Sfintele Taine Si Taina Sarbatorii In Viata Biserici Si In Lumea Satului Romanesc

MOTO:

Iluminismul raționalist a continuat cele începute de umanism, afirmând atotputernicia rațiunii prin știință, tehnică și cultură (aceasta din urmă re-interpretată atât ca origini cât și ca utilitate) și necesitatea schimbării din temelii după un plan bine întocmit al vieții oamenilor, adică și a moravurilor lor. Tot ceea ce era tot atât de vechi ca și omul și nu folosea acestui proiect trebuia eliminat, distrus sau transformat în ceva exterior ființei omenești. Astfel s-a întâmplat cu tradițiile, credințele, miturile cele vechi care au fost fie distruse, fie izolate în cărți și muzee ca într-un soi de lagăre în care cei mai mulți am ajuns să le privim cu înțelepciune tâmpă ca pe niște curiozități poate simpatice, unele chiar interesante sau puțin dătătoare de fior, din păcate absolut inutile.”

(Paul Ghitiu, Căderea Idolilor)

Introducere

Tot ceea ce exista drept consecință a creației văzute, există în timp, sau se perindă în cursul timpului, care este și el creat de Dumnezeu. Chiar dacă are un început și va avea un sfârșit, poate fi fructificat prin om, sau deschis spre un alt plan, cel al timpului fără sfârșit, care este propriu existenței în Sine. Acest lucru nu exclude prezența în timp a Celui care este mai presus de el și de orice valoare temporală. Dumnezeu este în timp mai prezent și mai activ decât noi toți, căci El toate le ține și de El depind toate cele ale istoriei vieții create. Părintele Stăniloae se întreabă: „Dumnezeu e în afară de timp? Dar nu străbate El fiecare clipă? El este suveran al timpului, dar cine ar putea să-L exileze din timp? Iar când se coboară înăuntru timpului ca unul din nou, vine întru ale Sale, e drept întru cele mici ale Sale, și ce L-ar putea împiedica să o facă?”. Eternitate și timp, cele două extremități, sunt moduri de existență a persoanelor divine pe de o parte și a persoanelor umane pe de altă parte. „Eternitatea este modul de existență atotperfectă a lui Dumnezeu, iar timpul este forma de existență defectuoasă și păcătoasă a lumii”. În această dimensiune a timpului omul își petrece zilele lui „ca floarea câmpului” într-o continuă alergare către finalități mici și spre idealuri deșarte. Dezbrăcat și gol, rămas fără repere oscilează între absolut și grotesc între veșnicie și moarte, între existență și non-existență, între porțile Raiului și ale Iadului deznădejdii căutând un Dumnezeu pe care se încăpățânează să-L vadă și să-L pipăie. Trăim într-o lume Quasimodiană, încleștați și rigizi, reci și seci în care doar timpul pare asemenea unui văl purpuriu ce ne străbate în drumul nostru către mormânt și către veșnicie. Am adormit și ne-am trezit monștrii?! Mai avem o șansă: șansa învierii! Viața morală a fiecărui om poate fi afectată într-un grad cu mult mai înalt decât în oricare situație, în cadrul timpului liturgic, în persistența relației cu Hristos Dumnezeu, care se dăruiește tuturor ca viață veșnică. Numai aici timpul se sfințește și ne aduce ofrandă pe noi și unii pe alții, Dumnezeului celui iubitor. Numai aici, în spațiul eclesial ne deschidem tezaurul sufletului nostru și în comuniune cu aproapele cu trecutul și cu Dumnezeu, aflând ce ești și cine ești, începi o nouă casă pe temelia Hristos, un nou acoperiș deasupra capului, un acoperiș al adevărului care este Hristos ce prin Sfintele Taine ne însănătoșește, ne sfințește, ne hrănește și ne desăvârșește pentru veșnica sărbătoare a prezenței Treimice a dumnezeirii în noi.

Capitolul I

TAINA SFÂNTULUI BOTEZ

I.1 Considerații generale.

Întreaga viată creștină — sub toate aspectele ei — este ,,viată în Hristos”. Ea se întemeiază pe Hristos și izvorăște din Hristos, care sălășluiește în noi, lucrează în noi, este unit cu noi, Care ne creează din nou și cu Care conlucrăm la mântuirea și la desăvârșirea noastră. În consecință și viața morală creștină este viață în Hristos, prin care — în necontenita conlucrare a noastră cu harul divin — sfințenia lui Hristos ne pătrunde, ne transformă mereu după asemănarea Lui.

Actul de identitate a cetățenilor Împărăției lui Dumnezeu este Botezul creștin. El este poarta de intrare in Biserică (Efeseni 5) și actul prin care începe re-crearea noastră (așa cum afirmă Sfântul Simeon al Tesalonicului), restaurarea firii noastre stricate de păcatul strămoșesc. Mântuirea creștinului se obține prin însușirea personală a mântuirii obiective realizată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Întrupare, Patimă, Înviere, Înălțarea la cer și Șederea de-a dreapta Tatălui. Aceasta însușire a mântuirii obiective își are ca rezultat harul dobândit, lucrator prin credința în fapte bune. Mântuirea creștinului obținută în și prin Hristos își are viața în Hristos, în trupul Lui care e Biserica în care am intrat, așa cum am arătat mai devreme, prin Botez, trecând astfel odată cu Hristos, numit „ușă” (Ioan 10.9), prin moartea Lui spre înviere.

Termenul de „botez” derivă din grecescul „” care înseamnă afundare sau afundare completă așa cum se înțelege din Septuagintă unde termenul este folosit pentru a reda o acțiune de spălare prin afundare (IV Regi 5, 14; Iudita 12, 7; Levitic 6, 28). Același termen va fi preluat și de scriitorii nou testamentari care îl vor folosi substantivizându-l pentru a desemna fie botezul lui Ioan fie cel creștin (Romani 6. 4; Efeseni 4, 5; Coloseni 2, 12; I Petru 3, 21). Același termen era folosit și pentru spălările rituale iudaice.

Dorul după Dumnezeu și „plimbarea” alăturea de El în Rai pe răcoarea serii (Facere 3.8) s-a manifestat nu numai la evrei ci la toate popoarele deși într-un mod diferit față de manifestarea poporului ales. Conștiința păcătoșeniei exista la toate popoarele așa că aflarea unor ritualuri de curățire exterioară la păgâni nu trebuie să ne mire. Existau astfel de practici la cultele eleusine, orfeice, în cel al zeiței Cybela, al lui Isis, Dionisos și Mithra, fiind de asemenea răspândite și la babilonieni, perși, hinduși și egipteni. În concepția acestora spălările erau acte de curățire rituală, pregătitoare pentru inițieri. Acestea însă, în realitate nu aveau nici o legătură cu starea morală a sufletului ba chiar Sfântul Iustin Martirul și Filosoful afirma că: „demonii, care au auzit despre baia aceasta prezisă mai înainte de profet, au acționat în așa fel, ca cei ce intră în templurile lor și urmează să se înfățișeze înaintea lor, să le aducă libațiuni și sacrificii, să se stropească pe ei înșiși”. Acest tip de spălări le aflăm și la vechii evrei, spălări ce aveau loc înainte de întâlnirile cu Dumnezeu (II Regi 12,20; Numeri 8, 6, 21); levitul era spălat înainte de a fi sfințit (Ieșire 29,4; 40,12), preoții se spălau înainte de intra în templu (II Cronici 4, 2—6; 1 Regi 7, 23—29), etc. Deși primau uneori dorința sinceră de renaștere spirituală (Psalmul 50,11), rămâneau totuși simple acte externe, prefigurând prin ele însele lucrarea mântuitoare a Tainei Sfântului Botez, ca unele ce erau „umbră a celor viitoare” (Coloseni 2, 17). Iosif Flaviu descrie un ceremonial pe care îl practicau evreii atunci când un păgân trecea la iudaism, ceremonial prin care neofitul, după ce fusese tăiat împrejur era afundat complet în apă. Acest ritual numit și el botez era cel mai sigur, administrat și copiilor neofitului ce adera la mozaism. Unii cercetători au afirmat ca botezul Sfântului Ioan nu era străin de această practică cu care ar sta în legătură dar că diferența ar consta în faptul ca botezul lui Ioan se referea la o convertire a inimii și nu la una religioasă.

Botezul lui Ioan, care ca și personalitate face legătura dintre două lumi –cea vechi testamentară și cea nou testamentară – trebuie și el abordat din perspectiva unei legături pe care o face de această data între două metode de abordare a lumilor interioare, lumi ce trebuiau echilibrate printr-un mesaj care să îndemne la pocăința interioară, care să facă penitentul să se afunde în lacrimile căinței și a conștientizării neputinței în care se află. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă acestea spunând că „Ioan a venit din cauza acestor rele, fără să facă altceva decât să-i aducă pe aceia la cunoștința păcatelor lor; de aceea botezul său era format din pocăință și mărturisire. Și aceasta demonstra și predica sa. Căci nu spunea altceva decât : „Faceți roade vrednice de pocăință” (Luca 3, 8). Având conștiința păcatelor, vei căuta mântuitor și vei dori iertarea lor : în acest scop a venit Ioan, pentru a pregăti și a-i îndemna să se pocăiască”. Botezul Sfântului Ioan, având un caracter simbolic și profetic, nu acorda iertarea reală a păcatelor ci pregătea doar sufletele oamenilor, prin pocăință, pentru primirea lui Hristos, pentru că numai Hristos este „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Sfântul Simeon arată că Mântuitorul Însuși a primit botezul în apele Iordanului din mâna Înaintemergătorului Său Ioan, și aceasta nu pentru că avea nevoie de botez, ci pentru ca noi, oamenii, să ne curățim de întinăciunea păcatului strămoșesc. „Din început fiind zidiți din lut, care este pământ și apă, pământul l-a curățit cu Trupul Său și apa, cu Apa cea Sfântă și cu Duhul, născându-ne a doua oară și împreună cu sufletul, să devenim oameni noi și fără de păcate”. După Sf. Simeon, Botezul este acea Taină prin care ne naștem a doua oară prin Duhul Sfânt, „de vreme ce am pierdut nașterea cea dintâi, căci așa rostește Psalmistul David, întru fără de legi m-am zămislit și întru păcat m-a născut maica mea” . Sfântul Ambrozie întărește și el prin spusele sale zicând: ; „Căci Domnul s-a botezat nu pentru a se curăți pe Sine ci pentru a curăți apele; încât fiind spălate prin Trupul lui Hristos care n-a cunoscut păcatul, să aibă puterea Botezului”. Aceleași idei împărtășește și Sfântul Ignatie care zice: „și a fost botezat ca prin patima Lui, să curățească apa.”

Taina Botezului a fost instituită de Însuși Mântuitorul prin cuvintele: „mergând învățați toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă” (Mat. 28.19). Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că Mântuitorul însuși a primit toate Tainele, pe care le-a dat apoi Sfinților Săi Apostoli și aceștia, la rândul lor, credincioșilor așa cum o arată și textele de la Fapte 2.38: 10.40. Unii teologi, din dorința de a asimila botezul lui Ioan cu cel creștin afirmă că instituirea a avut loc fie la momentul când Mântuitorul se boteza de la Ioan în Iordan, fie la convorbirea cu Nicodim (Ioan. 3.21) dar Sfântul Ioan Evanghelistul contrazice aceste teorii prin cuvintele: “și Duhul nu era dat încă pentru ca Hristos nu fusese preaslăvit” (In. 7.39). Botezul lui Ioan așa cum însuși Înaintemergătorul avea să mărturisească, trebuia să fie înlocuit de un altul, superior celui dintâi. (In. 3.30) Leon cel Mare afirmă despre acestea că „Deși ar fi putut, nu i-a învățat mai înainte de patimă că a voit să arate, în mod deosebit că darul reînnoirii a început în Învierea Sa”. Sfântul Ioan Gura de Aur întărește cele de mai sus prin cuvintele: „cum încă jerfa nu fusese încă adusă, nici Duhul nu coborâse, nici păcatul nu fusese iertat, nici dușmănia răpusă, cum să fie iertarea păcatelor?” Taina Sfântului Botez a fost vestită de profeți încă din Vechiul Testament astfel: Isaia zice: „scoate-ve-ți apă cu veselie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12.3) iar Iezechiel vestește: „ Te-am spălat cu apă , am curățit de pe tine sângele tău și te-am uns cu untdelemn.”( Iezechiel 16.9) Iar în alt loc zice: „vă voi stropi cu apă curata și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curați. Vă voi da vouă inima noua și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu” (Iezechiel 36.25).

Despre moștenirea primita de la apostoli vorbesc și epistola lui Barnaba și cea denumită Păstorul lui Herma. Astfel Barnaba zice: „Noi ne coborâm în apă plini de păcate și murdării și ne ridicăm plini de roade în inimă, duhul și frica și nădejdea lui Iisus” că „nu este altă pocăință decât aceea când ne-am coborât în apă și am primit iertarea păcatelor de mai înainte”.

Manifestările cultice sunt roade ale credinței propovăduite. Aceste manifestări sunt în conformitate cu aceasta credință ce naște cultul. Prin fiecare gest se exprimă un adevăr revelat, îmbrăcat în rugăciunea rostită de credincios. Acest lucru explică diversitatea modurilor de săvârșire a Botezului la denominațiunile creștine. Era firesc ca odată ce s-a pierdut unitatea de credință să dispară și unitatea de manifestare cultică, fiecare grupare sau organizație religioasă adaptându-și un fel propriu de manifestările în acord cu cele propovăduite. Săvârșirea corectă a Tainelor – a Tainei Botezului în cazul nostru – este condiție a mântuirii. Sfânta Scriptură prezintă ca unic element de săvârșire a Tainei Botezului, apa Ioan 3. 5 ; Faptele Apostolilor 8, 36 ; 10, 47 ; Evrei 5, 26 și 10, 22. Memoria vie a Bisericii, Sfânta Tradiție, printr-o mulțime de documente, ne încredințează că Biserica a continuat să mărturisească același crez prin practica fidelă practicii apostolilor, de-a lungul vremii (Epistola lui Barnaba XI, 16 și Păstorul lui Herma, Asemănări IX, 16, 4). Didascalia celor 12 Apostoli, în secolul II cerea ca Botezul să fie săvârșit „în apă proaspătă. Iar dacă nu ai apă proaspătă, botează în altă apă, iar dacă nu poți în apă rece, în apă caldă”. O dovadă asemănătoare ne-o oferă Sf. Iustin Martirul și Filosoful și puțin mai târziu Sf. Ipolit. Începând din secolul IV avem informații din abundență privind chestiunile legate de săvârșirea, săvârșitorul și primitorul Taine Sfântului Botez.

Este un lucru cert că Sfânta Scriptură nu amintește în nici un text de vreo rugăciune de sfințire a apelor înainte de botez însă atestarea documentară este timpurie, urcând până în vremurile apostolice. Astfel Tertulian afirmă: „orice apă primește privilegiile de la început prin taina sfințitoare, prin invocarea lui Dumnezeu. Căci venind Duhul din ceruri și stând deasupra apelor le sfințește și astfel sfințite primesc puterea sfințitoare.” Vorbind despre rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt deasupra apelor botezului Sfinții Părinți arată, în consens cu concepția Bisericii primare, că apele în care se săvârșește Botezul n-au nici o putere prin natura lor ci tocmai Sfântul Duh este acela care operează, împreună cu apa, renașterea celui botezat. De aceea Tertulian afirmă că: „nu e nici o deosebire dacă Botezul se săvârșește în mare sau în apă stătătoare, în râu sau în izvor sau lac sau colimvitră”. Astfel rugăciunea de la sfințirea apei redă lucrarea Duhului Sfânt pogorât peste materia tainei, lucrare prezentata astfel în cult: „dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească. Să fugă de la ea vrăjmașii zidirii Tale că am chemat, Doamne, Numele Tău cel minunat, slăvit și înfricoșător pentru cei potrivnici”.

Când vorbim de apa ca materie a tainei este bine de precizat că se cunosc și unele excepții de la regula folosirii ei, aceasta fiind înlocuită, din motive obiective (precum lipsa ei), fie cu alt lichid, fie cu pământ sau nisip așa cum a procedat Nichifor Calist care relatează despre un evreu botezat cu nisip dar care mai apoi, prin hotărârea conducătorilor bisericești a fost rebotezat cu apă. Să nu se înțeleagă din acestea că primul botez nu ar fi fost valid pentru că dacă evreul ar fi murit imediat după primirea botezului cu nisip ar fi fost considerat ca botezat; însă din dorința de a rămâne statornică procedurii apostolice, Biserica a hotărât ca acesta să fie rebotezat.

Afundarea în această apă sfințită, conform istoriei Bisericii, a fost comună atât Răsăritului cât și Apusului fiind și singura formă de săvârșire timp de 14 secole. Afundarea întreită desemna cele Trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi sau trei zile cât a stat Mântuitorul Iisus Hristos în mormânt.

Taina Sfântului Botez este chemat poartă de intrare în creștinism. Dar chiar dacă este numit poartă prin care odată cel trecut se numește a fi creștin, totuși aflăm și creștini ce n-au pășit poarta botezului cu apă. Aceste cazuri le găsim cu precădere în perioada când Biserica trecea prin persecuții, prin vremuri când Biserica era oprimată, când mulți din cei aflați în ceata catehumenilor mureau fără să primească botezul. Astfel Biserica a echivalat (dacă ne este permisă folosirea acestui termen), fie moartea lor martirică, fie dorința lor arzătoare după Botez sau după Hristos, cu Taina Sfântului Botez. Să nu se înțeleagă iarăși, și prin aceasta, că ar exista mai multe variante pentru botezul cu apă sau mai multe botezuri și de aici ca ar exista mai multe porți de intrare în creștinism. Botezul lui Hristos e unul singur –cu apa și cu Duh Sfânt. Botezul sângelui sau martiriul este numit de Sfinții Părinți „dar mare, mai sublim în putere, mai prețios în cinste, botez după care nu se mai poate păcătui”. Origen ca și Chiril al Ierusalimului și Ambrozie al Milanului în acord cu Sfântul Ioan Gură de Aur dimpreună cu Fericitul Augustin susțin cele de mai sus afirmând ca tâlharul de pe cruce a cucerit Raiul cu un astfel de botez. În ceea ce privește botezul dorinței nu se poate vorbi de un consens între Părinții Bisericii deoarece ideea susținută de Fer. Augustin și de Sf. Ambrozie prin scrierile lor nu a fost agreată de Sf. Grigorie Teologul și nici de Sf. Ioan Damaschinul, aceștia din urmă admițând un botez al lacrimilor, fiind reticenți în ce privește Botezul dorinței.

Sf. Ioan Botezătorul vorbește despre botezul cu Duhul Sfânt și cu foc (Marc 1.8) despre care Sf. Ioan Damaschin zice că se referă la Cincizecime, când s-a pogorât în limbi ca de foc (Fapt. 1.5) Duhul cel de viață făcător iar Sf. Iustin Martirul în lucrarea Dialog cu iudeul Trifon zice „și s-a pogorât Iisus în apă și foc s-a aprins în Iordan”.

Referitor la textul de la I Corinteni 15.29 părerile sunt iarăși împărțite.

A primi însă botezul în alt context de credință decât cel apostolic este o abatere de la adevăr. Fulgențiu de Ruspe afirmă că „nu primesc mântuirea cei ce nu țin în inimă și în gură adevărul credinței”. Totuși Biserica recunoaște, trecând peste afirmația de mai sus a lui Fulgențiu, și admite ca validă și valabilă Taina Botezului săvârșit în numele Sfintei Treimi în afara Bisericii, acceptându-l într-un mod excepțional, prin iconomie.

I.2. Rolul credinței în Taina Sfântului Botez. Nașii.

Optat de Mileve spunea: „Dați alt Botez, dați altă credință; dacă dați altă credință dați și alt Hristos; dacă dați și alt Hristos dați și alt Dumnezeu”. Astfel, plecând de la cele de mai sus Botezul este legat de credința ce-l purcede, credință ce, conform unor texte ale Sfinte Scripturi, condiționează chiar efectele Botezului. „Botezul se întemeiază pe credință iar credința se desăvârșește prin Botez.”

Astfel, celui ce crede i se iartă păcatele (Fapt. 13.38; 15.9) născându-se din nou (I Petru 1.23) i se dă veșmânt în Duhul Sfânt (Gal. 3.2. Efes. 1.13) pornind astfel pe drumul mântuirii (Efes. 2.8). Unui adult căruia i se administra Taina Botezului dacă aceasta nu era însoțită de credință curată atunci, întreg ritualul se anula de la sine, cufundarea devenind o simplă spălare a trupului, dar nu și o purificare a sufletului. Astfel Sf. Chiril al Ierusalimului face o comparație între necredinciosul botezat și Simon Magul care „și-a spălat trupul în apă dar sufletul nu i-a fost îngropat cu Hristos și nu a înviat cu El” astfel că „inima nu și-a luminat”. Botezul e numit de Sf. Vasile cel Mare „sigiliu credinței” căci spune tot Chiril al Ierusalimului că prin „botez cel credincios primește de la Duhul cele ce nu se văd iar cel necredincios e botezat de oameni nu însă și de Duhul”. Astfel, botezul și iubirea, care este virtutea centrală a vieții creștine, unește pe credincios cu Iisus Hristos, îl unește cu Biserica, și în Hristos îl unește cu patria, cu omenirea, cu cosmosul, făcându-l să se simtă integrat în marile realități ale vieții omenești și să sprijinească urcușul spre desăvârșirea comunității și a cosmosului. De aceea egoismul și izolarea individualistă este combătută ca un păcat grav: creștinul e creștin în măsura în care iubește, adică în măsura în care se dăruiește pe sine, după asemănarea lui Hristos, pentru binele Bisericii, pentru binele semenului, pentru fericirea neamului și omenirii, pentru transformarea pământului și a cosmosului prin extinderea acțiunii spiritului uman asupra forțelor materiale din univers. Persoana lui se lărgește, se îmbogățește, prin dăruirea de sine a iubirii născute prin Botez odată cu persoana sa în Hristos, căci iubind totul, ea însăși participă la viața Totului și la dinamismul ei neobosit și cuprinde în sine Totul: pe Iisus Hristos, Biserica, neamul, omenirea, cosmosul. O picătură într-un ocean imens, creștinul, prin Iisus Hristos și prin forța spiritului, prin puterea iubirii, participă la viața oceanului întreg.

Păcatul a întunecat chipul lui Dumnezeu în om și de vreme ce păcatul s-a săvârșit din voința omului, voința liberă, singură, e cea care trebuie, pentru Duhul, să dea roade în sufletul noului creștin, să se deschidă harului dumnezeiesc ce-i face chemarea la o viața nouă în Dumnezeu. Dacă cel botezat nu acționează în credință din propria voință atunci este imposibil ca harul să lucreze cu această persoană închisă în sine și surdă la glasul lui Dumnezeu. Cei care sunt împotriva botezului copiilor (recomandat de toți dascălii Bisericii) își iau acum curaj și afirmă că aceștia, pruncii, nu-și pot singuri manifesta voința liberă datorită faptului că nu pot comunica; astfel și mărturisirea credinței fiindu-le imposibil de făcut. Biserica însă angajează oameni maturi ce-și asumă responsabilitatea pentru creșterea pruncului în dreapta credință mărturisind în numele pruncului Crezul său creștin, devenind astfel naș sau părinte duhovnicesc. Despre prezența și rolul nașilor s-a vorbit permanent în istorie, Tertulian prezentând realitatea existentă în Biserica vremii sale, consemnase prezența nașilor, mărturisitori în numele pruncilor botezați. Cel care se ocupă mai mult de aceste chestiuni este Fer. Augustin care afirmă că pruncii botezați sunt considerați în rândul credincioșilor prin puterea tainei (per virtute sacramenti) și prin răspunsul celor ce-i oferă spre a fi botezați (et offerentium responsionem).

În Sfânta Scriptură sunt nenumărate cazurile când cel căruia i se administrează o lucrare sau e inclus într-o anumită comunitate nu era întrebat dacă dorește acest lucru pe motiv că nu era capabil „să-și facă voința cunoscută” sau era atât de bolnav încât avea nevoie de un altul care să ceară ajutorul pentru el. Acestea stau drept mărturie pentru botezul pruncilor căci cei amintiți mai sus apelau la alte persoane ce aveau misiunea de a le reprezenta interesele. Iată câteva argumente:

În Vechiul Testament tăierea împrejur poruncită de Dumnezeu lui Avraam preînchipuie Botezul creștin :,,În El (Hristos) ați fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11). Acel simbol al Botezului a fost obligatoriu pentru toți copiii de parte bărbătească la opt zile după naștere (Facere 17, 10—14). Însuși Mântuitorul a fost tăiat împrejur în ziua a opta după naștere, fără să fie întrebat cum nu era întrebat nimeni de voiește sau nu acest lucru (Luca 2, 21). Apa potopului lui Noe de asemenea a preînchipuit Botezul creștin (I Petru 3, 20—21).

În Noul Testament sunt nenumărate dovezi, fie directe fie indirecte. Astfel, în ziua Cincizecimii, în urma propovăduirii Sfântului Petru s-au botezat :

,,ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2, 41). De vreme ce nu se specifică ,,bărbați și femei”, ci „suflete”, se înțelege că între aceștia au fost desigur și copii, pentru că, ,,iudeii veneau la Ierusalim să prăznuiască Paștile și Rusaliile cu întreaga familie, așa cum și părinții Mântuitorului L-au luat cu dânșii;

Sutașul Corneliu „cu toată casa lui” (Faptele Apostolilor 10, 2);

Lidia, vânzătoarea de porfiră, s-a botezat ,,și ea și casa ei” (Faptele Apostolilor 16, 15);

temnicerul din Filipi ,,s-a botezat el și toți ai lui” (Faptele Apostolilor 16, 31);

Ștefana, despre care scrie Sfântul Pavel: ,,Am botezat și casa lui Ștefana” (I Corinteni 1, 16);

Crispus, mai-marele sinagogii, care „a crezut în Domnul împreună cu toată casa sa”. (Faptele Apostolilor 18, 8)

Prin ,,casă” se înțelege atât familia naturală: soț, soție, copii, cât și personalul de serviciu: angajații, sclavii”. Se pot aduce pentru aceia care ar păstra unele rezerve față de mărturiile invocate și mărturii arheologice. E util de precizat că desenele găsite pe pereții catacombelor și inscripțiile funerare, aparținând primelor veacuri creștine, dovedesc că Biserica a recurs la pedobaptism încă de la început. ,,Astfel o frescă datând din veacul al II-lea sau al III-lea, descoperită în cimitirul Sfântul Calist din Roma prezintă, alături de un pescar ce scoate un pește cu undița — peștele e simbolul creștinului renăscut din apă și din Duh — pe un copil în vârstă cam de zece ani”. Mai lămuritor este apoi graiul epitafelor. Așa de exemplu o inscripție amintește despre ,,o prea nevinovată fetiță” care a trăit 9 zile și 5 ore și care se odihnește în pace în Hristos Dumnezeu. Altă inscripție pomenește de un copil pe care, mama sa, observându-l, a înțeles că nu are multe zile de trăit, și astfel a cerut Bisericii să fie trecut la credință (să fie botezat).Copiii se mântuiesc prin credința nașilor, așa cum Mântuitorul a izbăvit atâtea suflete prin credința altora:

sluga sutașului vindecată prin credința stăpânului său (Matei 8, 13)

slăbănogul din Capernaum vindecat datorită credinței celor ce l-au purtat (Marcu 2, 3-12) ;

învierea fiicei unui dregător, datorită credinței tatălui ei (Matei 9, 18-25);

vindecarea fiicei Cananeencei prin credința și stăruințele mamei (Matei 15, 2-28) ;

vindecarea lunaticului prin credința tatălui său (Matei 17, 15-18).

Sf. Simeon al Tesalonicului arată că nașii sunt garanți sau chezași ai celui ce se botează, că ei se angajează solemn înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii că pruncul respectiv va fi crescut ca un adevărat creștin. Prin participarea lor activă la slujba Botezului, nașii devin părinții spirituali ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă, în Hristos, așa cum părinții cei după fire l-au născut pentru viața trupească. Ei au aceleași obligații și răspunderi în ce privește viața religios-spiritual a fiului lor, ca și părinții pentru viața fizică a copiilor lor. De aceea, Sf. Simeon avertizează că trebuie să luăm aminte ca nașii să fie buni credincioși și să nu fie aleși, pentru anumite pricini omenești, ca nași, oameni fără credință căci pentru aceștia Taina în sine rămâne fără conținut, dar preotul care oficiază și care are cunoștință de aceasta se face părtaș acestui păcat. „Căci ce poate avea cel credincios cu cel fără credință?”. De asemenea, Sf. Simeon condamnă pe nașii care acceptă să boteze pruncii păgânilor, dacă părinții acestora nu vor mărturisi mai întâi credința în Botez. În legătură cu călugării, Sf. Simeon arată că aceștia nu pot fi nași, pentru că ei locuind în mănăstiri, nu pot avea în grijă de fini.

I.3. Practici greșite la săvârșirea Tainei Sfântului Botez.

În materie de practică liturgică numim inovație orice născocire sau invenție care constituie o abatere de la tipicul sau regula de slujbă consfințită în cărțile noastre de cult și în tradiția unanimă a Bisericii. Inovație este și orice schimbare fie în textul sau formularul rugăciunilor, fie în ceremonial sau ritual. Inovație poate fi și un rit sau o ceremonie nouă, un adaos de cuvinte la ceea ce deja există consemnat, un fel neobișnuit de a proceda într-un moment sau altul din rânduiala slujbei, o inversare sau o modificare a succesiunii sau ordinii tradiționale în care sunt înșirate diferitele părți componente ale unei slujbe sau rânduieli. Inovație se consideră și atunci când se face ceva în minus față de dreptarul obișnuit în slujbă apelându-se la omisiune, la înlăturarea unor părți constitutive din slujbă, la ciuntirea sau suprimarea textului sau a rânduielii unei slujbe bisericești.

Pe parcursul timpului Biserica a urmărit cu multă băgare de seamă dezvoltarea sau evoluția cultului, selectând toate formele, practicile, riturile și ceremoniile felurite care au apărut în diferite momente în practica pietății creștine și care căutau să pătrundă în cultul oficial public al Bisericii. Dintre toate formele apărute a reținut, aprobat și consacrat, cu autoritatea investită, numai pe cele bune, pe acelea care reprezentau dezvoltării firești ale unor forme mai vechi, preexistente în germene; formele ce exprimau mai lămurit, clarificând sau accentuând anumite adevăruri de credință care trebuiau puse în lumină.

Cei ce țineau să altereze sensul și esența originală a cultului, formele ce atacau învățătura ortodoxă de credință proferând învățături greșite și tendențioase dorind să consacre credințe și datini păgâne imorale au fost cu toate înlăturate de către Biserică. Acestea toate prezentate mai sus sunt argumente ce demonstrează sensul peiorativ a noțiunii de inovație pe plan liturgic.

În ce privește săvârșirea Tainei Sf. Botez unii preoți au introdus și în cadrul acestei taine anumite acte „liturgice”, străine de cultul, practica și învățătura Bisericii Ortodoxe. Aceasta s-a întâmplat fie din cauza mândriei și din dorința de a ieși în evidența prin ceva anume, fie din motiv că în comunitate era deja înrădăcinată o practică greșită și pe care din comoditate sau din teama de a nu supăra enoriașii, pierzându-și astfel popularitatea, preoții s-au complăcut într-o situație deloc fericită, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra ignoranților. Din această ultimă categorie, a inovațiilor, face parte o practică periculoasă pentru sufletul aceluia căruia i se administrează Taina Sf. Botez, și anume practica botezării prin stropire și nu prin afundare în apă. În revista Biserica Ortodoxă Română din ianuarie 1931, părintele Andrei I. Eftimie din Fărău jud. Alba, în articolul său Taina Sf. Botez un obiceiu ?, semnalează că în mare parte din Ardeal, Taina Sf. Botez se face prin stropire și că săvârșirea Sf. Botez prin cufundare – i-ar fi spus un preot ardelean – ar fi un obicei al Vechiului Regat, pe care nu l-ar putea introduce frățiile lor acolo. Autorul studiului mai sus amintit se temea cum ca practica aceasta ar fi protestantă dar pr. Ioan D. Gheorghe într-un articol zice citând pe unul dintre episcopii Bisericii Unite care afirma: „Cu totul alta este învățătura Bisericii, statorită în Conciliul Tridentin în sesiunea VII. can. 3: «De va zice cineva, că în Biserica Romană, care e mama și învățătoarea tuturor Bisericilor, nu ar fi adevărată învățătura despre sacramentul botezului să fie anatema». Și fiindcă învățătura Bisericii Romane despre sacramentul botezului, este că, el e valid și licit – pe lângă intervenția autorității – chiar și dacă se administrează prin turnare ori stropire, ori și numai prin o singură turnare ori stropire, de aceea susținem: La validitatea botezului nu se cere cufundarea întreită, ci e de ajuns și numai turnarea ori stropirea”. Aceeași practică o aflăm și in Bucovina, teritoriu ce a fost sub dominație Austro-Ungară. În cele ce urmează vom demonstra de ce aceasta practica este greșită.

Așa cum am afirmat și mai sus, afundarea în apa sfințită, conform istoriei Bisericii, a fost comună atât Răsăritului cât și Apusului și singura formă de săvârșire timp de XIV secole. Iată ce mărturisește Toma d’Aquino, în secolul XIII, citat de același mitropolit unit ce, din dorința de a argumenta stropirea ca fiind practica generalizată, se vede nevoit a se arata biruit tocmai de unul dintre ai săi: „preotul ar păcătui și încă greu, dacă n-ar conferi botezul prin cufundare întreită, fiindcă în cazul acesta n-ar ținea ritul bisericii”. Istoricul catolic Hergenröther spune: „Botezul avea loc prin cufundarea în întregime a corpului, simbolul înmormântării cu Iisus Hristos, deși aceeași cufundare practicată mai târziu era simbolul învierii noastre cu El. Această cufundare se repeta de trei ori, în onoarea celor Trei Persoane ale Sf. Treimi și în amintirea celor trei zile pe care Domnul le-a petrecut în mormânt. În caz de necesitate câte odată, mai ales în cazuri de boală, se botezau de asemenea prin stropire și turnare (botezul clinicilor)”. Canonul 50 al Sf. Apostoli zice: „Dacă vreun episcop, sau presbiter nu va săvârși trei afundări ale unei taine–a botezului–ci o afundare, care se face într-u moartea Domnului, să se caterisească”. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă la întrebare 102, zice: „Botezul este o spălare și o curățire de păcatul strămoșesc, prin afundarea de trei ori în apă”. Cât privește modul afundării, ea trebuie făcută total căci nu se îngăduie ținerea copilului cu o mână și turnarea de apă cu cealaltă, nici introducerea numai cu o parte a corpului, cornul capului, sau numai capul, ci cufundarea totală, astupând cu grija gura, nasul și urechile cu mâna, cuprinzându-le cu ușurință pe toate. Un botez care nu este săvârșit în felul acesta nu este corect și nu se justifică teologic, botez însemnând afundare, de trei ori, simbolizând acestea toate, precum spuneam îngroparea de trei zile cu Hristos și învierea cu El. Botezul prin turnare sau stropire este o denaturare a Botezului, căci el se folosea pentru cei bolnavi și debili psihic, fiind numit botezul clinicilor, adică al celor care stăteau în pat, ca neputincioși. Acest botez denaturat a devenit regula în Biserica Romano-Catolică și Protestantă și în cultele neoprotestante. Cu acest botez prin stropire se botezau în Biserica primară numai cei care se aflau pe patul de boală, în pragul morții sau cei bolnavi psihic. Canonul 12 al sinodului din Neocezareea vorbind despre cei ce au primit botezul prin stropire fiind bolnavi, zice: „Dacă oarecare, bolind, se va lumina, nu poate a se înainta la presbiterie. Că n-a fost credința lui din voință, ci din nevoie. Fără numai poate pentru sârguința cea din urmă și credință și pentru raritatea oamenilor”. Același canon îl citează și Andrutzos în a sa Teologie Dogmatică, amintind de oprirea de la hirotonie a clinicilor, oprire ce o recomandă și Sf. Ciprian. Este îndreptățită această oprire dar dacă privim contextual se referă la cei botezați în grabă, pe patul de moarte, fără ca aceștia să fi făcut un act penitențial sau o mărturisire de credință care să vină ca urmare a unei cunoașteri, ca rezultat al catehizării. Să ne gândim la pericolul care amenința comunitatea dacă ar fi acces la treapta preoției unul neinstruit și neîncercat în credință. Cât despre cei bolnavi psihic sau infirmi sau paralizați nici nu se pune problema deoarece aceștia prin infirmitatea și neputința lor, prin lege erau opriți să slujească altarelor. Citatele de mai sus se refereau deci, la oamenii maturi cărora li s-a administrat taina prin stropire nu însă și la copiii botezați la fel. Copilul botezat prin stropire nu se mai afla în pericolul de a nu fi încercat în credință pentru că mărturisitor i se face nașul său ce-l va educa mai târziu în cele duhovnicești așa cum se cuvine. În acest caz taina hirotoniei se poate administra și celui botezat prin stropire, nicăieri fiind consemnată o oprire de la acest lucru (dacă vorbim despre pruncii normali deveniți oameni maturi).

Dar pentru o mai bună cunoaștere a practicii devenită regulă pentru Biserica Răsăritului să urmărim în lini mari, în timp, cum s-a evoluat de s-a ajuns până a se boteza prin stropire. În secolul VII un oarecare episcop Leandru îl consulta pe papa Grigorie cel Mare († 604) despre validarea Tainei Botezului săvârșit printr-o singură afundare. Deși papa îi explică acestuia semnificația celor trei afundări validează și forma cu o singură afundare, căutându-i argumentație prin cuvântul că aceasta, singura afundare, ar scoate în evidență faptul că esența dumnezeirii este una. Plecând de la această epistolă sinodul de la Toledo – Spania din 633, prin canonul 6 hotărăște ca botezul să se săvârșească printr-o singură afundare. Această hotărâre avea și scopul de a reliefa unitatea de Ființa a celor Trei Ipostasuri dumnezeiești împotriva arienilor. Sinodul de la Worm din 828 a reactualizat această dispoziție. În sinodul din 1311 de la Roma turnarea a fost ridicată la aceeași valoare cu afundarea și astfel, cu timpul, în Biserica Apusului turnarea ia complet locul afundării fie ea una sau întreită.

O altă practică greșită este aceea săvârșită de unii preoți prin care se înlătură sfințirea apei după rânduiala Sfântului Botez înlocuind apa botezului cu apă sfințită anterior, păstrată de la slujba aghiazmei celei mari sau de la o aghiazmă mică, ori chiar cu apă sfințită la un botez anterior. Acești preoți procedează în felul următor: după săvârșirea ierurgiilor premergătoare botezului, care se încheie cu rânduiala exorcismelor, trecând la rânduiala propriu-zisă a Sfântului Botez, care începe cu binecuvântarea mare: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui…”, nu rostesc întreaga ectenie mare ce urmează imediat binecuvântării, ectenie completată cu cererile speciale pentru sfințirea apei botezului, ectenie ce are ca scop coborârea asupra ei a darurilor divine necesare pentru luminarea (botezarea) celui chemat. În acest caz de rea slujire, se recită această ectenie numai fragmentar, omițându-se toate cererile în legătură cu sfințirea apei. De asemenea nu este rostită nici rugăciunea pentru sfințirea apei, rugăciune care, precum se știe, este împărțită în patru părți inegale ca mărime, separate între-olaltă prin ecfonisele: ,,Mare ești, Doamne, și minunate sînt lucrurile Tale…”, „Tu însuți dar, iubitorule de oameni, Împărate, vino și acum …”, „Să se zdrobească sub semnul crucii Tale …” rostite fiecare de trei ori, ci toarnă în apa din cristelniță sau în vasul cu apa cu care se va face botezul, apă sfințită (din recipientul în care aceasta s-a păstrat), iar imediat după aceasta se rostește rugăciunea sfințirii untdelemnului, după care se face însemnarea apei cu untul de lemn în semnul crucii, iar apoi săvârșesc botezul cu apa aceasta după rânduiala prescrisă.

A săvârși ceea ce acești preoți cu de la sine putere săvârșesc înseamnă să nesocotești rânduiala Botezului primită ca moștenire de la Biserică prin sfinții ierarhi, și astfel păcătuind să nu ții seama de faptul că la săvârșirea Tainelor, harul divin se pogoară și lucrează asupra credincioșilor prin anumite forme și lucrări văzute, lucrare de care este privat cel căruia i se administrează această Taină săvârșită incomplet. Sfințirea apei botezului este o practică străveche, păstrată prin tradiție iar mărturii despre aceasta avem de la Tertulian, Sf. Ciprian, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa care zice: „nu disprețui baia dumnezeiască căci deși apa servește la întrebuințare totuși nu nesocoti neînsemnată această apă, căci efectele ei sunt mari și roadele ei minunate. Căci precum altarul, untdelemnul și altele de acest fel prin sfințire se înstrăinează de la destinația lor pământească și se consfințesc serviciului dumnezeiesc așa se întâmplă și cu apa botezului.” Din aceste cuvinte rezultă că prin sfințire, apa și untdelemnul primesc o destinație specială, în vederea scopului pentru care urmează să se întrebuințeze.

Mai apoi, comparând ecteniile cererilor de la rânduiala Agheazmei mari și de la Agheazma mica cu cele de la sfințirea apei Botezului, acestea din urmă cuprind cereri și invocări speciale în legătură cu scopul întrebuințării acestei ape, cereri și invocări ce nu le întâlnim la celelalte sfințiri de apă:

„vrednic să se facă Împărăției celei nestricăcioase…”

„să se arate el fiu al luminii și moștenitor al veșnicilor bunătăți”

„să se facă el împreună sădit și părtaș morții și învierii lui Hristos și Dumnezeului nostru”

„să-și păzească el haina botezului și logodirea duhului neîntinată și fără prihană în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru.”

„pentru ca să se facă lui apa aceasta baie nașterii de-a doua, spre iertarea păcatelor și îmbrăcăminte de nestricăciune.”

În cadrul rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt pentru sfințirea apei Botezului, preotul roagă pe Dumnezeu să-i ierte păcatele lui, pentru ca nu cumva vestind el altuia slobozenie, el însuși să fie rob păcatului; să-l îmbrace cu putere de sus ca să nu-l surpe pe cel ce se va naște din nou; să închipuiască în el pe Hristos și să-l sădească pe acesta pe temelia apostolilor și a proorocilor (Efes. 2.20). În sfârșit, preotul se roagă ca în apa aceasta să nu se ascundă nici să se pogoare duh întunecat și viclean ci ea să fie arătată ca apă de izbăvire și sfințire, de curățire de sufletului și a trupului, de iertarea păcatelor, de luminarea sufletului, baia nașterii celei de-a doua, înnoire a duhului dar și de înfiere divină, izvor de viață veșnică. Dacă acestea sunt rugăciunile, este evident că darurile cerute care se pogoară asupra acestei apei prin sfințire să fie complet diferite de celelalte daruri pogorâte la celelalte sfințire de apă.

O altă seamă de slujitori păstrează apa sfințită la un Botez anterior. Nici această practică nu poate fi admisă deoarece orice botez e o taină legată de un primitor anumit, într-un timp anumit și de aceea lucrarea harică este individualizată. Apa botezului nu se sfințește având ca scop Botezul în general ci scopul ei este botezul unei anumite persoane care vine sau e adusă pentru a fi botezată. Dacă am fi de acord cu această ultimă practică ar trebui ca la fel să săvârșim și cu untdelemnul de la Sf. Maslu ceea ce iarăși este un lucru de neacceptat.

O altă inovație condamnabilă o aflăm în practică la unii din preoții din Ardeal care nu mai citesc moliftele de exorcizare din rânduiala Botezului socotindu-le de importanță pur istorică. O altă greșeală este obiceiul de a re-boteza pe epileptici sau reluarea citirii lepădărilor. Cel ce repetă botezul sau recitește lepădările unuia căruia i s-a administrat odată Taina Botezului se dovedește a fi necredincios în lucrarea neconvențională a harului. Astfel se poate ușor crea un precedent care să favorizeze un al treilea, al patrulea al n-lea Botez, lunecându-se în ridicol sau în bătaie de joc de cele sfinte.

Tot în Ardeal și Bucovina se mai practică oficierea botezului fie în case particulare, fie în casa preotului ceea ce este un lucru foarte grav deoarece și aceasta creează un precedent nedorit, mai ales avându-se în vedere pericolul ivit în sânul parohiilor din aceste zone unde, unii membrii ai grupării Oastea Domnului prind a se desprinde de Biserică prin adunări independente de Biserică și de locașul de închinare.

O altă practică greșită și la fel de periculoasă precum Botezul prin stropire sau în Agheazmă mică sau mare e și obiceiul unor preoți ca, după ce administrează taină sfântului Botez, să manifeste rezervă în a împărtăși pe noul botezat. Această rezervă pleacă de la teza conform căreia un prunc botezat, curățit astfel de păcat nu mai are nevoie de împărtășanie, evitându-se astfel pericolul (zic ei) ca pruncul împărtășit să verse împărtășania. Teza mai susține că oferirea Sfintei Împărtășanii este „lipsită de înțeles” din moment ce primitorul nu are conștiința valorii Sfântului Trup și Sânge a Mântuitorului. Această practică dezvelește în persoana celui ce o practică o imensă indiferență, incultură și ridică semne de întrebare asupra pregătirii sale teologice, semne de întrebare ce pentru episcopul locului trebuie să fie semn de mare alarmă căci n-a băgat de seamă asupra cui și-a pus mâinile în momentul Hirotoniei.

Este adevărat că prin Botez se iartă complet, se desființează, mai bine zis, păcatul strămoșesc dar se uită că de rămas mai rămân în sufletul celui botezat urmările păcatului strămoșesc, urmări în fața cărora puterile proprii devin insuficiente spre a le depăși în dobândirea supremului Bun. Este adevărat că Mirungerea aduce înduhovnicirea integrală marcând fenomenul pătrunderii Harului divin în trupul celui botezat făcând ca trupul să slujească sufletului, însă față de sufletul acesta nu trebuie să uităm cuvântul care zice: „ Eu sunt Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Dar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu” (In 6.51). Sf. Ioan Hrisostom zice: „ precum o femeie prin impulsul naturii îl hrănește pe copilul său cu lapte așa și Hristos îl hrănește cu carnea și sângele Său.” Sf. Simeon al Tesalonicului zice că împărtășirea este „sfârșitul a toată taina.” Aceasta ne îndreptățește să afirmăm că cel ce nu a împărtășit pe cel de curând botezat nu săvârșește complet Taina ridicării din păcat a penitentului ce se unește desăvârșit cu Hristos prin Sfântul Trup si Sânge devenind astfel mădular deplin și adevărat al Bisericii creștine.

O altă inovație întâlnită astăzi mai rar, datorită măsurilor luate în acest sens de către ierarhii locului, constă în „botezarea” în anumite zile de peste an a pruncilor morți fără de vreme sau a celor lepădați. Ca argument invocat de slujitori spre întărirea acestei practici este folosit textul de la I Cor. 15.29 în care Sf. Ap. Pavel pentru a dovedi credința puternică în înviere, amintește o practică a unora dintre creștinii care, fie din exces de zel fie dintr-o prea mare dragoste față de predecesori, se botezau în numele acestora. Sfânta Scriptură nu ne oferă informația cum că aceștia ar fi fost deja botezați sau că atunci când primeau Botezul aveau o formula prin care invocau mila lui Dumnezeu asupra părinților sau rudelor celor morți. Este însă greu de crezut că o personalitate teologică precum Sf. Ap. Pavel ar fi admis administrarea celui de-al II-lea al III-lea sau al IV-lea Botez unei persoane vii, în numele unei persoane decedate. Aceste repetări ale Botezului ar fi creat pericolul ridiculizării Tainei și a instalării unei mari dezordini în Biserică. Întrebarea este cine se afunda atunci în apa botezului; cine făcea mărturisirea de credință; cine era uns spre o viață nouă?! Cel deja botezat, mărturisit și uns prin punerea mâinilor?! Greu de crezut. Trebuie însă să admitem că Sf. Pavel prin cuvântul consemnat la I Cor. 15.29 nu e obligatoriu să fi fost de acord cu această practică căci amintirea ei o face numai pentru a scoate în evidență un aspect al credinței în nemurire chiar dacă, posibil, greșit aplicată de unii. De spunem că Sf. Pavel a tăcut înaintea acestora fără a-i corecta este ca și cum am restrânge activitatea marelui misionar numai la cele paisprezece epistole și la un „jurnal de activitate” precum Faptele Apostolilor, lucru și afirmație deosebit de periculoase. Dacă Sf. Pavel ar fi fost de acord cu această practică, cu siguranță și Efesul și Roma ar fi adoptat-o dar istoria nu confirmă acest lucru pentru că singurii care botezau pe cei morți erau montaniștii și catafrigienii sau marcioniții ce botezau pe cineva în numele altuia. Aceste practici au fost înfierate de Sfinții Filastriu și Ioan Hrisostom în scrierile lor. În cazul Botezării pruncilor morți (indiferent de cauza morții lor) se mențin întrebările ridicate mai sus. Este însă lucru de mirare cum un slujitor al Altarului se poate coboară până la a asculta cuvântul și basmul băbesc ce îndeamnă la a boteza niște scutece în numele unui prunc ce nu e de față, întreaga slujbă devenind o simplă muiere de rufe aduse de femei neînțelepte.

I.4. Tradiții populare legate de Taina Sfântului Botez.

Tradițiile legate de acest eveniment sunt deosebit de bogate dacă nu luăm în considerare că și la sate curentul desacralizării vieții și secularizarea lasă urme pe trupul și chipul tradițional al țăranului român. Dacă, citind paginile folcloriștilor, ne minunăm de lumea ca de basm a satului de odinioară, îndată întorcându-ne privirea spre satul zilelor noastre se trezește brusc teama că poate-și trăiește ultimele zile, într-o „emancipare” nebunească și occidentalistă, profund străină sufletului întrupat într-un trup creștin încă de la zămislirea lui, trup uns cu uleiul candelelor din bisericile marelui voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Voi încerca să prezint din sumedeniile de practici populare pe acelea care au mai supraviețuit până astăzi.

Dacă pruncul născut este de o constituție sănătoasă nu e botezat imediat ci este lăsat până a opta zi sau mai târziu până la a patruzecea zi sau până când se înzdrăvenește mama pruncului. După naștere părinții se sfătuiesc ce nume să pună copilului și ce naș vor alege pentru acesta. Primul naș în tradiția poporului a fost Sf. Ap. Andrei care conform Ioan 1.40-42 a adus înaintea Mântuitorului pe fratele său Petru. Niciodată la români nașii n-au fost părinții pentru că, de cele mai multe ori aceștia nu aveau cultura cerută pentru a-și instrui copiii în creștinism. S-a mai mers pe considerentul că dacă părinții mureau copiii rămâneau fără protector. Părinții erau deja însărcinați cu cele trupești față de copil, existând astfel pericolul ca cele sufletești să fie incomplet săvârșite.

Obiceiul Bisericii, devenit regulă, este ca fiecare să aibă un singur naș de botez pentru a nu se întinde prea mult rudenia spirituală. În unele părți din Bucovina se obișnuiește, însă, a se pune la Botez mai multe perechi de nași. Tinerii căsătoriți îndătinează de a lua de cumătrii, la primul prunc, pe nașii lor de cununie. Aceasta a dus la formarea unui alt cuvânt, acela de „nănaș” cuvânt compus din „nun” și „naș”, termen întâlnit mai ales în Bucovina și Transilvania. După ce aceștia, tinerii, s-au hotărât cine va fi mărturisitor pentru pruncul lor, tatăl pruncului ia un șip sau o ploscă de rachiu sau cu vin se duce la respectivul pe care-l dorește de cumătru și spunându-i pentru ce a venit îi închină cinstea adusă. De cele mai multe ori cel ales este nevoit să primească invitația deoarece în credința populară cel ce refuză o astfel de ocazie face un foarte mare păcat iar celui ce primește și botează i se iartă un mare păcat pentru că face o mare pomană, acest act aducându-i mult noroc și mult bine. Spre a întări cele spuse mai sus și pentru a-i îndemna pe creștini să se prindă nași de bună voie, poporul a creat diferite povestiri în care se istorisesc isprăvile pe pământ ale Mântuitorului care umbla cu Sf. Petru și care, amândoi botezau celor ce-I rugau ba chiar, uneori, îmbiindu-se și singuri să nășească. Rezultatele se văd în obiceiul ca mulți să se îmbie cu zile ba chiar cu săptămâni înainte ca să fie primiți ca și cumătrii. Alecsandri zice: „Românii sunt foarte bucuroși de cumetrie, judecând după marele numere de cumătrii ce se găsesc într-un sat”.

În Bucovina există obiceiul (ce arată cât de importantă e legătura sufletească și rudenia dintre nași și fini) că dacă nașul moare după o vreme de la botez, finul să aibă ca naș mai departe pe fiii nașului său, pe care-i cheamă tot nași. „În toate părțile – zice Elena Sevastos – mi-au zis ca rudenia în Hristos e mult mai puternică decât cea de sânge; că bunăoară mai curând ai putea lua în căsătorie sora decât cumătra, că nașul e mai mult decât părintele, de vreme ce unul ți-a dat numai viața pe când celălalt te-a creștinat; și acest păcat (al căsătoriei cu nașul) numai atunci ți s-ar ierta când, după ce ți-ai uns trupul cu ceară și ți-ai da foc ai scăpa teafăr.”

Când trece la creștinism un jidov sau alt necredincios ca naș se prind mai mulți fruntași ai satului. Aceștia îi fac veșminte românești, îi dăruiesc bani și pământ, ba chiar îl și însoară ca să nu umble lelea și mai pe urmă să devină apostat.

Trecând de la cumetri și nași la datinile de la Botez, aflăm că pentru slujbă sunt necesare: lumânări de ceară curată galbenă sau albă, împodobite cu flori sau cu busuioc, apoi de o pânză albă numita crijmă. Cu crijma se învelește copilul după Botez fiindu-i haină luminoasă, veșmânt de veselie. La români există obiceiul ca această pânză – crijma cum mai este ea numită – să fie păstrată pentru mai târziu ca din ea sa se facă: fie o cămașă pentru când pruncul va fi crescut, fie să se păstreze intactă iar la înmormântarea sa să se așeze pe față, fiind simbol al vieții nepătate. Tot la lumânare se mai puneau câțiva coți de lână. Se zice că aceasta să fie atât de mare cât să o cuprindă pe nașă. De va fi acest fir de lână prea mare, se spunea de acest copil că la maturitate se va însura târziu.

Înainte de a pleca la Biserica sau la casa preotului (în Bucovina) unde avea să se oficieze Botezul, moașa îndătina să așeze pe pieptul pruncului o bucățică de sare ca să aibă noroc în viață, și o uscățică de pâine curată de grâu ca să fie bun ca aceasta. Tot pentru noroc se puneau la pieptul copilului și niște bani de argint. Când să iasă din casă nașa îl atingea cu capul de prag pentru a nu fi deocheat. Pe drum nașa trebuia să zică: „duc un păgân ca să aduc un creștin”. Tot pe drum nașa numită și moașă (în unele părți din Moldova) căuta cu precauție ce fel de oameni va întâlni pe drum căci cum le era acestora înfățișarea și purtarea așa credea că va fi și pruncul când va fi mare. În cele mai multe părți ale Bucovinei, mai există încă datina ca nașii, când merg la botez, să ducă preotului un fel de cinste, adică o găină sau rachiu, dacă Botezul se făcea acasă la preot, iar dacă se făcea la Biserică, cinstea să se ducă mai din timp de către moașă. La ducerea acestei cinste preotul hotăra, în timpurile de odinioară, care va fi numele pruncului ținând cont și de dorințele părinților.

Slujba începe cu citirea lepădărilor despre care – zice Simeon Florea Marian – că mai toți copii la auzul lor încep să plângă mai tare sau mai încet. Despre acest plâns se zice că nu ar fi natural ci că diavolul care e provocat să iasă din el și să-l părăsească, l-ar face să plângă și să strige tare, anume, ca doară i-ar stârni vreo boala; însă de ar plânge copilul oricât de mult și oricât de tare nimic rău nu i se poate întâmpla. În Țara Românească există ideea că atunci când copilul plânge nimeni să nu-l șișie (șișiască) ca să tacă pentru că se zice că i se alungă norocul. Copilul trebuie lăsat să plângă. Tot aici, că tot am vorbit despre plâns, se zice că pruncul nebotezat prin plâns cere să fie botezat.

Cât privește botezul propriu-zis nu se recomandă ca atunci când sunt botezați doi copii, băiat și fată, străini din punct de vedere a rudeniei de sânge, să fie afundați în aceeași apă căci astfel devin frați de Botez. Acest grad de rudenie e întâlnit și în scrierile Sf. Nichifor. Țăranul român știe că o căsătorie între aceștia doi ar atrage mânie lui Dumnezeu asupra satului lor și asupra copiilor ce se vor naște din aceștia.

Realitatea faptului ca imediat după lepădate a de satana un înger bun este dăruit de Dumnezeu spre paza copilului, a născut în tradiția populară o serie de rugăciuni închinate îngerului păzitor. Iată câteva dintre ele:

„Înger, îngerașul meu !

Roagă-te lui Dumnezeu

Pentru suflețelul meu.

Peste zi și peste noapte,

Pân’ la ceasul cel de moarte !”

„Înger, îngerașul mieu !

Sluguța lui Dumnezeu

Înger, îngerașul meu !

Roagă-te lui Dumnezeu

Pentru suflețelul meu.

Și din zi și din noapte,

Pân’ la ceasul cel de moarte.

Sfântă cruce, adoarme-mă,

Înger bun, așteaptă-mă,

Doamne sfinte, iartă-mă !”

„Înger, îngerașul meu !

Roagă-te lui Dumnezeu

Pentru suflețelul meu.

Și din zi și din noapte,

Pân’ la ceasul cel de moarte.

Sfântă cruce, apără-mă,

Înger bun, deșteaptă-mă,

Doamne, miluiește-mă,

Cu crucea păzește-mă !”

„Înger, îngerașul meu !

Sluguța lui Dumnezeu

Trezește-mi sufletul meu.

Peste zi și peste noapte,

Pân la ceasul cel de moarte.

Cruce-n casă,

Cruce-n masă

Cruce-n tuspatru cornuri de casă,

Cruce-n cer, cruce-n pământ,

Cruce-n locul un’ mă culc !”

„Cruce-n casă,

Cruce-n masă

Cruce-n tuspatru cornuri de casă,

Dumnezeu cu noi la masă,

Maică sfântă la fereastră.

Îngerașul mă păzește,

Sfânta cruce mă-ntărește.

Îngerașul mi-i lumină,

Sfânta Cruce mi-i hodină!”

Credința conform căreia Dumnezeu trimite și un „înger” rău cu rol de a ispiti pe om pe parcursul vieții, e o credință greșită căci, dacă ar fi adevărate acestea, atunci Dumnezeu ar fi autorul răului ceea ce e un mare neadevăr. Concepția aceasta ce este întâlnită în mai toate zonele geografice ale României, este o influență bogomilă, acest tip de influență simțindu-se destul de mult în superstițiile legate de diferite momente de răscruce din viața omului când se crede că se duce o luptă între bine și rău, luptă ce se poartă în și pentru sufletul omului, pentru marcarea destinului și a vieții. Dintotdeauna însă la români, binele este marele învingător. Diavolul nu este propriu unei persoane și nu poate fi considerat dar sau dat, ci el apare în viața omului ca urmare a urii lui față de creștinul care înaintează în bine și pe care mereu vrea să-l doboare în adâncul iadului. Demonul acesta e într-un permanent război atât cu omul cât și cu îngerul cel bun iar atunci când cineva dintre oameni, dintre consăteni, e din cale-afară de fricos sau când se lasă condus mai mult de alții sau când e mai încet la minte atunci se spune despre acesta ca e „slab de înger”.

În cele din urmă trebuie să amintim faptul ca țăranul simplu știe că dacă pruncul este slab din fire și trage sa moară până să fi fost botezat atunci moașa sau altă persoană poate, stropindu-l cu apă sau cu aghiazmă și rostind formula, să-l boteze. De cele mai multe ori numele folosite pentru aceste situații sunt acelea de Ion și Maria. Copilul ce moare nebotezat este îngropat conform tradiției de către tatăl pruncului, în afara cimitirului, fără sicriu, așezat doar pe o scândurică negeluită.

Capitolul II

SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII

II.1. Considerații generale.

Ungerea cu Sfântul și marele Mir este a doua taină a Bisericii care se administrează creștinului după ce acesta a trecut prin baia botezului născându-se astfel către o viață nouă. După curățirea păcatului prin întreita afundare urmează imediat o a doua lucrare a lui Hristos în viața omului, aceea a întăririi darului dumnezeiesc primit la Botez, întărire ce se face în cadrul Tainei Mirungerii, taină care stimulează, activează și pune în mișcare puterile sufletului. Taina Mirungerii reprezintă Cincizecimea creștinului. Prin pecetluirea noului botezat de către preot cu „pecetea darului Sfântului Duh” acesta este investit cu darul „slujirii preoției universale” în vederea slujirii lui Dumnezeu. Fără Mirungere, Botezul nu este desăvârșit căci „cu botezul ne naștem a doua oară prin Duh și ne curățim de păcate dar nu câștigăm și arvunele darului, nici mireasma vieții și nici pecetea Duhului. Deci precum trebuie să ne botezam tot astfel trebuie să ne ungem și cu Sfântul Mir.”

Adeseori Mântuitorul a vorbit ucenicilor Săi despre Duhul Sfânt care le va fi trimis apostolilor pentru a-i ajuta la îndeplinirea misiunii încredințate lor. „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea. Dacă cineva crede în mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis pentru Duhul pe care erau să-l primească cei ce cred întru Dânsul; că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu se proslăvise” (Ioan, 7. 37-39). Făgăduința aceasta s-a îndeplinit în chip văzut la momentul Cincizecimii sau ceea ce numim noi astăzi, în Duminica mare, când Duhul Sfânt s-a pogorât în limbi ca de foc peste apostoli. Aceștia au primit astfel misiunea de a împărtăși și credincioșilor Sfântul Duh, în același fel în care l-au primit și ei, sub o forma văzută sau prin intermediul unui act văzut. Acest act văzut s-a constituit, în istoria Bisericii primare, în doua forme și anume: în punerea mâinilor apostolilor și în ungerea cu Sfântul Mir. Aceste două acte au co-existat în paralel, în acele vremuri de început, și despre aceasta mărturisește și textul scripturistic prin cuvintele: „Iar auzind apostolii cei din Ierusalim, cum că a primit Samaria cuvântul lui Dumnezeu, au trimis către dânșii pe Petru și pe Ioan, care pogorându-se, s-au rugat pentru ei, ca să ia Duhul Sfânt, pentru că încă nici peste unul dintre ei nu se pogorâse, ci numai botezați erau într-u numele Domnului Iisus. Atunci puneau mâinile peste ei și luau Duhul Sfânt” (Fapte. 8, 14—17). La fel și credincioșii din Efes, botezați la început numai cu botezul lui Ioan au fost din nou botezați cu botezul Sfintei Treimi „și punându-și Pavel mâinile peste ei a venit Duhul Sfânt”(Fapte 19.1-7). Despre ungere amintește Sfântul Apostol și evanghelist Ioan când zice: „Și voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate” (I Ioan 2, 20); iar sfântul Apostol Pavel întărește prin cuvântul: „iar Cel ce ne adeverește pe noi împreună cu voi într-u Hristos și ne-a uns pe noi Dumnezeu este. Care ne-a pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului întru inimile voastre.” (II Cor. 1.21-22). Pe măsură ce Biserica s-a răspândit și au luat naștere comunități noi, Apostolii neputând fi pretutindeni au hirotonit episcopi, preoți și diaconi care să îndeplinească cele trei funcții sau aspecte ale slujirii lui Dumnezeu, următori fiind ai Mantuitorului-Profet, Arhiereu și Împărat. Episcopii însă deși succesori direcți în har ai Apostolilor nu mai aveau plenitudinea de har și harisme precum apostolii, însăși harisma împărtășirii Duhului Sfânt nefiind transmisibilă ci rămânând ca un dat și dar lăsat în seama întregii Biserici care deține și plenitudinea sub toate aspectele mai sus menționate. În acest context episcopii nu mai puteau acționa precum apostolii, când se vorbea de oficierea Tainei Mirungerii, și din această cauză s-a păstrat și s-a generalizat în practica Bisericii de pretutindeni săvârșirea ungerii cu Sfântul Mir, ungere care a dat și denumirea tainei, punerea mâinilor păstrându-se numai în cazul săvârșirii Tainei Preoției. De faptul că Biserica creștină primară a practicat Taina Mirungerii celor botezați o confirmă și canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic și scrierile Sfinților Părinți. Avându-se în vedere acestea, Taina Mirungerii a primit mai multe numiri diferite precum: punerea mâinilor, ungere, ungere tainică, ungerea mântuirii, Taina ungerii, Taina Duhului, Taina sau împărtășirea Duhului, simbolul Duhului, întărire, desăvârșire, pecete, pecetea Domnului, pecetea vieții de veci. Toate aceste denumiri ale Tainei sunt în strânsă legătură cu lucrarea pe care o produce în sufletul și trupul creștinului Duhul Sfânt ce se pogoară ca o ploaie (după cum afirma Sfântul Ioan Damaschin) și care face să crească sfințenia spre asemănarea cu Dumnezeu prin înduhovnicirea integrală. Trupul este din perspectiva Biserici un organism sacru al vieții datorită faptului că prin el se manifestă sufletul, trupul și sufletul formând o realitate unică – persoana umană. Ea este un centru de interferență a substanței materiale și spirituală, ambele substanțe subzistând una în alta comunicându-și una alteia proprietățile. Acestei realități unice și nerepetabile se adresează Duhul punându-l în dialogul veșnic cu Dumnezeu nu înainte de a-l îmbrăca cu putere de a lucra cele sfinte și bineplacute în drumul său către Pomul Vieții. Iată așadar cum explică Chiril al Ierusalimului semnificația ungerii cu Sfântul Mir a părților trupului: „Mai întâi ați fost unși pe frunte ca sa fiți sloboziți de rușinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindeni și ca să priviți ca în oglindă cu fața descoperită, slava Domnului. Apoi ați fost unși la urechi ca să dobândiți urechi în stare să audă tainele dumnezeiești” (Isaia 50. 5; Mat. 11, 15). Apoi ați fost unși la nas ca sa spuneți după ce ați primit dumnezeiescul Mir: „Printre cei ce se mântuiesc, suntem în Dumnezeu, bună mireasma a lui Hristos” ( II Cor. 11, 15). După aceea la piept, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului, după ce ați îmbrăcat platoșa dreptății” (Efes. 6, 11, 1). Căci, după cum Hristos, după Botez și după pogorârea Sfântului Duh (peste El) s-a dus și s-a luptat cu potrivnicul, tot așa, și voi, după ce ați fost botezați și ați fost unși cu Sfântul Mir, îmbrăcați fiind cu toată armătura Sfântului Duh, stați împotriva puterii celei potrivnice și o biruiți zicând: „Toate le port în Hristos, Cel care mă întărește.” La fel se poate spune și despre celelalte părți; la spate se unge spre a-l întări, ca să poarte crucea Sa și a semenilor săi, potrivit îndemnului: „Purtați sarcinile unii altora”(Gal. 6, 2) ; la mâini ca să lucreze totul ca pentru, și, în numele Domnului (Col., 3, 17) și să nu înceteze a face binele; gura este pecetluită ca să nu mai grăiască deșertăciuni, ci să preamărească pe Dumnezeu, „vorbind în psalmi, in laude și în cântări duhovnicești” (Gal. 6, 9; II Tes. 3, 13) înfrânând limba de la orice cuvânt pătimaș (Iacob 3, 5-10), iar picioarele, spre a umbla în căile Domnului înțelepțește fiind încălțate ca pentru Evanghelia păcii (Efes. 6.15). Prin ungerea exterioară se întăresc toate puterile sufletești și trupești ale omului pentru a spori în dreapta credință, a practica virtutea, a rezista împotriva păcatului și a se încununa în lupta împotriva patimilor și a ispitelor căci „prin Mirungere luăm puterea spre fapte iar acestea ne fac să simțim prezența lui Hristos și chiar să arătam pe Hristos în noi; sau chiar faptele la care Duhul ne îndeamnă și ne ajută, implică în ele o conștiință a prezenței lui Hristos în noi”. La acest aspect se referea Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan care zice: „Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate […]. ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne într-u voi și n-aveți trebuința ca să vă învețe cineva, ci precum ungerea lui vă va învăța despre toate, și adevărat este și nu este minciună, rămâneți întru El așa cum v-a învățat” (I Ioan 2. 21,27). Acest text aduce lumină, dezvăluind conținutul Tainei cu toate urmările ei teologice și duhovnicești, fără însă a violenta caracterul ei tainic, misterios, scoțând în evidență faptul că greșim atunci când afirmăm că prin Taina Mirului ni se comunică darurile Sfântului Duh, în realitate transmițându-se nu un dar sau două ci întreg Duhul Sfânt. Acea pogorâre din Ziua Cincizecimii a Duhului peste Sfinții Apostoli în chip de limbi de foc a preînchipuit pecetluirea noastră în Duhul Sfânt pe care o primim acum în Taina Mirungerii prin care coborâre și ungere devenim contemporani ai tuturor evenimentelor din viața Biserici încă de la începuturile ei, fie ele instituționale sau sacramentale. În acest fel, „martor și mărturisitor” devine acest nou „fiu iubit” proaspăt îngropat și înviat cu Hristos prin Botez. În acest sens spune Sfântul Simeon al Tesalonicului: „După cum la Botezul Mântuitorului era și pogorârea Duhului pentru ca să se arate toată plinătatea dumnezeirii și cum că este trupește in Cel ce s-a întrupat, așa și noi ne ungem cu Sfântul Mir după Botez, ca și noi să luăm darul Duhului, că din plinirea Lui noi toți am luat dar peste dar.”

Din punct de vedere liturgic aceasta Taina urmează imediat Tainei Botezului formând un corp unitar aceasta fiind si o urmare a faptului ca Taina Mirungerii nu are ea însăși o formulă de binecuvântare pentru început, urmând imediat scoaterii din apă a pruncului sau a celui botezat când preotul citește rugăciunea mirungerii prin care se cere de la Dumnezeu ca după ce s-a făcut luminarea celui nou născut prin apa și prin Duh să-i fie dăruită și pecetea darului Sfântului și într-u tot puternicului și înfricoșătorului Său Duh și împărtășirea cu sfântul Trup și Sânge al lui Hristos păzindu-l în sfințenie și întărindu-l în drept măritoarea credință, izbăvindu-l de cel rău și de toate uneltirile lui, să-i păzească sufletul întru frica sa cea mântuitoare, întru curățenie și dreptate, ca într-u tot lucrul și cuvântul bineplăcându-I să se facă el fiu și moștenitor cereștii împărății. După pecetluirea pruncului cu Sfântul Mir preotul cădind înconjoară masa și cristelnița de trei ori dimpreună cu nașul ce poartă în brațe pruncul cântând de trei ori „Câți in Hristos v-ați botezat in Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3.27) „Aliluia!” Acest moment ne conștientizează de faptul ca abia acum când cele două taine s-au săvârșit subiectul și persoana nouă a îmbrăcat deplin pe Hristos urcând la treapta de „fiu” cuprins în Hristos precum Însuși zice: „Eu în ei și ei în Mine” (In.15.4). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar tu te-ai îmbrăcat în El, avîndu-L în tine însuți și identificându-te cu El, te-ai ridicat la o afinitate cu El și te-ai făcut la fel, adică fiu al lui Dumnezeu sau „Dumnezeu după har”.

După ce s-a cântat : „Câți în Hristos, v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”, se citește îndată Apostolul și Evanghelia în care se arată porunca, necesitatea și tâlcul Botezului, sensul lui tainic. Urmează apoi rugăciunile de la spălarea pruncului ce se citesc în continuarea rânduielii slujbei „Doamne bine-voiește să strălucească pururea lumina feței Tale în inima lui; apără pavăza credinței lui…, păzește într-însul nespurcată și neîntinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-însul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească; și fii milostiv acestuia și nouă, după mulțimea îndurărilor Tale.” În cea de-a doua rugăciune, preotul se roagă ca „noul luminat prin apă și prin Duh” să fie păzit cu „puterea bunătății” lui Dumnezeu, ca păstrând „nefurată arvuna” și logodirea Duhului Sfânt să se învrednicească „de viața de veci.” În genere, toate lucrările semnifică o curățire totală, trupească și sufletească, și o armonizare a tuturor funcțiilor în vederea perfecționării și iluminării lăuntrice. Din acest moment, „pecetea și simbolurile exterioare pot fi ridicate, căci nimic din ceea ce este exterior nu va mai fi de nici un folos; doar dobândirea interioară de către om a darului, a credinței și a credincioșiei îl va susține.”De aceea preotul șterge cu buretele umed toate părțile trupului unde s-a făcut Mirungerea, ferind astfel Sfântul Mir de o eventuală profanare, prin atingerea de ceva necurat. Ștergerea aceasta vrea să ne arate cu alte cuvinte, că Sfântul Mir nu ne-a fost dat pentru a rămâne întipărit pe corp, ci pentru a fi transpus în viață, ca darul Sfântului Duh să devină lucrător în fapte. În timp ce șterge, preotul rostește; „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui și-al Fiului și al Sfântului Duh” După opinia unor liturgiști, aceste expresii s-ar referi cu precădere la cele trei Sfinte Taine administrate, cu acest prilej, neofitului: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Rânduiala slujbei se încheie cu tunderea sacramentală a noului botezat, tundere ce confirmă harul preoției împărătești pe care l-a primit în scopul consacrării sale în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Aceasta este semnificația tunderii post-baptismale. Ea este expresia jertfei libere și fericite a omului făcute lui Dumnezeu sau, mai bine zis, pecetluirea făgăduinței sale de a se preda sub stăpânirea și ascultarea lui Dumnezeu. „Părul se aduce lui Dumnezeu ca o pârgă și jertfă a trupului omenesc” spune Sfântul Simeon al Tesalonicului „iar tunderea este făcută cruciș pentru ca noul botezat sa se lepede de toata prisoseala cea rea a cugetelor”.

Este limpede, prin urmare, că cei ce nu au Ungerea cu Sfântul Mir ca Taină, nici nu se pot numi creștini și nu au nici preoția împărătească (generală) ce se dă prin ea. Deci, neavând „împărtășirea Sfântului Duh” (II Cor. 12, 13) nu pot fi în comuniune cu ortodocșii care au primit această Taină. De aceea ei nici nu pot participa efectiv la rugăciunea publică a Bisericii. „Rugăciunea publică a Bisericii neputându-se face fără preot, are caracter de ierurgie, de lucrare sfântă și sfințitoare a Bisericii care nu poate fi făcută cu neortodocșii și pentru ei. Laicii ortodocși exercită preoția lor generală la aceste slujbe sfințitoare, dar neortodocșii nu au această preoție care numai în Biserică există. Ei pot asista inactivi la aceste slujbe, dar nu pot avea în ele rol de factori activi și nu se pot împărtăși de bunurile dumnezeiești comunicate prin ele”. De aceea, pentru primirea ereticilor și a schismaticilor, la Ortodoxie, Biserica Ortodoxă administrează acestora, „prin iconomie” doar, Taina Mirungerii, care le acordă „ungerea” ca semn al împăcării și cu ea „preoția împărătească” ; iar pe unii îi și botează. Dacă ar avea această preoție împărătească sau generală, nu li s-ar mai acorda Mirungerea.

II.2. Obiceiuri legate de Taina Mirungerii

În privința obiceiurilor legate de Taina Mirungerii acestea nu sunt multe ca număr datorită mai puținei conștientizării a acestei taine ale cărei sensuri de cele mai multe, creștinul, ori nu le cunoaște, ori nu le înțelege, adeseori socotind Taina Mirungerii drept o parte din Taina Botezului. Un obicei totuși există, legat de această Taină, anume acela întâlnit până astăzi la unele credincioase care după Botezul pruncului învață că acesta, timp de trei zile (în alte locuri perioada variind până la 7 zile) nu trebuie îmbăiat pentru a „nu se scoate” din mir. Aceasta practică se datorează fie neatenției din timpul slujbei când se săvârșește Taina Mirungerii fie unui simțământ prea accentuat al evlaviei care a născut ceea ce se cheamă „frica de cele sfinte” adică teama de a nu spurca într-un fel sau altul Marele Mir cu care a fost uns și pecetluit pruncul. Această practică ce nu prezintă pericol din punct de vedere teologic trebuie înlăturată datorita pericolului la care este supus copilul ferit de orice contact cu apa, putându-se crea un mediu propice instalării unor boli microbiene sau apariția pur și simplu a unui disconfort la nivelul tegumentului pruncului, și așa destul de sensibil.

Capitolul III

TAINA POCAINȚEI

III.1. Considerații generale

Sfântul Grigorie Palama remarcă în Omilia a XVI-a La Întruparea Domnului că: „prin dumnezeiescul Botez, deși ne-a renăscut Domnul și prin harul Sfântului Duh ne-a pecetluit pentru ziua răscumpărării, totuși, ne-a lăsat să avem încă un trup muritor și pătimitor și scoțând pe căpetenia răutății din cămările sufletului, totuși îl lasă să ne ispitească pe dinafară ca omul înnoit, după Noul Testament, adică după Evanghelia lui Hristos, trăind în fapte bune și pocăință și suportând durerile și exercitându-se prin ispitele dușmanului, să se pregătească spre plinirea nestricăciunii și a bunătăților viitoare, din veacul cel nou.” Ceea ce săvârșește Dumnezeu prin Tainele de inițiere creștină e ceea ce afirmă și Sfântul Chiril al Ierusalimului prin cuvintele: „A planta și a uda este lucrul lui Dumnezeu iar lucrul tău este a aduce fructe: este lucrul lui Dumnezeu a da harul, iar al tău este a-l primi și a-l păstra. Deci, după ce l-ai primit, păstrează-l cu evlavie”. Ispitirile de care vorbește Sf. Grigorie Palama se pot birui atât timp cât voința omului acționează perseverent în scopul îndepliniri faptelor bune. Faptul că omul poate păstra nealterată această stare de dreptate, justifică și mai deplin posibilitatea mântuirii ca act liber din partea omului. Concupiscența sau predispozițiile firii spre păcat, pot fi învinse, atât timp cât voința este trează și activă în scopul împlinirii faptelor bune și în strânsă colaborare cu harul divin. „Voința omului este un ajutor esențial – spune un Sfânt Părinte – căci dacă nu este de fața voința, nici Dumnezeu nu face ceva, deși ar putea, pentru libertatea voinței. Deci, în voința omului stă ca Duhul să săvârșească opera de mântuire. Dacă îi dăm Lui toată voința, atunci Dumnezeu ne atribuie nouă tot lucrul.” Căderea omului atrage după sine și pierderea roadelor celor trei Taine (Botezul, Mirungerea, Pocăința). Chipul dumnezeiesc din om este astfel ascuns sub un văl al păcatului ce-l înrobește pe om și-i fură liniștea duhovnicească și odată cu aceasta și pe cea trupească. Liniștea duhovnicească se instalează atunci când omul acționează în conformitate cu conștiința sa. Conștiința este, așa cum o numesc Sf. Părinți, „ochiul lui Dumnezeu” înăuntrul nostru care acționează cu întreitul ei rol și anume acela de sfetnic spre fapte bune, de martor la toate faptele săvârșite și judecător nemitarnic al faptelor. Mărturii care să confirme această realitate aflăm atât în Sfintele Scripturi cât și în scrierile Sfinților Părinți. Vechiul Testament amenință pe aceia judecați de propria conștiință care și-au pierdut liniștea că „veți fugi când nimeni nu vă va goni” (Levit. 26.17) căci tulburarea e făcută de „glasuri îngrozitoare care fac larmă în urechile lui; în mijlocul păcii i se pare că un ucigaș se năpustește asupra lui. El nu mai nădăjduiește să mai iasă din întuneric și își simte capul mereu sub sabie” (Iov. 15.21-22). Despre conștiință ca despre o sabie vorbește și Solomon zicând că aceasta „lovește pe cei nedrepți” (Prov.12.18) „(ce) fug fără ca nimeni sa-i urmărească, (pe când) drepții stau ca un pui de leu la adăpost” (Prov.12.18). Fericitul Augustin zice: „omule, poți fugi de toate, numai de conștiința ta nu. Intră în casă, odihnește-te în pat, retrage-te înlăuntrul tău, nici un loc nu vei afla unde să te ascunzi dacă păcatele te vor roade.”

Toată această frământare lăuntrică se constituie într-o confruntare cu propriul „eu”, omul încleștat în această luptă dintre binele ce trebuia să-l facă și răul săvârșit naște dorința de îndreptare, totul cu condiția sincerității. Sinceritatea, așa cum o afirmă și Dostoievschi este cel mai greu lucru, și numai aceasta – sinceritatea față de sine însuși – face să regăsești drumul către Mântuitorul , care drum e sădit în inimile noastre prin Botez. Marele gânditor creștin, Fericitul Augustin, care ani de-a rândul a fost supus multor păcate, dar care în urma convertirii la învățătura și credința creștină și-a plâns toată viața greșelile sale, mărturisește; „Ușor este a face păcatul însă greu a-1 recunoaște, iar recunoașterea este temelia iertării, a îndreptării și a întoarcerii ca fiul cel pierdut și a împăcării cu Dumnezeu”. Împăcarea aceasta cu Dumnezeu se face în cadrul Tainei Mărturisirii și a dezlegării păcatelor, taină instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, după ce mai întâi a fost făgăduită de Acesta apostolilor Săi prin cuvintele: „Amin grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”(Mat. 18.18). Cuvintele de instituire au fost rostite de Mântuitorul după învierea Sa când zice : „Luați Duh sfânt, cărora le veți ierta păcatele se vor ierta lor și cărora le veți tine ținute vor fi”(In.20.22-23). Taina Pocăinței a fost practica ta continuu încă din epoca apostolică așa cum ne arăta citatele de la Fapte.19.18; I In 1.9; Iac.5.16; I Cor. 5.1-7; II Cor. 2.5,11.

Subliniind importanța Taine Sf. Ioan Gură de Aur Zice: „ preoții locuiesc pe pământ dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor căci n-a zis acestora: oricâte veți dezlega și lega pe pământ… vor fi dezlegate sau ținute în cer. Această legătură a sufletului se înalță până la cer căci orice hotărăsc preoții jos confirma Dumnezeu sus… . Aceștia au primit puterea nu asupra necurăției trupești ci asupra celei a sufletului și nu de a fi martori ai curățiri ci a curăți radical de păcate.” Deci mărturisirea păcatelor în scaunul spovedaniei în fața preotului duhovnic, este un imperativ categoric. Dumnezeu cere în mod absolut acest lucru din partea penitentului „nu pentru că nu i-ar cunoaște greșelile, ci pentru că prin mărturisire, ne manifestăm încredere și dragoste; prin mărturisire se arată căință și prin căință îmbunăm pe Dumnezeu.” Preotul este numai un martor și instrument al lucrării divine, căci cel ce primește mărturisirea făcută cu umilință și zdrobire de inimă este Dumnezeu. El împarte darurile Sale fiecăruia, după măsura credinței, în cazul de față, „credința începe să se dovedească prin sinceritatea pocăinței” iar harul iertări păcatelor este oferit în urma rostirii de către preot a formulei sacramentale de administrare a Tainei, Acest har vine ca o răsplată a credinței, fiindcă „credința și pocăința se cheamă una pe alta. Nu poate fi credință adevărată fără pocăință sinceră și nici pocăință întreagă fără credință dreaptă și neclintită.”.

Dacă în celelalte Taine harul divin lucrează pe nesimțite la fecundarea și propășirea vieții noastre duhovnicești, în Taina Spovedaniei harul lucrează dependent de anumiți factori, și anume: căința și dorința de îndreptare a penitentului, mărturisirea obiectivă și completă pe care acesta este dator să o facă înaintea duhovnicului, mijloacele terapeutice întrebuințate de acesta în scopul însănătoșirii morale a penitenților săi și contribuția acestora la îndeplinirea lor. Acestea ar fi etapele și elementele constitutive ale Tainei. Ele sunt inseparabile, condiționându-se reciproc și formând împreună ființa Tainei Sfintei Spovedanii. Trezită și întărită de lumina harului, căința îndurerată pentru păcatele săvârșite impulsionează voința sădind în sufletul omului hotărârea neclintită de a nu le mai repeta, îndemnându-l stăruitor la mărturisire și la îndeplinirea faptică a epitimiilor prescrise de duhovnic.

Istoria Bisericii ne arată că încă din perioada apostolică Taine se săvârșea atât în secret cât și în mod public, dar totdeauna înaintea episcopului sau preotului care, ca martor al lui Dumnezeu, e singurul în măsură și în drept a lega și dezlega păcatele oamenilor. Iată ce ne învață Didahia celor 12 Apostoli la capitolul 14.1. “când vă adunați în Duminica Domnului, frângeți pâinea și mulțumiți după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre, ca jerfa voastră sa fie mai curată.” Credincioșii erau atunci atât de puțini încât nu era nici o greutate să se mărturisească fiecare. Mai mult, faptul că erau puțini făcea ca preotul să se poată ocupa de fiecare în parte. Era adevărat că exista în paralel și practica cealaltă a spovedaniei în comun dar pe parcurs aceasta a fost abandonată, treptat, datorită faptului că exista pericolul, mai ales după 313 când Biserica primește în sânul ei credincioși mai puțin virtuoși cu amintiri încă vii din perioada când au fost în păgâni, ca cei tari în credință să se smintească la auzul anumitor păcate, pericol sesizat de Sf. Apostol Pavel: “de va cădea un om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați-l cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți să nu cazi și tu în ispită” (Gal. 6.1). Mai mult, trecerea cu totul de la practica mărturisirii în comun la cea particulară s-a făcut fără mari eforturi și datorită faptului că dezlegarea de păcate în cazul mărturisiri publice se făcea în particular. După încetarea disciplinei pocăinței publice creștinii au luat obiceiul de a-și tot amâna practica mărturisirii până au ajuns la practica obștească de a se spovedi numai în zilele din Postul Mare. Astfel, Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, în 1807, recomanda ca toți să meargă la duhovnicii rânduiți fără întârziere, chiar de la începutul dumnezeieștilor posturi, fără să aștepte sfârșitul, cum se întâmplă cu unii, ci de la început, ca să împlinească cu inimă pioasă ce li s-a prescris de duhovnici lor.

Formula de dezlegare, rostită de preotul duhovnic, după mărturisirea păcatelor, este următoarea: “Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos cu darul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (sau fiică)… și să-ți lase toate păcatele. Și eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.” Prin rostirea cuvintelor “te iert și te dezleg” și prin atingerea cu mâna dreaptă a creștetului penitentului potrivit făgăduinței care zice “și pe bolnavi mâinile vă veți pune și bine le va fi” (Marc. 16.18) se transmite harul tămăduitor al lui Hristos care iartă greșelile, vindecă neputințele, redând sănătatea și frumusețea de la Botez. “În lucrarea Tainei, harul iertării și al dezlegării se unește indisolubil cu căința și dezlegarea pe care credinciosul însuși o resimte în mărturisirea lui, trăind simțământul eliberării interioare și al împăcării cu Dumnezeu care-l îndreptățește să se apropie de Sfintele și Prea Curatele Taine ale lui Hristos”. Dezlegarea preotului este actul ultim și cel mai important care pecetluiește Taina Mărturisirii. Ea este o mărturie a iertării acordate de Hristos prin mijlocirea preotului, iar acesta o pronunță în calitatea sa de reprezentant al Bisericii și organ sfințitor al credincioșilor, e mâna prin care Hristos săvârșește tainele. “Preotul lucrează în numele comunității care-și dă asentimentul implicit ca la toate actele noi.” Actul dezlegării e actul împăcării cu Dumnezeu și de reintegrare în comunitatea euharistica a Bisericii căci păcatul scoate pe credincios în afara Bisericii, îl dezmoștenește și-l dezmembrează din trupul ei. Se cunosc în Biserica creștină mai multe formule de dezlegare concepute și exprimate în mod “indicativ” (în Apus) sau “deprecativ” (în Răsărit). În Biserica răsăriteana se cunosc mai ales doua forme: una slavă folosită și de români, și alta greacă. Cea folosită de Biserica Ortodoxă Română este cea menționată mai sus iar cea folosită de greci are următorul conținut: „Fiul meu duhovnicesc, care te-ai mărturisit nevredniciei mele, eu umilitul și păcătosul nu pot să iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul dumnezeiesc care a fost către apostoli după învierea Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține le vor fi ținute, pentru acest cuvânt și noi îndrăznind zicem: toate câte le-ai spus nevredniciei mele și toate câte nu ai ajuns să le spui fie din neștiință, fie din uitare, să ți le ierte Dumnezeu în veacul de acum și în cel viitor.” Între cele două formule nu sunt deosebiri esențiale. Amândouă întăresc realitatea faptului „că iertarea o dă Hristos iar în mod văzut preotul prin rugăciunile lui ca reprezentant autorizat al Bisericii și ca organ văzut prin care Hristos săvârșește Taina.”

În ceea ce privește canonul sau epitimia aceasta se dă numai cu rol pedagogic, în vederea însănătoșirii vieții morale. În fixarea epitimiilor Sfântul Grigorie de Nyssa în canonul I zice: “ precum la vindecarea cea trupească felul tratamentului este deosebit, fiindcă metoda cea vindecătoare se întrebuințează la fiecare boala, potrivit felurimii bolilor, tot astfel și la patimile de boală sufletească tratamentul trebuie să fie de multe feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferinței.” Acest medicament pe care preotul îl administrează penitentului îl responsabilizează și pe preotul duhovnic care este dator a-și purta în permanentă rugăciune fiii duhovnicești, astfel însănătoșirea vieții morale să fie o lucrare de comuniune și de colaborare reciprocă menținându-se prin aceasta o legătură strânsă între credinciosul mirean și preot.

III.2. Practici greșite întâlnite la săvârșirea Tainei Spovedaniei.

O practica greșită întâlnită în săvârșirea Tainei o găsim consemnată într-un studiu publicat in Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în periodicul intitulat Biserica Ortodoxă Română cu titlul „Mărturisirea păcatelor și pocăință în trecutul Bisericii”, studiu în care părintele profesor analizează modul în care se practica Taina Spovedaniei de către ieromonahii de la mănăstirile Vladimirești și Sihastru. Aceștia practicau o spovedanie în comun a maselor de credincioși ce mergeau la slujbele oficiate în aceste mănăstiri, călcând orice prevedere canonică, sinodală sau recomandare făcută de Sfinții Părinți. Despre modul cum s-a săvârșit mărturisirea pe parcursul istoriei am vorbit ceva mai sus. Amintim numai faptul că mărturisirea publică era precedată de o mărturisire secretă. Preotul duhovnic ce primea această mărturisire hotăra dacă este cazul ca penitentul să urmeze și pe cea publică sau nu. De la finele secolului IV a rămas numai mărturisirea secretă.

O altă practică greșită dar pe care Biserica o privește cu îngăduință este și practica conform căreia în cazuri extreme, atunci mai ales, când preotul trebuie să spovedească un muribund, un bolnav imobilizat la pat, acesta (preotul) ia cu sine numai epitrahilul, nu și felonul (așa cum o cere regula) săvârșind taina numai înveșmântat cu acesta. Practica nu afectează valabilitatea Tainei nicicum, nefiind un pericol pentru cel ce solicită oficierea Spovedaniei. Este însă periculos pentru preot care-și crează un precedent pentru alte mici nereguli pe care le va săvârși fie conștient sau nu, fie cu voie sau fără de aceasta. Mereu preotul să aibă conștiința trează și să-și amintească mereu practica dintotdeauna a Bisericii, care recomandă îmbrăcarea cu toate veșmintele, consemnată dealtfel și în Molitfelnic. Nu pot să nu menționez aici practica întâlnită în Biserica Ortodoxă Rusă, prezentată nouă de Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Daniel în cadrul unui curs dogmatico-pastoral, practică deosebită, demnă de urmat. Astfel. Înalt Prea Sfinția Sa ne relata faptul că spovedania în Biserica Rusă nu se face oricum (ca de-altfel nici la noi) preotul stând în picioare pe solee, înaintea ușilor împărătești, lângă icoana împărătească a lui Hristos, înaintea căreia penitentul îngenunchează (sau stă drept, în picioare) și se mărturisește lui Hristos prezent prin intermediul icoanei, preotul arareori intervenind, comportându-se ca un adevărat martor. Dacă la noi preotul de cele mai multe ori smulge spovedania prin întrebări (lucru necesar pentru unii oameni destul de bolnavi ce au mare ajutor în acest sens) în cazul de mai sus preotul dă numai sentința sau medicamentația necesară celui suferind.

O altă practică greșită este legată de hotărârea canonului. Există unii slujitori ai altarelor care profită de această ocazie dând drept canoane numai aprinderea de către penitent a unui anumit număr de lumânări în fiecare duminică și sărbătoare, sau aducerea la altar de anumite produsele, de cele mai multe ori elemente euharistice, împlinind astfel lipsurile sau bugetul locașului de cult. Practica este ucigătoare de suflete pentru că penitentul poate ușor aluneca în indiferență ajungând în urma săvârșirii unui păcat să-și calculeze echivalentul acestuia în lumânări sau alte produse, așa cum a văzut că face părintele, lumânări pe care le aprinde în biserică, evitând astfel scaunul de spovedanie. Cu timpul, situația evoluând, în sufletul creștinului se instalează indiferența față de situația în care se află, complacerea, justificarea, ajungându-se până la necredință, deznădejde și nu de puține ori la suicid. În tot acest timp, sfințitul slujitor își vinde liniștit lumânările, bucuros că nu vine din nou Hristos să-i răstoarne taraba comerțului său.

Dacă Sfinții Părinți se temeau de primirea Tainei Preoției se temeau pentru că se gândeau pe lângă altele și la lucrarea preotului aflat în scaunul de spovedanie unde trebuiau să chivernisească nu pe cele ale lor ci pe cele ale Domnului știind că vor da seamă în fața Stăpânului „om aspru care seceră unde n-a semănat și adună ce n-a împrăștiat”( Matei 25.24).

Capitolul IV

TAINA SFINTEI EUHARISTII

IV.1. Considerații generale.

Teologia ortodoxă când vorbește despre trupul Mântuitorului Iisus Hristos ne descoperă trei nuanțe cu totul reale și mântuitoare, adică trei trupuri și anume: trup istoric, trup euharistic și trup mistic. Fiecare dintre acestea nu pot fi privite separat, ele contribuie însă în mod categoric la actualizarea vocației liturgice a omului când se dăruiesc în Biserica cea una, în Biserica locaș de cult. Părintele Stăniloae ne spune că „împărăția lui Dumnezeu pe pământ are forma Bisericii”, ea descoperind toate evenimentele mântuitoare ca pe ceva petrecut în trecut care fără întrerupere se desfășoară și în prezent la fel de viu, căci permanent auzim în biserică cuvântul astăzi, ca de exemplu Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște. . . , sau arătatu-Te-ai astăzi lumii și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi. . . , sau astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape…, și altele asemenea. Toate acestea ne arată că, în fiecare om, Hristos trăiește prin Biserica Sa ceea ce a trăit cu alți oameni de-a lungul întregii istorii, cauzând omului o creștere a lui prin vocația, prin chemarea sa ontologică liturgică, ce s-a păstrat după cădere, pentru că unii Sfinți Părinți socotesc că o Biserică primordială a existat în paradis. De aceea credem, așa cum ne spune părintele, că „cel mai important cuvânt în Biserică este numele persoanelor”, este numele celor care sunt chemați liturgic necontenit spre a deveni nume veșnice, cunoscând valoarea Celui care îi cheamă și îi poate împlini.

În Biserică ne descoperim liturgic, întâlnindu-ne unii cu alții și cel mai important cu Sfânta Treime, căci Biserica este plină de Treime și mai ales aici actualizăm posibilitățile noastre vocaționale, printr-o unitate treimică slujitoare și ea la un moment dat prin Fiul. Iar Părintele Stăniloae, referindu-se la trupul mistic, ne spune că „Biserica e treimică, pentru că e liturgică sau liturghisitoare, pentru că slujește Dumnezeului întreit și se unește cu El în Taine; sau numai că e treimică poate fi liturghisitoare, dând putința membrilor să se dăruiască prin Fiul în Duhul, Tatălui și unii altora, […] întărindu-se și mai mult prin aceasta în identitatea și fericirea lor”. Iar scopul Bisericii „nu e să fugă din lume, ci să rămână pe pământ până îl va face cer, fără să-l desființeze, ci făcându-l să se penetreze de cer”.

Una din caracteristicile omului este aceea a permanentei nevoi de se comporta ca o persoană în adevăratul sens al cuvântului, ca o persoană aflată mereu în nevoia de a se dărui și mereu în nevoia de a primi pe cel de lângă sine. Această nevoie se împlinește prin iubire iar iubirea aceasta este rezultatul în primul rând al iubirii dintre Dumnezeu și om, dintre Dumnezeu care se transmite, se împărtășește pe sine omului devenit receptor dar numai în măsura în care se transformă în același timp în transmițător, neîncătușat în propriul eu. Astfel, iubirea se naște din credința în Dumnezeu și precum este credința asemenea este și iubirea. „Iubirea este începutul și sfârșitul lucrurilor cheia tainică a lumii ultimul cuvânt al revelației, esența religiei creștine, pentru că Dumnezeu este iubire. Creștinul trebuie să cultive o permanenta legătură cu Dumnezeu prin iubire. Iubirea este o funcție a sentimentului o forță de deșteptare, creștere si desăvârșire a spiritului în deplinătatea lui. Iubirea este comunitate, plăcerea izolare. Iubirea integrează pe om în armonia realităților interne, plăcerea îl dezintegrează și-l aruncă în dezarmonia veșnică. Iubirea nu este un sentiment vag o voința și o energie ce nu se poate îndupleca ci ea este o tendința de a face bine tuturor oamenilor. Esența iubirii este dăruirea de sine, radiația infinită. Iubirea este o tendința spre dreptate. Ea lupta împotriva răului din tine si a tot ceea ce încearcă să nege esența si funcția ei suverană. Inima trecând prin iubire devine eroică. Nu mai este alcătuită decât din puritate. Nu se mai reazimă decât pe ceea ce este mare și înalt. În ea nu poate încolți nici un gând nevrednic. Creștinul trebuie să fie o întrupare desăvârșită a iubirii. Iubirea trebuie să fie o însușire desăvârșita a caracterului său. Între Dumnezeu și om se săvârșește un proces de osmoză, Dumnezeu odihnește în noi și noi în Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu voința Lui de dreptate și adevăr pentru binele tuturor oamenilor este scopul ultim care pătrunde universul, care da fiecărei făpturi legea existenței sale. Numai în lumina acestui scop suprem al lui Dumnezeu de a câștiga libera iubire de a-L adora putem găsi un sens vieții.“ Crezând în Dumnezeu și iubindu-l, deschizându-ne Lui simțim și iubirea Lui față de noi. „Simțirea acestei iubiri a lui Dumnezeu cel în Treime le va da putința să se ridice mai sus, la înțelegerea jertfei lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu făcut om din iubire pentru noi, ca temei al prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele Lui spre a li se împărtăși și lor și prin aceasta spre a le deschide ușile împărăției veșnice a iubirii Sfintei Treimi”, adică apropierea și intrarea în împărăția Sfintei Treimi care nu se poate împlini fără împărtășirea de Trupul și Sângele Fiului.

Astfel Taina Euharistiei este taina în cadrul căreia creștinul mănâncă trupul Domnului și bea sângele Domnului, acestea două fiind în chipul pâinii și al vinului pe jertfelnic. Euharistia este taina cea mare pentru că „ea este unirea cea preamărită în cadrul căreia mirele cel dumnezeiesc se împreună cu Biserica Sa, ca și cu o fecioară a Sa.“ Este taina unică prin care devenim corporali cu Hristos căci „În Taina Împărtășaniei Hristos se dă ca banchet la întreg corul de suflete ce-l înconjoară, de aceea numai în această Taină suntem și noi carne din carnea Sa și os din oasele Sale”.

Sfânta Euharistie, instituită la Cina cea de Taină, este anticiparea tainică a Jertfei de pe Golgota și a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfirea Sa și învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime și în trupul și sângele nostru. Evangheliștii sinoptici și Sfântul Apostol Pavel sunt într-o perfectă concordanță în relatările ce ni le dau, cu privire la ultimul Paști pe care Iisus l-a petrecut împreuna cu ucenicii Săi, împrejurare ce coincide cu instituirea jertfei celei nesângeroase. La sfârșitul acestei cine, ne spun sfinții autori, chiar în noaptea in care a fost vândut (I Corint. 11. 23) pe când mâncau ei, „Iisus luând pâinea si binecuvântând a frânt si a dat ucenicilor Săi, zicând: ,,Luați, mâncați, acesta este trupul Meu”. Apoi luând paharul si binecuvântând le-a dat zicând: ,,Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu al așezământului celui nou care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26, 26-28; Marc 14, 22-24; Luc. 22, 19-20; I Corint. 11, 24-25) Sfântul Evanghelist Luca adaugă si cuvintele : ..Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea…”. Înainte însă de instituirea acestei „taine a tainelor” cum o numesc Sfinții Părinți, Mântuitorul pregătește mulțimile, după ce acestea au fost hrănite prin înmulțirea celor cinci pâini și doi pești, pentru primirea unei noi hrane diferite de cea primită până atunci, o hrană a vieții celei veșnice. Astfel zice mulțimilor: ,,Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată…Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine are viată veșnică. Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană in pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu…Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiul Omului si nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viată în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, si Eu îl voi învia in ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare si sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el”( In 6, 35, 47-51, 53-56).

Să ne întoarcem, însă, și să privim asupra momentului instituirii Tainei Euharistiei pentru ca analizând actele săvârșite de Mântuitorul să putem aborda tema și din perspectivă interconfesională. Astfel: s-a afirmat despre Mântuitorul că ar fi serbat în cadru Cinei celei de Taină, Paștele iudaic. Această afirmație are o importanță deosebită și rezonanțe în cult cât și în ceea ce vizează latura dogmatică a credinței. Astfel dacă Mântuitorul ar fi mâncat paștele iudaic atunci înseamnă că El ar fi consumat la Cină nu pâine () ci azimă, adică pâine nedospită, fapt ce ar îndreptăți practica romano-catolică de a săvârși Sfânta Euharistie cu azimă și nu cu pâine. Iată ce afirmă Pr. Ioan Mihălcescu despre ce s-a serbat la Cina cea de seară: „Mai întâi este de observat că toți cei trei sinoptici pun Pastile in întâia zi a azimelor, ceea ce nu corespunde întocmai cu obiceiul vechi al evreilor de a serba Pastele, căci (după Ieș. 12, 5.și urm.; Lev. 23, 5.; Num. 9,. și Deut. 16,1.) Paștile, adică solemnitatea înjunghierii mielului pascal se făcea în seara zilei de 14 spre 15 Nisan, iar zilele azimelor începeau de a doua zi, adică de la 15 Nisan, și țineau până la 21 ale aceleiași luni, în total șapte zile, pe când sinopticii numără între zilele azimelor și pe 14 Nisan, adică admit în total opt zile de azime și socotesc astfel ziua de 14 Nisan, în seara căreia se serba Pastele, ca zi de azime. Felul sinopticilor de a număra opt zile de azime este confirmat si de Iosif Flaviu. Ziua întâi a azimilor după această socoteală fiind, așadar, ziua de 14 Nisan, iar ziua la evrei din seara zilei precedente, înseamnă ca ea începea de la 13 seara, iar Pastile serbându-se în seara zilei de 14 spre 15 Nisan, nu coincidea cu începutul zilelor de azime, ci era în cursul lor. Așa încât ziua dintâi a azimelor, în care spun sinopticii că a avut loc Cina cea de Taină, nu este ziua de Paști, ci ziua de dinaintea Paștilor.” Astfel putem înțelege, fără să considerăm că între evangheliști ar fi o neconcordanță, și cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul care zice că Cina a avut loc „o zi înainte de Paști” (In 13.1) și că a doua zi iudeii „n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să mănânce paștile” subliniindu-se prin acestea că nu fusese încă serbat paștile iudaic. Dar cum înțelegem însă textul de la Luca 22.10 în care sunt consemnate cuvintele Mântuitorului care zice: „mergeți și ne pregătiți Paștile ca să mâncăm.”? Pregătirea de care vorbește Domnul nostru Iisus Hristos se referă la acea prescripție a legii consemnată la Ieșire 13.6-7 unde se atenționează că trebuia îndepărtat din casă tot ceea ce însemna pâine dospită. Astfel, Mișna ne relatează că fiecare cap al familiei sale căuta în seara zilei de 13 spre 14 Nisan cu lumânarea aprinsă prin toate ungherele casei ca nu cumva să mai rămână pâine dospită ci toată să se consume în această seară. Alte lucruri care ne demonstrează că Mântuitorul n-a serbat Paștele iudaic sunt:

Evangheliștii niciodată n-au numit masa la care au participat „paște” (πασχα) ci „cină” (δειπνον).

Spălarea picioarelor la cină era imposibil de săvârșit în seara consumării mielului pascal deoarece, conform prescripțiilor mozaice toți membrii familiei participau la masa festivă încălțați încinși și cu un toiag în mână, ca și cum ar fi fost gata să plece la drum.

Iuda Iscarioteanul întinge în blid, odată cu Mântuitorul ceea ce ne arată că la cină s-au servit și mâncăruri lichide ceea ce era iarăși un lucru interzis de lege.

În seara când se consuma masa pascală era interzisă ieșirea din casă. Ori este greu de crezut că Mântuitorul ar fi putut fi prins în grădina Ghetsimani de iudei ca și El, care ar fi încălcat această poruncă și-ar fi nesocotit prescripțiile ce vizează noaptea de serbare. Mai mult, faptul că Iuda iese de la masă fără să uimească pe cineva, denotă tocmai că seara era una obișnuită fără vreo însemnătate în calendarul evreiesc.

În ziua serbării Paștelui și în perioada imediat următoare nu aveau loc procese și nu se emiteau sentințele la moarte.

Eliberarea lui Baraba s-a făcut înainte de Paști.

Simon Cirineanul nu avea ce căuta la câmp dacă atunci în ziua crucificării ar fi fost sărbătoarea Paștelui evreiesc.

Toate acestea de mai sus sunt numai unele din argumentele în favoarea Ortodoxiei ce susține că la Cina cea de Taină nu s-a serbat paștile iudaic. Faptul că instituirea Tainei Euharistiei nu s-a făcut cu azimă o dovedesc atât cele de mai sus cât și practica dintotdeauna a Bisericii dreptmăritoare. Astfel la altare s-a adus întotdeauna pâine dospită ca jertfă din care se lua și se oficia Sf. Liturghie. Toți părinții și scriitorii bisericești începând din cele mai vechi timpuri, fac referire la materia tainei ca fiind pâine vin și apă. Astfel am putea cita în acest sens pe sfântul Iustin Martirul și Filosoful, pe Sf. Irineu, pe Sf. Ambrozie pe Sf. Chiril al Ierusalimului etc. În vechime, din motive de rău înțeleasă abstinență, ebioniții și encratiții săvârșeau Sfânta Euharistie doar cu apă iar armenii doar cu vin (așa cum fac și azi). Apa are un rol foarte important amintind de apa ce a curs din coasta Mântuitorului și care simbolizează întreaga Biserică ce își are izvorul în coasta Sa. Eva și-a luat viață din coasta lui Adam dar mai apoi a murit din cauza păcatului, păcat care a fost biruit de Hristos prin moartea Sa născând Biserica cea dătătoare de viață ce nu mai moare în veci. Apa caldă ce se toarnă după prefacerea darurilor simbolizează venirea Sfântului Duh în Biserică. Căldura aceasta duce cu gândul la Duhul Sfânt Care adeseori este numit și Foc (Fapte. 2.3) și Apă (In 7.38-39). Privitor la momentul prefacerii darurilor între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică au apărut diferențe datorită faptului că cele două Biserici folosesc formule diferite de prefacere a materiei euharistice. Astfel, Biserica Romano-Catolică afirmă că prefacerea darurilor are loc în momentul când se rostesc de către preot cuvintele de anamneză „Luați mâncați…” Beți dintru acesta…” pe când Biserica Ortodoxă afirmă că altele sunt cuvintele ce prefac darurile. Pentru o mai bună înțelegere este necesar ca mai întâi să ne întoarcem la textul scripturistic. Astfel la Matei 26 se zice; „Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâine și binecuvântând, a frânt și dând ucenicilor a zis…” Așa după cum ne arată și textul în toate mișcările și actele întreprinse de Mântuitorul există o logică anume. Bunăoară Mântuitorul „a luat” la început pâine pe care a binecuvântat-o mai pe urmă și frângând-o a dat-o ucenicilor. Când s-au prefăcut acestea în trup și sânge? Mântuitorul nu putea da ceea ceva ce nu era ca ceva ce era, astfel că nu putea da pâine simplă zicând că e trupul Său, astfel că trebuie să fi fost ceva, un act care să preschimbe elementele euharistice în Euharistie. Astfel luarea nu poate fi considerat un act al prefacerii cum nici frângerea nu putea fi pentru că se poate frânge pâine simplă și să dea mai apoi ca trup. Între luare și frângere trebuie să fi fost momentul acțiunii asupra celor două elemente, când evangheliștii folosesc două verbe: „a binecuvânta” și „a mulțumi”. Acesta este momentul în care materiile euharistice se prefac în trupul crucificat și înviat al lui Hristos. Biserica Ortodoxă a așezat înainte de epicleză cuvintele „luați mâncați…” și „beți dintru acesta…” tocmai pentru a sublinia caracterul lor anamnetic și didactic, caracter subliniat și de cuvintele pe care preotul le rostește în taină zicând „ aducându-ne aminte așadar de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi și de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de-a doua și slăvită iarăși venire.” După aceste cuvinte Biserica Ortodoxă a așezat momentul epiclezei: ,,Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească si fără de sânge și Te chemăm și ne rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte și fă adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tăi și iar ceea ce este în potirul acesta Cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.” Iată cum arată textul celei mai vechi epileze ortodoxe, epicleza Liturghiei Sfântului Iacov: ,,Pentru aceasta (urmând poruncii lui Hristos) și noi, păcătoșii, aducân-du-ne aminte de făcătoarele Lui de viață patimi, de crucea Lui cea mântuitoare … Ție Îți aducem, Doamne, această jertfă înfricoșată și fără de sânge, rugându-te… îndură-Te de noi, Dumnezeule, după mare mila Ta și trimite peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse înainte pe Sfântul Tău Duh … ca pogorându-se peste pâinea și peste paharul acesta să le sfințească prin sfânta, slăvita și atotîndurata Sa revărsare. Să facă pâinea aceasta sfânt trupul Hristosului Tău și paharul acest scump sângele Hristosului Tău”

Privitor la motivele pentru care pâinea și vinul aduse la altar de membrii comunității se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos, părintele Stăniloae le numără pe acestea ca fiind trei. Primul dintre ele ar fi acela că omul, creștinul are deja un trup, un sânge precum a avut Hristos, drept pentru care și acestea trebuie unite cu Hristos. Al doilea motiv pe care ni-l descoperă același teolog este faptul că menirea pâinii și a vinului ca elemente naturale este aceea de a se preface în trup și sânge omenesc. Dar cum Hristos lucrează prin moartea Sa și prin învierea Sa și asupra trupului pe care l-a împrumutat din Fecioara Maria, atunci prin împărtășirea noastră din trupul Lui și trupul nostru ca și sufletul nostru se face următor lui Hristos, înviind împreună cu El și carnea și sângele nostru, al fiecăruia. Mai mult decât atât, trupul și sângele nostru omenesc cuprinde și „închide” întreg cosmosul cu care omul se află într-o relație specială, relație care a făcut ca repercusiunile păcatului strămoșesc să se răsfrângă și asupra naturii înconjurătoare (Rom. 8.20-21), despărțind-o și pe aceasta de Dumnezeu în momentul ruperii noastre de El. astfel îndumnezeirea omului prin împărtășire atrage după sine înnomenirea naturii, restabilind echilibrul ei ecosistemic și nu numai. Al treilea motiv al prefacerii este faptul că prin mâncare se realizează în cel mai deplin mod posibil acum și aici, unirea noastră cu Hristos. Astfel Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Hristos ne-a dat putința să ne săturăm de trupul Lui, ridicându-ne la o prietenie și mai mare și arătându-ne dorul Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce-L doresc numai ca să-L vadă ci ca să-L atingă, să-L mănânce și să se sădească în trupul Lui și să se unească cu El și să sature întreg dorul.“

Această dorință și mai ales dorul după Dumnezeu se văd mai ales în modul în care este percepută pregătirea pentru atingerea de El. este minunat faptul cum pentru a te apropia de Dânsul trebuie să dorești nu să-L vezi sau să-L atingi ci să-L mănânci, simțindu-te numai în acest mod atins de Hristos în modul cel mai desăvârșit posibil, atingere ce te poartă apoi în lumina cea neapropiată. Prin Euharistie se realizează unirea plenară, nemijlocită și personală a credinciosului cu Hristos, încă din viața aceasta pământească pentru că „Trup se unește cu trup, sânge cu sânge și suflet cu suflet“ și astfel trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc. Așa se ajunge cu vremea la un alter ego în noi și ne-a înlocuit inima de piatră cu una teandrică, astfel încât viața noastră se mișcă acum după bătăile inimii lui Hristos.

IV.2. Deasa sau rara împartașanie

Am arătat in cele de mai sus, importanța Tainei Sfintei Împărtășanii, Taină mântuitoare și hrana sufletului, arvună a vieții celei veșnice. Am văzut cum devenim mădulare ale lui Hristos și cum suntem uniți între noi nu printr-o lege ca într-o organizație umană ci într-o comunitate ce are ca atmosferă de viață familiaritatea dintre membrii ei, familiaritate ce converge în Hristos „fratele cel mare” din al cărei veșnicii și putere sfințitoare gustăm viața. El devine totul din noi și noi devenim cu totul ca El, prin dăruirea Sa totală până la moarte și prin învierea Sa. Astfel unirea cu Dumnezeu prin Hristos devine punctul culminant al viețuirii în El. Taina aceasta este încununarea unui urcuș permanent către Împărăție, este hrană și merinde pentru drumul nostru spre desăvârșire, spre împlinirea scopului pe care îl atinsese Sfântul Apostol Pavel care zice că „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2.20).

Importanta deosebita a Sfintei Împărtășiri in spiritualitatea creștină a născut pe parcursul istoriei apariția deprinderii desei împărtășanii ajungându-se până acolo încât credinciosul se împărtășea zilnic cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Mai mult chiar în Biserica Romano-Catolică Sfânta Împărtășanie nu mai este privită ca o încununare a unui efort de purificare interioară prin dezbrăcarea și renunțarea la sine și la cele lumești în virtutea atingerii unei vieți duhovnicești, ci ea însăși (Biserica Romano-Catolică) încurajează împărtășirea cât mai deasă a tuturor credincioșilor ei, afară de cazul în care se știu a avea pe conștiință un păcat de moarte. Ori în acest context din perspectiva papalității care prin diferite decrete si dispense a încurajat aceasta situație, ajunsă normalitate în Biserica Romei, împărtășirea este transformată într-un act de manifestare a spiritualității, scopul transformându-se în mijloc și metodă, numărul de împărtășiri determinând perfecțiunea spirituală. Influența acestei concepții s-a simțit și în dorința unora dintre credincioșii sau ierarhii Bisericii Ortodoxe de a urma acestei practici apusene însă Biserica mereu prin diferitele sale mijloace pe care dreptul canonic, și nu numai, le-a pus la dispoziție a făcut cunoscută poziția ei fermă față de cele de mai sus, urmând într-u totul Sfintelor Scripturi, hotărârile sinodale, recomandările și exemplul de viața al Sfinților Părinți. Iată un caz concret semnalat de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae caz în care ni se relatează o practica întâlnită la mănăstirile Vladimirești și Sihastru. Prin articolul semnat de Pr. Stăniloae, dogmatistul înfiera doua practici greșite și anume aceea a dezlegării păcatelor celor prezenți într-un mod ce desființa făcând invalidă Taina Mărturisirii și in al doilea rând împărtășirea tuturor credincioșilor prezenți la slujba Sfintei Liturghii. Prima greșeală pe care o făceau ieromonahii de la aceste doua așezări monahale era aceea că mărturisirile se făceau în comun, fiecare credincios răspunzând cu „da” sau cu „nu” la întrebările puse de preotul care înșira o lista de păcate. La aceste acte participau grupuri mari de persoane, sute și chiar mii, toți aceștia fiind privați de medicația necesară vindecării rănilor lăsate de păcatele mărturisite ca mai sus și mai mult decât atât se îngrămădeau a lua împartașanie „osândă mâncându-și” fiecare (I Cor. 11.29).

Cealaltă extremă am întâlnit-o consemnată într-un alt articol ce poartă semnătura Pr. Iova Firca care sublinia faptul că „bănățenii spre deosebire de românii din alte parți nu au simțit prea adânc nevoia unei curățiri lăuntrice prin spovedanie și împărtășanie. Se considera cel mai adesea (de către cei mai sus numiți) că Împărtășania se administra numai în caz de boală. Cu ocazia anchetelor sociale făcute, când au fost întrebați dacă s-au împărtășit răspundeau: „Mulțumesc lui Dumnezeu ca n-am fost așa bolnav ca să-mi trebuiască!”

Iată cele două extreme periculoase în care se poate lesne alunecă. Chiar dacă amândouă apar ca o urmare a excesului de zel a credincioșilor, poate de cele mai multe ori bine intenționați, sunt practici periculoase pentru viața duhovnicească punând în pericol chiar mântuirea. Analizând primul caz și anume cazul „Vladimirești-Sihastru”, Părintele Stăniloae subliniază faptul că nu se mai dădea celor spovediți nici un canon iar toată mulțimea celor „iertați” în masă era primită la împartașanie, fiind stăpâniți de ideea că Sfânta Împărtășanie lucrează magic asupra omului, ca asupra unui obiect, indiferent de starea morală în care se află acesta. De aici și până la a anula necesitatea Mărturisirii ca act penitențial purificator-sfințitor este un pas foarte mic. Oricine, practicând o mărturisire de asemenea manieră, poate induce credinciosului concluzia că aceasta nu-i ajută la mare lucru, că se poate dispensa de ea, axându-se „mai mult” pe Sfânta Împărtășanie pe care o va considera și pe aceasta (o vreme numai) ca singura necesară și de folos, excluzând Taina Pocăinței ce-i aducea prin mărturisirea în public a păcatelor sale, sentimente de rușine, atât de greu de suportat și de nedorit de omul contemporan nouă, alungându-și rușinea sfântă, născătoare de lacrimi pline de pocăință. Ori mărturisirea păcatelor sau pocăința este prima condiție de îndeplinit pentru a te apropia de Împărtășanie, iar când spun Pocăință mă refer atât la Pocăința ca taina dar și la momentul ascetic prin care se omoară păcatele și se depășesc instinctele omului celui vechi (Col 3.5,8). Astfel Sfântul Apostol Pavel zice că „cel ce va mânca pâinea aceasta și va bea paharul acesta cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului”( I Cor 11.27) căci mâncând această Pâine și bând din acest Vin, moartea Domnului se vestește (I Cor. 11.26) adică se actualizează moartea și suferința Domnului pe Golgota. Astfel Nicolae Cabasila subliniază că e necesar ca întru sudoarea frunții să ne câștigăm această pâine ce pentru noi s-a frânt și pentru ființele cuvântătoare s-a rânduit căci Domnul a zis să ne sârguim pentru hrana care rămâne (Ioan 6.27), sârguința aceasta constând în sforțarea noastră de a ajunge la idealul de spiritualitate. Aceasta sârguință însă să nu fie înțeleasă ca și cum am fi împinși și târâți cu sila ci printr-o râvnă și un avânt spontan întocmai ca cei pricepuți la întrecerile de la curse.

În Biserica primară se putea spune că se împărtășește des creștinul care se împărtășea într-o săptămână mai mult de o data aceasta datorită faptului că singura zi liturgică din primele două veacuri creștine era Duminica (Fapte Ap. 20.7; Didahia 14.1; Apologia I a Sf. Iustin 67.7). Cu timpul însă, începând chiar din secolul III (de fapt procesul finalizându-se într-o suta de ani după edictul din 313 de la Milan), pe lângă duminică mai apar ca zile liturgice miercurea și vinerea (la Ierusalim, în Biserica Antiohiei și Africa de nord) sau sâmbăta (la Roma, Asia Mica și Siria), rămânând actuală concepția bisericească cum că toți credincioșii prezenți la slujbă trebuie să se și împărtășească. Însuși Tertulian recomanda celor care ajunau miercurea și vinerea, pentru a nu întrerupe postul, să ia la casele lor Sf. Împartașanie (lucru permis pe atunci) și să se împărtășească când vor fi sfârșit ajunarea. Ca urmare a acestei, sa-i zicem, „forțări” venite din partea Bisericii s-a produs firesc o rezistență prin abținerea de la împărtășania practicată cu regularitate. Disciplina împărtășirii la fiecare slujba a fost înfrântă, în practică ajungându-se ca cei prezenți sa se împărtășească de patru ori pe an și anume la Crăciun, la Epifanie, la Paști și la Cincizecime. Restabilirea obiceiului primordial a împărtășirii în fiecare duminică și sărbătoare a întâmpinat opoziția tacită a credincioșilor. Astfel a apărut anafura pe care Biserica o consideră un pogorământ pe care ea îl face cu cei care nu se împărtășesc. Astfel anafura semnalează încheierea unui proces pe care, dacă l-am privi cu ochi critic, l-am putea considera, așa cum o fac unii istorici, ca un început al secularizării creștinului. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează faptul că deși la Constantinopol Sfânta Liturghie se săvârșea în fiecare zi, credincioșii, totuși, nu se prezentau la împărtășit decât în Postul Mare, la Paște și la Epifanie mergându-se până acolo încât unii nu se împărtășeau decât o singura dată pe an. La fel stăteau lucrurile și la Milan unde-l aflam pe Sfântul Ambrozie dojenindu-și credincioșii că vin la împărtășit doar o data sau de două ori pe an precum procedează „grecii”. Pe la anul 372 Sfântul Vasile cel Mare scria către patricia Caesaria. „Este bun și folositor lucru, a te împărtăși în fiecare zi, primind Sf. Trup și Sânge ale lui Hristos, deoarece El însuși spune lămurit: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică (Ioan VI, 55). Căci cine se îndoiește că a te împărtăși neîntrerupt de viață nu este altceva decât a trăi în multe feluri? Noi însă ne împărtășim de patru ori în fiecare săptămână: Duminica, Miercurea, Vinerea și Sâmbăta, precum și în alte zile, dacă este pomenirea (sărbătoarea) unui sfânt”. Totuși, trebuie să remarcăm că cele patru zile de împărtășire, menționate în epistola Sfântului Vasile cel Mare, ca uz al Bisericii din Cezareea Capadociei (Asia Mică), trebuiesc considerate, cel mult, ca simple ocazii de împărtășire pentru unii din membrii comunității iar nu ca regulă generală sau termene obligatorii. Este singura interpretare, pe care o îngăduie examinarea situației în lumina dispozițiilor luate prin canoanele 9, 10 apostolice și 2 Antiohia. Acestea demostrează clar că apropierea de Sf. Euharistie nu mai constituia o practică a întregii comunități, în vremea Sfântului Vasile cel Mare. Dintre cei prezenți la Liturghie, participau la Cina Domnului numai cei deosebit de râvnitori, în timp ce ceilalți destul de mulți, de vreme ce a fost nevoie de măsurile din canoanele menționate, se abțineau tot pentru motive de evlavie. Vorbind la propriu, zile de împărtășire însemnează, deci, în textul epistolei către patricia Caesaria, zile de Liturghie, așa cum erau în practică la reședința, eparhială, unde, ca la toate catedralele episcopale, viața religioasă se desfășura într-o atmosferă de zel sau chiar quasi-monastică. În aceste ocazii se împărtășeau clericii, precum și credincioșii mai evlavioși, care puteau să ia parte la slujbă sau veneau aici anume în acest scop. Altfel, frecventarea bisericii de către întreaga comunitate patru zile pe săptămână plus sărbătorile fixe, ce s-ar fi întâmplat într-una din celelalte zile, nu s-ar putea închipui fără dezorganizarea sau zădărnicirea obligațiilor din viața civilă. Caracterul de devoțiune al celor patru împărtășiri săptămânale din Cezareea Capadociei este, prin urmare, neîndoielnic și distinct. De fapt, disciplina privitoare la împărtășire nu era uniformă acum în toată Biserica, ci se formaseră obiceiuri locale. Situația din acest timp este caracterizată astfel de Fericitul Augustin: „unii se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului zilnic, iar alții numai în anumite zile; în unele parți, nu rămâne nici o zi fără Liturghie, în timp ce în altele se săvârșește numai Sâmbăta și Duminica, ori aiurea, numai Duminica” și acest text trebuie înțeles ca și acela citat mai sus care aparține Sfântului Vasile cel Mare care se referea numai la aceia care mai păstrau obiceiul din Biserica primară de a se împărtăși la fiecare liturghie. Și apusul se confrunta cu aceeași situație. Astfel într-un conciliu ținut de Sf. Patriciu (450-462) în Irlanda, se recomanda cercetarea acelor credincioși care nu se împărtășesc nici măcar la Paști. Un conciliu de la Agne din 506 dispune să fie scoși din rândul creștinilor aceea care nu se împărtășesc de Crăciun, Epifanie și Paști. Împărtășirea de cel puțin trei ori pe an va fi repetata și la sinodul de la 813 din Tours, care urmează celui din Lisabona din 799 ce amintea că practica împărtășirii la fiece liturghie mai există încă la Roma și la „greci”. Din acestea de mai sus, însă, să nu se înțeleagă că nu mai existau persoane care să se mai împărtășească la Sf. Liturghie însă aceste persoane formau comunități destul de restrânse și rare din punct de vedere numeric. Această formă de pietate era privită cu rezerva în apus. Astfel: „Știu, zicea Fericitul Ieronim, că acesta este obiceiul la Roma, ca credincioșii să primească necontenit Trupul lui Hristos, ceea ce eu nici nu blamez, nici nu aplaud; fiecare să rămână la părerea lui”. Aproape în același chip se exprima Ghenadie de Marsilia: „Nici nu laud, nici nu critic împărtășirea cu Sf. Euharistie în fiecare zi. Eu îndemn, însă, și sfătuiesc că se cuvine să ne împărtășim în toate duminicile, dacă, bine înțeles, sufletul este netulburat de păcat”. Din regulile Sf. Benedict pare a reieși că, chiar în mănăstirile Apusului, Liturghia se săvârșea în veacul al șaselea duminica și la sărbătorile mari, când avea loc împărtășirea. Nu este de mirare deci că, mai târziu, cu toate recomandările conciliilor și înmulțirea miselor săvârșite de clerici până la 5, 6 7 și chiar 8 ori pe zi, împărtășirea zilnică a rămas din ce în ce mai mult fără practicanți printre credincioșii laici și monahi. Evenimente particulare istoriei din epoca modernă a Bisericii Romano-Catolice și-au dat însă concursul pentru oficializarea desei împărtășiri și a împărtășirii zilnice ca metodă caracteristică spiritualității apusene. Astfel, printre măsurile Conciliului Tridentin (1545—1563), după zguduirea provocată de Reforma de la începutul secolului al XVI-lea, a fost și reactualizarea împărtășirii dese, formulată ca o dorință a conciliului pentru apropierea credincioșilor de Sf. Comuniune, de fiecare dată când asistau la misă. Hotărârile și măsurile luate pentru răspândirea împărtășirii zilnice fac parte din contra-acțiunea față de jansenism, în secolul al XVII-lea. Despre împartașanie s-a vorbit și în Biserica Ortodoxă însă niciodată nu s-a emis o dispoziție privind numărul de împărtășiri, o dispoziție care să facă obiectul unei împărtășiri zilnice, deși ocaziile și provocările nu au lipsit. Singura recomandare făcută în chip excepțional este aceea cuprinsă în canonul 66 al Sinodului VI ecumenic, prin care se face apel către credincioși ca în săptămâna luminată, săptămână a bucuriei pascale, aceștia să vină în fiecare zi la biserică și să se împărtășească. Recomandarea nu va aduce un rezultat așteptat, vechea rânduială nereușind să fie implementată nici până astăzi. Privind monahismului răsăritean acesta nu vedea în euharistie un exercițiu ci un mijloc de sfințire prin unirea cu Dumnezeu. Îndumnezeirea trebuia câștigată prin anumite deprinderi lăuntrice ce erau rezultatul unei discipline ascetice. Recomandările, de fapt ca și comunitățile monahale care practicau împărtășirea, zilnic sunt foarte rar întâlnite. Bunăoară, Rufin (†410) ne informează ca Apolinarie (†395) conducătorul unei comunități monahale aflate în apropiere de Hermopolis (Egipt) recomanda celor 500 de monahi pe care-i avea în grijă să de împărtășească zilnic pentru a nu se înstrăina de Dumnezeu. Același lucru îl aflăm și la Nil Sinaitul (†430) care sfătuia „ferește-te de orice stricăciune și împărtășește-te căci astfel Trupul lui Hristos se face al nostru”.

Caracteristic epocii clasice a monahismului egiptean era regula ca monahii să se cuminece sâmbăta și duminica (exemplu având pe Sfântul Sava viețuitor in pustia Palestinei) iar călugărițele numai duminica. Sfântul Teodor Studitul (†826) face însă recomandarea ca monahii de sub ascultarea sa să se împărtășească în fiecare zi din săptămână, în cadrul Liturghiei, ca lacrimile și zdrobirea inimii să-și ia puterea din Taina Sfântă. Ca un arc peste timp, practicanții unei împărtășiri precum cea a lui Teodor Studitul aflăm și în secolele XVIII- XIX la Athos. Printre apologeții acestei practici se numără Nicodim Aghioritul (†1809) și dogmatistul Atanasie din Paros care au oferit și justificări pentru aceasta deprindere pentru a spulbera suspiciunile acelora care nu au întâmpinat cu entuziasm acest curent. Astfel Nicodim Aghioritul învață că o împărtășanie deasă este folositoare dacă pregătirea penitentului este corespunzătoare. Atanasie Paros afirmă ca de teama ca nu cumva lupul ce înțelegător să fure liniștea spiritului spre vătămare prin ispite acestea trebuie distruse din temelii de prezența lui Hristos. Și totuși aceștia doi nu se fac apologeții împărtășirii zilnice și dese căci însuși Atanasie Paros afirmă că: „noi nu ne împărtășim în fiecare zi și nici pe alții nu-i învățăm acest lucru” deși n-ar fi de condamnat o astfel de practică și vină nu s-ar afla într-unul dintre aceștia de se împărtășesc cu cugetul curat.

Tot în secolul al XVIII-lea, de data aceasta la Kiev, arhiepiscopul Rafael Zaborovscki în instrucțiunile sale din 1738 făcea recomandarea ca toți studenții în Postul Mare să se împărtășească de două ori „după vechea datină” cu pregătirea și pocăința trebuitoare. Ca metoda pastorală, afirmă Pr. Prof. Vintilescu, împărtășirea deasă și zilnică este întâlnită în lumea ortodoxă numai în cazul mișcării religioase inițiată și întrebuințată de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în primi ani ai veacului XX de către Pr. Ioan Iliev Seghiev (†1908) din parohia soborului din Kronstandt.

Mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă îngăduia credincioșilor evlavioși ca aceștia să se apropie lunar de Sf. Taine în tot cursul anului bisericesc. Astfel, dacă din toate cele de mai sus pot fi și termene, zile sau ocazii preferate de credincioși, nimănui nu i se poate impune împărtășirea la date fixe căci de cât de des și în ce momente dorește unirea cu Hristos prin Euharistie atârnă de conștiința lui așa precum a stabilit Sfântul Apostol Pavel și după cum sfătuiește și Sf. Ioan Gură de Aur. O fixare a unor termene stricte ar oferi ocazia instalării unei mecanicizări și automatizări a împărtășirii – lucru inevitabil în astfel de mediu legislativ. Mai mult decât atât Sf. Ap. Pavel nu folosește alt termen decât sintagma „ori de câte ori” eliminând orice calcul al timpului.

Tulburarea produsă de mișcarea athonită condusa de Atanasie din Paros a determinat pe Patriarhul ecumenic Teodosie sa intervină printr-o gramată, aceea din anul 1772, prin care, dorind să liniștească spiritele întărește faptul că nu există hotărât un timp anume pentru împărtășire dar singura cerință este pregătirea prin pocăință. Același lucru îl redactase și Patriarhul Atanasie al Antiohiei printr-o recomandare canonică din anul 561.

În anul 1785 Patriarhul Ecumenic Gavriil atrage atenția monahilor de la Athos printr-un tomos sinodal că „în ceea ce privește timpul împărtășirii cu dumnezeieștile și preacuratele Taine se recunoaște ca împărtășirea mai deasă este de folos numai daca s-ar face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesară neapărat curăția nepătată a inimii noastre. „Căci timpul de împărtășire, zice marele părinte Ioan Gură de Aur, nu-l hotărăște sărbătoarea și praznicul ci conștiința curată și viața fără vină, și iarăși mai departe zice același părinte, dar daca cineva vrea să participe la această jertfă trebuie să se curețe cu multe zile înainte prin pocăință, rugăciune, milostenie, și prin cugetarea la cele duhovnicești și să nu se mai întoarcă la rele. Așa ca după Sf. Ioan și după dumnezeiescul Apostol să se cerceteze fiecare dintre noi pe sine și așa să mănânce din Pâine și Potir”.

În tomosul sinodal din august 1807 ca urmare a celor doua curente de opinie, curente monahale, care susțineau că: 1) e mai bine să te împărtășești des și fără spovedanie și 2) că este necesar ca acest act să-l faci la un termen stabilit și fără osândă, erau dezaprobate de Patriarhul Grigorie. Fata de aceiași care susțineau teoria cum că între două împărtășanii trebuie să treacă patruzeci de zile, termen considerat de aceștia ca dogmă și hotărâre neschimbată a bisericii, același patriarh dar în 1819 și tot printr-un tomos patriarhal atenționează (amintind din nou poziția corecta a Bisericii) că termenul de patruzeci de zile, impus de cei de mai sus este eronat, Biserica neinterzicând împărtășirea săptămânală sau de mai multe ori pe săptămână.

Toate aceste mișcări din rândul monahismului sunt o urmare a conștientizării nevoii de a primi cat mai des „Pâinea cea spre ființă”. Am văzut cum aceasta dorință după cele sfinte a născut controverse și dispute. Practica împărtășirii zilnice se constituie în apariții efemere, locale, precum cea a renumitului misionar Pr. Ioan de Kronstadt. Și față de unii și față de alții Biserica a ales calea de mijloc, cea mai dreaptă, evitând despotismul legiuitorului roman și laxitatea neo-protestantă, necunoscându-se în istorie o perioadă când Biserica să fi pendulat între o formă sau alta ci totdeauna poziția ei aceasta fiind: te poți împărtăși cât mai des îți permite duhovnicul și conștiința vredniciei de primire a îndumnezeitoarelor lui Hristos Taine, după o pregătire duhovnicească. Pr. Prof. Petre Vintilescu zice că Biserica dintotdeauna a dorit ca porțile raiului sa fie deschise tuturor dar ia aminte ca să nu rămână nezăvorâte ușile iadului prin aruncarea mărgăritarului euharistic cu neglijență, la întâmplare sau cu îngăduință vinovată.

Grija românului pentru Cele Sfinte, cu mici excepții, ca și cea prezentată mai sus, a fost dintotdeauna un exemplu pentru Ortodoxia de pe toate meleagurile. Să nu se înțeleagă prin aceasta că, într-un fel oarecare, am așeza trăirea ortodoxă românească deasupra altor trăiri ale altor națiuni ortodoxe. Nu, dar felul în care creștinul român trăiește aceasta taină este, oarecum, unul special. Bunăoară să privim la modul cum numește acesta, Taina Euharistiei. El o numește folosind termenul de origine slavona „a pricestui” folosind astfel un cuvânt întâlnit doar când se vorbește despre Maica Domnului numind-o Maica Precista. Această transformare din adjectiv în verb are un înțeles profund. Biserica prin dogma despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu mărturisește că în momentul zămisliri Fiului lui Dumnezeu în pântecele feciorelnic, fecioara Maria a ieșit de sub puterea păcatului pierzându-se în ea orice urmă a păcatului strămoșesc, curățit prin umbrirea Sfântului Duh.

Consider astfel ca verbul „a pricestui” depășește ca sferă de referință sfera înțelesurilor dezvelite de verbul „a împărtăși” care se și află inclusă în sferă lui „a pricestui”. „A te împărtăși” aduce în lumină actul de unire cu Hristos prin jerfa euharistică pe când termenul „a te pricestui” pe lângă unire mai poartă cu sine și sensul de îndreptare, de curățire continuă, subliniind astfel aspectul de conlucrare cu Hristos spre desăvârșire. Dacă prin cuvântul „împărtășire” starea de puritate este deductibilă (deși întâlnim și sintagma „s-a împărtășit cu nevrednicie”) cuvântul „a pricestui” se folosește spre a evidenția și urmările unirii euharistice: o stare de bine, de duhovnicie, de unire cu Hristos prin dragoste lucrătoare, reliefând și raportul de familiaritate a penitentului cu Dumnezeu, un raport intim dacă ne gândim că termenul a fost folosit și este un atribut al Maici Preacurate.

Mai mult ca cele de mai sus tradiția bătrânească de învață ca după împărtășanie, în ziua cea mare de bucurie dar și de profundă și adâncă meditație creștinul trebuie să respecte anumite interdicții: să nu sărute icoane sau mâna preotului, sa nu doarmă în această zi, sa nu umble desculț, să nu plângă și multe altele ca acestea. Cum se explică asemenea opreliști populare și neoficiale? Să luăm cazul în care cel împărtășit este oprit a se purta desculț pe pământ: țăranul roman a știut că odată împărtășit el poartă în sine pe Mirele cel ceresc, Domnul Dumnezeu și pe Împăratul împăraților. Această deosebit de dulce dar responsabilizatoare sarcină l-a transformat prin unirea euharistică în dumnezeu după har și în mireasă, iar în aceste condiții nu își poate purta mirele cu picioarele goale, știind că desculț umblă acel sărac lipsit și necăjit. Va fi zicând că „Destul Hristos a fost pălmuit, biciuit, scuipat, și răstignit pentru mine pentru ca eu din nou să-l port desculț pe acest pământ pe care cu păcatul meu l-am blestemat.” El nu mai este un necăjit. El nu mai are motiv de lăcrima căci mirele e cu el iar „postul” lacrimilor la masa Sa I-ar fi ca o ofensă. El, creștinul, trebuie sa fie pururea veghetor și rugător ca Hristos să rămână în veșnicie alăturea și în sufletul și inima lui, făcându-l preot al său ce nu are timp pentru somnul amiezii care așa cum mărturisesc scrierile filocalice, este teren prielnic duhurilor tulburătoare de amiază. Pe toate acestea Biserica le-a privit zâmbind asemenea unei mame ce-și mângâie fii ce din dragostea lor au rodit inimi precum ale pruncilor.

Capitolul V

TAINA SFÂNTULUI MASLU

V.1. Considerații generale

Suferința așa cum ne este ea prezentata de Sf. Scriptură apare ca o certare ce vine din partea lui Dumnezeu asupra omului, ca o urmare a mulțimii păcatelor și a fărădelegilor (Mat. 9.12.). Păcatul este o faptă materială, o vorbă sau un gând potrivnic lui Dumnezeu, potrivnic voii Lui. Păcatul este trăirea de către om a unei realități pentru care nu a fost creat. Această nouă realitate nu se mai structurează pe o relație personală cu Dumnezeu ci se clădește pe o relație a omului cu păcatul, care nu este personal dar care rupe relația personală a omului cu Dumnezeu, dezbrăcându-l pe acesta de Creatorul său. Distrugerea relației personale și înlocuirea ei cu una impersonală îl aruncă pe om în singurătate, detașându-l de aproapele pe care nu-l mai simte și nu-i mai recunoaște chipul lui Dumnezeu pentru că „ochiul” sufletului său nu mai este curat. Dinamitate relațiile cu Dumnezeu și cu aproapele, omului nu-i mai rămâne decât păcatul singur, chiar sinele său fiindu-i străin. Întreita lepădare afectează profund întreaga ființă a omului, opacizând ferestrele sufletului și afectând trupul dar mai ales subconștientul, acestea toate ducând la manifestări maladive atât la nivel trupesc cât și sufletesc. Astfel, suferința denotă în primul rând prezența răului în ființa umană sar în mod special ea ne apare ca o certare din partea lui Dumnezeu, o aducere aminte a Tatălui și o întoarcere cu fața spre fiul neascultător (Psalm. 22.5). Nu numai cele prezentate mai sus pot fi considerate drept cauze ale suferinței ci aceasta comportă o mulțime de aspecte ce ne sunt descoperite de paginile Sf. Scripturi. Astfel, suferința dreptului Iov ne face sa înțelegem ca durerea poate fi un mijloc de cercetare a credinței și a statorniciei în aceasta (Iov. 2.9-10) Tot suferința poate fi concepută ca „strajă împotriva păcatului” iar la aceasta se referă Sf. Ap. Pavel când își numește boala ochilor săi „ghimpe în trup” (II Cor. 12.7), ghimpe ce se face stavilă păcatului (I Petr. 4.1). Mai mult ca toate cele de mai sus suferința ne apare ca părtășie sau participare la suferința lui Hristos, de aceea asumare a crucii cu smerenie și în tăcere, acea îmbrățișare a crucii noastre a fiecăruia de către fiecare, pe fiecare întărindu-l Hristos ca Cel Care a răbdat suferința, a suportat ocara și o moarte rușinoasă și a cunoscut slăbiciunea firii noastre omenești și cât de ușor se poate prăbuși sub suferință de nu e sprijinită și întărită de „Înger”.

Taina Pocăinței este numită și al doilea botez datorită lucrării Duhului în sufletul omului prin care acesta este curățit de zgura păcatului sedimentat pe chipul cel veșnic al lui Dumnezeu în om. Sufletul se eliberează astfel ieșind din suferința înlănțuitului condamnat și trecând la limanul libertății adevărate. Pentru suferința trupului însă leac și tămăduire este Taina Sf. Maslu pentru ca și acesta depășindu-și neputințele să nu împiedice lucrarea și dorințele duhului cel osârduitor către cele sfinte (Marc. 14.38). Tendința de a privi Sf. Maslu ca pe o taină complementară nu este greșită căci de ne gândim bine Taina Mirului este oarecum complementară Tainei Botezului pe care-l desăvârșește nu ca pe unul nedesăvârșit sau ca pe unul incomplet ci ca pe unul care și-a îndeplinit țelul său și lucrarea sa în om, lucrare ce se evidențiază și se continuă într-o a doua Taină a Mirungerii. În același mod se poate vorbi de o complementaritate între tainele de restaurare a omului, adică Tainele Pocăinței și a Sf. Maslu, prima având în centru lacrima părerii de rău pentru faptele rele săvârșite și dezlegarea de păcate pe care mai apoi Duhul să purceadă la îndreptarea și a celor trupești în cadrul celei de-a doua taine. Deci pentru a anihila efectul nedorit e necesar a îndrepta mai întâi cauza care naște efectul și datorită faptului că păcatul naște suferința și dezechilibre este nevoie mai întâi de o împăcare cu Dumnezeu, cu aproapele și prin el cu Biserica de la care sa rupt (prin păcat) și cu sinele. Despre un aspect de complementaritate privitor la Taina Ungerii s-ar putea vorbi și în cazul Bisericii Romano-Catolice dar într-un alt sens, diferit de cel ortodox. Se afirmă despre aceasta că vine ca o completare a ungerilor sfinte pe care credinciosul le primește în timpul vieții, fiind un zid puternic de întărire în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în casa Tatălui. Este evidentă complementaritatea, susținută de catolici, față de o altă Taină decât cea a Pocăinței taina ce nu poate fi alta decât cea a Mirungerii singura, afară de Maslu, ce are ca act liturgic ungerea. Este însă curios lucru ce împlinire se poate aduce Mirungerii de vreme ce în urma acesteia cel botezat este desăvârșit curățit, inclus în trupul Sfintei Biserici. O afirmație precum cea de sus lovește și transformă trupul Bisericii într-un conglomerat de mădulare care nu au toate darurile Duhului Sfânt necesare vieții sau cele ce le-au primit le-au primit în parte. Ce se întâmplă însă, din perspectivă romano-catolică, cu aceia care au trecut pragul acestei vieți și nu li s-a administrat pe patul morții sau pe parcursul vieții ultima ungere? Sa nu poată intra în „casa Tatălui”? Greu de spus.

Practica tămăduirii prin rugăciune și ungere a fost consfințită de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a ridicat-o la rang de taină după slăvita Sa înviere din morți, când a încredințat-o Apostolilor, iar aceștia după ce au primit „putere asupra duhurilor” și putere „să tămăduiască orice boală și orice neputință”(Mat. 10.1; Luca. 10.9) au săvârșit întocmai dispozițiilor primite de la Domnul: „În numele Meu demoni veți izgoni […] pe bolnavi mâinile vă veți pune și se vor face sănătoși” (Marc. 16.17-18) că apostolii au făcut întocmai încă de dinainte de Preaslăvirea Mântuitorului ne dovedește tot Sf. Scriptură care zice că ucenicii „ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau”( Marc. 6.13). După Înălțarea la cer și Cincizecime, Sf. Iacob, ruda Domnului, îndeamnă zicând: „De este cineva dintre voi bolnav să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iac. 5.14-15). Privitor la instituirea Tainei iată care este concepția catolică: „Această Sf. Ungere a fost instituită ca sacrament adevărat și propriu al Noului Testament de Domnul nostru Iisus Hristos, sacrament la care Marcu face aluzie și care este recomandat credincioșilor și promulgat de Iacob, apostol și frate al Domnului”. Este curios și demn de aflat dacă formularea catolică prezentată mai sus nu afectează din punct de vedere dogmatic Taina Maslului prin utilizarea termenului de „promulgare” de către o persoană iar nu de către Biserica întreagă, de Apostoli și prin urmare de Hristos.

Taina Maslului a fost practicată în mod constant de biserică, scriitorii bisericești punând la dispoziție dovezi în acest sens. Astfel: în Tradiția Apostolică (versiunea egipteană, datând din secolul al II-lea) prezintă o scurtă rugăciune de binecuvântare a untdelemnului care dă tuturor ce urmează să guste din aceasta putere de viață și sănătate. O placă din argint descoperită într-o peșteră palestiniană în 1963 menționează faptul că în anii 70-80 se practica ungerea bolnavilor. In Constituțiile Apostolice, despre Sf. Maslu se zic următoarele: se spun următoarele: „Episcopul să binecuvinteze apa sau untdelemnul. Dacă nu este însă de față, să binecuvinteze preotul, fiind de față diaconul”. După aceea urmează o scurtă rugăciune către Domnul care sună în felul următor: „Doamne Savaot, Dumnezeul puterilor, Creatorul apelor și dătătorul untdelemnului, îndurate și iubitorule de oameni, Cel ce, ai dat apă spre băut și untdelemnul spre înveselirea feței, într-u desfătarea bucuriei, însuți și acum prin Hristosul tău, sfințește apa aceasta și untdelemnul în numele aceluia sau aceleia, care le-a adus și dă putere lucrătoare, spre păstrarea sănătății, spre vindecarea bolilor, spre gonirea demonilor, spre îndepărtarea a toată cursa, prin Hristos, nădejdea noastră (I Tim. 1, 1) cu care Ție se cuvine slavă, cinste și închinăciune, împreună și Sfântului Duh, în veci. Amin”.

În Evhologhionul lui Serapion de Thmuis (†360) se găsesc două rugăciuni mai amănunțite dintre care una se numără între cele șase ale anaforalei. Prima rugăciune este numită pentru acei cărora li se administrează ungerea”, cea de-a doua numindu-se “Rugăciunea pentru untdelemnul celor bolnavi sau pentru pâine sau pentru apă”. În prima rugăciune se cere lui Dumnezeu sa dăruiască untdelemnului putere vindecătoare ca prin gustarea și ungerea cu el sa se înlăture orice temperatură și orice lucrare a celui rău, leac vindecător și împărtășirea din acest untdelemn să se facă mijloc de întărire.” În cea de-a doua rugăciune se cere ca Domnul să trimită “peste untdelemn putere vindecătoare ca să fie celor ce se vor unge spre îndepărtarea a toată boala și a toată neputința, leac de alungare a oricărei puteri diavolești […] spre sănătatea și desăvârșirea sufletului, a trupului și a duhului, spre întărirea desăvârșită.” După cum se arată din cele de mai sus, Serapion înțelegea Maslul drept o lucrare a Duhului prin care se dădea darul vindecării fizice și duhovnicești. Sfântul Ioan Gură de Aur (ca și Origen dealtfel) încadrează textul Iacov 5.14-15 la Taina Pocăinței, aceasta datorită faptului că probabil atunci cele două taine distincte – a Pocăinței și a Maslului se săvârșeau în cadrul aceleiași slujbe. Papa Inocențiu I al Romei (†417) menționa într-o scrisoare a sa către Decențiu că untdelemnul cel sfânt era pregătit de către episcop preoților rămânându-le numai misiunea ungerii celor bolnavi cu acest untdelemn. Tot din cadrul acestei scrisori aflăm recomandarea pe care episcopul romei o făcea ca ungerea să nu fie administrată celor c are de pocăință, Taina fiind rezervată doar celor împăcați cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Ceea ce specifica papa în secolul V se regăsește astăzi în Biserica Romei, căci sfințirea untdelemnului folosit la Maslu cade în atribuțiile doar ale episcopului, așa cum se întâmplă în Biserica Răsăritului în cazul Sf. Și marelui Mir, cu diferența ca nu un episcop sau un Patriarh îl sfințește pe acesta ci numai Sinodul unei biserici autocefale. Un alt aspect îl observăm consemnat la Serapion de Thmuis care consemnează faptul că din acest untdelemn credinciosul ce participa la Sf. Maslu, gusta, „se împărtășea”, precum se procedează astăzi în Biserica Ortodoxă cu aghiazma. Dacă la Roma preotul era delegat episcopului spre ungere, la polul opus se află practica menționată de egipteni care ne dovedește faptul ca suferindul, după participarea la această Taină deținea acasă acest ulei sfințit din care gusta regulat.

Cu privire la momentul din viața creștinului când i se administra Taina, până în jurul anului 700 nu existau diferențe între Răsărit și Apus precum sunt astăzi când Biserica Romano-Catolică administrează Taina cu preponderență creștinilor muribunzi. Tot în secolul al VIII-al se întâlnesc în Apus foarte multe formule de administrare a Ungerii bolnavilor, formule care în timp au fost excluse pentru ca în cele din urmă să rămână doar una. Cât privește ungerile slujitorii romano-catolici ung șapte părți ale trupului, una din acestea șapte fiind facultativă. Acestea din urmă au fost stabilite de Dreptul Canonic Romano-Catolic din 1917.

În Constituția Apostolică “Sacram Unctionem Infirmicorum” emisă în 1974 de papa Paul VI , se fac precizări valabile până astăzi privind Taina Sf. Maslu dintre care amintim:

privitor la materia tainei se pot folosi si alt fel de uleiuri, din plante diferite, nu numai cel de măslin;

Se mențin două ungeri, din cele șapte prevăzute în 1917, anume aceea de la frunte și de la mâini rostindu-se doar o singură formulă sacramentală și nu două, câte una pentru fiecare ungere;

Este admisă repetarea acestui sacrament asupra unei persoane indiferent dacă aceeași boală de care suferea credinciosul, sau altă boală ivită, îi producea acestuia o înrăutățire prin intensificarea suferințelor trupești. Prin această precizare și „dezlegare” este mult mai evidențiată concepția conform căreia Taina Maslului era pironită a lucra prin darurile Duhului doar asupra trupului omenesc, uitându-se parcă de sufletul creștinului suferind. Separația aceasta apare și ca o urmare a concepției despre o grație fragmentată și neunitară.

Întorcându-ne privirile către partea liturgică ortodoxă constatăm că preoții ung, fiecare pe rând, principalele părți ale trupului celui bolnav (fruntea, gura, nările, urechile, pieptul, mâinile și tălpile picioarelor) pentru întărirea și luminarea simțurilor. Și totuși, nu putem să nu remarcăm aspectul comunitar al acestei Taine, aspect străin practicii Apusene, aspect evidențiat de faptul că sunt unși, la finalul slujbei, conform prescripțiilor din Molitfelnic, înaintea ungerii celui bolnav, mai întâi preoții iar mai pe urmă toți credincioșii prezenți în lăcașul de cult și care s-au rugat pentru cel aflat în vreme de strâmtorare. Se subliniază în acest fel responsabilitatea comunității față de cel pentru care se roagă dar mai este subliniat și aspectul că rugăciunile pe care le înalță preoții nu sunt numai pentru cel ce a solicitat oficierea Tainei ci pentru toți cei prezenți, fiecare fiind suferind într-un fel sau altul din punct de vedere trupesc, ca urmare a leziunilor pe care păcatul aparent neînsemnat dar de zi cu zi le lasă în trupul fiecăruia. Revenind la ungerea principală, observăm că fiecare dinte preoții slujitori ung pe cel bolnav, în conformitate cu practica apostolică, timp în care la fiecare ungere se cântă: “Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă[…]”. Miezul slujbei se constă însă din rugăciunea „Părinte Sfinte …” dimpreună cu ungerea menționată mai sus. Sfințirea untdelemnului se face în mod progresiv. Prima invocare, urmează ecteniei celei mari. Chemarea este pronunțată separat de fiecare din cei șapte preoți: „Doamne, Care cu mila și cu îndurările Tale tămăduiești zdrobirile sufletelor și ale trupurilor noastre, însuți, Stăpâne, sfințește untdelemnul acesta (în acest moment al citirii rugăciunii acesteia, toți preoții binecuvintează untdelemnul), ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduirea și spre izbăvirea de toată patima și întinăciunea trupului și a sufletului și de toată răutatea”. A doua invocare se face de un singur preot, ca la taina Sfintei Euharistii, inserată în rugăciunea după prima evanghelie : „Cel ce ești fără de început și fără sfârșit, Sfinte al sfinților, Care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău să-mi tămăduiască toată boala și toată neputința sufletelor și trupurilor noastre, trimite Duhul Tău cel sfânt și sfințește untdelemnul acesta și-1 fă robului Tău acesta (N), care se va unge, spre izbăvire desăvârșită de păcatele lui și spre moștenirea Împărăției cerurilor”. Imediat după această rugăciune, urmează ungerea cu untdelemnul sfințit, după ritualul prescris, când se pronunță aceste cuvinte : „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor și al trupurilor, Care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala și să răscumpere din moarte, tămăduiește pe robul tău acesta (N) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins și-l fă să vieze prin harul Hristosului Tău”. Această chemare va fi pronunțată de fiecare din cei șapte preoți, după citirea evangheliei respective (prima din cele șapte) și a rugăciunii aferente evangheliei, însoțită de ungerea cu untdelemnul sfințit. Acesta închipuie pe Duhul Sfânt, cauză ce determină ca cele șapte bețișoare ce au vârful acoperit cu vată, după slujbă să fie arse pentru a fi ferite de profanare.

În calitatea sa de „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6.19), trupul nostru are capacitatea de a fi vindecat și curățit prin materia văzută și sfințită a untdelemnului, fiindcă: “Hristos Însuși lucrează în Sfintele taine prin Trupul său plin de putere asupra trupului nostru. Din trupul său ne comunică nu numai sensibilitatea lui curată, omenească ci și sensibilitatea curată a sufletului Lui și puterea dumnezeirii aflată în El.

Untdelemnul sfințit se poate pune în candelă să ardă, fie în casă, fie în biserică; poate fi folosit de către preot la miruit la diferite ocazii. Sf. Simeon al Tesalonicului învață cum că și trupurile morților se pot unge cu acest untdelemn ce a fost sfințit pe când acesta mai era încă în viață. Chiar mai mult decât acestea există o practică prin unele părți ale bucovinei, pe acolo pe unde se dezgroapă morții după șapte ani, ca osemintele acestora să fie unse cu untdelemnul sfințit pentru ca mai apoi acestea să fie reînhumate. Tot pe alocuri există obiceiul ca din untdelemn și din făina binecuvântată la slujba maslului sau cu alte ocazii să se facă mici pâini ce să fie consumate de către cel suferind. Bolnavului proaspăt împărtășit, în unele locuri există obișnuința ca să se dea spre gustare din untdelemnului de la Sf. Maslu, cu restul urmând să se pregătească mâncăruri destinate celui bolnav.

V.2. Practici greșite întâlnite la săvârșirea Taine Sfântului Maslu

Fără să mai amintim de practica Romano-Catolică pe care am amintit-o mai sus încercând s-o conturăm atât din punct de vedere istoric cât și din punct de vedere liturgic, vom trece la o analiză a celor mai cunoscute practici întâlnite în cadrul săvârșirii slujbei acestei Sf. Taine în cultul ortodox, mai ales la preoții români.

Am amintit mai sus de recomandarea (legea) pe care Biserica o făcea ca Taina Sf. Maslu să fie oficiată de un număr de șapte până la maximum doi preoți pentru a se putea astfel respecta Scripturile de la Iacov 5.14-15. Deși această rânduială este prevăzută foarte exact fie de către cărțile de cult, fie de către hotărârile sinodale, totuși, apelând subiectiv la excepțiile admise de Biserică, există unii slujitori ai altarelor ce încalcă grosolan prevederile amintite de mai sus. Bunăoară, un caz excepțional, care uimește până astăzi este al unui preot care a oficiat singur Taina Sf. Maslu dar purtând șapte rânduri de veșminte, veșminte pe care unul câte unul, pe rând, le dezbrăca după fiecare citire a fiecărei Evanghelii din cele șapte și a fiecărei rugăciuni ce corespunde Evangheliei citite. Cazul s-a întâlnit în zona Moldovei, acest lucru fiind mai puțin important, contând mai mult faptul ca acest preot, primul se făcea vinovat de neascultare și mai pe urmă de neștiință și de necredință. Acesta asocia lucrarea de mijlocire a preotului cu veșmântul acestuia, veșmânt căruia i se atribuiau, bineînțeles că nu vădit, calități magice. Nu știa sau nu dorea să știe că harul lucrător nu vine printr-o pânză sfințită ci prin persoana mijlocitoare a preotului ce invocă treimea ca realitate a dragostei infinite. Ceea ce înspăimântă ar fi tocmai lipsa dragostei acestui „iconom” al tainelor lui Dumnezeu care se izolează intr-o comunitate pe care o închide ermetic și o enclavizează, obturând orice mijloc de dialog intercomunitar prin hotărârea de a nu solicita împreuna-lucrare nici unuia dintre slujitorii din parohiile învecinate. Lipsa dragostei și a culturii teologice, și nu numai, sunt deosebit de periculoase pentru buna sporire duhovnicească a slujitorilor săi pe care-i îngrădește cu un lanț al separatismului de tip fanatic, ignorant.

O altă practică greșită, de data aceasta introdusă și in cărțile de cult este aceea de a lăsa pe bolnavul, căruia i se administrează Taina Maslului, să deschidă el însuși Sf. Evanghelie. Practica aceasta este o practică denaturată deoarece în edițiile mai vechi ale Molitfelnicului se preciza că cel ce deschidea cartea era protosul dar în edițiile Molitfelnicelor și a Agheazmatarelor de după 1956 s-a strecurat „o abatere de la practica veche care n-a fost sesizată (nn. abaterea), deposedând pe protos de rolul deschiderii” practica greșită merge mai departe ajungându-se până acolo încât celui bolnav i se ghicește soarta după culoarea sau mărimea literelor, sau după conținutul pericopelor la care s-a deschis. Pentru aceștia din urmă, care nesocotesc harul preoției ce li s-a dat, Scriptura are același cuvânt ca pentru vrăjitoare, cuvânt consemnat la I Regi 28.

O altă practică greșită este și aceea, pe care o aflăm foarte des la bisericile de parohie, și nu numai, de a unge hainele celui pentru care se săvârșește Taina Maslului dar care nu este de față în timpul slujirii, haine care, unse cu untdelemnul sfințit să poarte cu ele harul, transmis mai departe bolnavului. Practica este greșită mai ales pentru faptul că se crează un precedent pentru oficierea altor taine și ierurgii în absența solicitantului. Se uită astfel intenționat că Tainele nu se oficiază decât unor persoane vii și prezente în momentul săvârșirii lor. Precedentul se poate crea pentru:

botezul pruncilor avortați sau care au murit fără vreme;

pentru mirungerea acestor prunci;

pentru împărtășirea în numele unei persoane decedate;

pentru cununarea unei persoane vii cu una decedată dacă acestea au trăit necununate înainte de moartea uneia dintre ele;

oficierea slujbei înmormântării, sicriul aflându-se gol; etc.

Capitolul VI

TAINA SFINTEI CUNUNII

VI.1. Considerații generale.

Părintele profesor Ilie Moldovan definește Taina ca fiind „trecerea la viața adevărată, la mântuirea omului, la transfigurarea vieții în lumina cerească, la epifanie”. Mai mult, „primind Sfintele Taine, credincioșii au parte, încă din lumea aceasta, de cereasca lumină’. Sfintele Taine sunt esențiale pentru mântuirea noastră pentru că ele „vin de la Dumnezeu” și ne „conduc la Dumnezeu” prin lucrarea harului Sfântului Duh. Nu mai puțin important este faptul că și omul lucrează împreună cu Dumnezeu pentru că: „prin Sfintele Taine creștinul dobândește atât posibilitatea cât și obligația unei noi vieți morale” după cum ne îndeamnă și Sf. Apostol Pavel „Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să și umblăm”(Gal. 5.25). Sf. Sfânta Taină a Cununiei sau „Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică.”

Definiția încadrează foarte bine Cununia în coordonatele Sfintelor Taine, vorbind despre originea ei divină și despre harul sfințitor. În plus, aduce în prim plan și modelul după care poate fi înțeleasă o așa mare Taină: cel al unirii dintre Hristos și Biserică precum și importanța libertății în cadrul ei. Aceste trăsături le voi detalia în cele ce urmează.

Sfânta Taină a Cununiei a fost instituită de Dumnezeu în rai, iar aceasta o vedem din faptul că El a creat dintru început bărbat și femeie care împreună formează Omul. „Facerea lui Adam a fost deodată facerea unui întreg omenesc, în ebraică cuvântul Adam – om, fiind un termen colectiv.” Adică Dumnezeu a creat pe om dintru început ca pe o „ființă conjugală” sau „dialogică, bipolar în sine însuși”: „Bărbat și femeie i-a făcut și i-a binecuvântat și le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut”(Facere 5.2). Binecuvântarea au primit-o prin cuvintele: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”(Facere 1.28). Motivele pentru care Dumnezeu a creat pe om ființă bipolară, au fost nu numai de a-i oferi ajutor lui Adam ci și de a-1 scăpa de singurătate pentru că „nu există decât o singură suferință, aceea de a fi singur”. Și mai presus de acestea Dumnezeu ne-a creat din iubire, El fiind iubire și dorind să împărtășească această iubire; ne-a dăruit și nouă capacitatea de a-l iubi pe El, pe semenii noștri, frumosul și binele și ne-a dăruit și capacitatea de a dărui iubirea. Importanța iubirii pentru ființa noastră se vede și din faptul că va fi criteriul la Judecata Universală.

Au fost anumite comentarii care au susținut că Taina Cununiei ar fi instituită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, ceea ce nu este corect. Prin participarea Sa la acest eveniment la care a săvârșit prima sa minune „Mântuitorul a confirmat ceea ce a fost instituit în Paradis”, după cum ne spune Fericitul Augustin. Dar „prezența Lui revalorizează și înalță căsătoria până la deplinătatea ei ontologică”. Sfinții Părinți spun că așa cum Mântuitorul a prezidat această nuntă, la fel El prezidează toate nunțile creștine și că nunta din Cana simbolizează nunta mirilor cu Hristos, o „cununie mistică a sufletului cu Hristos”. Pr. Prof. Viorel Sava sublinia la un moment dat, într-un studiu apărut în colecția Teologie și Viață, că urmările păcatului se văd atât în raporturile omului cu Dumnezeu, care s-au deteriorat după neascultarea lui Adam, cât și în prăbușirea interioară a primilor oameni, prăbușire ce se reflectă atât în trup cât și în relațiile interumane. Astfel, dacă Botezul re-scrie chipul lui Dumnezeu în om și-l așează pe acesta în dialog cu Creatorul său în cazul Tainei Nunții „legătura dintre bărbat și femeie este re-creată sau re-zidită”. Cel ce reface „e tot Hristos prin participarea la Nunta din Cana Galileii; re-face legătura dintre bărbat și femeie dar el este prezent real la fiecare nuntă și, ca cel ce participă la creare și la orice act de re-creare, re-crează, cu mâna Sa întinsă din înălțimea sfântului său locaș legătura dintre toți cei ce se unesc prin Taina Nunții”

Cercetând relația femeii și a bărbatului așa cum reiese din Sfânta Scriptură vom vedea că ea include numite etape istorice pe care le voi prezenta pe scurt. Este vorba, mai întâi, despre căsătoria paradisiacă, apoi despre viața soților de la cădere până la venirea Mântuitorului și în final despre Cununia restaurată a Noului Testament.

Sfântul Clement Alexandrinul vedea în comuniunea și iubirea primului cuplu instituirea divină a Tainei căsătoriei. El vorbește chiar de „harul paradisiac al căsătoriei.” Sfântul Ioan Hrisostom ne lămurește asupra stării paradisiace a omului prin cuvintele „După ce a fost plăsmuit acela (Adam), a rămas în paradis și nu era nici un motiv al căsătoriei; a avut nevoie să i se facă și un ajutor și i s-a făcut, dar nici așa căsătoria nu părea a fi necesară…pofta împreunării, zămislire, dureri și nașteri, și orice fel de stricăciune erau izgonite din sufletele acelora.” Cum însă nu știm cum era trupul omenesc dinainte de cădere și deci cum s-ar fi împlinit binecuvântarea „Creșteți și vă înmulțiți” vom rămâne la părerile Sfinților Părinți care se limitează la a preciza faptul că „genurile corupției: atracția plăcerii, unirea trupească și nașterea biologică nu existau înainte de cădere.” Acestea s-au adăugat omului ca niște „haine de piele”. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul omul avea un scop înalt, acela de a concentra în sine toate cele sensibile (creația) și să le unească cu Dumnezeu (Creatorul), adică să depășească toate diviziunile din el, inclusiv diviziunea genurilor. Mântuitorul a desăvârșit această lucrare.

După cădere „omul a pierdut împreună cu acea petrecere fericită și frumusețea fecioriei…ajungând robiți…și au primit stricăciunea morții, și blestemul, și durerea, și viața chinuită…”, ne spune Sf. Ioan Hrisostom. Părintele Dumitru Stăniloae scrie despre starea de după neascultare: „Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită și desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătușat și dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuși ea nu a fost desființată în esență. Căci nici natura umană n-a fost distrusă.” iar această părere este deplin confirmată de marea însemnătate religioasă ce se dădea nunții în perioada patriarhală și cât de multă considerație se dădea, la contractarea căsătoriei, bunei voințe și binecuvântării lui Dumnezeu, după cum știm, și binecuvântărilor rudelor – binecuvântări care în această perioadă, erau egale binecuvântărilor preoțești. Nunta, după sensul Legii lui Moise, nu se putea contracta fără știința și binecuvântarea observatorilor Legii sau a preoților.

Mântuitorul Iisus Hristos a întărit din nou legătura dintre bărbat și femeie și a înălțat în ordinea harului. Dumnezeu a lăsat ca omul să fie acoperit de opacitatea „hainelor de piele” dar ceea ce sub un aspect este un efect al păcatului, sub altul este binecuvântare. Dumnezeu în bunătatea Sa ne-a lăsat harul sfințitor al Duhului Sfânt și bucuria ce însoțește mereu un astfel de eveniment, „bucuria Tainei izvorâtă din inima bucuriei dumnezeiești”.

Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni 5, 32 vorbește evreilor despre legătura dintre femeie și bărbat în cadrul căsătoriei comparând-o cu relația dintre Hristos și Biserică. O înțelegere eronată a logicii textului poate duce la o erezie și anume că Nunta nu ar fi decât un consimțământ reciproc a doi tineri în vederea întemeierii unei familii și nu o Sfântă Taină. Dar prioritatea în epistola citată este de a vorbi despre cununie și nu despre raportul Hristos – Biserică. „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. Unirea dintre bărbat și femeie este icoana fidelă a celei dintre Hristos și Biserică. Al. Schmemann surprinde înțelesul acestor cuvinte: “Aceasta este o dublă analogie. Pe de o parte, noi înțelegem dragostea lui Dumnezeu pentru lume și dragostea lui Hristos pentru Biserică pentru că avem dragostea experienței conjugale, dar, pe de altă parte, dragostea conjugală își are rădăcinile, profunzimea și împlinirea reală în marea taină a lui Hristos și a Bisericii Sale: „iar eu zic în Hristos și în Biserică”. Biserica este Mireasa lui Hristos „[…] pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită”.(II Cor.11,2) Aceasta înseamnă că lumea își găsește restaurarea și împlinirea în Biserică.” Relația dintre soți trebuie să fie de jertfă iar atmosfera dintre ei de rugăciune. Iată cum putem aplica în viața noastră de zi cu zi modelul Hristos – Biserică.

După Parusie oamenii nu se vor mai căsători ci vor trăi ca și îngerii din ceruri. Se va depăși diviziunea genurilor iar androginul își va regăsi patria. „Androginul vrea să reprezinte tipul veșnic al omului desăvârșit, care e mai presus de principiul masculin și de principiul feminin, fiindcă le cuprinde pe amândouă în unitatea ideală și nedespărțite a unei singure ființe.” Patria lui este Paradisul ceresc… . „Paradisul e primăvara duhovnicească a frumuseții neveștejite, a lumii fără amurg, a tinereții fără moarte, a fecioriei neîntinate, a impasibilității desăvârșite.”

Scopurile căsătoriei pot fi expuse oarecum scolastic după manuale de Dogmatică Ortodoxă sau diversitatea lor poate fi cuprinsă într-un singur cuvânt: „Iubire”. Voi aborda ambele expuneri. Scopurile căsătoriei sunt: într-ajutorarea reciprocă, ferirea de desfrânare, nașterea și creșterea copiilor. Acestea sunt consecințe ale iubirii dintre soți și toate împreună, împlinite cu smerenie și cu dragoste, duc la mântuirea celor doi. Căsătoria nu ar trebui să fie supusă unor reguli; regulile sunt pentru căsătoriile din interes și nu pentru cele în care bărbatul și femeia se iubesc. Însuși Mântuitorul a considerat necesar ca legătura conjugală să se supună unor porunci, cum ar fi fidelitatea sau „castitatea conjugală” (pentru soț – a nu avea pe lume decât o singură ființă). Unde există iubire aceasta, fidelitatea, vine de la sine. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică știind, ca și credința, să vadă cele ascunse altora. Iubirea află și intră în adâncurile tainice, ivirea ei umple și desăvârșește fără să alunge vreodată misterul”. Evdokimov adaugă: „Ești iubit așa cum ești, ceea ce îți permite să accepți și să primești propria ființă ca pe un dar. Un om mediocru se descoperă geniu când iubește.” Concluzia acestor păreri ar fi că omul se descoperă pe sine și îl descoperă pe celălalt în această relație de comuniune. Părintele Dumitru Stăniloae arată relația dintre libertate și unitate în cuplu: „Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desființarea lor ca subiecte libere.” Cel ce iubește îl cunoaște pe cel pe care îl iubește, iar dacă îl cunoaște îl respectă și îi dorește tot binele. Și care este cel mai mare bine pe care îl poți dori unui om dacă nu mântuirea lui ? Adică unirea lui cu Dumnezeu.

Iubirea dintre cei doi candidați la căsătorie este deci esențială dar nu este suficientă. Pentru împlinirea acestor scopuri este necesar și harul pentru că el este cel care transformă iubirea celor doi, o transfigurează: „Iubirea dintre doi oameni care-i conduce la căsătorie și care, oricât de adevărată ar fi, e supusă, ca una creată, stricăciunii, primește putere prin Taina Cununiei și se lărgește la infinit, se eternizează, se schimbă radical, se transformă fără să se desființeze într-o dimensiune a iubirii pe care o are Dumnezeu pentru lume. Unirea bărbatului și a femeii se altoiește pe marea taină a unirii lui Hristos cu lumea, taină care înalță lumea – și familia nouă care se creează – la treapta de Biserică.”

Dar nici harul nu este suficient. Mai este nevoie de efortul personal de a te menține în această legătură. „Ca atare, el (harul) nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi”. Lucrarea ce se săvârșește în cadrul Sfintei Taine a Cununiei este, deci, divino-umană, sinergică: aceasta „naștere în frumusețe” comportă totuși focul purificării, impune o asceză.

Scopul final al existenței umane, deci și al căsătoriei care se include în aceasta, este ca omul să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie”(Facere 1.26-27). Sfinții Părinți fac distincție între chip și asemănare. Chipul 1-am primit la creație dar la Asemănare trebuie să ajungem prin efort personal, iar Dumnezeu, în bunătatea Sa, ne-a dat și harul Sfântului Duh în ajutor. O dată cu darul apare și responsabilitatea noastră față de administrarea acestui talant. „Responsabilitatea aceasta se manifestă în fapte în mijlocul societății, căci familia proprie nu poate fi slujită fără împlinirea unor îndatoriri în societate.” Exersând această responsabilitate omul devine cu adevărat om, care înseamnă om pentru alții. „Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficiență conștientă în viața celuilalt și a societății.”

Cele două atribute ale căsătoriei, unitatea și indisolubilitatea, au caracterizat dintru început această Sfântă Taină. Unitatea arată legătura dintre o femeie și un bărbat (monogamie) prin iubire fără a fi desființate ca persoane. Fiecare persoană se dăruiește liber celei de-a doua fără a înceta să fie suveran al propriei persoane și primește același lucru de la „co-ființa” sa, adică fiecare aparține celuilalt fără a înceta să fie și a lui însuși, fără a-și pierde libertatea. Aceasta este marea Taină a iubirii, aceasta este Taina Sfintei Treimi și aceasta este asemănarea cu Dumnezeu despre care am vorbit mai sus. „Propriu-zis nici eu nu-ți aparțin ție, nici tu mie, ci amândoi unui „noi” comun. Eu mă depășesc pe mine în legătură de iubire cu tine, nu mai sunt închis în mine, ci oarecum între mine și tine, sunt ieșit din cercul proprietății mele, ca și tu din cercul proprietății tale; creem o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, și totuși nu e în afară de noi amândoi…Această reciprocă deschidere (ieșire) e și o reciprocă apartenență și libertate în același timp…E o întregire a mea prin tine și a ta, prin mine.

Indisolubilitatea se referă la faptul că această legătură nu se mai poate desface, ea fiind încheiată pentru întreaga viață, după cuvintele Mântuitorului: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”(Matei 19.6). Indisolubilitatea conduce la o iubire desăvârșită, care la rândul ei realizează unitatea între cele două ființe. Pentru a înțelege mai bine acest atribut al căsătoriei pornim de la întrebarea: ce se întâmplă atunci când omul încalcă cuvântul lui Dumnezeu, amăgindu-se că nunta se poate desface? „Viețuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează și ca persoană prin femeie, și invers. Fiecare devine un fel de co-persoană și amândoi o unitate co-personală. De aceea, bărbatul care trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, definită prin conviețuirea cu o singură persoană, cu femeia. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată și permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, nearmonizate și neînfrânte în trăsăturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate în mod propriu.” Iată de ce înțelepciunea divină a lăsat ca fiecare bărbat să-și aibă femeia lui și de ce omul să nu despartă unirea lor, ignorând cuvântul Lui Dumnezeu. Indisolubilitatea nu o conferă omul ci Dumnezeu.

În funcție de cele două părți ale Tainelor, văzută și nevăzută, se deosebesc aspectele constitutive ale Tainei Nunții. Partea văzută a oricărei Sfinte Taine se referă la materie, acte făcute și cuvinte rostite.

În Taina Căsătoriei, materia Tainei sunt cei doi candidați la căsătorie. Săvârșitorul Tainei este episcopul sau preotul, care reprezintă în mod vizibil pe Hristos, Cel ce pecetluiește și sfințește legătura realizată între cei doi prin consimțământul lor.

Primitorii sunt doi creștini ortodocși, de gen diferit, care nu se află în grad de rudenie apropiat. Credința ortodoxă acceptă și căsătoriile mixte (ortodocși-eterodocși) cu condiția ca pruncii să fie botezați și crescuți în dreapta credință, în Ortodoxie. Cuvintele prin care binecuvântarea Lui Dumnezeu se pogoară asupra candidaților la căsătorie, și care sunt logodiți deja, prin gura preotului slujitor sunt „Se cunună robul lui Dumnezeu (N), cu roba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.” Această binecuvântare a căpătat valoare juridică și elementul religios o aduce în anul 895 în legislația civilă care va cere de acum înainte actul ecleziastic pentru validitate căsătoriei. Prin aceasta atingem și problema raportului dintre această Taină și Biserică: cununia se săvârșește de către Biserică și în Biserică. Mai mult, familia devine după binecuvântare o „mică biserică”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Atmosfera de rugăciune și de supunere față de capul ei, adică de Hristos duc la asemănarea dintre „mica” și „marea” Biserică.

Actele văzute sunt punerea cununiilor, tămâierea în semnul Sfintei Cruci asupra mirilor, legarea mâinilor, dănțuirea în jurul mesei și toate celelalte ce țin de partea văzută a Tainei, de partea liturgică, fiecare având o anumită semnificație, ca de exemplu: Sfântul Ioan Hrisostom vede în cunună simbolul ascezei conjugale, în vederea atingerii castității, a integrității ființei. Iată cum se prezintă simbolismul Tainei Cununiei la Schmemann făcut cunoscut noua de Pr. Prof. Viorel Sava: așezarea cununiilor revelează mai întâi esența regală sau împărătească a căsătoriei. Aceasta esență, acest sens este urmat îndeaproape de cel de-al doilea, acela de martiriu care constă în primul rând în răsplata pentru păstrarea curăției morale și a fecioriei celor doi soți până în momentul unirii dar și asumarea unei anumite responsabilități, diferită de orice responsabilitate pe care aceștia ar fi avut-o până în acel moment. Responsabilitatea constă în încredințarea celor doi unul altuia de către Biserică pentru ca să se sprijinească în mântuire unul pe celălalt nu în afară de Biserică ci mai mult clădind Biserica lui Hristos în inima fiecăruia de către celălalt, fiecare regăsindu-și chipul și prototipul în celălalt. Să nu se înțeleagă prin zidirea Bisericii în inimile și sufletele celor doi soți o întemeiere a unei noi Biserici, diferită și distinctă de cea una, ci „zidire” este folosit aici cu sensul de proiectare și de reflectare a chipului Bisericii în familia nou întemeiară care depune un permanent act de martiragiu într-o lume a „persecuțiilor”, nu atât fizice, ci morale, persecuții manifestate printr-un neîntrerupt șir de atentate la chipul lui Dumnezeu în noul „om” – familia creștină. „Adu-ți aminte de dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ți-ai adus aminte de sfinții Tăi patruzeci de mucenici trimițându-le lor cununi din cer” rostește preotul în cadrul unei rugăciuni pentru ca mai apoi, în momentul întreitei înconjurări a mesei (de fapt cea care se înconjoară nu este masa pentru că ea nu reprezintă nimic ci cea care se înconjoară este Evanghelia ce reprezintă pe Hristos prezent în mod real, de față fiind, diferit însă de prezența reală precum aceea din Euharistie) întreaga Biserică să invoce ajutorul sfinților prin cântarea: „Sfinților mucenici care bine v-ați nevoit și v-ați încununat rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noaste”. Al treilea aspect al încununării celor doi e strâns legat de acela al martiriului și constă în mărturisirea lui Hristos „în marea familie, Biserica, în care au fost altoiți dar și în familie, urmașilor pe care îi vor ridica.”

Partea nevăzută și totodată efectele acestei Sfinte Taine o constituie transformarea legăturii dintre cei doi soți, sub acțiunea harului Sfântului Duh, într-o legătură asemănătoare celei dintre Hristos și Biserică. Aceste efecte sunt experiate de cuplu ca minuni și ca purtare de grijă a lui Dumnezeu, iar experiența iubirii Lui Dumnezeu în viața lor îl motivează pe bărbat ca și pe femeie să caute modalitatea de a păstra iubirea lor, aceasta fiind păstrarea legăturii lor în continuă asemănare cu a celei dintre Hristos și Biserică, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, cap. V.

Locul Nunții între celelalte Sfinte Taine îl putem afla urmărind ordinea gândită de Sfinții Părinți ordine explicată de părintele profesor Dumitru Stăniloae. Ordinea este: Botez, Mirungere, Euharistie, Pocăință, Hirotonie, Nuntă și Maslu. O explicație a locului pe care îl ocupă Taina Cununiei ar fi că primele patru Taine pun omul într-o relație directă cu Hristos și numai indirect este pus într-o relație de slujire și cu ceilalți oameni. Hirotonia este importantă pentru că ea face posibilă această relație directă cu Dumnezeu, necesară pentru mântuirea lui. Cununia îl pune pe om într-o relație strânsă cu un semen al său iar prin Maslu i se dă un ajutor pentru trupul său. O altă formulare ar putea fi: cele patru Taine așezate înaintea Hirotoniei dau omului harul cu care conlucrând, el își dobândește mântuirea, dar fructificarea acestui har se face doar prin preoție și căsătorie.

VI. 2. Obiceiuri și tradiții populare întâlnite la nunțile românilor.

Dintru început trebuie să amintesc cititorului că nunta, ca și botezul, erau și mai sunt încă percepute ca evenimentele cele mai importante din viața unei comunități, și zicem din viața unei comunități iar nu din viața țăranului luat în parte, individual, nu pentru că aceste evenimente nu ar avea aceeași importanță pentru el însuși ci datorită faptului că aceste acte, al includerii în Biserică și al unirii celor doi tineri, garantează continuitatea comunității, perpetuarea ei în timp și spațiu. Aceste acte sunt și erau importante pentru ca sunt momente când toți membrii comunității se adunau la un loc și, într-o comuniune de gânduri și de simțiri se hrăneau cu bucuria revederii trăind sărbătoarea la cote maxime, bucurie ce revigora întreg cosmosul. Deși mai toată lumea a căutat să analizeze elementele reminișcente din religiile păgâne, din cadrul tradițiilor populare legate de nuntă și de alte evenimente din viața țăranului, nu putem afirma altfel decât că aproape întreaga atmosferă în care se derulau actele „magice” amintite mai sus, era profund creștină, elementele de sorginte păgână fiind preluate dar în același timp și prelucrate în așa măsură încât ele, elementele constitutive ale unei sărbători sau ale unui eveniment deosebit, și-au pierdut încărcătura lor de malefic, toate fiind întoarse către Soarele Hristos, în jurul căruia s-a construit biserica și în jurul căreia s-a înfiripat satul. Cât privește satul (și de ce nu întreaga societate), despre transformările sale din ce a fost și spre ce se îndreaptă, voi vorbi în linii mari într-un capitol în care, în aceeași măsură, voi prezenta și modul cum sărbătoresc românii și credințele lor legate de anumite sărbători de peste an. Nu pot să nu precizez o realitate, aceea cum că satul, în jumătatea lui de „asceză” tiranică, timp în care s-a dorit de către „luminați” a fi mutat la oraș, a suferit schimbări ce-l fac de nerecunoscut, fiindu-i afectată mai ales unitatea sa funcțională, țăranul, Biserica, ca și organism ce crea atmosfera de respirat a țăranului, vibrând și ea la durerile credinciosului ei, trup din trupul ei. După cincizeci de ani de asceză și, de ce să nu recunoaștem, mai ales în cursul acestor interminabile „integrări” și globalizări, a fost afectată o întreagă artă de manifestare a frumosului și a religiosului din om, manifestare concretizată în tradițiile de care comunitatea „satului nou”, a „satului european” se vede văduvită. Doar ici și colo se mai păstrează elemente ale unor obiceiuri ce încă ne mai duc cu gândul la o lume ca de basm în care timpul „avea răbdare cu oamenii”. Voi încerca așadar să schițez obiceiurile legate de nunta la moldoveni, în mod special la cei din ținuturile Sucevei, obiceiuri ce-mi sunt întrucâtva cunoscute.

Cu mult înaintea nunții, mai exact cu 3-4 săptămâni înainte, se încep „strigările” ce constau în anunțarea de către preotul paroh (în fiecare duminică sau sărbătoare) la sfârșitul predici sale a viitoarei cununii. Strigarea se făcea și se face astfel: „Se vestește cununia robul lui Dumnezeu „X” fiul lui … și al …. cu roaba lui Dumnezeu „Y”, fiica lui… și a … ; cununia pe data de …” . Aceste strigări joacă un rol foarte important deoarece atunci când se începe derularea acestui proces în Biserică a se aduce la cunoștință comunității de intenția celor doi tineri, intenție care din acest moment nu mai poate fi decât serioasă, cei doi fiind luați în atenție de către toată comunitatea creștină ortodoxă locală. Comunitatea astfel devine și ea responsabilă față de cei doi și, împreună cu preotul, analizează în tot acest timp de 3-4 săptămâni ca să nu existe cumva impedimente ce să oprească pe cei doi de la căsătorie. Aceste strigări ușurează foarte mult slujba preotului care se poate să nu cunoască foarte bine oamenii din parohia sa și care sunt legăturile de sânge sau spirituale dintre enoriași. În tot acest timp preotul face una sau două vizite, după caz la casele celor doi tineri interesându-se de respectarea aspectelor canonice ce țin de nuntă, ocupându-se acum și de catehizarea celor doi tineri. Am uitat să fac precizarea că tot în cadrul strigărilor sunt anunțați și nașii, un lucru foarte important deoarece la nuntă nu vin numai rudele celor doi ci și rudele spiritule și de sânge ale nașilor, bucurându-se că aceștia devin părinții sufletești ai unei noi familii. Se evidențiază astfel și importanța, deloc de trecut cu vederea, a nunilor care, după miri ocupă locul doi în aprecierea țăranului român, fiind percepuți ca mari făcători de bine.

Ajungându-se la data evenimentului în sine, trebuie să preciză faptul că în zona Sucevei se mai păstrează obiceiul ca nunta să țină trei zile, indiferent de statutul social al mirilor. Apropiindu-se zilele de nuntă, câte un reprezentant din fiecare casă sau familie (de obicei femeile sunt acești reprezentanți) merge la casa mirelui sau a miresei cu „ajiutori”; ajutor ce constă în făină, o găină și alte produse alimentare, subliniindu-se astfel solidaritatea membrilor comunității sătești, solidaritate întâlnită și în săvârșirea Tainei Sf. Maslu. Un lucru curios este faptul că chiar dacă la nuntă participă țărani de alte confesiune (un lucru mai rar de întâlnit) ei nu participă cu ajutorul menționat mai sus nu din cauză că nu le-ar fi fiind primit acest dar ci din cauză că se simt străini de restul țăranilor ortodocși, fiind înstrăinați prin părăsirea ortodoxiei. De obicei acest dar se aduce în prima seară a serbării nunții, moment în care se încarcă zestrea miresei și se duce la casa mirelui. Această seară poartă numele de seara schimburilor sau a șcimburilor.

A doua zi, înainte de a pleca la biserică pentru a li se oficia slujba cununiei, care de cele mai multe ori ale loc duminica după Sf. Liturghie (la care participă și cei doi miri) fiecare dintre aceștia, aflându-se la casa lui, invită pe rude și prieteni și pe cunoscuți la ritualul „paharului dulce” care constă în închinarea unui pahar în cinstea mirelui sau miresei, făcându-se, acum de către nuntași, urări de noroc și spor în casă și copii buni. Să nu se creadă că acum mirele, cât și mireasa se pun pe băut atâtea păhăruțe de tărie câți urători are ci numai își umezește buzele după fiecare închinare. După aceasta se pornește în jurul mesei din casa cea mare, numită sufragerie de către orășeni, o horă a tinerilor, o horă cu strigături; strigături prin care se încurajează tânărul sau tânăra să pășească cu curaj în noua viață dată de noul statut, anume acela de soț sau de soție. După ce masa a fost înconjurată de trei ori, (număr cu adânci semnificații pentru țăranul român) și de fiecare dată mireasa ca și mirele făcând trei metanii la răsărit, înaintea icoanelor din încăpere, urmează momentul iertăciunii când atât mirele cât și mireasa (fiecare aflându-se la casa lui) așezându-se pe o pernă sub care s-a fost pus o bucată de pâine dulce și sare, se așează în genunchi dinaintea părinților și-și cer iertare de la aceștia pentru toate supărările ce le-au pricinuit pe timpul cât le-a fost dat(ă) spre îngrijire. Cererea aceasta de iertare este precedată de cuvântul unui orator care zice, spre îmblânzirea părinților:

„Cinstiți oaspeți și nuntași/ Si cu toți împrejurați,/ Câți sunteți aici adunați/ stați puțin și ascultați / aceste două trei cuvinte / care sunt orânduite / de la bunul Dumnezeu / iar mai ales dumneavoastră, / cinstiți și îndurați părinți / care sunteți blagosloviți / ca și pomii cei rodiți / care dau roadă ramurilor / din răcorile rădăcinilor.[…] Că nu-i fiu pe pământ să trăiască / și înaintea părinților să nu greșească, / că și părinții trudesc / și mult se mai necăjesc / până fii săi îi cresc / și de tot răul îi feresc / că sa și Dumnezeu / dintru început a făcut / cerul și pământul / numai cu cuvântul / marea și câte-s într-însa / numai cu zisa / și cerul l-a împodobit cu soarele și stelele / cu luceferii și cu luna / la care privim totdeauna / cu luceferi luminoși / la care privesc și cei păcătoși. / Pământul l-a împodobit / cu râpi și cu dealuri / cu munți și cu măguri / cu brazi / rămurați / ca într-însele toate fiarele să se nască / și să crească /și să viețuiască / care după seminția sa și să-și dea roada sa / c-așa a vrut sfinția Sa. / Si după acestea toate / Dumnezeu, ca cel ce poate, / a mai făcut raiul la răsărit, deosebit de-acest pământ, / și-n rai pe Adam l-a zidit / pe strămoșul Adam / din care ne tragem neam / cu trupul din pământ, / cu auzul din vânt / cu osul din piatră / cu sângele din rouă / cu frumusețe din soare / și-a suflat cu duhul / și-nvinseră trupul / deosebit de-ale sufletului. /[…] Pe Adam l-a adormit /[și urmează luarea femeii din bărbat, prezentată într-un mod cât se poate de plastic, trecându-se apoi în revistă șirul patriarhilor din Vechiul Testament, voind parcă a sugera celor prezenți că toți sunt de-un de-am și că toți își au rădăcinile în Dumnezeu.] –și continuă zicând – Iar dumneavoastră / cinstiți și îndurați părinți / tot nemică nu gândiți / cu duhul blândeților / pe-acest fiu al dumneavoastră / să-l blagosloviți / să se bucure și el / de blagoslovenia dumneavoastră, / cum Aaron s-a bucurat, / când toiagul a aflat, /de doisprezece ani uscat / și-a înfrunzit neudat / și-a înflorit în mână / fără de rădăcină. / Si-a fost foarte frumos / lângă masa lui Hristos / Iar dumneavoastră /cinstiți și preaînțelepți părinți / pe-acest (ă) fiu (fiică) al (a) dumneavoastră / să blagosloviți, să se bucure și el (ea) / cum s-a bucurat / Prea fericita Ileana / Atunci când ea a aflat / pe cinstita Cruce / c-acest fiu al dumneavoastră / șade cu genunchile plecate / cu lacrămi, pe brațe vărsate / și stă cu smerenie / și-așteaptă cuvânt de blagoslovenie, / că blagoslovenia părinților / întărește casele fiilor / iar blestemul părinților / risipește casele fiilor […].” Nu mă voi mai apleca asupra acestui text spre a face o analiză a ideilor ce străbat din acesta și ce concluzii se pot trage asupra spiritualității și spiritului țăranului român. E o muncă mult prea amplă ce nu-și află rostul aici, dorința mea fiind doar de a prezenta anumite acte. Menționez că această zicere se mai rostește și azi, fragmentar, când și când și nu la toate nunțile. Indiferent însă dacă această rugăminte se rostește sau nu, totuși, iertarea se rostește numaidecât, fără de această netrecându-se mai departe la scoaterea mirelui și a miresei din casă, scoatere ce se face tot printr-un joc, printr-un dans al celor mai tineri, a vătăjeilor și a druștelor. După acestea, tinerii sunt aduși de către tineri în centrul satului, întâlnindu-se amândoi în centrul satului, mai exact la monumentul eroilor satului (un lucru iarăși cu o anumită însemnătate) după care merg la primărie unde are loc oficierea cununiei civile, de acolo mergând la biserică unde se săvârșește Taina Cununiei pentru cei doi. În unele părți de țară aici, în biserică au loc unele practici nu tocmai ortodoxe, practici precum aceea a călcării pe picior a mirelui de către mireasă, evitarea reciprocă a mireselor ca nu cumva întâlnindu-se una cu alta, „să-și fure norocul”. Cea mai urâtă practică, și mai înjositoare și mai omorâtoare de suflet este aceea a amăgirii miresei de către preot, spre amuzamentul celor prezenți, când acesta trebuie să-i dea să guste din pâine și să bea din paharul ce simbolizează împărtășania. O altă practică greșită, întâlnită și în localitatea menționată mai sus este și aceea a rânduirii de mai mulți nași la nuntă, stricându-se prin aceasta buna rânduială din comunitate, pierzându-se astfel șirul rudeniilor spirituale ce se amestecă în acest fel. După cununie urmează petrecerea în sine, odată și ea plină de obiceiuri și de jocuri și de datini frumoase dar care s-au pierdut, fiind ușor, ușor uitate.

Ce-a de-a treia zi de bucurie, care are caracter oarecum mai mult familial, se numește „torcătură” sau „întorcătură” pentru că acum mireasa se întoarce la casa tatălui ei, de data această fiind doar în vizită, însoțită de soțul ei, având acum un statut nou, acela de nevastă. Ocazia aceasta prilejuiește motiv de bucurie, întinzându-se masă mare pentru rudele apropiate cât și pentru cei mai apropiați prieteni și pentru vecini, petrecând cu toții împreună până la o bucată de noapte. Cei doi vor purcede pe un drum al lor, având misiunea de a da naștere la prunci buni pe care să-i crească în dreapta credință oferindu-le toată educația necesară, stăruindu-se să-i facă oameni, așa cum și părinții lor s-au străduit.

Capitolul VII

TAINA PREOȚIEI

VII.1. Considerații generale

„În fiecare parohie – spune scriitorul francez A. de Lamartine – este un om care este al tuturor; este chemat ca martir, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieții, care ia pe om de la sânul mamei sale și nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfințește leagănul, nunta, patul morții și sicriul; un om pe care copilașii se obișnuiesc a-l iubi, a-l venera și a se teme firește de el; pe care chiar necunoscuții îl numesc părinte; la picioarele căruia creștinii merg și depun mărturisirile lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelor și ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăție și sărăcie, care vede pe cel sărac și pe cel bogat bătând la ușa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns. cel sărac pentru a o primi fără a se rușina, care nefiind de nici o treaptă socială, ține deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia și simplitatea vieții; la clasele înalte prin educația, știința și înălțimea sentimentelor, ce inspiră și recomandă o religie a iubirii de oameni; un om, în fine, care știe toate, care are dreptul de a spune toate și al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligențelor și asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești. Acest om este preotul.”

Într-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, indiferentismul, falsele religii, stresul, patimile și păcatele biciuiesc trupul umanității, și într-o societate aflată într-o profunda suferință și care nu ne poate lăsa indiferenți. Preotul, ca unul luat dintre oameni și rânduit pentru oameni, are un rol covârșitor, și anume acela de a se jertfi și de a da dovadă de un eroism moral pentru a schimba fața lumii, are sarcina și misiunea „să întraripeze sufletul, să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor și să-l facă pe om părtaș fericirii celei de sus.” Acesta, Duhul Sfânt, se sălășluiește în inimile noastre prin chemarea și participarea la Sfintele Taine unde toți creștinii devin membri aceleiași și singure Biserici. Chemarea la aceste lucrări sfinte o face Dumnezeu tuturor ca „toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(I Tim. 2.40) mlădițe vii ale aceluiași trup devenind (Ioan 15.1). Răspunsul îl aduce credinciosul prin preot prin care se manifestă și se susține înclinarea omului către Dumnezeu. Măreția neîntrecută a slujirii preoțești stă în faptul că ea e mijlocire între oameni și Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni pentru a le face cunoscută voia sa și a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul, care pleacă dintru cele de jos spre cerurile cerurilor; cu răspunsul la apelul lui Dumnezeu făcut cunoscut prin profet. A sfinți viața prin Sfintele Taine și a conduce pe calea mântuirii, a învăța pe credincioși cuvântul lui Dumnezeu sunt funcții fundamentale ale preoției sacramentale. Aceste slujiri le-a exercitat însuși Mântuitorul În timpul activității Sale mesianice, slujiri ce se continuă până astăzi prin mijlocirea preoților slujitori care sunt „organe văzute ale preoției Lui nevăzute. Învățătura pe care ei o comunică nu este a lor și prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor și harurile lor ci ale lui Hristos.” Preoția creștină este așadar încadrată în preoția veșnicului arhiereu, preoție despre care Noul Testament vorbește a cuprinde trei slujiri. Prima și cea mai mare este preoția lui Hristos de care vorbește și proorocul David când zice: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”( Ps. 2.6); iar în alt loc: „Tu ești Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”.( Ps. 109.4; Evrei 5.5-6). Prin sintagma „după rânduiala lui Melchisedec” se dorește a se evidenția faptul că preoția lui Hristos este diferită cu mult de preoția lui Aaron care era temporară și ineficace prin sacrificiile ce le aducea drept pentru care autoritatea ei a încetat, jertfele animale fiind înlocuite cu cele duhovnicești. Apostolul neamurilor demonstrând superioritate Testamentului Nou și a jertfei lui Hristos și a preoției instituite de El, față de cele ale Vechiului testament care nu desăvârșeau pe nimeni, motivează necesitatea schimbării lor: „pentru neputința și nefolosul lor”(Evrei 7.18). Despre această schimbare au vorbit și Isaia la 66.18-22, și Ieremia la 33.16.2. Astfel „preoția s-a schimbat dintr-o seminție în altă seminție, din preoție ieratică, în preoție împărătească, pentru ca astfel aceeași să fie și împărătească și sacerdotală. Și iată marea taină: întâi este cea împărătească și numai apoi este cea sacerdotală (ieratică) după cum s-a petrecut și cu Hristos. Căci El e Împărat de-a pururea pe când Arhiereu a devenit când a luat Trup și a exercitat preoția Sa când S-a adus jertfă.” Dar Hristos nu putea rămâne pentru totdeauna pe pământ căci trebuia să se întoarcă la Tatăl și să petreacă în ceruri, în slava nesfârșită și proprie dumnezeirii, lucrarea Sa de pe pământ urmând să fie continuată de către alți preoți, rânduiți de El în persoana Sfinților Apostoli și a urmașilor lor. Astfel, preoția este taina sfântă care prin punerea mâinilor și prin rugăciunea arhiereului se împărtășește unor persoane anume pregătite harul dumnezeiesc și împuternicirea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși Sfintele Taine și a conduce turma cea cuvântătoare, în măsura îngăduită de treapta în care persoana, beneficiar al tainei, a fost proherisită. Datorită modului în care se săvârșește această Sfântă Taină, ea poartă mai multe denumiri precum: punerea mâinilor (în grecește χειροτονια sau χειροδεσια), hirotonie (în scrierile Sf. Ignatie și în Constituțiile Apostolice), hirotonie mistică (în Epistola sinodala a Sinodului I Ecumenic și în Istoria Bisericească a lui Teodoret de Cyr), hirotesie (în lucrarea lui Teodor Balsamon, Explicarea canonului 5 a sinodului de la Laodiceea), ordinatiune (Sf. Ciprian și Fer. Ieronim), taina întâistătorului (la Pacian în De baptismo) și binecuvântarea preoților.

Instituirea Tainei preoției e precedată de două momente esențiale: de chemarea celor doisprezece apostoli și de trimiterea celor șaptezeci de ucenici la propovăduire. Unii teologi așează instituirea Tainei Preoției în momentul alegerii apostolilor. În sprijinirea acestei afirmații este adus cuvântul evangheliștilor ce afirmă: „Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați, pe Simeon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare căci erau pescari și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei îndată lăsând mrejele au mers după El. Și de acolo mergând mai departe a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele-lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei îndată lăsând corabia și pe tatăl lor au mers după El” (Mat. 4.18-22; Ioan. 1.43; Luc. 6.13). „Și când s-a făcut ziuă – zice sfântul evanghelist Luca – a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli…” (Luca 6.13). „Pe aceștia – zice sfântul evanghelist Marcu – i-a trimis să propovăduiască și le-a dat putere să vindece bolile si să scoateți demoni” (Marc. 3,13,14: Mat. 10.1). „Pe acești doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor și zicând: In calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samariteni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Si mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați… cine vă primește pe voi, pe Mine Mă primește și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Mat. 10,5-8).Pe lângă cei doisprezece sfinți Apostoli, Mântuitorul a mai ales încă alți șaptezeci de ucenici, pe care, de asemenea, i-a trimis la predică cu aproape aceleași puteri ca ale Apostolilor: „După acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc, unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: …Iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor… și în orice cetate veți intra si vă vor primi, mâncați cele ce vă vor pune înainte. Și vindecați pe bolnavii din ea și ziceți-le: S-a apropiat împărăția lui Dumnezeu… Cel ce va ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cei ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca. 10,1, 3. 8-9,16).Cei doisprezece sfinți Apostoli și cei șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului aleși de El au fost, așadar, locțiitorii Săi, cum rezultă îndeosebi din cuvintele Sale privitoare la răsplata pe care o vor avea cei care-i vor primi și după felul cum îi vor primi. Chemarea de sus și alegerea de Însuși Dumnezeu a fost socotită, la rândul lor, și de sfinții Apostoli ca o condiție sine qua non a Apostoliei. Astfel, când au ales Apostol pe Sfântul Matia, în locul lui Iuda Iscarioteanul, cei unsprezece Apostoli s-au rugat zicând: „Tu, Doamne, Care cunoști inimile tuturor, arată pe care din aceștia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri și al Apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui” (Fapte 1, 24-25), iar despre sfântul Pavel, chemat la Apostolie prin minunea de pe drumul Damascului, Dumnezeu însuși îi spune lui Anania: „Acesta îmi este vas ales…” (Fapte. 9, 15) și Apostolul însuși se socotește pe sine „Apostol, nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu Tatăl…” (Gal. 1.1)

Că apostolii se bucură de o împuternicire specială din partea Mântuitorului, ca urmași ai Acestuia o arată El Însuși în mai multe rânduri. Astfel, la Cina cea de Taină, prin cuvintele „Acestea să le faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22.19) a împărtășit sfinților Apostoli, și prin ei episcopilor și preoților, puterea de a aduce jertfa euharistică și de a săvârși orice slujbă dumnezeiască, lucru întărit și de cuvântul rostit lor după înviere, pe când cei doisprezece ședeau ascunși de frica iudeilor, când le zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi” suflând asupra lor și zicându-le: „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”( Ioan 20.20-23). Această suflare amintită mai sus este semnul văzut prin care se comunică Apostolilor Sfântul Duh. Cât privește continuitatea lucrării lui Hristos în istorie, acest lucru îl întărește cuvântul care zice: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului”. Chemarea și alegerea și instituirea Apostolilor reprezintă un așezământ unic și se încheie, fără a se mai repeta, odată cu trecerea la cele veșnice a ultimului Apostol dintre cei Doisprezece. Cu toate acestea misiunea de propovăduire nu s-a încheiat cu acest eveniment al morții celui din urmă dintre Apostoli aflat în viață ci rânduirea, chemarea și trimiterea de ucenici este o lucrare ce se continuă până astăzi și acest lucru ne este întărit de necesitatea acestei trimiteri, a acestei misiuni, necesitate evidențiată de cuvintele: „Dar cum vor chema numele a Aceluia în Care încă n-au crezut? Si cum vor crede în Acela de Care încă n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor?” (Romani 10.14). Propovăduirea în Biserică, însă nu poate fi făcută de către oricine ci de către cineva anume ales pentru această misiune și trimis spre aceasta, de cineva pregătit special ce-și regăsește puterea cuvântului în Cuvântul lui Dumnezeu, cineva sfințit prin Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul sfânt. Preoția instituită de Hristos în ziua Învierii Sale face ca această taină să fie condiție de săvârșire a tuturor Tainelor, fiind o întrupare a preoției lui Hristos. Observăm că deși instituise, atunci, Sfânta Taină, Mântuitorul a poruncit Apostolilor : „Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui; voi însă ședeți în cetate (Ierusalim) până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24.49 –) adică să aștepte înveșmântarea harică, hirotonia, învestitura supremă a Duhului Sfânt „Mângâietorul”, în expresia sa vizibilă la Cincizecime. Între Înălțare și Cincizecime, harul Tainei lucrează lăuntric; ei stăruie acum în rugăciune (Faptele Apostolilor 1, 14), se pregătesc. Pogorârea Duhului Sfânt, marea Epicleză, face să inunde harul Tainei în întreaga lor ființă. Îl face vizibil și îi „îmbracă” cu putere; îmbrăcămintea este o expresie văzută a interiorității. Preoția lor este acum lucrătoare, evidentă ; este slujire activă și ei devin „martori” ai lui Hristos, care este „în ei” (Faptele Apostolilor 14, 20), și ei, cu „limba de foc” a Duhului, în puterea Lui, purced la zidirea Trupului Lui, a Bisericii, care intră acum vizibil în istorie.

În Biserica primară, încă din veacul apostolic se disting trei categorii de slujiri în cadrul aceleași comunități, vorbindu-se deslușit de un cin preoțesc consacrat, distinct și bine structurat. Astfel, „în Noul Testament pentru prima oară se vorbește de preoți în înțeles de slujitori bisericești în treapta a doua a ierarhiei, în Faptele Apostolilor 11.30 cu prilejul istorisirii unei trimiteri de ajutoare de către creștinii din Antiohia la Ierusalim.” Numeroase alte mărturii confirmă consacrarea prin hirotonie de către apostoli și de către urmașii lor, episcopii, a slujitorilor Bisericii, în întreita lor misiune de propovăduire, de cârmuire și de sfințire a credincioșilor. Un alt lucru demn de amintit în sprijinul argumentării acestei trepte ierarhice a preoției și în recunoașterea importanței ei stau evenimentele din 50-51 d. Hr. evenimente consemnate în Faptele Apostolilor 15, când la sinodul apostolic, întrunit pentru dezbaterea chestiunilor privind intrarea în Biserică și a elinilor neofiți, au participat lângă Apostoli și preoții având dreptul de a-și spune și ei cuvântul ca unii ce erau desemnați ca urmași acreditați ai acestora. Cât privește treapta a treia din cler, aceea a diaconatului, Faptele Apostolilor ne dau mărturie de misiunea acestora și spun despre cei șapte diaconi că au fost‚ puși înaintea Apostolilor și aceștia și-au pus mâinile peste ei (Fapte 6.6). Misiunea ce-o aveau de îndeplinit nu era una ce putea fi săvârșită de oricine și oricum, lucru întărit prin modul în care aceștia sunt investiți. Sfinții apostoli au înlocuit suflarea prin punerea mâinilor și au săvârșit această lucrare așa cum a fost predată lor de dumnezeiescul Învățător. În același fel se săvârșea Taina și pentru treapta preoției și pentru cea a episcopatului (I Tim 4.14; II Tim 1.6).

Instituirea dumnezeiască și caracterul ei de Sfântă Taină a Hirotoniei dimpreună cu cele trei trepte ierarhice din care aceasta se constituie au fost tăgăduite în vechime de montaniști și marcioniți, în Evul Mediu de catari și valdenzi, la începutul timpurilor moderne de Wicliff, Hus și de reformatori iar azi de protestanți în general și de sectele ivite din sânul protestantismului. Una din cauzele care au determinat și determină o astfel de percepție este înțelegerea greșită a terminologiei nou testamentare. Astfel, trebuie să se rețină că potrivit Sfintei Scripturi, preotul nu e simplul bătrân (gheron) așezat în fruntea unei comunități, ci un „presbiteros”, preot, „bătrân” prin înțelepciunea harului, vrednic de toată cinstirea, un consacrat slujirii Bisericii prin punerea mâinilor (hirotonia) episcopilor, sfințiți la rândul lor, într-o continuitate harică neîntreruptă de la Hristos, prin Sfinții Apostoli, în Duhul Sfânt. De aceea Sf. Apostol Pavel nu admite pâră împotriva preotului „decât din gura a doi trei martori”(I Tim 5.19), pentru a evidenția valoarea slujirii în Biserică a omului sfințit prin puterea Duhului Sfânt.

După învățătura Mântuitorului, „ridicarea credinciosului în ierarhia bisericească nu este dependentă de vârstă, ci de înzestrarea cu har dumnezeiesc prin Sf. Taină a Hirotoniei, iar uzul vorbirii creștine a legat această noțiune de termenul „presviteros”, adăugând-o în sfera lui, alături de noțiunile de înaintat în vârstă și de mai mare peste alții”. Spre exemplu Sfânta Scriptură relatează că în fruntea Bisericii din Efes se afla un tânăr episcop licaonian pe care Sf. Apostol Pavel îl povățuia într-o scrisoare : „Fugi de poftele tinerețelor și urmează dreptatea, credința, dragostea […], un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor, cercetând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă…”(II Timotei 2.22-25). Pe acest tânăr „destoinic”, vrednic, și-a pus mâinile Apostolul Pavel (II Timotei 1, 6), încredințându-l slujirii unei Biserici și să dea seamă de ea, ca arhiereu, mai marele prezbiterilor, să hirotonească preoți după cum dezvăluie povața sa: „Nu pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaș la faptele altora” (II Timotei 5.22). La fel scria Sf. Apostol Pavel lui Tit, episcopul Cretei : „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit” (Tit 1, 5). Prin urmare, fiecare treaptă ierarhică are chemarea ei dar plenitudinea preoției o păstrează episcopul, care sfințește pe „iconomi” slujitori ai celorlalte Sfinte Taine, prin punerea mâinilor, respectiv pe preoții Bisericii, încredințându-i misiunii învățătorești, sacramentale și pastorale.

O a doua confuzie pe care contestatarii Treptelor ierarhice o fac este aceea care constă în confuzia de termeni și datorită faptului ca Sfintele Scripturi folosesc sintagme ce pentru un necunoscător ar părea ambigue, rămânând neclare. Astfel, preoții se numeau episcopi și diaconi ai lui Hristos iar episcopii se numeau preoți sau presbiteri (Faptele Apostolilor 20.17,28; Filip. 1.1; I Timotei. 3.2). Se susține astfel de către contestatari faptul că la origine n-ar fi fost vorba de o deosebire între preot și episcop, că cele două trepte ar fi fost una fără nici o diferență în atribuții sau lucrări. una și aceeași. Adevărul este că se zice episcopului preot πρεσβύτερος pentru că el era ales dintre πρεσβύτεροι, bătrâni, iar preotului sau prezbiterului i se zice episcop επισκορος- supraveghetor, pentru că el este supraveghetor al sufletelor enoriașilor săi. Funcția și atribuțiile lor erau însă diferite și bine definite, după cum reiese din Faptele Apostolilor, din epistolele sfinților Apostoli în genere și îndeosebi din epistolele pastorale. „Biserica a evitat să folosească termenul „” din cultul Vechiului Testament din cauza legăturii ce se făcea cu jertfele sângeroase din templu și cu sacrificiatorii păgâni”. Această lipsă de claritate în exprimare iar nu în înțelegere, în percepție o aflăm și la cei mai mulți dintre părinții apostolici. Nu este însă un lucru general iar aceasta o demonstrează chiar Sf. Ignatie care zice: „Supuneți-vă cu toții episcopului, precum și Hristos Părintelui Său, și preoților ca Apostolilor iar pe diaconi cinstiții ca pe o rânduire a lui Dumnezeu”. Si pentru Tertulian terminologia nu a constituit o problemă pentru că în lucrarea De Baptismo 17 afirmă că „Dreptul de a împărtăși botezul este al marelui preot, care este episcopul, și numai după acela al preoților și diaconilor și nu fără încuviințarea episcopului”. Singur Fericitul Ieronim, dintre toți Părinții și Scriitorii bisericești, pare a susține egalitatea preotului cu episcopul, în următorul text: „Același lucru este, dar, preotul ca și episcopul și pe când nu existau dezbinări în Biserică și nu se zicea: Eu sunt al lui Pavel, cu al lui Apollo, iar eu al lui Petru, Bisericile erau cârmuite de sfatul comun al prezbiterilor… Precum dar preoții știu că ei, dintr-un obicei practicat de Biserică, se supun aceluia care le este prepozit, tot așa și episcopii au uitat că ei mai mult din obișnuința decât dintr-o adevărată rânduială a Domnului sunt superiori preoților și că ar trebui să conducă Biserica în comun, urmând pe Moise, care, deși avea împuternicirea de a sta singur în fruntea poporului Israel, a ales totuși 70 de bărbați cu care să judece poporul” (Comentariu la Epistola către Tit 1.1). Această poziție nu este una justă și nici demnă de luat în seamă mai ales datorită faptului că lucrarea este scrisă pe când între autor și Ioan, episcopul Ierusalimului exista o relație încordata și pe fondul acestei relații Ieronim scrie cele de mai sus. Textul este cel mai sigur rezultatul unei nemulțumiri și nu al unui dor după adevăr așa cum îl văd protestanții, și aceasta datorită faptului că în alte scrieri ale sale fericitul recunoaște superioritatea preotului și a episcopului, dar nu egalitatea ce-ar putea duce la confundare a celor două trepte distincte. „Ce altceva decât hirotonia face episcopul, pe care să nu-l facă și preotul ?” se întreabă el într-o altă lucrare a sa (Epistola 146). Nu este exclus faptul ca primul text sa fie o urmare a nemulțumirii scriitorului de faptul că preoții nu participau într-o măsură mai mare la administrația bisericească.

În Sfânta Scriptură mai sunt și alte slujiri duhovnicești (evanghelist, prooroc, învățător) dar ele nu sunt trepte preoțești, nu fac parte din ierarhia preoțească, nu sunt împărtășite prin hirotonie și astfel nici nu înlocuiesc vreuna din treptele preoției nici nu i se suprapun. „În Biserică sunt multe slujiri fiindcă sunt și multe daruri duhovnicești. Multe din ele au încetat pentru că au fost date numai pentru întărirea Bisericii de la început, pe când treptele preoției sunt altceva și ele nu pot înceta niciodată. Au existat de asemenea și diaconițe sau diaconese dar slujba lor a încetat pentru a nu aspira la preoție.”

Materia aceste Taine se constituie din punerea mâinilor episcopului (episcopilor) pe capul celui care este hirotonit. Această practică o aflăm în timpul Sfinților Apostoli, în practica lor (Fapte. 6.6; I Tim 4.14; 5.22; II Tim 1.6.) această împuternicire fiind dată și episcopilor (I Tim. 5.22). Biserica a urmat dintotdeauna practicii apostolice iar acest lucru se poate confirma apelând la literatura apologetică și patristică atât a primelor veacuri de creștinism cât și a celora ce au urmat. Astfel, Sf. Epifanie de Salamina se întreabă: „Cum poate hirotoni cel căruia îi lipsește dreptul de a-și pune mâinile?” că „Episcopii ai primit sfințirea de la Părinți și prin punerea mâinilor acestora darurile duhovnicești” zice Sf. Vasile cel Mare. Hirotonia este o nouă creație prin punerea mâinilor. „Mângâierea”, chiar în înțeles firesc, este mai mult decât o manifestare „biologică”, este un act ființial, ontologic. Mâna ca organ al mângâierii poate constitui un capitol, al psihoterapiei. Ea exprimă mai mult decât orice altă parte a corpului ceea ce se petrece în viața interioară. Pentru chirurg, ca și pentru sculptor sau pentru pictor, mâna „este tot atât de importantă ca și mintea” Mâinile „grăiesc”, binecuvintează, cu ele „grăiesc” cei fără de grai. Apostolii fac „semne și minuni” (Faptele Apostolilor 2, 43), în numele lui Hristos „dau mâna” spre înfrățirea în Biserică și spre vindecare și ridicare (Faptele Apostolilor 3, 7). În duminica pascală — cu instituirea Tainei Preoției — Mântuitorul le arată apostolilor „mâinile și coasta Sa” (Matei 20, 20). Sunt „mâinile” care au creat, au privegheat în pronie, îmbrățișând pe cruce și cuminecând pe Apostoli. Aceste „mâini” nu s-au luat de pe omenire, după cum nici coasta din care a fost zidită viața Evei și care prin cel de-al doilea Adam revarsă veșnic „sânge și apă”, Sf. Euharistie. Ne însemnăm cu mâna, invocând Treimea creatoare și crucea mântuitoare, și sorbim din coasta străpunsă sângele și apa vieții.

Privitor la materia tainei și catolicii afirmă despre aceasta că se constituie din punerea mâinilor însă în jurul anului 1000 d. Hr. scolasticii, și mai ales Toma d’Aquino, au început să susțină o altă teorie cum că aceasta (materia tainei) s-ar constitui nu punerea mâinilor ci înmânarea obiectelor sfinte, proprii fiecăreia dintre treptele ierarhice. Această teorie a aflat un real sprijin în participanții sinodului din Florența și în persoana papei Eugen IV. Cum era și de așteptat, curând au apărut și susținătorii unei alte teorii, de mijloc de data aceasta care afirmau că nu numai înmânarea obiectelor sfinte constituie materia tainei ci punerea mâinilor. Dintre teologii apuseni, susținători ai acestei din urmă teorii amintim pe Belarmin, Maldonat, Hallier și Vasquez.

Formula tainei preoției sunt cuvintele rugăciunii rostite de arhiereul liturghisitor pentru chemarea Sfântului Duh asupra celui ce se hirotonește și cu care însoțește punerea mâinilor. Iată textul acestei rugăciuni: „Dumnezeiescul har care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele ce lipsesc le împlinește, hirotonește pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon (sau diacon în preot sau preot în arhiereu). Să ne rugăm dar pentru el ca să vină asupră-i harul Sfântului Duh.” Cuvintele sunt însoțite de punerea mâinilor pe capul celui ce se hirotonește și în acea clipă se realizează minunea nespusă și invizibilă a pogorârii harului asupra celui hirotonit. Rugăciunea care urmează imediat precizează lucrările harului prin cel ce l-a primit. Astfel, în rugăciunea pentru arhiereu se subliniază faptul că Dumnezeu a orânduit prin apostolul Pavel „trepte și cete: întâi pe Apostoli, al doilea pe profeți, al treilea pe dascăli, ca să slujească sfintelor și preacuratelor Tale Taine și să le săvârșească în Sfântul Tău jertfelnic ; însuți Stăpâne al tuturor, și pe acesta carele s-a ales și s-a învrednicit a lua jugul Evangheliei și vrednicia arhierească, prin mâna mea a păcătosului și a celor de față liturghisitori și împreună-episcopi, întărește-l prin venirea, puterea și harul Sfântului Tău Duh…, sfânt îl arată pe dânsul…”. În rugăciunile specifice, la hirotonirea diaconului și a preotului, sunt menționate transmiterea lucrărilor harului de liturghisitori și slujitori ai tainelor, în genere, iar pentru preot se cere : „umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea jertfelnicului Tău : a propovădui Evanghelia Împărăției Tale ; a lucra cu Sfințenie cuvântul adevărului Tău ; a aduce Ție daruri și jertfe duhovnicești, a înnoi spre poporul Tău prin baia nașterii de a doua…” Credincioșii sunt și ei implicați în săvârșirea tainei dar nu ca niște săvârșitori ci participarea lor constă în recunoașterea și considerarea celor hirotoniți.

Nici în această chestiune nu se poate vorbi de o concordanță între cele două Biserici surori deoarece Biserica Romano-Catolică afirmă, despre forma acestei taine, că ar consta din rugăciunea ce însoțește ceremonia punerii mâinilor pe de o parte, și pe de altă parte din rugăciunile ce însoțesc înmânarea obiectelor sfinte. Și aici părerile sunt împărțite ca și în cazul materiei Tainei Hirotoniei.

Efectele tainei sunt împărtășirea harului divin primitorului pentru ca acesta să poată să îndeplinească atribuțiile treptei ierarhice în care a fost hirotonit. Harul astfel comunicat este legat pentru veșnicie de cel hirotonit, această realitate având drept urmare irepetabilitatea tainei și faptul că harul primit nu se mai poate pierde astfel încât cel odată hirotonit să se mai poată număra în rândul laicilor. Actul caterisirii nu are repercursiuni asupra prezenței harului în clericul caterisit ci caterisirea se referă la dreptul kiriarhului de a opri pe slujitor să-și exercite funcția sau să-și îndeplinească îndatoririle cu care episcopul, mai înainte, l-a însărcinat. Cu alte cuvinte, cel caterisit deși „ales” el nu se mai poate număra printre cei „trimiși” la misiune. Am putea spune după cuvintele lui Tertulian menționate mai sus că episcopul și retrage încuviințarea acordată preotului ca acesta să poată săvârși tainele. Faptul că preoția lui nu o poate lua nimeni este confirmat și de Sf. Părinți precum: Clement Romanul, Sf. Grigore de Nyssa care afirmă că această Taină schimbă sufletul celui hirotonit, lucru întărit și de Fer. Augustin. Care afirmă că preotul depus își păstrează caracterul său sacerdotal. Mai mult decât atât canoanele 68 Apostolic și 29 al sinodului de la Cartagina opresc categoric re-hirotonirea unei persoane caterisite, pedepsind cu excluderea din cler a episcopului, preotului sau a diaconului căruia i s-ar repeta taina.

Caracterul unitar al Tainei nu este afectat de existența celor trei trepte ierarhice deși fiecare treaptă primește harul preoției în mod gradat, episcopul având plenitudinea harului ca unul care este urmaș direct al Sfinților Apostoli ( Tit 1.5; I Tim 1.3). După cum afirmă Sf. Epifanie „demnitatea episcopului este destinată în primul rând pentru a naște părinți, căci lor, adică episcopilor li se cuvine a înmulți părinții în Biserica lui Hristos, iar treapta a doua (a preoților) de a da fii Bisericii prin botezul renașterii.” Așadar episcopul este întâiul săvârșitor al sfintelor taine, unele dintre acestea precum și unele ierurgii fiind săvârșite numai de către episcop. Dintre acestea amintim pe lângă cea de mai sus și anume hirotonia pe aceea a sfințirii Sfântului și Marelui Mir ce se săvârșește de către sinodul episcopilor, sfințirea antimiselor, sfințirea de Biserici (care însă se poate oficia și de către un preot delegat al episcopului, niciodată fără aprobarea acestuia). Pe lângă faptul că arhiereul este întâiul slujitor al întregului cult divin public el este și întâiul și cel mai mare dascăl al Bisericii. Acest lucru reiese cel mai evident din cuvântul marelui apostol care poruncește zicând lui Timotei: „Cele ce le-ai auzit de la mine, cu mulți martori de față, acestea le încredințează la oameni credincioși, care vor fi destoinici să învețe și pe alții”(II Tim. 2.2), continuând mai apoi cu cuvintele: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-rabdare și învățătură”(II Tim. 4.6). Canonul 58 Apostolic zice privitor la cele de mai sus: „Episcopul care nu poartă grijă de cler și de popor și nu-i învață pietatea să fie îndepărtat, iar dacă stăruiește în ne-purtare de grijă și lene să fie caterisit.” Canonul 19 al sinodului VI Ecumenic poruncește ca „episcopul să învețe în fiecare zi și mai cu osebire în duminici, clerul și poporul, cuvintele pietății”. A treia lucrare a episcopului este aceea ce cârmuitor fiind autoritatea supremă de judecată și deținând în cele din urmă puterea de a lega și dezlega păcatele. Romano-catolicismul s-a confruntat cu o reală problemă în momentul în care, în sânul ei, scolastici precum Petru Lombardul, Bonaventura și Toma d’Aquino (personalități remarcabile ce și-au lăsat o amprentă adâncă în corpul teologiei apusene) au afirmat că hirotonia în treapta de episcop nu ar fi o sfântă taină ci o simplă ierurgie. Afirmând că taina preoției este de fapt una singură teologii scolastici afirmau despre treapta diaconatului ca ar fi numai o etapă pregătitoare pentru primirea tainei în sine, episcopatul fiind extinderea sau desăvârșirea tainei. Conciliul de la Tridentin nu a reușit să lămurească această eroare care a făcut ca astăzi teologia catolică, din această privință, să cunoască două direcții diferite, două curente de opinie diferite.

A doua treaptă ierarhică este cea a presbiteratului. În primele veacuri creștine, în mod firesc, episcopilor le revenea dreptul de a săvârși toate serviciile religioase mai importante și mai frecvente în viața comunităților bisericești cum ar fi: Sfânta Liturghie, Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, sfințirea bisericilor, Hirotoniile și hirotesiile, așa cum ne relatează scrierile post-apostolice: „Fără episcop, nimeni să nu facă ceva din cele ce aparțin Bisericii. Acea Euharistie să fie socotită bună care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit.[..] Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agapă, că este bine-plăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ce se săvârșește să fie sigur și întemeiat.” Fără episcop nu este îngăduită nici căsătoria (Nunta): „Cei care se însoară și cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă”, iar pe cei ce cad în anumite păcate „Dumnezeu îi iartă, dacă se pocăiesc în unire cu Dumnezeu și în comuniune cu episcopul”. În concluzie, „totul trebuie să fie făcut în comuniune cu episcopul, […]o singură rugăciune, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită care este Iisus Hristos, fără de care nu este nimic mai bun.” Episcopul reprezintă Biserica universală și de aceea posedă această autoritate supremă în Biserica locală pe care o conduce. Această prerogativă nu-l plasează deasupra Bisericii excluzându-l din categoria slujitorilor, pentru că atât episcopul cât și preotul în calitate de organe văzute ale lucrării mântuitoare a lui Hristos, sunt solidari în slujirea preoției. „Slujirea sfințitoare a preotului și slujirea sfințitoare a episcopului se îndeplinește într-o solidaritate cu slujirea sfințitoare a tuturor preoților, respectiv a tuturor episcopilor, pentru că în toate e activă aceeași putere sfințitoare a Arhiereului Hristos. Nici un preot și nici un episcop nu este în afara acestei comuniuni, în actele sale sfințitoare. În spatele lor stă comuniunea tuturor preoților și, mai sus, comuniunea tuturor episcopilor.” În virtutea acestui fapt, odată cu înmulțirea treptată a comunităților creștine, episcopii au transmis preoților, prin hirotonie, o parte din funcțiunile lor liturgice, pentru satisfacerea necesităților cultice și a nevoilor religios-morale a credincioșilor. Cel aflat pe această treaptă, preotul, are dreptul de a învăța și de a săvârși sfintele taine și ierurgii și de a conduce pe credincioșii încredințați lui pe calea mântuirii. Acestea toate le săvârșește în virtutea unei împuterniciri pe care o primește de la episcop, împuternicire care însă se poate retrage în momentul în care preotul se face vinovat de abateri grave de la împlinirea chemării și misiunii sale.

A treia treaptă, a diaconatului, are funcții restrânse în cadrul cultului, având menirea de a ajuta episcopului și preotului în împlinirea întreitei lor misiuni, aceea de sfințitori, învățători și conducători de suflete. Diaconul nu îndeplinește nici una din aceste trei lucrări, putând învăța cuvântul Domnului numai în anumite cazuri, având încuviințarea episcopului sau a preotului. Ei mai pot ocupa în cadrul Bisericii anumite funcții în administrația bisericească, săvârșind în unele cazuri chiar și Botezul.

Săvârșitorul tainei este numai episcopul așa cum se arată la Tit 1.5; I Tim 5.22, practica dintotdeauna a Bisericii precum și scrierile sfinților părinți vin să confirme aceste spuze. Canoanele 8 al sinodului local de la Antiohia precum și 2 Apostolic afirmă ca „fiecare episcop să hirotonească preoți și diaconi în eparhia sa” iar preoții, diaconii și ceilalți clerici să fie hirotoniți „numai de episcop”. Canoanele: 1 Apostolic, 4 al sinodului I Ecumenic precum și Constituțiile Apostolice III. 20 atenționează ca hirotonirea unui preot sau a unui diacon poate fi săvârșită doar de către un episcop pe când acesta din urmă nu poate fi hirotonit decât de către trei episcopi sufragani.

Cu privire la acceptarea femeii în cler acest lucru este exclus de la bun început de către însuși Sf. Ap. Pavel care poruncește ca „femeile să tacă în Biserică”( I Cor. 14.31). Montaniștii și coliridianii, în vechime au introdus femei în cler, acest lucru fiind întâlnit și azi în protestantism (în Biserica Anglicană), fundamentându-și practica pe mărturia Bisericii primare ce vorbește de diaconițe. Aceste, în Biserica primară erau cu adevărat sfințite prin punerea mâinilor dar slujba lor era cu mult diferită de cea a preotului sau chiar a diaconului, unei diaconițe revenindu-i sarcina de a păzi ușile pe care intrau femeile în biserică, de a avea grijă de văduve și de a ajuta la botezul femeilor. Serviciul lor nu viza în nici un fel slujirea la altar. Iată ce spune Sf. Epifanie: „Cu toate că în Biserică este o tagmă a diaconițelor, ea n-a fost așezată ca să împlinească funcții sacerdotale sau vreun scop asemănător, ci pentru cruțarea simțului pudorii feminine.” Argument solid în vederea opririi femeii de a sluji este faptul că ea nu poate jertfi deoarece nu ea s-a jertfit ci Cel întrupat din Fecioară. Femeia rămâne însă „ajutorul” cel mai potrivit pentru bărbat.

VII.2. Specificul și lucrarea preoției.

Încă din început trebuie să precizez faptul că anumite aspecte ce ar putea fi dezbătute în dreptul acestui subcapitol au fost deja prezentate mai sus drept pentru care nu voi mai poposi asupra acestora. Mă voi opri în cele ce urmează asupra unui aspect ce poate fi folosit cu ușurință într-o dezbatere ce ar viza diferența între preoția sacramentală si cea universală. Astfel, mi-am propus ca să realizez o prezentare generală a celor trei trepte ale ierarhiei creștine din Ierusalim, așa cum ne sunt revelate de către cărțile sfinte.

Alegerea apostolului Matia care va preceda momentul suprafiresc al Pogorârii Duhului Sfânt, vine ca o dovadă a importanței pe care instituțiile instituite de Mântuitorul, importanță care face ca cei unsprezece ucenici să dorească restabilirea numărului de doisprezece apostoli, instituție afectată prin căderea lui Iuda Iscarioteanul. Alegerea celui ce avea să-l înlocuiască pe Iuda s-a făcut nu oricum ci sub asistență divină, prin arătarea sa de către Dumnezeu, anume, prin căderea sorțului asupra lui Matia, în urma unei rugăciuni anume rostite în acest sens de către Sf. Apostoli (Fapte.1.24-25). Această alegere, a celui al doisprezecelea, cel întocmai cu apostolii devine semnul și dovada succesiunii în har și în credință a celorlalți slujitori bisericești, hirotoniți de apostoli. Acești slujitori bisericești au fost aleși având menirea de a continua lucrarea apostolică în lume. Astfel acceptarea preoției sacramentale ierarhice se identifică cu acceptarea continuării în lume, până la sfârșitul veacurilor a preoției apostolice ce-și află început în lucrarea lui Hristos și care stă la temelia Bisericii. Importanța transmiterii ierarhiei bisericești rezultă și din faptul că acest eveniment începe să se producă din chiar primele zile ale Bisericii, înfățișându-se ca o componentă fundamentală a vieții creștine din acel timp.

După momentul Pogorârii Sf. Duh, în ziua Cincizecimii, ca urmare a predicii rostite de către Sf. Ap. Petru, numărul creștinilor va crește foarte iute, constant, de la trei mii de bărbați din prima zi, a Cincizecimii, să se ajungă, numai după câteva zile la un număr de cinci mii de bărbați. Toată această dezvoltare a trupului Bisericii se datorează activității preoțești a Sf. Apostoli ce mărturiseau ca unii cărora le-a fost dat, în exclusivitate, să fie martori ai învățăturii și a învierii Domnului. Această activitate le-a fost încredințată de Dumnezeu prin harul preoției apostolice, prin puterea de sus cu care s-au îmbrăcat în mod deosebit (In. 20.20-23; 21. 15-17). În acest fel Sf. Apostoli se află la începutul preoției ierarhice. Lucrarea preoțească se manifestă în cele dintâi zile ale Bisericii prin Sf. Apostoli pentru că ei sunt singurii care, în acea epocă, aveau darul preoției. În chiar prima descriere a vieții creștine de după botezarea celor „ca la trei mii de suflete” ni se dezvăluie că cei dintâi creștini „stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune” (Fapte. .2.42). Așa cum ne arată și textul, cultul creștin divin public de atunci cunoaște ca momente principale: învățătura Apostolilor și frângerea pâinii. Prin primul moment, anume acela al învățăturii, se înțelege lucrarea de expunere a activității și a învățăturii Mântuitorului, interpretarea ei și acomodarea mesajului în funcție de nivelul de pregătire creștină a ascultătorilor. Apostolul este mai întâi propovăduitor, adică primul vestitor într-un anumit loc al cuvântului Evangheliei (Fapte 2.14-39), apoi este cel ce botează pe creștini pentru mai apoi să devină învățătorul lor, înfățișându-le în mod sistematic și aprofundat învățătură creștină celor ce primiseră Sf. Botez devenind membrii ai Bisericii. Această lucrare de catehizare necesită o perioadă îndelungată de timp, fiind realizată de nimeni altcineva decât de cei doisprezece apostoli (Fapte. 4.2,18; 5.21,25,28,42), de Sf. Ap. Pavel (Fapte21.26; 15.35), de acesta împreună cu Barnaba (Fapte 11.18; 20.20; 21.28; 28.31; I Cor. 4.17; Col. 1.28), de Apollo (Fapte. 18.25), de învățători harismatici (Rom. 12.7 I Cor. 12.26,29), membrii ierarhiei bisericești (I Tim. 4.11; 6.2) și succesorii acestora (II Tim. 2.2). Acest lucru ne încredințează de faptul că pentru a învăța este nevoie de o calificare corespunzătoare, calificare ce în cadrul Bisericii se constituia din înzestrarea celui în cauză cu harul preoției (Mat. 28.70; Ioan 20.20-23). Celelalte două componente ale vieții creștine din primele zile ale Bisericii și anume împărtășirea și rugăciunea sunt laturi ale slujirii preoțești, de aceea nici acestea două nu puteau fi săvârșite decât de Sf. Apostoli sau de slujitorii hirotoniți de ei. În primele zile ale Bisericii Apostolii îndestulau toate nevoile spirituale ale obștei credincioșilor din Ierusalim. Astfel, de la început slujirea Sf. Apostoli s-a constituit într-un reper permanent pentru orice lucrare preoțească.

Dacă Sf. Ap. Luca nu ne revelează, în Faptele Apostolilor când au fost săvârșite primele hirotonii la Ierusalim, el descrie amănunțit intensa viață creștină a Bisericii din Cetatea Sfântă, obligându-ne să plasăm momentul primelor hirotonii cât mai aproape de ziua Pogorârii Sf. Duh, având în vedere tocmai această realitate a mulțimii credincioșilor din Ierusalim și intensa lor viață religioasă. Cu alte cuvinte spus numărul creștinilor și împlinirea trebuințelor lor spirituale, precum și existența unei puternice comunități de credincioși sunt factorii care determină primele noi hirotonii. Numărul hirotoniilor crește în raport direct proporțional cu numărul noilor convertiți la credință, pentru ca aceștia să se bucure de darurile Duhului Sfânt ce se împărtășesc prin Sfintele Taine săvârșite de preoți. Alte cauze ce au determinat înmulțirea numărului creștinilor au fost și anumite aspecte negative ale vieții interne ale comunității creștine din Ierusalim, aspecte ce creau nemulțumiri, aspecte și evenimente precum cel relatat de Sf. Ap. Luca la capitolul 5 al Faptelor Apostolilor. Primul text din Faptele Apostolilor care specifică o nemulțumire profundă apărută în sânul comunității este întâlnit la 6.1 unde se zice: „În zilele acela înmulțindu-se ucenicii, eleniștii murmurau împotriva Evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi.” Este prima referință la apariția unor tensiuni provocate de principiul „Se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (Fapte 4.35). Din textul de mai sus rezultă faptul că în Biserica Ierusalimului exista o diaconie, „o slujire de fiecare zi”, o activitate permanentă legată de anumite trebuințe ale creștinilor. Această sintagmă: „în fiecare zi” sau „zilnic” mai este întâlnită și în textul de la Fapte 2.45 din traducerea latină numită Itala precum și în codicele Baizae Cantabrigiensis. Folosirea atât de deasă a sintagmelor „zilnic” precum și „în fiecare zi” ne face să deducem că exista un program ritmic permanent desfășurat de Biserică, un program caritabil, social care necesita o atenție deosebită și un personal rânduit în mod special care să se bucure de o autoritate ce permitea să intervină în distribuirea și chivernisirea averilor. N-am fi putut vorbi de o autoritate a acestor persoane consacrate dacă n-ar fi existat plângerea eleniștilor care să fi ajuns până la urechile apostolilor, căci, logic, dacă această autoritate (a diaconilor evrei) nu ar fi existat atunci întreaga comunitate sau grupuri din aceasta ar fi delegat persoane pentru funcția de diacon și astfel conflictul s-ar aplana. Nu se întâmplă aceasta și nemulțumirea ajunge la autoritățile supreme, la apostolii care rânduiseră această slujire. Deci să nu ne imaginăm faptul că până la alegerea celor șapte diaconi această treaptă nu exista căci chiar textul scripturii ne întărește acestea. Alegerea diaconilor evrei se va fi făcut după același principiu precum s-a făcut și alegerea prezentată în capitolul șase al Faptelor Apostolilor. Astfel se constată de către apostoli necesitatea unor noi hirotonii, se convoacă de către aceștia întreaga comunitate din Ierusalim în vederea discutării și soluționării situației ivite, apostolii fac apel printr-o cuvântare ca din toți credincioșii să fie aleși șapte bărbați cu însușiri speciale care să fie propuși spre hirotonie. Însă de ce era necesară o hirotonie pentru această slujire a lor? Așa cum rezultă din Fapte. 2.42,46-47 agapele erau mesele frățești care aveau loc într-un cadru liturgic, urmând imediat după împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Domnului. Diaconii participau ca aceste oficii ajutând pe Apostoli ce prezidau ansamblul euharistic. Din această cauză (pentru că activitatea lor era una cu caracter eminamente religios iar nu social) a fost necesar ca diaconii să fie hirotoniți astfel încât să se înțeleagă că nu orice credincios poate îndeplini această lucrare mai ales că prin „slujirea la mese” se înțelegea și pregătirea spirituală a creștinilor pentru a participa la aceste ospețe euharistice. Când Apostolii rostesc cuvântul: „nouă nu ne este plăcut să lăsăm cuvântul Domnului pentru a sluji la mese” nu vor să arunce o lumina defavorabilă, desconsiderând lucrarea ce-o aveau de îndeplinit diaconii căci sintagma „” a suferit o traducere imperfectă, mai ales cuvântul tradus cu plăcut, agreabil, convenabil. Mai viabilă și mai de preferat este varianta traducerii acestui termen cu cuvântul insatisfacție, evitându-se astfel orice ocazie de interpretări haotice, interpretare care nu ar fi pe placul Sf. Apostoli. De ce putem afirma acest lucru? Răspunsul este iarăși unul nu foarte complicat. El trebuie căutat în cuvântarea Apostolilor când aceștia se adresează mulțimii când zic: „Drept aceea fraților, căutați dintre voi șapte bărbați […] pe care să-i rânduim la trebuința aceasta” Verbul κατιστιμι folosit de Sf. Luca înseamnă a rândui, a instala, a stabili, a însărcina pe cineva într-un mod oficial într-o lucrare publică cu caracter permanent. Cu acest sens este folosit acest termen și de către Homer la care îl întâlnim pentru prima dată. Același termen este întâlnit și în Septuaginta ce îl folosește în Deuteronom unde putem citi: „Să-ți rânduiești peste tine (κατιστων καταστησεις επισ εαυτόν) rege pe acela pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău: dintre frații tăi să-ți pui (καταστησεις) rege peste tine; nu vei putea să pui (καταστησαι) rege peste tine un străin care nu este din frații tăi (Deut.17.15). Același termen este folosit și în cazul investirii de către Iosif în treapta de al doilea în conducerea Egiptului (Facere 41.41) precum și în numeroase alte locuri din Vechiul Testament (Numeri. 3.4; I Regi. 8.1; Daniel. 2.48). În Noul Testament acest termen este folosit pentru a se arăta investirea slugii de către stăpân pentru ca acesta să-i chivernisească bunurile (Matei 24.45; Luca 12.42). Același verb este folosit și de către Sf. Ap. Pavel în epistola sa către Tit, pentru a exprima acțiunea de hirotonie a preoților în fiecare cetate a insulei Creta (Tit 1.5). Același verb este folosit pentru a se descrie așezarea Arhiereului veșnic care este totdeauna rânduit pentru a sluji oamenilor (Evrei.5.1; 7.28; 8.3). Exprimarea autorului Faptelor Apostolilor nu lasă loc strecurării nici unui dubiu care să vizeze caracterul sacramental al rânduirii celor șapte care sunt separați de mulțimea credincioșilor. Pentru acțiunea de hirotonie nu se folosește în textul de la Fapte 6.6 verbul χειροτονεω care este un termen tehnic oarecum ci Scriptura folosește sintagma: επετηκαν αυτοισ τας χειρας, o parafrază pentru permițând astfel exprimarea cu cea mai mare claritate ideea de punere a mâinilor printr-o mișcare sigură și firească pe capul celui prezentat de către mulțimea credincioșilor la hirotonie. Cât privește activitatea diaconilor aceasta constă într-o intensă și deosebite de valoroasă propovăduire desfășurată cu dăruire dusă până la jertfirea de sine astfel încât primul martir creștin va fi Sf. Diacon Ștefan, unul din cei șapte. Oricine analizează marea cuvântare a Sf. Ștefan ținută în fața sinedriului ca și activitatea misionară Sf. Filip va constata înalta lor pregătire teologică, marile lor posibilități de a descoperi sensul mesianic al Vechiului Testament, rolul Legii de „călăuză” pe care o pun în slujba Bisericii în totalitate și fără rezerve, cu exemplară dăruire. Ținând seama de activitatea desfășurată de cei șapte așa cum rezultă ea din descrierile privind pe Sfinții Ștefan și Filip, care nu s-a mărginit la slujirea la mese și nici chiar la slujirea cea de toate zilele și a cuprins un mult mai vast program de lucru, transformându-se într-o autentică și rodnică strădanie misionară, se poate trage concluzia că Sf. Luca ne oferă când descrie lucrarea celor șapte, imaginea unor slujitori deplini ai evangheliei și Bisericii, implicând în primul rând propovăduirea cuvântului care, în epoca apostolică, era o îndatorire fundamentală, trecând înaintea altor activități în folosul obștei creștinilor (I Cor. 1.14). Faptul că Filip administrează și Taina Sf. Botez se poate explica fie prin situația excepțională în care el își desfășura activitatea de misionar în Samaria și Iudeea (Fapte 8), fie prin aceea că el primise, între timp, de la Sf. Apostoli, hirotonia în cea de-a doua treaptă a preoției, adică in cea a presbiteratului.

Trecând la treapta a doua, cea a preotului nu putem să nu facem precizarea că termenul de „presbiter” în antichitatea greacă avea mai multe sensuri și anume acelea de „primul născut” dintre două persoane din aceeași familie ce dețin aceleași nume, desemna pe veteranii militari sau de război; se desemnau prin acest cuvânt anumite calități ale unei persoane mai înaintate în vârstă, nu numai decât bătrâne, în comparație cu altă persoană mai tânără, calități ce fac ca acea persoană să fie capabilă de a îndeplini anumite funcții în administrația orașului. Privind în Egiptul antic vom afla numiți presbiteri pe acei membrii ai consiliilor aflate în fruntea cetăților sau pe membrii ce alcătuiau diferite asociații de meșteșugari. Aceștia erau mijlocitori pe lângă autoritatea centrală, reprezentând interesele comunităților ce i-au investit cu această autoritate. Filon de Alexandria afirmă lămurit că presbiter nu desemna numaidecât o persoană în vârstă, mergând până acolo în afirmații încât susține că termenul nu are nici o legătură cu vârsta omului, acesta – termenul – referindu-se doar la înțelepciune și nicidecum la vârstă. Acest termen era mereu pus în legătură cu acela de arhonte sau cu acela de învățător.

Din punct de vedere istoric s-a constat faptul că între scriptură și scrierile lui Tacit, ale lui Suetoniu precum și ale lui Dio Cassius nu există o neconcordanță istorica, aceștia din urmă menționând ca și scriptura (pentru spațiul palestinian) că în epoca lui Claudiu (ce a domnit între 41-54) în diferite regiuni ale Imperiului Roman bântuia foametea. Despre aceeași molimă vorbise și Iosif Flaviu specificând că între anii 44-48 o foamete mare a bântuit Siria și Palestina. Acest lucru fusese vestit de către proorocul Agav (Fapte 11.28) dar foametea aceasta de care vorbește Sf. Luca, trebuie să fi avut loc între anii 43-44, înainte de moartea lui Irod din primăvara lui 44. Oricum această profeție a determinat moral pe creștinii antiohieni ca „să trimită fiecare dintre ei după cum era înstărit spre ajutorarea fraților care locuiesc în Iudeea, ceea ce au și făcut, trimițând la preoți prin mâna lui Barnaba și a lui Saul”( Fapte 11.29-30). Deși Sf. Luca folosește în acest text, pentru prima oară termenul , el nu găsește necesar să precizeze la cine se referă, cine sunt persoanele cărora Barnaba și Saul le înmânează ajutoarele aduse de la creștinii din Antiohia. Cei ce urmau să citească acest „jurnal” al Bisericii scris în jurul anului 63, știau foarte bine la cine făcea referire acest termen de vreme ce autorul nu mai face nici o precizare. Mai mult chiar funcțiunea desemnată prin acest termen în anul 63 era deja foarte cunoscută, lucru ce reiese din aceeași text citat mai sus. Cursul istoriei face ca să se piardă înțelesul acestui termen, fiind necesară astfel, intervenția exegetică a Bisericii care să aducă lumină printr-o deslușire a sensurilor și a nuanțelor pentru acest caz și nu numai.

Privitor la momentul când au fost instituiți preoți în Biserica Ierusalimului nu putem afirma cu precizie o dată exactă precum nu putem afirma că un citat din Noul Testament care să vorbească într-un fel sau altul despre momentul acesta. Există însă în Noul Testament două citate care vorbesc despre condițiile în care erau rânduiți acești preoți, de data această în alte comunități și nu în Ierusalim. Extinzând am putea folosi acestea și pentru cazul nostru știind că Biserica Ierusalimului s-a comportat în permanență ca un exemplu și ca un model de organizare pentru întreg arealul creștin. Unul din cele două texte de care vorbeam mai sus, îl aflăm în Faptele Apostolilor și ne amintește de hirotonirea unor preoți în cetățile în care Ap. Pavel și Barnaba au întemeiat Biserici, în timpul primei călătorii misionare. Revenind în aceste cetăți, în cadrul aceleiași călătorii Sf. Scriptură ne precizează că cei doi au întărit sufletele credincioșilor îndemnându-i la răbdare și stăruință în credință, Hirotonindu-le „lor în fiecare Biserică preoți, rugându-se cu postiri, i-a încredințat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte 14.22-23). Din acest text reiese că în fiecare Biserică locală fuseseră hirotoniți preoți, lucru perceput ca o necesitate vitală a unei bune funcționări a Bisericii. Această rânduire, vedem că nu se face oricum ci apostolii ca cei ce dețineau preoția apostolică săvârșeau hirotonia însoțită de rugăciuni și de postiri. La Tit 1.5, al doilea text ce face referire la preoți și care vorbește de condițiile ce-au determinat apariția treptei ierarhice a presbiteratului, Sf. Ap. Pavel îndrumă pe Tit să așeze preoți în fiecare cetate a insulei Creta pe care o avea sub îngrijire. Această precizare, alături de cea din textul de la Fapte 14.23 constituie o descriere de o valoare deosebită pentru pătrunderea în intimitatea procesului de constituire a ierarhiei din Biserica locală, din voința, îndemnul și sub directa supraveghere a Sf. Apostoli. Astfel, s-ar putea trage concluzia că preoții în mâinile cărora Pavel și Barnaba predau ofrandele strânse nu pot fi alții decât conducătorii spirituale ai comunităților locale creștine din Ierusalim și din întreaga Iudee. Ca și diaconii eleniști, preoții din Iudeea apar menționați prima dată în Faptele Apostolilor în legătură cu misiunea lor de a chivernisi mijloacele materiale necesare organizării asistenței din comunitățile creștine din Iudeea. Astfel când Pavel și Barnaba sosesc cu ajutoarele pentru Bisericile nevoiașe preoții de aici aveau deja o activitate îndelungată, cu atribuțiuni bine determinate, mai ales în ce privește asistența socială. Și preoții ca și diaconii aveau misiunea de a satisface acea slujire zilnică, slujire de toate zilele care am văzut că nu era numai una de ordin social ci era una de ordin religios, cultic. Pentru această lucrare era necesar ca cel căruia i se administra taina hirotoniei să fie o persoană instruită în teologie și mai mult decât atât încercată. Aceste cerințe necesitau și o anumită perioadă de timp care să ofere o imagine de ansamblu asupra candidatului, timp de care, însă, Biserica din primii ani, în avântul ei deosebit, nu dispunea, drept pentru care cel mai probabil apostolii au ales ca primi preoți pe unii din cei șaptezeci sau din cei o sută douăzeci care se aflau în preajma lor la Cincizecime și care au fost martori la cele mai importante lucrări, minuni și cuvântări ale lui Hristos. Din numărul acestora, și acesta este cert lucru, a fost ales și Matia ce a fost ridicat la treapta din care căzuse Iuda Iscarioteanul. Cei o sută douăzeci deveniseră așadar pepiniera din care s-a format ierarhia bisericească. Nu este greșit, așadar, a zice ca precum episcopii sunt urmașii direcți ai Sf. Apostoli, la fel și preoții sunt urmașii direcți ai celor șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, despre care vorbește Sf. Evanghelie (Luca. 10.1). Preoții participanți la lucrările Sinodului apostolic, apar alături de Apostoli ca și instanță la care se apelează de către creștinii din Antiohia pentru a afla un răspuns privind necesitatea respectării și Legii Vechi de către creștinii proveniți dintre păgâni. Astfel, preoții se vor număra printre aceia care vor primi la Ierusalim delegația antiohiană cu care vor purta discuții preliminare (Fapte 15.60), vor participa la curările propriu zise ale sinodului și vor apărea și în dispozitivul hotărârii sinodale ca autoritate de la care emană decizia sinodului, ca grup distinct participant la adunarea din Ierusalim. Presbiterii apar alături de apostoli ca un punct de sprijin al marilor hotărâri privind destinul implantarea și situarea acestei instituții divino-umane în lumea păgână, în universalitate. Privitor asupra rolului și poziția și importanța ierarhiei bisericești în cadrul Sinodului de la Ierusalim nu este lipsit de interes să fie prezentate și studiate unele adăugiri ale așa numitului text occidental al Faptelor Apostolilor. După cum este cunoscut, cea de-a doua versiune a cărții Faptele Apostolilor, care se păstrează la Florența într-un manuscris datat ca fiind din secolul III, sau la Oxford datat ca fiind din același secol, precum și varianta din Codicele Bezae păstrat la Biblioteca Națională din Paris, este o versiune mai lungă decât cea care se numără în canonul Noului Testament. Vom numi, această versiune mai lungă, versiunea occidentală datorită faptului că toate manuscrisele se păstrează in bibliotecile sau muzeele din Occident. Această versiune occidentală pe lângă faptul că nu contrazice pe cea orientală, ba mai mult chiar unii cercetători au afirmat ambele lucrări ar avea același autor, în persoana Sf. Ap. și Ev. Luca, vine cu unele precizări și cu unele amănunte în plus, amănunte ce aduc lumină asupra unor pasaje din versiunea orientală. O precizare, care ne interesează și pe noi, este aceea pentru Faptele Apostolilor 15.12. Iată versiunea orientală a textului: „Și a tăcut toată mulțimea și asculta pe Barnaba și pe Pavel, care istoriseau câte semne și minuni a făcut Dumnezeu cu ei între neamuri.” Versiunea occidentală se poate citi astfel: „Iar preoții, dându-și încuviințarea față de ceea ce spusese Petru, toată mulțimea a tăcut și asculta pe Barnaba și pe Pavel”. Așa cum se observă din textul care nu aduce, practic, nimic nou față de cele ce sunt prezentate de textul acceptat în canonul scripturistic, se prezintă totuși modul în care au decurs lucrările sinodului, lucrări care au fost dezbătute și acceptate de către preoții ce aveau în frunte pe Sf. Iacov, ruda Domnului, episcopul Ierusalimului, preoți ce reprezentau fiecare comunitatea din care provenea. Astfel aceștia se comportă ca un element activ al ierarhiei, în cadrul dezbaterilor sinodale, încuviințând și astfel arătând sprijinul pentru ideea susținută de către Sf. Ap. Petru care se declara în favoarea primirii păgânilor în Biserică fără ca aceștia să mai fie tăiați împrejur. Acest rol activ al preoților este subliniat și de către citatul de la 15.6 din varianta orientală care zice: „Apostolii și preoții s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt.” Stabilindu-se astfel strânsa relație dintre Apostoli și preoți, din textul cuprins în Faptele Apostolilor ce descrie lucrările sinodale, mai ales dacă ne referim la varianta mai lungă a Faptelor (varianta occidentală), putem observa cu ușurință că preoții continuă răspunderea și lucrarea Apostolilor în Biserica locală. Sinodul, ca și adunare a ierarhiei bisericești, deși și a presbiterilor, devine cea mai înaltă autoritate în Biserica post-apostolică, lucru subliniat de Fapte 15.41 din versiunea apuseană: „Aducând la cunoștință poruncile preoților”. Hotărârile unui astfel de sinod devin astfel obligatorii, devin legi ale Bisericii universale. Această definire a poziției și a rolului preoților ne apare ca o grijă prioritară a Bisericii conduse de Apostoli care se eliberează astfel de purtarea de grijă față de Biserica locală spre a putea pe deplin îndeplini mandatul lor de a vesti Evanghelia celor ce încă nu o auziseră.

Cât privește treapta episcopatului, nu rămânem văduviți nici din privința aceasta de un model de smerenie și deosebită sfințenie pe care ni-l oferă și de această dată cartea Faptele Apostolilor. Privind la același moment al adunării din Ierusalim, consemnat la capitolul 15 observăm că Sf. Iacov, ca episcop al Bisericii locale ia cuvântul la sfârșitul dezbaterilor, așteptând mărturia celor doi sau trei după cum recomandă Scriptura (Deut 19.15), întemeindu-și cuvântarea pe autoritatea profeților Vechiului Testament ce anunțaseră întoarcerea păgânilor la Dumnezeu. Ascultând pe Petru, pe Pavel, pe Barnaba ca de-altfel și pe cei care erau pentru ca păgânii să adere la Biserică numai după ce sunt tăiați împrejur, venerabilul episcop pune capăt tuturor discuțiilor printr-o soluție care va fi adoptată de toată lumea prezentă la sinod. Soluția subliniază armonia ce exista în cadrul Bisericii, între treapta episcopatului și cea a Apostolatului, Sf. Iacov prezentând concluzia de pe poziția unei persoane cu multă autoritate dar care nu afectează cu nimic demnitatea de apostoli a antevorbitorilor săi. În acest context se poate discuta sintagma „eu socotesc” folosită de Sf. Iacov (Fapte. 15.19), pe parcursul discursului său contra-balansând astfel, schimbând centru de greutate de pe Legea Veche pe autoritatea și puterea cu care fusese investit. De armonia Apostol-episcop vorbește și textul de la Fapte 21.18 în care se relatează că Sf. Ap. Pavel, în a doua zi după ce sosise la Ierusalim, după ce întreprinsese și a treia călătorie misionară, este primit, într-un moment deosebit de solemn de către Sf. Iacov, căruia Apostolul Neamurilor îi face o prezentare amănunțită a activități sale misionare, un lucru iarăși deosebit de important care relevă responsabilitatea episcopului Ierusalimului ca episcop al Bisericii mamă și exemplu pentru întregile comunități instituite în spațiul mediteranean și nu numai. Marea autoritate este revelată și de epistola Sf. Ap. Iuda care, în primul verset se prezintă destinatarului folosind pentru identificarea sa personalitatea Sf. Iacov pe care-l amintește ca fiind frate cu acesta. Logic este că Sf. Ap. Iuda nu putea să ia drept reper pentru contemporani, o persoană necunoscută lor lucru care ne demonstrează faima de care se bucura Sf. Iacov și în general treapta episcopală. Observând textul epistolei sobornicești a Sf. Iacov, putem vedea că acesta dezbate cele mai fierbinți și veșnic actuale aspecte ale vieții din comunitatea creștină, accentuând pe cele dogmatice și pe cele morale ce izvorăsc din dogme, dorind ca prin scrierea sa să generalizeze practica vieții creștine a Bisericii din Ierusalim, pe care o considera un etalon de mare valoare al oricăror strădanii creștine asemănătoare, indiferent de timp și spațiu sau de mediul politic, cultural ori de altă natură. Epistola Sf. Iacov face dovada posibilității succesiuni apostolice și a continuării lucrării apostolice , face dovada existenței treptei episcopatului, dezvelind importanța acestei realități istorice. Cu rânduirea Sf. Iacov în fruntea Biserici din Ierusalim se încheie prima constituire a celor trei trepte ale preoției ierarhice sacramentale cunoscută în istoria Bisericii. Ea va deveni un model pentru toate Bisericile creștine de atunci și de mai târziu.

VII.3. Taina Preoției la Sfinții Părinți.

Trei Sfinți Ierarhi s-au remarcat în istorie ca exemple vii de trăitori ai unei vieți de mare sfințenie, ca oameni ai căror lucrări au fost pătrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptători împotriva ereziilor și ca mari apărători cu sabia cuvântului ai Biserici, ca mari fondatori ai obștilor monahale și ca deosebiți apărători și sprijinitori ai tuturor celor suferinzi atât trupește cât și sufletește. Ne putem întreba, fără să greșim, în ce au fost aceștia mari?! Căci de spunem că sunt mari într-un anumit segment al vieții religioase sau sociale riscăm să-i facem mici în altele în care au fost la fel de mari. Ori zicem fără să greșim că sunt purtați de Duhul cel Sfânt care pe toate prin ei și în ei le-a plinit pentru ca Biserica Hristosului Celui înviat să strălucească, călcând peste toți șerpii și toți balaurii nebunilor „irodieni”.

Activitatea lor a vizat în mare măsură și slujirea preoțeacă pe care au prezentat-o, ridicând-o la amețitoare culmi, în scris și în faptă, slujire de care s-au învrednicit a o purta până la jerfelnicie și dincolo de aceasta, conștienți fiind de profunda responsabilitate ce, în ani tinereții, au acceptat să poarte pe umeri. Iată cum vedeau, în lini mari, preoția cei trei Sfinți Părinți.

Sublimitatea preoției precum și sentimentul nevredniciei ce-i pătrundea pe Sfinții Părinți i-a determinat pe aceștia să lase moștenire posterității neprețuite lucrări, tratate, scrieri cere caută să pună în atenția cititorilor, atât mireni cât și clerici, minunata și nespusa slujire sacerdotală, slujire pe care mereu au comparat-o cu slujirea îngerească. Astfel, Sf. Ioan Hrisostom rostește: „Preoția se săvârșește pe pământ dar are rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri.[…] Mai socotești oare că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toți se înroșesc cu împărtășirea ci cinstitul Sânge al lui Hristos?[…] Nu socotești, oare, că te-ai mutat dintr-o data în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc și că privești numai cu sufletul gol și cu mintea curată cele din ceruri?” Fără cuvinte în fața aceleiași măreții și Sf. Efrem exclamă: „Ce să spun sau ce să laud? Darul treptei preoțești depășește cuvântul”, pentru ca Sf. Grigorie să se resemneze smerit zicând: „îmi smeresc sufletul, îmi îngenunchez mintea, îmi pun lanț limbii și mă fac că nu mă gândesc la preoție[…]”. Ca și Sfinții Ioan Gură de Aur și Grigore de Nazianz, și Sf. Vasile cel Mare vedea preoția ca pe o slujire îngerească, îndemnând pe preoți să fie responsabili și conștienți de lucrarea lor, știind că nu au fost chemați la o slujire pământească ci la o slujire cerească, că nu au primit o slujire omenească ci una îngerească. Teama de cele sfinte îl vor determina pe Sf. Grigore de Nazianz să înfiereze la un moment dat păcatele clerului timpului său pe care le condamnă realizând un tablou deosebit de expreziv, menit să trezească până și conștiințele cele mai amorțite, la lumina revenirii în sine. Astfel Sântul deplânge decadența morală a unora dintre clericii printre care nu vrea să se numere, fapt ce-l și determină, pe lângă multe altele, să fugă de preoție. El zice: „Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care cu nimic mai buni decât gloata − mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi − intră în locurile cele preasfinte cu mâinile nespălate, cum se spune, și cu sufletele necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sf. Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri.” Acești preoți au uitat teama că odată cu „trecerea timpului și cu creșterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori”, au uitat că preotul prin lucrarea sa, când „stă în fața Sfintei Mese, nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturor și a le face mai strălucitoare decât argintul înroșit în foc”. Această mare și înfricoșătoare slujire, precum și cuvântul plin de Duh Sfânt al corifeilor ortodoxiei, au trezit evlavia în sufletele iconomilor tainelor lui Dumnezeu, ajungându-se, de data aceasta într-o altă extremă semnalată de Sf. Simeon al Tesalonicului care vorbește de preoții ce evită a săvârși Sf. Liturghie din sfială și cucernicie, știindu-se nevrednici deși nu au păcate ce i-ar opri de la această slujire. Și spune sfântul: „Nu au dreptate nici preoții aceia care spun că nu pot săvârși Sfânta Liturghie, deoarece se sfiiesc, se tem și aceasta din prea marea lor evlavie. Evlavia nu poate să devină în nici un caz și în nici o împrejurare piedică a lucrării mântuitoare. Ea nu îndreptățește pe nimeni să neglijeze îndeplinirea datoriilor sale și în special săvârșirea Sfintei Liturghii. Să nu existe deci nici un preot care să nu-și facă pe deplin datoria sa, pentru că fiecare va avea să răspundă pentru orice neglijență.[…] Preotul care nu slujește să se teamă de Dumnezeu, pentru că neslujindu-se sfânta jertfă, sunt păgubiți, toți aceia care doresc să dobândească folos prin ea. Și iarăși nesăvârșindu-se, nu se face pomenirea Mântuitorului și nici continuarea patimei celei dumnezeiești. […] Dar de vreme ce Dumnezeu, din iubire și milostivire a dat oamenilor săvârșirea acestei taine, datori suntem a ne strădui să săvârșim cât mai des și cu cât mai multă vrednicie Sfânta Liturghie”. De aceeași dragoste și iubire a lui Dumnezeu pentru oameni vorbește și Sf. Ioan Hrisostom când zice: „O! Iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ținut în clipa aceea în mâini de toți și se dă pe Sineși tuturor celor ce-L voiesc să-L sărute și să-l primească”. Am arătat în multe rânduri, pe parcursul acestei lucrări, dar mai ales atunci când am vorbite despre Sfânta Euharistie, că simpla dorință de a te uni cu Hristos nu este suficientă ci ea trebuie sprijinită de o pregătire specială, credinciosul fiind în permanență asistat de către preotul duhovnic care trebuie să dea dovadă de un deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar să stăpânească „știința vindecării sufletelor, preoția (nn. − urmărind) să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; sa-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu căci nu l-a pierdut, […] urmărind să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor”. Acest drum pe care îl face Hristos spre și în inimile noastre se realizează deplin prin Euharistie dar același Hristos se dăruiește nouă atâta vreme cât îl dăruim cu dragoste și ne dăruim cu dragoste. Ne temem, când citim tratatele privind slujirea preoțească, de faptul că sfinții părinți ar dori parcă să ne descurajeze în fața unei atât de înfricoșătoare realități a sacerdoțiului, în fața responsabilității pe care o implică această slujire. Este însă o percepție greșită pentru că Sfinții părinți se îngrijesc și de inima păstorului pe care o doresc învăluită în dragoste față de Dumnezeu și față de oameni asemeni modului în care mierea învăluie fagurele, o doresc întărită spre orice lucru bun, o doresc pregătită pentru întâmpinarea oricărui pericol, în fața oricăror ispite ce i-ar veni din afară sau de la diavolul. Acest mesaj este firul roșu al tuturor tratatelor despre preoție, absolut fiecare capitol fiind o etapă în pregătirea slujitorului altarului ce parcurge aceste texte. Spre întărirea celor de mai sus aduc ca sprijin cuvintele Sf. Ioan care zice: „Preotul trebuie să se întărească din toate părțile. […] Înțelepciunea știința și priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părțile ca niște ziduri puternice, locuitorii de dinăuntrul cetății rămânând nevătămați, „preotul să aibă un suflet mare și curajos ca să nu se descurajeze“ , (iar) frumusețea sufletului lui „să strălucească în toate împrejurările din viața lui, ca să poată, în același timp, și bucura, dar și lumina sufletele celor ce-l privesc” .

VII.4. Preotul în ochii țăranului român.

Am prezentat în cele de mai sus concepția și modul cum au tratat Sfinții Părinți Taina Preoției și lucrarea preoției în general. În cele ce urmează voi încerca, să conturez în linii mari, modul cum a fost și este perceput preotul de către țăranul român, de către țăranul pe care de cele mai multe ori îl mai aflăm, acum în zilele noastre, imortalizat, în fotografiile vechi din muzeul satului românesc de odinioară. Cu speranța că nu s-a schimbat foarte mult, atât țăranul român cât și trăirile sale, voi purcede la aceasta prezentare.

Una din calitățile spiritului românului este deșteptăciunea pe care părintele Stăniloae o vedea ca pe „o veghere continuă orientată practic“, o „putere de intuiție a nodului gordian al unei situații,[…] o putere de înțelegere a unei probleme, […] o capacitate de surprindere a esențialului în complexitatea de date a unei situații.” Într-o strânsă legătură cu deșteptăciunea, cu inteligența se află și ironia pe care același părinte al Bisericii o analiza comparând-o cu păcăleala. „Ironia are în ea o malițiozitate, e o mușcătură; ea pune în evidență în mod direct un defect al celui ironizat, pe când păcăleala lasă altora să tragă concluzia acestui defect, uneori ne-intenționând nici măcar atât. Poate că defectul pe care vrea să-1 pună în evidență ironia e exagerat de ea sau chiar inventat; poate că ironia e produsul unei invidii”. Oricum, așa cum și părintele Stăniloae o afirmă, ironia are și ea rolul ei în societatea românească, acționând ca o cenzură a abaterilor, înfrânându-le pe acestea, dar fără a se abuză de această cenzură ce-și află sfârșitul într-o atmosferă de iertare și în zâmbetul iertător al umorului constructiv. Ironia excesivă zidește oamenii în individualism, îi opacizează social pe când zâmbetul deschide canalele obturate ale comunicării interpersonale, transformând viața într-o înșiruire de sărbători, într-o permanentă bucuriei regăsirii celuilalt, și a oglindirii sinelui propriu în aproapele chiar dacă oglindirea se face în spirit critic, nedespărțit însă de umor și acesta motor al activării umanului latent. Același spirit critic și aceeași ironie a făcut pe țăranul român să analizeze și să constate că de multe ori există o disonanță între misiunea preotului și comportamentul acestuia. Țăranul român nu e necredincios sau indiferent din punct de vedere religios. Religia, creștinismul, și de ce să n-o spunem pe cea dreaptă − Ortodoxia − se topește în sufletul său, amândouă devenind una, un tot unitar astfel încât am putea afirmă că precum este sufletul pentru trup la fel este ortodoxia pentru românism. Această implicare în viața creștină l-a făcut să observe discrepanțele, neregularitățile, pe care le-a n-a dorit să le treacă cu vederea știindu-le ucigătoare dar nici n-a mers până acolo încât să nască reforme precum în occidentul catolic, ci s-a mulțumit să le ironizeze pe acestea, biciuind astfel fie prin snoave, fie prin zicători sau cimilituri, abaterile comportamentale ale sacerdotului satului. N-am să caut să răpesc farmecul istorioare culeasă de Teodor Fecioru, istorioară ce înfierează lăcomia preoților, și care sună cam așa: „Într-un sat erau doi preoți lacomi, să ferească Dumnezeu! De ajunul Crăciunului se luaseră la întrecere; care aleargă mai iute acela capătă colacul cel mai mare. Unul, din iuțeală, a căzut aproape gata la pământ, și dascălii, bieții, nu mai știau de spaimă, se dădeau de ceasul morții ridicându-l. Tocmai atunci trecând pe acolo, tot iute, se înțelege, și celălalt preot — cel de jos se scoală puțin pe foale și zice :

— Hei, dascălilor! Vedeți voi cum aleargă …?! Lume lacomă, fraților !

Lacomă, da!

Iată și o cimilitură ce vorbește de același viciu:

„Cântărețul Domnului,

Sărăcia omului.“

Nu rămân nebiciuite nici păcatele desfrânării preotului (unde acestea existau) nici cel al neștiinței sau al slabei lui pregătiri teologice. Iată o anecdotă privitor la acestea din urmă:

„Părintele:(ieșind din altar cu Evanghelia în mână):Oameni buni, știți voi ce-i în cartea aceasta ?

Oamenii: Nu știm, părințele!

Părintele : Nici eu nu știu !

Părintele (în altă zi); Oameni buni, știți voi ce-i în cartea aceasta?

Oamenii: Știm, părințele!

Părintele: Atunci n-am ce să vă mai spun!”

Să nu se înțeleagă totuși prin acestea că țăranul român n-ar iubi pe preot. Dimpotrivă! Dragostea lui pentru omul lui Dumnezeu este deosebită, adresându-se lui în permanență, folosind diminutivul „părințele”, diminutiv care, așa cum îl prezintă părintele Stăniloae, este utilizat de către români spre a apropia persoanele depășindu-se barierele solemnităților reci. Nici nu ne putem imagina altă legătură între țăran și preot decât cea fundamentată pe respect reciproc și pe dragoste, atâta vreme cât preoții au fost în permanență alături de popor la bucuriile și necazurile lui, trecând prin toate împreună, Biserica fiind mamă bună tuturor din toate timpurile și pe orice vreme. Bunăoară, să ne aducem aminte de situația preoțimii transilvănene care a fost în multe rânduri pusă la zid ca de-altfel toți românii, lucrând cot la cot pe moșiile nobiliare, numărându-se printre iobagi, de multe ori chiar fiind obligată la dajdii mai substanțiale decât țăranii obișnuiți. Multă vreme, până în secolul al XVIII-lea preoții transilvăneni nu s-au deosebit cu nimic, în portul de toate zilele, de consătenii lor. Să ne aducem aminte mai apoi de momentele de răscruce sau de răbufnire ale „tălpii țării” când și atunci preoții au fost în fruntea gloatelor, cu ei împreună, cu gloatele furioase ce-și reclamau drepturile fundamentale ce le fuseseră călcate. Iată ce spune Georgescu T. și Ilincioiu I. despre răscoala din 1907 care aflau alături de țărani și de cauza lor câte „un învățător, un dascăl de biserică, un preot sau un notar din satul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se identificase într-o măsură considerabilă, cu masa țărănească”. În actele Ministerului de Interne figurează ca arestați, dați în judecată sau implicați în răscoală un număr de 22 de preoți și 42 învățători, mulți alții fiind bănuiți că au fost fie instigatori la răscoală, complici, implicați sau arestați. Deși oficialitățile ierarhice făcuseră în nenumărate rânduri apel ca preoțime să coopereze cu autoritățile spre liniștirea spiritelor, protopopii trimițând instrucțiuni scrise în acest sens, totuși, „mulți preoți întorcându-se în parohii predicau din amvon stârpirea răului din rădăcini iar alții se amestecau în cetele de răsculați”. Așadar, poporul a păstrat în conștiința sa faptul că preoții nu s-au rupt, în ceasurile grele ale răscoalei din 1907, de lupta pentru pământ și pâine, preoții fiind în marea lor majoritate fii de țărani și trăind din misiunea lor, cunoscând, precum spuneam, aspectele triste, dureroase, ale vieții țărănești. „Preoțimea ortodoxă era, după 1864, tot la fel de lipsită ca și enoriașul țăran. Doi preoți (spre exemplu) din Nănești-Bacău n-aveau nici pământ propriu, nici sesie parohială, salariul (25 lei pentru amândoi pe semestru) nefiind achitat”. Astfel, preoțimea a sprijinit fie pe față sau din umbră acțiunile țărănești. Nicăieri țăranii n-au atacat pe preoți ci atunci când aceștia erau cercetați sau urmăriți, țăranii „le-au dat mărturii de scăpare”. Chiar tinerii elevi seminariști, ca unii ce se pregăteau pentru misiunea preoțească, ca unii ce erau fii de țărani, crescuți în sărăcie și în privațiuni, erau alături moral de părinții și frații lor. Nici în Transilvania situația nu era cu mult diferită pentru că și aici situația românilor era destul de grea, mult mai grea decât în regatul României, autoritățile maghiare de atunci împilând cu aspre sarcini țăranul român, pedepsind aspru pe oricine se împotrivea autorităților legiuitoare. Este și cazul preotului profesor Ioan Lupaș care, acuzat de autoritățile maghiare de crimă de „instigație la ură împotriva clasei proprietarilor de pământ” a fost judecat și condamnat la trei luni de închisoare.

Nu putem să încheiem fără a ne aduce aminte de momentul crucial al declarării independenței României și de războiul de independență din 1877 când, și de data aceasta slujitorii altarelor au sprijinit aspirațiile înalte ale poporului, fiind alături de el nu numai cu rugăciunea ci fiind prezent cu trupul pe câmpul de luptă. „Luând cuvântul în numele Bisericii Ortodoxe Române, la Palatul domnesc din București, în ziua de 10 mai 1877, când s-au împlinit 11 ani de la urcarea Domnitorului Carol pe tronul României, Mitropolitul Iosif Naniescu, înflăcărat de măreția actului istoric al independenței, spunea: Clerul Bisericii Române, în genere, în toți timpii și în toate împrejurările, au fost împreună cu națiunea la toate faptele naționale ce s-au petrecut în țară, în decursul veacurilor, până în ziua de astăzi, precum însăși istoria noastră ne arată, că, cu adevărat, întotdeauna, Biserica a fost cu țara și țara cu Biserica“. Acestea le spunea marele Mitropolit cunoscând foarte bine nu numai faptele consemnate în cărțile de istorie ci realitățile cu care se confrunta țara, el însuși emițând nu o circulară ci mai multe în anul 1877 prin care recomanda ajutorarea materială a ostașilor care luptă pe front. Unii dintre preoți și monahi înaintau cereri către Mitropolie pentru a fi trimiși pe câmpul de luptă, acolo unde nevoile cereau prezența lor pentru a fi, fie la căpătâiul celor muribunzi, fie în fruntea detașamentelor de dorobanți ce asediau redutele turcești, fie să ofere o mână de ajutor ca infirmieri sau brancardieri în spitalele ambulante. Multe monahii din acea vreme, dintre care cel puțin 10 ce erau de la Mănăstirea Agapia, au lucrat la diferite spitale precum cel de la Cotroceni. Pe lângă suportul acesta, s-au întreprins mari colecte constând în bani, obiecte de vestimentație și produse alimentare ce au fost trimise pe front, colecte ce se strângeau de către Biserică și la biserică, in fruntea listelor aflându-se preoții cu sumele subscrise urmându-le enoriașii.

Toate aceste amănunte pe care noi le citim astăzi din cărți au fost trăite și cunoscute de către românul simplu care a văzut în preot pe omul lui Dumnezeu pe pământ, om pe care l-a cinstit și încă îl mai cinstește așa cum se cuvine, purtându-i mult respect și descoperindu-și mereu fruntea înaintea acestuia.

PARTEA A II-A

Capitolul I

SPECIFICUL SPIRITULUI ROMÂNESC

Într-o vreme când Europa cunoaște o nouă configurare a conceptului de națiune și naționalitate, într-o vreme când bătând la ușile marilor cancelarii europene, facem eforturi susținute a ne integra în diferitele structuri ale acesteia, trăiesc sentimentul ca uităm cine suntem, și în această vijelioasă alergătură ne lăsăm purtați de valurile reformelor economice a căror vâltoare ne dezrădăcinează prin lepădarea de trecut. Cele două războaie mondiale precum și Războiul Rece au lăsat răni pe trupul bătrânei Europe. Mereu un câmp deschis de luptă, a învățat să-și dorească pacea, a nutrit idealuri înalte de bunăstare pentru toți locuitorii ei, a cercetat cauzele ce au dus la tulburările ce i-au rănit trecutul pentru a-și asigura viitorul într-un permanent dialog și într-o permanentă activitate de contrabalansare a puterilor extra-continentale din punct de vedere economic, politic, cultural etc. La masa marilor puteri, la noua împărțire a sferelor de influență Europa se vrea debarasată de orice conflicte interne ce să-i stăvilească elanul, se vrea un partener de dialog puternic și constant, dezinhibat și capabil să răspundă oricăror provocări, ca o mare putere a lumii. Diferitele denaturări ale naționalismului au slăbit trupul și așa firav al Europei, lăsând-o muribundă, după agonii repetate. Percepția i-a fost afectată astfel încât ideea de națiune a fost compromisă, naționalismul fiind echivalat, de oamenii politici europeni, cu rasismul, șovinismul sau xenofobia. Pe fondul acestei păreri, întărită de conflictul kosovar, s-a ajuns al promovarea internaționalismelor a căror democrație rămâne un subiect discutabil. Criza identitară a devenit una din mărcile „omului recent” și principalul factor dizolvant al culturilor tradiționale, fapt ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva această deznaționalizare a lumii nu afectează ordinea firească a lumii, nu atentează la existența ei istorică. Ne întrebăm dacă nu cumva asistăm la formarea, de data aceasta într-un mod pașnic prin aderare, unui nou tip de imperiu în care cuvântul de ordine este uniformitate. Se mai naște o întrebare: cum se face că o Europă luptă și recunoaște dreptul individului la personalitate proprie dar când vine vorba de personalitatea comunitară își schimbă atitudinea? Oare nu asistăm la o instaurarea unei forme de totalitarism în care victimă nu mai sunt indivizii cât comunitățile tradiționale? Nu știu! E dreptul nostru să ne întrebăm pentru a oferi ocazia partenerilor noștri de a ne spulbera orice temeri.

Părintele Stăniloae spunea (răspunzând unei afirmații care susținea că națiunea naște naționalismul, la rându-le percepute fiind ca forme de extremism și intoleranță) că „există, prin urmare, naționalism și „naționalism”. Exista un naționalism „care poate fi o grea cădere în păcat și de multe ori așa este, dar antinaționalismul e prin sine, ca fugă nu numai de formă creștină a viețuirii, ci și de conținutul ei firesc, o și mai grea cădere în păcat. […] Naționalismul, ca tot conținutul natural al vieții, chiar dacă nu ne mântuie el, ci credința din el, nici nu ne pierde practicându-l cu credință. […] Naționalismul, în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în practică, orice naționalism sau mântuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credința creștină”. Radu Dragnea afirma că “a fi naționalist e o mare cădere în păcat, din care nădăjduim a ne mântui în ortodoxie”. El percepea naționalismul nu ca „născut o dată cu națiunea ci ca un adaos, ca păcatul la făptură, care astfel a sfărâmat ecumenicitatea creștină”. Ortodoxia, mai ales în ultima perioadă de timp, a fost acuzată că ar cocheta cu naționalismul, mai ales ortodoxia românească ce nu e privită deloc cu ochi buni mai ales în urma demersurilor întreprinse de aceasta pentru a i se recunoaște statul de Biserică a neamului. Există chiar afirmația cum că „Europa se sfârșește acolo unde începe Ortodoxia” dar să știe Europa ce este Ortodoxia? Iată în rândurile de mai sus subiecte provocatoare, subiecte care, însă, cu părere de rău, nu fac obiectul acestei lucrări. Voi prezenta însă, în cele ce urmează, caracteristicile esențiale ale poporului român, ale românului stabilit la sat, pentru a vedea de suntem sau nu vrednici a păși pe poarta Europei unite, cu fruntea sus, ca unii ce avem o misiune în acest timp și spațiu, misiune pe care, printr-o „cincizecime” deșteptătoare, ne-o vom asuma îmbrățișându-o ca pe Cruce.

Mereu avem tendința, atunci când vorbim despre țăranul român, de a idealiza lumea satului românesc, de a o transforma, în urma unui subiectivism dus până la extremă, într-un tărâm parcă desprins de lumea reală, un tărâm rupt dintr-un context cultural și politic al timpului, un tărâm de legendă în care mereu dorim să subscriem, trăind cu „amintirea” unei lumi pe care ne-o dorim mai vie ca nicicând. Ne visăm ca făcând parte integrantă din ea, ne dorim integrați prin sloganuri precum acela cum că „prin tot cea ce avem în noi mai bun până acum, suntem țărani”. Această afirmație însă, de neînțeles pentru că, dacă privim țăranul român, cu ochi critic, îi descoperim atât calități cât și defecte pe care cu greu, adeseori, le putem accepta ca generale și de atașat unui neam întreg, mai ales că înșiși țărani nu sunt toți la fel, aceștia diferențiindu-se foarte mult de la o zonă la alta, unul de altul. Iată ce afirmă Alexandru Mironescu într-un eseu: „părerea și certitudinea mea, constă în aceea că țăranul este bun în măsura în care păstrează și trăiește tradiția, concepția de viață creștină. Un câmp de putere creștină a prelucrat de-a lungul secolelor, materialul acesta omenesc al țăranului nostru – firește, cu rezultate deosebite și chiar foarte inegale”. Așa putem vorbi de țărani autentici și de țărani mai puțin autentici, făcând precizarea că simpla locuire în mediu rural e singura condiție pentru a fi țăran; se poate foarte bine ca locuind la sat, să ai un comportament de târgoveț, de mahalagiu ce înoată într-o comună vulgaritate. Ori cu părere de rău, și aceasta o mărturisesc oamenii de cultură (Dan Nasta, Constantin Bălăceanu-Stolnici) de astăzi, lumea satului românesc s-a schimbat, s-a pervertit, țăranul autentic fiind tot mai greu de aflat, fiind izolat, undeva prin munții ce încrețesc zgâriind cerul, retras de zgomotul poluant al noii orânduiri. Exportul sau migrația de la oraș la sat n-a ajutat comunitatea sătească ci i-a tăiat și mai mult legăturile cu trecutul. Orășeanul întors n-a devenit țăran, cum dealtfel n-a fost niciodată, (sau dacă a fost, a uitat să mai fie) ci a rămas același om rece, crescut între pereți de beton; comunică greu iar atunci când o face o face fie cu teamă, fie cu agresivitate ca urmare a pierderii sau pervertirii valorilor interioare ce nu-l mai fac compatibil sau într-o stare de jertfă a sinelui pentru celălalt. Aceasta se învață în copilărie, când viitorul om între oameni, trăind în lumea veritabilă a satului, își trăgea seva vieții sale spirituale din credința strămoșească și obiceiurile străvechi, din înțelepciunea bătrânilor, își află sensul vieții și orientarea întregii lui activități spre absolutul divin, gravitând în jurul Bisericii, făcând parte din spațiul eclesial. „Așa este! Țăranul cel bun, cel adevărat, cel lucrat de tradiția creștină, vorbește și se comportă ca un om în care oricine trebuie să re-cunoască ceva, să stimeze ceva, să fie uimit adeseori de ceva”. Acest țăran s-a format însă în cadrul unui proces îndelungat, proces pe care am putea foarte bine să-l numim ca proces de definitivare a noastră ca neam sau în aceeași măsură ca proces de definire și de stabilizare a noastră în creștinism. Practic vorbim de laturile unui singur proces în urma căreia apăream pe scena istoriei conturați atât ca popor vorbitor de limbă latină într-un spațiu geografic bine definit cât și ca și creștini orientați prin jurisdicție, spre orientul bizantin. Aceasta favorizează și susține, să zicem, discursul Bisericii Ortodoxe Române prin care se dorește recunoașterea unei realități istorice conform căreia nașterea noastră ca români coincide cu zămislirea noastră ca și creștini, într-o ortodoxie mamă, remarcată ca suflare de viață pentru trupul neamului românesc: „Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedește cel român. El s-a născut creștin. El n-are la bază o altă structură religioasă, care s-o tulbure pe cea ortodoxă. Însuși faptul că a trăit atâta vreme ferit de alte curente spirituale, numai în credința creștină, a contribuit la deplina cristalizare a sufletului în sensul ei.” Există însă și contestatari care, precum Rădulescu Motru, tratează românismul și trăirile lui interioare într-o detașare completă de spiritualitatea și specificul ortodox, refuzând să accepte, parcă, amprenta pe care o lasă religiosul și spiritul creștinismului pe chipul neamului. Pe această direcție se încadrează și o lucrare apărută de curând sub semnătura lui Stelian Baboi cu titlul Spiritualitatea morală a poporului român, lucrare în care autorul se forțează din răsputeri (adeseori nereușind) ca în analiza sa să evite latura ce ține de creștinism și de manifestarea lui în creațiile populare, accentuând mai mult moștenirea daco-romană pe care o consideră responsabilă de ceea ce suntem astăzi. Iată ce zice Rădulescu Motru, reproșând incompatibilitatea între ortodoxie și românism: ,,Românismul si ortodoxismul nu pot fi contopite fără să se păgubească reciproc, fiindcă natura spiritualității unuia este cu totul diferită de a celuilalt. Ortodoxismul nu poate merge mai departe în serviciul unei spiritualității naționaliste, fără a-și pierde caracterul de spiritualitate religioasă creștină; iar românismul nu poate merge mai departe pe bază ortodoxismului decât cu prețul abdicării sale de la rolul de promotor al progresului în ordinea economică si politică a României. Fuziunea lor, cum o pretind unii, nu poate fi pe viitor, decât dacă unul sau altul și trădează chemarea.” Părintele Stăniloae afirmă, analizând cele de mai sus că „Ortodoxia nu e făcută să strălucească în vidul absolut sau să se odihnească veșnic în sine, ci cu toată neschimbarea dogmelor sale, ea inundă în suflete și lumina ei produce în mintea și inima credincioșilor anumite efecte care se răsfrâng în manifestările de cultură, de muncă, de raporturi sociale, ale grupului etnic care-i aderă.” Vom porni în cele ce urmează la o prezentare generală a caracteristicilor spirituale ale poporului român (amintind acum și unele aspecte religioase, anumite mituri și credințe consemnate în folclor) pentru ca mai apoi să tratăm un aspect care vizează atât comunitatea cât și individul, și anume modul în care a fost și este percepută sărbătoarea de către românii de ieri și de ani, făcând referire în mod special la cele douăsprezece sărbători numite praznice împărătești și la modul cum au fost și sunt ele percepute.

Poporul român s-a remarcat însă, pe scena istoriei ca un popor de echilibru între Occident și Orient, echilibru pe care Părintele Stăniloae, din punct de vedere spiritual îl definea ca fiind „un act continuu de voință și conștiință, o cumpănire între aplicarea totală într-o parte sau alta”, aducând ca argumente expresii din popor precum: „e cam într-o parte”, „e cam într-o ureche”, „nu e în toate mințile”, „apucat”. Dacă gândirea religioasă Occidentală nu are nici o referință privitor la natură, aceasta fiind tratată fie cu indiferență, fie (precum e cazul neamțului) ca urmare a unei discipline, fie ca urmare a utilitarismului consumerist, gândirea religioasă creștină, ortodoxă, românească, privitor la natură este ceva mai complexă. Raportul dintre om și mediul înconjurător, dintre om, lumea animală și cea vegetală, are rezonanțe mistice, conturându-se raporturi de frățietate (a se vedea Miorița sau Scrisoarea III de Mihai Eminescu) iar nu de subordonare, raporturi ce merg până în planul religiosului astfel încât omul în urcușul său spre Dumnezeu nu poate face abstracție de natură. Astfel, omul nu se poate mântui de unul singur, prin forțe proprii (ca în catolicism) sau printr-un decret al lui Dumnezeu (ca în protestantism) ci numai împreună cu “Dumnezeu-drăguțul” și nu solitar ci trăgând după sine și întreg Universul, ridicându-l la starea de frumusețe primordială. Natura este și ea iubită de Dumnezeu și trebuie la rându-i sfințită, gospodărită cu înțelepciune, românul considerând (poate până nu demult) că e păcat să lași pământul nelucrat, pământ care devine pentru el o pasiune, pasiune la care poate renunța doar temporar, neîngrijind-o fie din cauza necazurilor, fie din cauza lipsurilor cu care se confruntă. Că natura se vrea sfințită și se cere sfințită o putem vedea și din practica preotului ortodox care stropește cu apă sfințită curtea, vitele, lanurile de grâu, stropește mioarele înainte de a fi suite la munte, stropește pământul pentru a fi izgonite jivinele dăunătoare și toate gângăniile ce ar dăuna recoltelor. Natura toată participă la trăirea credinței, e transformată de evenimentul religios astfel încât în noaptea de Paști puterea lui Dumnezeu sfințește apele fântânilor, fiecare devenind o nouă Vitezdă. Natura e personificată de om, e dezmierdată de acesta care mai mult ca oricând o vede ca pe o rudă mai îndepărtată din care a fost luat. Acest lucru e consemnat într-un deosebit de profundă creație populară care zice: “cu trupul din pământ / cu osul din piatră / cu sângele din rouă / cu virtutea din vânt /cu sufletul din Duhul Sfânt /cu ochii din mare, /cu frumusețea din soare, /cu gândul din iuțimea îngerească /ca de nimica să nu se sfiască”. Și din această cauză Dumnezeu se îngrijește de natură, în aceeași măsură ca și de om, ascultând ruga animalelor ca în felul lor imploră mila divină: Mare iarna a picat / Oile toate-au zbierat, / Dumnezeu le-a auzit, /Jos la ele-a coborât / Să le-aducă flori de vară. /Primăvara prinse-a da, / Cuculețul a cânta, / Inima-n cioban creștea“. Există un obicei în Bucovina (existând posibilitatea să fie întâlnit și în alte zone folclorico-geografice) un obicei la care se apelează doar în cazuri extreme precum cele de secetă îndelungată când țăranii se înțeleg ca din seara ce precede ziua când toată comunitatea se va aduna să facă împreună cu preotul, rugăciuni pentru ploaie, să nu mai adape vitele ci să le lase însetate pentru ca prin mugetele lor poate-poate or reuși să îmbuneze pe Dumnezeu.

Iată cum descrie Părintele Stăniloae legătura românului cu natura: „Românul dorește natura dintr-o necesitate sufletească mai adâncă. Natura ii trebuie ca partea de poezie a vieții, ca minune tainică ce vrăjește. Îi trebuie natura cum ii trebuie societatea omenească. Românul contemplă natura, grăiește cu ea, ii reflectă în cântec murmurul izvorului si ritmurile mai domolite sau mai repezi ale adierii de vreme bună si ale vântului furtunatic. […] Românul ia natura ca ființă, e plin de cuviință, de gingășie față de ea. Ortodoxia îi dă un sentiment de înfrățire cosmică. Exista femeie să imite mai mult câmpul cu flori in îmbrăcăminte ca femeia româncă? Exista popor în ale cărui basme să se oglindească atât de mult credința că in floarea cutare și pasărea cutare se ascunde transformată cine știe ce fată de împărat?”

Occidentul a despărțit conceptual pe Dumnezeu de lume, l-a izolat de aceasta, de univers, de cosmos, ajungându-se astfel la „idolatrizarea materiei și deposedarea naturii de taină“ răpind naturii misterul divin și lăsându-o pradă desacralizării și degradării. Teologia răsăriteană și mai ales trăirea românului a descoperit pe Dumnezeu în toate și prin toate lucrurile ce-l înconjurau, acest lucru determinându-l să transforme natura în casa lui Dumnezeu pe care s-o găsească curată eliberată de orice criză ecologică. Pământul întreg are vremurile lui, timpul lui, vremea lui, odihna lui, toate taine pe care țăranul roman le-a descifrat dar a observat legătura ce există între acestea și Dumnezeu, lumea religioasă și sărbătorile la care participă toată natura, ghidându-se după acestea. Vom vedea la timpul potrivit cum toate ascultă și așteaptă vremea lor, o vreme sfântă când încep (atât animalele, păsările cât și plantele dar nu numai ele, și anotimpurile) să-și îndeplinească misiunea. Toate trebuie să devină un Rai, un Rai în care omul nu e stăpân pe cât e chivernisitor și slugă conștientă ce toate nu-s ale sale ci ale Celui Ce i le-a dăruit spre a fi păstrate și la rândule iarăși dăruite Dăruitorului Suprem zicând „ale Tale, dintr-u ale Tale”. Uimitor este faptul, remarcat și de Sorin Dumitrescu, (pictor, scriitor și critic de artă) că Petru Rareș, atunci când pictează biserica mănăstiri Voroneț (ctitorie a bunicului său Ștefan cel Mare și Sfânt, scoate, pentru prima dată în istoria artei, Raiul din Biserică, mai exact din pronaos, acolo unde fusese adus în pictura religioasă românească de picturile realizate din porunca Dreptcredinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Mitropolitului Grigore Roșca, contemporan cu domnitorul Petru Rareș și întâistătător al Bisericii din Moldova, dând dovadă de o deosebită cultură teologică, va fi rânduit modul în care pictorii să realizeze în imagini vedenia asupra înfricoșatei judecăți a Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului (sec. IV) care nu rânduiește vreun canon după care să se poată realiza sau unde să de realizeze pictural această descoperire. Este așadar lesne de înțeles imensa amprentă pe care venerabilul, atunci, mitropolit o lasă nu numai asupra picturii voronesciene (care fascinează nu numai prin coloristic cât prin mesajul sublim transmis posterității) ci și asupra celorlalte mănăstiri precum Sucevița și Moldovița, și ele lucrări de o inegalabilă și inestimabilă valoare. Mitropolitul însă era, așa cum o arată și cercetările istorice, era văr primar, din partea mamei, cu domnitorul Petru Rareș dar s-a format nu în școlile înalte ale Apusului ci sub îndrumarea Sf. Daniil Sihastru, fiindu-i dator cu ascultarea ca ucenic apropiat de foarte de tânăr, când și dedică viața mănăstiri. Dar nu numai acesta își lasă amprenta asupra sufletului viitorului mitropolit ci mai ales mediul în care crește și care-l formează, mai ales mediul rustic, sătesc cu care adesea intra în contact. Ori acest lucru ne dovedește că și trăirea religioasă a poporului era una de înălțime. De nu ar fi așa ci altfel atunci nici mesajul picturilor nu ar fi atât de profund. Când s-au pictat mănăstirile din nordul Moldovei acest lucru s-a făcut mai ales pentru a preîntâmpina pericolul ce se ivise de curând în Europa, pericolul propagandei protestante dar nu numai, dorindu-se și o neutralizare a propagandei catolice. Memorabilă este imaginea picturală ce prezintă martirajul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, colaj de icoane în care apare și imaginea unui preot catolic având un rol negativ ce acționează în detrimentul sfântului martir.

Așadar scoaterea Raiului pe pereții exteriori ai Bisericii ne face mai ușor să percepem versul din Miorița care zice „pe-o gură de Rai / pe-un picior de plai”. Iată ce afirmă Sorin Dumitrescu: „Consecința acestei permutări iconografice finale este extrem de importantă: În momentul în care Raiul a fost plasat în afara toposului spiritual al Împărăției sau, mai exact, ca un lăcaș spiritual aflat cel mult la „remorca dumnezeiescului palat” din vedenie, automat, vatra chivotului a fost ca și mutată într-un sit edenic, iar pelerinul aflat în proximitatea chivotului trebuie, simbolic vorbind să se considere de acum înainte în Rai. La rândul lor, fiecare dintre chivotele lui Rareș trebuie contemplate ca arătări ale Împărăției într-o „gură de Rai” iar situl lăcașelor – perceput ca o falie paradisiacă.”

Putem astfel extinde fără să greșim cu nimic, că toate bisericile ridicate în orice vreme pogoară Raiul pe pământ, aduc raiul aproape de creștinul ce se apropie de Biserică. Dar când putem spune că suntem destul de aproape de Biserică și când suntem departe de ea? Unde începe „aproape” de biserică. Românul a fost în permanentă conștient că aproape de biserică este în satul lui în centrul căruia tronează bisericuța în care duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare duce darul lui Dumnezeu. Ori astfel a fost conștient de Gura de Rai” pe care calcă, în care locuiește și astfel a știut să aprecieze natura și mediul în care-și ducea traiul făcând din acesta mai mult ca ieri, astăzi, un Rai pentru trupul și sufletul său, ridicând astfel ochii săi spre Cerescul Părinte.

Alte caracteristici esențiale ale sufletului țăranului român se evidențiază în raportul individ – societate. Românul este foarte personal dar în același timp și foarte sociabil, aflând bucurie în a se comunica pe sine celorlalți, în a se deschide celuilalt în încercarea de a se remarca înaintea colectivității. Acest lucru îl determină să-și clădească gospodăria în văzul tuturor, să nu-și ascundă bunurile în spatele unor ziduri nemțești ce ar lăsa impresia inexpugnabilității, totul fiind la vedere. Aceasta este și cauza pentru care nu se găsesc în satul românesc case uniforme, nu se poate vorbi de o șablonare a locuințelor precum întâlnim la nemți sau la englezi unde toate casele sunt construite după același plan. Nu. Românul e inventiv și în același timp într-o permanentă competiție cu sine și cu întreaga comunitate. Vrea ca gospodăria lui să fie ca a niciunuia dintre ceilalți consăteni dar totuși respectă liniile de arhitectură regionale, linii ce nu sunt străine de sufletul său. De aici e lesne de dedus și faptul că și rolul pe care și-l dorește în cadrul comunității se vrea a fi unic, constructiv și vital pentru colectivitatea care trebuie să-i ofere (pentru acestea de mai sus) o atmosferă de calm și un raport de frățietate între consăteni. Acestea (calmul și frățietatea) sunt absolut necesare dezvoltării creșterii și dăruirii spiritului românului către aproapele. „Șezătoarea românească e mult grăitoare în acest sens. În ea toți ajung la cuvânt, fiecare povestește și cânta ceva singur, sau împreună cu ceilalți, dar într-o ordine admirabilă care nu e menținută de vreo autoritate anume, cu asprime, ci de toți în mod natural. Ceva asemănător ar fi in Apus, la nemți, întrunirile la chef, așa zisa ,,comandă”, dar precum o arată chiar numele, ordinea e menținută acolo de-o autoritate externă si totul decurge artificial și greoi.” Șezătorile, aceste școli ale bunului simț și ale bunului gust, aceste școli ale frumosului unde se învăța de către fiecare să-și facă un rost în viață, aceste școli în care se promova folclorul, unde se forma folclorul și unde acesta se lăsa moștenire urmașilor dimpreună cu toate cunoștințele preluate de la predecesori, au fost adevărate așezăminte de românism și de cultură, adevărate centre de formare (după locașul de cult) a ideii de unitate națională. Aici sub ochii atenți ai părinților se curtau fetele de către tineri. Aici se învedera hărnicia unora spre laudă și se corectau defectele altora, prin ironii sau glume usturătoare.

Acestea dimpreună cu horele la care participa întreaga suflare a satului, au format generații și generații de buni români și de buni creștini căci aici se corectau toate defectele morale, aici era condamnată imoralitatea prin rușinarea de cei bătrâni prezenți și ei ca unii ce aveau a lăsa moștenire o lume pe care au primit-o de la părinții și bunicii lor și pe care au păstrat-o cu sfințenie ca pe-o sărbătoare.

Toată viața românului se călăuzește după preceptele creștine iar societatea, comunitatea este concepută și ea după Biserică, fiind o oglindire omenească a ei. Așa cum constată părintele Stăniloae, românul trăiește ceea ce crede. El imită în relația cu aproapele, raporturile dintre persoanele treimice care duc împreună o viață comună, nesfâșiindu-se unul pe celălalt, nu ca niște indivizi egoiști dar nici ca niște entități neglijabile, ca entități a căror personalitate se topește în masa indivizilor ci este integrată cu aceștia într-o atmosferă de familiaritate. Astfel se poate observa atât din relația cu mediul, cu natura, cât și din cea cu societatea o stare de echilibru în care românul își poate valorifica toate potențele naturii sale, nelăsându-se robit de pasiuni nesocotite, aventurându-se, ci mereu dând dovadă de „minte întreagă”. Aventura, pentru români, nu e tentantă poate datorită și faptului că în echilibrul său interior, românul nu e foarte optimism (dar nu putem să afirmăm că acesta ar lipsi), nu se entuziasmează ușor la apariția unor persoane cu idealuri utopice, și ele străine gândirii autohtone. Românul e mai mult realist, e mai mult „cu picioarele pe pământ”, satirizând pornirile aventuroase. Acest aspect poate îmbracă atât contații pozitive cât și negative, dacă ne gândim la perioada din secolele XVIII-XIX când Europa se ridica revoluționară, purtată de oratori desăvârșiți. Aceștia n-au lipsit nici la noi dar românul îi asculta răbdător după care în drumul spre casă îi compătimea pentru vâltorile în care au intrat pierzându-și liniștea. Acesta ar fi un aspect negativ pe care unii l-ar numi delăsare dar, dacă observăm ce s-a ales de revoluția de la 1789 și cele ce au urmau ei, revoluții ce au zguduit Europa acelor vremuri, nu putem decât să afirmăm că românul e de o luciditate și un calm de dorit și salvator neamului și credinței lui. Ni-l putem imagina pe românul simplu arzând moaștele din biserica Sacre Coeur sau decapitându-și regele de-un neam și de-o credință cu el? Dacă e să ne referim la prima parte atunci zicem cu hotărâre că nu se poate una ca aceasta. Cât privește partea a doua… aici lucrurile stau altfel. Românul e răbdător de felul său, răbdarea putând fi numărată atât printre calitățile sale definitorii dar putând fi foarte ușor strecurată și printre defectele sale, răbdare care, și ea, poate să-și atingă limitele, moment din care românul trebuie evitat cu orice preț. Mânia maselor țărănești a uimit opinia publică, dând dovadă de cruzimi greu de imaginat, fiind în stare a merge până acolo, așa cum descriu cronicile vremii preluate și publicate printre alții și de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae (în lucrarea Uniatismul în Transilvania. Încercare de dezbinare a poporului român), încât familia întreagă a asupritorului, să fie îngropată de vie. Cruzimea aceasta însă, nu este obișnuită țăranului român, încât să fie catalogată ca definitorie ci e născută din acumularea în timp a mâniei deposedatului de un anumit bun fie el material sau financiar. Și această răbufnire, ca și în fața oricăror greutăți, românul nu pornește fără să zică „Doamne ajută!”. Aceasta-i dă putere și îi dă tărie, îi este secretul succesului lui, aceasta îi conferă posibilitatea unei armonizări a lucrării sale cu voința lui Dumnezeu. Astfel, prin acest simplu dar în același timp complex „Doamne ajută” se respectă principiul scripturistic aflat la Sf. Apostol Pavel care zice: „de aceea ori de mâncați. Ori de beți ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”( I Cor. 10.31).

O trăsătură caracteristică a poporului român este ospitalitatea, trăsătură pe care nimeni nu o contestă. Părintele Stăniloae afirma că „prin ea românul descoperă îndată umanul în străin și-și descoperă umanul propriu față de străini. Prin ea românul depășește granița de familie, de sat, de neam, plasându-se în umanul pur și simplu, în umanul universal.[…] Ocazia de a primi un străin e o adevărată sărbătoare pentru român. El zâmbește de câte ori întâlnește un om confirmând sentimentul de sărbătoare produs de orice întâlnire, sentimentul de intrare în zona realității celei mai minunate care este un alt om, sentimentul că nu e singur”. Cu străinul românul e omenos, tratându-l cu mai mult interes decât pe consăteanul său cu care se întâlnește zi de zi poate pentru faptul că pe de o parte străinul reprezintă o umanitate nouă, un nou izvor de cunoștințe de la care se poate impropria o anumită înțelepciune a noului venit dar pe de altă parte, comportamentul acesta se naște și din sentimentul și dorința românului de a-și ajuta semenul străin de mediul nou în care se află, dorind astfel, ca prin tratamentul omenos să fie astfel protejat de orice l-ar putea afecta pe proaspătul sosit. Omenia, zicea părintele Stăniloae, este la fel de greu de definit ca și dorul pentru că numai poporul român a văzut în om potența de supremă calitate, care poate exista în lume. „Omenia românească are multe sensuri; ea e prezentă în mod difuz într-o mulțime de însușiri ale poporului român. E un nume general pentru toate relațiile cinstite, atente, sincere, înțelegătoare, lipsite de gânduri de înșelare a semenilor. A fi ,,om de omenie” înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat adevăratele calități de om. Omenia înseamnă frâna în calea tuturor pornirilor care coboară pe cineva de la treapta de om. Omenia e granița între om și animalul inconștient sau fiară. Înseamnă a nu fi ,,porc de câine”, adică obraznic ca un porc sau rău ca un câine, sau amândouă; înseamnă a nu fi ,,lepră” de care oamenii trebuie să se ferească, pentru că aduce o molimă în viața lor. Și continuă părintele Stăniloae zicând: „Omenia e un respect, o sfială de om, o rușine de om de a fi necinstit cu el și cu toți, dar nu de cei ce și-au întinat frumusețea umanității cu o murdărie morală. Pe aceștia i-a disprețuit poporul nostru si i-a doborât fie prin lupta directă, ca în cazul lui Făt-Frumos, fie, când nu s-a putut prin lupta directă, prin păcăleala care l-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobândite prin neomenie și l-a făcut de râsul lumii.[…] ,,A fi om de omenie” înseamnă și a lupta pentru „omenie”, a lupta prin rușinarea și mustrarea celui care practică acte de neomenie; e o luptă care pentru a rămâne lupta a omului de omenie trebuie să fie bazată totdeauna pe exemplul personal. Căci omenia nu implică numaidecât o blândețe pasivă, ci o blândețe care, folosind și asprimea, își arată la sfârșit iertarea pentru cel care a fost ajutat să se elibereze din neomenie” și să reintre în comuniune cu aproapele de care duhul cel rău l-a depărtat. În atmosfera aceasta de frățietate, de comuniune, românul se comportă cu bună-cuviință, o bună-cuviință soră cu moralitatea. Acestea, izvorâte din credință, întăresc comunitatea care participă la toate datinile legate fie de evenimentele principale din viața unei familii, fie de sărbătoarea cu caracter religios. Acestea toate fac ca satul să se mențină ca unitate de oameni liberi, credincioși, dezinhibați si eliberați de orice privațiuni străine. În întreaga viață a satului cu toate formele și datinile ei se simte transparența activă și transfiguratoare a Dumnezeu care-i unește pe toți fără să-i confunde, și în care se trăiește în modul cel mai accentuat în liturghia duminicilor și a sărbătorilor în care toți se roagă pentru toți. Echilibrul de care aminteam mai sus, ca de-altfel și armonia interioară se pot lesne observa din portul românesc, în care colorile folosite sunt foarte diverse, predominând însă albul. Fiecare dintre acestea au o însemnătate aparte, nici una fiind așezată fără un rost anume pe „cămeșa” țăranului, ci toate având înțelesurile lor, căutând să exprime complexitatea sentimentelor, a trăirilor și a gândurilor umane, oglindindu-se în acestea întreaga natură ca în apa cristalină a unui izvor. Că spiritul românesc se revelează și prin port, este un lucru cunoscut așa cum, cunoscut și faptul că același spirit se vădește și de melosul popular care cunoaște a varietate ne mai întâlnită, varietate la fel de bogată ca și varietatea jocului popular. Jocul și portul formează un unic și inegalabil spectacol de zâmbet, de bucurie și armonie, strălucind în lumina soarelui interior, al veseliei și al atenției reciproce în comuniune, și a soarelui exterior care urmărește bucuria generală.

„Pasiunile cărnii sunt uitate în acest zâmbet al comuniunii generale. Grația se îmbină cu seriozitatea. Seriozitatea nu e apanajul unui spirit ostil trupului și vieții concrete, retras din ea din neputința de a o transfigura sau ținând-o în frâu prin interdicția oricărei realizări a frumuseții în trup, ci apanajul unui spirit puternic, capabil să se oprească la limitele bunei-cuviințe in bucuria de frumusețea vizibilă. Îmbinarea grației și a purității nu o compromite pe nici una. Aceasta e semnul unei mari forțe transfiguratoare a spiritului.”

Capitolul II

TAINA SĂRBĂTORII LA ROMÂNI

II.1. SĂRBĂTOAREA

Sărbătoarea a fost definită de Vasile Băncilă (filosof și poet, primul exeget al lui Blaga) ca fiind „taină”, o obișnuință a miracolului, o acceptare cotidiană a misiunii și a extraordinarului, după cum afirmă Paul Drogeanu, este o armistiție cu tensiunile vieții (Federico Jeanmairie). Mircea Eliade vedea sărbătoarea ca pe un moment critic de celebrare riscantă de refacere a potențialității vieții. Sărbătoarea din perspectiva lui Vasile Băncilă, este momentul în care bucuria rezolvă atât psihologic cât și practic angoasele existențiale a omului. Sărbătoarea aceasta are mai multe proprietăți:

Presupune un sentiment al comunicării depline cu societatea, cu cosmosul, un sentiment al absolutului regăsirii sinelui propriu,

presupune un sentiment luminos al împărtășirii tuturor din același sens care ajunge să umple toată realitatea,

presupune o existență unificată și transfigurată.

Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenței Fiindcă sărbătoarea e o horă gravă de comuniuni cu toata realitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală și vegetală și e, în sfârșit, o comuniune cu tine însuți prin contenirea sau topirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor. Aceasta comuniune se înfăptuiește în grade diferite. În raport cu autenticitatatea trăirii sărbătorii, însă întotdeauna într-o direcție precisă, care e chiar mersul spre sărbătoare. Pentru Roger Calois, sărbătoarea înseamnă „concedierea timpului uzat, a anului revolut, și totodată eliminarea deșeurilor produse de funcționarea oricărei economii, a necurățiilor produse de exercitarea oricărei puteri. În plus se revine la Haosul creator. […] Restaurarea odată încheiată, forțele excesului necesare revigorării trebuie să cedeze locul spiritului de măsură și docilitate, acelui sentiment de teamă care e începutul înțelepciunii, la tot ceea ce conține și conservă.” Ilie Bădescu merge mai în profunzime și afirmă despre sărbătoare că este comuniune, este trăirea, simțirea și acționarea în comun; iar apropierea de omul din Grădina Raiului este cu atât mai mare cu cât comunitatea care sărbătorește este mai numeroasă, fiecare dintre participanții la sărbătoare trăind un eveniment sinergetic, reunind în aceeași gândire și simțire indivizii aceleiași comunitari. Cu cât această unitate este mai puternică cu atât lumea se apropie mai mult de prototipul ei primordial. Tot el constată și tristețea ce urmează sărbătorii, tristețe pe care autorul o aseamănă cu tristețea ce a urmat căderii omului primordial din Rai. Tristețea aceea, ca și aceasta apare ca urmare a slăbirii comuniunii dintre oameni, este urmarea slăbirii mai ales a comuniunii om-Dumnezeu, prin sărbătoare omul având posibilitatea de a trăi efectiv lângă El. Am atașat aici și imaginea statuilor din teracotă descoperite la Hamagia ce poartă numele de „Gânditorii”. Din dorința, însă, de a lăsa loc și speculației am atașat imaginea acestor două artefacte despre care se discută tot mai mult astăzi, pe mulți din cei ce le privesc ducându-i gândul la plânsul de nestăpânit al lui Adam când a fost izgonit din Rai, și la Eva cea purtătoare de viață. Unii cercetători au mai constatat (și aceasta o prezint doar ca titlu informativ) că imaginea bărbatului înscrie, prin lungimea gâtului și a brațelor ce sprijină capul, o piramidă perfectă, lungimea gâtului arătând astfel aspirația celui în cauză spre absolutul divin, spre ceva ce-i este cunoscut experimental dar pe care l-a pierdut. (Totuși acestea nu pot fi luate decât simple speculații și atât.) Aceeași tendință nu este străină nici de aspirațiile românului care prin toate actele sale încearcă, urcându-se spre Dumnezeu, să coboare frumosul, sublimul și negrăitul pe pământ.

II.2 OBICEIURI ȘI TRADIȚII POPULARE LA PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEȘTI

II.2.1 Praznicele Împărătești închinate Maicii Domnului.

Cinstirea de care Sfânta Fecioară s-a bucurat din partea creștinilor a început încă din timpul vieții ei, persoana ei fiind totdeauna asociată în chip firesc cu aceea a dumnezeiescului său Fiu și înconjurată de dragostea și respectul celor din jurul Lui. În primele trei secole cinstirea aceasta se manifestă în chip latent și sub forme mai discrete, mai ales în cultul particular al creștinilor din Biserica Ierusalimului și din jurul mormântului Maicii Domnului de la Ghetsimani. Intrarea acestei cinstiri în cultul public al Bisericii și o dezvoltare mai mare a ei se constată abia după libertatea acordată de împăratul Constantin creștinătății. În secolul al IV-lea Sfinții Părinți vorbesc de obicei cu mare respect despre Maica Domnului, cum face de exemplu Fericitul Ambrozie, care se întreabă: „Cine este mai de cinste decât Maica Domnului?”. De asemenea Liturghia cea mai veche pe care o cunoaștem, cea a Sfântului Iacob, ne oferă mărturii luminoase despre acest cult hiperdulie, când zice: „Mai înainte de toate facem amintirea Preasfintei, Preacuratei Fecioare, Preafericitei Maici a lui Dumnezeu; în amintirea ei și pentru preacuratele și sfintele sale rugăciuni, Doamne Dumnezeule mântuiește-ne și ne miluiește pe noi”.

Cultul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu de hiperdulie sau “supravenerare”, cunoaște o amploare deosebită în Biserica creștină mai ales din secolul al VII-lea când Biserica a investit cu autoritate de dogmă cultul destinat Maicii Domnului, așezându-o deasupra tuturor sfinților și chiar a îngerilor, cărora li se acordă numai cinstire sau venerare. Cultul Sfintei Fecioare Maria nu implică doar o tradiție omenească de pietate ci “vrerea lui Dumnezeu transmisă credincioșilor prin Sfântul Duh.”.

Cultul Maicii Domnului este întemeiat, ca și puterea mijlocirii ei, pe însuși rolul pe care l-a avut în opera mântuirii și viața ei sfântă. Iar supravenerarea pe care i-o aduce Biserica are ca temei și cântarea sa inspirată din casa Elisabetei: „Mărește suflete al meu pe Domnul…. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire cel puternic”. (Luca 1, 48, 49), care a intrat în frumoasele cântări ale utreniei. Cultul Maicii Domnului se menține într-un cadru impresionant în Ortodoxie. Prin cultul Maicii Domnului se apropie omul de Dumnezeu. Potrivit învățăturii Sfântului Ioan Gura de Aur: „Maica Domnului este întâia primitoare a darurilor, maica tuturor harurilor; ea se roagă pentru noi și cere de la Fiul ei milă în necazurile și strâmtorările noastre”. întregul an bisericesc este împodobit de sărbătorile la care o pomenim pe Împărăteasa cerului și a pământului: Buna Vestire (25 martie), Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Adormirea (15 august), Așezarea veșmântului în raclă (2 iulie), Așezarea brâului Maicii Domnului în raclă (31 august), Intrarea Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie), Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), Zămislirea Fecioarei de către Sfânta Ana (9 decembrie), Soborul Maicii Domnului (26 decembrie) și Izvorul Tămăduirii (în Vinerea din Săptămâna Luminată). Dintre acestea toate numai patru sunt considerate de către Biserică, praznice împărătești, anume: Nașterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului.

II.2.1.1 Nașterea Maicii Domnului

(8 septembrie)

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea este întâlnită și la eterodocșii răsăriteni, adică la copții egipteni și la iacobiții sirieni, ceea ce demonstrează că are o vechime ce depășește anul451 (anul sinodului patru ecumenic) dacă nu cumva și 431 (anul celui de-al treilea sinod ecumenic) pentru că e greu de imaginat ca aceste Biserici Necalcedoniene să fi preluat ceva de la Biserica cu care la un moment dat intrase în dispute de ordin dogmatic. Așa cum este bine cunoscut și această sărbătoare a avut la început un caracter local, fiind o aniversare anuală a sfințiri unei biserici închinate Sfintei Fecioare, biserică zidită la Ierusalim între anii 430-480. În Apus sărbătoarea este adoptată în timpul papei Serghie I (687-701). În secolul VI Sf. Roman Melodul compune pentru această sărbătoare Condacul și Icosul, pentru ca în secolul VIII Sf. Andrei Criteanul să scrie în cinstea ei un canon ce se cânta în cadrul Utreniei acestei sărbători. Lui Cosma Melodul îi este atribuită cântarea „Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimi”, Sf. Chiril al Alexandriei introducând în cult imnul „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară bucură-te”.

Din punct de vedere al tradițiilor și al obiceiurilor țăranului român, această sărbătoare, ce mai este numită și Sântămărie Mică, ar marca sfârșitul verii. Acum, zic bătrânii, în această zi se duc rândunelele și se așterne frigul drept pentru care s-a născut vorba: „o trecut Sântămărie, leapădă și pălărie!”

II.2.1.2 Întrarea Maicii Domnului în biserică

(21 noiembrie)

Sărbătoarea este cea mai nouă dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului și are origine ierusalimiteană, luând naștere în 543 când împăratul Justinian sfințește o biserică construită lângă zidul ruinat al templului, o biserică închinată Maicii Domnului, biserică târnosită la 20 noiembrie. În ziua ce a urmat (21 noiembrie 543) s-a serbat hramul acestei Biserici, hram și sărbătoare ce se va generaliza în tot Orientul în secolul VII, pentru ca mai apoi, sub influența mănăstirilor grecești trecând și în Italia iar de acolo în secolul IX în Anglia și apoi în Franța. Generalizarea acestei sărbători în Biserica Apusului se face foarte târziu, abia în anii 1472 sub papa Sixt IV și 1585 de papa Sixt V. Cât privesc obiceiurile legate de această sărbătoare acestea nu sunt cunoscute, fiind foarte puține la număr dar și nesemnificative.

II.2.1.3 Bunavestire

(25 martie)

Este sărbătoarea cu cea mai veche atestare documentară, rămânându-ne panegirice rostite în cinstea acestui eveniment de către patriarhul Proclu al Constantinopolului în secolul V și de episcopul Vasile de Seleucia. Data sărbătorii a variat în timp, evenimentul fiind serbat de unele Biserici pe 5 ianuarie, pe când Spania, Galia și Milano se îmbrăcau în veșminte luminate pentru aceasta, în data de 18 decembrie, dată păstrată până azi in ritul galican și mozab. Variația datei a durat în Apus până în secolul XI, după ce fusese deja introdusă la Roma încă din timpul lui Leon II. Variația datei în răsărit a luat sfârșit imediat după ce sărbătoarea Nașterii Domnului a fost hotărâtă pentru 25 decembrie. Numai armenii mai serbează Bunavestire în data de 7 aprilie.

Din punct de vedere al obiceiurilor sărbătoarea este deosebit de bogată, bucurându-se de o mare importanță în ochii românilor. Astfel, Bunavestire reprezintă punctul final al revenirii la viață a tuturor ființelor închise în pământ peste iarna, precum și momentul decisiv al trezirii vegetației. Ca în toate marile sărbători ce deschideau anul, și în aceasta zi se puteau face previziuni meteorologice și cu caracter oracular. Tot acum se realizează, cu scop apotropaic, ocolul ritual al gospodăriei, pentru a se păzi de distrugători. Tot acum, în momentul trezirii lor la viață, se amenințau cu tăierea pomii fructiferi, pentru a da roade bogate în anul ce vine. Este o alta zi a păsărilor. Trecerea către vară este anunțată de Ziua Cucului, ziua când se dezleagă limba tuturor păsărilor pentru a cânta, dar mai ales cea a cucului, ,,care toată iarna a fost uliu, iar la Bunavestire se preface iarăși în cuc”. Virtuțile oraculare ale acestei păsări sunt speculate cu mare grijă: primul cântat al cucului oferă informații despre lungimea vieții ascultătorului, despre caracterul fast sau nefast al anului ce vine. O anumita influență nefastă asupra păsărilor poate fi întâlnită în ceea ce privește păsările de curte, din care, in aceasta zi, ,,nu ies pui sănătoși”. Nerespectarea sărbătorii atrage după sine și pedeapsa lui Dumnezeu; cel ce seamănă în această zi riscă să nu culeagă nici o roadă. În această zi se face un foc în curte, în fața ușii, și lângă el sunt puse pâine, sare, și apa ca să se încălzească îngerii, să mănânce și să bea apă. Pâinea și sarea e data apoi de pomană. Se zicea de către bătrâni că dacă în această zi vremea este frumoasă, așa are să fie tort anul, iar dacă la amiază va ploua și va fi frumos mai apoi toamna are să fie lungă și se va putea strânge toată recolta de pe câmp iar dacă soarele va alterna cu ploaia, atunci anul nu este unul rodnic; dacă de dimineața până seara va fi o zi însorită atunci tot anul va fi mănos că se vor face de toate iar pomii vor fi grei de roadă. Mai există o părere cum că dacă la Bunavestire copacii sunt înfrunziți atunci aceasta anunță un an îmbelșugat. Se mai zice că așa cum va fi vremea în ziua de Bunavestire la fel va fi și cea de Paști.

II.2.1.4 Adormirea Maicii Domnului

(15 august)

Și această sărbătoare a avut la început un caracter local, serbându-se hramul unui lăcaș de cult construit pe drumul dintre Ierusalim și Betleem, aproape de mormântul Rahelei, biserică zidită de Ikeria Romana. Documentar, sărbătoarea e atestată abia în secolul V ca existând deja în Siria. Apusul menționează existența sărbătorii abia în secolul VI de către episcopul Grigorie de Tours (†593). Data sărbătorii era și ea variabilă, unii serbând Adormirea pe 18 ianuarie iar alții pe 18 ianuarie. Generalizarea răsăriteană a acestei sărbători se face de împăratul Mauriciu care a rezidit biserica Maicii Domnului din Ierusalim fixând data de prăznuire pentru 15 august. Papa Teodor I (642-649) care era de origine ierusalimiteană va adopta si el pentru Biserica din jurisdicția sa aceeași dată de prăznuire. Copții egipteni mai păstrează încă vechea dată de prăznuire, anume aceea de pe 18 ianuarie.

În această zi românul obișnuia să adune ultimele plante medicinale, să tocmească paznici la vii și se ofereau struguri de pomană pentru sufletele morților. Tot acum se știa că se leagă ciocul păsărilor ce cântă și se mai leagă și ciocul păsărilor ce strică via, mâncând roadele ei. Se zice că dacă în această zi înfloresc trandafirii atunci toamna este lungă. Se obișnuia mai ales de către femeile credincioase, ca să fie culese cele mai frumoase flori și să fie așezate la icoana Maicii Domnului, acestea căpătând astfel, peste an, puteri tămăduitoare.

II.2.2.Praznice împărătești cu dată schimbătoare.

II.2.2.1. Duminica Floriilor

(și Săptămâna Patimilor)

Numită și Duminica aspiranților la Botez (pentru că acum catehumenii se prezentau înaintea ierarhului cu solicitarea de a fi botezați) sau Duminica Grațierilor (pentru că în această zi împăratul oferea grațierea anumitor deținuți), această sărbătoare nu apare menționată în Constituțiile apostolice dar de ea amintesc Sf. Epifanie căruia îi sunt atribuite două predici rostite cu această ocazie, și pelerina Egeria care în însemnările ei descrie modul cum era sărbătorit acest eveniment în Ierusalimul secolului V. La aceeași sărbătoare se păstrează predici ale Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie și Sf. Chiril al Ierusalimului. În Apus se cunosc mențiuni târzii despre existența acestei sărbători la Sf. Isidor de Sevilla.

Dintre obiceiurile și tradițiile populare legate de această sărbătoare amintim aceea a aducerii la Biserică a crengilor de salcie ce se vor sfinți în cadrul serviciului divin public de către preotul slujitor. Aceste crenguțe sunt așezate fie la icoane, fie la porțile caselor, fie la ferestre, fie își încing bătrânii mijlocul pentru a nu-i durea spatele atunci când se află la muncile câmpului. Românii au o legendă în legătură cu aceste crengi de salcie. Se povestește cum că Maica Domnului, atunci când a vrut să meargă să-l vadă pe Fiul ei răstignit avea de trecut o apă mare. S-a rugat de toate plantele, de toți copacii s-o ajute să treacă pe celălalt mal dar dintre toți numai salcia și-a întins crengile de-a putut Maica Sfântă să se prindă de ea și astfel să traverseze apa cea mare. Drept răsplată Maica Domnului a binecuvântat salcia ca să fie dusă la Biserică, să fie sfințită iar oamenii să se încingă cu ea. Tot această zi este numită și ziua „nunții urzicilor” (în unele părți această zi se consideră a se împlini în Joia Mare) pentru că începând cu această dată nu se mai consumă urzici pe motiv că acestea au îmbătrânit și și-au pierdut calitățile pentru care sunt folosite de om în alimentația sa proprie. Tot despre această zi se mai zice că dacă se sădesc pomii acum, se prind mai bine și aduc roadă mai bogată. Mâțișorii sunt folosiți și ei în diferite practici magice căci se zice că de atingi cu aceștia pe copii și pe animale vor fi sănătoși tot anul, iar dacă aceștia se pun în stupi atunci albinele vor produce mai multă miere și mai multă ceară. Și despre vreme se fac anumite prognoze căci se zice că dacă până la Florii au început să cânte broaștele atunci vara va fi lungă. Se mai zice, ca și în cazul sărbătorii de Bunavestire, că așa cum va fi vremea în timpul acestei zile, la fel va fi și în ziua de Paști.

Nu putem trece însă peste Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare cum mai este ea numită în popor, pentru aceasta este o săptămână deosebită in accepțiunea românului credincios și practicant al ortodoxiei. El știe și trăiește o săptămână a rugăciunii, o săptămână în care este alături de Hristos cel prins și crucificat, este alături de El prin fiecare participare la deniile din zilele acestei săptămâni, adevărate punți peste timp. Este săptămâna sfințirii vremurilor, românul, în această perioadă, restrângându-și activitatea în jurul casei (dă foc la gunoaiele adunate ca să izgonească șerpii aciuați prin gospodărie) și în jurul bisericii, în țintirimul unde odihnesc bunii și străbunii lui. Aici în cimitir, femeile vin de îngrijesc în Joia Mare, mormintele rudelor lor, toarnă pe fiecare mormânt două găleți de apă după care tămâiază mormântul după care vizitează femeile neputincioase din sat ducându-le diferite produse alimentare, înainte tradiția fiind să se ducă apă. În credința populară această zi este termenul final când femeile trebuie să termine de tors cânepa. In Joia Mare se fac cununi pentru fiecare persoană din familie, cununi care se aruncă pe acoperiș pentru a se vedea, după vestejirea și căderea lor, cine va muri în decursul anului. Există credința că în cursul zilei de Joia Mare nu este bine să dormi, căci cine doarme în această zi va rămâne leneș un an întreg. În special dacă doarme o femeie, va veni Joimărița care o va face incapabilă de lucru tot anul. Joia Mare este considerată o zi binefăcătoare si apărătoare a morților. De aceea, morții vin în fiecare an în aceasta zi la vechile lor locuințe, unde stau până în sâmbătă dinainte de Rusalii. Deoarece în Joia Mare de obicei nu e prea cald dimineața, se fac focuri în curtea casei, pentru că morții să se poată încălzi. Toate slujbele, pomenirile și parastasele care au început în prima sâmbătă a Postului Mare, durează numai până în Joia Mare. Se duc la biserică băuturi și mâncări, care se sfințesc și se dau de pomană, pentru sufletul morților. În alte părți se împart la biserică colivă și colaci. Joia Mare este ultima zi din Postul Mare, zi în care se pomenesc morții. Din această cauză, în unele zone se numește și Ziua Morților.

La biserică, în Joia mare, când se citeau cele 12 Evanghelii, la fiecare dintre acestea se făcea câte un nod la baieră (adică la brâul sau la cureaua cu care erau încinși) pentru ca astfel purtându-le să nu-i mai doară spatele. Tot în Joia Mare, una dintre cele mai vestite preocupări ale localnicilor din Bucovina este încondeiatul ouălor (închistritul ouălor, cum se spune în zonă), un obicei prezent și în alte zone ale țării (ex.: Vrancea), dar nicăieri adus la nivel de artă, cum se întâmplă aici. Mai ales în partea muntoasă a regiunii (Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldovița, Sucevița, etc.) acest obicei este bine reprezentat. La Paști, pe mesele localnicilor pot fi văzute adevărate opere de artă. Inscripționarea unui astfel de ou este un lucru foarte migălos, care cere multă răbdare, pricepere si un deosebit gust. Tehnica utilizată este veche, iar pentru realizarea ei sunt necesare ceară de albine si foarte multe culori vii, care în final vor alcătui o cromatică deosebită. Ca instrument de lucru este utilizat un băț de dimensiunile unui creion, la capătul căruia este fixat cu ața un fir de păr din coada de cal și care va sluji drept penița. Cu ajutorul acestuia, motivele geometrice sau florale sunt desenate în straturi succesive, în funcție de culori. Fiecare dintre acestea vor fi pe rând protejate cu ceară de albine pentru ca stratul anterior să nu se deterioreze. Practica încondeierii sau a desenării lor este foarte veche. Cu 2000 ani înainte de Hristos chinezii foloseau ouă colorate. Cercetări etnografice descriu obiceiuri ale colorării ouălor în Ucraina (asemănătoare cu cele de la noi), Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia, Italia, Franța, Spania, Austria, Germania, Elveția, Belgia, Olanda, Lituania, Finlanda, Estonia, Suedia, Armenia, Egipt si Anglia (unde ouăle colorate au fost înlocuite cu ouă de ciocolată). Dar de ce ouă roșii de Paști? Oul, purtător de viață, devine un simbol al regenerării, al purificării și al veșniciei. Legenda spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roșii. O altă tradiție afirma ca Sf. Maria, venind să-și vadă Fiul răstignit, i-a adus ouă, care s-au însângerat sub Cruce. Alta legendă afirmă că după ce Iisus a fost răstignit, cărturarii saducheii și rabinii farisei au făcut un ospăț de bucurie. Unul dintre ei a spus: „Când va învia cocoșul pe care-l mâncam și ouăle fierte vor deveni roșii, atunci va învia și Iisus”. Nici nu și-a terminat acela spusele și ouăle s-au și făcut roșii, iar cocoșul a început să bată din aripi. În tradiția populară românească ouăle de Paști sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, sunt benefice în felurite situații. În dimineața de Paști, după ce creștinul se întoarce de la slujba Înviere, pune într-un vas apă neîncepută, un ou și un ban de argint și se spală de trei ori zicând: „Să fiu roșu ca oul și curat ca argintul”. Culoarea roșie este simbol al focului purificator. O credință din Bucovina afirmă ca oul roșu este apărător de diavol. Acesta se interesează dacă oamenii fac ouă roșii și umblă cu colinda, căci doar atunci când aceste obiceiuri vor înceta, el va ieși în lume. Una dintre cele mai vechi mărturii privind ouălor colorate de la români este a secretarului florentin al lui Constantin Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1700, se minuna de culoarea aurie a ouălor vopsite de la Curtea domnitorului muntean. Culorile folosite corespund unei anumite simbolistici: 

Roșu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei si bucuriei de viata.

Negru = absolutism, statornicie, eternitate.

Galben = lumina, tinerețe, fericire, recoltă, ospitalitate.

Verde = reînnoirea naturii, prospețime, rodnicie, speranța.

Albastru = cer, sănătate, vitalitate.

Violet = stăpânire de sine, răbdare, încrederea în dreptate. 

   Mai demult, ouălor erau vopsite în culori vegetale, astăzi se folosesc mai mult cele sintetice, chimice. Culorile vegetale erau preparate după rețete străvechi, transmise din generație în generație, cu o mare varietate de procedee si tehnici. Plantele, în funcție de momentul când erau recoltate, de timpul de uscare sau de modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată de nuanțe. Extrem de diversificate și ingenioase sunt materialele și instrumentele folosite la decorarea ouălor. În funcție de regiunile țării, există procedee specifice pentru realizarea ouălor decorative. În unele părți sunt folosite ouă fierte, în alte zone cele golite de conținut. Ornamentica ouălor decorative este extrem de variata, ea cuprinzând simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de munca) si religioase. Astfel, numai în ornamentarea geometrică deosebim simboluri și semnificații precum:

linia dreaptă verticală = viața

linia dreaptă orizontală = moartea

linia dublă dreaptă = eternitatea

linia cu dreptunghiuri = gândirea și cunoașterea

linia ușor ondulată = apa, purificarea

spirala = timpul, eternitatea

dubla spirală = legătura dintre viață și moarte.

Atât Joia Mare cât și Vinerea Patimilor sunt zile în care românii ajunează în amintirea suferințelor Mântuitorului dar și pentru ca pe tot parcursul anului să fie păziți de boli și de necazuri. În vinerea mare mai există un obicei, anume acela ca la întoarcerea de la Denia prohodului Domnului, cu lumânarea ce a ars pe timpul slujbei în biserică, să se vină acasă și să se înconjoare gospodăria de trei ori după care să aceasta (lumânarea) să fie stinsă de tocul ușii crezându-se că prin acest ritual toate cele ale omului vor fi protejate de trăsnete, de furtuni și de grindină. În această zi toate muncile câmpului sunt oprite cu desăvârșire. În noaptea dintre Vinerea seacă și Sâmbăta Mare mai exista până de curând un obicei, acela al strigărilor peste sat, adică satirizarea moravurilor a unora dintre țărani, satirizare ce se făcea în gura mare în cadrul unui dialog dintre două persoane aflate pe două dealuri diferite. Se făceau astfel cunoscut tuturor anumite comportamente sau întâmplări nu tocmai plăcute. În Bucovina aceste strigări se făceau nu de pe un deal pe altul ci mai mult în șezătorile tinerilor; și nu se făceau oricum ci în versuri, prezentarea fiind și mai amuzantă.

Sâmbăta Mare este ziua când se pregătește pasca. Aceasta trebuie să aibă formă rotundă (pentru că se crede că această formă au avut scutecele Mântuitorului) sau pătrată (pentru că și mormântul Mântuitorului ar fi avut formă pătrată sau dreptunghiulară). Forma cozonacilor e dată de forma sicriului în care, crede gospodina, că a fost El înmormântat. Cojile de la ouăle ce-au fost folosite la coptură se aruncau pe apă pentru a vesti și blajinilor (morților) sărbătoarea Învierii. Despre această zi se mai zice că este singura zi când femeia are voie și are putere să bată pe bărbatul ei dar că nu o face pentru că „nu-și vede capul” de câtă treabă are de făcut. Din toate ce le pregătește gospodina casei, anume din pască, ouă roșii, cozonaci, va duce în dimineața Sfintelor Paști la biserică spre a fi sfințite, dimpreună cu acestea punându-se în coș și o bucată de slănină și sare (Bucovina) și o sticlă de vin. Din toate acestea se va gusta în fiecare dimineață din Săptămână Luminată precum se procedează în zilele de peste an cu anafura. Se obișnuiește pe alocuri ca să se ducă la sfințit și o bucată mai mare de pască, de dimensiuni mai mari, din care în fiecare sâmbătă de peste an să se dea câte o bucățică din aceasta, animalelor din gospodărie, ca să fie ferite de vrăji și să fie cu rod. Există însă și practici scandaloase, care nu fac cinste numelui nostru de creștini, practici precum aceea a vrăjirii puștii pentru ca aceasta să nu dea greș. Ritualul constă în această: se atârnă o icoană într-un copac iar vânătorul se face că ar vrea să împuște în ea dar o femeie îl oprește de la aceasta rugându-l să cruțe icoana că numai cruțând-o va avea succes la vânat bogat. Zice Gorovei că „pușca lui va fi vrăjită dar femeia aceea va înnebuni în curând”. Din acest prost obicei s-a păstrat numai o anumită parte, anume aceea cum că atunci când preotul rostește pentru prima dată Hristos a Înviat, vânătorii cu toții să împuște, căutând să facă un zgomot care să le aducă aminte celor prezenți la slujbă că porțile iadului s-au dărâmat iar cele ale Raiului s-au deschis pentru totdeauna.

II.2.2..2.Sfintele Paști

Sărbătoarea Sfintelor Paști sau Învierea Domnului este sărbătoarea cea mai importantă din calendarul creștin și este sărbătoarea care din punct de vedere liturgic guvernează toate celelalte sărbători cu dată fixă, variabilitatea lui, a Paștelui, influențând directe celelalte sărbători mobile. Mai mult decât atât, de această sărbătoare sunt legate și denumirile duminicilor, a săptămânilor de peste an (chiar dacă ele se cheamă „ a X-a după Rusalii” și Cincizecimea sărbătoare aflată în raport de dependență liturgică față de Paște) pentru fiecare din zilele de peste an rânduindu-se pericopele evanghelice și apostolul, după pericopele pascale. Numirea de Paști a fost preluată de la evrei, însemnând trecere, amintind acelora de trecerea prin Marea Roșie. Sfântul Apostol Pavel, pentru a risipi orice confuzie între cele două sărbători (crea creștină și cea evreiască) zice: Iată Hristos, Pastile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim deci nu cu aluatul cel vechi, nici cu cel al răutății și al vicleșugului ci cu azimele curăției și al adevărului”(I Cor. 5.7-9). Păștile sunt cea mai veche sărbătoare creștină, la fel de veche ca și duminica, despre care găsim mărturii în Constituțiile Apostolice, în canoanele apostolice și în canonul I al Sinodului din Antiohia. La început sub denumirea de Paști intra și comemorarea evenimentului cunoscut azi sub denumirea de Cina cea de Taină, cu alte cuvinte, întreaga săptămână a patimilor de astăzi numindu-se fie zilele Paștilor fie săptămână Paștilor. Treptat această denumire s-a restrâns doar la sărbătoarea Învierii Domnului.

Privind data serbării acestui eveniment, aici istoria a cunoscut mai multe controverse, Sfintele Paști serbându-se în Biserică în date diferite, fiecare regiune aproape având o dată a serbării. Astfel, în Siria și Asia Mică (care-și fundamentau practica pe o tradiție ce ziceau că au primit-o de la Sfinții Apostoli Ioan și Filip) creștinii (Quartodecimani) serbau Paștile pe data de 16 Nisan, în orice zi din săptămână ar fi căzut aceasta, după ce pe 14 Nisan serbau Paștile Crucii. O altă parte a creștinătății serbau acest mare eveniment în duminica ce cădea în timpul săptămânii azimilor evreiești, săptămână ce adeseori se întâmpla să se situeze înaintea echinocțiului de primăvară. Ei purtau numele de Protopashiți. O altă parte din creștini, anume din Apus, din Grecia, din Palestina și Egipt, serbau Paștile în prima duminică de după 14 Nisan sau după prima lună plină ce urma echinocțiului de primăvară, duminică ce o numeau Paștile Învierii. Existau pe lângă aceste date și alte date de prăznuire, precum acelea întâlnite la creștinii din Galia ce serbau Învierea pe 25 martie sau pe 27 martie. Sinodul I ecumenic aduce uniformitate hotărându-se ca serbarea acestui eveniment în prima duminică după lună plină de după echinocțiul de primăvară. Dacă se întâmpla ca 14 Nisan să cadă în duminica Paștelui creștin atunci acesta se amâna cu o săptămână, pentru a nu se confunda mesajul celor două sărbători.

Obiceiurile acestei sărbători sunt și ele foarte diverse și multiple, limitându-ne a prezenta doar pe câteva din acestea. În ziua de Paști, după ce ies din biserică, tatăl familiei ia un ou roșu, îl sparge și-l taie în atâtea bucățele câți căseni are și fiecăruia îi dă câte o bucata din el. Aceasta-și are însemnătatea că dacă careva va rătăci peste an undeva, pe căi necunoscute să se gândească numai la aceia cu care a mâncat ou în ziua de Paști și îndată i se deschid ochii, de nimerește calea. Lumânarea din timpul nopții de Paști este păstrată în casa românului cu multă sfințenie, la loc de cinste, aprinzându-se numai la caz de nevoie sau primejdie, mai ales la furtuni puternice, atunci când tună și fulgeră, la cutremure ori când cineva trage să moară, aceasta aprinzându-se la căpătâiul muribundului. Tot de paști în unele locuri exista obiceiul ca dintre tineri să se aleagă unul, de obicei cel ce ieșise primul la arat, deci cel mai harnic, pe care tinerii îl numesc „crai”, având ca atribuții judecarea feciorilor ce au comis fapte necuviincioase pe parcursul anului.

Tot în această zi exista datina ca, în jurul bisericii, după slujbă să se iasă să se ciocnească ouăle. Cel ce ciocnea primul era cel mai în vârstă, zicând de fiecare dată „Hristos a Înviat!” cel de-al doilea răspunzând cu „Adevărat că a Înviat!”. Se zice ca acel acela al cărui ou va ceda primul acela va muri întâi. Oul spart se cuvenea celui ce a spart ciocnind. Se crede că dacă În această zi va ploua atunci tot anul va fi unul ploios.

Sărbătoarea Paștilor deschide ciclul unei alte săptămâni, Săptămâna Luminată, plină și ea de obiceiuri diverse, prelungindu-se perioada de serbare, timp în care românul își vizitează prietenii și rudele pe care nu le-a văzut de multă vreme.

II.2.2.3.Înălțarea Domnului

sau

Ispasul

Praznicul acesta este de o vechime considerabilă, fiind amintit de Constituțiile apostolice dar și de Eusebiu de Cezareea în lucrarea Despre Sărbătoarea Paștilor, lucrare din care constatăm, așa cum se constată și din memoriile pelerinei Egeria, că la început praznicul acesta se sărbătorea dimpreună cu cel al Cincizecimii. Pelerina descrie festivitățile ce se derulau cu această ocazie la Ierusalim, mai precis în biserica Nașterii din Betleem. La sfârșitul secolului IV și începutul secolului V situația se schimbase, cele două evenimente fiind cinstite separat, lucru precizat de Fericitul Augustin (†430). Mărturii despre existența sărbătorii înălțării Domnului la Cer ne oferă și literatura patristică, păstrându-se până astăzi cuvântări la această sărbătoare ale Sfinților Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nyssa și Ioan Gură de Aur.

Această zi, din punct de vedere al obiceiurilor populare, este o zi consacrată pomenirii morților, căci se crede că în această zi sufletele celor repausați pot să se înalțe la ceruri. Astfel, sărbătoarea aceasta este într-u totul consacrată acestei îndeletniciri, împărțirii de hrană celor săraci sau primirii străinilor la masă în numele rudelor trecute la cele veșnice.

Un alt obicei ce se mai păstrează până astăzi este acela al organizării târgurilor de fete, cel mai vestit dintre acesta fiind cel de pe muntele Găina unde, ca la toate târgurile de acest fel, vin fetele cu zestrea lor pentru a-și găsi pețitori. Obiceiul este mai vechi, la aceste târguri cumpărându-se până odinioară, chiar fetele, devenind în acest fel soțiile celor ce au plătit pentru ele și pentru zestrea lor. Tot din această zi începeau să cutreiere satele și călușarii, grupuri de dansatori ce spuneau că prin jocul lor iute exorcizează gospodăria în bătătura căreia joacă, alungând spiritele rele. Aceștia jucau până la duminica Rusaliilor când, ziceau ei, nu mai era nevoie de jocul lor dat fiind faptul că toate sufletele morților ce refuzaseră până în acea zi să părăsească lumea celor vii, erau de data aceasta nevoite să plece la locul rânduit. De dormit, aceștia nu dormeau decât sub streșinele bisericilor pentru a nu fi tulburați de strigoaice, numite și Frumoasele. În această zi era oprită orice lucreze de teamă ca nu cumva cel ce-ar încălca această poruncă să nu fie luat pe sus și purtat de vârtejurile furtunilor. Femeile nu lucrau în această zi de teamă să nu înnebunească. Pentru această zi, ca și pentru sărbătoarea Paștilor, gospodinele se pregăteau în mod deosebit, îngrijindu-se de gospodărie ca aceasta să fie curată, pregătind ca mâncare tradițională „curechi cu carne”. Această sărbătoare deschide o perioadă de zece zile (până la Rusalii) când atenția românului, a țăranului se îndreaptă în mod deosebit spre lumea celor morți, spre sufletele celor dragi ai lor trecuți la Domnul care totuși nu-și găsesc liniștea, așteptând să se dea de pomană în numele lor ca astfel să se poată și ei înfrupta din cele împărțite, ostoindu-și astfel foamea și setea.

II.2.2.4.Rusaliile

Cincizecimea sau

Pogorârea Sfântului Duh

Sărbătoarea întemeierii Bisericii creștine, sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh, eveniment consemnat în Sfânta scriptură la Faptele Apostolilor (cap. 2.1-4) este consemnată în Constituțiile Apostolice ca fiind sărbătoarea în care sclavii erau scutiți de muncile de zi cu zi. Românul a numit această sărbătoare Duminica Mare, apreciind și subliniind importanța acestei zile. Despre ea amintesc Sfântul Irineu (†202) Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului de la Elvira, canonul 20 al Sinodului I ecumenic, precum și Sfântul Epifanie. Așa cum am văzut, Înălțarea Domnului se serba dimpreună cu Pogorârea Sfântului Duh. Acest lucru nu va dura decât până la începutul secolului V când cele două sărbători sunt aflate având fiecare ziua ei de serbare.

Din privința credințelor și a datinilor, pentru țăranul român sărbătoarea cunoaște un impact deosebit de puternic al sacralității sărbătorii, la care se adaugă încăpățânarea sufletelor morților care nu doreau să părăsească pământul a făcut ca în fapt sărbătoarea, după modelul Crăciunului și al Paștelui, să dispună în realitate de trei zile. Acum își încheiau activitatea și cetele de călușari, întrucât nu mai era periculoasă șederea afară a oamenilor.

Sunt duse la biserică crenguțe de tei sau de nuc (numai acestea pentru că forma frunzelor aduc a limbi ca de foc –chipul Duhului în stare de pogorâre), pe care preotul le sfințește, după care, aduse acasă credincioșii le așează fie la icoane, fie la porți, fie îl păstrează pentru diferite trebuințe. Astfel: teiul din Duminica Mare este bun la multe. Când peste vara plouă cu piatră, este bine să se arunce afară câte o crenguță de tei uscat, cu credința ca, astfel făcând, piatra încetează. Alteori cu aceleași crenguțe este destul numai să se amenințe înspre partea de cer de unde vine ploaia cu piatră, ca aceasta să se risipească îndată. Trebuie însă ca piatra, ce se amenință spre a se risipi să nu fi trecut hotarul satului, căci, dacă ar fi trecut, piatra nu se mai risipește. Tot în această zi se atârnă pe streașina casei sau pe la stâlpi floare de soc, care spune că e buna pentru afumat prin casă pentru înlăturarea primejdiilor. La biserică oamenii îngenunchează pe iarbă și pe frunze de tei aduse dinainte. Omul care șade pe astfel de verdeață crede că este ferit de boală de genunchi.

Multitudinea de obiceiuri, de credințe, de superstiții, ne dezvelesc o latură specială a sufletului românului, o latură ce exprimă puritate și nevinovăție în același timp. Aparent infantile, aceste credințe au încercat să ofere un răspuns întrebărilor pe care mintea omului și le-a ridicat, răspunsuri ce nu sunt căutate în speculații filosofice de tip scolastic ori speculații experimentale care au purtat occidentul pe calea ateismului și a secularizării excesive. Nu. Românul s-a mulțumit cu povestea fetei de împărat transformată în floare, concepție ce nu distruge ci clădește un anumit atașament și respect pentru tot ceea ce-l înconjoară.

II.2.3.Praznice împărătești cu dată fixă

II.2.3.1.Schimbarea la Față

(6 august)

Sărbătoarea aceasta, în tradiția populară, marchează despărțirea de vară. Natură întreagă, după acest moment își schimbă veșmântul ei verde cu cel specific anotimpului toamna, își preface chipul într-unul nou. Din punct de vedere religios, sărbătoarea marchează un eveniment consemnat în Sfânta Scriptură la Matei 17.1-19, Marcu 9.2-9, Luca 9.28-36, care descrie arătarea slavei celei negrăite a lui Hristos, slavă ce se arătase înaintea Sfinților Apostoli Petru Iacob și Ioan, pe muntele Tabor. comparativ cu celelalte praznice împărătești, acest praznic este ceva mai nou, fiind sărbătorit la început, hramul unei biserici construite de Sf. Elena pe muntele Tabor. La această sărbătoare, despre care unii afirmă că ar fi înlocuit o veche sărbătoare a zeiței Diana, se păstrează cuvântări festive rostite de patriarhul Chiril al Alexandriei, de patriarhul Proclu al Constantinopolului și al papei Leon cel Mare. Sărbătoarea aceasta apare consemnată în calendarul ierusalimitean începând cu secolul VII cunoscută fiind astfel o sărbătoare cu caracter local. În apus sărbătoarea s-a generalizat definitiv abia în 1456 de către papa Calist III.

În această zi există obiceiul ca țăranii să aducă la biserică pârga roadelor sau cel puțin primii struguri ce i-a cules special pentru a fi închinați Domnului. Se zice ca numai acum, și după această sărbătoare e voie a mânca struguri și mere, iar cel ce nu respectă această regulă și îndrăznește să mănânce fiind știut că își spurcă mațele. Aceasta este ziua când berzele părăsesc aceste pământuri și pornesc migrația lor spre locuri mai propice lor, ferite de frigul iernii. Se zice că e bine pentru cel ce duce dorul cuiva să privească la aceste șiruri de berze pentru a-și ostoi neliniștile. Tot acum florile prind a se trece a se îngălbeni așa cum se îngălbenește și acela cere nu ține sărbătoarea. La fel pățește și acela care se mai scaldă începând cu această zi, apele râurilor nemaifiind bune de băut pentru că cerbii le-au spurcat (de fapt e vorba de începutul sezonului de împerecherii la cerbi și căprioare). Tot acum, în această zi este bine ca nimeni să nu se certe pentru a nu-și atrage pedeapsă de la probaje (de aici Obrejenie) ce sunt un fel de sfinte lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru a împărți dreptate celor nedreptățiți pedepsind pe cei cu moravuri rele sau răi la inimă. Vrăjitoarele de prin satele Bucovinei descântă de urât celora ce s-au despărțit de curând pentru a-și recăpăta frumusețea poate nicicând avută.

Bogată în tradiții și obiceiuri, sărbătoarea rămâne cu caracter hristocentric, plecându-se de la schimbarea la față la lui Hristos ce schimbă fața întregii lumi.

II.2.3.2.Întâmpinarea Domnului

(2 februarie)

Numită în popor și Stretenia (nume vechi, slavon) sărbătoarea aceasta se serbează la 40 de zile după sărbătoarea Nașterea Domnului, personajul principal al acesteia fiind considerat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, astfel numărându-se printre praznicele închinate Acestuia. Persoana centrală în cazul Bisericii Romano-Catolice este Fecioara Maria acest lucru dând și numele sărbătorii de Curățirea Sfintei Marii, trecută fiind astfel în rândul sărbătorilor închinate Maicii Domnului.

Prima menționare a acestei sărbători o aflăm abia în descrierile pelerinei Egeria care, în periplul ei la Ierusalim între anii 382-384 consemnează faptul că aceasta se serba la 14 februarie, și aceasta datorită serbării Nașterii Domnului și a Epifaniei în aceeași zi, pe 6 ianuarie. Pentru a se putea specifica vechimea acestei sărbători, trebuie menționat și faptul că se păstrează un panegiric al acestei sărbători scris de Sfântul Chiril al Ierusalimului. Mărturiile despre această sărbătoare încep să se multiplice spre sfârșitul secolului V. Sever al Antiohiei specifică faptul că această sărbătoare era necunoscută regiunilor pe care le păstorea (deși s-au descoperit mărturii precum cea lăsată de Sfântul Ioan Gură de Aur din anii 386-398, ce se constă într-o omilie la acest eveniment) dar era în uz la Ierusalim. În apus sărbătoarea este introdusă de papa Gelasiu în anul 494 pentru a înlocui sărbătoarea lupercaliilor. În Antiohia și mai apoi în tot creștinismul răsăritean sărbătoarea este introdusă abia de către Justinian împăratul care modifică printr-un decret data sărbătorii mutând-o de pe 14 februarie la 2 februarie. Astăzi numai creștinii armeni mai serbează Întâmpinarea Domnului la data veche de 14 februarie.

Din punct de vedere al trăirii sărbătorii de către țăranul român, acesta era conștient de faptul că sărbătoarea aceasta marchează întâlnirea dintre două anotimpuri (iarna și primăvara) putând astfel ca în această zi să se facă previziuni meteorologice pentru tot anul, previziuni deosebit de importante pentru activitatea agricolă. În tradiția populară această sărbătoare mai poartă numele și de sărbătoarea ursului datorită faptului că acum, în această zi, după spusele bătrânilor, ursul părăsește bârlogul, încheindu-și astfel perioada de hibernare. Dacă totuși acesta revine în bârlogul lui pentru a-și continua hibernarea, atunci e semn că iarna se prelungește cu alte șase săptămâni. În această zi sau după această zi, a ursului se zice că este bine a se semăna grâul. În alte locuri este păcat să lucrezi de Întâmpinarea Domnului pentru că se pierde tot sporul în casă, se înstrâmbă mâinile și picioarele și se îmbolnăvesc pruncii celui ce calcă sărbătoarea. Tot despre această zi se zice că este ziua cinstirii vitelor, fiind singura zi de peste an când fânul se aduce cu brațul, iar nu cu furca, de se așează în iesle. În această zi este bine, spun țăranii ca să se meargă la biserică și să se aducă aghiazmă pentru ca să se stropească vitele cu aceasta, și ogoarele.

Trebuie remarcat faptul că deși în ortodoxie, chipul central al acestei sărbători este Pruncul Iisus, toate legendele și credințele ca de-altfel însăși sărbătoarea populară, are ca personaj central pe Fecioara Maria. Acesta, în cadrul; legendelor, este adeseori înlocuită de un personaj feminin aspru, nemilos, cu caracter justițiar ce împarte dreptate și pedepsește precum probejele întâlnite la sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului.

Din punct devedere meteorologic, se zice că dacă această sărbătoare găsește pământul dezghețat, fără pic de zăpadă, atunci iarna se întoarce și se reinstalează pentru o bună bucată de timp. Se mai zice că dacă în această zi vremea este frumoasă atunci așa are să fie până la sfântul George.

II.2.3.3.Botezul Domnului sau Epifania

(6 ianuarie)

Este una din cele mai vechi sărbători creștine, în secolul III d. Hr. existând deja mărturii ce se constituie în omilii și panegirice rostite de Clement Alexandrinul, de Sf. Grigorie Taumaturgul precum și cei ce au urmat lor, din secolele IV-V. Mai mult ca atât. Pe lângă Paști și Rusalii, sărbătoarea Epifaniei este singura menționată în Constituțiile Apostolice. În Apusul creștin această sărbătoare a fost împrumutată de la creștinii răsăriteni, la rândule, apusenii exportând sărbătoarea Nașterii Mântuitorului stabilită pentru data de 25 decembrie. Cu toate acestea Biserica Romei, deși a păstrat denumirea sărbătorii așa cum o preluaseră de la răsăriteni, au numit-o pe aceasta, pe lângă Epifanie, și Sărbătoarea celor trei magi. Pe parcursul timpului sărbătoarea a cunoscut și alte numiri precum aceea de sărbătoarea luminilor, ori sărbătoarea lumânării. Conform hotărârilor Sinodului I ecumenic, patriarhia Alexandriei avea obligația ca să comunice celorlalte patriarhii data serbării Paștelui. Astfel, în data serbării Epifaniei sau înainte de aceasta preotul anunța pe credincioși data începerii Postului Mare și data când se va serba Paștile în anul respectiv. Astfel, cu această ocazie, preoți ortodocși români, și mai ales cei moldoveni, vizitau casele enoriașilor lor, stropindu-le casele cu aghiazmă pentru bunul mers și prosperitatea gospodăriilor, pentru bună-înlelegere între membrii familiei, pentru sfințirea locului și a timpului, a noului an ce s-a instalat de curând. Obiceiurile și credințele legate de această zi, de această sărbătoare, sunt foarte numeroase și foarte variate, oscilând între religios și superstiție între teamă și curaj, între firesc și nefiresc, între real și fantastic, ghicirea viitorului sau dorința aflării sorții hărăzite fiind foarte puternică. Simeon Florea Marian prezintă pe larg tradițiile legate de această zi cât și cele legate de sărbătoarea Crăciunului. Serbarea începe propriu zis din ajunul zilei de 6 ianuarie, când toată suflarea ajunează pentru a întâmpina așa cum se cuvine evenimentul. Se zice că dacă tinerii țin cu sfințenie postul din zilele acestea se vor căsători repede și căsniciile le vor fi reușite. Simeon Florea Marian pornește mai departe în descrierile sale precizând ce feluri de bucate erau pregătite și cum era primit preotul de către țăranii bucovineni. Astăzi situația nu mai este ca cea ce atunci, preoții bucurându-se sa fie primiți doar în casele oamenilor. Refuzul cu care de multe ori sunt întâmpinați, refuzul de a deschide ușa, de a dialoga cu preotul care-i pășește pragul casei vine și ca o urmare a acumulării de frustrări, frustrări născute fie din complexul sărăciei și al lipsurilor cu care cei mai mulți dintre românii de astăzi se confruntă, fie din lipsa unei catehizări a credinciosului pentru ca acesta să poată înțelege misiunea preotului cu această ocazie. Al treilea factor, care nu ne face cinste însă, este născut din ignoranța preotului și din greșita înțelegerea de către acesta a scopului acestei vizite. De cele mai multe ori preotul are nevoie de mai multă catehizare decât credinciosul angoasat. Ce obiceiuri se mai păstrează de către cei mai bătrâni dintre credincioșii noștri și despre care vorbește interpretându-le și Simeon Florea Marian, sunt printre altele și acela al întâmpinării preotului cu fuior și lumânare aprinsă. Obiceiul era ca fuiorul să fie din cânepă dar datorită faptului că aproape nimeni nu mai seamănă cânepă astăzi materialul din care e făcut fuiorul a fost înlocuit cu bumbacul. Fuiorul în sine are un rol foarte important în credința românului, mai ale în concepția femeilor credincioase ce sunt ferm convinse că dacă-l așează la crucea preotului atunci din acesta Maica Domnului va țese din el un năvod ce-l va arunca în flăcările iadului pentru a scoate pe cei suferinzi și condamnați afară din iad mutându-i în rai. Se mai zice că de fuiorul acesta se vor prinde toate relele viitoare și se vor scoate din casă și se vor depărta, fiind luate de preot și duse departe, de unde nu se mai întorc. În Transilvania există credința că nu dacă iei un fir din acest fuior, pe care preotul îl are deja la cruce, și de-l țeși la mreajă atunci peștele va fi atras de mreje și vor umbla după ele precum umblă pruncii după părintele. În alte locuri, cu firul din fuior felele nemăritate iau și fac din acest fir luat de la părintele, o lumânărică pe care înainte de a se culca, după o zi de post negru, o aprind și își zic rugăciunile și bat metanii după care, restul lumânării îl așează sub pernă pentru a-și visa ursitul. Tot legat de ursit și de descoperirea lui în vis e legat și obiceiul fetelor de a rupe din șomoiogul de busuioc cu care părintele stropește pe credincioși și gospodăriile lor, o bucățică pe care s-o așeze sub perna pe care vor dormi, nu înainte de a consuma o turtă sărată, anume pregătită, după care n-au voie să bea apă. Nu pot să nu menționez cazul mediatizat ce s-a petrecut anii trecuți când o tânără a consumat acest fel de turtă foarte sărată după care a fost internată, în comă profundă datorită cantității prea mari de sare consumată și datorită deshidratării.

Același autor menționat mai sus descrie momentul întrării preotului în casă, descriere amuzantă, datorită situației și atmosferei ce se crea. Este bine știută aproape de toți amenințarea la care cei mai mulți dintre părinți apelează atunci când pruncii sunt obraznici, amenințare care sună cam așa: „Dacă nu ești cuminte chem pe popa și-ți taie limba” sau „nu vorbi așa că chem pe părintele să-ți taie limba.” Ori acum pruncii crezând că părintele vine să le taie limba se pun pe-un plâns asurzitor agățându-se de hainele mamelor lor ca să nu „de-a părintele cu crucea peste ei”. Toate aceste plânsete, pe fundalul troparului cântat de dascăl și de părintele și dimpreună cu încercările nereușite ale părinților de a-și liniști pruncii creează o atmosferă babilonică, un tablou amuzant. Odată intrat părintele în casă acesta trebuie să stea puțin la masă pentru a sta și cloștele pe ouă și pentru a sta și pețitorii acolo unde sunt fete de măritat, gustând câte puțin din fiecare din bucatele așezate pe masă. Din aceste bucate gustă apoi toți cei din casă, după plecarea părintelui, se dă puțin și la animale, ba chiar se ung și copacii pentru a fi rodnici în anul ce tocmai a început. Un alt obicei, de data acesta într-u totul uitat este acela ca în urma preotului să meargă o ceată de copii care să strigă Chiralesa adică forma prescurtată de la Kirie eleison care înseamnă Doamne miluiește. Acestora, copiilor, li se dăruiau mere, nuci, gutui, bomboane și altele asemenea. Mai exista în unele părți tradiția că la casa unde părintele sfârșește de umblat cu ajunul, va muri cineva în anul ce urma și de aceea toți se fereau ca nu cumva părintele să sfârșească de umblat cu crucea tocmai la casa lor. Această superstiție nu este justificată în nici un fel drept pentru care s-a și renunțat la ea.

În ziua de Bobotează ce marchează sfârșitul perioadei sărbătorilor de iarnă ce-au început cu Crăciunul, se obișnuiește a se aduce la Biserică (dacă slujba sfințirii apei se face aici) o cruce mare din gheață ce a fost tăiată din apele râurilor din împrejurimile satului. Practica dăinuie până astăzi în satele bucovinene. Tot în caste zone, ca și în alte zone din Moldova, există obiceiul ca atunci când se cântă pentru prima dată troparul sărbătorii (la sfințirea aghiazmei celei mari) să se tragă cu pușca în văzduh, încercându-se prin acest zgomot, a se imita acel glas ca de tunet ce s-a fost auzit la Botezul Domnului. Aghiazma din această zi este păstrată cu mare sfințenie la loc de cinste, consumându-se din ea în prima săptămână după Bobotează iar mai apoi, după trecerea acestei săptămâni, numai în cazuri de mare nevoie. Din aceiași agheazmă se obișnuiește a se turna puțin și peste mormintele celor dragi și repausați pentru ca și aceștia să se poată bucura de acest mare dar.

II.2.3.4.Nașterea Domnului

sau

Crăciunul

(25 decembrie)

Sărbătoarea Crăciunului, deși nu la fel de veche ca și Paștile sau Rusaliile, este sărbătoarea cea dintâi dintre toate sărbătorile Mântuitorului ce are specific creștin, având origine profund creștine. Vechimea acestei sărbători se poate urmări mergându-se pe baza mărturiilor până în secolul III. Astfel Nichifor Calist descriind prigoana împotriva creștinilor purtată de împărații Dioclețian și Maximilian, afirmă că un mare număr de creștini au murit arși fiind de vii într-o biserică din Nicomidia în care serbau ziua Nașterii Domnului. Datorită greșitei fixări a solstițiului de iarnă, data serbării Nașterii Domnului fost diferită în Orient față de data serbării aceluiași praznic în Occident. Astfel, răsăritenii își fundamentându-și teoria pe mărturia de la Luca 3.23 și pe calculul solstițiului făcut de egipteni, serbau Crăciunul pe 6 ianuarie în aceeași zi cu praznicul Botezului Domnului, pe când cei ce țineau de jurisdicția Romei au fixat sărbătoarea pe 25 decembrie datorită calculării și fixării exacte a datei solstițiului și pe baza textului de la Luca 2.1 de unde s-ar deduce că data exactă a recensământului ar fi fost 25 decembrie 754 ab Urbe condita. În răsărit cele două sărbători: Crăciunul și Epifania s-au separat mai întâi în patriarhia Antiohiei, în jurul anului 375 iar mai apoi, același proces s-a petrecut și la Constantinopol, în anul 379. Când s-a ca fixarea datei de 25 decembrie ca zi de prăznuire a Nașterii Domnului, se va fi avut în vedere și faptul că mai toate popoarele vor fi fost avut sărbători închinate soarelui, sărbători solare fixate probabil în jurul datei de 22 decembrie, realul solstițiu de iarnă, prin această măsură înlocuindu-se toate sărbătorile păgâne cu cele creștine, eliminându-se astfel prilejul de a păcătui în vestitele banchete orgiastice păgâne. Sărbători precum Saturnaliile și Juvenaliile au suferit o metamorfoză, fiind încreștinate, până astăzi păstrându-se elemente caracteristice acelor vremuri, elemente legate de tradițiile populare, datini precum: plugușorul, sorcova sau colindele. Fixarea datei sărbătorii Nașterii Domnului pe 25 decembrie a atras după sine și fixarea altor sărbători cu dată fixă ce stau în legătură cu evenimentul Nașterii, sărbători precum cea a Tăierii Împrejur a Domnului și cea a Întâmpinării Domnului.

Obiceiurile tradițiile și credințele populare legate de acest eveniment sunt deosebit de numeroase, fapt ce transformă sărbătoarea într-un uimitor spectacol al veseliei și al culorii.

Sărbătoarea în sine este precedată de sărbătoarea Sf. Ignat când în gospodăriile țărănești există obiceiul ca să se sacrifice porcul și să se înceapă prepararea cărnii pentru întâmpinarea marelui praznic. În concepția poporului Ignat este și el un personaj justițiar, precum multe altele, amintite în parte mai sus, nemilos care pedepsește pe cei ce ar îndrăzni să încalce porunca de a nu lucra nimic în această zi. Singura activitate îngăduite ar fi aceea a sacrificării porcului, sacrificiu ce este urmat de pomana porcului. Sărbătoarea această este de sorginte păgână, predominând foarte multe obiceiuri de sorginte păgână. Chiar ideea de sacrificiu ce domina aceasta zi este considerata o reminiscență păgână datorită faptului că înainte, la păgâni se sacrificau oameni zeului acestei zile. Sacrificiile acestea umane au fost înlocuite de sacrificiile animale, sacrificiul porcului în general. Există la români credința că dacă în această zi nu vezi sânge nu vei fi sănătos tot anul așa că acel ce nu are posibilitatea de a sacrifica un porc atunci taie o găină, sau dacă este chiar atât de sărac încât nu-și poate permite nici acest lucru atunci e de ajuns dacă împunge numai cu ceva ascuțit, până la sânge, creasta cocoșului sau a unei găini, de preferință neagră. Sacrificiul acesta este urmat de ceea ce în popor se numește „pomana porcului” ce constă din împărțirea și consumarea principalelor organe interne ale animalului sacrificat, consumatorii fiind din rândul sărăcimii. Este curioasă această practică deoarece se petrece în plină perioadă de post, într-o perioadă când pregătirile spirituale pentru întâmpinarea marelui praznic sunt foarte intense. Acest fapt ne face să înțelegem că nu toată suflarea românească era pătrunsă de responsabilitatea religioasă și nu toți își asumau postul ca pe o sarcină de dus până la capăt. Aceste cazuri nu sunt chiar izolate deoarece practica din ziua de Ignat este întâlnită în mai toate zonele teno-folclorice din țară. Și totuși există la români credința conform căreia este mare păcat să calci postul și să te înfrupți din cărnuri sau din alte produse decât cele îngăduite de regula postului.

Până a trece însă la sărbătoarea Nașterii Domnului în sine, să analizăm puțin terminologia sau originea numelui acestei sărbători, originea denumiri de Crăciun. Privitor la etimologia acestui cuvânt, folosit nu numai de români ci și de creștinii din țările învecinate, unii sunt de părere că acesta ar veni de la latinescul „caro” care s-ar traduce prin carne, și ar fi folosit datorită faptului că în ziua aceasta se consumă multă carne. Cuvântul caro a dat naștere și termenului de carnaval care ar delimita perioada de la Crăciun până la lăsatul secului de carne de dinainte de Sfintele Paști. Vasile Pârvan afirmă că această sărbătoare și-ar putea lua numele fie de la „Carnationem” fie de la „Calationem”. Cu această teorie nu putem fi întru totul de acord deoarece primul termen este de origine pur creștină și este apărut mai târziu în limba română iar transformările etimologice suferite până a se ajunge la termenul de crăciun, necesitând o perioadă mare de timp atât pentru modificările etimologice precum spuneam, cât și pentru implementarea acestui termen. Intrarea lui în uz, așa cum se prezintă astăzi, implică o lungă perioadă de timp când să se fi petrecut acestea. Al doilea termen este de origine păgână iar schimbările prin care a trecut ne-ar îndreptăți să credem mai mult că acesta ar sta la originea termenului de Crăciun. De aceeași părere este și filologul român T. Papahagi ce dovedește că termenul de crăciun ar proveni de la calatio –onem care desemna acțiunea de convocare a poporului de către sacerdoțiul păgân, convocare ce se făcea în fiecare prima zi a fiecărei luni, când se anunțau ce sărbători sunt în luna respectivă. Există însă și o a treia teorie, cea mai plauzibilă, teorie susținută de profesorul academician Alexandru Rosetti ce afirmă că denumirea de crăciun vine de la latinescul creatio creationem, termen preluat prin filieră slavă.

Privitor la postul ce precede sărbătoarea Nașterii domnului, durata acestuia a variat în timp de la șapte zile cât țineau unii credincioși din vechime până la șapte săptămâni sau chiar mai mult. Cu alte cuvinte, în Biserică, privind durata acestei pregătiri prin post, nu era o uniformitate. Aceasta vine însă începând din anul 1166 când patriarhul Constantinopolului Luca Hrisoverg a hotărât ca toți creștinii să postească timp de patruzeci de zile înaintea acestui praznic. Acest post amintește de postul drepților și al patriarhilor din Vechiul Testament, ce au postit așteptând venirea Mântuitorului; amintește de postul pe care l-a ținut Moise pe Muntele Sinai înainte de a primi Tablele Legii. Acest post, comparativ cu postul Paștelui este un post mai ușor, este un post al bucuriei, cu multe dezlegări la vin, untdelemn și pește.

Privitor la tradițiile și obiceiurile populare ce înveșmântează această sărbătoare, trebuie specificat că sărbătoarea aceasta este mai bogată, din această privință, ca toate sărbătorile tratate mai sus. Dacă în obiceiurile altor sărbători pe care le-am prezentat mai sus se evidenția puternica influență păgână în practicile descrise, influență asupra căreia se intervenise din partea creștinismului spre atenuarea ei, de data aceasta în obiceiurile și tradițiile de Crăciun, aceste influențe sunt abia simțite, sărbătoarea având un profund caracter religios creștin. Singura figură de un demonism accentuat este Crăciun, soțul Crăciunoaiei care la început se arată ostil momentului Nașterii pentru ca mai apoi să se convertească într-un mod ce amintește de convertirea marelui Pavel. Întreaga atmosferă a sărbătorii se scaldă în sunetul meditativ al colindelor despre care românul crede că au fost trimise de Dumnezeu pe pământ într-o vreme când oamenii au uitat de El. rostirea colindelor avea astfel rol de a îmbuna pe Dumnezeu și de a învăță și a întoarce pe om la credință. Colindele sunt de două feluri, de tip profan și de tip religios cele de tip profan sunt:

I Colindatul propriu-zis, al flăcăilor și oamenilor în vârstă, care are loc in noaptea dinspre Crăciun, deși pe alocurea și in zilele Craciunului.

II Colindatul copiilor, care se deosebește cu totul de primul, atât prin colinde, care nu-s decât simple urări scurte, adesea hazlii, cât și prin lipsa de organizare ce-o aflăm la precedentul. Are loc de obicei în ajunul Crăciunului (începând din zorii zilei).

III Plugușorul, colindat cu caracter agrar și legat exclusiv de Anul Nou.

IV Umblatul măștilor, care adesea se atașează la plugușor, adesea la colinde, de obicei la Anul Nou.

V Vasilca, datina în uz la țiganii din România, foarte răspândită în trecut, astăzi se pare cu totul stinsă consta în a umbla, in ajunul Anului Nou sau in dimineața de Anul Nou pe la casele gospodarilor și pe la curți boierești, cu o tavă pe care se află capul unui porc împodobit cu frunze și flori, cu panglici și oglinzi. Cu acest prilej exista recitative epice foarte curioase, precum e și întreaga datina ; aceste recitative însă n-au aproape nimic comun cu colindele propriu-zise afară de urările finale și cererea de daruri.

VI Sorcova, cu care umbla copiii mici de la 3 la 9 ani, în dimineața de Anul Nou, lovind pe gazde cu mlădițe înmugurite sau chiar înverzite (special păstrate in apa călduță de la Sf. Andrei începând) sau azi înlocuite cu altele artificiale de obicei. Colindele de tip strict religios sunt:

I Steaua. Umbla cu ea copiii in toate zilele Crăciunului, ba adesea pe întregul interval al sărbătorilor, până la Boboteaza.

II Vicleimul sau Irozii, teatrul religios al românilor (de la Crăciun până la Bobotează). Petru Caraman în lucrarea sa ce tratează această temă de unde am preluat această împărțire afirmă că aceste colinde din urmă ar fi o încercare a Biserici de a scoate din uz colindele te tip profan și de a le înlocui cu cele cu caracter religios. Cu toate acestea elementul religios creștin nu lipsește din colindele profane în care cele două elemente, cel religios și laic se întrepătrund și coexistă într-un mod fericit. Dacă pentru colindele religioase nu este nevoie de o lămurire specială datorită faptului că putem intui ce fel de mesaj transmite conținutul acestora, în cazul colindelor de tip laic, profan, trebuie făcută precizarea că acestea îmbracă un caracter similar cu cel al imnului ce glorifică anumite calități neobișnuite, anumite întâmplări sau peripeții cu care s-a confruntat un anume personaj, personaj – erou al colindelor respective. Aceste colinde laice sunt adresate fie gospodarului colindat, fie gospodinei, fie unei fete din casă, fie pruncului abia născut, fie tinerilor căsătoriți, fie bătrânilor, toate fiind rostite în aceeași perioadă a anului, în jurul sărbătorii Crăciunului când tuturor acestora li se fac urări de bine, li se aduc daruri de gânduri bune. Atmosfera colindelor este una optimistă, în cazul colindei profane, eroul iese mereu învingător și maturizat din punct de vedere spiritual, în cele religioase, bucuria nașterii redă pofta de viață și re-trezește dorul nestins după dorul lui Dumnezeu care s-a făcut prunc și se sălășluiește printre animalele din staulul neîncăpător, prunc în căutarea căruia umblă colindătorii din casă în casă fie ca să-l vestească fie ca să-l găsească și să-l preamărească. Mai toate colindele religioase descriu momentul nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, descriu legenda găzduirii familiei sfinte în grajdul ursuzului Crăciun și al milostivei Crăciunese. Maica Domnului păstrează un rol central în aceste colinde, ca și Hristos de-altfel, ea fiind prezentată ca mamă iubitoare, exemplu de dăruire și jertfelnice pentru orice femeie și mamă, dar în același timp și exemplu de recunoștință și grabnic ajutătoare celor virtuoși, celor credincioși. Ea este cea care în urma rugăciunilor pe care le face la Dumnezeu, lipește mâinile Crăciunoaiei, mâini tăiate din răutate de Crăciun, un moșneag răutăcios la început, care atunci când vede minunea suferă o transformare interioară deosebită. Legenda este deosebit de ziditoare ca de-altfel și legendele țesute în jurul comportamentelor animalelor ce se aflau în staul când Maica Domnului trebuia să nască. În acea seară fiecare, a primit fie o binecuvântare din partea Fecioarei Maria, fie un blestem care le urmează întreaga specie, moștenindu-le până la Judecata de apoi. Bunăoară calul pentru că a nechezat mereu și a trântit din picioare este pedepsit ca să nu mai cunoască liniștea și mereu să muncească înhămat la căruță, timp în care boul, pentru că a încălzit cu suflarea sa pe Maică și pe Pruncul Sfânt, a fost binecuvântat să ducă o viață mai bună, să nu fie oropsit de stăpânul său. Oprindu-ne foarte puțin asupra Viflaimului și Irozilor trebuie să remarcăm faptul că acestea au fost primele și singurele piese de teatru ce au existat de foarte de timpuri la români, au conturat și păstrat spiritul creator de teatru al românului, l-a menținut pe scena istoriei teatrului cu o piesă de excepție din punct de vedere scenografic, din punct de vedere al regiei și al costumației, sceneta fiind o adevărată transpunere în imagini a textului scripturistic, o Evanghelie în mișcare. Vrând – nevrând românul a avut în permanență înaintea ochilor posibilitatea de a învăța de pe urma greșelilor pe care personajele istorice încadrate în Sfintele Scripuri, le-au văzut ca și cum ar fi fost de față, le-au condamnat și nu le-au urmat. Astfel, românul din fire n-a fost nicicând până astăzi un Irod ce caută însetat să omoare pruncul, astfel că a fost în permanență în acord cu Biserica, dezaprobând avortul sau lepădarea pruncului prin ceea ce se cheamă în popor „lacraje”.

Atmosfera din seara de Crăciun era una de meditație. Se obișnuia a se sta la gura sobei în care nu ardea decât un singur buștean, Bușteanul lui Crăciun, timp în care celor mai mici, în această lumină difuză ce favoriza meditația și întoarcerea în timp cu ochii minții, li se povestea cum a venit Hristos „să se nască / și să crească / să ne mântuiască”.

Capitolul III

SĂRBĂTOAREA ÎN CONTEXTUL ZILELOR NOASTRE

III.1. Sărbătoarea religioasă, sărbătoarea populară și sărbătoarea civilă.

Indiferent că vrem sau nu vrem să recunoaștem, realitatea ne pune înainte un fapt pe cale de împlinire, ne pune înaintea transformărilor pe care le suferă sărbătoarea în contextul zilelor noastre când secularizarea se manifestă tot mai mult și în spațiul românesc.

Dacă în secolul XIX sărbătoarea avea ca și caracteristică principală un veșmânt religios, începând cu secolul XX sărbătoarea religioasă trece printr-o serie de transformări deloc neglijabile. Privitor la prima treaptă a sărbătorii, aceea a sărbătorii religioase, nu cred că mai este nevoie să mai intervin cu lămuriri care să prezinte caracteristicile esențiale ale acesteia datorită tratărilor de mai sus atât din punct de vedere religios cât și din punct de vedere a tradițiilor legate de aceste sărbători.

A doua treaptă, intermediară, este aceea a sărbătorii populare. Acest tip de sărbătoare a apărut de foarte de timpuriu la români și consta în încercarea de a pune în acord viața socială cu manifestările ciclice a fenomenelor cosmice sau terestre, fenomene ce indicau momentul prielnic pentru începutul diferitelor activități fie ele agricole sau legate de creșterea animalelor. Aceste sărbători cunoșteau și ele o ciclicitate precum sărbătorile din calendarul bisericesc, însumate toate aceste sărbători populare, într-un calendar popular aranjat și structurat pe diferitele îndeletniciri ale țăranului. De cele mai multe ori sărbătorile populare se suprapun sărbătorilor religioase, lucru care a defavorizat sărbătoarea religioasă în multe rânduri, mai ales după momentul 1946, accentul căzând mai mult pe bâlciul caracteristic sărbătorii populare. Astfel prima fază a sărbătorii bisericești se consumă prin accentuarea specificului agricol sau în general economic cu care venea sărbătoarea populară. Nici aceasta din urmă nu a cunoscut o situație mai fericită în perioada comunismului când s-a dorit înlăturarea sărbătorilor cu caracter bisericesc și a acelora cu caracter popular și înlocuirea lor cu sărbătoarea civilă, străină sufletului românului, dezbrăcată aceasta de orice raportare la religios sau la umanul sau cosmosul caracteristic sărbătorii populare. Sărbătoarea civilă este însă mai multe feluri:

Sărbătorile civile de tip național precum 23 August (până în 1990) Ziua Muncii (1 Mai) sau mai nou Ziua Drapelului Național, Ziua Regalității (10 Mai). Acest tip de sărbătoare este în Statele Unite ale Americii sărbătoarea cu cea mai mare încărcătură de festivism, este de fapt singurul tip de sărbătoare cunoscut de către americani, cele două lipsind cu desăvârșire și această datorită plurității religioase ce împiedică cinstirea generală unei anumite sărbători de tip religios, și datorită originilor foarte diferite a cetățenilor Americii, cetățeni ce vin cu un bagaj cultural diferit de bagajul cultural al concetățenilor lui și ei de alte naționalități și alte obiceiuri. Dacă ne încăpățânăm putem totuși afirma că aici, în acest spațiu american, sărbătoarea religioasă și populară mai este păstrată de diaspore, mai ales diasporele balcanicilor ce au luat cu ei ca pe o moștenire ortodoxia pe care o păstrează cu sfințenie și la care fac referire ori de câte ori este vorba de specificul sufletului lor, ortodoxia fiind aceea ce-i face să se mențină ca greci, bulgari, sârbi, ruși, români, în același timp fiind și americani. Situația este aproape la fel și în occidentul european cu diferența că sărbătoarea de tip național a pierdut foarte mult teren mai ales după structurarea tot mai vizibil a unui caracter de tip european, promulgat de Uniunea Europeană. Astfel, mergându-se pe principiul „o Europă fără frontiere” s-au înlăturat aproape total barierele ridicate de naționalism prin sărbătorile naționale, serbarea acestora de cele mai multe ori restrângându-se la clasa politică în care dominant, ca mod de serbare, este dineul diplomatic. Numai unele țări ce mai păstrează un spirit naționalist, sau acolo unde elementul comunist a fost puternic și dominant o perioadă de timp, precum este cazul Germaniei sau Cehiei, sărbătoarea cunoaște reverberații în cadrul maselor populare.

Sărbătorile civile cu caracter local se restrâng la anumite comunități regionale sau profesionale precum sunt: Ziua femeii (8 Martie) , Ziua Copilului (1 iunie), Ziua Pompierilor, Ziua Poliției, zilele orașelor sau a diferitelor forme de organizare comunitară. Încă din Antichitate au existat sărbători ale „întemeietorilor” sau ale „întemeierii” orașelor. Fustel de Coulanges, în lucrarea Cetatea antică, specifică acest fapt: “Fiecare oraș fusese întemeiat prin mijlocirea unor rituri care, in gândirea anticilor, aveau drept efect statornicirea zeilor naționali în incinta orașului. Virtutea acestor rituri trebuia reîntinerită în fiecare an printr-o noua ceremonie religioasă; aceasta sărbătoare era numita ziua natala; toți cetățenii erau obligați să o celebreze.[…] Apoi venea sărbătorea întemeietorului. Dar fiecare dintre eroii cetății, fiecare din acele suflete pe care oamenii le invocau spre a-i proteja avea cultul său.“ Fiecare oraș avea calendarul sau, el numărând anii în funcție de ziua întemeierii sale.

Sărbătorile civile personale au la bază evenimente semnificative din viața unui grup, a unei familii sau a unui individ, a unei persoane, comportând de cele mai multe ori aspecte de solidaritate, fiind considerate prilejuri de întâlnire a membrilor grupului, membrii între care există o legătură bazată pe diverse rațiuni.

Sărbătoarea cunoaște o funcție indispensabilă pentru:

• viața eu-lui individual, sărbătoarea fiind pentru eu „dezrobirea din răul existenței”

• viața culturii, sărbătoarea reprezentând pentru cultural „rațiunea de a fi”; acest lucru se datorează faptului că sărbătoarea nu oferă culturii „ceea ce-i face esența: transcendentul”;

• viața comunității, a cărei formă tipică este etnicul, “pentru etnic, ansamblul sărbătorilor este însăși ființa lui”.

Importanta pe care sărbătoarea o are pentru viata umană reiese si mai evident atunci când încercăm să ne închipuim ce s-ar întâmpla cu o societate lipsită de sărbători. Ilie Bădescu subliniază acest aspect în lucrarea sa, Teoria latențelor: “Dacă sărbătoarea n-ar exista în viața omului și a colectivității, existența însăși și-ar pierde raționalitatea, ar fi o irațională rătăcire, o oarba mișcare a oamenilor pe valea plângerii, fără lumină si fără bucurie de nici un fel. O eternă și întunecată întristare.“

III.2. Tânărul și sărbătoarea

Într-un studiu pe teren realizat de Ozana Cucu-Oancea, autorul lucrării Trăirea sărbătorilor între meditație și petrecere, în anul 1998, studiu în care cercetase concepția tinerilor despre sărbătoare, s-a ajuns la concluzia că tinerii de astăzi asociază din punct de vedere comportamental sărbătoarea Paștelui (căci la această sărbătoare se face raportarea) cu ambianța unei petreceri oarecare sau cu cea a Revelionului, moment în care se consumă multe preparate culinare și multă băutură. Numărul participanților la o astfel de petrecere se ridică în jur de 10-12 participanți. Chiar dacă acest mod de a sărbători corespunde cu specificul unei petreceri sau bairam cum îl mai numesc tinerii, totuși nu se pierde caracterul de sărbătoare familială, tânărul fiind tentat în aceeași măsură să-și petreacă Paștele și Crăciunul alături de cei dragi lui, de familie. Din punct de vedere afectiv tânărul percepe sărbătoarea într-un mod ceva mai diferit de cum s-ar trage concluzia în urma observării comportamentului activ în ziua în cauză. El percepe sărbătoarea ca fiind:

ocazie specială de a-și manifesta bucuria în mod plenar; (studentă, 22 ani, orășeancă)

un momentul de fericire, de bucurie și de împlinire sufletească (student, 19 ani, orășean)

este o stare de spirit, este plăcere, este emoție deosebită; în sărbătoare încerci să te bucuri de fiecare lucru, să fii mai bun și mai fericit (studentă, 24 ani, sat).

Există însă și o altă parte de tineri care au trăiri sărace în aceste momente festive (33%) sau foarte sărace (22%), aceștia din urmă provenind din București sau / și din marile orașe ale țării. Aceștia percep sărbătoarea astfel:

ca pe o perioadă foarte plictisitoare (student, 21ani, București),

ca pe o zi ce nu are nimic special față de oricare altă zi (studentă, 21ani, București),

ca pe un moment ce depinde de starea ta sufletească, adică te poți bucura doar atunci când nu te frământă probleme cotidiene. Sărbătoarea este sărbătoare și este specială datorită mediatizării de care se bucură. (student, 22ani, oraș).

Există însă și o categorie de studenți, de tineri care raportează sărbătoarea la transcendent, la dimensiunea religioasă (într-un mod cât se poate de simplist, fără profunzime) și la relația cu aproapele. Iată ce spun două reprezentante ale acestei categorii ce se grupează în jurul unui procent de 7-13% dintre cei chestionați: „Orice sărbătoare este o sărbătoare a inimii, o ieșire din monotonie; ea este ocazia de a-ti aminti ca ai ceva sfânt, sacru si că nu ești singur; sărbătoarea este cel mai bun prilej de a face bucurii celor dragi; ea este necesara, fiindcă reprezintă un moment special, indispensabil omului – omul nu se poate sustrage dimensiunii religioase” (studentă, 22 de ani, oraș); „Sărbătoarea este momentul în care poți intra în comuniune cu transcendentul; ea este necesara pentru a scăpa de povara grijilor, pentru a-i sărbători pe ceilalți si cu ceilalți, dar și pentru ca răspunde unei nevoi, unei dorințe spirituale” (studenta, 23 de ani, oraș). Cei ce nu mai raportează sărbătoarea la transcendent dar o percep ca având o funcție de comuniune cu familia, prietenii și sinele, ocupă un procentaj considerabil de 27%. Iată ce afirmă ei: „Sărbătoarea are un rol de relaxare, de deconectare și deci de adunare și chefuire; ele sunt necesare pentru că dau posibilitatea de a-și face oamenii plăceri unii altora” (studenta, 21 de ani, București);„Sărbătoarea are funcția de a-i aduna pe oameni împreună; dacă nu ar fi sărbătorile – deși plictisitoare – nu aș mai ajunge să mă vad cu rudele” (studenta, 21 de ani. București); „Sărbătoarea e necesară pentru a lasă în urmă toate neplăcerile și grijile, pentru a te bucura cu ceilalți și pentru a fi, astfel, mai detașat; ele sunt mai ales necesare pentru reunirea familiei” (studenta, 22 de ani, oraș). Cei ce văd în sărbătoare o funcție de comuniune cu societatea, familia, sine însuși (singura cu tentă metafizică, de transcendenta); întrunesc un procentaj de 40%. Iată ce zic ei: „Funcția sărbătorii este aceea de a-i uni pe oameni, de a-i face sa trăiască în comun – nu exista sărbătoare dacă o trăiești singur; ea este necesară pentru că reînvie prietenia, reprezentând și un garant pentru viață – știi că te poți baza pe cineva” (student, 22 de ani, sat); „Sărbătoarea reprezintă reunirea întregii familii” (student, 22 de ani, București); „Funcția principală a sărbătorii este cea de solidaritate familială” (studenta, 22 de ani, sat); „Sărbătoarea te ajuta sa te cureți in interior, să ieși din cotidian din toate punctele de vedere si să faci ceva pentru sufletul tău; ea este necesara pentru schimbarea stării de spirit, omul simte nevoia de a fi mai bun, mai frumos, mai altfel, iar sărbătoarea îi dă acest prilej” (studenta, 24 de ani, sat). Statistica nu se încheie aici pentru că urmează o a V-a categorie de tineri ce percep sărbătoarea ca fiind necesară din punct de vedere material, adică acesta pune ordine raportul muncă odihnă, transformându-se într-un reper pentru activitatea zilnică. Transpunând numărul celor ce împărtășesc această părere, aceștia ar însemna aproximativ 13-15 % din cei intervievați.

Concluzia pe care o trag realizatorii acestui sondaj de opinie este că tinerii bucureșteni sunt eterogeni în ceea ce privește semnificația unei sărbători pe când tinerii proveniți din mediul rural se situează la polul opus, fiind deosebit de omogeni, între acești doi poli aflându-se orășenii ce ar îmbina cele două aspecte formând un echilibru, împrumutând, din amândouă celelalte categorii, diferite elemente specifice.

Într-un clasament realizat de același grup de sociologi, clasament ce viza ponderea sărbătorilor ținute de tinerii intervievați, rezultatul este unul îngrijorător.

Astfel:

• Sărbători civile personale familiale: 52%;

• Sărbători civile personale de grup de prieteni: 28%;

• Sărbători bisericești: 11%(n. m. incluzând aici doar pe acei ce participă la slujbele Bisericii)

• Sărbători personale individuale: 6%;

• Sărbători populare: 3%.

„În medie, fiecare intervievat ține într-un an calendaristic 14,6 sărbători, dintre care 7,6 sărbători civile personale, familiale, 4,2 sărbători civile personale de grup de prieteni, 1,6 sărbători bisericești, 0,8 sărbători civile personale individuale și, în fine, 0,4 sărbători populare.

Încercând acum o analiza după mediul de proveniența, se sesizează ca subiecții din mediul rural țin medie 14,8 sărbători, aproximativ la fel cu aceia din mediul urban, unde media este de 14,6 (14 pentru București și 15,4 pentru orașele diferite de București). Deși nu exista diferențe foarte mari între subiecții proveniți din medii diferite, totuși se poate constata că cei din alte orașe sărbătoresc cele mai multe evenimente într-un an, așa cum tot ei atribuie și cea mai mare complexitate sărbătorii în general. Totuși, deosebirile sat / oraș / București sunt nesemnificative, concluziile în această privință neputând fi luate decât ca simple constatări și ca pretexte, pentru noi ipoteze într-o cercetare de mai mare amploare. Nici în ceea ce privește ponderea tipurilor de sărbători de-a lungul celor trei medii nu se disting fluctuații importante, păstrându-se astfel în linii mari proporția generală: 11% sărbători bisericești, 3% sărbători populare și 86% sărbători civile.”

III.2.1. Valentine’s Day

După evenimentele din 1989, tineretul român s-a arătat foarte deschis „înfierii” de noi manifestări culturale tradiționale din apus, importând pseudo-spiritualitate, preluând din Occident ceea sărbătoarea de Valentine’s Day, o sărbătoare a dragostei. Echivalentul românesc, autentic este Dragobetele, un zeu tânăr, protector al dragostei și al bunei dispoziții. Simeon Florea Marian, în lucrarea sa Sărbătorile la români nu tratează foarte pe larg acest aspect însă ne lasă să înțelegem că românii nu lăsau să treacă această sărbătoare orișicum ci „făceau Dragobetele” adică se adunau și se veseleau ca să fie îndrăgostiți tot anul. Cât despre ziua sau sărbătoarea de Sf. Valentin se pare că reprezintă un amestec între două vechi sărbători romane, Lupercalis și Juno, ambele având la bază sentimentele romantice. Lupercalis sau Luperculia a fost un ritual religiose ținut în urmă cu două mii de ani de locuitorii Romei Antice. În timpul Lupercaliei, tinerele femei obișnuiau să se biciuiască singure cu piei de capra, cu credința că astfel Dumnezeu va fi mulțumit de sacrificiul lor și Ie va ajuta să aibă copii. Jennifer Maiorany (Assistant Features Editor) considera că ideea lui Valentine's Day vine tocmai din raționamentul dedus din ritualul Lupercaliei. Dacă te îndrăgostești, există posibilitatea de a te căsători și apoi aceea de a avea copii, iar Valentine's Day, în sensul său restrâns, îți dă posibilitatea de a te îndrăgosti sau de a-ți manifesta dragostea. Aceasta este însă doar una dintre variantele existente ale legendei referitoare la Lupercalia. Se pare că În timpul papei Gelasiu I, în jurul anului 496, Lupercalia, ritualul păgân de pe 15 februarie, a fost transformat in ziua de Sfântul Valentin, sărbătoare creștină care avea să se celebreze în fiecare an la 14 februarie. Totuși, prin natura sa. Valentine's Day acorda un sens mai larg dragostei. Biserica Romano-Catolică recunoaște opt sfinți diferiți pe nume Valentin, cel mai renumit trăind la Roma în timpul domniei lui Claudius al II-lea, în preajma anului 270 d. Hs. Legenda spune că împăratul Claudius al II-lea, pentru a încuraja bărbații să se alăture armatei sale, ar fi scos în afara legii căsătoria. Preotul Valentin, refuzând să se supună acestei legi, a fost arestat sub acuzația oficierii în secret a nunților tinerelor cupluri. În timp ce se afla la închisoare, bunătatea și atitudinea sa pozitivă ar fi ajutat la convertirea la cretinism a temnicerului și a nevestei sale. Mai mult, Valentin ar fi fost, de asemenea, alături de fiica cea oarbă a temnicerului, trimițându-i scrisori de încurajare și rugându-se pentru ea. Văzând toate acestea, Claudius al II-lea s-ar fi îmbunat și i-ar fi propus lui Valentin să-l elibereze în schimbul renunțării la religia sa, închinându-se zeilor romani. Refuzul lui Valentin, însoțit și de încercarea de convertire la cretinism a lui Claudius însuși, a atras condamnarea sa la moarte, intr-o zi de14 februarie. Legenda mai amintește și faptul ci rugăciunile lui Valentin au avut răspuns, fata temnicerului fiind vindecată. În ajunul execuției, Valentin ar fi sens o scrisoare, asigurând-o pe tânăra fată că execuția lui nu are nici o legătură cu ea și, ca atare, nu trebuie să se simtă în nici un fel răspunzătoare pentru asta. El semna scrisoarea “de la al tău Valentin” – formula rămasă până astăzi, in diverse variante, cu un sens apropiat de următoarea adresare: ''de la cel care te iubește”. În calendarul ortodox există doi sfinți ce poartă numele de Valentin, unul serbat în data de 24 octombrie iar altul pe 24 aprilie. Acesta din urmă se număra în ceata diaconilor, fiind un bărbat la o vârstă venerabilă, și care a fost martirizat în anii 305-311 împreună cu alți 11 creștini.

Într-un sondaj de opinie realizat de un grup de sociologi s-a constat faptul că trei sferturi dintre intervievați (74.3%) se declară de acord cu sărbătorirea in România a Sf. Valentin. O cincime (20%) precizează că le este indiferent dacă se sărbătorește sau nu în România Sf. Valentin, iar abia 5,7% sunt în dezacord total cu acest fapt. L-a prima vedere, lucrurile par a fi clare. Pe trei sferturi din adolescenți subiecți, deci marea majoritate, nu numai că nu ii deranjează existența pe tărâm românesc a unei asemenea sărbători, dar sunt chiar încântați, in timp ce, la o treime, ea nu a avut încă un ecou pozitiv. Această statistică denotă o sete a tineretului de astăzi după o sărbătoare a dragostei, după un eveniment, după o zi în care să poată să-și dea frâu liber tuturor sentimentelor. Această descătușare organizată și admisă, îmbracă de cele mai multe ori forme cutremurătoare de imoralitate astfel încât nu mai putem numi această zi o sărbătoare a dragostei pentru că iubirea nu are nimic în tinerii aceștia atât de entuziasmați, ci am putea-o numi fără să greșim „sărbătoarea sexului”, sărbătoarea dezmățului ce se săvârșește după paravanul unei pretinse cinstiri a unui anume sfânt. Un lucru iarăși foarte curios este faptul că sărbătoarea aceasta este cea mai în vogă mai ales în rândul tinerilor, și nu numai, din țările cu un specific protestant în care nu se poate vorbi despre persoane sfinte sau sfințitoare, nici măcar de exemple umane demne de urmat. Apare firesc întrebarea dacă acest „eveniment” își merită statutul de sărbătoare, mai ales pentru caracterul desacralizat, demonic chiar am putea spune datorită numărului mare de violuri ce se produc în perioada acestei mult așteptatei „sărbători”. Pe lângă faptul că această practică lovește în însăși ideea și idealul de sfințenie prin libertinajul pe care-l promovează, lovește și în instituția căsătoriei prin acel obicei ca tinerii, în această zi, să încheie un contract de căsătorie ce are valabilitate pe parcursul unei singure zile. Să ne mai mirăm oare de contractele prenupțiale, de căsătoriile de probă și de numărul mare de divorțuri ce se judecă în procese interminabile în sălile tribunalelor?! Astfel, ca unii ce suntem răspunzători de noi și mai ales de sănătatea generațiilor ce se vor naște din noi trebuie să reflectăm mai mult atunci când recurgem la importul de noi practici, pentru a vedea de ele au un rol creator sau vin cu un bagaj ce ar putea să ne destabilizeze pe noi ca neam depărtându-ne de spiritul înaintașilor ce și-au raportat mereu existența efemeră la Dumnezeul cel veșnic. Se va aduce, poate, ca argument pentru importul de sărbători noi tocmai faptul că în secolele de început ale Bisericii se obișnuia schimbul de sărbători, însă se uită un aspect fundamental , un aspect de fond al împrumuturilor de sărbători. În primul rând sărbătoarea, ca metodă de sfințire a timpului și omului, era împrumutată tocmai în acest scop. Mai mult, nu orice fel de sărbătoare se adopta ci numai acelea, așa cum arătam mai sus, în subcapitolele anterioare, care aveau menirea de a apropia mai mult de Dumnezeu, de rememorare a unor acte săvârșite de Mântuitorul sau de Maica Domnului sau de Sfinții Apostoli, evenimente ce stau în legătură directă cu mântuirea sufletului. Ori Valentine’s Day, nici nu apropie de Dumnezeu, nici nu memorează un act legat de mântuirea noastră sau măcar din viața și activitatea unui sfânt ci pretându-se la fel de fel de practici păgâne, a devenit de foarte de mult o sărbătoare comercială cu grave efecte spirituale. Dacă Biserica a căutat ca prin orice mijloace să răstoarne sărbătorile păgâne înlocuindu-le cu cele creștine, iată că astăzi se încearcă o reînviere a prostituției sacre în numele unui sfânt care, probabil, dacă tradiția ar fi cel puțin adevărată, și-a vărsat sângele pentru Hristos.

În încheierea acestui subcapitol am să închei folosind cuvintele părintelui profesor Viorel Sava care, citând și comentând anumite texte din Sfânta Scriptură zice: ,,Nu vă amăgiți fraților, spune Scriptura, Dumnezeu nu se lasă batjocorit” .Relația trupească, chiar și atunci când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurința și cu păcat patronul și ocrotitorul îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că închide ușile împărăției lui Dumnezeu: ,,Nu va amăgiți: Nici desfrânatul, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l săvârșesc.”

ÎNCHEIERE

Pentru o Europă unită.

În cadrul uni simpozion ce a avut loc la Mănăstirea Sâmbăta de Sus în perioada 24 aprilie și 2 mai 2004 cu tema Ortodoxia parte integrantă din spiritualitatea și cultura europeană s-au analizat diferite chestiuni legate de integrarea României în Uniunea Europeană, de integrarea Ortodoxiei împreună cu România în această nouă formă de organizare. S-a afirmat de către unii participanți că Uniunea Europeană ar fi o organizație strict cu interese economice, lucru infirmat de către toți cei prezenți la această întrunire deoarece forurile europene solicită din partea țărilor ce doresc să adere la aceasta, împlinirea unor așa numite „capitole” ce vizează cultura, sănătatea, cultele, etc. în acest sens se pot aduce ca argument tocmai comitetele create în Uniune, anume: Comitetul economic și social și Comitetul regiunilor (ce se ocupă cu chestiuni ce vizează tineretul, educația, cultura, sănătatea publică, rețelele transeuropene de transport, telecomunicații și energie). Mai mult decât atât, Europa e conștientă de așteptările cetățenilor ei care doresc o Uniune democrată, angajată in respectarea drepturilor omului, o uniune care să-și întărească poziția în ceea ce privește justiția, securitatea, să-și revizuiască politica salarială și planul de combatere a sărăciei, să adopte un discurs mai clar privind problemele de mediu și schimbările de climă atât din țările deja membre cât și din spațiile geografice extra-unionale, cu alte cuvinte o Europă mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. Același lucru pe care îl solicită cetățenii comunitari este solicitat la rândul-i de către Uniunea Europeană din partea țărilor ce doresc să adere la această formă de organizare. Astfel ne-au fost impuse și a fost modificat vechiul cadru legislativ după care se conducea România, adoptându-se legi noi sau corectându-se unele mai vechi, așa cum propunea comitetul legislativ al Uniunii Europene și cum ne era impus de către comisarii europeni. Nu mai este necesar să amintim faptul că printre acestea au fost adoptate și unele legi ce afectează caracterul creștin al poporului român, fapt ce a determinat Ortodoxia la o evaluare a tezaurelor sale de trăire și simțire în vederea întâmpinării Europei așa cum se cuvine și în vederea luării unor atitudini față de ceea ce o afectează din diferite puncte de vedere sau ceea ce o poate afecta în urma unei viitoare aderări a țării noastre.

Cu alte cuvinte spus, Biserica Ortodoxă românească încearcă să-și ia măsuri de siguranță atât pentru ea ca instituție divino-umană, cât și pentru credincioșii ei care să fie cât mai puțin afectați din punct de vedere moral și religios de această nouă schimbare pe plan politic. În cuvântul rostit la această întrunire de Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Teșu s-a făcut o atenționare a auditoriului prezent asupra pericolului secularizării cu care se confruntă Europa a cărei catedrale au început a fi transformate nu în muzee sau birouri administrative ci în complexe ce găzduiesc garsoniere pentru cetățenii europeni. Acest semnal de alarmă pe care Pr. Prof. Teșu a dorit să-l evidențieze s-a făcut pentru a se lua cunoștință de pericolul care ne-ar putea paște și pe noi, pericolul ca sufletele încredințate nouă de Hristos să fie prinse în vârtejurile acestei lumi și astfel să se depărteze de Împărăția cea veșnică. În același timp se dorea a se crea o conștiință a responsabilității noastre în față Europei unite, o conștientizare a faptului că menirea noastră pe acest nou front politic este acela de a ne face cunoscuți lumii creștine Europene (dar nu numai ei), așa cum suntem, cu un bogat univers de spiritualitate și trăire, cu un mesaj propriu și deosebit ca mod de abordare decât celelalte ortodoxii surori, pentru faptul că în acest mic neam românesc se întâlnesc și fuzionează perfect două lumi: cea romană, occidentală și cea greacă, orientală, bizantină. Pr. Ioan Teșu asemănând Europa și Uniunea Europeană cu un veritabil buchet de flori (fiecare neam având o floare a lui, un specific al lui) pleda pentru păstrarea specificității fiecăreia. Ortodoxia este și ea o floare, o floare deosebită, spune părintele profesor, dar cu care ne-am obișnuit și pe lângă care ne-am învățat să trecem indiferenți privind și jinduind după frumusețile străine din ograda vecinului. Astfel, îndemna sfinția sa ca fiecare „crin” să-și păstreze mireasma sa și fiecare „trandafir” să-și păstreze spinul său.

Aceasta am încercat în lucrarea de față. Însă o prezentare Ortodoxiei din punct de vedere dogmatic cât și din punct de vedere al spiritualității specifice acestui spațiu, așa cum răzbate din tradițiile și obiceiurile românilor este un lucru anevoios și folosind hiperbole precum Sf. Ap. și Ev Ioan putem afirma că de s-ar consemna toate, lumea întreagă n-ar cuprinde cărțile ce s-ar scrie, drept pentru care, am încercat o prezentare în linii mari a celor ce au fost până nu demult și a celor ce mai supraviețuiesc până astăzi, urmând ca analiza modului în care poporul român se poate și este integrat în universalitate să se facă într-o altă lucrare, mult mai consistentă.

BIBLIOGRAFIE

A Atanasiu, Elemente de psihologie medicala, București, 1983;

Achimescu Nicolae, Istoria si filosofia religiei la popoarele antice, ed. Tehnopres, Iasi, 2002;

Adrian Botoșăneanul, Episcop-vicar, Unitatea spirituală a poporului român în războiul pentru independența de stat a româniei oglindită în literatură, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII (1977), nr. 5-6;

Alexa, Pr. Drd. Nicolae, Învățătura despre Sfânta Fecioară Maria în cărțile de cult, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 9-10;

Alexe Gheorghe, Maica Domnului în colindele religioase românești, în „Studii Teologice”, Seria II, V. (1953), nr. 9-10;

Băboi Stelian, Spiritualitatea morală a poporului român, Iași, 2002;

Băncilă Vasile, Duhul Sărbătorii, ed. Anastasia, București 1996;

Bănescu, Pr. Dr. Marcu, Maslu de obște Întrebări și abateri, în „Mitropolia Banatului”, XXX(1980), nr. 4-6;

Idem, Funcționalitatea „dezlegării î Sfânta Taină a Pocăinței. „Mitropolia Banatului”, XXXI(1981), nr. 7-9;

Bărbieru Pr. Emil, Sfânta Euharistie ca Taină după învățătura creștină, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LXVI (1990), nr. 1-3;

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968;

Bindiu, Protos. Olivian, Viață morală a preotului – factor determinant în activitatea sa pastorală, în „Biserica Ortodoxă Română”, CVII (1989), nr.11-12;

Braniște Pr. Prof. Ene Despre inovații în săvârșirea tainelor divine în „Studii Teologice”, seria II, VII(1955), nr. 3-4;

Bria , Pr. Conf. Ion, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în „Studii Teologice”, seria II, XVIII (1976), nr. 7-10;

Idem, Aspectul comunitar al dumnezeieștii Euharistii, în „Studii Teologice”, seria II, XI(1959), nr.7-8;

Idem, Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, 1981;

Idem, Preoție și Biserică, în „Ortodoxia”, XXIV (1972), nr. 4;

Buzescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Lucrarea Sfântului Duh în Taine, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4;

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Idem, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;

Calois Roger, Omul și sacrul, ed. Nemira, București, 1997;

Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 4-6;

Caraman Petru, Colindatul la români, slavi și alte popoare. Studiu de folclor comparat, ed. Minerva, București 1983;

Cernăuțeanu, Pr. Gabriel, Iertarea păcatelor și Sfânta Spovedanie, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV (1984), nr. 3-4;

Ciudin Pr. Prof. Dr. Nicolae, Despre iubire, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an. XLII (1966), nr. 7-8;

Colotelo, Drd. M. Dumitru, Epicleza în liturghiile răsăritene și liturghia catolică de astăzi, în „Studii Teologice”, Seria II, XXVII (1975), nr. 1-2;

Cosma Pr. Prof. Sorin, Pocăință ca virtute și ca Sfântă Taină, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LXV (1989), nr. 2;

Idem, Cuvânt de învățătură despre sfânta Taină a Cununiei, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV(1984), nr. 3-4;

Cotea Ioan Traian, Sărbătoarea Crăciunului, (teză de licență litografiată),București, 1962;

Crainic Nichifor, Stăniloae Dumitru, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Fiecare in rândul cetei sale. Pentru o teologie a neamului, ed. Christiana, București, 2003;

Damșa, Diac. Prof. V Teodor, Sfânta Euharistie, în „Mitropolia Banatului”, XXXI (1981), nr. 4-6;

Deheleanu Pr. Petre, Ce nu este preoția ortodoxă. Documentare biblică, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1973), nr. 11-12;

Dumitrescu Sorin, Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc, Ed. Anastasia, București, 2001;

Eftimie Pr. I. Andrei Taina Sf. Botez un obiceiu? în „Biserica Ortodoxă Română”, XIL (1931), nr. 1;

Fecioru, Theodor Poporul Român și fenomenul religios, (Studiu pe marginea producțiilor folclorice), Editura Literaturii Teologice, București, 1939;

Felea Pr. Ilarion Pocăința- studiu de documentare teologică și psihologică(teză de doctorat), Sibiu, 1939;

Gafton Monahia Semfora, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed, Sophia, București, 1998;

Galeriu Pr. Prof. Constantin, Preoția, taină și slujitre în viața Bisericii, în „Ortodoxia”, XCIX (1982), nr. 4;

Idem, Taina Mărturisirii, în „Ortodoxia”, LV (1979), nr. 3-4;

Ganea, Protos. Ioasaf, Taina Sfintei Euharistii, mijloc de mântuire, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LXII (1986), nr. 5;

Gașpar, Pr. Iustin, Aspecte ale răscoalei din 1907 în Județul Iași, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII (1977), nr. 1-3;

Georgescu T. și Ilincioiu I., Intelectualitatea și răscoalele țăranilor în volumul Marea răscoală a țăranilor din 1907, București, 1967;

Gheewarghis Aruppala, Sărbătoarea Sfintelor Paști în cultul creștin, în „Ortodoxia”, XC (1972), nr. 2;

Gheorghe, Pr. D. Ioan, Cufundare nu stropire, în „Biserica Ortodoxă Română”, XIL(1931), nr. 9;

Gorovei Artur, Cimiliturile românilor, ed. Academiei Române, București, 1898;

Grosu, Prof. Nicolae, Taina Sfântului Maslu, în „Ortodoxia”, LV (1979), nr. 3-4;

Ioanicescu, Pr. Lect. Ioan, Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon al Teasalonicului, în „Mitropolia Olteniei”, XLVII (1995), nr. 1-2;

Ionescu Nae, Teologia, Integrala publicisticii religioase, ed. Deisis, Sibiu, 2003;

Iordăchescu, Pr. Magistrand Gheorghe, Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire, în „Studii Teologice” Seria II, X (1958), nr. 7-8;

Iovan Arhim. Ioan, Sfânta Împărtășanie, calea desăvârșirii creștine;

Joița Pr. Drd. Alexandru, Sfânta Taină a Euharistiei – taină a iubirii jertfelnice, în „Studii Teologice”, Seria II, XXVI (1975), nr. 9-10;

Jurca Constantin Eugen, Explicarea Sfintei Taine a Preoției, în „Mitropolia Banatului”, XXXV (1985), nr. 5-6;

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Liturgica Generală, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993;

Manolache Ana, Considerații despre Taina Cununiei în cadrul misteriologiei creștine, în „Mitropolia Banatului”, XXXI (1981), nr. 4-6;

Mihălcescu, Pr. Irineu, Dogmatica iubiri, colecția „Clasici ai teologiei românești”, București, 1998;

Mihălțan, Pr. Lect. Ioan, Preoția Mântuitorului Iisus Hristos și Preoția bisericească (teză de doctorat) în „Mitropolia Ardealului’, XXXIX (1984), nr. 11-12;

Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Preoția sacramentală, în „Mitropolia Ardealului”, XXVIII (1983), nr. 1-2;

Mircea Pr. Ioan Despre Sfintele Taine în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr.3-4;

Mircea, Pr. Ioan, Preoția harică și preoția universală, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2;

Idem, Taina Botezului, în „Ortodoxia” XXXI (1979), nr. 3-4;

Idem, Taina Mirungerii, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4;

Miron Arhim. Lector. Univ. Dr. Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastoral misionară, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Idem, Sfintele Taine și ierurgii în ritul liturgic ortodox ed. Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Mironescu Alexandru, Calea inimii (eseuri în duhul Rugului aprins), ed. Anastasia, București, 1998;

Mladin, Arhim. Prof. Nicolae, Sfânta Taină a Botezului și morala creștină, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 4-6;

Idem, Pedobaptismul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 1-2;

Moisescu Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955;

Moisiu, Pr. Prof. Alexandru, Obligația postului și spovedaniei înainte de împărtășire, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIV(1976), nr.7-8;

Moldovan Pr. Conf. Ilie, Învățătura Sfintei Scripturi despre Preacurata Fecioară Maria și implicațiile ei religios morale, în „Ortodoxia”, XCVIII (1980), nr. 3;

Idem, Taina Nunții, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4;

Molitfelnic, ediția a III-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1976;

Moltman Jurgen, Redescoperirea pământului – spiritualitate cosmică despre teologie și ecologie în „Teologie și viață”, LXXIII (1997), nr. 1-6;

Nicolae Buzescu Lucrarea Duhului în Taine, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), 3-4:

Nicolau, Pr. Emilian Dan, Aspecte ale răscoalei din 1907 în Județul Neamț, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII (1977), nr. 1-3;

Nicolescu–Leordeni Pr. Nicolae, Contribuții la clarificarea sărbătorii Crăciunului, teză de doctorat, în „Studii Teologice” XXXIX (1987) nr.3și 4;

Niculiță-Voronca Elena, Datinile și credințele poporului român, vol. I,II, ed. Saeculum, București, 1998;

Olteanu Antoaneta, Calendarele poporului român, ed. Paidea, București, 2001

Petraru Drd. Gheorghe, Euharistia – Taina unității Bisericii și a mântuirii în Hristos, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIX (1983), nr. 10-12;

Petreuță Pr. Dr. Ioan, Botezul Sf. Duh, în „Mitropolia Banatului”,XIV (1964), nr.1-3;

Plămădeală, Dr. Mitropolitul Ardealului Antonie, Tradiție și libertate in spiritualitatea ortodoxă, Colecția Axios, 1995;

Popovici, I Nicolae, Epicleza euharistică, Sibiu, 1933;

Porcescu Pr. Scarlat, Marea răscoală a țăranilor din 1907 (slujitori ai altarelor străbune alături de țărani), în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII (1977), nr. 1-3;

Idem, Participarea slujitorilor, monahilor și monahiilor din Arhiepiscopia Iașilor la lupta pentru independența României, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII (1977), nr. 5-6;

Pricop, Prot. I. Sfintele Taine: a Mirului, a Cununiei și a Maslului, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII (1977), nr. 1-3;

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii (teză de doctorat), în „Ortodoxia” XXX (1978), nr. 1-2;

Idem, Preoția ierarhică sacramentală în Biserica Ierusalimului, în „Ortodoxia” XLII(1990), nr. 1;

Idem, Taina Preoției, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4;

Idem, Tainele inițierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, în „Ortodoxia”, XLI (1989), nr. 3;

Răducă, Diac. Asist. Vasile, Taina Sfântului Maslu în viața creștinului, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII(1980), nr. 7-10;

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Preotul –slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, XXXI(1970), nr. 1-2;

Răzuș Pr. Prof. Petru, Mariologia Ortodoxă, în „Ortodoxia”, II (1950), nr. 4;

Sauca, Drd. Ioan Taina Sfântului Botez de-a lungul vremii, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV (1984), nr. 3-4;

Sava Pr. Conf. Dr. Viorel, Preoția Mântuitorului Hristos – izvorul și puterea Preoției sacramentale, în „Studii Teologice”, seria II, XLI (1989), nr. 5-6;

Idem, Iubirea lui Dumnezeu față de creația sa reflectată în cultul ortodox, în „Teologie și Viață”, LXXIII (1997), nr. 1-6;

Idem, În Biserica Slavei Tale, Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. II, ed. Golia, Iași, 2004;

Idem, În Biserica Slavei Tale, Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. I, ed. Golia, Iași;

Schmemann Alexander, Liturghie și Viață, trad. de Pr. Dr. Viorel Sava, Iași, 2001;

Idem, Din apa si din duh, trad. de Pr. Prof Ian Buga, ed. Simbol București, 1992;

Sebeșan, Pr. Nicolae, Obligații pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului, în „Mitropolia Banatului”, XXXI (1981), nr. 4-6;

Sevastos Elena, Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, București, 1889;

Sfântul Macarie Egipteanul Omilia XXXVII cap 10, trad în rom de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” , vol. 34, „Omilii Duhovnicești”, București, 1992;

Sfântul Vasile cel Mare, Despre instruirea preoților, trad. De Nicolae Petrescu în „Mitropolia Banatului”, XXXIX (1979), nr. 4-6;

Idem, Despre instruirea preoților, trad. de Nicolae Petrescu în „Mitropolia Banatului”, XXXIX (1979), nr. 4-6;

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, București, 1943;

Sfântul Ignatie, Către Efeseni, în colecția „Scrierile Părinților Apostolici”, București, 1979;

Sfântul Ioan de Kronștandt, Liturghia – cerul pe pământ, ediția II, trad de Boris Buzilă, ed. Deisis, Sibiu, 2002;

Sfântul Ioan Gură de Aur. Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoție, trad. de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;

Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, trad. De Toma Teodorescu, București, 1965;

Simeon al Tesalonicului Despre Sfintele Taine, cap. 41, trad. de Toma Teodorescu, București, 1965;

Simeon Florea Marian, Nașterea și Nunta la români, Vol I, II, București, 1995;

Stăniloae Pr. Prof. Dumitru, Dumnezeu și timpul, în „Revista Teologică”, (1937), nr. 12;

Idem, Mișcarea ecumenică și unitatea creștină în stadiul ei actual, în „Ortodoxia”, XV(1963), nr. 3-4;

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986;

Idem, Ascetica și Mistica, vol II, ed. Deisis, 1993,

Idem, Liturghia, urcuș spre Dumnezeu și poartă a cerului, în „Mitropolia Banatului”, XXXI (1981), nr. 1-3;

Idem, Locașul Bisericesc propriu-zis cerul pe pământ sau centrul liturgic al creației, în „Mitropolia Banatului”, XXXI (1981), nr. 4-6;

Idem, Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939;

Idem, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, ed. Elion, București, 2001;

Idem, Sfânta Euharistie, izvor de viață spirituală în „Ortodoxia” XXXI (1979), nr. 3-4;

Idem, Temeiuri teologice ale Ierarhiei și ale sinodalității în „Studii Teologice”, seria II, XXII(1970), nr. 3-4;

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I,II,III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;

Idem, Teologia Euharistiei, în „Ortodoxia”, XXI (1969), nr.3;

Steinchardt Nicolae, Primejdia Mărturisirii, ediția a III-a, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Stoica Drd. Ion, Unirea credinciosului cu Hristos prin Sfintele Taine în Biserică, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LV(1979), nr. 3-6;

Stoleriu, Pr. Drd. Nicolae Aspecte ale vieții morale oglindite în proverbele românești, în „Studii Teologice”, Seria II, XXVI(1974), nr. 1-2;

Streza Pr. Drd. Liviu, Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox și în cel catolic, în „Studii Teologice”, XXV(1973), nr. 9-10;

Șerbănescu, Pr. Nicolae, Atitudinea preoțimii ortodoxe față de dreptele năzuințe ale poporului în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXV (1957), nr. 3-4;

Tertulian Despre pocăință trad. de prof. Nicolae Chițescu în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol III, „Apologeți de limbă latină”, București, 1981;

Todoran Pr. Prof. Isidor și Zăgrean Arhid. Prof. Dr. Ioan Teologia dogmatica Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;

Idem, Teologia dogmatica Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Botezul ereticilor, în „Mitropolia Ardealului", VI (1961), nr. 4—6;

Țuțea Petre, Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, ed. Artă Grafică, București, 1992;

Vascan Pr. Nicolae, Aspecte ale răscoalei din 1907 în județul Bacău. Slujitori bisericești alături de țărani, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII (1977), nr.1-3;

Vintilescu Pr. Prof. Petre, Anafora sau ritualul Sfintei Jertfe Euharistice, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIX(1961), nr. 7-8;

Idem, Împărtășirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualității creștine, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXI (1963), nr. 9-10;

Idem, Rugăciunea dipticelor sau a pomenirilor de la Sfânta Jertfă Euharistică, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXX 1962, nr. 7-8;

Idem, Sfânta Împărtășanie în spiritualitatea creștină, în „Studii Teologice”, seria II, V (1953), nr. 5-6;

Zăgrean, Diac. Prof. Ioan, O practică greșită la săvârșirea Sfântului Botez, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 4-6;