Desfrânarea Păcat de Moarte

=== l ===

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………………………………. p. 2

Capitolul I. Păcatul și patima

1.Starea de decădere a păcatului …………………………………………………………..p. 5

2.Păcatul de moarte și etapele lui. …………………………………………………………p. 9

3.Patima ……………………………………………………………………………………………p. 12

Capitolul II. Păcatul desfrânării în Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți

1.Desfrânarea în Vechiul Testament și în iudaism …………………………………p. 16

2.Desfrânarea în Noul Testament. Evanghelii și Epistole ……………………….p. 22

3.Sfinții Părinți despre desfrânare ………………………………………………………..p. 28

4.Desfrânarea în concepția Părinților pustiei. ………………………………………..p. 33

Capitolul III. Urmările desfrânării asupra trupului și a sufletului

1.Păcatul și patima desfrânării. Etimologie și definiții …………………………….p. 38

2.Originea desfrânării. Patologia dorinței și a plăcerii ……………………………..p. 42

3.Provocarea desfrânării ………………………………………………………………………p. 45

4.Treptele păcatului desfrânării …………………………………………………………….p. 48

5.Urmările desfrânării asupra sufletului și trupului ………………………………….p. 53

Capitolul IV. Tămăduirea desfrânării. Mijloace sufletești și trupești

1.Mijloace sufletești de tămăduire ………………………………………………………..p. 60

2.Mijloace trupești de tămăduire ………………………………………………………….p. 68

3.Canoanele bisericești și desfrânarea …………………………………………………..p. 75

Capitolul V. Desfrânarea în contemporaneitate

1.Revoluția sexuală și urmările ei ………………………………………………………..p. 80

2.Homosexualitatea-flagel contemporan ……………………………………………….p. 85

3.Pornografia pe internet …………………………………………………………………….p. 91

4.Valentine’s Day- o sărbătoare a desfrânării ………………………………………..p. 97

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………..p.101

Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………p. 106

INTRODUCERE

Trăim într-o lume secularizată, despiritualizată și desacralizată, o lume dominată de „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții”(I In 2,16), o lume în care economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului.

Într-o astfel de lume, dacă privim zecile de panouri publicitare de pe străzile orașelor, sau dacă privim la oricare dintre serialele televiziunilor comerciale sau dacă aruncăm o privire în rafturile unui super market sau a unui chioșc cu ziare sau reviste, înțelegem care este produsul numărul unu al lumii moderne: sexul. Sexul demistificat, sterilizat și omniprezent.

Faptul că lumea de astăzi este o lume a plăcerilor carnale, în care trupul are ultimul cuvânt de spus și nu duhul (sau sufletul) o putem vedea și în actele de desfrânare: adulter, concubinaj, violuri, avorturi, perversiuni sexuale, proxenetism, trafic de carne vie, legalizări ale prostituției și homosexualității, apariția sexshopurilor în <<Filocalia română>>, a unei vaste literaturi în domeniu, precum și a nudismului tot mai pronunțat al lumii de astăzi în materie de modă.

Prețul spiritual și psihologic al acestei situații este inexplicabil. Congresele specialiștilor nu ne mai vorbesc despre iubire, nici despre eros, ci doar despre sex. Tinerii adolescenți experimentează sexul de multe ori împotriva dorinței personale și fără nici o judecată prealabilă, doar pentru a fi la modă, pentru a fi privit de prieteni cu alți ochi. Între morala biblică și etica individualist-libertină apare astfel o prăpastie de netrecut, datorată filmelor erotice și pornografice, ce descriu cupluri diverse ce ajung în dormitor de la prima întâlnire. Fecioria considerată cândva o mare virtute fiind numită: „cea mai frumoasă floare mucenicilor” și „înțelepciune a lui Dumnezeu”, astăzi a devenit o povară, fiind considerată ca ceva „patologic”, de modă veche și așa se face că astăzi imaginea femeii este desfigurată, ea fiind privită ca o desfrânată, ca un simplu obiect sexual. Bărbații au devenit și ei niște desfrânați, toate acestea ducând întreaga moralitate a rasei umane în abisul unei subumanități.

Astăzi pentru multe țări libertatea sexuală a devenit un lucru vital pe agenda lor electorală, lucru ce-l putem observa din fapul că ultimele bariere și interdicții se prăbușesc (incest, zoofilie, pedofilie, homosexualitate).

Homosexualitatea cânva un subiect tabu, este acum un subiect obișnuit de discuție, în mijloacele mass-media și în programele de învățământ, privind educația sexuală, fiind prezentată ca avându-și originea în genele noastre.

Într-o astfel de lume, în care nu mai există moralitate, în care virtutea fecioriei de odinioară este considerată „o boală patologică” sau „o modă veche”, în care soții își caută familii cu care să facă shimb de parteneri, în care femeia sau bărbatul sunt considerați înapoiați dacă nu se înșeală unul pe altul, se simte cu impetuozitate nevoia unui răspuns care să vină din partea Bisericii și care să răspundă la toate aceste întrebări ale lumii actuale într-un mod teologic.

Studiind Morala creștină în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, am decis să-mi aleg ca teză de licența: „Desfrânarea –păcat de moarte” pentru a încerca a da un răspuns problemelor actuale în ceea ce privește sexualitatea. Astfel, sub îndrumarea competentă a P.C.Pr.Dr.Holbea Gheorghe, căruia doresc să-i aduc prinos de recunoștiință pe această cale, am adus în formă finală lucrarea de față, structurată în cinci capitole: I.Păcatul și patima, II. Păcatul desfrânării în Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, III.Păcatul desfrânării și efectele lui asupra trupului și sufletului, IV.Tămăduirea desfrânării. Mijloace sufletești și trupești, V.Desfrânarea în cotemporaneitate.

În capitolul I am vorbit despre păcat și patimă, definind desfrânarea ca și păcat de moarte. Capitolul al II-lea tratează viziunea Noului și Vechiului Testament și a Sfinților Părinți asupra curviei (desfrânării). În capitolul al III-lea sunt prezentate efectele și urmările păcatului asupra trupului și sufletului, urmând apoi ca în capitolul IV să vedem și cum ne putem tămădui de acest păcat. În capitolul al V-lea am tratat desfrânarea și formele ei în această lume dominată în mare parte de sexualitate.

Fără pretenția de a fi epuizat tema vastă a desfrânării, am tratat acest subiect cu speranța că dacă o să-l citească cineva nu se va abate de la calea cea dreaptă a credinței, iar dacă s-a abătut de la ea să se poată îndrepta.

Capitolul I

PĂCATUL ȘI PATIMA

1. STAREA DE DECĂDERE A PĂCATULUI

Tot ceea ce se săvârșește împotriva dreptei rațiuni este păcat. Filozofii caută să definescă pasiunile astfel: pofta este o dorință care nu ascultă de rațiune; frica este o abatere care nu ascultă de rațiune; tristețea este o strângere a sufletului care nu ascultă de rațiune. Așadar, dacă neascultarea de rațiune dă naștere păcatului, nu urmează oare neapărat, că ascultarea de rațiune, pe care o numim credință, să fie creatorea așa-numitei datorii? Virtutea este o dispoziție sufletescă conformă cu rațiunea pe întrega viață, de aici urmează neapărat că orice greșeală săvârșită față de rațiune, să se numească pe bună dreptate păcat.

Pentru a reda noțiunea de păcat, Sfânta Scriptură folosește în scrierile ei o mare varietate de termeni. Astfel, în limba ebraică această noțiune este redată prin termenul hattat-care înseamnă îndepărtarea de la scop; în limba greacă avem cuvântul αμαρτια (amnρtia)- cu sensul de îndepărtare de la scop; în lima latină avem deasemenea termenul pecatum, care are un sens foarte larg putând însemna orice greșeală. În limba română avem cuvântul păcat care are mai multe sensuri, dintre ele predominând sensul moral- religios. Astfel, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, păcatul este socotit a fi „o încălcare a unei legi sau a unei porunci bisericești; fărădelege, greșeală, vină” .

Atât în Vechiul cât și în Noul Testament, păcatul a fost conceput ca ceva negativ, adică opus voinței și orânduirii divine. Asfel, în Vechiul Testament el este conceput ca neascultare (Fac.2,16; 3,11) ce este pedepsită în chip diferit (Fac.4,9-16; 6,5-7); ca acte de idolatrie, de răzvrătire; ofensă adusă lui Dumnezeu și apropelui. În Noul Testement este socotit ca fiind un act îngrozitor, o încălcare a legii, ofensă adusă lui Dumnezeu și apropelui „(Lc.15,18); dezordine a voinței omenești, care ajunge să se proslăvească pe sine în locul lui Dumnezeu (In.12,43) robie de care ne putem elibera prin har (Rom. 6,18) călcare a legii, nedreptate, lucrare a diavolului (In 3,4).

Sfinții Părinți ai Bisericii definesc și ei păcatul ca fiind „o faptă, o dorință contrară legii veșnice; o părăsire a lucrării lui Dumnezeu, o preferință a omului pentru plăcerea lui” (Fericitul Augustin); „forță spirituală prin care el (diavolul) acționează și asigură stăpânirea sa” (Sfântul Macarie Egipteanul); „foc ce arde” (Sfântul Marcu Ascetul); „rană care dacă va fi ascunsă de ochiul doctorului, putrezește și devine, fără leac” (Sfântul Vasile cel Mare); „demon al voinței” (Sfântul Ioan Gură de Aur) ; „odraslă care crește din noi, rău săvârșit prin libera voință a omului, odrasla poftei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului) ; „rău nemărginit, o insultă adusă lui Dumnezeu” (Ilie Miniat, episcop de Kalavrita).

Urmând marilor Părinți și scriitori bisericești P.S. episcop Dr. Irineu Pop Bistrițeanul în lucrarea sa intitulată „Cuvântul dragostei” definește păcatul ca fiind „o infecție a sufletului, o stricăciune de nesuferit care duce la moarte; un factor permanent de dezagregare, care aduce neliniște, amărăciune, întristare și care distruge armonia și pacea lăuntrică prin dezbinarea și ruptura ce o produce în eul nostru sufletesc, de pe urma căruia rezultă tulburare și remușcări chinuitoare”

În ce pivește concepția despre păcat a celor două mari biserici: Ortodoxă și Catolică, trebuie să precizăm faptul că, conform Bisericii Ortodoxe, păcatul este definit ca „o călcare cu știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii sau poruncilor lui Dumnezeu, fiind și o boală care atrage după sine moartea sufletului” După Biserica Catolică, păcatul este socotit, ca fiind o greșeală împotiva rațiunii, a adevărului, a conștiinței drepte; o încălcare a iubirii adevărate față de Dumnezeu și aproapele, din cauza unei alipiri strâmbe față de anumite lucruri. El mai este considerat și ca “jignire adusă lui Dumnezeu; o revoltă împotriva lui Dumnezeu”

Din cele văzute până acum putem concluziona faptul că, păcatul este într-o ultimă analiză, faptul de a rata scopul sau absența scopului, cum s-ar spune să treci pe lângă țintă, prin analogie cu cei ce trag cu arcul. O altă analiză ar mai putea fi aceea că păcatul este pierderea sensului existenței, o viață în întregime superficială, materială, o viață de plăcere egoistă, legată de conflictul cu ceilalți și de iertarea lui Dumnezeu.

Referitor la originea păcatului, acesta se află în libertatea, voința și alegerea greșită a omului, el putând sau nu consimți la alegerea lui. În ce privește pe Dumnezeu, El nu poate fi creatorul răului, a păcatului, căci El nu voiește răul, El fiind bunătatea absolută, Binele suprem, pe care îl exprimă prin interdependența față de orice lucru ce se chemă ispită și prin voința Sa de a face numai ceea ce corespunde ființei Lui. Acest lucru îl spune Sfântul Vasile cel Mare în celebra sa omilie, Dumnezeu nu este autorul răului, în care arată că Dumnezeu nu poate fi socotit cauza existenței răului, a păcatului, căci răul este o lipsă a binelui, nefiind creat de Dumnezeu „căci dacă toate sunt din Dumnezeu, cum ar putea fi răul din bine? Căci nimic nu e din bine, nici răutatea (păcatul) din virtute”

În ceea ce privește răutatea sau consecința păcatului, Sfânta Scriptură învață că plata acestuia este moartea (In. 8,44; Rom. 5,12-19). Alte consecințe sunt acelea că întunecă chipul lui Dumnezeu în om, distruge armonia omului cu el însuși și cu Dumnezeu, cu semenii și cu natura; trupul nu se va mai supune sufletului, ceea ce înclină spre stricăciune. O altă consecință ar fi aceea că poate duce la o criză sau o dramă o întreagă omenire, cum ar fi de exemplu cea de astăzi care piere și nu-și dă seama că pieirea îi vine din cauza păcatului.

Gravitatea păcatului se mai poate observa și din faptul că lipsește sufletul de viață, omorându-l; îl chinuie pe om prin conștiința pusă de Dumnezeu în om, ducându-l la deznădejde; aduce pedepse vremelnice cum ar fi: războaie sângeroase, molime, boli, dureri, foamete, cutremure, pojaruri și altele. O altă gravitate a păcatului este aceea că odată întors de la Dumnezeu, omul face din sine rostul ultim al vieții și lucrării sale, deoarece “s-a despărțit pe sine de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există”

Fericitul Augustin arată o altă gravitate a păcatului, aceea că acesta corupe și strică natura umană pe care a făcut-o Dumnezeu. Pentru acest fapt, Fericitul Augustin în mărturisirile sale, arată că Dumnezeu pedepsește faptele păcătoase ale oamenilor: “Tu pedepsești faptele pe care oamenii le săvârșesc în contra lor înșiși, căci chiar când păcătuiesc contra Ta, ei săvârșesc nelegiuiri contra sufletelor lor, și nedreptatea se minte pe ea însăși, fie corupând și stricând natura sa, pe care Tu ai făcut-o și ai rânduit-o, fie folosind fără măsură lucrurile admise, fie arzând de dorul lucrurilor care nu sunt permise <<în această folosință care este contra firii>> (Rom. 1,26)”

2.PĂCATUL DE MOARTE ȘI ETAPELE LUI

Vorbind despre modul de declanșare și manifestare a păcatului din faza de ispită și până la concretizarea sa în faptă, Sfinții Părinți ne dau foarte multe detalii de ordin duhovnicesc. Astfel, după aceștia, păcatul trece, de la faza de ispită și până la cea de patimă, prin mai multe etape, care sunt exprimate nuanțat. Sfântul Filotei Sinaitul definește acest proces ca fiind compus din patru momente: atacul (momeala), însoțirea, consimțirea și robirea sau fapta sensibilă. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, fazele păcatului sunt: atacul sau pofta; deprinderea răului sau consimțirea; lucrarea; fapta sau săvârșirea

Sfântul Ioan Damaschin, dezvoltând acestă schemă, ridică numărul etapelor la șapte: momeala (atacul); însoțirea; lupta; patima; învoirea (consimțirea); lucrarea și robia. După el “momeala” este gândul adus simplu în minte de vrăjmașul; însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmași, preocuparea de el și convorbirea plăcută a voii noasre cu el; lupta este împotriva cugetării la săvârșirea păcatului; patima este ducerea silnică și fără voie a inimii stăpânite de prejudecată și de îndelungată obisnință; învoirea este consimțirea cu patima din gând; lucrarea este împlinirea cu fapta a gândului pătimaș

Din punct de vedere al culpabilității conștiinței noastre la aceste momente situația este următoarea: momeala, constând în venirea în minte a binelui sau a răului, nu are nici răsplată, dar nu este nici pasibilă de pedeapsă, căci simpla cunoaștere a răului- chiar și a celui mai mare rău- nu este un rău în sine; însoțirea sub formă de convorbire cu momeala, fie spre încuviințare fie spre lepădare este bună, atât când este spre o faptă bună și este rea, dar și când duce către săvârșirea unei fapte rele; lupta prilejuiește cununa sau osânda în funcție de biruința sau înfrângerea sa; încuviințarea, robia și patima sunt toate vrednice de osândă.

Deși păcatul este în fond, unul, privit însă din punct de vedere al obiectivului la care se referă, al felului în care se săvârșește, al importanței legilor pe care le calcă, el este de mai multe feluri. Astfel, după persoana care săvârșește păcatul, el este de două feluri: păcatul strămoșesc sau originar, care este păcatul săvârșit de Adam și Eva și transmis tuturor urmașilor lui prin naștere; și păcatul personal, pe care îl săvârșește fiecare om în parte, prin voința sa. După izvorul păcatului distingem păcate grele sau de moarte și păcate ușoare sau iertabile.

Păcate grele sau de moarte se împart și ele în trei categorii: a) păcate capitale, care sunt rădăcina altor păcate; b) păcate împotriva Duhului Sfânt și c) păcate strigătoare la cer sau împotriva firii, care nesocotesc drepta lui Dumnezeu și dușmănesc natura creată până la distrugerea ei, atâta celui ce l-ar face cât și al vieții aproapelui cu care se asociază, încât natura însăși se revoltă și strigă către Dumnezeu. De aceea ele se numesc și păcate strigătoare la cer

Privit subiectiv, păcatul capital sau de moarte, este actul voinței prin care omul se depărtează de Dumnezeu, binele suprem și scopul ultim, alegând ca scop bunurire create. Privit obiectiv, el este lucrarea ce vatămă greu legea lui Dumnezeu sau ordinea morală. Tot aici trebuie să precizăm că păcatul de moarte, odată săvârșit de către om aduce asupra acestuia pierderea harului sfințitor, starea de vinovăție și de pedeapsă, adică dreptul lui Dumnezeu de a pedepsi pe păcătos excluzându-l din împărăția Lui cea cerească, dacă acesta nu se căiește, cerând iertare lui Dumnezeu

Referitor la denumirea păcatelor capitale sau de moarte, ele au fost denumite așa, nu pentru că vrea să exprime gravitatea lor, căci, în cazuri concrete, pot fi și păcate ușoare, ci fapte că ele constau prin deprinderi rele, care dau naștere la alte păcate și pentru că reprezintă direcțiile principale ale vieții păcătoase. Ele sunt în număr de șapte: mândria, avariția (iubirea de arginți), desfrânarea (curvia, luxuria), invidia, mânia și lenea sau trândăvia.

În ce privește numărul lor, Sfântul Ioan Damaschin numără în lucrarea sa “Despre cele opt spirite ale răutății”- opt păcate capitale. După Sfântul Grigorie cel Mare și Toma d’Aquino, numărul lor este de șapte, număr ce a fost adoptat atât de Biserica Ortodoxă, cât și de cea Catolică. Ele își au izvorul în stricăciunea firii omenești sau în pofta cea fără de rânduială (concupiscență), precum și în egoismul nedisciplinat, adică în iubirea de sine neregulată sau dezordonată. Săvârșirea repetată a păcatului duce la obișnuință, iar obișnuința cu păcatul dă naștere viciului sau patimei. Datorită acestui fapt, în cele ce urmează vom vorbi de viciu sau patimă.

3. PATIMA

Dacă ar fi să dăm o definiție a patimei sau a viciului atât ar trebui să spunem că ea este o activitate continuă și statornică prin care săvârșim răul. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, patima este o mișcare a sufletului împotriva firii fie spre o mișcare nerațională sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simțurilor. De pildă, e o mișcare spre iubirea nerațională a mâncărurilor, sau a femeii, sau a avuției, sau a slavei trecătoare, sau a altui lucru din cele supuse simțurilor sau din pricina acestora. Sau e o mișcare spre o ură fără judecată a ceva dintre cele spuse mai înainte, sau din pricina acestora

În ce privește originea patimilor, Sfinții Părinți arată că nu fac parte din firea omului deoarece nu țin de chipul lui Dumnezeu. Patimile nu au fost create la început odată cu firea oamenilor, căci astfel ar fi intrat în definiția

firii. Acest lucru îl arată Sfântul Isaac Sirul când spune despre patimi că ele “sunt un adaos dintr-o pricină sufletească. Pentru că sufletul este prin fire nepătimaș (…). Noi credem că Dumnezeu a făcut nepătimaș sufletul care este după chipul Său (…).Deci, când se mișcă în chip pătimaș (sufletul), este în chip vădit în afara firii (…). Deci patimile au intrat în suflet pe urmă și nu e drept să se spună că patimile țin de suflet, chiar dacă acesta se mișcă în ele.

Prin urmare, e vădit că se mișcă prin cele din afară când e pătimaș și nu în ale sale”

Potrivit părintelui profesor Dumitru Stăniloae, patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Tot după el o altă caracteristică a patimilor este aceea că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută stâmpărarea și nu și-o poate găsi. Această sete infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că ființa umană, având o bază spirituală, are o tendință spre infinit care se manifestă prin patimă; dar în patimi această tendință este întoarsă de la autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume care dă numai iluzia infinitului

În legătură cu originea patimilor, Sfinții Părinți au o convingere clară arătând că ele sunt un rod al închipuirii omului și voii sale libere. În acest sens Sfântul Macarie cel Mare spune: “în urma neascultării primului, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, răutatea patimilor, care prin multe exerciții și obișnuințe ne-a devenit a doua fire” Tot el este cel care consideră aceste patimi ca fiind flăcări de foc arzătoare și mistuitoare.

Sfântul Ioan Damaschin, vorbind despre modul în care se nasc patimile în om, amintește trei principii ale nașterii lor: iubirea de plăcere, iubirea de slavă și iubirea de argint. Sfântul Talasie Libianul arată și el că, începutul tuturor relelor este iubirea de sine, iar iubirea de sine o definește ca fiind iubirea de trup. Sfântul Maxim Mărturisitorul, explicând această iubire trupescă de sine arată că ea este “iubirea pătimașă și nerațională față de trup”.

Din această definiție asupra originii patimilor putem concluziona faptul că originea patimilor se află în iubirea egoistă de sine numită și φιλαντια (filantia), care se arată cu deosebire în viața trupescă a noastră și se manifestă prin căutarea plăcerii și fuga de durere. Această cădere în planul simțirii este urmare a păcatului originar, care te duce în situația de a socoti ca bun numai ceea ce-ți satisface poftele trupești. Prin această atitudine hedonistă însă, se nesocotește natura omului în care se află aspirații mai înalte, ce indică realități superioare. A se lăsa condus de plăcere însemnă apoi, a nu atinge niciodată perfecțiunea și nici fericirea adevărată. În ceea ce privește clasificarea acestor patimi, Sfinții Părinți au alcătuit o adevărată scriere duhovnicească. Astfel, păinții, potrivit duhurilor care le lucrează, împart patimile în trupești și sufletești. În timp ce patimile trupești sunt mai groase, cele sufletești sunt mai grave, având rădăcini și efecte adânci care coboară profund, în trup. Dacă patimile trupești pot fi lepădate mai ușor, patimile sufletești aruncă pe cel robit în “starea dracilor și la osândă veșnică rânduită acelora”

Cât privește urmările pe care le produce patima în om, trebuie să arătăm că patimile produc o descumpănire în ființa pătimașului, ele fiind cancerul vieții morale. Ele au un caracter antinatural, antirațional, antisocial și antidivin. Pătimașul nu-și dăunează numai sieși, ci și altora, căci patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci și pe semenii lui, manifestându-și efectul de slăvire, de pustiire, de dezordine, nu numai în pătimaș, ci și în ceilalți. Astfel, patimile produc și întrețin haosul între oameni. Din acestă cauză Hristos întemeiază Biserica, urmărind prin ea restabilirea unității și sobornicității umane. Dar această restabilire nu este posibilă fără slăvirea patimilor din oameni. Dacă ar fi să vorbim de purificarea de patimi trebuie să menționăm faptul că, această purificare, nu se poate obține prin realizarea unei stări neutre a sufletului, ci numai înlocuind patimile cu virtuțile contrare. O altă metodă ar fi aceea de înfrânare de la patimi a aceluia ce obișnuia să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalți, cât și reținerea celorlalți de a răspunde patimilor lor, răbdând și persistând în a iubi pe cei ce se comportă față de el în chip pătimș.

Deoarece tema acesteai teze de licență este Desfrânarea – păcat capital, în cele ce urmează o să prezint modul în care este tratatăaceastă temă în scrierile Sfintei Scripturi, ale Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești.

Capitolul II

PĂCATUL DESFRÂNĂRII ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

ȘI SCRIERILE SFINȚILOR PĂRINȚI

DESFRÂNAREA ÎN VECHIUL TESTAMENT

ȘI ÎN IUDAISM

Înainte de a defini modul în care era privită desfrânarea în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, trebuie să precizăm ce înseamnă acest păcat și în ce constă el după Sfânta Scriptură și dreptul rabinic. Astfel, după Sfânta Scriptură, desfrânarea constă în conviețuirea nelegitimă a unui bărbăt cu o femeie sau trăirea în desfrâu. Acest lucru reiese și din termenul grecesc πορνεια (pornea) dat desfrânării prin care se înțelege orice fel de legături neîngăduite ca: “desfrânare, adulter, căsătorie nelegitimă (adică soți ce nu au încheiat o căsătorie civilă și nu sunt cununați religios, trăind în concubinaj civil și religios)”

În dreptul rabinic sunt considerate adultere, relațiile sexuale ale unui bărbat cu o femeie logodită sau măritată (eșet iș lit: “femeia unui bărbat”). Aceasta deoarece la evrei soția era socotită proprietatea soțului, iar relațiile sale cu un bărbat constituiau o violare a dreptului exclusiv pe care îl are asupra ei

În Decalog, prohibiția adulterului apare astfel, între interdicția de a ucide și cea de a fura (Ieșire 20,13 și Deut. 5,17); de asemenea în cea de-a zecea poruncă (Ieș. 20,17 și Deut. 5,21) femeia aproapelui poate stârni pofta altuia, ca și casa, ogorul, slujitorul, boul sau măgarul.

Potrivit dreptului biblic și rabinic, adulterul mai însemnă o atingere adusă proprietății și onoarei masculine, el fiind interzis atât la evrei cât și la neevrei. Jignire adusă lui Dumnezeu , care-l condamna în chip explicit în Tora, adulterul este socotit și ca o infracțiune la etica sexuală, printre cele trei delicte împreună cu omorul și idolatria, pe care evreul trebuie în orice caz să refuze să le săvârșescă, chiar dacă viața sa ar fi în joc.

În ce privește păcatul desfrânării în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, acesta era privit ca o nelegiuire, ca un păcat, fapt ce făcea ca el să fie oprit de Legea mozaică, dată de către Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai. Această interdicție venită din partea lui Dumnezeu față de acest păcat este arătată în cartea Ieșiri, capitolul 20, versetul 14 prin cuvintele “Să nu fii desfrânat”. De reținut aici și faptul că prin această poruncă se condamna în primul rând adulterul, cât și toate celelalte legături trupești nepermise, toate păcatele comise în contra castității, ce pot fi redate în expresia generală de desfrâu Cu toate acestea însă, între desfrâu și adulter este o deosebire, lucru ce se poate observa din Sfânta Scriptură, unde adulterul este considerat păcat mai greu decât desfrâul și pedepsit cu moartea, în timp ce pentru desfrâu se prevăd pedepse mai ușoare, ca plata unei sume de bani (Ieș. 22,15) sau biciuirea (Lev. 12,20; Deut. 25,1-3).

Adulterul și în general desfrânarea, erau taxate drept nelegiuiri de neiertat înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. De aceea legea iudaică era categorică în condamnarea acestor păcate precum rezultă din Levitic 20,10, unde citim: “de se va desfrâna cineva cu femeia măritată, adică de se va desfrâna cu femeia apropelui său să se omoare desfrânatul și desfrânata”(cf. Lev. 1,9, 20-21)

Dacă femeia cu care păcătuia un bărbat era o sclavă care nu avea toate drepturile unei soții legitime, Legea ușura pedepsa în sensul că roaba nu mai era ucisă, ci doar biciuită, iar bărbatul era obligat să aducă un sacrificiu pentru culpă.

Asemenea adulterului tot, astfel, și violarea castității se pedepsește cu severitate. Referitor la acesta, se precizează că, dacă un bărbat a păcătiut cu o fecioară nelogodită cu altul, după Lege, el era obligat să o ia de soție, fără să aibă dreptul să o repudieze vreodată, iar tatăl ei trebuie să-i plătescă 50 de șicli pentru păstrarea onoarei familiei (Deut. 22,28-29). Aceeași sumă trebuie să o plătescă și când eventual tatăl fetei n-ar fi voit să i-o dea de soție (Ieș. 22,17).

Dacă însă, fecioara necinstită era logodită cu altul, acest lucru era socotit ca foarte grav. Se precizează în această privință că dacă actul sexual s-a produs în cetate cei doi erau condamnați la moarte, deoarece se considera că păcatul a fost săvârșit cu voia amândurora, căci astfel puteau striga după ajutor,putându-se preîntâmpina săvârșirea păcatului. Dacă nu se făcea aceasta se socotea că păcatul a fost făcut prin consimțire. În cazul în care violarea s-ar fi întâmplat în câmp unde strigătul fecioarei după ajutor n-ar fi ajutat la nimic fata era considerată fară de vină și nu se pedepsea, ci se ucidea numai vinovatul (Deut. 22,23-27).

Pedeapsa cu moartea era decretată și pentru o fată care nu-și păstra castitatea până la căsătorie. Ea se ucidea cu pietre înaintea casei părintești (Deut. 22,13). Apropierea unui bărbat de o femeie aflată în perioada ei lunară (ciclu menstrual) se pedepsea cu alungarea din popor a celor doi, adică cu moartea decretată prin judecata tainică a lui Dumnezeu (Lev.20,18).

Relațiile homosexuale sau pederaste erau socotite ca fiind foarte grave, fiind considerate un mod de degenerare a neamului, pentru că prin ele nu se putea perpetua specia omenească. De aceea ele erau pedepsite cu moartea de către Legea mozaică: “De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare” (Lev. 20,13). Asemenea relațiilor homosexuale, erau privite și relațiile incestuase (Lev. 20,11-12; 14,17,19,20-21) precum și cele zoofilice și de bestialitate (Lev. 20,15-16). Pedeapsa cu moartea se mai aplica și în cazul prostituției unei fiice de preot: “Dacă fiica preotului se va spurca prin desfrânare, ea necinstește pe tatăl său, să fie arsă cu foc” (Lev. 21,9).

Potrivit capitolului 6 al cătții Facerii, potopul cu apă din timpul lui Noe este o pedeapsă adusă de Dumnezeu asupra nemului omenesc ca urmare a desfrânării fiilor lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor Aceștia văzând frumusețea fiicelor oamenilor au devenit “numai trup”, uitând de Dumnezeu.

În cartea lui Isus Sirah, păcatul desfrânării era aspru înfierat. El strică atât sufletul cât și trupul omului <<Cel ce se lipește de desfrânate nesocotit va fi, căci moliile și viermii îl vor lua în stăpânire>> (Sir. 19,2-4). Spre a nu cădea în acest păcat, trebuie să fie evitate pricinile sau prilejurile care duceau la păcat: a se feri de femeia desfrânată, a-și întoarce ochiul de la femeia frumoasă și seducătoare, a evita societatea cu femeia măritată și a nu glumi cu ea (Sir. 9,2-11).

Un mijloc eficient de a nu cădea în păcatul desfrânării este rugăciunea și amintirea poruncilor lui Dumnezeu (Sir. 23,5,25-29). “Desfrânatul în ulițele pieții se va piedepsi și unde nu s-a gândit se va prinde”. (Sir. 23,29) Cel ispitit de păcatul trupului să-și amintească mereu de gravele și tristele consecințe ale acestui păcat rușinos. Să ia aminte “femeia care lasă bărbatul său și face moștenitor din străini că întâi a călcat Legea” lui Dumnezeu, al doilea păcătuit împotriva bărbatului său, al treilea, prin adulter a rupt căsătoria și de la bărbat străin a făcut copii” (Sir. 23,23) De aici necazuri și suferințe, certuri și neînțelegeri, distrugera căminului și nenorocirea copiilor, rămași fără ocrotire. De aceea pomenirea femeii adultere va fi între blestem și ocară, iar ocara ei nu se va șterge (Sir. 13,34-35).

Înțeleptul Solomon în cartea Pildelor îndeamnă la ferirea de priviri pătimașe, asemănând desfrânarea cu o femeie di ale cărei buze picură miere la început, iar după aceea devine amară ca pelinul, fiind mai tăioasă ca o sabie cu două (tăișuri) ascuțișuri. Picioarele ei coboară către moarte, pașii ei ducând direct în împărăția morții: “Pentru ce fiul meu să se momească femeia străină și tu să îmbrățișezi sânul unei necunoscute?” (Pilde 5,20), iar în alt loc spune “Cel ce se desfrânează cu o femeie este lipsit de minte, se pierde pe el însuși făcând astfel. El nu dobândește decât bătaie și rușine” (Pilde 6,24-33).

În cartea lui Tobit, ni se dă povețe de a păzi poruncile lui Dumnezeu, prin care se amintește și păzirea de desfrânare “Păzește-te fiule de orice fel de desfrânare” (Tobit 4,12). În timpul lui Ieroboam al II-lea și pe vremea profetului Oseea, mai marii și fruntașii popoarelor se dădeau la vicii, îi apăsau pe cei săraci și trăiau în desfrâu (4,1,11-14; 6,9; 3,9,9) Tot în această carte a profetului Oseca adulterul mai este prezentat și ca relație de necredincioșie conjugală a poporului ales față de Dumnezeu (Os. 1,1-2; 4,15-18; 5,4; 8,9).

De asemenea trebuie să precizăm și faptul că, desfrânarea era privită în Vechiul Testament și ca un păcat cu o gravitate enormă lucru ce-l putem vedea din aceea că ea pângărea și văzduhul, pe lâgă cel ce o săvârșește. Acest lucru se arată în Cartea Facerii, unde se arată că strigarea păcatului celor din Sodoma a ajuns până la ceruri: “Zis-a deci <<Domnul Strigarea Sodomei și Gomovei e mare și păcatul lor cumplit de greu>> (Fac. 18,20)”. În ceea ce privește pânguirea pământului de către cei desfrânați Sfânta Scriptură ne spune: „Că s-a întinat pământul și am privit la nelegiuirile lor și au lepădat pământul pe cei ce trăiau pe el (…). Că toate urâciunile acestea le-a făcut oamenii pământului care e înaintea voastră și s-a întinat pământului” (Lev. 18,25,27). Cât privește pânguirea necurăția celui ce săvârșește acest păcat Sfânta Scriptură arată în acest sens următoarele: “Dacă un bărbat va avea scurgere din trupul său, pentru scurgerea lui este necurat (Lev. 15,2)”.

DESFRÂNAREA ÎN NOUL TESTAMENT,

EVANGHELII ȘI EPISTOLE

În Noul Testament, desfrânarea sub toate aspectele ei este oprită de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: “Ați auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârșești adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie poftind-o, a săvârșit adulter cu ea în inima lui“ (Mt. 5,27-28). Această poruncă Sfântul Chiril al Alexandriei o definește în felul următor: “Legea oprește orice fel de răutate, și învinuiește osândind orice chip de nelegiuire: <<Nu vei face desfrânare>> spune ca și interzice în chip limpede de a întina căsătoria altuia.” De asemenea, porunca aceasta oprește nu numai desfrânarea săvârșită în trup, ci și desfrânarea în cuget, în gând, adică poftele și dorințele desfrânate, deoarece Mântuitorul a spus: “Eu vă zic vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5,28). Această poruncă, oprește orice lucruri sau fapte care pot duce pe creștin la capătul desfrânării: vorbe necuviincioase, împodobiri indecente cu scopul de a atrage privirile, vopsirea feței, parfumurile tari

Tot din această poruncă, reiese că desfrânarea prin privire este socotită asemenea desfrânării cu fapte. Acest lucru îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur: “Să nu-ți închipui că ești lipsit de păcat dacă nu te-ai apropiat de o desfrânată, poftind-o ai săvârșit totul. Că, fiind stăpânit de poftă, îți arăți și mai mult pofta, și mai mult flacăra (…). Că omul care caută chipuri frumoase, acela mai cu seamă aprinde focul patimii, își robește sufletul și pornește iute și spre o faptă”.

Dacă în Vechiul Testament desfrânații erau uciți, în Noul Testament această lege e abrogată de Mântuitor în momentul în care mai marii obștii au adus în fața lui Hristos o femeie adulterină, pentru a o condamna. Hristos le răspunde: “Cel ce nu a greșit niciodată să dea primul în această femeie!” (In.8,7). Îndemnul Lui nu a putut fi urmat de nimeni, căci din cei prezenți care o condamnau pe acea femeie nici unul nu îndeplinea această condiție. Este deci omenesc să greșești, și Iisus cunoaște prea bine firea omenească. El venise s-o îndrepte. Sentința nefiind executată de acuzatori, Iisus o iartă, dar o avertizează pe femeia adulterină să nu mai greșească (In. 8,3-17; Mt. 21,31).

Tot în Noul Testament desfrânarea este numărat între păcatele care ies din inima omului: “Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”. Despre aceasta Mântuitorul ne spune că: “Acestea sunt cele care spurcă pe om.” (Mat.. 15,19-20; Mc. 7,20).

Adulterul în Noul Testament este interzis de către Mântuitor în textele de la Matei capitolul 5, versetul 28, prin care un om căsătorit,dacă privește la femeia aproapelui său cu poftă, a și săvârșit adulter în inima sa. Tâlcuind acest text, Sfântul Ioan Gură de Aur zice în acest sens: “Dacă vrei să te uiți, uită-te la femeia ta, iubește-o neîncetat! Nici o lege nu te oprește! Dar dacă vrei să te uiți cu nasațiu la femei străine, atunci nedreptățești pe femeia ta rotindu-ți ochii pretutindeni și nedreptățești și pe aceasta la care te uiți, că o atingi cu ochii nelegiuiți. Chiar dacă n-ai atins-o cu mâna, ai atins-o cu ochii. De accea și asta se socotește desfrânare și aduce asupră-ți chin și greu, înaintea chinului din iad, că-ți umple sufletul de neliniște și tulburare. Mare este amețeala. Cel cuprins de această patimă este mai nefericit decât prinșii de război, decât cei înlănțuiți”.

Vorbind despre desfrânare, Apostolul Pavel o consideră un act de nedreptatefață de Dumnezeu-Tatăl, căci noi toți am fost până la Botez, vânduți ca robi ai păcatului și ai morții. Din această robie nu ne-au eliberat Sfinții, ci ne-a eliberat Însuși Dumnezeu prin jertfa Fiului Său. Acesta a plătit pentru noi preț mare de răscumpărare și ne-a eliberat din robia păcatului și a morții. Din această cauză noi nu avem voie să facem tot ce voim, nici cu sufletul nostru, nici cu trupul nostru, deoarece, amândouă aparțin lui Dumnezeu. De aceea Apostolul spune Corintenilor: “Iar trupul nu este născut pentru desfrânare, ci pentru Domnul și Domnul pentru trup. Iar Dumnezeu și Domnul L-a înviat și pe noi ne va învia cu puterea Sa. Fugiți de desfrânare (…) Sau nu știți (…) că nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”. (I Cor 6,13-14; 18-20).

Desfrânarea este însă și un act de trădare față de Dumnezeu-Fiul, un sacrilegiu, o nelegiuire, după cum reiese din Epistola I către Corinteni capitolul 6, versetul 15-17: “Nu știți că timpurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Să nu fie! Sau nu știți că acel ce se alipește de desfrânată este un trup cu ea? <<Căci vor fi- zice Scriptura- cei doi un singur trup>>. Iar cel ce se alipește de Domnul, un duh este cu El”. De ce este așa? Pentru că noi toți am devenit prin Botez mădulare sau membre ale Trupului tainic al lui Hristos. În acest Trup, noi aparținem lui Hristos așa cum un mădular aparține capului. Căderea noastră în desfrânare rupe legătura care ne unește cu Hristos și pe care ne-am făgăduit a o păstra cu sfințenie până la moarte. (I Cor. 6).

Tot după Epistola I către Corinteni desfrânarea mai poate fi privită și ca un act de profanare a templului Sfântului Duh , care este trupul omenesc. Acest lucru reiese din următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: “Fugiți de desfrânare. Orice alt păcat ar face omul, este afară de trup; dar cel ce face desfrânare păcătuiește în trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, ce este în voi? Preamăriți deci pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul (sufletul) vostru care sunt ale lui Dumnezeu”(I Cor 6,18-20).

În capitolul 7, versetul 2, Apostolul Pavel îndeamnă la căsătorie pe cei ce nu pot să se înfrâneze, adică să fie feciorelnici, asemenea lui. Astfel el zice: “Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare să-și aibă bărbatul său”. Această unire a bărbatului cu femeia în căsătorie trebuie să rămână indisolubilă, până la moartea soților, nefiind admis divorțul, el fiind îngăduit numai din pricină de adulter sau preacurvie. Acest lucru îl vedem din cuvintele Mântuitorului: “Ceea ce a unit (împreunat) Dumnezeu omul să nu despartă (…), afară de pricină de adulter (desfrânare)”. (Mt.19,6,9; Mc. 10,9) precum și când unul din soți a decedat (I Cor. 7,39).

În capitolul 5, versetele 1-13, este prezentată pedeapsa incestuosului: “Îndeobște se aude că la voi este desfrânare, cum nici la păgâni nu se pomenește să aibă cineva pe femeia tatălui său. Și voi v-ați semețit, în loc mai degrabă să fi plâns, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut aceasta”. Astfel de legături incestuoase sunt interzise categoric, nu numai în Vechiul și Noul Testament dar sunt rare și rușinoase chiar în obiceiurile păgâne. Din această cauză, apostolul e mâhnit că s-au ivit în biserica din Corint, fapt pentru care îi mustră pe toți că au rămas nepăsători față de asemenea păcat și de acel care l-a săvârșit. Dar, nevoind a-l lăsa pe tânăr pieirii sufletești, el procedează părintește și pedagogic, căci, după mustrarea indirectă îi aplică sancțiunea spirituală, dându-i vreme de pocăință. N-o va face singur, ci cu toată oastea creștină din Corint, și zice: “În numele Domnului Nostru Iisus Hristos, adunându-vă și voi și duhul meu, cu Domnul Nostru Iisus Hristos, să dați pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5,4-5).

Despre acest tânăr incestuos, Epistola a II-a către Corinteni aflăm că după un an, Apostolul îl arată, împreună cu comunitatea deoarece acesta se caise amar și cu lacrimi: “Am judecat în mine (acesta să nu mai vin iarăși la voi cu întristare)”(II Cor. 2,1) (…) că “destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta dată de către cei mulți. Așa încât, voi dimpotrivă voi mai bine să-l iertați și să-l mângâiați, ca să nu fie copleșit de prea multă întristare unul ca acesta, de aceea vă îndemn să întăriți în el dragostea”(II Cor. 2,6-8).

Tot aici amintim, ca și incest, fapta lui Irod Atipa, care luase în căsătorie pe Irodiada, soția fratelui său, Filip, fapt pentru care este mustrat de Ioan Botezătorul (Mt. 6,18) și pentru care pricină i-a tăiat capul. Din toate acestea vedem că și incestul, atât în Noul cât și în Vechiul Testament era socotit ca fiind păcat trupesc al relațiilor sexuale între părinți și copii, frați și surori, între cumnați, etc, păcat care se numește și “amestecare de sânge”.

În Noul Testament, desfrânarea era socotită și ea un păcat de moarte care se pedepsește cu moartea veșnică a sufletului. Astfel, după Apostolul Pavel ea ne lipsește de împărăția lui Dumnezeu: Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți! Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii,nici sodomiții(homosexual și lesbienele) … nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”.(I Cor. 6,9-10; Gal. 5,19-21; Efes. 5,5; Apoc. 21,8)

Despre această desfrânare, Apostolul Pavel ne spune că ea va fi judecată de Dumnezeu: “Cinstită să fie nunta între toate și patul neîntinat. Iar pe desfrânați îi va judeca Dumnezeu”(Evr. 13,4). Tot după Apostolul Pavel acest păcat este considerat printre cele mai mari păcate care pângăresc ființa omenească, aceasta deoarece desfrânarea se săvârșește atât în suflet cât și în trup, fapt rentru care, Apostolul îndeamnă la ferirea de el: “Feriți-vă de desfrânare! Orice păcat pe care-l va socoti omul este în afară de trup. Cine se dă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său” (I Cor. 6,18). Din această cauză în I Tes. 4,3-5, Apostolul Pavel îndeamnă ca fiecare “să-și stăpânească trupul în sfințenie și cinste”.

Homosexualitatea este și ea amintită în cărțile Noului Testament. Astfel în Epistola către Romani în capitolul I, versetele 26-27, se arată că bărbații au renunțat la relațiile naturale cu femeile lor: “Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea firească a părții femeiești, sau a prins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Pe lângă homosexualitatea bărbaților, mai este arătată și cea a femeilor (lesbianismul). Astfel despre aceasta, Apostolul Pavel spune: „Căci și femeile lor au schimbat fireasca rănduială împotriva firii” (Rom. 1,26). Despre toți aceștia spune că “Dumnezeu i-a dat năcurăției, după poftele inimii lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună, și s-au închinat și au slujit Făpturii, în locul Făcătorului, care este binevuvântat în veci”.Despre căderea lor se spune că a fost pricinuită deoarece “n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în conștiință”, fapt ce a făcut ca Dumnezeu să-i lase “la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”, deși, aceștia au cunoscut “dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte”.

Între cei ce nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu se numără idolatorii, adulterii și sodomiții (I Tim. 1,8-11, I Cor. 6,9-11), deoarece, legea este pusă pentru cei fărădelege și păcătoși, ca și pentru desfrânați, homosexuali și vânzători de oameni. În Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda 1,7-8, se arată de asemenea, imoralitatea sexuală și pofta nefirească a Sodomei și Gomorei, precum și a cetățenilor din împrejur, care în același chip, s-au dedat la desfrânare, umblând după trup străin. Acestea sunt prezentate de către Apostol ca unele ce stau pildă de suferință pentru toți ceilalți care vor apuca pe această cale.

3. SFINȚII PĂRINȚI, DESPRE DEFRÂNARE

După cum se știe, Biserica primară s-a confruntat în activitățile ei de început cu împrejurări și condiții deosebit de grele, datorită imoralității păgâne și ereziilor acestora care influiențau pe creștini în modul lor de viață. În acest sens, o problemă ce trebuie îndreptată era și aceea a desfrânării. Asupra acestei probleme și-au îndreptat privirile Sfinții Părinți ai Bisericii, care, potrivit învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos și Sfintei Scripturi, au dat un răspuns vehement tuturor acestor probleme.

Una dintre problemele grave ale acestei perioade o costituie cele 3 învinuiri, pe care păgânii le aduceau creștinilor. Prima dintre ele, era aceea prin care creștinii erau numiți atei, a doua era aceea că s-ar deda la ospățuri thiestice, hrănindu-se cu carne din trupul fiilor și al fraților de același sânge, pe care nu-i putea suferi, iar cea dea treia și ultima dintre învinuiri era aceea că ar trăi în incest și în fărădelegi, împreunându-se trupește și cu mama care i-a crescut. Răspunzând acestor învinuiri, creștinii resping pe rând toate acuzațiile la adresa moralei creștine, arătând că, cele invocate de păgâni nu există nici măcar la un creștin, deoarece aceștia nu duc o viață atât de dobitocească, împreunarea lor trupească, urmând legilor firești și având ca scop numai procrearea, și nu desfrâul.

În “Didahia” sau “Învățătura celor doisprezece Apostoli”, aflăm faptul că adulterul, desfrânarea, stricarea băieților (pedofilia), pofta care duce la desfrâu, uitarea cu ochi pofticioși care duce la adulter sunt considerate păcate.(2,1; 3,3), “care fac parte din categoria morții”.

Sfântul Clement Romanul, în cele două epistole ale sale îndeamnă pe creștini să se ferească de desfrânare de legături spurcate și necurate, de adulter. În Epistola zisă a lui Benava, se arată de asemenea oprirea de la sodomie, adulter, de la nelegiuirea ce se face în gură și a femeilor necurate care primesc nelegiuirea în gura lor. (10,6,7,8), precum și îndemnul de a nu săvârși adulter, de a nu strica copii (19,4), care sunt socotite a fi faptele întunericului.

În lucrarea Păstorul lui Herma autorul arată gravitatea desfrânării pe care o numește mare păcat (29,1). Este socotit ca adulteriu bărbatul care trăiește cu soția sa adulteră, dacă el știe acest lucru. Pentru a nu fi considerat adulteriu, bărbatul trebie să se despartă de soția sa dacă aceasta nu se pocăiește. Dacă soția se pocăiește, aceasta trebuie primită înapoi de către soțul ei: “căci trebuie primit -zice păstorul-cel ce păcătuiește; dar nu de multe ori; că pentru robii lui Dumnezeu este o singură pocăință” (29,4-8). Lucrul acesta este valabil atât pentru femeie, cât și pentru bărbat. De asemenea în capitolul 38, versetul 3, adulterul și desfrânarea socotite ca și răutăți. În capitolul 92, desfrânarea este prezentată ca urmând necredinței, neînfrânării, neascultării și înșelăciunii, pentru ca în capitolul al 65-lea, versetul 5, atât desfrânarea cât și adulterul să fie prezentate ca vătămătoare pentru creștini, din pricina amăgirii, ei fiind pedepsiți și chinuiți.

După Tertulian, păcatul desfrânării în ierarhia păcatelor se află în abisul cel mai adânc al ticăloșeniei, făcând corp comun cu idolatria și uciderea. După el aceste păcate nu pot fi iertate decât de Dumnezeu, cei care le săvârșesc trebuind izolați de ceilalți creștini, ei nefiind vrednici de a primi sfânta euharistie. Desfrânații -spunea el- printre care și incestuoșii, sunt impurificabili, ca lepra. Incesturile, practicate fregvent de către păgâni, și lăudate în cărțile lor de istorie și ale tragediilor lor, nici nu pot fi pomenite printre creștini și nici un fel de desfrânare; “e atât de departe de noi dorința de incest, încât chiar că unirea legitimă îi rușinează pe unii dintre ai voștri”, zicea Mirucius Felix. În schimb, păgânii săvârșesc uneori incestul fără ca ei să știe, ei având copii prin diferite locuri din legăturile lor desfrânate.

Clement Alexandrinul arată și el că desfrânarea este păcat alături de adulter, incest, pederastie, precum și pofta de femeie. De asemenea amintește că Decalogul oprește poftirea femeii(Ieș. 20,17), pentru că voia ca bărbații să se folosească cu cumpătare de soțiile lor, numai pentru a face copii. Vorbind despre această cumpătare, el o definește ca fiind ceva ce constă în aceea că soțul nu se apropie în sarcină de soția sa, și nici în trupul alăptării, căci scopul celor care se căsătoresc este “nașterea de copii, iar ținta lor e să aibă copii buni”.

Pe lângă desfrânare, erau considerate ca păcat și podoabele și cosmeticele folosite de femei, deoarece acestea aveau ca scop împodobirea femeii, pentru a atrage prin frumusețe pofta cea păcătoasă din care se săvârșește desfrânări, adultere, necurății. Aceste poboabe și cosmetice erau socotite a fi de origine diavolească. Dacă prin îmbrăcămintea lor luxoasă, femeile dau dovadă de ambiție, prin machiajul lor, ele manifestă prostituția. Tertulian mustră aspru pe femeile ce folosesc podoabele, îmbrăcămăntea luxoasă, parfumul, machiajul, vopsirea părului sau tunderea lui, deoarece prin toate acestea se încearcă corectarea operei lui Dumnezeu.

Teatrele, oferă și ele privirilor “scene producătoare de durere și rușine” prezentând, în tragediile care se joacă pe scenă, imagini ale crimei, ale incestului, ale desfrânării, ale adulterului și ale altor păcate. Adulterul când este văzut, se învață, spune Sfântul Ciprian, și răul atrăgător viciul, devenind de autoritate publică. Aceste teatre sunt locuri, nu numai bune de desfrânare, ci ele promovează și seamănă desfrâul în sufletele celor ce iau parte la spectacole. Crimele, incesturile și toată imoralitatea închipuită pe scenă sunt puse în multe piese în seama zeilor, care devin un fel de promotori ai desfrâuluiȘ adulterul Marte, nerușinata Venus, Jupiter cel înflăcărat de amoruri pământești, sunt cei care, înfățișați așa, imprimă celor ce-i cinstesc un mod de viață. “Cine își venerează zeii îi imită pentru că la cei de jos delictele celor de sus devin ceva religios”, zice Sfântul Ciprian.

Sfântul Atanasie cel Mare condamnă aceste fapte ale desfrânării care sunt atribuite zeilor, numindu-le nebunești și vrednice de dispreț, ca unele ce arată prin ele însele semnele rătăcirii. De asemenea, el compătimește pe cei ce se lasă rătăciți de ele, care, deși urăsc pe adulterul ce se atinge de femeia lor, pe cei ce se împreunează cu surorile lor (este vorba de zei), pe cei ce corup copii, totuși ei se închină și cinstesc pe zeii care făceau aceste lucruri.

În ceea ce-l privește pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta socotea că păcatele mari: desfrânarea, adulterul, homosexualitatea, stricarea copiilor, deoarece acestea depărtează pe om de Dumnezeuși-l condamnă la chin veșnic în focurile iadului. După acest sfânt, împreunarea trupească în curvie sau preacurvie nu e un păcat în sine, ci este rea pentru că a întors un lucru bun către un scop rău: “Curvarul (desfrânatul) deci nu este singurul necurat, ci și alții, încă mai mult decât el, mai ale preacurvarul (adulterinul). Dar amândoi sunt necurați nu pentru împreunare – căci socotind astfel ar însemna ca bărbatul care se însoțește cu femeia sa ar fi necurați – ci pentru nedreptatea și lăcomia adusă făpturii și vătămarea aproapelui (…). Deci, curvarul nu este necurat pentru împreunare, ci pentru felul săvârșirii, care badjocorește pe femeie, iar aceștia unii pe alții se badjocoresc, făcând femeia de obște, și răsturnând rânduielile firii”.

Deoarece teatrul în perioada primară era un mijloc de propovăduire a desfrâului, a adulterului, fiind prezentate chiar scene amoroase de către comedianți, care provocau dorințele spectatorilor, el a fost combătut de Sfântul Pavel în scrierile și chiar tratatele lor. Sfântul Vasile cel Mare ca și ceilalți Părinți îndeamnă pe creștinii vremurilor sale să nu fregventeze teatrele. În acest sens el spune: “Să lăsăm pentru actorii de pe scenă adulterile zeilor, amorurile și împreunările lor în văzul tuturor, dar mai cu seamă destrăbălările lui Zeus, cotifeul și șetul tuturor zeilor, după cum spun ei”.

4. DESFRÂNAREA ÎN CONCEPȚIA PĂRINȚILOR PUSTIEI

Cunoscând bucuria duhovnicească care o primește omul dacă păzește poruncile lui Dumnezeu, dar, tot în același timp, cunoscând și suferința pe care o provoacă neascultarea de porunci, Sfinții Părinți din pustia Egiptului, încă din începutul viețuiri lor ca monahi în acele părți, au urât grija față de trup, având ca principală preocupare grija față de suflet. Prin acest lucru, monahii Egiptului au ajuns să dobândească prin lupte cu patimile “o adevărată nesimțire (insensibilitate) față de orice trup, culoare și frumusețe”. Tot ei, sunt cei care au mai învățat că, pentru a fi puri și desăvârșiți nu este suficient să ne păstrăm trupul neîntinat, ci trebuie să-l sfințim acest vas de țărână a sufletului. Pentru a putea birui cineva demonul curviei, monahii deșertului învățau că aceia care doresc acest lucru trebuie să pună înaintea Domnului slăbiciunile firii, recunoscând între totul neputința proprie și fără să-și dea seama -spuneau ei- vor primi darul vindecării.

Bogata documentație de care dispunem asupra Părinților deșertului arată că nu există la aceștia nici o urmă maniheism care să-i fi făcut să-și deteste trupul, sexul, femeia, ci un solid realism în fața condiției trupești a omului. Anahoreții rămân oameni normali cu instinctele și poftele lor, nici unul dintre ele nemergând până la mutilarea propriului corp, pentru a păzi mai bine desfrânarea. Ei nu erau uimiți de dorințe, uneori violentă, pe care o puteau resimți, aceasta putând-o vadea din apoftegma unui bătrân care zicea: “Scris este pentru Solomon că iubea femeie. Tot ce e bărbătesc iubește în chip firesc partea femeiască. Noi însă, să silim gândurile noastre și firea noastră spre a le duce la curățenie și împiedica să cadă în plăcere”.

În ceea ce privește desfrânarea, Părinții pustiei se fereau de a o săvârși, socotind-o ca pe un păcat deosebit de grav,care îi condamnă la moarte veșnică. Împotriva desfrânării, Părinții deșertului duceau un război pe viață și pe moarte. Astfel, se spunea despre acest război că el luptă împotriva pustivicului și sihastrului prin cele trei feluri mișcări trupești: ce firească, cea din mâncare și băutură și cea venită din partea demonilor.

Pentru a putea birui acest război, monahii erau îndemnați să-ți păzeascăinima cu toată atenția și luare aminte la toate gândurile curviei, să fugă de femei ca de foc, păzindu-se de vederea lor, de mâncarea din aceeași farfuriecu ele la amsă, aceasta deoarece se considera că diavolul se folosește de femei pentru a ispiti monahi, pricinuindu-le astfel de gânduripentru a-i duce la păcatul cu fapta.

Un lucru important de reținut, în lupta împotriva curviei, era și acela al ascezei trupului și al lipsirii de mâncare și băutură. În acest sens, se spune despre avva Moise că, pentru s-și înfrânge tentașiile sexuale, și-a impus un regim de o asceză severă, radicală chiar. Astfel, se spune despre el că timp de șase ani nu a dormit noaptea, rugându.se, iar când tentațiile deveneau de nesuportat, ieșea din chilie și umplea cu apă vasele bătrânilor care locuiau foarte departeunii de alții.

În ceea ce privește mâncarea și băutura, Părinții considerau că prea multă mâncare și băutură duce la curvie. Astfel, avva Todotos spunea în acest sens că lipsa pâinii topește trupul monahului, iar un alt bătrân adaugă că privegherile îl topesc și mai mult. Băutura era socotită și ea printre pricinile ce duc la curvie. Astfel, vinul era considerat de Părinții pricină de rele, amintindu-se despre Lot., care datorită vinului, a căzut în curvie cu propriile sale fiice. Din cauza aceasta mulți monahi (bătrâni) considerau că vinul nu este pentru călugări. În acest sens, Sf. Isaac Sirul enumeră printre pricinile sau împrejurările care duc la păcat, pe lângă femei, avuție, stăpânire și vinul. Acestea, zice acest sfânt, nu sunt propriu-zis păcate, ci ele duc spre păcate.

Sfântul Ignatie Brianciavinov, în lucrarea sa Tâlcuri la patericul egiptean arată de ce vinul era considerat printre pricinile care duc la curvie (desfrânare). Astfel, el zice: “Vinul de viță în țările calde are o altă însemnătate decât în țările cu climă temperată. În țările cu climă caldă, întrebuințarea vinului este asemenea o necesitate. Diavolul însă îl silește pe om să bea vin și pentru desfătare și din poftă. După acest semn se cunoaște prezența și lucrarea lui. De la o astfel de întrebuințare a vinului se produce o vătămare de foarte multe feluri, mai ales atâtă patimile: a curviei și a mâniei. Monahului îi este îngăduită întrebuințarea vinului numai în caz de nevoie. În urma unei adevărate nevoi, monahului “este îngădui să bea cu măsură (cumpătat, ca vinul să lucreze numai în stomac, nu și în cap)”.

Mai întâi trebuie să precizăm faptul că, Părinții pustiei aveau o deosebită preocupare față de întoarcerea prostituatelor la Dumnezeu. În acest sens amintim apoftegma avvei Timotei în care se arată cum o femeie ce cucerea și își împărțea toată averea săracilor, dar carenu a rămas curvă datorită rodului credinței ce se afla în ea: “Întrebat-a avva Timotei preotul pe avva Pimeu, zicând: <<Este o femeie în Egipt, care curvește și plata ei ei o dă milostenie>> Și avva Pimeu a zis: <<Nu rămâne în curvie, căci se vede întrânsa roada credinței>>. Și s-a întâmplat de a venit mama preotului Timotei la dânsul. Și a întrebat-o pe dânsa zicând: <<Acea femeie a rămas curvind ?>> Iar ea a zis: << și și-a sporit și ibovnicii (bărbații) care veneau la ea, și milosteniile>>. Și a vestit avva Timotei lui avva Pimeu. Iar el a zis: <<Nu va rămâne în curvie>>. Venind iarăși mama lui avva Timotei i-a zis: <<Știi că femeia aceea curvă caută să vină la mine ca să te rogi pentru dânsa și n-am primit-o>>. Iar el auzind i-a zis avvei Pimeu. Și i-a răspuns avva Pimeu: <<Mai bine dute și te întâlnește cu ea>>. Și s-a dus avva Timotei și s-a întâlnit cu dânsa. Iar ea văzându-l și auzind de la el cuvântul lui Dumnezeu a fost străpunsă până la lacrimi, a început să plângă și i-a zis: <<De azi înainte mă lipesc de Dumnezeu și nu voi mai curvi>>. Și îndată intrând într-o mănăstire a plăcut lui Dumnezeu.

Un alt lucre ce trebuie precizat referitor la Părinții pustiei este și acela că ei aveau credința că satana nu știe cu ce patimă va birui sufletul omului. În această privință ne va lămuri avva Mateos care zice: “Satana nu știe cu ce patimă va birui sufletul. Seamănă dar nu știe ce va culege: odată seamănă gândului de curvie, altădată de bârfă și așa mai departe. Vede spre ce patimă înclină sufletul și cu aceea îl subjugă”. Tot aici amintim și faptul că acest mare avvă, vorbind unui frate dintre diferența între bârfire și curvie a zis: “Bârfa este rea, dar se vindecă repede (…). Curvia este însă moarte trupească”. Altădată răspunzându-i unui frate care i-a cerut să-i spună un cuvânt de folos, pentru mântuire i-a zis: “nu cunoaște nici o femeie”, aceasta zicând-o pentru a-i arăta că monahul (călugărul) nu trebuie să cunoască femeie.

Din toate pildele apoftegmele Patericului, reiese că păcatul desfrânării era considerat un păcat foarte greu înaintea lui Dumnezeu, păcat căruia monahii, dacă nu i se opuneau prin asceză cu toată ființa și inima lor, cădeau în el, pentru îndreptarea lui fiind nevoie de multe osteneli, asceză, post și rugăciune, numai după acestea fiind iertați de Dumnezeu.

Dacă până acum am privit cum este păcatul desfrânării în scrierile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, precum și în viața monahiilor din pustia Egiptului, în cele ce urmează vom prezenta păcatul desfrânării după modul de proveniență și al originii sale, văzând cum este stârnit el și care sunt efectele sale asupra sufletului și a trupului.

CAPITOLUL III

URMĂRILE DESFRÂNĂRII ASUPRA TRUPULUI ȘI A SUFLETULUI

1.PĂCATUL ȘI PATIMA DESFRÂNĂRII.

ETIMOLOGIE ȘI DEFINIȚIE

Vorbind despre păcatul și patima desfrânării, Sfinții Părinți au arătat că există o deosebire clară între acestea. Pentru a arăta acest lucru ei au făcut o distincție clară între ce este păcatul și ce este patima. Astfel, patima a fost definită ca fiind o mișcare a sufletului împotriva firiispre o iubire nerațională, iar păcatul era definit ca o judecată greșită cu privire la înțelesul lucrurilor. De aceea deducem faptul că patima era considerată ca ceea ce se mișcă în suflet, iar fapta păcătoasă sau păcatul ca ceea ce se vede în trup.din această deosebire pe care am făcut-o putem să spunem că patima desfrânării este iubirea plăcerii, iar desfrânarea este fapta păcătoasă a trupului.

La înțelegerea mai exactă a acestei patimi și a modului în care ea robește trupul și sufletul celui pe care îl stăpânaște, nu poate fi de folos și înțelegerea denumirilor ei, așa cum sunt ele întâlnite la scriitorii asceți. În acest sens putem arăta faptul că unii derivăcuvântul curvie, în grecește –porneia – de la pernini (parao), care au semnificația de a vinde ceva spre întrebuințare excesivă. Astfel, curvia sau desfrânarea era înțeleasă ca vinderea trupuluide către stăpânul acestuia, fie că era vorba de stăpânul femeii, în epoca în care aceasta era roabă, fie de către femeiaînsăși în scopul dobândirii unui profit de natură materială.

La mulți scriitori creștini, precum Evagnie Monahul, autorul cataloguluipatimilor, cel dintâi care a descris cu mare amănunțire și cu deosebită finețe duhovnicească duhurile răutății, denumirea de porneia (πορνια)- curvie, indică prostituția sacră, ce se practica în păgânism, precum și ideea de pierdere a frâului în ceea ce privește instinctul sexual. La rândul său, Sfântul Ioan Casian folosește termenul latin luxuria, având semnificația de exces sau de exercitate necontrolată a funcției sexuale, de risipire a ei. Curvia desemnează astfel atât lipsa de înfrânare în privința sexului cât și pierderea frâului sexual.

În mod similar, cuvântul și noțiunea de abuz, referitoare la sexualitate, vine – potrivit lui Sotin Cosma- din compusul latinesc ab și usus, care are semnificația de deviere de la uzul normal, de la folosința firească, caracterizând anormalitatea din acest punct de vedere, legătură în mod special de insațiabilitate, de lipsa de hotar în privința dorinței sexuale și a comportamentului erotic.

În limba română această patimă a fost denumită prin două cuvinte care afară de două cuvinte au același înțeles. Este vorba de cuvintele curvie și sinonimul său desfrânare. “Primul cuvânt este tradus sau definit ca: viața desfrânată, desfrâu, curvăsărie (popular)”. În ce privește al doilea cuvânt și anume desfrâul acesta este compus din două cuvinte desfrâu.

Dacă ar fi să facem o exegeză a acestor două cuvinte atunci ar trebui să arătăm faptul că prin cuvântul des se înțelege “ceva care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici detimp, urmând mereu unul după altul: repetat: frecvent”, iar prin cuvântul frâu se înțelege “totalitatea curelelor împreună cu zăbala, care se pun la caul și la gura unui cal spre a-l supune și a-l putea mâna”. Din aceste două cuvinte care sunt total opuse, putem afirma faptul că desfrânarea înseamnă “lipsa frâielor” sau abuzul sexual în ceea ce privește relațiile sexuale.

Studiind scrierile ascetice ale Sfinților Părinți, putem să întâlnim diferite nume, care caracterizează patima aceasta, cum ar fi: plăcere, senzualitate, voluptate, desfătare. Plăcerea înseamnă mulțumirea, bucuria pe care o simte omul din trăirea unui lucru, a unei idei, ea fiind rodul poftei, care sălășluiește în toate mădularele trupului. Senzualitatea este dragostea pe care o trăim pentru această practică și prin extindere, pentru obiceiul sau ideea care provoacă această mulțumire.

Voluptatea este considerată ca fiind desfrânarea și desfrâul în principal al sufletului și care lucrează păcatul gândului, iar împătimirea ca fiind vicleana materie a trupului, în timp ce voluptatea este vicleana materie a sufletului. Astfel, cel pătimaș este socotit ca: “cel care are păcatul mai violent al cugetării”,chiar dacă nu păcătuiește în afară, pe când cel voluptuos este cel care are lucrarea cugetării, chiar dacă suferă înăuntru. cu alte cuvinte, voluptatea este în principal boala interioară a sufletului care dorește și făptuirea păcatului interior.

După avva Evagrie Ponticul desfrânarea este: “dorința după felurite trupuri”. În ceea ce privește pe Sfântul Grigorie Linaitul vorbind despre această patimă o consideră ca ceva ce crește mai mult în partea poftitoare a sufletului și a trupului, deoarece plăcerea ei este amestecată întregă în toate mădularele. Din această afirmație a lui putem deduce că această patimă a curviei este “începătura, împărăteasa, stăpâna și plăcerea”, care cuprinde toate plăcarile, având ca soață trândăvia, care poartă ca o căruță greu de biruit pe căpeteniile lui Satan. Despre ea se spune că este una din prilejurile sau pricinile prin care au intrat patimile în noi.

Sfântul Ioan Damaschin definește defrânarea ca fiind una dintre patimile trupului. Acest lucru îl putem observa din următorul text în care sunt enumerate patimile trupești: “Iar patimi trupești –spune el- sunt: iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăția, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele (zoofilia sau bestialitatea), poftele rele și toate patimile urâte și potrivnice firii”.

Desfrânarea mai este definită și ca întrebuințarea patolofică pe care omul o dă sexualității sale. Acest lucru îl putem observa din cuvântul grecesc πορνεια (porneia), care înseamnă prostituție și prin care Sfinții Părinți au desemnat toate formele de patimă legate de sexualiate ca desfrâu, adulter, concubinaj, etc. Din toate acestea putem afirma că desfrânarea în general este poftirea sau satisfacerea fără rânduială și nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale, adică unirea trupească în afara căsătoriei a bărbatului liber cu femeia liberă, săvârșitul cu consimțământul reciproc.

Prin urmare, putem afirma faptul că păcatul desfrânării sau curvia este o nebunie a sexului, o funcție sexuală, o folosire anormală a acesteia, nu spre procreare, ca expresie a iubirii de ființă dintre cele două persoane, ci într-un uz pervertit, spre plăcere și satisfacție trupească personală. Curvia este un abuz de sex.

2.ORIGINEA DESFRÂNĂRII.

PATOLOGIA DORINȚEI ȘI A PLĂCERII

În ceea ce privește originea desfrânării trebuie să afirmăm că aceasta are mai multe izvoare de proveniență, dintre care amintim în primul rând păcatul strămoșesc. Despre acest lucru vorbesc Sfinții Părinți care arată faptul că originea sexualității nu ține deloc de originea firii umane și că aceasta a apărut numai ca urmare a păcatului strămoșesc. Astfel, ei învață că numai cei ce s-au întors de la Dumnezeu, au fost cuprinți de poftele trupului, unul pe altul până într-atât încât au ajuns de s-au unit trupește (Fac.3,16;4,1).

Sfântul Ioan Damaschin, explicând originea desfrânării în păcatul protopărinților noștri Adam și Eva, arată în acest sens: „Fecioria este de la început și dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit virgin (…). La paradis (rai) domnea fecioria (…). Când prin călcarea poruncii a intrat moartea în lume, atunci a cunoscut pe Adam Eva, și zămislit și a născut”. Acest lucru îl afirmă și Sfântul Ioan Gură de Aur: „După călcarea potuncii, după scoaterea din rai, atunci a început unirea trupească între Adam și Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau o viață îngerească și n-a fost vorba deloc de unire trupescă (…), de la început și dintru început a stăpânit fecioria; dar când a intrat în trândăvie, neascultarea și și-a făcut intrarea păcatul, fecioria a zburat, pentru cei dintâi oameni și s-au făcut nevrednicide măreția unui atât de mare bun și a intrat deci, în lume legea unirii trupește”.

În ce privește patologia dorinței și a plăcerii trebuie să menționăm faptul că omul a fost creat în vederea unirii cu Dumnezeu, facultatea poftitoare (pofta sau dorința) fiindu-i sădită în inima sa pentru a putea să-L cunoască pe Dumnezeu, să tindă spre înălțarea la El și spre unirea cu El.

Acest lucru îl arată Nicolae Cabasila în lucrarea sa: „Despre viața în Hristos”: „Dacă ochiul a fost făcut ca să caute lumina și să se sature de ea, iar urechea pentru sunete și toate celelalte pentru rostul lor, atunci dorința sufletului ți se îndeplinește numai când găsești pe Dumnezeu”. În scrierile lor, vorbind despre starea originară a lui Adam, se arată că acesta în rai nu cunoștea altă dorire și plăcere decât cea a desfătării în Dumnezeu. Desfătarea care era și starea firească a întregii umanități, după cum arată Sfântul Grigorie al Nyssei în lucrarea sa: „Marele cuvânt catehelic”: „Numai în El își are omul desfătarea”.

Pentru bucuria duhovnicească care-i era menită omului, diavolul, pizmnindu-l pe om -spun Sfinții Părinți- l-a îndemnat pe acesta să-și mute dorința de la Dumnezeu și s-o îndrepte spre cele necuvenite. Astfel, omul a fost ispitit spre plăceri care îi erau necunoscute încă, dar care erau mai ușor de dobândit.

Mutându-și dorința de la Dumnezeu, care era telul ei firesc, propriu și normal, spre sine însuși și spre cele sensibile și aflându-și în ele desfătarea în afara lui Dumnezeu, omul a folosit-o în chip necuvenit, nefiresc, neîndrumând-o conform firii ei, ci acționând împotriva ei. Folosind astfel dorința, omul a început a trăi într-o lume pe dos, în care valorile ei erau răsturnate și în care lucrurile și-au pierdut ordinea și adevăratele lor proporții, omul confundând binele cu răul. Acest lucru îl arată Sfântul Atanasie cel Mare: „Socotind că plăcerea este un bine, s-a folosit rău de numele binelui, amăgindu-se și socotind că însăși plăcerea este binele adevărat. E ca și cum cineva slăbit la minte ar cere o suliță și ar folosi-o împotriva celor ce-i întâlnește, socotind că aceasta este o faptă înțeleaptă”.

Denaturarea sau pervertirea plăcerii a însemnat pentru om nu numai răsturnarea valorilor și confundarea răului cu binele, ci și faptul că omul nu mai are în vedere pe Dumnezeu, acesta fiind înlocuit cu propria plăcere a omului față de sine. Astfel, mânat de propria lui dorință pervertită, omul caută întotdeauna într-o direcție greșită binelui, oprite de către Dumnezeu, cinstind pricinile care pierd viață. Astfel, omul ajunge să se autodistrugăprin înveninarea cu otrava plăcerilor care-i junghie sufletul, după cum arată Sfântul Marcu Ascetul în lucrarea sa: „Epistolă către Nicolae Monahul”.

O altă consecință este aceea că dorințele și plăcerile simțurilor fac ca toată puterea de a pofti a sufletului să se despartă în trup. Astfel, omul caută numai plăcerea trupească, abătându-și astfel puterea de dorire a lui Dumnezeu și îndreptând-o spre realitățile sensibile, pentru a culege din ele o plăcare care se dobândește ușor și iute, omul vede curând că desfătarea râvnită se spulberă, numai decât, și plăcerii îi urmează durerea, o stare sufletească pe care omul nu o cunoaște înainte de a cădea în păcat, el fiind ferit de aceasta prin bucuria duhovnicească pe care i-o dădea comuniunea cu Sfânta Treime, adică cu Dumnezeu. Despre această durere care are ca urmare plăcerea sexuală vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul când zice: „Omul află prin însăși experința sa că orice păcat are ca urmare în mod sigur durerea”.

Cunoscând durerea omul trăiește într-o permanentă stare de frustrare și într-o permanentă insatisfacție ființială. Chiar dacă, uneori, împlinirea unei dorințe îi dă, pentru o clipă că a aflat ce căuta, întotdeauna obiectivul dorinței pe care l-a socotit pentru o clipă absolut, sfârșește prin a se arăta ca fiind mărginit și relativ. Astfel, omul ajunge să conștientizeze abisul care s-a creat între el și Dumnezeu. Acestă conștientizare a ruperii dintre el și Dumnezeu sporește într-atât de mult tristețea și durerea inimii sale, încât acesta caută să-și umple acel gol din sufletul său prin repetarea la nesfârșit a ceea ce a provocat durerea, adică repetarea plăcerii, socotind că astfel își va găsi alinarea suferințelor. Astfel, în loc să admită că acel gol chinuitor este absența lui Dumnezeu din sufletul său, care este singurul care îl poate umple, omul își continuă plăcarea nebunească în căutarea de noi și noi plăceri, crezând în acest chip deșert că poate afla infinitul în acest abus în care se scufundă tot mai mult.

În ceea ce privește tămăduirea omului în acest cerc vicios al durerii și plăcerii Sfântului Maxim Mărturisitorul arată că ea s-a făcut prin prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, care luând de bună voie firea noastră pătimașă asupra Firii Sale, a îndumnezeit-o, făcând-o astfel o armă împotriva păcatului. Prin aceasta omul poate birui acest cerc vicios printr-o sărire afară de cercul durerii și al plăcerii, precum și printr-o asceză trupească și sufletească foarte intensă.

3. PROVOCAREA PĂCATULUI DESFRÂNĂRII

Sfinții Părinți vorbind despre stârnirea acestei patimi enumeră mai multe cauze printre care: lăcomia, trândăvia sau lenea, atingerea demonilor, slava deșartă, gândul pătimaș, nepăzirea simțurilor, filanția sau iubirea de sine, îmbrăcămintea indecentă a femeilor, neglijența rugăciunii, plictiseala și judecata aproapelui, precum și în în efectele noastre întrebuințate, rău, întovărășia cu persoane desfrânate și și conversațiile prea intime cu femeile.

Avva Isidor artă și ele în acest sens: „Cine se dă băutului de vin nu mai scapă de rele”. Pentru a-și susține afirmația el aduce ca afirmație pilda lui Lot, care, silit fiind de fiicele sale să bea vin, s-a îmbătat, săvârșind cu ele curvia cea nelegiuită.

Trândăvia sau lenea era și ea socotită ca pricină a păcatului desfrânării. În această privință Sfântul Marcu Ascetul arată că sufletul cuprins de lene se lipește cu ușurință de tot ceea ce vede, cugetă sau aude: „De pildă -el zice- de va vedea frumusețe de femeie, îndată se va răni de pofta trupească.

O altă pricină prin care desfrânarea se stârnește este aceea venită din partea demonilor. După Sfinții Părinți demonii pot ispiti pe oameni cu această patimă prin mai multe feluri și anume: prin atingere, prin năluciri, prin scurgerea seminției (poluții), prin aducere aminte. Astfel, Sfântul Ioan Carpatinul vorbește de dracii care pătrund în simțuri și în mădulare cu scopul de a munci trupul cu fierbințeală și care fac pe om să privească, să asculte, să vorbească cuvinte necuviinciose, să aibă ochii plini de desfrânare și să fie înăuntru și în afară zăpăcit de babilonie.

Tot el este cel care arată în altă parte că dracii se silesc să întineze pe nevoitor prin năluciri rușinoase și prin scurgerea seminției, cel mai adesea în vremea praznicelor (sărbătorilor) și a sfintelor slujbe și mia ales a zeilor în care preoții trebuie să slujească la Sfântul altar, iar pe alții când vor ei să se împărtășească, vrând prin aceasta să-i oprească de la Sfânta împărtășanie”

Un alt mod în care dracii stârnesc patima curviei în om este acela prin atingerea dracilor de om în timpul somnului. Asupra acestui tip de stârnire ne atenționează Sfântul Maxim Mărturisitorul, arătând că unii asceți vorbesc despre draci care se ating în timpul somnului de anumiți păreți ale trupului, cu scopul de a stârni patima curviei, patimă ce aduce în minte forma femeii prin amintire

Diavolii mai stârnesc în om patima desfrânării prin împodobirile în scopul de a atrage privirile, prin vopsirea feței, prin parfumurile tari și îmbrăcămintea indecentă, mijloace pe care Sfinții Părinți le numesc: „steaguri ale desfrânării”. În acest sens Sfântul Nicodim Aghioritul cât și Sfântul Tihon din Zadonsk arată că toate acestea sunt mijloace care stârnesc pe oameni la desfrânare.

Acest lucru îl arată Sfântul Tihon din Zadonsk în cercetarea pe care o face femeilor care se îmbracă indecent, se machiază cu tot felul de „rumeneli”, pudre și farduri: „În ce scop fac ele prostia asta? Nu poate fi altă pricină decât aceea -zice el- că vor să atragă atenția bărbaților, sau mai rău, să le placă să-i provoace la păcat cu ele (…). Într-adevăr, bărbații le privesc, dar mulți își întorc inimile odată cu capul” -și încheind zice- „Nu puțin război se face din această amăgire celor tineri și neîntăriți cu inima”

Sfântul Nicodim Aghioritul enumeră patru pricini care duc la curvie: împodobirea hainelor, parfumurile, dresurile și privirile cu iscodire. În ceea ce privește împodobirea cu haine scumpe, el arată că sunt folosite atât de către femei cât și de către bărbați, în scopul atragerii către desfrânare.

Referitor la parfumuri, Sfântul Nicodim arată că ele moleșesc și trândăvesc sufletul. În spijinul acestei afirmații dă exemplu pe femeia curvă de care vorbește înțeleptul Solomon, care pentru a atrage bărbați stropește patul său cu sofranul dulcei răsuflări și casa ei cu scorțișoare bine mirositoare.

Dresurile sunt după el un alt mod de a atrage spre pofta trupească, ele constând în aranjarea părului, a bărbii, îngrijirea sprâncenelor și pudrarea feței. Vorbind despre privirile cele iscoditoare ale ochilor el arată că ele se fac spre păcat, dând exemplu pe Mărturisitorul care zice: „Tot cel ce caută la femeie spre a pofti pe ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima sa”

La aceste forme și în ton și cu ispitele vremurilor contemporane, se pot adăuga și și necumpătarea la mâncare și băutură, îmbrăcămintea necuviincioasă și provocatoare, lectura și vizionarea unor materiale erotice, sexi sau pornografice, dansurile, cântecele, reprezentările scenice obscene, imorale (literatură, pictură, cinematografie), vorbele, glumele, cuvintele ușuratice sau triviale, etc. Toate acestea constituie tot atâtea aluzii și motive declanșatoare ale patimii curviei.

4. TREPTELE PĂCATULUI DESFRÂNĂRII

Dacă până acum am arătat care este originea desfrânării și care sunt cauzele prin care aceasta este stârnită, în cele ce urmează vom prezenta care sunt etapele desfrânării, adică modul în care plăcerea trupească începe să subjuge încetul cu încetul pe om, până ajunge să-l stăpânească cu totul. Aceste etape, foarte familiare Sfinții Părinți care le-au și definit sunt: atcul, întrevederea, lupta, consimțământul, și, în fine pasiunea sau aservirea.

Atacul, așa cum am arătat, Sfinții Părinți l-au definit ca fiind gândul simplu adus în minte de către vrăjmașul. Cu alte cuvinte, el mai poate fi definit și ca un gând năstrușnic care se îneacă mai mult sau mai puțin inopinat suferându-ne să facem cutare sau cutare lucru. În ceea ce ne privește atacul poate fi definit ca fiind gândul desfrânat adus în mintea noastră de diavol, care se folosește în acest scop de toate lucrurilecare stârnesc pe om la desfrânare.

Izvoarele acestor lucruri sunt fie în noi înșine, fie în diavol. În ce privește sufletul omenesc acesta este tulburat de către gândurile necuviincioase în momentul în care sufletul rătăcește cu nepăsare prin gânduri necuviincioase și astfel mintea cade în năluciri năstrușnice În ce privește pe diavol acesta acesta ispitește mintea cu gânduri necuviincioaseși o depărtează de contemplarea lucrurilor lăudabile și demne de ea. Deci, când sufletul deschizându-și cât de puțin veghea asupra minții ia în considerare la cele întâmplate și la primele lucruri de i se prezintă, astfel încât mintea antrenată în mod nesăbuit și fărăștirea ei la lucrurile amintite, dându-le mai multă atenție, ajunge din rătăcire în rătăcire, în cele din urmă la gânduri obscene și absurde.

Ca o confirmare a celor spuse mai înainte, aducem ca martor pe Sfântul Evanghie Ponticul care în cartea sa, carte despre deosebirea patimilor și a gândurilor vorbește despre un drac care se numește rătăcitor, care se înfățișează mai ales în zorii zilei și care ispitește pe frați purtându-le mintea din cetate în cetate, din sat în sat, din casă în casă, prilejuind întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuți, care tulbură starea celor amăgiți și care puțin câte puțin îi îndepărtează de cunoștiința de Dumnezeu, și îi face să uite de virtute și făgăduință. Acest lucru diavolul nu îl face fără nici un rost, ci vrând să strice starea monahului, ca după ce și-a aprins mintea cu acestea și s-a amețit cu preamulte convorbiri să fie atacat fără de veste dracul curviei și al mâniei sau al întristării care întristează și mai tare starea lui.

Întrevederea sau însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaș, preocuparea de el și convorbirea plăcută a voii noastre cu el. După Sfântul Ioan Scărarul întrevederea este definită ca și „convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaș sau nepătimaș”, adică cu alte cuvinte un fel de seducție exagerată față de un obiect la modul voluntar sau involuntar. Această înscenare a sugestiei în cazul ispitelor sexuale este atât de puternică încât mintea nu realizează decât după un timp diavolul care a fost stabilit este însoțit de o pasiune.

În ceea ce privește lupta ea este definită ca fiind împotrivirea cugetării la săvârșirea păcatului. După Sfântul Ioan Scărarul ea este „puterea la fel de tare cu a aceluia împotriva căruia se dă lupta, putere care sau învinge sau suferă înfrângerea”. În ce ne privește prin luptă, înțelegem acel război cu pofta trupească, pe care fiecare creștin este dator a-l da în momentul în care este supărat de acesta. Pentru a fi fericit acest război el trebuie dus atât în pozitiv cât și negativ,

Războiul pozitiv este bazat pe exercițiu facultății contemplative și constă în recordarea acesteia la Dumnezeu. Războiul negativ este inferior celui pozitiv și constă în supunerea trupului în fața deciziilor minții. Referitor la războiul pozitiv Sfântul Antonie cel Mare amintește: „Sufletul rațional stăruind neclintit lângă hotărârea cea bună ține în frâu mânia, pofta și patimile sale, nesocotite, ca pe un cal. Și biruindu-le, înfruntându-le și stăpânindu-le pe acestea se încununează și se învrednicește din viața din ceruri, pe care o primește ca pe o răsplătire a biruinței și a ostenelelor de la Dumnezeu, Cel ce l-a zidit”.

Tot în ceea ce privește lupta sau acest război sufletesc și trupesc dus împotriva duhului desfrânării, trebuie să precizăm că el este adus de către ispită. Această ispită se naște atât din interior cât și din exterior. În ce privește ispitele din interior acestea vin în special din înhibarea cu mâncare și băutură, aceasta pentru că înhibarea este cel dintâi pas spre desfrânare. În această privință Sfântul Ioan Scărarul arată: „Cel ce voiește să biruiască dracul curviei cu lăcomia pântecelui și săturarea este asemenea celui ce voiește să stingă (pârjolul) focul cu gaz”.

Cât privește ispitele ce vin din afara noastră arătăm aici că smerenia este principiul major care stă la baza acestei lupte, acesta că pentru că fără smerenie nu putem primi harul dumnezeiesc, fără de care nu există biruință. Acest lucru îl arată tot Sfântul Ioan Scărarul când spune: „Cel ce încearcă să oprească acest război numai cu înfrânarea este asemenea celui ce înoată cu o singură mână și se străduiește să se izbăvească de ocean. Unește smerenia cu înfrânarea. Căci fără de cea dintâi, cea dea doua e nefelositoare”.

Tot aici mai amintim și imaginația care se hrănește din surse exterioare. Acestea, dacă nu este ținută în frâu, devine alături de înhibarepricinuitoare a curviei. Acest lucru se întâmplă datorită nepăzirii velor cinci simțuri din care imaginația se hrănește. În acest sens Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Tot așa se cuvine a ne păzi organul lăuntric al simțirii, adică imaginația, nelăsând-o a-și închipui și a-și aminti de îndulcire: urâtele priveliști (desfrânarea) pe care le-au văzut ochii, necuviincioasele cuvinte pe care le-au auzit urechile, mirosurile pe care le-a simțit mirosul, mâncărurile cele grase și bune pe care le-a gustat gustul sau lucrurile noi ce n-au fost pipăite. Ea pricinuiește în aceste imagini patimii și tulburării pe care le aduc organele simțurilor în suflet. Căci (…) <<După trupul bărbatului curvește cu trupul femeii, tot așa și mintea curvește cu imaginea femeii, prinînchipuirea trupului ei. Căci acel bărbat își vede imaginea trupului său împreunat cu imaginea trupului femeii după socoteala minții lui>>”.

Consimțământul, sau a patra etapă a desfrânării, este definit ca fiind „învoirea sau consimțirea cu patima în gând”. Aceasta este socotit păcat cu deosebirea că este mai puțin vrednică de osândă decât păcatul cu fapta. În ce ne privește, consimțirea, înseamnă acea învoire a sufletului cu gândul înainte de a se săvârși cu fapta. Așa cum am spus, omul va fi pedepsit pentru acele gânduri de curvie, cu toate că ele nu s-au îndeplinit din cine știe ce motive. Se pedepsesc deoarece se consideră că dacă ar fi avut un moment prielnic, acele gânduri s-ar fi trasformat în faptă păcătoasă, adică ar fi fost împlinite fără nici o mustrare de conștiință. Acest lucru reiese din cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos când zice: „Că oricine se uită la femeie poftind-o și a săvârșit adulter în inima lui”. (Mat. 5,28)

Pasiunea sau aservirea este ultima etapă a desfrânării, care înseamnă acea unire a gândului pătimaș cu fapta. Ea mai este și acea „pasiune distrugătoare”, adică acea stare a sufletului în care concupiscența, devenită obișnuită capătă automnomie și putere deplină asupra sufletului cu delinul lui acord. Cu alte cuvinte pasiunea sau aservirea este consimțirea sufletului în a săvârși cu fapte acele gânduri desfrânate.

Referitor la această împlinire cu fapta a gândurilor desfrânate ce mocnesc în sufletul omului, trebuie să precizăm faptul că acest fapt desfrânat este lipsit de iubire, de tandrețe care-i împrumută farmec și delicatețe – adică un act pentru a simți plăcerea sexuală maximă (a avea orgasm) – și un delir furios, și nu un act de iubire. Desfrânarea ucide nu doar iubirea ci și plăcerea însăși afemeiații și prostitoatele.aceștia nu sunt capabili decât de un erotism dur, brutal și crâncen, atunci când mai sunt capabili să mai simtă ceva, ceea ce se întâmplă rău.

În continuare ca urmare ceea ce am discutat până acum o să arătăm care sunt efectele desfrânării asupra sufletului și trupului.

5. URMĂRILE DEESFRÂNĂRII ASUPRA

SUFLETULUI ȘI A TRUPULUI

După ce am descris în ce constă senzualitatea din ce pornește, ajungem acum să vedem ce râu face vieții noastre. În acest sens vom arăta care sunt consecințele patimii acestei asupra sufletului și trupului.

În ce privește sufletul trebuie să precitzăm faptul că atunci când această faptă se produce în afara contextului ei spiritual, practicându-se numai pentru desfătarea simțurilor, inevitabil ea îl mutilează pe om, pervertind profund ordinea firească a raportului lui cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu aproapele. Astfel, o primă consecință asupra sufletului acestei patimi este ceea că depărtează dorința exclusivă de plăcere sexuală care caracterizează desfrânarea pune în mișcare puterea poftitoare a omului și o depărtează de Dumnezeu care ar trebui să fie scopul ei esențial. Orbit și întunecat de desfătarea simțurilor pe o care o produce această patimă, omul se lipsește astfel de desfătarea spirituală cu bucuriile ei cerești.

Ca orice patimă, desfrânarea produce și o răsturnare a valorilor la cel mai înalt nivel. Astfel, ea duce la la situarea lui Dumnezeu într-un plan secund, la uitarea și la negarea Lui, punân în locul său plăcerea simțurior. Acest lucru îl arată Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrirea sa: Tâlcuire de Tatăl nostru: „Pofta (desfrânată) face mai multe decât Cauza și Ființa cea unică și singură de dorit și năpătimitoare cele de după ea, și de aceea socotește mai de cinste trupul decât duhul. De asemenea, face mai atrăgătoare posesiunea celor văzute decât slava și strălucirea celor inteligibile, trăgând mintea spre lucrarea plăcerilor simțuale de la privirea dumnezeiască și înrudire a celor spirituale”.

O altă consecință a desfrânării este aceea că prin ea omul păcătuiește față de Dumnezeu Cel în Treime mărit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Față de Tatăl păcătuiește pentru că acesta l-a eliberat din robia păcatului, prin Fiul Său. Față de Fiul deoarece trupul nu mai este al nostru ci al lui Hristos, care l-a răscumpărat cu prețul sângelui Său din robia păcatului și a morții. Față de Dumnezeu Duhul Sfânt păcătuim deoarece trupul nostru este Templu al Duhului Sfânt pe care noi pe care noi îl profanăm în momentul păcatului.

Din satisfacția senzualității vine tristețea, durerea și suferința care sunt o altă consecință a desfrânării. Acesta pentru că omul căzând în desfrâu, prin repetarea păcatului cade în acel cerc vicios al durerii –plăcere. Nesuferind tristețea ce vine în urma păcatului omul fuge de această durere din suflet socotind că va scăpa în ceea ce i-a provocat durerea, adică în păcat. Făcând astfel, omul devine veșnic trist deoarece acea plăcere nu-i umple acel gol sufletesc pe care numai Dumnezeu îl poate umple.

Fapta că patima nu are victimă numai pe subiectul ei, ci și pe altele, deducem de aici că desfrânarea mai poate avea o consecință, aceasta ar putea fi aceea că desfrânatul uzează de alte persoane ca de obiecteale plăcerilor lui, prin aceasta făcându-le și pe celea desfrânate.

O altă consecință este aceea că satisfacerea senzualității încă și nesatisfacerea ei, aprinde patima mâniei, aceasta pentru că fiara care este în noi caută satisfacere, hrană. Nesatisfăcută această patimă urlă prin mânia pe care o stârnește.

Reducând trupul la un simplu instrument de plăcere sexuală, omul neagă dimensiunea spirituală a acestui trup și destinația sa transcedentală, ajunge șă disprețuiască chipul lui Dumnezeu după care el însuși este făcut, uitând de firea sa umană, pentru că: „cel ce duce o astfel de viață, fiind un om după fire se afce animal după patimă”.

Păcatul desfrânării mai are pe lângă aceste consecințe ce am arătat și o altă consecință că poate spurca atât pământul cât și văzduhul. Despre pângărârea pământului vorbește Sfânta Scriptură a Vechiului Testament în cartea Leviticului, capitolul 18, verseturile 25, 27, unde se arată că fărădelegile oamenilor au pângărât pământul. În ce privește pângărârea văzduhului acest lucru îl arată atât Sfântul Vasile cel Mare în Omilia XIV-a la Hexaimerov, unde mustrând pe acele femei cu ochi pofticioși, cu râs desfrânat, care ațățau la dans și atrăgeau spre ele pe tinerii care le priveau, zicea despre ele: „Au pângărât văzduhul cu cântecele de rușine, au pângărit pământul cu necuratele lor picioare, care duduia de jocurile lor”.

Un alt efect al desfrânării este și acela că desfrânatul nu se gândește la ce va mai fi pe urmă, adică la moarte. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare amintește: „Cel ce petrece o viață plăcută și desfrânată nu se gândește la ce va fi pe urmă, ci se gândește numai la desfătarea de aici”. Ea e o urmare a acestui fapt, cea mai gravă dintre consecințele desfrânării este manifestată în timpul ieșirii din viața acestuia. Aceasta se întâmplă deoarece, viața prezentă cu toate farmecele și desfătările a devenit hrană a sufletului și a trupului său, încât nu mai poate să trăiască fără acestea. Când însă va veni timpul să le piardă, în timpul ieșirii va simți o groaznică supărare, deoarece nu a căutat bucuria duhovnicească în această viață. Astfel, fiind obișnuit omul va căuta să-și satisfacă această plăcereși în cealaltă viață, dar neputând să fie satisfăcute, acesta îi va ștrangula sufletul în sensul propriu al cuvântului. Aceste lucruri arată un alt efect al patimii, insatiabilitatea.

În ceea ce privește efectele asupra trupului acesta este pângărât de către patima desfrânării, istovindu-i puterile fizice și intelectuale; dă naștere la copii degenerați, costituind o plagă socială. În acest sens părintele Arsenie Boca arată că beteșugurile trupului vin în om și din desfrânare, pentru că: „Oamenii trec măsura cuvenită și începe să-i doară spatele, spinarea, șalele, slăbesc nervii, devin iuți și nerăbdători. Toate acestea pentru că nu și-au înfrânat poftele”.

Doctorul Gheorghe Soare, specialis în androlofie și probleme legate de tulburări de ereție, arată și el acest lucru: „Masturbarea înainte de începerea vieții sexuale duce de obicei la tulburări grave, dificil de tratat ulterior (…)”. Tot el vorbind despre fregvența raporturilor sexuale arată că trebuie să se țină seama de ritmul fiecărui individ, neabuzându-se în acest sens de relețiile sexuale.

Părintele Prof. Aloisie L. Tăutu în lucrarea sa Compendiu de Teologie Morală, vol. II, Poruncile, arătând efectele patimii la om zice: „Efectele acestui viciu, practicat îndelungat, sunt fără exagerare, foarte rele și păgubitoare sănătății. În urma agitațiilor produse de excitarea sexuală sistemul nervos slăbește, circulația sângelui se accelerează producând perturbații serioase în funcționarea inimii. Urmarea generală din aceste agitații: circulația sângelui se face cu neregularitate, boală de cord, slăbirea sistemului nervos, neuroasterie, aplecarea spre melancolie (tristețe) și ipocondrie, slăbirea forțelor fizice, scăderea puteriide muncă și activitate, mai puțină rezistență la boli infecțioase (…) organismul slăbit, stors și istovit de viciu e ușor învins de puterea virulentă a diferiților microbi”.

Cel ce explică aceste efecte nefaste ale desfrânării asupra omului estetot părintele Arsenie Boca. Astfel, el zice că acestea își au originea în glandele genezice care datorită dublei lor funcții, una endocrină care varsă hormonii în sânge, și alta externă, formând celule genezice: „De îndată ce desfrânarea de orice fel și la orice vârstă încleștează pe om, atunci -explică el- țesuturile glandelor masculine și feminine sunt peste măsură de mult solicitateși silite să furnizeze material extern, și prin urmare, nu mai pot secreta și mediul endocrin. Acest dezechilibru se răsfrânge asupra sistemului nervos, în sensul că celulele nervoase, nemaiavând agenți stimulatori cuveniți, degenerează, mai întâi funcțional, și insul respectiv începe să fie moleșit; iar dacă desfrânarea continuă, celula nervoasă moare”.

Georges Habra în lucrarea sa Iubire și senzualitate, arată și el faptul că concupiscența macină, pe lângă suflet și trupul, acționând într-o manieră foarte specialăși directă a trupului. Acest lucru îl argumentează prin aceea că: „orice alt păcat pe care îl va face omul este afară de trup, dar cine desfrânează păcătuiește în trupul său” (I Cor. 6,18). În continuare dând un text al Sfântului Grigorie de Nyssa arată că desfrânarea: „are ceva însă și mai oribil decât celelalte acte murdare. Căci celelalte acte care constituie păcate par să cruțe trupul celor care le înfăptuiesc și ceea ce fac par a se opri doar la cel atins de acel act (…) Desfrânarea, însă nu comportă o atare distincție, ea nu diferențiază între cei care suportă și cei care nu suportă, ci leagă printr-un unic lanț de murdărie pe cel desfrânat de desfrânată îl înhamă la același jug al stricăciunii, și pervertind trupul se acoperă de ocară laolaltă cu cel pervertit”.

Însă o consecință a desfrânării asupra trupului omenesc este și aceea a bolilor de transmitere sexuală, cum ar fi: sida, sifilis, fonoree, tricomoriaza uro-genitală, candidoza uro-genitală, herpesul genital, ahlamidia trachomatis, parazitozele. Tot aici am putea aminti și perversiunile sexuale care,deși sunt boli de natură sufletească , care țin în mare măsură și de partea trupească, deoarece prin repetarea deasă a acestor acte sexuale prea des se ajung la anomalii sexuale, acesta pentru că omul pătimaș caută noi forme de plăcere. Despre aceste anomalii amintim aici: masturbarea, zoofilia, transsexualismul, exhibiționismul, sadismul, masochismul, pedofilia, necrofilia, erontofilia, vampirisnâmul, trilismul, perolismul, oralismul (sexul oral), homosexualitatea, incestul, voyeurismul, troilismul.

Acetea sunt efectelecare vin asupra sufletelorși trupurilor celor desfrânați, ca urmare a lipsirii acestora de harul lui Dumnezeu. Despre acești oameni care nu duc o viață în curăție, părinții bătrâni mai spun că uneori se poate întâmpla să dea naștere unor copii bolnavi, reduși mintal, nervoși, pătimași sau predispuși spre patima desfrânării încă de mici copii. Aceasta deoarece, spun efectele păcatelorși slăbiciunile părinților se transmit copiilor, chiar din clipa zămislirii lor. Pentru a nu se întâmpla acete lucruri, se recomandă a se feri de cei pătimași de păcate, și de pricinile ce le provoacă, spovedindu-se și împărtășindu-se.

Dacă în cele amintite până acum am prezentat care sunt consecințele nefaste ale desfrâului față de sufletul și trupul omului, urmează ca în continuare să arătăm cum ne putem izbăvi de aceste urmări nefaste ale desfrânării. Pentru a face acest lucru vom arăta mai întâi care sunt remediile pentru suflet iar mai apoi cele pentru trup adică mijloacele sufletești și trupești prin care ne putem izbăvi de această patimă.

CAPITOLUL IV

TĂMĂDUIREA DESFRÂNĂRII, MIJLOACE

SUFLEȘTI ȘI SUFLETEȘTI

1. MIJLOACE SUFLETEȘTI DE TĂMĂDUIRE

Cunoscând foarte bine ravagiile pe care le face această patimă asupra trupului și sufletului celui bolnav de ea, toți asceții răsăritului, stăruie în deosevi asupra tratamentului sufletesc al ei. Iar acest tratament presupune o înfrânare duhovnicească. Iar acesta se realizează prin rugăciune smerită și stăruitoare, prin priveghere, prin citirea deasă a Sfintei Scripturi, și meditarea duhovnicească asupra lor, într-un cuvânt numai prin paza trupului și a simțurilor, cât mai ales prin trezvie sau atenție și pază duhovnicească.

Prin urmare, rezistența și războiul nostru trebuie să fie îndoit. El presupune „știință spirituală”, despre care vorbește Sfântul Ioan Casian, adică trezvie, cunoaștere și controlare foarte bună a gândurilor rele, ce ne instigă la păcat și păstrarea cugetelor bune, folositoare sufletului, aducătoare de pocăință și de mântuire.

Dintre aceste înfrânări sufletești, Sfântul Ioan Casian ne recomandă: postul, căința (zdrobirea) inimii, rugăciunea stăruitoare împotriva „duhului celui mai spurcat” sau rugăciunea întinsă către Dumnezeu, citirea deasă și continua cugetare adâncită asupra Scripturilor, știința spirituală, adevărata smereniefără de care nu va putea birui nimeni curvia nici celelalte patimi, păzirea inimii cu toată străjuința de gândurile murdare (Prov. 4,23), căci din inimă ies toate gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, mărturii mincinoase, după cum spune Mântuitorul (Mat. 15,19), meditația duhovnicească, fără de care nu se poate urca la curăția adevărată.

O altă recomandare care se adresează în special monahilor, cât și nouă, este singurătatea și retragerea din lume. Prin această afirmație Sfântul Ioan Casian nu vrea să se înțeleagă că el ar tăgădui posibilitatea de a se afla și în adunărilor fraților din mănăstiri (sau chiar din lume) oamenii abstinenți „lucru ce se poate îndeplini ușor” – spune Sfântul – ci vrea să arate faptul că este una a fi abstinent, adică αγριτης (agritis) și alta este de a fi cast, adică să treacă de la starea de curăție la neprihănire, care se numește αγυος, virtute, care nu este atribuția decât celor care rămân în stare de feciorie, cu trupul și cu mintea.

Unii ca aceștia – spune Sfântul Ioan Casian- au ajuns, printr-o lungă strădanie și râvnă la o stare asemănătoare de neprihănire, încât datorită curăției minții și a trupului, nu mai simt ghimpele cărnii decât ca o mișcare a naturii și nu ca un asalt al poftei ticăloase. Această stare poate fi atinsă foarte greu însă în mijlocul mulțimii omenești.

Ca o concluzie la cele spuse până acum, dăm aici un cuvânt al Sfântului Ioan Casian care îndeamnă la luptă și nevoință împotriva duhului desfrânării: De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai în desfrânarea trupuluici și cu zdrobirea inimii și cu rugăciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru pe care împăratul Babilonului îl cuprinde în fiecare zi prin ațâțarea poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci după cum paza zilei pregătește sfințenia nopții, așa și privegherea nopții deschide sufletului calea către curățenia zilei.

Lupta împotriva acestei patimi ste grea iar războiul âmpotriva ei este terminat cu biruință doar de foarte puțini. Oricât am lucra noi împotriva ei, este greu de combătut, și cu neputință de biruit, prin propriile noastre puteri, neputând fi distrusă deplin de către noi ânșine, ci doar cu ajutorul haruluilui Dumnezeu, prin care cerem întărirea puterilor noastre slăbite într-o astfel de luptă, de violența ei. Prin curățirea sufletului și a trupului de patimi, în adâncul lor lucrează Hristos, Cel care, în această luptă duhovnicească ne-a ajutat a izbuti cu bine lupta.

Sfântul Ioan Casian subliniază această idee, a necesității ajutorului dumnezeiesc în acest război duhovnicesc, arătând că dracul curviei „nu încetează de a război pe om prin străduință și nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește de boala aceasta și se ridică la înălțimea curăției”, deoerece acest lucru este mai presusu de fire, omului fiindu-i cu neputință să zboare cu aripi proprii la această înaltă și cerească cunună a sfințeniei făcânde-se astfel următor îngerilor, de nu-l va ridica din pământ și din noroi harul lui dumnezeu.

Această idee a biuirii acestei patimi cu ajutorului harului lui Dumnezeu o arată și Sfântul Scărarul: „Nimeni dintre cei ce au agonisit pe pământ neprihănirea prin nevoință să nu creadă că și-au agonisit-o singuri. Căci este cu neputință ca cineva să-și biruiscă firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaște că se află Cel mai presus de fire. Căci ceea ce e mai mic se biruiește fără de nici o îndoială, de ceea ce este mai mare”.

Sfântul Ioan Sirul arată și el că nu noi prin forțele noastre biruim demonul curviei. Astfel el zice: „Acest lucru ni se întâmplă, fără vreun prilej din afară printr-o părăsire de sus în scopul luptei (…). Este cu noi o Călăuză care ne însoțește, iar pricinile acestei părăsiri vin de la Ea. Ispita desfrânării vine fie din această părăsire, fie dintr-o cauză exterioară care ne vine prin simțuri, fie dintr-o aducere aminte, fie din plăcere”.

Pentru a înțelege mai bine modul în care Dumnezeu (Puterea de Sus) îi ferește (păzește) și îi ajută pe oamenisă nu cadă, în cele ce urmează o să prezentăm o întâmplare mărturisită de Sfântul Isaac Sirul, care mărturisește de unii mucenici care au văzut această Putere în chip sensibil și în culmea chinurilor au văzut-o cu ochiul liber. Acest lucru îl putem observa și din povestirea unuia dintre acești mucenici care, atunci când i s-au tăiat și i s-au smuls mai multe mădulare ale trupului său era plin de beție ori de câte ori i se tăia unul dintre ele, și cu gura plină de râs și bucurie, înălța lui Dumnezeu un imn de bucurie, dar când i s-a tăiat unul din membrele de jos și anume genunchiul, a simțit durerea. Iar când a fost întrebatde ce la toate celelalte (membre)/mădulare a rămas tăcut și se bucura, iar la acesta a strigat le-a spus adevărul: „Să știți că pentru toate celelalte pe care le-ați tăiat n-am suferit nici o durere și gândirea mea era cu totul în cer, dar la acest membru am fost părăsit de Dumnezeu, Care m-a lăsat să sufăr ca să-mi aduc aminte că eu sunt om și că nici o putere a firii nu m-a susținut până acum”.

Tot ca mijloc sufletesc de tămăduire a desfrânării mai este menționată și psalmodierea (căutarea psalmilor). În acest sens Sfântul Evagrie Ponticul amintește: „Psalmodierea potolește patimile și face să se liniștească înfrânarea treupului”. Un alt lucru ar fi cel al păzirii poruncilor și al voii lui Dumnezeu. Acest lucru îl spune Sfântul Antonie cel Mare: „Dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, ci voia lui Dumnezeu – petrecând trezvie și cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuți. Iar dacă te cei sili să faci voile tale pentru plăcere -și nu voile lui Dumnezeu – amețit de necunoștiința lui Dumnezeu te vei pierde ca dobitoacele, mergând la cele rele ce ți se vor întâmpla după moarte”. De aceea spune Sfântul Marcu Ascetul: „Să nu primim iarăși de bunăvoie jugul robiei, ci să ținem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor”.

Sfânta Taină a Pocăinței sau a Spovedaniei este și ea un mijloc de tămăduire a desfrânării. În acest sens Sfântul Ioan Carpatinul arată că: „Aproape păcatul însuși împinge pe cel ce căiește spre Dumnezeu ci trimițându-l mai degrabă în puterea sa, îl leagă în lanțuri de nedezlegat făcând mai tari și mai năprasnice poftele pirzării”.

După Sfântul Nicodim Aghioritul, curvia este un păcat de moarte, care se biruiește foarte lesne, depărtându-se cu totul de ispita și locurile în care se dă lupta. Pentru aceasta el ne îndeamnă să fugim de locurile primejdiei, de pricinile și de toată materia ei, cunoscându-ne slăbiciunea. De asemenea ne îndeamnă să nu ne încredem în noi înșine, spunându-ne că alții mai virtuoși decât noi au fost biruiți, căci -spune el- este cu neputință să mergi la moară fără să te umpli de făină sau să ții smoala și să nu se lipească de mâinile tale.

Tot după Sfântul Nicodim cel dintâi sfat și leac de folos împotriva curviei este paza de sârguință, stăpânirea și păzirea tuturor simțurilor și mai ales al vederii, căci ochii sunt un liman pe unde intră toate deșertăciunile în suflet. A doua armă împotriva trupuluieste să izgonim degrabă gândurile rele ți urâtele pomeniri, îndată ce vor intra în mintea noastră să ne tulbure trupul. Continuând arată că Domnul a pus frumusețea în zidirile Sale, ca oamenii să-și ânalțe mintea și să cunoască pe ziditorul lor: „Și cu cât este mai frumoasă -spune el- o zidire, și frumusețea ei te atrage s-o iubești, cu atât mai mult trebuie să ai cunoștiință să aprinzi inima ta la dragostea Făcătorului. Căci frumusețea n-o are omul de la trup, ci vine de la suflet, care când se va despărți de trup, trupul rămâne grozav de urât, toată frumusețea lui se risipește, căci sufletul este pricina frumuseții, ca chip și asemănare lui Dumnezeu”.

Un alt mijloc este acela de a ne gândi la faptul că iubirile trupești, întrucât au bază trecătoare trec și ele întocmai ca florile de primăvară, deoarece nici o flacără nu dăinuiește mai mult decât materia pe care o produce, ci se stinge odată cu materia combustibilă care s-a consumat. Tot așa se petrece și cu dragostea păcătoasă, care se stinge îndată ce s-a consumat jarul ei. Dimpotrivă iuvirile curate și plăcute lui Dumnezeu, având o temelie solidă, sunt cu mult mai durabile și, cu cât se desvăluie mai mult frumusețea lor, cu atât mai mult se leagă de ele și legăturile între ei pe cei ce iubesc același lucru.

Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să luăm aminte la noi înșine pentru a nu cădea în desfrânare. În acest sens, spune: „Năvălesc pofte rele și ca un tăun îți ațâță sufletul spre porniri nesăpânite și desfrânate?” -zice el- „Dacăî vei lua aminte la tine însuți (Deut. 15,9) îți vei aminti că plăcerea de acum va avea sfârșit amar, că gândirea de acum din trupul tău, pricinuită de plăcere va naște viermele cel înveninat (Is. 66,24, Ma. 9,44,48) care te va munci în veci în iad și că înflăcărarea trupului va ajunge mama focului veșnic. Ei bine atunci plăcerile vor pleca îndată fugărite; și minunată potolire și liniște se va pogorâ în sufletul tău”. În ceea ce-l privește pe Sfântul Ignatie Briancianinov, el arată un alt remediu împotriva desfrânării, acela al curăției care este o atitudine potrivnică patimii curviei, fiind înstrăinarea trupului de căderea cu fapta în păcat și de toate faptele care duc la păcat, înstrăinarea minții de gândurile și de visările curvești, iar a inimii de simțămintele și de înclinările curvești, după careurmează și înstrăinarea trupului de pofta trupească.

Un alt mijloc care ajunge la aceste patimi a desfrânării ne este dat de către părintele Epifanie I.Teodoropulos, care spune în acest sens: „Ascultă fiule! <<Hopurile>> pe care le luăm spre înfruntarea ispitelor trupești sunt rugăciunea, postul, privegherea, mărturisirea, Sfânta Împărtășanie. Urmează și tu „rețeta” și vei vedea cât de eficare este înfrânarea. Noi singuri nici o secundă nu putem rămâne curați. Dar cu harul și ajutorul lui Dumnezeu toate se izbutesc”.

Alt motiv pentru care creștinul trebuie să se ferească (de desfrânare) această patimă este aceea că prin săvârșirea ei călcătorul curăției, adic desfrânatul necinstește pe Hristos, strică unirea cu El pe care a făcut-o în momentul Sfântului Botez, prefăcând mădularele lui Hristos în mădulare ale curviei (I Cor. 6,15) spre a lui osândă și moarte veșnică în chinurile iadului.

Părintele Paisie Aghioritul arată un alt motiv pentru a nu săvârși desfrânarea și anume acela că ea ne face să uităm de moarte urând-o până într-acolo încât desfrânarea n-ar mai vrea să moară niciodată, aceasta deoarece cel care duce o viață plăcută și desfrânată nu se gândește la ce va fi pe urmă, ci se gândește numai la desfătarea de aici. Acest lucru este însă imposibil, deoarece omul este trecător, neavând aici pe pământ cetate stătătoare, ci în ceruri, lângă Dumnezeu. Acestora care sunt numai „trupuri”și care nu mai vor să moară și nici măcar să audă de moarte, părintele Paisie le amintește: „Frate, vom muri! Dearece viața este înfășurată într-un trup muritor, care nu trăiește veșnic. „Pentru unii ca acesta sfârșitul vieții lor -spune acest părinte- este o îndoită moarte și o îndoită mâhnire” deoarece acesta în loc să meargă la viața cea fără de moarte întru bucurie, se duc la viața cea fără de moarte întru osândă și chin”.

Pe lângă aceste mijloace mai menționăm și datoria părinților de a se îngriji de castitatea tinerilor. Acest lucru îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Atâta am să rog dragostea voastră să aceți tare mare grijă de virtute și să vă îngrijiți de castitatea tinerilor, de curăția lor sufletească și trupească. Că de aici, din această lipsă de grijă ca să spun așa, se nasc toate relele (…) -căci- Diavolul, dă acele porunci pierzătoare, pe care tinerii le împlinesc cu plăcere, uitându-se numai la plăcerea ce le stă în față, fără să se mai gândească la durerea de mai târziu. De aceea, vă rog, să întindeți o mână de ajutor copiilor voștri, ca să nu fim pedepsiți și pentru păcatele săvârșite de ei. Nu știți oare ce a pățit preotul Eli, că n-a îndreptat cum se cuvine păcatele copiilor lui? (I Refi. 4, 18-19)”.

O altă metodă de biruire a patimii desfrânării este și aceea de a ne păzi ochii de pricinile care ne duc la păcatul desfrânării. În acest sens cel care ne va lămuri în această privință, va fi tot Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: „Nu te uita la frumusețe stăină” căci -Hristos pedepsește chiar privirea, pentru ca nu cumva prin această îngăduință să prinzi curaj și să cazi în păcat (…) căci rotindu-ți ochii pretutindenea, nedreptățești pe aceea la care te uiți, că o atingi cu ochii nelegiuiți. Chiar dacă n-o atingi cu mâna, o atingi cu ochii. De aceea și asta se socotește desfrânare și aduce asupră-ți chin greu, înaintea chinului din iad, că-ți umple sufletul de neliniște și tulburare”.

Un alt motiv în plus pentru a ne feri de desfrânare ar mai fi acela că de la cel căzut în curvie, Duhul Sfânt se depărtează, căci Duhul lui Dumnezeu nu rămâne pururi în oamenii aceia (desfrânați) pentru că sunt numai trup (Fac. 6,3). Aceasta pentru că „cei ce viețuiesc trupește și au în ei cuget trupesc, fiind cu totul trupuri, nu pot plăcea lui Dumnezeu. Că sunt întunecați în cugetări și nepărtași de razele luminii dumnezeiești. Având norii așezați ca niște ziduri înalte în fața razelor Duhului, ei rămân neluminați, iar simțurile sufletului, fiindu-le tocite, nu pot căuta spre frumusețile cunoscute cu mintea, ale lui Dumnzeu și nu pot vedea lumina adevărată a vieții și nu se pot ridica deasupra minciunii celor văzute”.

2. MIJLOACE TRUPEȘTI DE TĂMĂDUIRE

Dintre mijloacele de luptă trupești ale desfrânării amintim: cumpătarea sau înfrânarea de la mâncare și băutură peste măsură, precum și înfrânarea de la somn, paza celor cinci simțuri, în special văzul, auzul, pipăitul și mirosul, precum și supravegherea comportamentului, a gândurilor, a faptelor și cuvintelor noastre, precum și a îmbrăcămintei. Despre înfrânare și curățire ne spune Sfânta Scriptură că oricine iubește curăția și înfrânarea se face biserică a lui Dumnezeu, iar despre cei ce nu vor fi curați și înfrânați, ci „vor strica biserica lui Dumnezeu, îi va strica și Dumnezeu pe ei” (I Cor. 3,17).

Sfântul Nichita Stithatul învață că duhul senzualității îl facem nelucrător cu posturi, privegheri, rugăciuni, umilințe, osteneli ale trupului și cu suprimarea dorințelor noastre prin smerenia sufletului. Acest lucru îl putem vedea din următorul text: „Prin posturi, privegheri, rugăciuni, culcarea pe jos, prin ostenelile trupului și prin tăierea voii noastre întru smerenia sufletului, facem nelucrător duhul iubirii de plăcere. Iar prin lacrimile pocăinței îl legăm și, închinzându-l în temnița înfrânării, îl punem în nemișcare și nelucrare”.

Sfântul Isaac Sirul arată și el faptul că e cu neputință să biruim gândurile trupești atât timp cât suntem îndestulați de pâine, apă și somn: „Nu e cu putință -zice el- să biruim gândurile rele legăturii de stârniri trupesti, sau este foarte greu. Unii le numesc săbii cu două tăiușuri. Nu poate fi odihnă -continuă sfântul- din partea lor, câtă vreme e săturare de pâine, apă și somn și suntem aproape de lucruri care ne stârnesc simțuri”.

Sfântul Ioan Damaschin în scrierea sa cuvânt minunat și de suflet folositor, amintește printre păcatele părții poftitoare:lăcomia pântecului, nesăturarea, beția, curvia, pracurvia, desfrânarea, iubirea de plăceri. Tot el este cel care arată tămăduirea sau remediile lor, care sunt postul, înfrânarea, reaua pătimire și dorul după împărăția lui Dumnezeu și poftirea înfierii. Într-alt loc, amintind din nou aceste lucruri, arată că „lăcomia pântecelui este stinsă prin înfrânare; curvia prin dorul dumnezeiesc și prin dorința bunurilor viitoare”.

Sfântul Ioan Casian arată și el ca mijloace trupești de biruire și tămăduire a desfrânării postul cumpătarea. Sfântul Ioan Gură de Aur, amintește amintește și el în această privință următoarele: „că după cum îmbibarea cu mâncare este pricină și prilej de nenumărate rele pentru oameni, tot sșa și postul și disprețul pântecelui ne ste întotdeauna pricină de nespuse bunătăți”.

Referitor la această cumpătare sau înfrânare la mâncare, băutură și somn, atât știința medicală cât și arta duhovnicească au arătat fără echivoc că multă mâncare și mai ale băutură fără cumpătare stimulează și conduc inevitabil la declanșarea în gând și în trup a trândăviei și a curviei. Astfel Sfântul Nicodim Aghioritul consideră și el că din mâncărurile grele „se nasc zemurile cele groase și din zemurile cele groase umezelile cele groase și sângele cel gros, din sângele cel gros cărnurile cele groase, din cărnurile cele groase înmulțirea seminției și pentru aceea, silnicele gânduri; și dintre acestea toate se iscă atunci ticălosului trup o văpaie și un cuptor babilonesc”, fierbințeala trupului, ce caută să se potolească prin satisfacția patimii.

Oxigenarea mai slabă a creierului, ca urmare a meselor copioase, stropite și udate din belșug cu băuturi, și datorită faptului că digestia celor incurgitate solicită o cantitate mai mare de energie, slăbesc discernământul, trezvia, controlul mișcărilor trupești de către cele spirituale favorizând rătăcirea, împrăștierea minții și a gândurilor, căderea lor în robia plăcerilor trupului și instalarea poftelor și a dorințelor de natură fizică. La fel somnul poate duce la apariția ispitelor în vis, datorită lipsei de disciplină cu privire la timpul de odihnă și deșteptare. În ce privește somnul, Sfântul Nicodim ne avertizează că lipsa unei măsuri în ce-l privește, slăbește mădularele, moleșește mintea, îngreunează capul, aducându-l pe om în năluciri necuviincioase. Tot el arată că somnul cel mult pricinuiește și mare vătămare sănătății trupului, lucru ce îl arată și doctorii.

Paza simțurilor, în special a văzului, auzului și mirosului, este de asemenea un mijloc important de luptă împotriva desfrânării, odată ce curvia exterioară asaltează și pătrunde în suflet prin intermediul simțurilor. Simțurile constituie căile sau porțile de intrare a ispitelor, multe dintre ele legate de patimile trupești. Atunci când aceste porți sunt nesupravegheate nefiind în paza rațiunii prin ele se strecoară în minte ți în suflet chipurile, imaginile sau închipuirile erotice.

Prin intermediul văzului, sufletul nostru poate poate si atacat de imagini păcătoase, ademenitoare, ispititoare și înșelătoare, care apoi își pot împrima formele lor asupra minții, silind-o să se cufunde în ele și să caute șă le dezvolte și să le împlinească. Imaginile au puterea de a crea anumite dispoziții, bune sau rele, iar atunci când nu sunt controlate, pot evolua până la stadiul de pasiuni sau patimi.

Prin intermediul auzului pot pătrunde în mintea noastră cuvinte josnice, expresii sau formulări trivialecu tentă erotică, iar acestea când întâlnesc un suflet slab se pot transforma în adevărate voci interioarecare instigă la păcat. Aceasta deoarece mecanismul erotic se sprijină mult nu numai pe imagini, ci și pe cuvinte. Acest lucru îl arată Sfântul Nicodim Aghioritul, care arată că din cântecele desfrânării auzite se nasc trei feluri de vătămări: prima slăbănogește cugetul sufleului, prin auzul acestor cântări, rămânând nesimțitor; a doua este că mintea cu închipuirea sa nu încetează să-și închipuie cele înțelese din cântece, umplânde-se de multe chipuri și împătimire, iar a treia este aceea că singurul glas este destul pentra a închipui în nălucire, pornind poftirea rea din inimă și trăgând astfel sufletul spre învoială.

Pipăitul și mirosul sunt simțuri mai alunecoase, iar cel ce a căzut pe panta lor, cu greu se poate izbăvi de roia lor, de neastâmpărul lor și setea lor

neostenită. În acest sens supravegherea comportamentului, a gândurilor, a faptelor și a cuvintelor noastre, precum și a îmbrăcămintei poate fi socotită ca un bun remediu împotreiva patimii desfrânării. Un bun creștin se ferește mai întâi de toate de a fi o ispită, o sminteală, o cauză a căderii altora, după cum, în același timp luptă cu putere împotriva unor astfel de conduite din parte celorlalți.

Creștinul trebuie să înlăture din ținuta sa și din gândirea sa ce este rău și neputincios, iar cuvintele sale să fie ziditoare de suflet duhovnicesc. Cel ce luptă să-și controleze și ordoneze moral gândurile și cuvintele, trebuie să-și supravegheze și ținuta trupească, îmbrăcămintea, pentru a nu fi pricină de sminteală, celor mai slabi și neputincioși. De asemenea creștinul trebuie să fie modest, smerit și decent în îmbrăcăminte. Dacă hainele scumpe, luxul în îmbrăcăminte sunt expresii ale „slavei deșarte, gainele provocatoare, indecente exprimă pofta și goana după plăcere trupească și constituie o cauză de sminteală și cădere”.

Alte mijloace de tămăduire a desfrânării ar mai fi și evitarea convorbirilor prea familiare cu femeile, deoarece în fiecare femeie ni se recomandă să vedem o soră întru Domnu, potențială sau viitoare sfântă, mucenică, mărturisitoare, cuvioasă, trimisă de Dumnezeu să ne ajute în dificila lucrare de mântuire și nicidecum o ispită în calea acesteia. Un alt mijloc ar mai fi și ferirea de a spune sau a asculta glume imorale, indecente triviale, cu substrat erotic, întrucât acestea pot crea ispite sau pofte ascunse. Alt mijloc ar mai fi ferirea de a privi tablouri, imagini, reprezentări, fotografii, care pot pătrunde prin intermediul simțurilor, provocând ravagii în sufletul nostru.

Cât privește alte mijloace am putea aminti și acelea de a evita îmbibarea peste măsură și necumpătarea, lenea, părin paza celor cinci simțuri, să alungăm imaginile și amintirile primejdioase precum și fuga de aceste ispite după cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul în cartea sa numită Războiul nevăzut: „Împotriva acestei patimi să lupți, nu stându-i împotrivă (…) ci fugind cu toată puterea de orice prilej care te poate ademeni”.

Un alt mijloc de luptă împotriva desfrânării este și căsătoria, despre acest mijloc de luptă vorbește Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Căsătoria este mare folos pentru cei care și acum, după predicarea o viață asemănătoare poruncilor, pentru cei care nu se stăpânesc de a-și strica trupul

și sufletul în locașurile de desfrâu. Pentru aceasta căsătoria un mare folos, căci îi scapă de nacurăție, îi scapă de umblatul din femeie în femeie și le dă putința să trăiască în sfințenie și castitate”.

Deoarece căsătoria nu este pentru desfrânare, ci pentru nașterea de prunci și potolirea poftelor, cei căsătoriți sunt datori de a se lipsi unul de altul pentru un timp de bună învoială pentrua îndeletnici cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fie împreună ca să nu-i ispitească satana. (I Cor. 7,5),

După cum spune Apostolul Pavel. Acesta vrea să arate faptul că și în căsătorie, soții sunt datori de a petrece un timp în castitate, mai ale în vremea posturilor rânduite de Biserică, pentru a se uni cu Dumnezeu. Din acest motiv Biserica Ortodoxă prezintă familiea creștină ca pe o cale duhovnicească deosebit de importantă, ca pe un „loc” mistic în care bărbatul și femeia lupta interior pentru unirea cu Atotțiitorul.

Deși se vorbește de două feluri de spiritualități creștine și anume una a monahiilor sau monahală, iar cealaltă a celor căsătoriți, trebuie să precizăm faptul că în Ortodoxie există o singură spiritualitate și nu două. Marii povățuitori duhovnicești ai Răsăritului Creștin socoteau, dimpotrivă, că a insista pe diferențe decât pe egalitatea aproape a acestei „spiritualități” era ceva greșit și păgubitor pentru toți, monahi și nemonahi. Lămurind acest lucru Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Sfintei Scripturi nu știu nimic de o asemenea împărțeală, ele vor ca toți să ducă viața monahilor, chiar dacă sunt căsătoriți”.

Referitor la ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să arătăm faptul că simpla plăcere, chiar dacă-i simțită în căsnicie, era considerată nelegiuită, nedreaptă și nesocotită, dacă nu avea în vedere nașterea de fii. Clement Alexandrinul arată faptul că această căutare a plăcerii în situația lipsei de fertilitate vădește „neorânduială” sexuală, care trezește o mulțime de patimi, în domeniul sexualității, iar apoi în toate celelalte. În aceste condiții omul are de suportat tirania poftei și a gustului pentru plăceri. Cu toate că admite legitimitarea plăcerii legate de relațiile sexuale cultivate în vederea procreării, Clement Alexandrinul, consideră că ideal ar fi ca și în această situație omul să evite dorința pătimașă și să facă abstracție de plăcere.

În ce-l privește pe Clement Alexandrinul, cu privire la cele spuse mai înainte, la acest lucru el arată în acest sens: „Legea vrea să ne scape de desfrânare și de orice tulburare. Acesta-i scopul ei. Ne duce de la nedreptate la dreptate. Prin căsătorie, prin facerea de copii și prin felul de viețuire ne face să fim cumpătați (…). Mulți dintre cei ce nu știu nimic de înfrânare, viețuiesc în trup, nu în duh, iar trupul fără duh este pământ și cenușă. Domnul osândește desfrânarea chiar când este gândită (…). Înfrânarea omenească, adică înfrânarea de care vorbesc filozofii greci, constă în a lupta împotriva poftei, în a nu-i sluji ei cu fapta; înfrânarea noastră constă în a nu pofti. Iar această înfrânare nu se poate dobândi decât prin harul lui Dumnezeu” -și continuând zice- „Noi creștinii îmbrățișăm înfrânarea din dragoste de Domnul și din dragostea de binele însuși sfințind templul duhului. Că este bine <<să te faci famen pentru împărăția cerurilor>> (Mt. 19,12) să te curățești de orice faptă (Evr. 9,14).”

Din toate cele amintite până acum putem concluziona faptul că din punct de vedere al creștinului sexualitatea nu are nici un sens și nu se poate manifesta sănătos decât în cadrul iubirii confugale. Dacă până acum am văzut care sunt mijloacele sufletești și trupești de tămăduire a desfrânării, în cele ce urmează ne vom opri puțin deasupra modului în care privesc acest păcat canoanele date de către Sfinții Părinți ai Bisericii.

3. CANOANELE BISERICII ȘI DESFRÂNAREA

Înainte de a arăta cum este privită desfrânarea din punct de vedere al canoanelor bisericești trebuie să precizăm mai întâi ce este canonul bisericesc. Potrivit (DEX) Dicționarul Explicativ al limbii românii și Dicționar al Noului Testament al părintelui Ioan Mircea, prin canon bisericesc se înțelege pe de o parte o regulă de credință, de conducere în viață rânduită după principiile Evangheliei lui Hristos, după care se conduce

Biserica și credința, iar pe de altă parte canonul mai poate însemna și pedeapsa dată de Biserică la călcarea unui canon, pedeapsă care are ca scop îndreptarea penitentului.

În ceea ce privește canoanele date de Sfinții Părinți împotriva desfrânării trebuie să spunem că acestea osândesc prin sancțiuni foarte aspre pe desfrânați. După Sfântul Vasile cel Mare, „desfrânarea nu e nuntă și nici chiar început de nuntă. De aceea dacă-i cu putință -spune el- să-i convingem să se despartă unii ca aceștia care s-au unit prin desfrâu, ar fi lucrul cel mai bun. Dacă cu tot dinadinsul doresc să viețuiască împreună, să li se pună în vedere pedeapsa rânduită pentru desfrânare, dar totuși să nu-i despărțim, ca nu cumva să se întâmple și mai rău” (Canonul 26).

Desfrânații, adică tinerii necăsătoriți, femeile fără bărbați și cei văduvi, de cădeau în desfrânare erau opriți sau lipsiți vreme de șapte ani de Împărtășania celor sfinte: doi ani erau primiți printre plângători, alții doi printre ascultători, alții doi printre cei ce se prosternau, un an stăteu în picioare, și abia al optulea an erau primiți la Împărtăsanie. (Can. 59 al Sfântului Vasile cel Mare)

Adulterii, adică cei căsătoriți canonic, și care dădeau în păcat cu femei străine sau femeile căsătorite ce dădeau în desfrânare cu alți bărbați decât soții lor, erau excluși 15 ani de la Sfintele Taine astfel: 4 ani erau printre plângători, 5 ani erau cu cei ce ascultau Sfintele slujbe, alți 4 ani se prosternau (stăteau în genunchi la Sfintele slujbe), iar ultimii 2 ani stăteau în picioare să poată lua Împărtășanie (Can. 58 al Sfântului Vasile cel Mare). Cel ce păcătuia nefiresc cu femeia sa (sex oral, sex anal) sau bărbat cu bărbat (homosexualitate) sau păcătuia cu copii (pedofilie) sau cu animalele (betialitate) erau opriți 15 ani să nu împărtășească (Can. 7,58,62,63). Împerecherea fratelui cu sora era pedepsit cu 20 ani oprire de la Sfintele taine. La fel era pedepsit și incestul cu mama sa sau ciu tatăl său.

În ce privește trupul acestor canoane putea fi scurtat pentru cei ce se pocăiau cu adevărat și erau gata să-și chinuie trupul cu o viețuire aspră ducând cu recunoștiință un trai potrivnic răutății de mai înainte. Astfel, dacă cineva se învoia să nu bea vin în anumite zile, i se scădea un an din canon, dacă făgăduia să nu mănânce carne pentru o vreme i se mai scădea un an din canon, precum și de la brânză, ouă, pește sau untdelemn (ulei) i se mai scădea un an. Dacă cel ce a păcătuit intra în monahism, adică se făcea călugăr, i se ierta jumătate din canon, deoarece se socotea că avea întreaga viață în pocăință și nevoință.

Dacă canonul 8 al Sfântului Ioan Postitorul, cel ce a făcut masturbare (malahie, onanie) să se canonizeze cu 40 de zile oprire de la Împărtășanie, hrănindu-se în tot acest timp cu mâncare uscată și făcând o sută de metanii. Malahia în doi sau unul cu celălalt era pedepsită cu 80 de zile și mâncare uscată în această perioadă (canonul 9). De asemenea malahia împiedica hirotonia între preot, până ce candidatul își termina de de săvârșit canonul (can. 10).

Curvia era pedepsită după canonul 12 al aceluiași sfânt cu oprirea de la Sfânta Împărtășanie timp de 2 ani, dacă după ceasul al 9-lea nu se hrănea decât cu mâncare uscată, și făcea câte 250 de metanii în fiecare zi. Preacurvarul sau adulterul era pedepsit cu oprirea 3 ani de la Sfintele Taine, dacă nu mânca nimic până la ceasul al 9-lea (interval cuprins între 1500-1800), iar după aceea numai cu mâncare uscată, făcând și 250 de metanii (can. 13). Incestul cu sora era pedepsit tot cu 3 ani oprire de la Sfintele Taine, și mâncare uscată, cu deosebirea că acel ce a făcut această faptă să facă 500 metanii în fiecare zi (can. 14). Sodomiții erau opriți cu 3 ani de la Sfintele Taine, dacă mâncau hrană uscată către seară și făceau 500 de metanii (can. 18).

Cel ce a fost necinstit de către altul când era mic nu se putea face preot, deoarece se socotea că vasul lui s-a sfărâmat și s-a făcut nefolositor pentru sfânta slujire. Dacă a primit scurgerea numai între coapse se putea face preot după ce își împlinea canonul potrivit pentru vindecare (can. 19). Tot aici trebuie să precizăm că acel diacon sau preot care făptuia ceva mai mult decât sărutul era oprit de la preoție, nemaiputând sluji.

În ceea ce privește desfrânarea, din aceste canoane, putem să arătăm faptul că ea era socotită unul din cele mai mari păcate, lucru arătat și de către Sfântul Ioan Casian care, amintește de unii bătrâni care spuneau că de nimic nu se bucură dracii așa de mult decât de mirosul curviei. Sfântul Ioan Scărarul amintește faptul că fiind întrebat odată: „Care este păcatul cel mai mare, afară de omor și de tăgăduire? Și răspunzând greșit că este erezia, i se răspunde că este vorba de desfrânare”. Aceasta deoarece ereticii după ce s-au pocăit sunt primiți la Împărtășanie, pe când curvarii, deși se pocăiesc și ei prin mărturisire la preotul duhovnic, sunt opriți de la Sfânta Împărtășanie, potrivit cu ce prevăd canoanele apostolice.

Explicația de ce desfrânarea este un păcat mai mare decât erezia este aceea că ereziile provin din mândrie pe când curviile din dulce pătimire. O altă explicație ar mai fi aceea că patima curviei, ca una ce se sădește în fire și exercită o mare tiranie prin plăcere, se reîntoarce ușor și deseori atrage pe oameni și-i face să lunece și după pocăință, de aceea cel ce a curvit e oprit pentru ani de zile de la Sfintele Taine, ca să nu se întoarcă iarăși la vărsătura sa și să i se facă grea îndreptarea, și pentru a sădi frica în toți ca să lupte cu toată puterea.

De asemenea am mai putea spune referitor la aspra canonisire a desfrânării că aceasta se face pentru ca cei ce au curvit să uite plăcerea. Căci cel ce a curvit deși știe că e un lucru rău ceea ce face, totuși e atras de plăceri, dinlipsa frâielor. Cel ce se întoarce din curvie are nevoie de timp, de lacrimi și de post ca să șteargă plăcerea întipărită în el și să vindece rana păcatului care s-a întipărit în trup, și să facă mintea nefurată și neînclinată spre ea, prein uitarea îndelungată.

După ce am făcut o scurtă prezentare asupra modului în care a fost și este canonisit păcatul desfrânării de către Sfinții Părinți, în continuare o să vedem cum este privit păcatul desfrânării de către omenirea zilelor noastre.

CAPITOLUL V

DESFRÂNAREA ÎN CONTEMPORANEITATE

1. REVOLUȚIA SEXUALĂ ȘI URMĂRILE EI

Regularitatea mecanică a mașinii de imprimat în activ omului un caracter și un ritm automat, care-i ucide spontaneitatea și-i răpește inițiativa. Nevoit să execute stereotip aceeași mișcare, omului de astăzi nu-i mai lipsește decât ca să devină și el în timp un automat ambulant, un om-robot. În virtutea inerției, automatismul acesta se va prelungi firește, și în restul vieții și activității sale, în orele libere, prin obișnuință devenindu-i o a doua natură. Nemaiavând cum să scape de plictiseală „omul contemporan își va căuta destinderea în senzualitate”.

Trăind într-o astfel de lume secularizată condusă de „pofta trupului și pofta ochiului și trufia vieții (I In. 2,16) în care economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii și trupul asupra sufletului”, omul contemporan a încercat așa cum am arătat să-și biruiască plictiseala prin destinderea în senzualitate. Pentru a face acest lucru, omul zilelor noastre a căutat prin toate mijloacele să depășească constrângerile victoriene în materie de pudoare ale secolului al XIX-lea.

Depășind aceste constrângeri de pudoare victoriană, printr-o defulare colectivă, demistificarea tabuurilor sexuale ajungând la o dezlănțuire erotică fără precedent, lucru ce se poate observa din sexualitatea obsedantă și obositoare care invadează viața publică. Chiar și congresele specialiștilor nu mai vorbesc despre iubire, nici despre eros ci doar de senzualitate. Această trecere de la perioada de pudoare victoriană a secolului al XIX-lea, de la defularea obiectivă și demistificarea tulburărilor sexuale, poartă numele de „revoluție sexuală”.

Ca o urmare a acestui fapt sexual cândva un subiect tabu acum este filmat sub „flash-uri”,proiectat pe ecrane și afișe, încât misterul de odinioară nu mai lasă să se observe din el decât genitalul evocator, mostruos precum și

o anatomie oferită unei curiozități morlide, și de altfel repede blazată. Pierderea universală a sfințeniei coboară iubirea la ceva cu totul lipsit de importanță, la nivelul unei simple descăderi fiziologice. Se face dragoste fără dragoste, fără bucurie și chiar fără plăcere: „un erotism la bâlci, la îndemâna oricui, fără suflet, fără tandrețe.”

Încă de la începutul acestei revoluții sexuale, unele state ale lumii s-au declarat societăți „eliberate sexual”. De acum sunt depășite constrângerile victoriene, fapt ce face ca lucrurile să se schimbe în mod hotărâtor, adese în bine: femeile beneficiază de un tratament mai bun la serviciu, abuzurile sexuale sunt recunoscute și condamnate, iar soții se simt tot mai puțin obligați să rămână în cadrul acestei căsătorii compromise. Totuși de-a lungul anilor se constată că aceste revoluții au dus societățile mai mult în confuzie decât în libertate, mai mult în desfrâu decât în eliberare.

O consecință majoră a revoluției sexuale a fost și desfrânarea vechilor tabu-uri legate de pornografie, sex extra-conjugal și copii „nelegitimi”. Odată ce televiziunea și-a intrat în rol iar producătorii au realizat puterea sexualității în vânzarea produselor a reînceput reeducarea socială în masă privind valorile sexuale. Tot acum se trece la pornografie pe computer și epitimia sarcinilor la adolescente. Fecioria cea mai frumoasă floare a mucenicilor, fericita bogăție de odinioară, devine o povară greu de purtat pentru omul contemporan fiind considerată de către acesta „o concepție de modă veche”.

Cei ce respectă această regulă a relațiilor sexuale după căsătorie sunt considerați demodați și învechiți, deoarece nu mai este la modă fecioria ci desfrânarea, concubinajul, infidelitatea și perversiunile sexuale împotriva firii. Acum are loc inversare a adevăratelor valori morale, cei feciorelnici fiind considerați nebuni pe când cei depravați și desfrânați, oameni morali și de cinste, deoarece aceștia din urmă nu se pot împăca cu feciorelnici, ei fiind o adevărată mustrare pe care le trezește conștiința.

Erotismul colectiv al maselor vulcanizate, dezgustul general îi neliniștește profund pe psihiatrici care încep să vorbească despre o foarte stranie „desexualizare” a umanității. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trupuri din care sufletul lipsește cu desăvârșire, producând ravagii mentale, aceasta pentru că omul redus numai la trup riscă să fie secătuit de forțele sale vitale, care provin din spirit.

Într-o lume desacralizată se instalează sexul demistificat, sterilizat, omniprezent. Astfel sexul ridicat la rangul de obiect al unei noi și triste religiinu mai are nimic în comun nici cu fetișismul religios antic, care cel puțin cunoștea sacrul și misterul, nesemnificativă prin profanările ei, ea își lasă adepții să plece într-o stare de degradare și, mai mult ca oricând bolnavi.

Faptul că trăim într-o lume a secularizării se vade și din aceea că astăzi domnește libertinajul care face ca ultimele bariere în materie de sex să dispară, astfel au crescut actele de incest, zoofie, pedofilie și homosexualitate. Aceasta ultimă, cândva un subiect tabu ce provoca reacții de la proastă dispoziție la revoltă, este acum un subiect obișnuit de discuție în mass-media și în programele de învățământ privind educația sexuală, căutându-se explicația ei în genele umane, lucru ce nu este adevărat.

O altă consecință a revoluției sexuale este și aceea a controlului, ți limitarea nașterilor sau planingul familial. Referitor la acest lucru, nimeni nu poate nega faptul că în lumea contemporană, cel puțin în ceea ce se consideră „civilizată”, se pune foarte serios problema planingului familial. A gândi la numărul copiilor pe care poți să-i naști, să-i educi și să-i faci oameni este o realitate a cuplului familial. Aceste așa zise familii încearcă să ofere un mod alternativ față de ceea ce înseamnă familia serioasă și adevărată, dar nu sunt decât schimonosiri ale acesteia.

Pentru desfrânat, fericirea unei vieți este de neatins. În acest fel, păcatul desfrânării atrage după el consecințe nefaste. În condițiile crizei spirituale a societății, mijloacele de informare în masă și produsele așa zisei culturi de masă devin uneori instrumente de corupere morală, proslăvind destrăbălarea sexuală, posibilitatea tuturor obțiunilor sexuali și alte patimi păcătoase.

Lumea modernă a desfigurat imaginea femeii, reducând-o „la un singur obiect, obiect al plăcerii”, asemănând-o astfel cu o desfrânată. Așa stând lucrurile, bărbații au devenit și ei niște desfrânați, întreaga moralitate a rasei umane ajungând în abisul unei subumanități.

Tot o urmare a revoluției sexuale este și festivalul de la Rio de Janeiro, Brazilia, unde se dansează în pielea goală pe străzi și pe sambodrom, în cele mai obscene chipuri posibile. La acest festival timp de o săptămână se oficiază ritualul dsfrâului, se ațâță patimile, se vând trupuri și se premiază nebunia.

De remarcat și faptul că tinerii adolescenți experimentează sexul de multe ori împotriva dorinței personale și fără o judecată prealabilă, ci doar pentru a fi la modă, pentru a fi priviți cu alți ochi de către prieteni. Dacă ne gândim la filmele care descriu diverse cupluri care fug în dormitor de la prima întâlnire, doar ne uităm la aluziile făcute la organele sexuale și la sexul oral, homosexualitatea este aprobată sub eticheta de „gaz”, atunci nu e de mirare că a apărut o prăpastie de netrecut între morala biblică și etica individualist libertină a vremurilor de azi.

Prezervativele sunt astăzi mai la îndemână decât țigările la adolescenți, iar educatorii, psihologii și pastorii bisericilor protestante sfătuiesc pe tinerii noștri, băieți și fete, să nu plece de acasă fără a avea unul asupra lor. Marea parte din această îndoctrinare perversă numită în școlile noastre „educație sexulă”, este justificată cu referire la SIDA- fără a conștientiza faptul că acestă boală nu ar exista dacă societatea actuală nu ar scuza ceea ce în generațiile anterioare era socotit drept comportament imoral.

Ceea ce este mai grav, în ziua de astăzi este faptul că unele Biserici protestante joacă astăzi un rol hotărâtor în cadrul mișcării pentru emanciparea sexuală a tinerilor prin răspândirea de afișe și alte declarații care consideră activitățile sexuale extra-conjugale (în deosebi cele maritale) drept normale și chiar ceva de dorit.

Multe dintre aceste inițiative, de acest gen luate de către lideri din cadrul Bisericilor protestante, exprimă totuși o opinie minoritară. Acest lucru reiese din ostilitatea generală ce a însoțit declarațiile reente ale luteranilor și prezbiterilor asupra sexualității umane, ambele fiind retrase în urma unor critici vehemente.

2.HOMOSEXUALITATEA-FLAGEL CONTEMPORAN

Într-o epocă în care homosexualitatea sau „preferința sexuală alternativă”, a devenit larg acceptată, chiar de către mulți creștini heterodoxi, se cuvine a formula niște răspunsuri la această perversiune sexuală. Compus din două cuvinte „amos” (grecesc)-asemănător și „sexus” (latin), homosexualitatea este o perversiune care constă în atracția sexuală pentru indivizi de același sex. Ea constă în devierea instinctului sexual spre o persoană de același sex.

În ceea ce privește homosexualitatea și semnificația morală a acesteia trebuie să sublinie, faptul că Biserica Ortodoxă există pentru reînvoirea dumnezeiască a omului. Tot ceea ce este imoral ține de nerespectarea unei legi, și de încălcarea legilor naturale ale ființei umane. Nimic nu poate fi mai imoral ca pângărirea chipului dumnezeiesc al omului. De aceea, caracterul extrem de imoral al homosexualității trebuie înțeles din punct de vedere al degradării umane.

Poziția Bisericii Ortodoxe este că „toate faptele homosexuale sunt inacceptabile din punct de vedere moral”, deoarece ele denaturează scopul și funcțiunea firească a organelor trupești, încât nu mai au nici o valoare proceatoare fapt ce le face să fie reprezentate ca o parodie a unirii într-un singur trup. Caracterul de promiscuitate, a comportamentului homosexual, arată că este un păcat, în timp ce actele specifice-incluzând relațiile anale și stimularea oral -genitală- provoacă multora repulsie și dezgust.

În acest sens păcatul homosexualității este oglindit în multe pasaje biblice și scrieri patristice care în textele lor condamnă această activitate sexuală. Amintim aici și faptul că această perversiune nu este nouă în viața societății, ea fiind întâlnită încă din antichitate în Sodoma și Gomora, în cetatea Sybahis, în insula Lesbos precum și lumea greco-romană.

În ce privește textele scripturistice acestea sunt: Fac. 19,4-11 Bărbații Sodomei încearcă să violeze musafirii lui Lot; Levitic 18,22: „Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie; aceasta este spurcăciune” și Levitic 20,13: „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este”.

Homosexualitatea este amintită și în scrierile Noului Testament. Astfel în Epistola către Romani în capitolul întâi, versetele 26-27, se arată că bărbații au renunțat la relațiile naturale cu femeile lor: „Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea firească a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Pe lângă homosexualitatea bărbaților, mai este arătată și cea a femeilor (lesbianismul). Astfel, despre aceasta, apostolul Pavel spune: „Căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii”(Rom. 1,26). Despre toți aceștia spune că: „Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimii lor, ca să-și pângănească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci amin”. Despre căderea lor se spune că ea a fost pricinuită deoarece „n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în conștiință, fapt ce a făcut ca Dumnezeu să-i lase, la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”, deși aceștia au cunoscut „dreapta orânduire a lui Dumnezeu, căci cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte”.

Între cei ce nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu se numără idolatrii, adulterii și sodomiții (I Tim. 1,8-11; I Cor.6,9-11) deoarece, legea este pusă pentru cei fără de lege și păcătoși, ca și pentru desfrânați, homosexuali și vânzători de oameni. În Epistola sobornicească a sfântului Apostol Iuda 1,7-8, se arată de asemenea, imoralitatea sexuală și pofta nefirească a Sodomei și Gomorei, precum și a cetățenilor dimprejur, care, în același chip s-au cedatla desfrânare, umblând după trup srăin. Acestea sunt prezentate de către Apostol ca unele ce stau pilde de suferințe pentru toți ceilalți care vor apuca pe această cale.

De asemenea homosexualitatea este amintită și în scrierile Sfinților Părinți. În acest sens Epistola zisă a lui Barnava spune: „Să nu fii sodomit, nici să te asemeni cu unii ca aceștia”.

Clement Alexandrinul în lucrarea sa „Pedagogul”vorbind despre homosexualitatea din vremea sa arată faptul că nu numai femeile sunt bolnave după această râvnă după deșertăciuni, ci și bărbații care caută să se îmbolnăvească de aceeași boală. În continuare el arată că aceștia nu sunt sănătoși, pentru că nu se îndepărtează de la ei gătelile, ba mai mult, îndreptându-se spre o viață molatecă se feminizează; își tund părul ca berbecii și desfrânatele. După înfățișare se cunosc desfrânații și afemeiații: vânează dragostea sub cele două forme: și ca bărbați și ca femei; urăsc părul, sunt fără păr, au oroare de frumusețe bărbătească, se împodobesc cu peruci ca și femeile. Bărbații care o fac pe femeiele ar trebui să părăsească vopselele de păr, îndeletnicirile treătoare femeiești.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că homosexualitatea nueste ceva specific zilelor noastre, ea existând și în timpul său. În acest sens arată despre acesta că este păcatul cel mai groaznic ce bântuie societatea vremurilor lui, spunând despre acesta că este că este o dragoste ciudată și nelegiuită, socotind-o totodată o boală cumplită și de nevindecat, o ciumă mai groaznică decât orice ciumă prin care sunt călcate în picioare nu numai legile scrise ci și legile firii. Despre acești oameni care săvârșesc caes grozav păcat arată că aceștia doresc să scape în aparență de lanțurile și farmecele femeilor; însă realitatea arată despre ei că sunt mai desfrânați decât curvarii, deoarece amenință să facă de prisos femeile prin faptul că tinerii îndeplinesc rolul de femei în locul femeilor.

În ceea ce privește societatea noastră, în ultimii ani asistăm nu numai la o criză economică ce se accentuează ci și la o criză spirituală, impasibilă până acum de-a lungul istoriei bimilenare a poporului nostru. În limbajul cotodian al românilor au apărut cuvinte și expresii prin lexicoane și dicționare: sexolofie, homosexualitate, heterosexualitate, bisexualitate, transexualitate, lesbinism, permitivitate, promescuetate, pornografie, toxicomanie, etc. Primele pagini ale marilor cotodiane, canalele de televiziune, unele reclame și afișe, revistele de mare tiraj fac loc la tot felul de scene obscene, provocatoare, care întunecă mințile, distrug conștiințele tinerilor noștri și pângăresc urechile românilor.

De curând, Camera Deputaților a votat abolirea art.200 din Codul Penal, prin care, practic, se legiferează unele dintre cele mai grave păcate ale umanității: homosexualitatea. N-a fost auzit sub nici o formă, apelul celei mai autorizate voci a Bisericii noastre, Pat. României, Prea Fericitul Părinte Teoctist, care în numele Sfântului Sinod, s-a pronunțat de mai multe ori; n-a fost ascultată vocea unor tineri cum ar fi ASCOR-ul, a unor intelectuali, a preoților, a mamelor, a călugărilor de prin mănăstiri ce au luat atitudine față de această lege.

Ca o urmare a acestui păcat se observă o manifestare a transsexualității ca o consecință a negării lui. În aceste cazuri se păstrerază o masculinitate și o feminitate artificială. Boala foarte veche, pederastia este împotriva firii, fiind criticată întotdeauna de Biserică și de Sfinții Părinți pentru că amenință celula societății care este familia.

Cel mai important efct al homosexualității asupra celor ce practică acest păcat se manifestă prin depersonalizarea și pierderea identității respectivilor. În Omilia a IV-a la Epistola către Romani, Sfântul Ioan Gură de Aur observă în acest sens : „Nu zic numai că n-ai devenit femeie, dar și ai încetat să mai fii bărbat, căci n-ai trecut la genul feminin și nici l-ai părăsit pe cel bărbătesc; fiind și din unul și din celălalt le-ai trădat pe amundouă și ești vrednic să fii alungat și dintre bărbați și dintre femei, dat fiind că le-ai nesocotit pe amundouă”.

Plăcerea pervertită în asemenea circumstanțe se caracterizează prin nelegiuire, fiindcă doar plăcerea firească este cea adevărată. Sterilizarea, amărăciunea și dezgustul devin permanente.

Sfidând ordinea naturală, adică bărbatul și femeie să fie unul (Fac. 2,24), vrăjmașul văzând că dorința este cea care unește genurile, s-a ostenit să sfărâme această lege ca să distrugă pe om, nu doar făcându-l să nu zămislească după lege, ci și ațâțând cele două sexe unul împotriva celuilalt. Cu alte cuvinte pederastia, adică homosexualitatea atacă femeile fără de care nu ar fi existat neamul omenesc.

Spre deosebire de felul cum este privită familia în societatea omenească și de modul creștinesc în care poporul nostru își trăiește viața, în unele state din Europa și America, în numele drepturilor și libertățile omului, lezate principii ale moralei creștine legiferându-se ceea ce este împotriva firii, minimalizându-se astfel rolul familiei în societate. Aceste legiferări se fac pe baza conceptului de corectitudine politică (politically correct) prin care se tranformă treptat „drepturile minorităților” într-un instrument totalitar al abuzurilor împotriva majorității.

Societatea secularizată cum este cea a Europei și Americii, este o societate în care domnește cel mai adesea tăcerea în ceea ce-L privește pe Dumnezeu. În multe medii a devenit nepoliticos și chiar obscen să vorbești despre Dumnezeu, ajungându-se până într-acolo încât s-a spus că pudoarea în legătură cu Dumnezeu a luat locul pudorii cu privire la sex. Este vorba despre un fel de „somn spiritual care poate fi agitat și pe care media, în clipele de răgaz îl umple cu vise prefabricate”.

În încheiere am dori să mai arătăm că între desfrânații din trecut și cei din zilele noastre există o deosebire care constă în faptul că aceștia din urmă vor ca desfrânarea să fie legitimă, legiferată, instituționalizată, acceptată și chiar impusă societății ca fiind comportamentul nomal de viață. Cât privește această patimă despre care am vorbit în rândurile de față trebuie să spunem că aceasta trebuie combătută, deoarece determină omul să comită acest păcat pentru care locuitorii Sodomei și Somorei au pierit.

3. PORNOGRAFIA PE INTERNET

În ceea ce privește pornografia, aceasta este o propagandă prin imagini și o deviere impusă sexualității prin obținerea plăcerii sexuale ca scop unic, femeia fiind degradată la nivelul de marfă, de obiect, de sursă de plăcere. Reclama sonoră și vizuală din comerț, pentru care se cheltuiesc multe miliarde are drept rezultat direct modificarea intenționată a comportamentului și exacerbarea apetitului, mergând până la introducerea unei stări maniacale. Așadar, pornografia îl face pe om incapabil de a iubi femeia și de a-și alcătui o familie cu ea. De asemenea distruge sentimentul de pudoare și manipulând conștiința tinerilor, trântind astfel în noroi demnitatea femeii și actul miraculoasei apariții a vieții omenești.

O altă definire a pornografiei ar mai putea fi și aceea că ea este o exploatare a instintelor sexuale în scopuri comerciale, politice sau ideologice, care duc la suprimarea principiilor morale și spirituale, reducându-l pe om la starea unui animal călăuzit numai de instincte. În condițiile crizei spirituale a societății, mijloacele de informare și produsele așa-zisei culturi de masă devin uneori instrumente de corupere morală, proslăvind destrăbălarea sexuală.

În tentațiile societății contemporane pornografia a devenit unul din flagelurile omenirii, întrucât a ajuns să devasteze viețile și relațiile celor pe care îi afectează. La fiecare pas suntem priviți inevitabil de chipuri seducătoare și trupuri sumar acoperite, expuse în vitrine, pe ecrane, până și în magazinele alimentare. La fiecare colț de stradă standurile cu reviste pornografice pândesc provocator, promițând o falsă delectare, mai mult provocând dependența și alte efecte negative.

În cele ce urmează voi încerca să atrag atenția asupra principalelor forme de manifestare a pornografiei, în special a pornografiei pe Internet, surprinzând consecințele nefaste ale acestei „cocaine virtuale” asupra celor pe care îi afectează, adulți și în general tineri minori.

Înțeleg prin pornografie tot ceea ce vedem, auzim, sau citim, conceput cu scopul de a stârni instinctul sexual, majoritatea acestor materiale fiind difuzate prin intermediul mijloacelor mass-media: reviste, cărți, filme, Internet. Realitatea este însă cu totul alta: pornografia permite încântare și satisfacție sexuală, dar nu reușește să realizeze acest lucru, neputând dărui numănui împlinire profundă și de durată.

În acest sens, psihologii sunt de părere că excitarea emoțională provoacă eliminarea unui hormon numit epinefrină, care produce o reacție chimică asemănătoare procesului arderii, care ne gravează imaginea respectivă în memoria permanentă. Acest efect este accentuat de combinația dintre imaginile pornografice și masturbarea. Prin urmare, relațiile interumane din sfera vieții cotidiene, vor fi profund afectate; chiar și o căsătorie reușită se va dovedi incapabilă să stopeze fanteziile erotice pe care o persoană le-a hrănit în trecut. Cei afectați de pornografie vor deveni adepții violenței, violului și sodomasochismului. În acest sens pornografia ne invită să-i vedem pe alții doar ca pe niște bucăți de carne, niște obiecte de exploatare, de dragul propriilor noastre senzații de plăcere.

Privită din perspectiva religioasă pornografia ridică probleme grave; odată cu crearea omului, Dumnezeu a sădit în sufletul omului nevoia de dragoste și intimitate,pe care o putem împlini doar într-o relație cu El și, într-o anumită măsură printr-o relație specială cu o singură femeie: „Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Fil. 4,8). Pornografia acționează direct împotriva eforturilor cuiva de a fi curat în ochii lui Dumnezeu, dând la desensibilizarea conțtiinței.

Deși pornografia există de multă vreme, problema s-a agravat datorită accesului mult mai ușor prin intermediul tehnologiei la otrava ei. Un fondaj efectuat în SUA demonstreză faptul că americanii cheltuiesc în medie peste 10 milioane $/an pe casete pornografice, DVD-uri, pe vizionare paginilor pornografice de pe Internet, pe reviste și postere. Proliferarea serviciilor pe Internet cu conținut pornografic cunoaște o deosebită extindere în zilele noastre, acestea putând fi utilizate în condiții de cost redus și de „beneficii” considerabile. Utilizatorii paginilor pornografice se bucură de un înalt grad de accesibilitate la acestea, prin simpla activare a motoarelor de căutare și introducerea unor cuvinte cheie. Resursele pornografice de pe Internet sunt fie gratuite, fie contra cost. În unele cazuri furnizorii acestor servicii impun potențialilor utilizatori să probeze că sunt majori prin emiterea electronică de tip A.S.V.(Age Verification System).

În plan legislativ pornografia a suportat inițial efectul incriminării totale; treptat, în legislațiile multor state, a fost adoptat un regim mai permitiv, datorate noii interpretări a conținutului și sferei libertății de exprimare. Pornografia on-line este responsabilă în principal de crearea sindromului dependenței de Internet, care la rândul său reprezintă un factor criminogen, favorizând infracționalitatea, inclusiv în spațiul virtual. Dependența față de pornografie se instalează treptat printr-o serie de etape succesive cum ar fi: expunerea timpurie, dependența, escaladarea, insensibilitatea, urmate de aplicarea în realitate a imaginilor vizionate. În ceea ce privește conținutul, Internetul reprezintă o ofertă impresionantă de la pornografia dură (hard-core), până la imaginile erotice aflate în zona de proximitate cu producțiile artistice (soft core).

Gradul de periculozitate a pornografiei de pe Internet a crescut în principal datorită efectului produs de cei trei „A”: abordabilitate, anonimat și accesibilitate. Navigatorii site-urilor pornografice își pot satisface orice apetit sexual la un preț foarte scăzut sau chiar gratis, stând în fața calculatorului.

Un efect nefast al pornografiei îl reprezintă dedublarea indivizilor în cadrul societății. Acesta dezvăluie o personalitate: un comportament exemplar și reținut, dezvăluie în fața familiei și prietenilor și o atitudine vulgară, dominată de fantezii periculoase atunci când se retrag în intimitate. Astfel, utilizatorul Internetului este expus la dezvăluirea unor obsesii sexuale perverse, și nu intensificarea ei cum era de așteptat. Persoanele expuse pornografiei non-violente au manifestat insatisfacție cu privire la aspectul fizic al partenerului sau partenerei, precum și lipsa de afecțiune pentru aceasta. De asemenea, cei expuși au avut tendința de a pune accent pe relația pur sexuală, fără a se implica emoțional având un sentiment profund de neîmplinire, odată cu fiecare nouă relație.

Pornografia reprezintă prin urmare un surogat ieftin pentru aceia dintre noi ce cautăm – nevoia de intimitate. Pentru un dependent de pornografie, fiecare contact sexual virtual este o încercare disperată de a se implica într-o relație fără a fi cunoscut adevărat și fără a fi nevoit să-și asume riscurile care decurg din dezvăluirea intimității reale. Utilizând pornografia ca pe o scurtătură spre intimitate, bărbații în special încep să se teamă de o relație adevărată și în ciuda singurătății adânci nu mai sunt capabili să-și dăruiască inima unei femei adevărate. În continuare vom trece în revistă principalele neadevăruri pe care pornografia le promovează:

*Femeile nu sunt ființe umane. Femeile prezente pe revista Playboy sunt denumite „iepurași”, fiind considerate niște animale mici și drăgălașe. Majoritatea materialelor pornografice dezvăluie doar trupul femeii neglijând în totalitate intelectul și sentimentul acesteia.

*Femeile sunt un sport. Materialele pornografice ce prezintă relațiile sexuale în ipostaza unui joc; ca și în fiecare joc, trebuie să câștigi, să cucerești sau să marchezi.

*Femeile sunt o proprietate. Expuse într-un catalog, asemenea unor mărfuri, femeile pot fi comandate și cumpărate, după ce le-au fost studiate toate detaliile de către potențialii cumpărători.

*Valoarea unei femei este direct proporțională cu gradul de atractivitate al corpului ei. În materialele pornografice, femeile supraponderate sunt ridicularizate pentru simplul fapt că nu se încadrează în tiparul femeii perfecte.

*Femeilor le place să fie violate. În filmele porno femeile pe cale de a fi violate se opun la început, pentru ca apoi să intre în joc și să le placă, violul fiind astfel transformat în ceva incitant și senzual. De asemenea s-a constatat că cererea este foarte mare pentru genul de fotografii care din interdicții legale nu se află în comerțul clasic, adică pentru cele cu conținut pedofil (relații sexuale cu copii), zoofil (relații sexuale cu animale), mecrofil (relații sexuale cu oameni morți), sodomasochist.

În continuare ne vom opri asupra unui alt subiect controversat și de actualitate și anume pornografia infantilă. Spre deosebire de pornografia adultă care se concentrează asupra persoanelor adulte având un comportament sexual explicit, pornografia infantilă are ca obiect minorii. În acest sens, chiar dacă pornografia adultă este permisă precum în SUA, pericolele pe care le generează violența în familie, violul, incestul, molestarea copiilor, nu pot fi ignorate sau trecute cu vederea.

Noțiunea de pornografie infantilă presupune înfățișarea vizuală fie a unei persoane care pare să fie minor, având un comportament sexual explicit. Existența și promovarea pe Internet a materialelor pornografice cu minori a determinat o preocupare accentuată la nivel internațional, în vederea sancționării răspândirii acestor materiale.

Spre deosebire de pornografia adultă, gradul de acces la materialele pornografice cu minori este mai redus. Resursele cele mai căutate în asemenea conținut sunt cele din camerele de conversație (chat-rooms); izolarea deliberată a acestora încurajeazăpromovarea formelor extreme de pornografie și pedifilie infantilă.

În încheiere dorim să prezentăm un canon al Sinodului Trulan (Quinisext, 692) care spune în legătură cu acest subiect: „Ochii tăi să privească cele drepte și toată paza tinereții inima ta, poruncește Înțelepciunea (Prov. 1,25-32) căci simțurile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim așadar ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe tablouri, fie altcumva înfățișate, chipuri care amăgesc vederea și care strică mintea și împing spre ațâțarea plăcerilor rușinoase” (Canonul 100).

4.VALENTINE’S DAY –

O SĂRBĂTOARE A DESFRÂNĂRII

Sărbătorile naționale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimerești la una din ele ca să afli, fără cuvinte o istorie de secole, uneori de milenii. La noi la români, una din aceste sărbători a devenit Saint Valentine’s day. Trebuie să fie un mister la mijloc, că astfel e greu de explicat ce s-a întânplat în România de la revoluție încoace. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu tradiții sărbătorești și istorice, cum puține popoare mai sunt în lume au uitat într-un an totul și a rămas cu această sărbătoare străină. Este interesant de asemenea faptul cum tinerii care nu au citit niciodată viața unui sfânt arată atât de mult entuziasm față de acest Saint Valentine’s. Este interesant cum după câteva reclame cu inimioare la PRO TV, milioane de tineri au îmbrățișat cultul sfinților, cei mai mulți chiar înainte de a crede în Dumnezeu? De aici putem observa puternicul impact de convertire al televiziunii, care numai în câteva zile a convertit mai multă lume decât a convertit Hristos în timpul vieții sale pământești. Dacă privim puțin asupra acestui fapt vedem că el lasă de dorit în ceea ce privește calitatea acestui mod de sărbătorire a acestui sfânt.

De asemenea este interesantă această modă prin care oamenii își construiesc după poftele lor sărbători, asemenea vechilor greci, care și-au construit zei după poftele lor. Dacă vom observa cu atenție vom vedea că nu există nici o legătură între viața mucenicului Valentin, mărturisitor al credinței creștine și marele kitsch mediatic „Saint Valentine’s Day”. De aici putem trage concluzia că nici sfântului nu-i place modul eronat, în care azi îi sunt percepute viața, atitudinile, și chiar modul în care este sărbătorit. Dar oare cum s-ar putea să se poată înțelege, dacă îmbrățișezi, așa, peste noapte, cultul sfinților fără a citi integral viața unui sfânt măcar, și fără a te ruga cu predilecție unuia dintre ei? Oare câți dintre cei entuziaști au văzut în aceste zile măcar coperta Proloagelor sau Acatistului? Dacă ne vom pune această întrebare vom putea înțelege că ceva nu este în regulă cu circul Saint Valentine’s Day.

Pentru a înțelege mai bine o să prezint în continuare viața acestui sfânt mucenic. Astfel se arată în viața sfântului că împăratul Claudius al II-lea nu reușea să-și adune oastea pentru că bărbații refuzau să se înroleze. Credea că motivul era acela că bărbații romani nu voiau să-și părăsească soțiile. Din cauza acestui fapt se arată în viața sfântului că împăratul a interzis logodnele și nunțile în Roma. Văzând acest lucru preotul creștin pe nume Valentin intuind imediat că tinerii au primit o ispită grea de purtat, el iubitorul de Hristos și de oameni care știa prea bine cuvântul Aăostolului Pavel, ce recomanda celor ce nu pot să se înfrâneze să se căsătorească, Sfântul Valentin neputând răbda pieirea sufletească a acestora a cununat în (ascuns) secret perechile de tineri ce doreau să se unească prin Sfânta Taină a Cununiei. Auzind împăratul Claudius despre fapta preotului Valentin care a nesocotit hotărârea sa, l-a întemnițat pe acest sfânt care a murit în închisoare ca martir în anul 270 d. Hr. La data de 14 Februarie.

Din toate acestea observăm faptul că sfântul a accentuat valoarea Sfintei Taine a Cununiei, aceasta deoarece a vrut să-i ferească de desfrânare și de concubinaj pe cei ce apelaseră la el. Prin moartea sa în închisoare Sfântul Valentin l-a mărturisit pe Hristos ca și Sfântul Apostol Pavel care le spunea corintenilor: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine însă se dă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său”.(I Cor. 6,18)

Din toate acestea ne punem întrebarea ce legătură are Sfântul Valentin cu păgânul Cupidon, fiul zăpăcit al zeiței dragostei Venus, cu căsătoriile de o zi (mai bine zis de o noapte), cu chefurile monstruoase din stațiunile turistice și concursurile cu premii constând în pachete cu prezervative. De aici putem observa că nu există nici o legătură între mucenicul lui Hristos și Saint Valentine’s Day, această sărbătoare aducându-se aminte nu de Dumnezeu, ci mai degrabă de zeii greci închipuiți după poftele oamenilor sau de bețiile dionisiace.

Referitor la faptul că la această sărbătoare se vând prezervative în numele Sfântului Valentin nu trebuie să ne mire cu nimic acest fapt dacă ținem cont că directorul Centrului de Teologie și Educație Creștină de pe lângă colegiul Sfântul Marcu și Sfântul Ioan din Playmouth, Adrian Thatcher, poate să apere homosexualitatea cu citate din Biblie. Această susținere din punct de vedere teologic că sexualitatea este un mod ingenios prin care Dumnezeu ne chemă să intrăm în comuniune cu alții. În acest sens el afirmă „Sexualitatea noastră este o dovadă că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu; noi suntem făcuți pentru a intra în relație cu vineva și natura lui Dumnezeu este relație”, tot el este cel care mai afirmă și că: „Creștinismul cere ca dragostea sexuală să întruchipeze iubirea care este Dumnezeu, reprezentând-o și explicând-o în fiecare comunicare sexuală care are loc între parteneri”.

Alăturarea tinerilor față de această „sărbătoare” are cel puțin două motive: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce este firesc, fie de acea plăcere a lui Nitzsche de a descrie religia creștină, ceea ce e demonic.

Referitor la această sărbătoare mai putem adăuga și faptul că numirea de „ziua îndrăgostiților” se datorează lumii anglo-saxone care datorită dragostei sfântului față de Dumnezeu a legăturii acestui nume de îndrăgostirea sfântului de Dumnezeu. Asociată cu faptul că la mijlocul lunii Februarie păsările încep să fie preocupate de construirea cuibului în care urmează să crească puii, ziua de Sfântul Valentin a devenit mpmentul în care fericiții își trimiteau felicitări. În lumea modernă, conținutul a fost schimbat, păgânizându-se complet: sărbătoarea unor mucenici creștini, mari iubitori de Hristos, se transformă în momente de desfrâu efectiv, cu muzică rock, cu băutură, declarații de amor în publicpentru a-l incita la patimă, cu premii pentru cei mai deșucheați și mai nerușinați parteneri, cu „căsătorii”de trei zile de probă (desfrânare!), cu exaltarea patimilor, simțurilor epidermice și plăcerilor carnale.

Privitor la această sărbătoare Părintele Savație Bostovoi, într-un articol pe această temă spune: „Nu trebuie să primim șoaptele demonice ale desfrâului, dacă avem măcar o simplă simpatie față de acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum și el a urât desfrânarea noastră.”. Aceasta o spunea părintele deoarece desfrâul a început să fie acoperit și justificat cu numele lui Valentin, mucenicul creștin, iar acesta este un lucru demonic.

CONCLUZII

Trăim într-o vreme din istoria umanității, în care se vorbesc tot mai multe despre libertate și libertățile omului, de la cele generale, publice, până la cele strict individuale, personale. Respectarea acestor drepturi nu a dus, însă, așa cum ar fi fost de așteptatși cum ar fi trebuit spre un progres general. Unul dintre domeniile în care libertateași eliberarea produsă de ea a însemnat adesea un regres, constituie și viața morală.

Omul de azi nu pare împăcat cu sine și cu semenii săi, tocmai pentru că și-a pierdut legătura cu părintele său. Izvorul vieții și liniștii sale. El este mult mai împrăștiat, răvășit, tulburat, zbuciumat și frământat, și din aceste cauze mai trist, iar toate acestea se manifestă atât în viața sa interioarăprecum și în relațiile sale exterioare. Omul de astăzi vrea să trăiască intens clipa pe care o umple de poftă și dorință, căutând să și-o împlinească prin plăcere, tăgăduindu-și astfel până la negare, celelalte aspecte ale vieții sale.

Pentru a-și satisface această plăcere, omul este în stare să treacă peste propria-i conștiință, tocmai din setea de a o dobândi, iar după satisfacerea și

apunerea ei are sentimentul unui gol lăuntric al unui vid existențial. Aceasta îi arată că ceea ce a aflat nu este tocmai ceea ce a căutat și a sperat să primească. Trist este faptul că nici chiar atunci, după un astfel de eșec, nu încearcă să-și reevalueze sistemul de concepții și valori, ci pleacă din nou, obosit și neîmplinit în căutarea și elaborarea altor plăceri.

Această preocupare cu lucrurile care sunt mai puțin importante, această alergare după nimicul absolut, de la care, atunci când se trezește, îi revine sentimentul insatisfacției generale și a inutilității, este o constată a vieții omului contemporan și om cauză a înmulțirii continuă a stării sale de nefericire, izolare și tristețe.

Acest aspect al cursei omului spre plăcere, paralel cu fuga lui din calea durerii, să fie oricât de mică, l-a surprins pe un Sfinte Părinte al Bisericii anume Sfântul Maxim Mărturisitorul. La baza vieții spunea acest Sfinte Părinte, se află un cerc vicios, „plăcere-durere”, ale cărui lanțuri grele nu pot fi rupte decât prin sărirea omului contemporan în afara acestui cerc vicios și printr-o asceză sufletească și trupească foarte intensă.

Omul se află într-o goană infernală după căutarea și procurarea plăcerii, dar din nefericire nici pe aceasta nu o înțelege just, ca pe o împlinire a trebuințelor fizice firești, ci discernământ, dar și a darurilor și a aspirațiilor spirituale, ci se limitează la satifacerea celor dintâi, ca pe unele ce se manifestă cu mia multă violență, mai presant și mai apăsător. Astfel, el caută plăcerea trupească, fericirea clipei, uitând de sufletul său care este „chipul lui Dumnezeu” și de bucuriile sale curate.

Odată satisfăcut sau procurată, plăcerea nu se eternizează așa cum ar vrea el, ci se efemerizează. Slăbește rapid în entensitatate, apunând și lăsând în urma ei un gol sufletesc, un sentiment al eșecului, un gust amar și o durere direct proporțională cu plăcerea iluzorie procurată. Această stare îi nemulțumește profund și de aceea caută să se elibereze în brațele unei noi plăceri, care la rândul ei îi provoacă o nouă și sporită durere. Și tot așa din plăcere în durere, ajunge, uneori inconștient fără să realizeze, la epuizarea totală a puterilor sale trupești precum și la alterarea vieții sale duhovnicești.

Mai mult decât atât, lumea contemporană, prin lucrurile și persoanele ce o compun precum și prin spiritul ei neduhovnicesc, prin presă și televiziune contribuie în mod apăsător la dezvoltarea și generalizarea unei mentalități, la exacerbarea și descătușarea instinctelor primare, nicidecum a energiilor spirituale superioare, la dezlănțuirea poftelor și dorințelor trupești mereu crescânde.

Ca o urmare a unei astfel de mentațități și pe fondul unei crize generale economice, morale, cei mai mulți dintre tineri preferă să trăiască în promiscuitatea unei relații trecătoare. Fără obligații și responsabilități, sau cum s-ar mai putea numi în termeni specifici – căsătoria de probă. Aceasta deoareceneavând curajul să-și asume responsabilități reciproce privind trăinicia și viitorul relațiilor lor nu își asună nici o stare de maternitate sau paternitate, folosind mijloace contraceptive și anticoncepționale – care sunt mai la îndemână pentru aceștia decât țigările, dar ce efecte asupra sănătății fizice și psihice – cel mai odios dintre acestea conastituindu-l avortul, care lovește în însuși darul vieții prin care părinții se aseamănă lui Dumnezeu în calitatea lor de creatori și dătători de viață.

Acest pansexualism al lumii de astăzi sprijinit de psihanaliza vulgarizată nu face decât să dezumanizeze oamenirea, prin noul conformism erotic făcut printr-o apologie a sexului. Fecioria, cea mai frumoasă floare a mucenicilor și fericita bogăție de odinioară a devenit o povară pentru lumea actuală. Această neînțelegere a fecioriei și a vocației sale exhatologice, mergând pănâ la descoperirea ei ca ceva patologic.

Într-o astfel de lume vedem cum sexul devine prioritatea principală a omului contemporan, și nu Dumnezeu, lucru pe care îl putem vedea și din faptul că aceasta este ridicat la rangul de obiect al uneinoi și triste religii care nu are nimic în comun nici măcar cu comunul fetișism antic care era considerat ca fiind o legătură a omului cu divinitatea și care cunoștea sacrul și misterul.

Acest lucru îl vedem și din grija față de trup a omului modern și secularizat care face totul pentru a nu pierde cumva viața aceasta (pământească) trupească, a cărnii și a plăcerii trupești păcătoase, fapt ce este exprimat prin dorința tot mai mare a cuplurilor de a-și prelungi viața sexuală dincolo de limitele pe care vârsta sau starea socială le impune unui om. Observăm în această privință, că sexualitatea este astăzi considerată unul dintre principalii factori care asigură echilibrul și armonia în relațiile dintre un bărbat și o femeie.

Din cele menționate mai sus, observăm că pe lângă acel cerc „plăcere-durere” într-o astfel de lume, își mai face apariția un alt cerc sau lanț vicios și anume acela al desfrânării-impotență. Este vorba despre faptul că desfrânarea are ca urmare impotența. Deoarece, lumea aceasta în care trăim este caracterizată așa cum am mai spus prin dorința cuplurilor de a-și prelungi viața sexuală dincolo de limitele normale ale omului, se va căuta în acest sens o tămăduire a impotenței din partea omului contemporan care să-i facă posibilă astfel mult râvnitei plăceri trupești.

Această nouă religie a sexului nu poate vindeca și tămădui rănile pe care însăși le provoacă prin sex, lucru ce se poate observa din faptul că după ce adepții ei au fost profanați prin sex, lăsându-și adepții să plece într-o stare de depravare și mai mult decât oricând bolnavi.

Pierderea universală a sfințeniei, coboară iubirea la ceva lipsit de importanță, la nivelul unei simple descărcări fiziologice. Astfel se face dragoste fără dragoste, fără bucurie și chiar fără plăcere, lucru ce duce chiar la un erotism de bâlci, la îndemâna oricui fără suflet și fără tandrețe. Într-o astfel de lume fără de Dumnezeu, e simptomatic faptul că, în această ambianță, abuzarea sexuală a copiilor, incestul și homosexualitatea se afirmă deschis, deoarece așa cum spune Dostoievski: „unde nu este Dumnezeu totul este permis”.

De aceasta noi trebuie să ținem seama că în experiența noastră, sexualitatea nu este o opțiune, ci, că ea este un instinct fundamental, care exprimă o nevoie elementară a fiecărui om: nevoia de afecțiune, înțelegere, compasiune, tandrețe și dragoste. Sexualitatea înseamnă mult mai mult decât simpla activitate genitală, ca privind întreaga persoană umană: minte, trup și suflet, fiind dăruită de către Dumnezeu ca și ceva ce definește firea umană și prin care omul are posibilitatea de a-și exprima cele mai adânci și intime realții pe care le poate cunoaște.

Dacă omul nu va ține seama de aceste precepte aintite anterior, ci va despărți iubirea de spiritual va ajunge să concretizeze faptul că acest lucru nu poate să-i ofere decât trupul din care sefletul lipsește, producându-i astfel ravagii mintale care-i provin tocmai din această secătuire de forța sa de viață care este sufletul.

În încheiere doresc să arăt faptul că cei iubitori de plăcere nu pot să trăiască viața duhovnicească și să simtă dulceața iubirii dunezeiești. Nu pot și nu vor să vadă viața dincolo de simțiri deoarece sunt închiși în dragostea pentru ei însăși care-i face să nu-și mărturisească păcatele lor printr-o spovedanie curată. Senzualitatea este trăirea diavolului încă din viața aceasta, omul fiind condus de către ea la o insuportabilă amărăciune și durere a iadului viitor. Pentru a evita acest lucru trebuie să ne aducem aminte mereu actualul îndemn al Sf. Ap. Pavel care zice: „Feriți-vă de desfrânare. Orice alt păcat ar face omul este afară de trup; dar cel ce face desfrânare păcătuiește în trupul său (…) Iar trupul nu este născut pentru desfrânare, ci pentru Domnul și Domnul pentru trup (…). Sau nu știți (…) că nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6,13-14; 18-20).

Bibliografie:

I. TEXTE BIBLICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, editura I.B.M.B.O.R, București, 1991.

II. AUTORI PATRISTICI

Atenagora Atenianul, Solie în Favoarea creștinilor, în vol. <<Apologeți de limbă greacă>>, (P.S.B., 2) trad. de Pr. Prof. Dr. T.Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor, în <<Filocalia rom.>> vol. I.

Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în vol. <<Scrieri partea întâi>>(P.S.B., 15) trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie ed. I.B.M.O.R., București, 1997.

Fericitul Augustin, Confessionis. Mărturisiri, trad. de Prof. Dr. Docent Nicolae Barbu, ediția a II-a, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994.

Sfântul Ciprian, Către Donatus, în <<Apologeți de limbă greacă>> (P.S.B., 2).

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, ed. I.B.M.B.O.R., București

Idem, Comentariu la Sfânta Evanghelie de la Luca, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, în vol. <<Scrieri partea întâi>> (P.S.B., 4) trad. De Pr. D. Fecioru, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982.

Idem, Stromatele, în vol. <<Scrieri partea a doua>>, (P.S.B., 5) trad. de Pr. D. Fecioru, ed. I.B.M.B.O.R. București, 1982.

Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni I și II, în vol. <<Scrierile Părinților Apostolici>>, (P.S.B., 1) trad. de Pr. D. Fecioru ed I.B.M.B.O.R., București, 1995.

Sfântul Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor, 8, în <<Filocalia rom>> vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 1999.

Idem, Cuvânt despre rugăciune, 83, în <<Filocalia rom>> vol. I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 1999.

Idem, De octo spiritus malitae 4, P.G. 79, 1148 cd., apud. P. Tomas Spidlik, Spiritualitatea răsăritului creștin I. Manual sistematic., trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 1997.

Epistola zisă a lui Barnaba, în vol. <<Scrierile Părinților Apostolici>>, (P.S.B., 1).

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în vol. <<Scrieri partea a doua>> (P.S.B., 30), trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998.

Idem, Viața lui Moise, în vol. <<Scrieri partea întâi>> (P.S.B., 29) trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie și Pr. Ioan Buga, ed. I.B.M.B.O.R, București, 1982.

Idem, Omilia la I Corinteni 6,18, P.G. XLVI, 492, apud. Georges Habra, Iubire și senzualitate, ed. Anastasia, București, 1994.

Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare, 110, în <<Filocalia rom>>, vol. VII, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1977.

Felix, Minucius, Dialogul Octavius, în vol. <<Apologeti limbă latină>> (P.S.B.,3) trad. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, ed. I.B.M.B.O.R. București, 1981.

Sfântul Ioan Carpatinul, Una sută capete de mângâiere către monahii din India, 5,7, în <<Filocalia rom.>>, vol IX, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 2002.

Idem, Una sută capete de mângâiere, 18, 87, în <<Filocalia rom.>>, vol. IV, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1948.

Sfântul Ioan Casian, Despre duhul desfrânării, IV, 1, 2, în vol. <<Așezămintele mănăstirești>> (P.S.B. 57) trad. Prof. Vasile Popescu și Prof. David Popescu ed. I.B.M.B.O.R., 1990.

Idem, Despre cele opt gânduri ale răutății, II, în <<Filocalia rom.>>, vol. I trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. Humanitas, București, 1999.

Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat de suflet folositor, în <<Filocalia rom.>> vol. IV, ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Adv. oppugnatores vitae monasticae, 3,15, P.G. 47, 373, apud. Tomáš Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin. I. Manual sistematic, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu.

Idem, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. de Pr. D. Fecioru, ed I.B.M.B.O.R., București, 2001.

Idem, Cuvântul 3 la Tit, P.G. 62, 682, B(NPNF 1,VIII, p.531); apud. David și Mary Ford, Căsătoria cale spre sfințenie, ed. Sofia, București, 2001.

Idem, Omilii la Matei, în vol. <<Scrieri partea a treia>> (P.S.B.23) trad. Pr. D. Fecioru, ed. I.B.M.B.O.R., 1994.

Idem, Omilii la Facere (I), în vol. <<Scrieri partea întâia>> (P.S.B.21) trad. de Pr. D. Fecioru, ed I.B.M.B.O.R., București, 1987.

Idem, Omilii la Facere (II), în vol. <<Scrieri partea a doua>> (P.S.B.22) trad. de Pr. D. Fecioru, ed I.B.M.B.O.R., București, 1989.

Sfântul Ioan Iacob Românul, Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la Cer, fără ed. Ierusalim, 1999.

Sfântul Ioan Scărarul, Despre curăția și neprihănirea nestricăcioasă, 72, în <<Filocalia rom.>> , vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 2002.

Idem, Cuvântul XV, Introducere la cuvântul despre oamenii trupești și netrupești, în Scara raiului, ediția a II-a, trad. de Mitropolitul Nicolae Corneanu, ed. Amarcord, Timișoara, 1997.

Ilie Ecdictul, Capete morale, în <<Filocalia rom.>> vol. IV, ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei ce vor să se mântuiască. Experiențe ascetice, vol. II, ed. Sofia, București, 2000.

Idem, Tâlcuiri la Patericul Egiptean, ed. Anastasia, București, 2006.

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, ed. Bunavestire, Bacău, 2001.

Idem, Cuvinte către singuratici, despre viața duhului, tainei dumnezeiești, pronie și judecată, Partea a II-a, recent descoperită, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2003.

Sfântul Isaia Pusnicul, Despre cei ce voiesc să se liniștească, în <<Filocalia rom.>> vol. XII, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Harisma, București, 1991.

Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, în vol. <<Scrieri>> (P.S.B.34), trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992.

Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns celor care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, în <<Filocalia rom.>>, vol I, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 1999.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tălcuire la Tatăl nostru, în <<Filocalia rom.>>, vol. 2, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 1999.

Idem, Cele patrusute de capete despre dragoste, în <<Filocalia rom.>>, vol. 2, ed. A II-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 1999.

Idem, Despre diferite locuri grele din Scriptură, în <<Filocalia rom.>>, vol. 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ed. Humanitas, București, 1999.

Sfântul Nichita Stithatul, Despre cele trei sute capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, II, 2, în <<Filocalia rom.>>, vol VI, ed. I.B.M.B.O.R, București, 1977.

Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de sufle, ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997.

Idem, Hristoitia. Bunul moral al creștinilor, ed. Bunavestire, Bacău, 2001.

Idem, Paza celor cinci simțuri, ed. Bunavestire, Bacău, 2000

Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, ed. Episcopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1994.

Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, trad., introd. și prezentări de Cristian Bădiliță, ed. Polirom, Iași, 2003.

Idem, Războiul nevăzut, ed. Bunavestire, Bacău, 1996.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Cale spre mântuire sau Manualul desăvârșitei prefaceri duhovnicești, ed. Bunavestire, Bacău, 1999.

Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre păcate, ed. Sofia, București, 2000.

Sfântul Vasile cel Mare, Corespondență (Epistole), în vol. <<Scrieri, partea a treia>> (P. S. B. 12), trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dumitru Bodogae, ed. IBMBOR, București, 1988.

Idem, Omilii la Hexaimeron, în vol. <<Scrieri partea întâia >>, (P.S.B., 17), trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornioțescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. IBMBOR, București, 1986.

Idem, Omilii și cuvântări, în vol. <<Scrieri partea întâia>>, (P.S.B.17), trad. de Pr. D. Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1986.

III. CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE

Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologia biblică – pentru Facultățile de Teologie, ediția a II – a, ed. IBMBOR, Sibiu, 2003.

Aghioritul, Ieromonah Benedict, Gîndurile și înfruntarea lor, ed. Schitul Lacu, Sfântul Munte Ahtos, 2000.

Atias, Jean – Christophe, Esthere Bembassa, Dicționar de civilizație iudaică, ed. Univers Enciclopedic, București, fără an.

Beauregarde, M. Costa, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, ed. Deisis, Sibiu, 1955.

Botoșăneanul, Episcop Calinic, Biblia în Filocalie. Antologie de texte comentate în Filocalia românească, vol.I și II, ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1995.

Bria, Pr. Prof. Ioan, Dicționar de teologie ortodoxă A–Z, ed. IBMBOR, București, 1994.

Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, tradus de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. IBMBOR, București, 1997.

Catehismul Bisericii Catolice, ed. Arhiepiscopia Romano Catolică București, București, 1993.

Chialda, Diac. Asist. Mircea, Îndatoriri moral-sociale după Decalog, în <<Studii Teologice>>, an VII (1956), nr. 90.

Corneanu, Mitropolit Nicolae, Patristica Mirabilia, pagini din literatura primelor veacuri creștine, ediția a II – a, revăzută, ed. Polirom, Iași, 2001.

Cosma, Sorin, Cumpătarea în etica filozofică antică și morala creștină. O încercare de sofrologie creștină, ed. Helicon, 1999.

Criteanul, Monahul Agapie, Mântuirea păcătoșilor, Ed. Buna-Vestire, 1999. Credința ortodoxă, ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași 1996.

Dicționar Biblic, ed. Cartea creștină, Oradea, 1995.

Dicționar Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, ed. Unives enciclopedic, București, 1998.

Lazăr, Prof. Ion, Pedeapsa neascultării sau Păcatul strămoșesc oglindit în stihia plăcerii sexuale, ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997.

Mihoc, Pr. Prof. Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină, ed. Teofania, Sibiu, 2002.

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament A – Z.

Mladin, Mitropolit Nicolae, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Pr. Dr. C-tin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă – pentru facultățile de teologie, vol. I. Morala generală, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 385 – 386.

Moldoveanul, Nicolae, Dicționar de înțelepciune patristică. Comori dezgropate. Cugetări din vechii scriitori creștini, ed. Casa școalelor, București, 1997.

Nevoitor, Război în „Văzduhul inimii”, ed. Credința Strămoșească, Iași, 2001.

Nicolăescu, Diac. Prof. N. I., Actualitatea Epistolei I-a către Corinteni, Sfântului Apostoll Pavel, în <<Studii Teologice III>>, an III, (1951), nr. 1-2.

Pavel, Prof. Dr. Constantin C., Problema răului la Fericitul Augustin, ed. IBMBOR, 1996.

Prelipceanu, Pr. Prof. Vladimir, Învățături moral – sociale din Cartea lui Isus Sirah, în <<Studii Teologice>>, an VII (1955), nr. 9 – 10.

Prelipceanu, Pr. Prof. Vladimir, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Gheorghe Barma, Pr. Prof. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament – manual pentru Institutele Teologice, ediția a III – a, ed. Renașterea, Cluj Napoca.

Pop- Bistrițeanu, Episcop Dr. Irineu, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2001.

Idem, Poruncile dumnezeiești, ed. Patmos, Huedin, 2003.

Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, ed. Deisis, Sibiu, 1997.

Sachelarie, Ieromonah Nicodim, Pravila bisericească, ediția a III – a, ed. Parohia Valea Plopului, Valea Plopului, 1999.

Stănciulescu–Bârda, Pr. Alexandru, Călăuză biblică, ed. Cuget Românesc, 1997.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediția a III – a, ed. IBMBOR, București, 2003.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, ed. IBMBOR, București, 1992.

Tăutu, Pr. Prof. Dr. Aloisie L., Compendiu de teologie morală, vol. I, ed. Tipografia Cosmos, Oradea, 1931.

Vasilescu, G., Raportul dintre virtute și păcat, în <<Studii Teologice>>, an XIV (1962) nr. 1-2.

Ward, Benedicta, Viețile Sfintelor care mai întâi au fost desfrânate, ed. Deisis, Sibiu, 1997.