular — asediul Sucevei, unde era blocata oastea lui Timuș, moartea acestuia, predarea Sucevei lui Gheorghe Stefan de catre cazacii aflați in ea.

Paul de Alep mentionează cu regret infringerea lui Vasile Lupu, la adresa caruia avea numai cuvinte de apreciere. El arata. ca «Vasile pro-misese patriarhului de a-i plati toate datoriile si cheltuielile, consimțind la călătoria. noastra spre nord, cu conditia sa mearga cu el si un ambasador către țarul Rusiei, dându-i toate cele trebuincioase pentru călătorie, ca trasuri, cai etc.». Desigur, Vasile Lupu ar fi ajutat mult Patriarhia de Antiohia, așa cum ajutase și celelalte patriarhii și Biserici din Rasarit.

In continuarea insemnărilor sale, Paul de Alep aminteste diiferitele slujbe pe care le-au savârșit in bisericile Iașului la sărbătorile mai însemnate. Teama de noi incidente i-a facut insă. să, părăsească Iasul la 13 octombrie 1653 și să se îndrepte spre Tara Românească. Trece prin Scinteia, Vaslui, Bârlad, Tecuci, ajungând la Focsani in 21 octombrie. Aici au fost nevoiti sa, zaboveasca 31 de zile. In acest timp patriarhul Macarie a facut un drum pina la Roman, pentru ca sa-1 roage pe Gheorghe Ștefan să ingaduie trecerea in Tara Românească a străinilor care-ș insoțeau. La 13 noiembrie asista la Liturghia săvirsită, in catedrala din Roma de către episcopul Anastasie. Au trecut in Țara Românească abia la 22 noiembrie.

Prin Râmnicul Sărat și Buzău au ajuns la Târgoviște în ziua de 29 noiembrie 1653, fiind intimpinați aici de mitropolitul Ignatie Sârbul. Despre acesta arhidiaconul Paul spune ca era «un bătrin venerabil, cunoscător de limbile turcă, persană, greacă, si română». Au fost gazduiți la mănăstirea Stelea. La câteva zile au fost primiți de Matei Basarab, căruia i-au oferit câteva daruri, între care si o bucată din coasta Sfintului Apostol Filip. In continuare, vorbește despre slujbele si obiceiurile de la sărbătorile mai însemnate ale anului : la Craciun (umblarea cu icoana și cu colinda), la Anul Nou, la Bobotează (cu sfintirea apei), in postul Paștilor, in Joia Patimilor, (cu slujba spălării picioarelor) și la Inviere. In toate aceste sarbatori a fost invitat să slujeasca și patriarhul Macarie. Paul de Alep consemnează, de asemenea diferitele obiceiuri de la Curtea domnească cu prilejul sarbatorilor mari, precum si obiceiurile de la nunți si înmormintări. Descrie Tirgovistea, cu bisericile sale, Curtea domneasca, catedrala si resedința mitropolitana. Dă chiar si unele amănunte asupra situației economice si financiare a țării, asupra armatei. In Duminica Mironositelor (9/19 aprilie 1654) a inchis ochii bătrinul domn Matei Voevod, fiind ales — în aceeasi zi — noul domn Constantin Șerban Basarab.

La București patriarhul antiohian și însoțitorii săi au vizitat catedrala mitropolitană, care era tocmai în construcție, Mănăstirile Sfânta Ecaterina, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli, Sfântul Sava, Mihai Vodă, Radu Vodă și o seamă de biserici.

Ultimele pagini ale însemnărilor înfățișează greutățile prin care au trecut înainte de a părăsi Țara Românească. O nouă venire a turcilor și vestea venirii tătarilor i-a făcut să-și grăbească plecarea. Cu toate necazurile pe care le-a îndurat în cursul anilor de călătorie, pricinuite mai ales de luptele pentru tron de la noi, el a izbutit să strângă sume importante de bani cu care și-au plătit datoriile și au început o seamă de lucrări la reședința și catedrala din Damasc.

LEGĂTURILE CU PATRIARHIA IERUSALIMULUI

Se cunoaște marele rol pe care, in Moldova ca și in departata Moscova, 1-a indeplinit Patriarhul de Ierusalim Teofan. La 25 Martie 1617 el capătă dela marinimosul Domn Radu-Voda, nepotul de nepot al lui Petru Șchiopul, dania manastirii Galata, marea fundatiune a acestui bun prieten al Ierosolimitanilor. Inchinarea s-a facut cu voia Doamnei Maria, fiica lui Petru-Voda, care « au marturisit cu gura sa inaintea noastra si inaintea a tot Sfatul nostru cata soma de vesminte si de argintarii au avut biserica aceasta, si alte multe sate au avut, si mori, si he-lestee, si priseci cu stupi, si s-au prapadit». In 1665 Ierusali-mului i se va inchina Sf. Gheorghe dela Galati.

Patriarhul Nectarie a cercetat și el Moldova pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Pe lângă cartea închinată de Matei din Pogoniana de la Sf. Sava (1599), de darul Marii Bănese Cătălina, al cărei soț nu e ușor de găsit în veacul al XVII-lea, vedem pe Lupu Vornicul moldovenesc, viitorul Vasile-Vodă, dăruind Patriarhiei un frumos manuscris grecesc, care arată însă o altă școală de caligrafie și miniatură decât cele de la noi, și pe Matei Basarab câștigându-și mulțămiri pentru o altă carte de același fel, în care se simte influența folclorului artistic românesc.

Cea dintâi scrisoare e de la Șerban Cantacuzino, într-un moment când Patriarhul Dosoftei al Ierusalimului era sfătuitorul și îndreptătorul Mitropoliților noștri și apărătorul ortodoxiei ardelene contra iezuiților propagandiști și făcea din tipografia domnească de la Iași instrumentul unei întregi propagande teologice și istorice pentru afirmarea dreptei credinți răsăritene. Dar ea e adresată Patriarhului ecumenic. Șerban-Vodă comunică Patriarhiei, amintind suferințele din care Dumnezeu 1-a ajutat să iasă, zidirea mănăstirii celei noi a Cotrocenilor. Din actul de ctitorie s-a copiat numai o parte îl cunoșteam, de altfel, în forma românească, întreg din publicația asupra Cotrocenilor a lui Gh. M. Ionescu.

Se știe că Doamna Elina Cantacuzino, întovărășită de fiul ei Mihail, a făcut drumul la Ierusalim și la Muntele Sinai

Dosoftei a stat, cum se știe, o bună parte din viața sa la noi, trecând de la București la Iași.

Se știe că urmașul lui, Hrisant Notara, o lumină a științei răsăritene, a fost întrebuințat, când era arhimandrit, la negocierile păcii ruso-turce în 1711 și că a fost patronul școlilor moldovenești. Se ținea și cu cărți de dezlegare, scrise românește și iscălite numai grecește.

În ce privește scrisorile reale, avem întâia aceea, cunoscută, pe care învățatul Patriarh Dosoftei o adresează la 13 Decembre 1679 din « Ungrovlahia », în a patra călătorie, Spătarului Nicolae Milescu, care făcuse Sfântului Mormânt darul unui foarte prețios Evangheliar, cu măiestre împodobiri de artă.

E o plângere pentru că fiul plecat nu-și mai aduce aminte nici de tată, nici de patria de la care a avut tot binele. Exemple se aduc din antichitate pentru datoria față de aceia între care s-a învrednicit cineva a trăi, și numele lui Dimitrie din Faler, în legătură cu Atenienii, e pus alături de al lui Xenofont și al lui Aristotel, citați pentru a vădi o largă informație în scripturile profane. Cel ce a mers, pe urmele lui Alexandru-cel-Mare, până la « Sciți » și Bactri, ar trebui să scrie ce a văzut pe acolo: « câte neamuri, adecă, se află pe cale, și de ce limbi se folosesc, și cum se închină lui Dumnezeu, și câte poște sunt de la cetatea împărătească la Ocean și în China, și care sunt popoarele acelor locuri, care, și dacă se află în Atlasul geografic, dar trebuie spuse pentru distracție; chiar dacă se par comune, spune-le, pentru că mai de credință decât urechile, ochii sunt».

Milescu a împlinit această dorință și notele lui de drum sunt la baza scrierii lui Hrisant Notara, nepotul lui Dosoftei.

OCROTIREA DE CATRE DOMNII ROMANI A BISERICII SI A CIVILIZATIEI BIZANTINE

În anul 1632, tronul Țarii Românești fu ocupat de Matei Basarab, domnul patriarhal pe care iezuiții, care uneltiseră, de altminteri, și pe lângă Alexandru, fiul lui Radu Mihnea, ajutați de unchiul său, levantinul Minetti, căutau să și-1 câștige prin lingușirile lor. De partea aceea, în vederea operei întreprinse de Chiril, nu era de așteptat nici un ajutor: mișcări împotriva grecilor se produseseră deja sub Leon-Vodă, domnul grecizat, însurat cu o levantină de lege ortodoxă, Victoria. Lucrurile luară altă întorsătură când în aprilie 1634 tronul Moldovei fu ocupat de boierul Lupu, fiul unui balcanic și al unei românce, care după sugestiile venite de la o renaștere literară ce se pregătea în amândouă țările, își luă, numele împăratului Vasile legiuitorul, cu programul legat de acest nume. Mai mult încă decât sub Radu Mihnea, pe care Vasile-Vodă, ca cei mai mulți, de altfel, dintre contemporanii săi, căută să-l imite, imperialismul laic, stabilit în Moldova, avea să guverneze Biserica.

Tabăra propagandei catolice presimțise aceasta atunci când, în februarie 1633, ambasadorul Franței vorbea de temerile pe care le pricinuiesc franciscanilor din Moldova zvonurile „schimbărilor de domni”. Încă de la 1632, predicator la curtea Moldovei era învățatul teolog Meletie Sirigul. El era autorul unor „Capitole” de combatere a calvinilor.

Pentru întâia oară, în anul acesta 1633, Chiril al II-lea din Veria, Contari, adică Contarini, un cretan deci fusese pus în locul lui Lukaris. Apoi în martie 1634, Atanasie III Patelaros mitropolitul Tesalonicului, alt cretan, ceea ce dă de bănuit anumite legături cu catolicii, fost călugăr la Muntele Sinai, devenea patriarh. Acesta era încă pe tron în septembrie 1635, și trebuind să plece, nu fu înlocuit cu pribeagul pe care îl regăsim la Chios, la Rodos, ci cu celălalt Chiril, și apoi cu Neofit al II-lea din Heracleea, un chiot, fiul adoptiv al lui Lukaris, care sfârși prin a se retrage în mănăstirea de pe această insulă. în 1637.

Până atunci, Țările Românești continuau a fi vizitate de capii Bisericii. Un Macarie de Tîrnovo, trimis de Chiril trece prin Țara Românească la 1633. Teofan al III-lea al Ierusalimului vestea din Moldova, unde „prea-strălucitul Vasile-Vodă ne-a primit cu bunăvoință”, intenția sa de a trece în Țara Românească. El sfințise mirul la Iași, unde Vasile-Vodă dăruia pentru aceasta 15 000 de taleri. În 1639 patriarhul Mitrofan Kritopulos (al Alexandriei) care făcuse studii la Oxford, murea în Țara Românească.

Chiril sfârșise prin a fi reînscăunat a cincia oară, și trebuie să recunoaștem în toate aceste schimbări influența lui Vasile-vodă, îl vedem îngăduind la 1638 lui Maxim de Gallipoli tipărirea, la Geneva, a Bibliei, în greaca vulgară în același an, la 7 iulie, el era asasinat.

Chiril de Veria, revenit la putere pentru un singur an, pare să nu fi fost considerat de domnii români ca părtaș la acest omor. Căci ridicarea Scaunului Brăilei — Proilav—și Ismailului, unde Vasile zidise o biserică, cu lămurirea că e vorba de o eparhie „părăsită, din timpuri străvechi”, se datora fără îndoială intervenției puternicului stăpânitor al Moldovei. În tot cazul, Vasile-vodă nu mai era dispus a susține cu banii săi o Biserică atât de împărțită, veșnic agitată, care nu i-ar fi dat socoteală de cheltuielile ei. Printr-o scrisoare din 1641, el interveni în calitate de stăpân,. și din acel moment ceea ce fusese până atunci o simplă influență dominantă în Orient, deveni un protectorat proclamat formal și acceptat fără rezerve.

Chiar înainte de 1600, situația financiară, a Marii Biserici devenise imposibilă. Tributul se ridicase de la patruzeci de poveri de aspri la mai mult de o sută, și pentru a aduna o sumă atât de importantă, la haraciul de doisprezece aspri pe casă, pentru ortodocși, și la vechiul impozit al „bakion”-ului se adăugă o zetia, care trebuia să constituie jumătate din suma aceasta.

De pe atunci Chiril de Veria fusese supus judecății unei comisii compuse din patru episcopi, împotriva cărora, pentru a scăpa de supraveghere, el ordonă apoi sentințe de surghiun. Aceștia se plânseră, sultanului Murad al IV-lea, care se întorsese din campania lui în Asia și patriarhul fu înlocuit în iulie 1639, cu mitropolitul de Adrianopol, Partenie I.

În ce-l privește, Vasile-Vodă începuse prin a da ajutoare în bani, dar în scurtă vreme își dădu seama că acestea nu îmbunătățeau simțitor situația patriarhiei. El trecu la măsuri mai radicale, în schimbul cărora îi fură cedate moaștele Sf. Paraschiva.

El își asumă administrația financiară a Marii Biserici, consimțind să împartă răspunderea numai cu patriarhul, mitropoliții trebuind să promită că vor părăsi Constantinopolul, pentru a se retrage în eparhiile lor.

Zetia nu va mai fi cerută și nu vor mai fi impuse obligații colective. Se va reveni astfel la starea de lucruri din veacul al XVI-lea. Un angajament formal fu luat de căpeteniile clerului, de marii demnitari ai patriarhiei, la care se adăugară semnăturile agenților lui Vasile-Vodă, între care Gheorghe Cantacuzino. La 20 august 1641, Vasile declara că primește aceste condiții, arătându-se dispus să plătească cele douăzeci de poveri și cei 48 000 de aspri ai „noilor datorii”, de adăugat la cele alte patru poveri și la alți 8 000 de aspri.

El supuse gestiunea patriarhului la o comisie de trei sau patru episcopi, aleși de sinod pe timp de un an, ca „exarhi” și „epitropi”. Capii eparhiilor nu vor mai fi numiți pe calea simoniei. Clericii loviți de anatemă se vor întoarce între colegii lor, cu toate drepturile pe care le aveau mai înainte. Dar misionarii vor merge la fiecare reședință episcopală, pentru a vesti această nouă constituție: un post-scriptum recomandă pe Meletie Sirigul, duhovnicul domnului, și pe mitropolitul Monemvasiei, care adusese la Iași osemintele fiului lui Vasile, Ioan, mort la băile de la Brusa. Cei patru arhierei fură numiți îndată, sub influența anti-calviniștilor din Constantinopol, dar mai cu seamă sub cea a conaționalului său Petru Movilă, devenit arhiepiscop „de Kiev, Haliciu și toată Rusia”, apărător entuziast al ortodoxiei împotriva acțiunii iezuiților, fondatorul unei tipografii care, de la 1624, se împotrivise silințelor acestor puternici și persistenți adversari, pe care-i sprijinea însuși regele Poloniei, Vasile se hotărî să adune în capitala sa de la Iași pe clericii români și pe rușii supuși autorității arhiepiscopului Petru, ca și pe delegații care aveau dreptul să vorbească în numele patriarhului Partenie. Arhiepiscopul Kievului obținuse aprobarea de către un sinod de ruși din Polonia a unei „Mărturisiri ortodoxe” opusă celei bănuite de a fi calvnizantă, care devenise piatra de încercare pentru cei de la Constantinopol. Ea fusese tradusă în grecește, și poate refăcută „de Meletie Sirigul, teologul Bizanțului și de sfântul mitropolit al Niceii”.

Ajungem astfel la sinodul de la Iași, căruia nu i s-a recunoscut, sau i s-a exagerat importanța, pe care totuși, nu trebuie s-o trecem cu vederea.

Sinodul l-ar fi afurisit pe Chiril, însă cei trei teologi ruși care-și însoțeau căpetenia se împotriviră, ca și noul domnitor moldovean care dorea să dea un crez definitiv ortodoxiei, al cărei apărător era. Nu se va pomeni deci decât de un catehism-publicat sub numele celui asasinat, și în felul acesta, printr-un tomos al patriarhiei, tipărit la lași, cu slove aduse dle la Lvov fu condamnată doctrina infectată, de erezie.

Bizanțul constantinopolitan se supusese umilinței de a se vedea citat înaintea tribunalului acestui advocatus ecclesiae, — cu pretenții imperiale, cu aere de basileus, cerând să se traducă în greaca vulgară, pe care o cunoștea mai bine, tratatul „predecesorului” său Ioan Cantacuzino, împotriva musulmanilor, — care era acum Vasile-Vodă, un fel de Vasile al III-lea în noul Bizanț românesc. Bizanțul înțelegea să-și reia acasă, un proces pe care Vasile avea dreptul să-l considere ca fiind deja pe de-a întregul lichidat. Un nou sinod fu convocat deci la Constantinopol, la 30 octombrie 1642, și el își dădu aprobarea; astfel patriarhul proclama pentru a doua oară dogma, la 11 martie 1643. Va fi chiar, sub un alt Partenie (al II-lea), o nouă, revizuire: de data aceasta, părerile lui Petru Movilă, publicate într-un tratat din 1645 pentru rușii din Polonia și într-o ediție de la 1649 pentru Moscova însăși, fiind socotite favorabile catolicilor, fură și ele condamnate, și va trebui așteptat până la 1662 pentru a avea o ediție grecească, republicată la 1672, la Amsterdam însă nu la Constantinopol.

De la 1642, Atanasie Patelaros, căruia Lukaris îi restituise scaunul Tesalonicului, era la Galați, trăind în mănăstirea Sf. Nicolae; el se plângea de faptul că, își pierduse tronul din pricina creditorilor agareni și evrei; părăsi țara numai odată cu căderea lui Vasile. Sirigul era încă la lași sau la Suceava, vechea capitală moldoveană, dând traducerea din slavonă în grecește a vieții fostului patron al țării, – înainte de introducerea sfintei de la Epivat – Sf. Ioan cel Nou, de la Cetatea Albă sau Moncastro.

Acestea se petreceau în momentul în care cealaltă influență, favorabilă catolicismului, continua în Țara Românească – cu toată trecerea pe care o avea fratele doamnei Elina, Năsturel, care va da primul liturghier pentru sârbi -, prin șederea acolo a lui Paisie Ligaridis, un chiot, fost elev la colegiul grecesc de la Roma și tutelat de apostolul Unirii, Leon Allatius; în 1644 acest arhiepiscop de Gaza era deja în Țara Românească și numit, la 1647, propovăduitor al Curții, rămase acolo până la plecarea sa la Ierusalim, pentru a se statornici apoi la Moscova, unde locuia la 1673, pregătindu-se pentru o nouă călătorie la Locurile Sfinte. Sinodul din Iași, nefiind considerat de patriarh ca o acțiune la care Vasile, cu toata, situația sa excepțională să fi avut dreptul, un conflict izbucni îndată între protectorul domnesc și protejatul care ocupa scaunul ecumenic, din pricina violării celor șase puncte impuse Moldovei de capul bisericii ecumenice. Vasile întrerupse îndată plata datoriilor. Sediul patriarhal fu nevoit să cedeze. Partenie trebui să admită, în loc de patru supraveghetori, de care își putuse feri gestiunea, o comisie de opt membri, dintre care doi arhierei, trei membri ai clerului de jos, ca epitropi și trei curatori; dintre laici luară parte marele econom, sachelarul, dicheofilaxul și marele logofăt Lascaris, ca și marele retor Kunupis (ianuarie 1643). Pentru a-și câștiga și mai mult bunăvoința patronului, el acordă privilegii bisericii din Ismail, refăcută de Gheorghe, fratele lui Vasile.

Vasile-Vodă era hotărât să sfârșească odată cu cel care prima oară nu se ținuse de cuvânt. Cu atât mai mult cu cât, în 1644, Meletie Sirigul, mergea la Moscova , ducând scrisori din partea domnului Țârii Românești, Matei, fost adversar al domnului Moldovei, pentru a cere în numele patriarhului, cu asigurarea că Vasile însuși împărtășește această dorință, ca ocrotirea Marii Biserici să treacă asupra țarului Mihail.

Meletie ducea cu dânsul și un răvaș al lui Atanasie Patelaros, care se afla încă în Moldova, și care înfățișa pe patronul său domnesc drept „…ajutător tuturor acelora ce cer, are vistieria lui deschisă, și mila lui se varsă din belșug peste toți săracii. Precum râul Nilului adapă toată țara Eghipetului, așa a făcut și acest cucernic domn: a plătit datorii fără număr ale sfântului, dătătorului de viață Mormânt și cugetă la o eleimosină și mai mare decât aceasta”. Fără acest „nou Ahile”, spunea cu alt prilej Atanasie, „n-ar mai fi dăinuit la patriarhie piatră peste piatră”. La 1 septembrie, Meletie aflându-se încă la Constantinopol, un nou mare vizir, – cel vechi, ocrotitorul lui Partenie, fiind executat – trecea puterea asupra bisericii ecumenice uimi alt patriarh. Fusese îndemnat la aceasta de o întreagă demonstrație a mulțimii înaintea Patriarhiei, pe care Vasile o pusese la cale cu cheltuiala sa prin tâlmaciul venețian Grillo, care voia să-și însoare fiul cu frumoasa fată a domnului. Acesta hotărâse până și locul de retragere al patriarhului depus: în Cipru. Din punga lui Vasile, ușurată firește, de încă 40000 de sultanini, noul ales, un alt Partenie, va plăti turcilor 120 000 din acești ducați. Într-o scrisoare adresată, la 5 decembrie, tuturor prelaților și arhonților, domnul Moldovei cerea șefilor de eparhii să se întoarcă la credincioșii lor și să-1 ajute să păstreze pacea și înțelegerea cu cel pe care îl urcase în Scaun. Pentru limpezirea situației Marii Biserici el cerea un fel de dictatură pe timp de șase luni.

În vremea aceasta Țara Româneasca, își apăra mănăstirile de „închinarea” la Locurile Sfinte. însuși patriarhul Partenie I fu nevoit sa, admită, în aprilie 1641, autonomia celor mai multe din aceste lăcașuri. Totuși biserica Sf. Apostoli din București, aparținând Cantacuzinilor, deveni la 1677 stavropighie patriarhală. Acesta fu momentul culminant în cariera celui care, purtând un nume împărătesc, înțelegea să cârmuiască împărătește Biserica.

Vasile va exercita o influență hotărâtoare și asupra soartei celorlalți patriarhi.

La Alexandria, domnul Moldovei determinase alegerea, în locul lui Mitrofan Kritopulos, mort în Țara Româneasca., a lui Nicolae d'Ascolo, originar din Candia, care deveni patriarhul Nichifor. Sub administrația sa izbucni conflictul între patriarhie și călugării de la Muntele Sinai, care atrăgeau pe credincioși la Cairo, reședință patriarhală, pentru metohul lor. Intervenția lui Vasile fu cerută de patriarh, care, venind din Ivir, făcu chiar o călătorie în Moldova.

Sub patriarhul „moldovean” Ioanichie, Vasile-Vodă, la care se prezentaseră, chemându-l ca arbitru, egumenul Teofan și Averchie, fostul mitropolit de Veria, ordonă la 10 august 1645 lui Ioasaf, arhiepiscopul egumen al Sfântului Munte, — unde, alături de schitul Prodromului, întemeiat de Alexandru Mircea, domnul Țării Românești se vedea o inscripție de tip moldovenesc – să părăsească un așa-zis drept, care nu vine, cum pretindeau călugării, de la împăratul Iustinian, ci de la o concesiune turcească făcută lui Meletie Pigas. Era același an în care Vasile plătea din punga lui tributul Muntelui Athos.

Dar Ioasaf continuă să-și apere ceea ce socotea a fi dreptul său. Vasile se adresă atunci patriarhilor de Ierusalim și de Antiohia. Îl vedem, la 1648, reîmpăcat cu sinaiții. La aceeași dată, solicitat în chestiunea aceasta, Ecumenicul părea că nu se înduplecă a se supune părerii celui căruia îi acorda cu dărnicie vreo treizeci de titluri hărăzite altădată numai împăraților bizantini, dar care acum revin celui ce „sprijină toate Bisericile ecumenice”, fiind „înlocuitorul prea-sfinților împărați ortodocși”, „apărătorul păcii peste tot pământul”.

Trei ani mai târziu îl aflăm pe patronul moldovean din cale afară de mânios din pricina acestei împotriviri. O scrisoare cu cele mai aspre învinuiri e trimisă patriarhului din Alexandria. El știa doar că domnul „își pusese tot sufletul în chestiunea aceasta”. „Chiar dacă ar fi să piară lumea și mâine ar fi să mă jertfesc, nu voi părăsi o dată cu viața lucrul acesta bun și drept”. El amenință că va recurge și la autoritatea pașei din Egipt.

Ecumenicul trebui și el să, accepte mustrări: „Cu treaba aceasta, o, prea-sfințite stăpân, nu vreau nici răspuns, nici termen, nici zăbavă, nici pretext: da, ori ba! Îți scriu doar ca să știi că în aceasta nu înțeleg a folosi nici pretexte, nici amânări, nici nepăsare. Ce socotești că ai datoria să faci, fă-o!”. Cu intervenția sultanului, sinaiții câștigară, procesul.

La 17 ianuarie 1646, patriarhul ecumenic și întreg sinodul dădeau în sfârșit în chestiunea aceasta o hotărâre dictată de Vasile.

Athosul decăzuse. Totuși Atanasie Patelaros, pierzând scaunul constantinopolitan, întemeia acolo „seraiul” său, în vechea și mica mănăstire a Xystrei.

De asemenea, Dionisie al III-lea, patriarh ecumenic, care și-a petrecut o parte din viață acolo, s-a distins ca întemeietor al unor noi lăcașuri. Patriarhul Dionisie al IV-lea și-a lăsat moștenire biblioteca, în 1678, mănăstirii ivirilor. Aceasta va deveni apoi adăpostul preferat al patriarhului Ciprian, care, după o a doua păstorire, veni să moară acolo, ca și, mai târziu, Ieremia al III-lea, Serafim I și Serafim al II-lea, Samuil I, Neofit al VII-lea, Grigore al V-lea.

Danii vor continua să fie făcute din partea românilor, ca cea a Sf. Treimi, lângă lași, în 1671, pentru Xeropotamos.

Teofan, patriarhul Ierusalimului, fusese prietenul lui Vasile și al vecinului său Matei, care făcuse danii bisericii din Betleem. Acest oaspete al țârilor românești murind la 1644, Vasile impuse, împotriva candidaturii lui Meletie de Ohrida, pe Paisie, egumenul mănăstirii moldovenești a Galatei, care fu hirotonisit, la 23 martie 1645, în frumoasa ctitorie a celor Trei Ierarhi, la lași, măreață clădire din piatră sculptată și poleită, de către doi prelați moldoveni, alături de trimișii patriarhului ecumenic, Grigore de Larisa și Lavrentie de Casandria.

Dar în momentul triumfului deplin al lui Vasile asupra tuturor rezistențelor, atât de slabe, ale Bisericilor patronate de dânsul Meletie de Ohrida încercă să se răzbune împotriva celui care îi refuzase Scaunul Ierusalimului. El le șopti turcilor despre o coroană împărătească pe care patriarhul ar fi pregătit-o pentru încoronarea lui Vasile. Agentul țarului o spune și el în termeni limpezi: „Vasile ar fi voit, în timp ce sultanul ar fi fost plecat la război împotriva insulei Creta, și a Maltei, să strângă o armata, și să meargă la Constantinopol ca să-i ia locul acestuia” (1645). Nu cântase oare Patelaros în versurile sale aceasta, „glorie”, acest „sprijin”, aceasta „unică lumină”, aceasta „bucurie” a „națiunii”, care e de fapt împăratul? În vreme ce amiralul turc ar fi luptat în Creta, corăbii venețiene, purtând oșteni ai regelui Poloniei, l-ar fi adus la Constantinopol și Grecia creștină s-ar fi ridicat dintr-odată pentru a sprijini acest tron al împărăției creștine. Dar, plătind 15 000 de taleri, Vasile puse să-i fie spânzurat adversarul.

Vasile sfârși prin a înlătura pe violentul patriarh Partenie cel nou, Oxys, cel care ceruse reintroducerea „zetiei”, care-l nemulțumise, silind pe fostul mitropolit de Palaiopatrai, Teofan, să părăsească Moldova pentru a veni să se justifice în fața predecesorului său; cu încuviințarea sa formală se făcu alegerea de către sinod, în octombrie 1046, a lui Ioanichie II de Heracleea, un insular, care supuse patriarhiei biserica moldovenească a Ismailului, închinată o dată mănăstirii atonite Karakalu.

Dar căderea acelui „Oxys”, învrăjbit și cu Paisie al Ierusalimului, al cărui metoh la Constantinopol devenea concurentul patriarhiei — Paisie fu însărcinat la 1649, să pună la cale, împreună cu țarul, o ligă creștină –, va pricinui intervenția, pe care am urmărit-o în suciturile-i capricioase, dar s-a și subliniat sensul, împărătește dominator, a lui Vasile-Vodă.

Când iarăși se constitui o opoziție împotriva noului patriarh Ioanichie, se vede cu câtă energie interveni dictatorul moldovean în favoarea protejatului său. Prelații și arhonții primiră neclintiți mustrările imperialului personaj. Urându-i toate fericirile pentru el și familia sa, ei se declară pe deplin convinși de argumentele sale, care i-au scos de la umbră la soare. Acceptă judecata lui Vasile cu privire la nemilosul Partenie; cât despre Ioanichie, îl găsesc „cinstit, modest, bun, blajin, simțitor, milostiv și înzestrat cu toate darurile pe care trebuie să le aibă patriarhii și episcopii, și mai presus de toate având renumele unui om sfânt și cu înclinări foarte creștinești”; nici o furnică n-ar pătimi de pe urma lui. Ei sunt dispuși să părăsească fără zăbava, Constantinopolul (decembrie 1646).

Însă Partenie ațâța spiritele. În septembrie 1647 bietul Ioanichie căuta mijlocul de a-l câștiga, propunându-i să se retragă în locul pe care i l-ar indica Vasile. El se credea destul de puternic pentru a putea încerca, – este al doilea caz de pretenții asemănătoare – să facă a se alege la Constantinopol, cu învoiala lui Matei-vodă, ca mitropolit al Țării Românești, în Moldova lui Vasile desigur ca nu ar fi îndrăznit.

Partenie își recâștigă tronul la 28 octombrie 1648, susținut de catolici, dar nu și de ambasada Franței. Printre cei care-l ajutaseră era și agentul lui Vasile, intrigantul grec Pavlachi. Doi ani mai târziu, Atanasie Patelaros fiind la Constantinopol, puternicul samsar al candidaților la patriarhie va fi asasinat de ieniceri pe străzile orașului.

Noul patriarh, Paisie, va încerca să se împace cu Vasile, a cărui situație, din pricina hărțuielilor sale cu tătarii și cazacii, era zdruncinată acum, trimițând un emisar la Iași. Dar la 10/20 mai 1651, niște turci îi pregătiră aceeași soartă ca și lui Pavlachi. Ioanichie, protejatul domnului Moldovei, despre care se bănuia că ar fi fost amestecat în cele doua, asasinate, fu deci restabilit. EI nu s-a putut menține și, fiind înlocuit de Chiril al III-lea, n-a avut bani destui pentru a înlocui el însuși pe acest șef, trecător, al Marii Biserici; Paisie de Larisa, învingătorul său, împreuna, cu Ioanichie, care se întorsese, ocupară, pe rând tronul. Patriarhia se afla acum la dispoziția turcilor de vază, care târau după dânșii, în căderea lor, pe cei pe care-i ocrotiseră. Se ajunse astfel la un asemenea hal de decădere încât patriarhul Partenie al III-lea din Chios, denunțat ca, s-ar fi înțeles cu moscoviții, fu spânzurat ca cel din urmă din raialele trădătoare, și trupul său azvârlit în mare, la 1657.

În epoca aceasta Constantinopolul religios, sub influența războiului înverșunat al cruciaților apuseni împotriva sultanului, după insuccesul vizirului Kara-Mustafa la Viena, încerca să reia o misiune politica, patriarhul Dionisie se adresa căpeteniei cazacilor, hatmanul Bogdan Hmelnițchi, iar colegul său de la Pec scria țarului însuși. Un emisar al Ecumenicului, Isaia de la Muntele Athos, venea de la Moscova la București, unde domnea un Cantacuzin cu amintiri imperiale, pentru a stârni o mișcare comună împotriva sultanului, însă emisarul sfârși prin a trece la uniți, și a obține de la austrieci un Scaun episcopal, între românii supuși coroanei lor.

Astfel, către sfârșitul domniei lui Vasile, numai umbre de patriarhi se perindă pe tronul lui Lukaris, stropit cu sânge: Ioanichie al II-lea, Chiril de Tîrnovo, Atanasie al III-lea, Paisie I. Domnul Moldovei impune atunci pe Patelaros, atâta timp adăpostit în țara sa, dar acesta era acum, pentru mediul constantinopolitan un străin, și el se grăbi fă demisioneze pentru a trece în Rusia, unde a și murit. Aceasta va fi și hotărârea lui Paisie de Larisa, în iulie 1653.

În curând totuși Vasile – care a fost și fondatorul unei mănăstiri la Calavrita, în acea Moree în care mânăstirea Megaspileon primea închinarea bisericuței constantinopolitane a Vlah-Saraiului – avea să fie izgonit de o răscoală, iar reîntoarcerea sa fu trecătoare. Sprijinul românesc va lipsi vreme îndelungată, într-o epocă în care au fost până și patriarhi de trei zile.

Amintirea marelui patron rămăsese cu toate acestea atât de puternic întipărită în sufletele grecilor, încât mai târziu, bogatul domn Gheorghe Duca, – de fapt un biet rumeliot, fiul unui șerb de spahiu, care a venit să și-l reclame de pe tron, – putea fi considerat ca fiul monarhului cu ambiții împărătești.

Era patronilor români va învia din nou, dar mai presus de patriarhi avea să se impună noua autoritate a dascălilor, a „filosofilor” și a cărturarilor.

Cu toate acestea, în momentul în care se hotăra, la 1654, soarta măreței domnii a lui Vasile Lupu, un patriarh de Antiohia, Macarie al III-lea, însoțit de diaconul său Pavel de Alep, care era să, descrie apoi în siriană această călătorie, trecea din Țara Româneasca, în Moldova, și de acolo la cazaci și la Moscova, pentru a străbate apoi la întoarcere țările române.

Ideea bizantină reapare atunci sub fiul presupus al luxosului și mărețului, „venețianului” Radu, acel Mihnea care câștigase tronul muntean cu sprijinul prietenilor săi turci. Cel care era prezentat uneori ca un renegat, nu se mulțumi să-și schimbe numele, preluând pe acela al gloriosului Mihai Viteazul, pe urma căruia a vrut, cu riscul unei catastrofe, să și să înfăptuiască și el aceleași fapte vitejești transforme în „arhiduce” titlul demodat, fără nici o valoare actuală, de „duce” de Făgăraș și de Amlaș, în Ardeal, adoptând în locul corbului în care se preschimbase vulturul muntean, vulturul bicefal al împăraților – el străbătu, de Florii, străzile capitalei muntene, cu un alai împărătesc, ținând de frâu calul mitropolitului; puse să fie încoronat ca un împărat, în capitala sa munteană, de către acest vremelnic patriarh, și Pavel de Alep ne-a transmis amănuntele acestei ceremonii. Acest „credincios întru Hristos” este un „monarh” independent, căruia doar coroana-i lipsește, în locul cușmei domnești, sau al celei de ofițer al ienicerilor, pentru a părea un adevărat „basileus”. Un alt cap religios al grecimii, Dositei patriarhul Ierusalimului, care-l socoate „fiul unui biet om din Ianina”, va critica cu severitate această semeție a omului aspru, fără cunoștințe în domeniul Bisericii, care „nutrea gândul să învingă pe otomani și să spulbere, el, un zănatec, împărăția lor și să se facă numit împărat”.

Împăratul se grăbi să-i arate oaspetelui sirian cât de mult îl interesau chestiunile de teologie pentru un „basileus” era o datorie. Cu prilejul târnosirii bisericii Mitropoliei din București, el își dovedi priceperea în acest domeniu în așa măsură încât „să lase a crede că târnosise până atunci o mie de biserici atât era de priceput și de înțelegător al rostului faptelor, și atât de bine cunoștea tipicul la cărți și la. tragerea clopotelor”.

El cutează, deci, să se gândească la o reformă generală a Bisericii. În acest scop, întocmai ca unul dintre predecesorii săi la Bizanț, el întocmi un conciliu care-și ținu adunările, în ianuarie 1659 în fosta capitala. a Târgoviștei. Se ocupară de botezul laicilor, de al eterodocșilor, de scutirea de post, de căsătoriile repetate de trei și de patru ori, de concubinaj și de despărțenie, de spovedanie și împărtășanie, de plata preoților, de disciplina călugărească, de drepturile pe care le au ctitorii de-a fi ajutați în sărăcie, de controlul domnesc asupra mânăstirilor, de simonia pe care domnul pretindea că ar fi stârpit-o din țara sa. Patriarhului Partenie i se comunicară doar hotărârile luate.

Ecumenicul protestă: sunt anumite măsuri printre acestea, pe care spiritul său tradiționalist, mai îngust, refuză să le admită. De aceste chestiuni rămâne să se ocupe teologul patriarhiei, Gheorghe Coressi. Dar „hegemonul” Mihnea-Mihai îi răspunse împărătește: citând pe Sozomen și pe Teodoret, pe Kedrenos în a sa Sinopsis, el declară că vrea să țină seama de „cerințele vremii și a locurilor”, și să informeze lumea ortodoxa,. El pledează pentru o mai largă toleranță. Judecător îi este doar conștiința, de care Dumnezeu va ține seama. Ridicându-se în numele crucii împotriva turcilor, el va sfârși prin a fi învins, surghiunit și a murit neștiut de nimeni.

Puțin timp după aceea, tot din aceeași Țară Românească, în care după doi Ghica, albanezi românizați, domnea Radu, fiul „grecului” Leon, s-a întors patriarhul Partenie al IV-lea pentru a ocupa din nou Scaunul constantinopolitan. La 1667, când era încă același domn pe tron, el demisionă: îl regăsim ca mitropolit de Proilav, bucurându-se de veniturile Scaunului din Tîrnovo.

CONCLUZII

După 1600, țările române au fost o zonă de puternică și fecundă dezvoltare a unor serii de forme, de structuri și de valori bizantine: pozitive și negative. Înflorirea bizantină dintre Dunăre și Carpați a îmbogățit diversificat și a potențat moștenirea bizantina și pe pământ românesc, și în afara acestui pământ în istoria „Bizanțului după Bizanț”, locul românilor este deosebit și cu atât mai autentic, cu cât n-a fost nici o clipă lipsit de un factor critic și, pe plan național, de o inevitabilă reacție antigrecească, mai ales antifanariotă, cu toate reabilitările istorice reechilibratoare ce s-au impus și nu sunt astăzi contestate de nimeni.

Fiecărui mare impuls sau impact bizantin de ordin instituțional, îi corespunde pe planul realităților românești o treaptă, un culoar în care elementele bizantine preluate, împrumutate, impuse, adaptate, se regăsesc specializate și integrate în noi și vaste ansambluri, cu calități noi, corespunzătoare epocii diferite la care ne găsim, si societății românești în care sinteza are loc. Imitarea servilă sau dominația modelului bizantin folosit au fost constant înlăturate în cadrul unei selecții de sinteză înnoitoare, care nu permite să se vorbească nici de un drept româno-bizantin, nici de instituții româno-bizantine.

După cum spune și Andrei Pippidi se poate spune că cei ce au subminat cel mai eficace continuitatea spirituală a Bizanțului au fost, dintre toate popoarele sud-estului, grecii, deoarece prin acapararea unei părți din viața socială, politică și culturală a acestei zone, s-au străduit să o facă mai bizantină decât era, ceea ce a stârnit uneori reacții de împotrivire. În al doilea rând ei înșiși au părăsit idealul bizantin.

Bizanțul s-a putut înstăpâni la noi și prin devoțiunea noastră pentru ortodoxie, iar noi ne-am apropiat de Bizanț prin ctitoria romană rămasă în instinctul claselor populare ale noastre, care, însele, au creat domnia, iar noi ne recunoaștem în baza romană a lui.

Bibliografie

1. Bădără, Doru, Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Brăila 1998, edit. Istros,

2. Beza, Marcu ,Urme românesti în Răsăritul Ortodox, Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului, Imprimeria Natională, Bucuresti, 1935,

3. Bianu, Ioan și Hodoș, Nerva, Bibliografia românească veche, Editiunea Academiei Române,București, 1903-1944

4. Bodogae , Pr.Prof.Dr. Todor, Ajutoarele românești la mânăstirile din Sfântul Munte Athos , Sibiu 1941

5. Braniște, Pr. Marin, Patriarhi de Constantinopol prin Țările Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Mitropolia Olteniei, 1976,

6. Camariano-Cioran, Ariadna, Academiile domnești din București și Iași, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti , 1971,

7. Cantacuzino , Mihail Banu, Genealogia Cantacuzinilor, , Institutul de Arte Grafice si Editura "Minerva", Bucuresti, 1902.

8. Cantemir, Dimitrie, Descriptio Moldaviae, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1956,

9. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II", București, 1945,

10. Ceterchi, Ioan,( coord.), Istoria dreptului românesc, vol. I, editura Academiei de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste România, București, 1980,

11. Cândea ,Acad. Virgil (coord.) Istoria Românilor, vol. V ed. Enciclopedică , Buc.2003.

12. Cândea, Virgil ,Opera lui Constantin Brâncoveanu în Orientul apropiat, în Constantin Brâncoveanu Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1989.

13. Cândea, Virgil ,Umanismul lui Udriște Năsturel în Rațiunea dominantă, Cluj, 1979, edit. Dacia.

14. Chihaia, Pavel ,Țara Românească între Bizanț și Occident , , Institutul European, Iași, 1996.

15. Cocora, Pr. Gabriel,Tipografia și tipăriturile de la Episcopia Buzăului, în B.O.R. LXXVIII, 1960, nr. 3-4.

16. Constantin, Șerban, La conception imperiale byzantine dans le protocole et le ceremonial diplomatique roumain du moyen-age, în Byzantina, tom III, Thessaloniki, 1971.

17. Costin, Miron, Opere, select., postf. si coment Pavel Balmus, Chisinau 1989 , edit. Literatura Artistica .

18. Decei, Aurel, Relațiile lui Mihai Viteazul cu Imperiul otoman în Relații romano-orientale, București, 1978.

19. Deletant, Dennis J. ,Some aspects of the Byzantine tradition in the romanian principalities, în The Slavonic and east european Review, 59, 1, 1981.

20. Dragomir, Silviu, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii Românești cu Rusia în veacul XVII, edit. Do-MinoR, Iasi, 2003.

21. Drăgan, Corneliu, Les ouvrages d’historie byzantine de la bibliotheque du Prince Constantin Brancovan, Revue des etudes sud-est europeennes, tom V – 1967, nr. 3-4.

22. Drâmba, Ovidiu, Cultura și civilizația lumii, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

23. Dură , Drd. Ioan V., Biserica din Țara Românească în epoca lui Matei Basarab, în B.O.R., 1971, nr.1-6.

24.Idem, Țările române și națiunile creștine din Balcani în perioada dominației otomane (sec. XIV-XIX),

25.Duțu, Alexandru, Sinteză și originalitate în cultura română 1650-1848, Editura Enciclopedica Româna, București, 1972,

26. Ecobescu, Nicolae (coord.), Lupta pentru independență — constantă a istoriei românești in Suveranitatea și progresul, Buc. 1977.

27. Elian, Alexandru,Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei în B.O.R, LXXVII (1959), nr 7-9, p. 79.

28. Georgescu, Valentin Al., Bizanțul si instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980.

29. Giurescu, Dinu C.,(coord.), Istoria României în date, ed. Enciclopedică, Buc., 2003.

30.Idem, Relațiile economice ale Țării Românești cu Țările Peninsulei Balcanice din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, în „Romanoslavica”, XI, București, 1965.

31. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor vol. III, partea 1, Bucuresti, edit. All, 2000.

32. Grigoraș, Nicolae, Instituțiile feudale, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971.

33. Holban, Maria, Calatori straini despre Tarile Române vol. V, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1968.

34. Holban, Maria, Călători străini în Țările Române, vol I-XI, Editura Stiintifica si Enciclopedica, București, 1969.

35. Ionescu, Dimitrie G., „Relațiile Țărilor Române cu Patriarhia de Alexandria” , Imprimeria Nationala, București, 1935.

36. Ioniță, Pr.Asist. Alexandru M. ,Țările Române și națiunile creștine din Balcani în perioada dominației otomane sec. XIV-XIX , în B.O.R. nr. 5-6,CVI ( 1988).

37. Iorga, Nicolae, Ceva din legăturile domniilor românești cu Ierusalimul, în Memoriile secțiunii istorice, An. Acad. Rom. (m.s.i.) 1932, seria III, tomul XIII, Mem. 4, pp.1-13.

38. Idem, Bizanț după Bizanț, București, 1972,Editura enciclopedică română.

39. Idem, Ce e Bizanțul, Valenii-de-Munte, 1939,edit. Asezamântul tipografic "Datina Româneasca".

40. Idem,Doamna Elina a Țerii Românești ca patroană literară, în Analele Academiei Române (memoriile secțiunii istorice) 1932, seria III, tomul XIII.

41. Idem,Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Atelierele Grafice I. V. Socecu, București, 1904.

42. Idem, Istoria bisericii române și a vieții religioase a românilor, în Studii și documente, nr. 11, 1905.

43. Idem, Istoria bisericii românești, Editura Ministerului de Culte, Bucuresti, 1928-1930, ed. a 2-a.

44. Idem, Domnii români Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu în legătură cu patriarhii Alexandriei, Academia Română (Memoriile secțiunii istorice) seria III, tom XIII, București,1932-1933.

45. Idem, Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit în tutelarea Patriarhiei de C-pol , în Anal. Acad. Rom., (sect. ist.), 1913-1914, seria II, vol. XXXVI.

46. Ivașcu, George, Istoria literaturii române, vol. 1, Editura Stiintifica, București, 1969.

47. Jivi, Asist. Aurel ,Opere teologice bizantine editate în Țările Române de către patriarhul Dositei al Ierusalimului, Studii Teologice, nr. 3-4, 1975.

48. Micu, Dumitru, Istoria literaturii române, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

49. Nicolescu, Corina , Le ceremonial de cour a Byzance et dans les pays roumains, în Revue des etudes sud-est europeennes, XIV, 4, 1976.

50. Idem, Les insignes du pouvoir. Contribution a l’histoire du ceremonial de cour roumain, în Revue des etudes sud-est europeennes,XV, 2, 1977.

51. Panaitescu, P.Petre, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Editura Academiei R.P.R., 1958.

52. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, edit. IBMBOR, București, 1994.

53 Idem, The romanians as defenders of the Christian Peoples in South East Europe, in Romanian Orthodox Church News, XV (1985), nr.1.

54. Idem, Legăturile Țărilor Române cu Patriarhia Antiohiei, în Studii Teologice , 1964, nr. 9-10.

55. Pippidi, Andrei, Traditia politica bizantina în Țările Române în sec. XVI-XVIII, Buc. 1983, Ed. Academiei.

56. Popescu, Ioan, Învățământul muzical în Biserica Ortodoxă Română de la începuturi până în secolul al XVIII-lea inclusiv, în B.O.R. LXXXVII, 1969, nr. 9-10.

57. Popescu, Mihai, Colegiul Național „Sf. Sava” cea mai veche școală românească, București, 1944.

58. Popescu, Niculae M. , Pomenirea de trei sute de ani a Sinodului de la Iași, în An. Acad. Rom. (m.s.i.), 1942, seria III, tomul XXV.

59. Rădulescu, Andrei, Carte romanească de învățătură 1646, Buc. 1961, Editura Academiei R.P.R.

60. Rămureanu, Diac. Asis. I. Pulpea, Legăturile patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în Studii Teologice, an VII (1965), nr. 1-2.

61. Russo, Demostene Meletie Sirigul nu este Meletie al Proilavului, în Studii istorice greco-române, București, 1939, vol. I, Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II".

62. Simionescu, Dan, Pomenirea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Eminescu, București, 1984.

63. Simionescu, Dan ,Târgoviștea, centru cultural tipografic (1508-1830), în Glasul Bisericii, XVII, 1958, nr. 9.

64. Stănescu Eugen, Actes du XIVe Congres international des etudes byzantines, (Bucarest 1971).

65. Stăniloae, Dumitru, Viața și activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului și legăturile lui cu țările românești., (Teză de licență în teologie), Cernăuți, 1929.

66. Șerban, Constantin ,Vasile Lupu, domn al Moldovei, Editura Academiei Române, 1991.

67. Șerbănescu, Pr. Niculae ,Constantin Brâncoveanu- domnul Țării Românești,( 1688-1714) în B.O.R., anul CVII, (1989), nr. 7-10.

68. Șerbănescu, pr. Niculae, Constantin Brâncoveanu ctitor de cultură românească, Imprimeria Nationala, București, 1944.

69. Șerbănescu, Diac. Niculae I. , Legăturile patriarhului Meletie Pigas cu Țările Române, în B.O.R., 1946, nr. 7-9.

70. Șesan, Milan Teologia ortodoxă în secolul XVII, în Mitropolia Ardealului, 1967, nr. 10-12.

71. Ștefănescu, Melchisedec, Chronica Husilor si a Episcopiei cu aseminea numire dupre documentele Episcopiei si alte monumente ale Terei, Typographia C.A.Rosetti București (1869).

72. Tafrali, Orest, Bizanțul și influențele lui supra țării noastre, Institutul de arte grafice C. Sfetea, Buc. 1914.

73. Teodorescu, Barbu, Cultura în cuprnsul Mitropoliei Ungrovlahiei: Cărturari, tipografii, biblioteci, în B. O. R. 1959, nr. 7-10.

74. Theodorescu, Răzvan, Despre câțiva oameni noi, ctitori medievali, în SCIA seria artă plastică, nr. 24 , 1977.

75. Idem, Epoca lui Matei Basarab, răscruce a vechii culturi românești, în „Revista istorică”, 1982, nr. 12 pp.1330-1345.

76. Urechia, Vasile A., Istoria școalelor de la 1800-1864, Imprimeria statului, București, 1892-1901.