Paternitate și Filiație Duhovnicească în Ortodoxie. Continuitate și Înnoire

… pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său

în inimile noastre, Care strigă: Avva, Părinte!

(Ga 4, 6)

Capitolul I. Paternitatea divină

Credința în paternitatea divină este foarte veche și foarte răspândită, începând de la rugăciunile oamenilor primitivi, până în limbajul vechilor religii mai dezvoltate, în mod particular în lumea semită. Numeroase texte, rugăciuni, imnuri atestă faptul că oamenii și-au reprezentat divinitatea sub imagini de paternitate, cel mai adesea ca un tată. Cu timpul, această concepție primitivă, generată de sentimentul religios înnăscut al omului, a evoluat, până în momentul când Dumnezeu Însuși Și-a revelat, pe măsura posibilității omului pe cuprindere, misterul existenței Sale. Această evoluție a reprezentării paternității divine este observabilă în însăși cărțile Sfintei Scripturi.

I.1. În Vechiul Testament

În onomastica semită, folosirea termenului de tată sau alte titluri ale paternității (frate, unchi), este destul de curentă și dintr-o epocă foarte veche, așa cum atestă vechile nume teofore, formate pe tema paternității. Din contră, în scrierile Vechiului Testament se remarcă o rezervă frapantă în această privință: cuvântul «tată» este singurul termen cu valență de paternitate folosit pentru a desemna pe Yahvé, Dumnezeul lui Israel, și se poate spune că, în comparație cu alte popoare semitice, titlul de «tată» aplicat lui Yahvé este totuși rar.

Termenul «Tată» atribuit lui Yahvé are câteva particularități bine precizate:

el nu este aplicat explicit lui Yahvé decât începând cu epoca profetică (textul din Dt 32 aparține acestei epoci prin conținut); unii chiar consideră că abba – formă emfatică a cuvântului aramaic care înseamnă «tată» – nu a fost folosit niciodată în cercurile evreiești ca o formulă prin care cineva se putea adresa Celui Atotputernic, și că Iisus Hristos ar fi cel dintâi care a folosit termenul pentru a se adresa lui Dumnezeu și le-a dat ucenicilor autoritatea să facă același lucru;

o parte dintre texte se referă la rege, ca reprezentant al poporului sau la Israel, ca națiune personificată;

foarte rar, numai în Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, și în Înțelepciunea lui Solomon – cărți scrise în epoca elenistică – întâlnim numele de «Tată» pe buzele unui singur individ. Înainte de epoca elenistică, epitetul de «Tată» nu se aplica niciodată individual ca o invocație directă a paternității lui Dumnezeu.

I.1.1. Paternitatea divină în Pentateuh

Dacă asimilăm crearea noastră cu o naștere, putem spune în primul rând că Dumnezeu este Tatăl nostru pentru că El ne-a creat, nu din necesitate, ci numai din iubirea Sa negrăită. «Prima expresie a filantropiei divine este crearea lumii, în general, și a omului în special». Omul, copilul lui Dumnezeu în planul creației, a primit o cinste deosebită în raport cu celelalte creaturi, de la Dumnezeu-Tatăl: el este «apogeul creației», «splendoarea creației» după expresia Sfântului Grigorie de Nyssa, a fost adus la existență prin sfătuire, Dumnezeu vrând să ne învețe, prin aceasta, «chiar înainte de a-l crea, măreția dragostei ce avea să i-o încredințeze omului», iar el, omul, ca orice fiu, poartă în el «chipul» Tatălui (Fc 1, 26-27). Însă mai târziu, omul-fiu va ajunge la cunoștința că el, «plăsmuire și icoană a lui Dumnezeu» este de fapt creat după «chipul» unui alt Fiu, un Fiu născut din veșnicie din Tatăl și de aceeași fire cu El, de aceea omul este creat «după chipul Chipului», sau este «icoana icoanei». Într-un alt sens, se poate spune și că omul a fost creat nu doar după «chipul» unei singure Persoane, ci după chipul întregii Treimi. Și cum «iubirea este ființa lui Dumnezeu», «actul Lui substanțial», capacitatea primită de om de a iubi – pe Dumnezeu, Tatăl său, și pe semeni, frații săi – este, până la un punct, «expresia cea mai deplină a chipului lui Dumnezeu și a menținerii acestuia».

În ceea ce privește accepțiunea de Dumnezeu-Tată la poporul evreu, aceasta suferă de o limitare. Cu toate că termenul propriu-zis de «Tată» apare mai târziu, ideea în sine a paternității lui Dumnezeu față de poporul Israel este mult mai veche. Dar Yahvé este Tatăl, nu ca și Creator al tuturor oamenilor, ci în sensul că, datorită unei iubiri și unui plan mai înainte stabilit, El este Creatorul existenței naționale a lui Israel, prin alegerea lui și prin testamentul încheiat mai întâi cu Patriarhii (Fc 12, 1-3; 15, 5; 22, 16-18), apoi într-un mod cu totul deosebit pe Sinai (Iș 19-20). Cântarea lui Moise din Deuteronom 32 rememorează istoria poporului Israel și, osândind cerbicia și răzvrătirea acestuia, Îl numește pe Dumnezeu «Tată» al lui: «Cu acestea-I răsplătiți voi Domnului, popor nebun și nemintos?! Oare nu e El, Tatăl tău, Cel ce te-a agonisit, Cel ce te-a făcut și te-a zidit ?» (Dt 32, 6).

Tocmai această alegere a lui Israel «dintre toate neamurile» (Dt 7, 6), conferă o semnificație profundă noțiuni vechitestamentare a paternității divine. În gândirea israeliților, este vorba de o paternitate exclusivă și proprie poporului Israel. Când Moise este trimis la faraon, Dumnezeu îi poruncește ce să-i zică acestuia: «Așa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu (beni becori Israel)» (Iș 4, 22). La origine deci, paternitatea divină pare a exprima o relație de apartenență reciprocă și de comuniune religioasă între poporul ales și Dumnezeu: autoritate și protecție din partea lui Yahvé, supunere și fidelitate din partea acestui popor.

Putem vorbi chiar de un pericol al circulației acestei idei a paternității divine la celelalte popoare semite, care erau legate într-o măsură deloc de neglijat de reprezentările curente ale divinității la popoarelor politeiste. Exista pericolul ca ea să fie înțeleasă în sensul unei relații individuale cu o divinitate particulară, total diferit de sensul comunional al paternității divine la poporul Israel: relația deosebită este creată nu între Dumnezeu și o persoană oarecare, ci între Dumnezeu și poporul întreg ales de El.

Multe și variate sunt aspectele sub care se manifestă paternitatea divină în Vechiul Testament. Totuși, toate aceste aspecte – bunătate și îndelungă-răbdare, credincioșie și adevăr, milă și dreptate – fac să reînvie, într-un fel sau altul, dragostea părintească a lui Dumnezeu. De altfel, dintre textele în care Yahvé este numit «Tată», doar două sau trei vorbesc despre dreptul Său de stăpânire. În rest, acest titlu este expresia dragostei și a bunătății. Căderea primului om din starea de fiu ascultător al Tatălui «n-a desființat iubirea lui Dumnezeu față de cel căzut, ci, și după cădere, Dumnezeu a fost alături de creatura Sa», purtându-i de grijă. Yahvé Însuși a scos pe poporul Său din Egipt «cu putere mare și cu braț înalt» (Iș 32, 11; comp. Dt 7, 8), «îndestulatu-l-a pe el în pustie, în arzătoare sete, în loc fără de apă, împrejmuitu-l-a și l-a călăzit și l-a păzit ca pe lumina ochiului Său» (Dt 32, 10), îl instruiește «așa cum omul îl ceartă pe fiul său» (Dt 8, 5). Pe el, Dumnezeu îl cheamă prin Moise să-i aducă jertfă: «Lasă pe fiul Meu (beni) să Mi se închine» (Iș 4, 23) i se adresează lui faraon. Chiar când Israel se depărtează de Creator, de Tată («Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit și L-ai uitat pe Dumnezeul Care te hrănește» Dt 32, 18), Acesta nu-l părăsește: «Domnul, Dumnezeu îndurat și milostiv și’ndelung răbdător și mult milostiv și adevărat, Cel ce păzește dreptatea și face milă cu mii și mii, Cel ce șterge nedreptățile și păcatele, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel vinovat …» (Iș 34, 7-8).

I.1.2. Optica profeților privind paternitatea divină

Dintre profeți, Oseea este cel dintâi care accentuează într-o manieră unică dragostea paternă a lui Dumnezeu. Este adevărat că el nu folosește termenul de «Tată» pentru Dumnezeu, însă ideea paternității este bine evidențiată. Proorocul compară relația dintre Dumnezeu și poporul Său cu relația dintre soț și soție. Această imagine matrimonială este folosită pentru a sublinia iubirea lui Dumnezeu față de poporul Său chiar și atunci când acesta se depărtează de calea Domnului. Cele două nume de nou-născuți din capitolul întâi au rezonanțe simbolice: Lo-Ruhama («Cea neiubită») și Lo-Ami («Nu este poporul Meu»), însă în capitolul al doilea numele își pierd negația (Ruhama – «cea iubită» și Ami – «poporul Meu»), iar legătura este restabilită: «Și va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea Mă va numi ‚Bărbatul meu’ și nu-Mi va mai zice: ‚Baalul meu’» (Os 2, 18). Iubirii lui Dumnezeu față de poporul Său, manifestată cu precădere de la ieșirea din Egipt: «Când Israel era tânăr Eu Îl iubeam și din Egipt am chemat pe fiul Meu» (Os 11, 1), i s-a răspuns cu neascultare și idolatrie: «Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea și jertfeau baalilor și aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli», dar cu toate acestea, dragostea lui Dumnezeu a fost mai mare: « (…) îl luam în brațe, (…) îi îngrijeam ca pe copii, îi iubeam cu dragoste părintească (s.n.), cu iubire fără margini» (Os 11, 2 și 11, 3-4).

După Isaia, dragostea lui Yahvé față de poporul Său întrege dragostea naturală a unei mame pentru copilul ei: «Oare femeia uită pe pruncul ei și de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine» (Is 49, 15). Certarea poporului este temporară, dar dragostea rămâne pentru totdeauna: «Într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă Mi-am întors fața de la tine, dar în îndurarea Mea cea veșnică Mă voi milostivi de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul» (Is 54, 8). Rugăciunea lui Isaia (Is 63, 7-64, 11) este de asemenea o mărturisire a adevăratei paternități a lui Dumnezeu. Credincios promisiunilor Sale, în ciuda infidelității fiilor Săi, Yahvé rămâne Tatăl lor și iubirea Sa este neclintită. Mai mult decât Avraam, «tată a mulțimii de popoare» (Fc 17, 4-5), Dumnezeu este adevăratul Părinte, adevăratul Tată al lui Israel: «Fiindcă Tu ești Părintele nostru; căci Avraam nu ne-a știut și Israel nu ne-a cunoscut, ci Tu, Doamne, Părintele nostru: Tu mântuiește-ne; numele Tău de la început a fost asupra noastră» (Is 63, 16). În final, Israel se recunoaște total supus acestui Tată, Căruia Îi datorează ascultare, și despre Care este încredințat că poate să dispună după propria Sa voință de soarta lui: «Și acum, Doamne, Tu ești Tatăl nostru, noi suntem lutul și Tu olarul, toți lucrul mâinilor Tale suntem!» (Is 64, 7) .

Pe fondul contactului tot mai des cu popoarele păgâne și în contextul exilării poporului în Babilon, Ieremia mustră cu tărie inconsecvența lui Israel. Ascultător la început, odată cu intrarea în Țara făgăduinței, Israel L-a trădat pe «Tatăl» său și «povățuitorul tinereților» sale (Ir 3, 4), prin acceptarea practicilor idolatre: «Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii M-au părăsit, și și-au săpat fântâni sparte care nu pot ține apă» (Ir 2, 13); «unde-ți sunt, Iudo, dumnezeii pe care ți i-ai făcut? (…) câte cetăți ai, atâția sunt și dumnezeii tăi» (Ir 2, 28). Dragostea lui Dumnezeu fiind astfel rănită, sunt prezise pedepse grele: «Părăsit-am casa Mea și moștenirea Mea am lăsat-o; dat-am pe iubita sufletului Meu în mâinile vrăjmașilor ei» (Ir 12, 7). Însă grija părintească a lui Dumnezeu nu va înceta niciodată: «nici în zilele acelea nu vă voi pierde cu totul, zice Domnul» (Ir 5, 18); «Iată, îi voi aduna din toate țările, prin care i-am împrăștiat în mânia Mea și cu iuțimea Mea și cu marea Mea întărâtare, și îi voi întoarce la locul acesta și le voi da viață fără de primejdie. Ei vor fi poporul Meu și Eu le voi fi Dumnezeu» (Ir 32, 37-38). În toată istoria, Dumnezeu, ca un Tată iubitor, niciodată «nu ne-a urât, nici nu ne-a îndepărtat și nici n-a ținut minte răul, ci ne-a răbdat îndelung, ne-a suportat».

I.1.3. Paternitatea divină în cărțile sapiențiale

Cu cât ne apropiem de era creștină, cu atât ideea paternității și filiației divine se aprofundează, în sensul dobândirii unei conotații interioare și indivi unei conotații interioare și individuale. Se trece astfel de la imaginea unui popor ales – ca fiu al lui Dumnezeu, la aceea a credinciosului care își însușește și aplică în viața sa sfaturile și poruncile Tatălui său. Credincioșia exigentă devine criteriul adevăratei filiații divine. Nu simplul titlu de «copil» al lui Dumnezeu, pe care Israelul și-l arogă în virtutea alegerii sale, stă la baza relației speciale cu Dumnezeu, ci virtuțile interioare și personale justifică titlul de fiu și invocarea lui Dumnezeu ca «Tată».

Grija deosebită pe care Pentateuhul, cărțile profeților și cele sapiențiale o arată față de sărăcie sau față de alte încercări va fi pusă în legătură cu paternitatea divină. Dumnezeu, «Părintele orfanilor» (Ps 67, 5) este de asemenea Tată celui care, prin imitație, se face apărătorul văduvelor și al orfanilor: «Fii celor orfani ca un tată și ca un bărbat pentru mama lor. Și vei fi ca un fiu al Celui Preaînalt și El te va iubi mai mult decât mama ta» (Înț Sir 4, 10-11). Pentru a fi fiu al lui Dumnezeu, pentru a-L avea ca Tată și a te bucura de protecția Lui, trebuie ca această filiație să se întemeieze pe reale virtuți interioare.

Rugăciunea înțeleptului Isus, fiul lui Sirah oferă cea mai veche invocare a lui Dumnezeu drept «Tată» cu titlu individual: «Doamne, Părinte (Tată) și Stăpân al vieții mele …» (Înț Sir 23, 1). Acest text marchează o îmbogățire dacă ne raportăm la datele anterioare: Tatăl națiunii devine Tatăl individului.

Înțelepciunea lui Solomon, alcătuită în sec. I î.Hr., rămâne fidelă ideilor tradiționale: Dumnezeu este Tatăl poporului evreu, măcar că acesta nu odată s-a depărtat de El: «… fiilor Tăi le-ai dat o bună nădejde că păcatele pot fi urmate de pocăință» (Înț Sol 12, 19); «pe ei i-ai încercat ca un părinte care dojenește» (Înț Sol 11, 10). Noutatea pe care o aduce în mod explicit Înțelepciunea lui Solomon este conferirea unui sens universal paternității divine: Yahvé, rămânând Tatăl lui Israel într-un mod privilegiat, este de asemenea, datorită bunătății, milei și purtării Sale de grijă pentru toți oamenii, Tatăl tuturor. «Tu ai milă de toți, tocmai fiindcă poți totul, Tu închizi ochii asupra păcatelor oamenilor pentru ca ei să se pocăiască. Căci Tu iubești tot ceea ce există și nu Te dezguști de nimic din ceea ce ai făcut; că dac’ai fi urât ceva, nu l-ai fi plăsmuit» (Înț Sol 11, 23-24). Această viziune universală a fost anunțată prin câteva texte anterioare, din profeți și psalmi, dar de abia cum ea apare într-o manieră explicită. Cert este însă faptul că Revelația divină ne descoperă treptat că Dumnezeu este Tată nu numai pentru poporul Israel, ci afecțiunea Sa paternă cuprinde întrega-I făptură, căci «Dumnezeu nu este părtinitor» și de aceea «în orice neam, celui ce se teme de El și face dreptate, bineplăcut îi este cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea prin Iisus Hristos» (FA 10, 35-36).

Pe de altă parte, așa cum vom vedea, în Iisus Hristos Dumnezeu Tatăl Se descoperă a fi nu numai Tatăl oamenilor, prin creație, ci Tatăl veșnic al Unicului Său Fiu, iar prin înfierea pe care ne-a adus-o acest Fiu, paternitatea și filiația divină capătă înțelesuri mult mai adânci.

I.1.4. Dumnezeu și păgânii

Evreii numeau popoarele care îi înconjurau goyim. Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, redă acest cuvânt prin ethnicoi și câteodată prin ellenes (grecii). Ethnos desemnează totdeauna un grup omogen și, în particular, un popor. În latină, goyim dă gentes sau gentiles, adică o comunitate de sânge, de nume, de rasă, având același descendent. Textul Masoretic utilizează și termenul am, redat în grecește prin laos (care va da în creștinism cuvântul laic).

Dumnezeu atrage atenția evreilor că atitudinea lor față de goyim nu trebuie să fie în mod necesar una de ostilitate. Străinul trebuie să-i amintească evreului de faptul că și el a experiat o situație similară și, de aceea, trebuie tratat cu bunăvoință: «Pe străin să nu-l strâmtorezi, nici să-l apeși, căci și voi ați fost străini în pământul Egiptului» (Iș 22,21).

În același timp însă, el poate reprezenta un pericol. Dumnezeu va alunga pentru Israel neamurile care locuiesc în țara spre care îi conduce Moise, iar poporul este îndatorat să distrugă toate locașurile de închinare ale lor, și primește avertismentul: «Ferește-te să intri în legătură cu locuitorii țării aceleia, în care ai să intri ca să nu fie o cursă între voi» (Iș 34,11-13). Nu trebuie înțelese aceste cuvinte ca o interdicție absolută de a nu avea legături cu alte neamuri, ci numai cu cele corupte. Dar atunci când națiunile vecine jefuiesc țara, distrug Ierusalimul, deportează locuitorii, și mai ales își impun propriile divinități sau constituie o influență negativă chiar și indirectă, amenințând monoteismul, se dezvoltă printre israeliți o ură vie împotriva acestor goyim, care sunt asimilați generic termenului de «păcătoși».

Conștiința acestei diferențe a israeliților față de ceilalți vine din convingerea că o alianță sau o alegere leagă în mod special acest popor de Dumnezeu: Israel este încrezător în Dumnezeu care l-a eliberat din Egipt, care i se arată sub numele de Yahvé, face din el un popor ales și își realizează planurile prin intermediul său. Departe de un rasism inițiat de divinitate, Israel este «preferatul» divinității, ca prin el Dumnezeu «să ducă în mijlocul păgânilor făclia credinței celei adevărate până ce avea să vină lumina cunoștinței de Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos», după îndemnul psalmistului: «Vestiți între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui» (Ps 95, 3).

Dumnezeu se descoperă, treptat, și într-o formă oarecum mai ascunsă, și neamurilor ca fiind nu doar Dumnezeu și Părinte al lui Israel, ci Dumnezeu și Părinte al întregului pământ: «Ia aminte la mine poporul meu, și voi, neamuri, fiți cu urechea la Mine, că de la Mine va veni învățătura și legea Mea va fi lumină popoarelor» (Is 51, 4). Prin Zaharia, Dumnezeu spune către Israel că «și multe neamuri se vor alipi de Domnul în ziua aceea și Îmi vor fi Mie popor și voi locui în mijlocul tău» (Zah 2, 15), căci «Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit și a chemat pământul» (Ps 49, 1). Apelul lui Dumnezeu este așadar universal: «Adunați-vă, veniți, apropiați-vă laolaltă cei rămași cu viață dintre neamuri! (…) Întoarceți-vă către Mine și veți fi mântuiți, voi cei care locuiți toate ținuturile cele îndepărtate ale pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu tare și nu este altul!» (Is 45, 20, 22). Nu numai atât, dar unele popoarele vor fi misionari între alți păgâni: «Eu vin ca să strâng la un loc popoarele și toate limbile. Ele vor veni și vor vedea slava Mea, și le voi da un semn. Și pe cei scăpați cu viață îi voi trimite (…) către ținuturile cele mai depărtate care n-au auzit despre Mine și nu au văzut slava Mea (…) și dintre toate neamurile vor aduce pe frații voștri prinos Domnului (…) din ei voi lua preoți și leviți» (Is 66, 18-21).

Răspunsul la acest apel se constituie în ceea ce s-a numit «pelerinajul eshatologic al popoarelor» către Sion: «Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârful munților și se va ridica pe deasupra dealurilor. Și toate popoarele vor curge într-acolo. Multe popoare vor veni și vor zice: ‚Veniți să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne învețe căile Sale și să mergem pe cărările Sale’» (Is 2, 2-4. Mi 4, 1-2). În «ziua aceea», «din Asiria și până la Eufrat, de la o mare și până la cealaltă și de la un munte până la altul» (Mi 7, 12), «vor veni popoare multe și neamuri puternice ca să caute pe Domnul Savaot în Ierusalim și să se roage Domnului» (Za 8, 22). De acum înainte, păgânii aparțin poporului lui Dumnezeu, «fiilor» lui Dumnezeu, în împărăția păcii pe care o va duce Mesia, «Fiul Omului» (Dn 7, 14) și nu doar un «fiu» al lui Avraam, și aceasta își găsește expresia vizibilă în «ospățul mântuirii pe muntele lui Dumnezeu», descris de Isaia: «Și Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăț de cărnuri grase, un ospăț cu vinuri bune (…) și în muntele acesta El va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele și perdeaua care acoperă toate neamurile» (Is 25, 6-8).

Fără excepție, în toate pasajele în care Vechiul Testament ne oferă reprezentarea pelerinajului eshatologic al popoarelor, ținta finală a acestuia este întotdeauna locul revelației lui Dumnezeu, muntele cel sfânt al Domnului, Sionul. Păgânii nu sunt obiectul unei misiuni în țările în care ei locuiesc, ci ei sunt chemați la muntele cel sfânt prin chiar arătarea lui Dumnnezeu. În diaspora, ne spune proorocul Zaharia, zece păgâni «vor apuca pe un iudeu de poala hainei și vor zice: Mergem și noi cu tine, căci am aflat că Dumnezeu este cu voi!» (Za 8, 23), fiecare popor aducând bogății nenumărate (Is cap. 60). Centrul rămâne Sionul, iar mântuirea este mântuirea lui Israel care se descopră în fața popoarelor uimite. Când Vechiul Testament îl include în actul mântuirii, ei sunt admiși prin participarea la revelația acordată lui Israel și la alăturarea de sfânta comunitate a lui Dumnezeu.

Deși încă de la începuturile existenței sale Israel a avut dese contacte cu alte popoare, uneori atât de strânse încât constituiau un pericol în ceea ce privește păstrarea nealterată a purității credinței monoteiste și a moralei pe care Unicul Yahvé a dat-o poporului Său iubit, totuși nu întâlnim în timpurile vechi nici o idee de misionarism conștient ale israeliților între cei de alte popoare. Originile unei activități misionare se plasează în epoca post-exilică, odată cu apariția diasporei, dar de abia începând cu epoca Macabeilor se poate vorbi într-adevăr de o perioadă misionară. Era un lucru care se constituia într-o noutate: „iudaismul este prima mare religie misionară a lumii mediteraniene” și care a tins apogeul în epoca Mântuitorului și a Sfinților Apostoli. După dărâmarea Templului (70 d. Hr.) și a doua mare ocupare a Ierusalimului, de către împăratul roman Adrian (135), va începe declinul activității misionare evreiești. După ce creștinismul a devenit religie oficială de stat, legislația publică, a cărui expresie cea mai înaltă se regăsește în Codex-ul Theodosianus și în Codex-ul Justinianus, dicta novele împotriva convertirii la iudaism pedepse foarte grele mergând până la moartea atât a misionarilor cât și a convertiților, ceea ce descuraja prozelitismul iudaic din ce în ce mai mult. În teritoriile limitrofe imperiului roman se poate nota într-adevăr către anul 1000 câteva convertiri masive la iudaism, dar mai încolo nu putem găsi decât câteva convertiri izolate.

I.1.5. Paternitatea divină în iudaismul rabinic

Iudeii din perioada post exilică se adresau frecvent lui Dumnezeu cu apelativul «Tatăl care ești în ceruri», după cum demonstrează un imn rabinic: «Să fii puternic ca un leopard, strălucitor ca un vultur, iute ca un cerb și puternic ca un leu, pentru a îndeplini voința Tatălui tău care este în cer». Existența acestei relații, ca și faptul că ea a fost revelată, este un indiciu al mărinimiei divine: «Israeliții sunt iubiți, căci ei au fost numiți copiii Atotputernicului, iar acest lucru le-a fost adus la cunoștință în virtutea unei iubiri speciale, așa cum stă scris: ‚Voi sunteți copiii Domnului Dumnezeului vostru’ (Dt 14, 1)». Rabinii comentatori ai acestui text sunt împărțiți în ceea ce privește admiterea necesității unor condiții sau nu, care să fie îndeplinite de israeliți pentru a purta acest nume. De pildă, rabinul Iehuda spunea: «Cât timp vă veți purta ca niște copii supuși datoriei lor, sunteți numiți copiii lui Dumnezeu, dar când părăsiți această comportare, nu mai purtați numele de copii ai lui Dumnezeu». După rabinul Meir, titlul se păstrează indiferent de comportament.

Credinciosul avea conștiința că este fiu al unui Părinte ceresc mai ales atunci când se ruga. Una din rugăciunile cele mai vechi ale liturghiei ebraice are următorul conținut: «O, Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ne-ai iubit cu o dragoste mare; ne-ai arătat o milă mare, imensă. Tatăl, Regele nostru, ținând seama de strămoșii noștri care ți s-au încredințat și cărora Tu le-ai predat poruncile Tale; fii tot atât de îndurător și cu noi și învață-ne» (asocierea paternității divine cu paternitate pe linia descendenței trupești). Iată și o rugăciune rostită de rabinul Akiva în timpul unei secete: «Tatăl nostru, Regele nostru, am păcătuit față de Tine. Tatăl nostru, Regele nostru, nu avem alt rege decât pe Tine. Tatăl nostru, Regele nostru, ai milă de noi».

Ideea paternității divine era atât de familiară în timpul iudaismului rabinic, încât ea este preluată de multe parabole și comparații ale rabinilor. Pe baza textului din Iș 14, 19, s-a construit parabola unui om care călătorea cu fiul său, căruia i-a permis să meargă înaintea lui. Când au apărut bandiții care voiau să răpească copilul, tatăl l-a așezat înapoia sa. Dar tocmai din această direcția a apărut un lup și tatăl își luă copilul în brațe. Copilul suferea de arșița soarelui, și tatăl îl protejă, acoperindu-l cu hainele sale. Copilului i se făcu foame; tatăl îl hrăni. Îi fu sete; tatăl i dădu să bea. În acest fel a acționat și Dumnezeu față de Israel când l-a făcut să iasă din Egipt.

Punctul culminant al acestei doctrine a paternității este marcat de afirmația că Dumnezeu i-a parte la formarea ființei omenești; părinții creează numai fizicul ființei omenești, tot ce constituie personalitatea provin dintr-un dar al Tatălui din ceruri: «Cei care contribuie la producerea ființei omenești sunt în număr de trei: Sfântul Unic (binecuvântat fie El!), tatăl și mama. Tatăl oferă materia albă din care sunt formate oasele, nervii, unghiile, creierul și partea albă a corpului. Mamei i se datorează materia roșie care constituie pielea, carnea, părul de pe cap și pupila ochiului. Dar Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) este cel care dă omului suflul, sufletul, înfățișarea, vederea, auzul, limbajul, mișcarea, rațiunea și inteligența».

În apropierea timpului venirii Mântuitorului, zelul misionar iudaic era mare. Iudeii erau mândri că singuri posedau descoperirea voii lui Dumnezeu și considerau că este de datoria lor să-L descopere pe acest Dumnezeu păgânilor.«Tu te numești iudeu – spune Sfântul Apostol Pavel – și te reazimi pe lege și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bune, fiind învățat din lege, și ești încredințat că tu ești călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povățuitorul celor fără de minte, învățătorul celor nevârstnici, având în lege dreptarul cunoștinței și al adevărului» (Rm 2, 17-20). În Palestina, interesul față de prozelitism se reflectă în starea socială a prozeliților și în faptul că se încearcă ameliorarea rigorii prescripțiilor religioase și legale. Exegeza palestiniană arată cum s-a desfășurat prozelitismul: sunt transformați în prozeliți păgânii care avuseseră contact intim cu iudaismul (canaaneul Șua, Tamara, Asineta, fiica lui faraon care l-a salvat pe Moise, Ietro, Rahav, Rut, marinarii din cartea lui Iona, străinii care au luat parte la călătoria prin deșert) iar Isaac, Iacov, Iuda, Iosif, Moise, Ietro, Booz devin misionari. Grație acestei interpretări însuși haremul lui Solomon devine proba succesului activității sale misionare. Mai ales Avraam este glorificat ca misionar: fiind el însuși primul prozelit, el a câștigat triburile de păgâni care-l înconjurau, la credința în Unicul Dumnezeu, în timp ce Sara convertea femeile. Avraam este numit „tată al prozeliților” și devine modelul luminos al misionarilor, care au drept lozincă: „Fă toate creaturile să-l iubească pe Dumnezeu, așa cum Avraam a făcut-o”. Trebuie să recunoaștem că aceste considerații ale talmudiștilor sunt exagerate, dar existența unui misionarism iudaic mai târziu decât aceste momente este un lucru incontestabil. Cu timpul, însuși cuvântul diaspora își pierde conotația oarecum peiorativă, dispersia Israelului printre națiuni fiind considerată ca un plan al lui Dumnezeu prin care Acesta să poată fi cunoscut – ca și Tată – și de către păgâni.

I.2. În Noul Testament

Ideile vechi-testamentare despre paternitatea lui Yahvé au pregătit calea revelației depline aduse de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. De abia prin Iisus Hristos noi am ajuns la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, El «a venit și ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaștem pe Dumnezeul cel adevărat» (1 In 5, 20), cunoaștere care se va desăvârși în Împărăția ce va să fie (1 Co 13, 12). Hristos ne-a (re)descoperit raportul de filiație față de Dumnezeu Tatăl, sau altfel spus, de la Hristos, relația stăpân-rob cedează locul relației tată-fiu.

I.2.1. Iisus și păgânii

Oarecum în mod surprinzător, Iisus interzice inițial ucenicilor Săi să predice Evanghelia păgânilor: «În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel» (Mt 10, 5-6). Textul acesta este tâlcuit de Sfântul Ioan Gură de Aur în sensul că prin această interdicție Iisus își arată dragostea față de iudei și nu este răzbunător: «Să nu socotiți că-i urăsc pe iudei și că-Mi întorc fața de la ei, pentru că Mă ocărăsc și Mă numesc îndrăcit. Pe ei am căutat să-i îndrept mai întâi și la ei vă trimit învățători și doctori, oprindu-vă de a merge la toți ceilalți … Samarinenii erau dușmani ai iudeilor și ei ar fi fost mai ușor de convertit pentru că erau cu mult mai înclinați pentru primirea credinței, pe când iudeii erau mai greu de convertit. Și totuși Domnul îi trimite la o slujire mai anevoioasă, arătând prin aceasta cât de mult purta grijă de iudei». Misiunea Apostolilor «la neamuri» va începe după Cincizecime, primirea Evangheliei de către toate popoarele fiind unul din semnele Parusiei: «Și se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate popoarele și atunci va veni sfârșitul» (Mt 24, 14; comp. Mc 13, 10).

În timpul vieții Sale pe pământ, Iisus însuși și-a limitat propria activitate la Israel, după cum a mărturisit: «Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel» (Mt 15, 24). Totuși, Iisus a intrat în contact cu păgânii: vindecarea fiicei femeii cananeience (Mt 15, 21-28), a slugii sutașului roman (Mt 8, 5-13; comp. Lc 7, 1-10), a căror credință a lăudat-o, sau vindecarea demonizaților din ținutul Gadarei (Mt 8, 28-34; comp. Mc 5, 1-21; Lc 8, 26-39). Hristos nu se identifică cu curentul naționalist în mare vogă în acel timp între conaționalii săi, nu se răzbună, ci refuză, de pildă, să pogoare foc din cer asupra samaritenilor care nu l-au primit în cetatea lor (Lc 9, 54). Adeseori, necredința iudeilor este pusă față-n față cu fărădelegile păgânilor din cetăți precum Tyr, Sidon, Ninive, Sodoma, Gomora care vor fi judecate mai puțin aspru (Mt 10, 15; 11, 22-24). Să amintim și faptul că în genealogia prezentată de evanghelistul Matei, Iisus, «fiul lui David» (Mt 1, 1; comp. Lc 3, 24; Rm 9, 5), are ca strămoși femei păgâne: Tamar, Rahab, Rut (Mt 1, 3, 5), ceea ce demonstrează faptul că El este nu numai fiul lui David, ci și «fiul lui Adam» (Lc 3, 38), Fiul Omului prin excelență, și al umanității întregi, pe care trebuia să o mântuiască și să o aducă la Tatăl. De aceea, el a promis în mod constat și păgânilor participarea la Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția Tatălui: printr-o adevărată «sentință de dezmoștenire», via va fi luată de la iudei și dată altor lucrători (Lc 20, 9-19; comp. Mt 21, 23- 44; Mc 12, 1-12), «Împărăția lui Dumnezeu … va fi dată neamului care va face roadele ei» (Mt 21, 43), nu puțini, ci «mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor» (Mt 8, 11), sângele Lui răscumpărător «pentru mulți se varsă» (Mc 14,24), iar înainte de a Se înălța la cer le poruncește apostolilor: «mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura» (Mc 16,15).

Dar ora eshatologică, ora la care Împărăția lui Dumnezeu va fi proclamată de către Apostoli lumii întregi, va veni abia după Răstignire. Misiunea pământească a lui Iisus din această perspectivă a fost aceea de a pregăti ora revelației supreme, căci: «Predica lui Iisus este condiția, moartea Sa este punerea în acțiune, revenirea Sa este realizarea poporului lui Dumnezeu a zilelor din urmă și a Împărăției lui Dumnezeu în lumea întreagă».

Atitudinea comunității primare față de păgâni va apărea ca partea a doua a dublei forme a istoriei mântuirii: a iudeilor și a păgânilor. Comunitatea creștină a adresat mesajul său în primul rând către israeliți pentru că a avut conștiința faptului că promisiunile făcute părinților (Rm 15, 18), și fiilor profeților și ai legământului (FA 3, 25), trebuia să fie mai întâi realizată. Conform acestui principiu «în primul rând pentru Israel», Sfântul Pavel intră mai întâi în sinagogă, iar în urma refuzului iudeilor de a-l asculta el zice: «de acum înainte mă voi duce la păgâni» (FA 18, 6). Trebuie mai întâi să fie ridicat din cădere cortul lui David (FA 15, 16), pentru ca păgânii să poată căuta pe Cel Veșnic.

I.2.2. Iisus Îl descoperă pe Dumnezeu ca Tată al tuturor oamenilor

În predica lui Iisus Hristos, Dumnezeu – Care în Vechiul Testament era cunoscut mai ales ca Domnul, Sfântul, Creatorul cerului și al pământului, Veșnicul, Atotputernicul, Dreptul, Salvatorul și Tatăl lui Israel – primește foarte des numele de «Tată», însă cu o semnificație diferită decât aceea a vechilor filozofi și chiar a unor curente moderne, care nu văd în Dumnezeu decât bunătatea sa. Dumnezeu Se descoperă ca Tată al lui Hristos și ca Tată al tuturor oamenilor, pe care a decis să-i reintegreze în familia Sa pentru a-i face copiii Săi. Pentru realizarea acestui plan, a trimis în lume pe propriul Lui Fiu: «Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică» (In 3, 16), trimitere care este un «act al lui Dumnezeu din iubire liberă, deci o manifestare a puterii și iubirii lui Dumnezeu», iar această smerenie a Fiului veșnic al Tatălui pentru a-i readuce în starea de fii pe cei care au greșit este «expresia maximă a iubirii și dăruirii lui Dumnezeu prin smerenie».

Obiectul principal al predicii Fiului lui Dumnezeu a fost să-i cheme pe oameni la credința într-un Tată ceresc, Părintele tuturor, bun și plin de milă. «Tatăl nostru Care ești în ceruri» este o afirmație care a devenit obișnuită între primii adepți ai lui Hristos, dar Mântuitorul Iisus Hristos face o precizare importantă: doar Fiul este singurul care posedă cunoașterea deplină a Tatălui și singurul care are puterea și misiunea de a-L descoperi: «(…) nimeni nu cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere» (Mt 11, 27; comp. Lc 10, 22); «Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (In 1, 18).

Iisus Hristos Îl descoperă pe Dumnezeu ca un Tată al tuturora și al fiecăruia, fără a distinge între israeliți și cei de alte neamuri, revărsându-și mila și bunătatea Sa fără discriminări: « … Tatăl vostru Cel ceresc face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți» (Mt 5, 45; comp. Lc 6, 35). Israel este doar «întâiul-născut» dar nu și «singurul născut» din Tatăl.

Dumnezeu este un Tată Care-și iartă fiii ce greșesc, dar această iertare este pusă în legătură cu iertarea semenilor: «De veți ierta oamenilor greșealele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc» (Mt. 6,14). Dumnezeu este Cel Care ne-a iertat primul și pentru aceasta cere și din partea noastră să avem milă față de cei din jurul nostru. Bunătatea părintească, datorită faptului că determină o relație cu totul particulară între Tatăl și oameni, deveniți fii ai Lui prin Iisus Hristos și frați între ei, cere din partea oamenilor iertarea greșelilor semenilor.

Evangheliile vorbesc deseori despre iubirea părintească a Tatălui pentru cei ce, prin păcat, se depărtează de El. Impresionantă în acest sens este parabola fiului risipitor(Lc 15, 11-32). Revenindu-și în sine, fiul s-a întors acasă, iar tatăl – a cărui iubire «nu face dezbinare» între cei doi fii și care iubire l-a însoțit pe risipitor în chiar țara păcatului – «încă departe fiind el, l-a văzut (…) și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat»( Lc 15, 20), arătându-ne prin aceasta marea iubire a lui Dumnezeu Tatăl față de om-fiul său care se pocăiește. În această parabolă, nu este scos în evidență într-un mod explicit rolul mântuitor al Fiului și astfel s-ar putea înțelege că omul poate prin puterile proprii să se reîntoarcă în casa Tatălui. Pentru a evita această eroare, nu putem să nu vorbim și despre legătura dintre paternitate și persoana și opera lui Iisus. Parabolele Mântuitorului au fost spuse în cadrul anunțării venirii Împărăției lui Dumnezeu. Revelația harului dumnezeiesc s-a împlinit în persoana lui Iisus Hristos. Prin aceste parabole, Iisus își justifică propria Sa atitudine față de păcătoși, făcând cunoscută, astfel, într-un mod «tangibil» bunătatea părintească a lui Dumnezeu. Prin El și prin opera Sa, dragostea Tatălui îi invită pe oameni să reintre în căminul părintesc și să înceapă o viață nouă.

Dumnezeu este Tatăl nostru și de aceea poartă grijă de făpturile Sale. Minunile pe care le-a săvârșit, Iisus Hristos a găsit că este necesar să le facă și pentru ca, «de vreme ce oamenii nu recunoșteau providența Lui în toate și nu vedeau prin creațiune dumnezeirea Lui, să o vadă din faptele Lui prin trup și să dobândească prin El cunoștința despre Tatăl, trecând cu cugetarea, de la cele în parte, la purtarea Lui de grijă pentru toate». Dacă în grija lui Dumnezeu se află păsările cerului și florile câmpului, cum nu va purta grijă de cel care-I poartă chipul? (Lc. 16, 22-29; comp. Mt 6, 25-33). De aceea, Iisus conchide: «știe Tatăl vostru cel ceresc că aveți nevoie de acestea; căutați mai întâi Împărăția Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă» (Lc 16, 30-31). Mult mai important și mai urgent decât grija de multe este căutarea Împărăției: «Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția» (Lc 16, 32). În comparație cu această Împărăție pe care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit-o prin Fiul Său, toate aceste condiții exterioare ale vieții prezente devin secundare.

În această împărăție, Dumnezeu Se revelează într-adevăr ca Tată: dragostea Sa îi cuprinde pe toți și pe fiecare într-un mod particular. El este Tatăl Care „vede în ascuns” (Mt 6, 4), Care ispitește «inimile și rărunchii» și știe «tainele inimii cu adevărat», Care cunoaște pe fiecare om în parte și se îndreptă spre el după înclinațiile inimii. În această Împărăție sunt și alte norme care guvernează comparativ cu cele de pe pământ, adevăr ilustrat prin pilda lucrătorilor tocmiți la vie, care primesc răsplată nediferențiat (Mt 20, 1-16). Așa cum bunătatea Sa pare incompatibilă cu sensul uman al egalității, tot astfel Tatăl nu este niciodată nedrept cu nimeni: libertatea Sa manifestă gratuitatea dragostei Sale.

Mesajul central al mântuirii este că lui Dumnezeu I S-a făcut milă de om și l-a adoptat ca și copil al Său și l-a făcut să participe la Împărăția Sa (Lc. 16, 32). Legile acestei Împărății au fost enunțate de Iisus Hristos în Predica de pe Munte, care conține și o exigență pe care Iisus o cere în mod deosebit celor care vor să-L aibă pe Dumnezeu ca Tată: «Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este» (Mt 5, 48). Dar, cum «nimeni nu cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere» (Mt 11, 27), noi nu ne putem face o idee despre perfecțiunea Tatălui decât prin intermediul revelației făcută prin Hristos. Perfecțiunea Tatălui, care este propusă spre imitare primește aspecte foarte concrete și «umane»: aceea a unui Dumnezeu Care, de la început, se descoperă foarte aproape de oameni, fidel promisiunilor Sale, bun și milos, un Dumnezeu al păcii și reconcilierii. Foarte important în această imitare a perfecțiunii Tatălui ceresc este legea iubirii universale, prin depășirea «legii talionului» (Iș 21, 24-25; Lv 24, 17-20; Dt 19, 21). «Dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi» și «cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în El» (1 In 4, 12, 16). Astfel se formează între creștini atitudinea într-adevăr filială, aceea a unui fiu care tinde să se transforme după imaginea Tatălui Său ceresc.

I.2.3. Paternitatea divină în primele comunități creștine

Numele Tată este aplicat lui Dumnezeu de 44 de ori în epistolele pauline, de 24 de ori în cele sobornicești și de 5 ori în Apocalipsă. Acest număr mare arată locul pe care îl avea conceptul de Dumnezeu-Tată în gândirea religioasă a primilor creștini. Ei Îl invocau pe Dumnezeu cu acest nume așa cum arată numeroasele formule de rugăciune din scrierile Sfântului Pavel sau mărturia din primul capitol al epistolei Apostolului Petru.

Spre deosebire de iudei, care în rugăciunile lor Îl invocau pe Dumnezeu ca Tată, dar exclusiv ca Tată al lui Israel, creștinii, «noul Israel», îl invocă pe Dumnezeu ca Tată al Domnului Iisus Hristos. Multe dintre formulele liturgice creștine se referă explicit la «Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos» (2 Co 1, 3; 11, 31; Ef 1, 3; Cf. Rm 15, 6; Col 1, 3; Ef 1, 17; 1 Ptr 1, 3). Acest mod de exprimare are la Sfântul Pavel o rațiune bine precizată: expresia aceasta semnifică faptul că Dumnezeu Se revelează ca Tată, înviindu-L pe Iisus din morți, înălțându-L și instituindu-L ca Domn al întregii lumi; mai ales raportul dintre paternitatea divină și învierea lui Hristos este perfect marcată: «Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui» (Rm 6, 4) sau «Pavel, apostol (…) prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu Tatăl, Care L-a înviat pe El din morți» (Ga 1, 1).

Luminați de Duhul Sfânt, creștinii vor avea, în mod treptat, conștiința unirii lor cu Hristos. În consecință, ei trăiesc o relație cu Tatăl asemănătoare celei a lui Iisus: pentru că Dumnezeu este Tatăl lui Iisus Hristos, este, de asemenea, și Tatăl lor. Niciodată Pavel nu vorbește de Dumnezeu Tatăl «nostru», fără a vorbi de Hristos în context. Frați ai lui Hristos, noi suntem, prin El și întru El, fii ai aceluiași Tată, și nu putem înțelege că Dumnezeu este Tatăl nostru în afară de Hristos. Este semnificativ și faptul că la scurt timp după înălțarea lui Iisus, creștinii și-au impropiat modul de invocare a lui Dumnezeu pe care l-a folosit și Hristos în Ghetsimani: Avva. Exceptând Tatăl nostru, nicăieri Iisus nu i-a îndemnat pe ucenici în mod explicit să preia propria rugăciune. Inițiativa a aparținut, așadar, primei generații de creștini, în aprofundarea progresivă a noii relații care îi unea pe ei cu Hristos și cu Tatăl. În rugăciunea lui Iisus, termenul avva ne-a permis să intrăm puțin în secretul modului său de a ființa: filiația Sa divină. La fel, în rugăciunea creștinilor, același cuvânt face să se înțeleagă sensul profund al adopției lor: ei sunt într-adevăr fii ai lui Dumnezeu (Rm 8, 16; 1 In 3, 1). Pregătită prin cartea Înțelepciunii lui Solomon, transformată esențial de predica Domnului Hristos, adopția filială, așa cum o prezintă Sfântul Pavel, comportă o filiație reală, bazată pe unirea noastră duhovnicească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu prin natură, și, deci, participarea noastră prin har la această filiație. Această adopție filială ne introduce într-o intimitate asemănătoare celei care unește un tată de fiul său, și în relații relativ noi cu Dumnezeu; la fel, ea transformă interiorul ființei noastre până în punctul de a ne favoriza participarea la viața divină însăși.

Anunțată de Vechiul Legământ, revelată și realizată prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, paternitatea divină biblică ne introduce în misterul a ceea ce este întradevăr Dumnezeul cel Viu: Dumnezeul Care, înainte de crearea lumii, ne-a ales și ne-a rânduit «în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos» (Ef 1, 4-5). Adopția noastră, de la origini și până la realizarea sa finală, nu este decât opera iubirii și a milostivirii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu ne invită să o urmăm: «Fiți, dar, următori ai lui Dumnezeu ca niște fii iubiți» (Ef 5, 1).

Întreaga incursiune în acest subiect al paternității lui Dumnezeu, descoperită prin Sfânta Scriptură, s-a vrut a fi doar un preambul la tema centrală a lucrării de față: paternitatea duhovnicească nu este altceva decât o reluare, o imitare și o aplicare, în plan uman, a paternității divine. Paternitatea spirituală «a fost și este trăită ca mediul pământesc în care facem experiența paternității cerești a lui Dumnezeu. Experiența celei dintâi ne duce la experiența celei din urmă. Paternitatea spirituală și-a îndeplinit rolul atunci când fiul duhovnicesc a ajuns‚ la măsura vârstei deplinătății lui Hristos’ (cf. Ef 4, 5), a Fiului în sens absolut, conducând la adevărata experiență personală a lui Dumnezeu». Episcopul Ignatie Briancianinov numește paternitatea duhovnicească «taina (sacramentul) de filiație». De aceea, un Părinte duhovnicesc nu este niciodată un dascăl care învață pe alții, ci cel care naște imaginea Tatălui ceresc.

=== 04 Cap II Licenta final ===

Cei fără povățuitor cad ca frunzele, iar mântuirea stă întru mult sfat

(Avva Dorotei)

Capitolul al II-lea. Paternitate și filiație duhovnicească. Preliminarii

În toate tradițiile culturale și/sau religioase, maestrul spiritual sau directorul de conștiințe a avut un statut aparte. Nimeni nu s-a format singur, căci «omul, ca să devină om, trebuie să fie format». Nici cărțile nu pot suplini, în nici un domeniu, existența unei persoane care să dirijeze evoluția începătorului. Erorile sunt direct proporționale cu încrederea în sine însuși, fără apelul la cei experimentați în domeniul respectiv.

Existența maeștrilor spirituali poate fi reperată în mai toate religiile, dar îndrumarea duhovnicească în creștinism, și mai ales în Ortodoxie are un specific cu totul aparte, care o individualizează net de alte concepții, căci el, Părintele duhovnicesc, «nu este un rabin care explică sau care aplică Thora; nici un muftiu specializat în fevta; nici un cazuist care rezolvă problemele de morală». În creștinism, expresia «Părinte duhovnicesc» este cu mult mai cuprinzătoare, ca și lucrarea pe care acesta o exercită. Nu avem aici de a face cu simpla transmitere a unor învățături, cu o comunicare la nivel rațional, ci de o povățuire «ca de la tată la fiu», pentru că rostul paternității duhovnicești acesta este: de a-l naște pe ucenic ca fiu, nu al său, ci al lui Dumnezeu Tatăl, ca frate al lui Hristos, în Duhul cel Sfânt, care este și «Duhul Fiului» (Flp 1, 19) și singurul prin Care putem spune: «Avva, Părinte!». Duhul Sfânt este «Duh părintesc și Duh filial, Duh al paternității și Duh al filiației».

Atunci când Sfântul Pavel scrie galatenilor: «O, copii mei, pentru care sufăr durerile nașterii până când Hristos va lua chip în voi!» (Ga 4, 19), este conștient că aici este vorba de o paternitate duhovnicească înțeleasă ca participare la paternitatea divină. «Să rămâi fiul meu adevărat și prea iubit, născut de mine în durerile cele după Hristos», se roagă avva Varsanufie pentru un ucenic. Întreaga paternitate, chiar cea naturală, și mai ales cea spirituală, și întreaga maternitate spirituală, care începe cu cea a Sfintei Fecioare Maria și a Sfintei Biserici, «care este mama noastră» (Ga 4, 26), își justifică numele prin raportare la Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, «din care își trage numele orice neam în cer și pe pământ» (Ef 3, 15). Este de fapt vorba de o relație de reciprocitate: întelegerea umană asupra paternității ne oferă cadrul pentru explicarea paternitatii lui Dumnezeu, care, la rândul ei, revelează și explică mareția și profunzimea misiunii umane a paternității.

Așa cum mărturisesc marii duhovnici și îndrumători de demult și de astăzi, această naștere duhovnicească nu este lipsită de durere: oricine este chemat să transmită viața duhului nu o va putea face decât acceptând să sufere, ca și Sfântul Ap. Pavel. Dar ea are și bucuria nașterii fiilor în Împărăția lui Dumnezeu, căci întotdeauna ascultarea – element de bază în îndrumarea duhovnicească – aduce bucurie părintelui: «Ascultați pe mai-marii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama, ca să facă aceasta cu bucurie și nu suspinând» (Evr 13, 17).

II.1. Îndrumarea duhovnicească versus Taina Pocăinței

De la început, trebuie să facem această delimitare între pocăință ca virtute, în sensul general al cuvântului, și Taina Pocăinței, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, care «revigorează și face vie virtutea pocăinței, făcând-o roditoare și eficace». În manualul său de Spiritualitate Ortodoxă, Părintele Dumitru Stăniloae subliniază și el această distincție în asceza și mistica ortodoxă între Pocăința ca Sfântă Taină și harul sau harisma pocăinței permanente. Starea de pocăință permanentă este rodul împlinit al harului primit la Botez, răspunsul omului la acest dar, și, din acest motiv, Biserica și ține «la Taina Pocăinței ca la una ce ne dă harul creșterii continuu în Hristos, ca un ajutor mereu nou în această creștere sau ne conduce pe drumul desăvârșirii».

Tradiției răsăritene îi sunt străine taxonomiile între păcate mai grave sau mai puțin grave, convingerea firească fiind aceea că prin orice păcat Îl întristăm pe Dumnezeu. Deși recunosc existența unor gradații ale gravității diferitelor păcate, autorii ascetici din toate timpurile insistă mai mult asupra necesității înțelegerii și simțirii urâciunii oricărui păcat. «Nici un păcat să nu vă pară mic – îndemna Sfântul Simeon Noul Teolog pe monahi – (…) Fiindcă robii recunoscători nu recunosc vreo deosebire între un păcat mic și un păcat mare ci, chiar dacă aceștia cad numai cu privirea sau cu gândul sau cuvântul, socotesc că au căzut din iubirea lui Dumnezeu». Pentru Sfântul Vasile cel Mare, orice încălcare a legii lui Dumnezeu în ceea ce privește materia este «una și aceeași încălcare». «Orice păcat este un rău foarte mare, spune Sfântul Tihon din Zadonsk, căci prin el este jignită măreția cea nesfârșită a lui Dumnezeu, iar acest rău se va curăța o veșnicie întreagă prin focul gheenei, de nu se va curăța aici prin străpungerea inimii, prin pocăință și prin sângele Fiului lui Dumnezeu (…) Păcatul este un rău atât de mare, încât nimeni nu a putut să-l nimicească, afară de Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu». Noțiunea de păcat nu ne apare ca un rău în raport cu binele, ci o constatăm ca o fărădelege înaintea lui Dumnezeu: păcatul nu poate fi gândit decât în raport cu sfințenia divină, el provoacă o suferință imensă nu numai în noi, ci și în Dumnezeu, și orice păcat împotriva lui Dumnezeu și a Hristosului Său este un păcat împotriva Bisericii, din care ne autoexcludem.

În spiritualitatea ortodoxă, totdeauna se are în vedere nu atât efectul exterior al acțiunii rele, cât mai ales perversitatea interioară observabilă în starea inimii, care poate fi gravă chiar dacă e vorba de lucruri exterioare lipsite de importanță. Cu cât omul înaintează în viața duhovnicească cu atât ajunge la o mai bună cunoaștere de sine și sesizează mai profund decât înainte necurăția inimii sale. Astfel, se vor cunoaște persoane care pentru greșeli sau păcate recunoscute îndeobște ca fiind de o gravitatea mică, să manifeste un sentiment de căință mai mare chiar decât unii care săvârșesc, în chip nesimțitor, păcate grave.

Așadar, pentru autorii răsăriteni starea, katastasis (starea de rugăciune, starea de desăvârșire, etc.) contează mai mult decât actul singular. De aceea, pentru Sfântul Teofan Zăvorâtul, «sentimentul care-mi spune: ‘Sunt păcătos’ este mai important decât declarația prin care spun: ‘Am păcătuit’».

Sentimentul acesta al permanentei resimțiri a stării de păcătoșenie înaintea lui Dumnezeu îl determină pe nevoitorul ortodox, pe de o parte, să aibă o atitudine de pocăință permanentă, iar pe de altă parte, să depună eforturi conștiente și intense pentru curățirea inimii. De aici și distincția necesară care trebuie făcută între două tipuri de «spovedanie»: mărturisirea păcatelor în vederea obținerii iertării, pe de o parte, și «arătarea, mărturisirea, descoperirea gândurilor», în vederea primirii unei povățuiri sau îndrumări, pe de altă parte. Și această arătare, această descoperire a gândurilor este tot o manifestare a stării de pocăință, pentru că însăși recunoașterea prezenței gândurilor rele în noi este un semn al conștientizării răutății firii, un semn al deteriorării naturii umane prin păcat, ceea ce înseamnă că fie suportăm efectele păcatelor înaintașilor, fie ale păcatelor noastre anterioare, dar oricare ar fi cauza, trebuie să ne pocăim, căci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem responsabili de ele.

Se cunosc în istoria spiritualității ortodoxe până în zilele noastre nu puține cazuri de Părinți duhovnicești care nu au fost hirotoniți. În deșertul Egiptului secolului al IV-lea, anahoreții făceau tot ce puteau pentru a scăpa de Preoție, nu din dispreț, ci din respect față de măreția acestei Taine și pentru că se socoteau nevrednici de ea. Când urma să fie hirotonit, avva Isaac de la Chilii a fugit și s-a ascuns într-o țarină. Urmărit, a fost descoperit cu ajutorul unui măgar care s-a dus să pască lângă el, și astfel a Isaac a primit hirotonia, iar apoi arăta o așa mare dragoste față de slujbele bisericii încât «împreună cu pâinea mânca și cenușa din cădelniță de la liturghie». Chiar odată hirotoniți, au existat chiar preoți, diacon sau episcopi care nu voiau, din smerenie, să-și exercite slujirea niciodată sau foarte rar. Marele Antonie nu era preot, deși la o întâlnire cu Avva Macarie cel Mare acesta îi atrage atenția sfântului că nu există Liturghie în pustiul Sketis, deși acolo viețuiau un număr însemnat de Părinți, iar din datele ulterioare nu aflăm că ar fi primit hirotonia. Macarie însuși a fugit inițial de Preoție și a primit-o de abia la vârsta de 40 de ani. Arsenie cel Mare a rămas doar diacon, iar despre Pimen și Sisoe nu ni se spune că ar fi fost hirotoniți. Aceasta pentru a aminti doar câțiva dintre marii Părinți ai pustiei. Și totuși, nefiind preoți, mulți anahoreți au exercitat ceea ce numim «îndrumare duhovnicească». Apelul la monahi, pentru a primi această povățuire pe calea desăvârșirii, este explicabil prin însuși statutul monahilor de persoane dedicate integral slujirii lui Dumnezeu, persoane care s-au bucurat totdeauna de mare cinste și admirație în Răsăritul creștin. Această alegere se explică deci «prin starea monastică, o stare de pocăință absolută: stăpâni pe această artă, stareții [Părinții duhovnicești, n.n.] pot să-i ajute pe alții». Prestigiul monahismului a crescut mai ales în perioada iconoclastă și post iconoclastă, datorită intransigenței lor în ceea ce privește învățătura de credință ortodoxă față de unele compromisuri ale ierarhiei. De pildă, în secolul al IX-lea, Sfântul Teodor Studitul a fost «atât modelul, cât și ideologul» partidei monahale rigoriste, «cu rol decisiv în întreaga viață a creștinismului bizantin». Astfel, în toată istoria spiritualității răsăritene întâlnim Părinți duhovnicești nehirotoniți, mai ales din cinul monahal.

Un caz aparte îl constituie Sfântul Simeon Noul Teolog, care, cu un ton vehement, critică deseori starea de decadență morală a ierarhiei din timpul său, contestându-i puterea de a ierta păcatele credincioșilor și afirmând cu tărie posibilitatea iertării acestora de către monahi nehirotoniți. Unele pasaje conțin chiar exprimări foarte radicale. Deși necesitatea succesiunii apostolice este un fapt recunoscut de Sfântul Simeon, el revine constant la convingerea că harul dumnezeiesc i-a părăsit pe unii preoți și episcopi din cauza nevredniciei lor, și, din acest motiv, puterea de a lega și a dezlega păcatele «a fost ridicată (de la asemenea episcopi). Părăsind pe toate celelalte, ceea ce slujitorii trebuie să aibă, singurul lucru pe care li se cere să-l aibă este ortodoxia (…) Dar socot că nu numai atât. Căci nu este ortodox cel care nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu, ci cel care are o viață potrivită cu cuvântul adevărului». Aceeași critică severă o adresează Sfântul Simeon nu numai membrilor ierarhiei, ci și călugărilor nevrednici: «nici celor care sunt călugări numai cu haina, nici celor care sunt hirotoniți și socotiți în ierarhia preoției, nici celor care sunt cinstiți cu demnitatea episcopatului, patriarhi, zic, mitropoliți și episcopi, așa, în chip simplu și din pricina hirotoniei lor nu li s-a dat de către Dumnezeu să ierte păcatele – departe de aceasta! Ci numai să săvârșească (Euharistia) le-a fost îngăduit. Și aceasta, socot, nici chiar celor mai mulți dintre ei, deoarece fiind de fân, să nu fie pe de-a-ntregul arși de această lucrare, ci numai acelora care printre preoți, episcopi și călugări, din pricina curăției lor, pot fi numărați în rândul ucenicilor lui Hristos».

În pofida tonului energic, aceste afirmații nu sunt prea clare. Ceea ce este sigur este că, deși cu o oarecare inconsecvență, Sfântul Simeon făcea distincție între puterea de a săvârși slujbele și aceea de a ierta păcatele. Pentru săvârșirea Liturghiei este nevoie de hirotonie și de viață curată, dar pentru a ierta păcatele nu e nevoie numaidecât de hirotonie ci doar de a fi vrednic de numele de «ucenic al lui Hristos». El spune deschis: «Îngăduit este să ne mărturisim (hexanghelein) la un monah care nu are preoția; că Dumnezeu a dăruit aceasta moștenirii sale, tu o poți constata din aceea că de când există veșmântul și haina pocăinței, monahii au fost numiți (după numele lor), precum este menționat în scrierile Părinților inspirați de Dumnezeu». În continuare Sfântul Simeon prezintă, schematic, practica iertării păcatelor în istoria Bisericii: «Înaintea (călugărilor), numai episcopii primeau ca și dumnezeieștii apostoli, puterea de a lega și a dezlega prin succesiune. Dar cu trecerea timpului episcopii deveniră nenecesari și această sarcină înfricoșată trecu asupra preoților cu o viață nepătată și vrednici de harul lui Dumnezeu. Apoi, când ei deopotrivă, preoți și episcopi, se cufundară și deveniră asemănători poporului și mulți dintre ei căzură (sub influența) duhurilor înșelăciunii și în vorbe goale spre pierzarea lor, ea fu transmisă, după cum s-a spus, poporului ales de Dumnezeu, vreau să spun monahilor. Nu că ea fu ridicată de la preoți și episcopi, ci aceștia înșiși s-au înstrăinat de ea». În aceste convingeri, Sfântul Simeon se întemeiază pe experiența proprie, el însuși fiind ucenicul unui monah nehirotonit, Cuviosul Simeon Evlaviosul: «Știu că unor asemenea persoane (ca Simeon Evlaviosul) le este dat să lege și să dezlege din partea lui Dumnezeu Tatăl și a Domnului nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, celor care sunt înfiați și slujitorii Lui sfințiți. Și eu am fost ucenicul unui asemenea Părinte care nu primise o punere a mâinilor din parte oamenilor, ci care prin mâna lui Dumnezeu, adică prin Duhul, m-a înscris în rândurile ucenicilor și mi-a poruncit să primesc punerea mâinilor din partea oamenilor …». «Acela (Simeon Evlaviosul) auzind (poruncile) lui Hristos, deveni părtaș al harului și al darurilor Sale și primi de la El puterea de a lega și dezlega păcatele, fiind aprins de Duhul Sfânt».

Problema este recunoscută ca fiind delicată de toți comentatorii. Ea este cunoscută și luată ca atare de un protestant care expune sistematic și într-un mod surprinzător de pertinent dogmele Bisericii Ortodoxe, de un catolic care s-a ocupat intens de tradiția vieții spirituale răsăritene și de însuși Arhiepiscopul ortodox Vasile Krivochéine, primul editor, cel mai bun cunoscător și unul din comentatorii principali ai operei Sfântul Simeon, care însă evită să se pronunțe «asupra acestei învățături privind iertarea păcatelor prin persoane neavând preoția, dar care sunt sfinți și purtători ai Duhului». El observă că această învățătură n-a fost nici oficializată vreodată, nici condamnată în chip solemn, nici măcar în mod indirect. Ea a întâmpinat însă o certă împotrivire în unele timpuri, și, din acest motiv, Epistola despre mărturisire sau despre Spovedanie a Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru a fi totuși păstrată și consultată, a fost pusă sub numele Sfântul Ioan Damaschin pentru a-i da mai multă autoritate, dar au fost și unii traducători care au ignorat-o în întregime (ex. Sfântul Teofan Zăvorâtul). Influența ideilor Sfântului Simeon, observă Krivochéine, se află în vechea practică a «mărturisirii gândurilor» monahilor experimentați și recunoscuți pentru sfințenia vieții, dar fără a primi dezlegare, dacă nu erau preoți. Totuși, o asemenea distincție între ‘descoperirea gândurilor’ și dezlegarea preoțească nu se află în scrierile lui Simeon și este străină spiritualității sale. Pentru el, spovedania constituia un tot indivizibil, un act harismatic».

Urmând pe Sfântul Simeon Noul Teolog, mitropolitul Hierotheos Vlachos vorbește de o «preoție duhovnicească», pe care o posedă «credincioșii aceia care au rugăciunea minții și, în principal, cei care au ajuns la o asemenea treaptă, încât să se roage pentru toată lumea. Aceasta este ierurgia duhovnicească pentru lume». El sintetizează învățătura Sfântul Simeon referitoare la decăderea clericilor «autohirotoniți», susține posibilitatea mărturisirii la unii monahi nehirotoniți și chiar a primirii iertării din partea lor, dar care nu administrează practic Taina Spovedaniei, pentru că «nu au patrafir și nu citesc rugăciune de iertare». Premiza de la care pleacă este aceea a unei alte viziune asupra păcatului în Ortodoxie, unde, spre deosebire de concepția legalist-juridică specifică Apusului, păcatul «nu este o simplă încălcare a legii, ci îndepărtarea omului de Dumnezeu (…); nu are numai un înțeles moral, ci, în principal, ontologic (…); păcat este căderea, moartea, întunericul și înrobirea minții. (…) și acest întuneric al minții nu este altceva decât identificarea ei cu rațiunea și înrobirea ei în patimi». Ținând cont de acestea, iertarea păcatelor este, pe de o parte, iluminarea minții, iar pe de altă parte, schimbarea patimilor. Este necesar atât harul primit prin Taina Spovedaniei, dar și o corectă îndrumare, fără aceasta din urmă, mulți creștini, care doar se spovedesc, nu ajung să se elibereze de patimi, aceasta pentru că lucrarea patimilor nu este independentă de starea minții. Mitropolitul Hierotheos susține existența a trei feluri de «terapeuți» duhovnicești: 1. duhovnicii care spovedesc, dar știu și să vindece, «adică să-l facă viu și să le lumineze mintea întunecată și să-l conducă la îndumnezeire»; 2. duhovnicii care săvârșesc Spovedania într-o atmosferă juridiciară, fără a avea capacitatea de a-i îndruma duhovnicește pe credincioși; 3. simpli monahi, care nu au preoție, deci nu pot să citească rugăciunea de iertare, dar care cunosc lucrarea patimilor și metoda vindecării de ele. «Când spun iertarea păcatelor, trebuie să o înțelegem în primul rând ca vindecarea de patimi, ceea ce explică faptul că în zilele noastre, monahii care au devenit părtași ai ‘harului’ și ai ‘darurilor’ lui Dumnezeu, fără să fi fost hirotoniți, ne tămăduiesc pe noi, credincioșii bolnavi sufletește».

Sfântul Simeon Noul Teolog nu este, de altfel, primul scriitor bisericesc care afirmă această învățătură a posibilității primirii iertării păcatelor și prin intermediul monahilor nehirotoniți și negarea dreptului de a ierta păcatele în cazul clericilor nevrednici, ci el doar o face cu mai multă intensitate. Înaintea lui, Dionisie Areopagitul avea să spună: «dacă e neluminat, preotul își pierde dreptul pe care i-l conferă demnitatea sa», iar în secolul al XII-lea, canonistul Ioan al Antiohiei constata că de la disputa iconoclastă, «de patru sute de ani, toți credincioșii au slăvit și cinstit într-atât cinul monahal, încât spovedania, mărturisirea păcatelor, canoanele și iertarea păcatelor au fost trecute pe seama monahilor». Îndrumarea duhovnicească ține nu atât de statutul de laic sau hirotonit, căci «este o vrednicie mai mare decât cea de preot, vrednicie care este deschisă tuturor credincioșilor și la care toți pot ajunge dacă vor. Aceasta e sfințenia (…) Pe foarte mulți țărani și meșteșugari nu i-a împiedicat deloc să intre în calendar, în lista sfinților, faptul că n-au fost preoți în viața pământească. Iar unora dintre preoți – celor eretici și desfrânați – cinul preoțesc nu le-a ajutat să nu cadă în iadul veșnicelor chinuri».

Credem că o precizare este necesară legătură cu expresia «iertarea păcatelor», în acest context. Îndrumarea duhovnicească presupunea mărturisirea greșelilor și, mai ales, a gândurilor, a mișcărilor interioare, moment după care – în chip logic, la Părinții care trăiau în atmosferă de rugăciune – urma o rugăciune a Părintelui duhovnicesc pentru cel care a venit la el. Or, printre cererile pe care Dumnezeu le aude cel mai ușor, Sfântul Ioan Gură de Aur enumeră tocmai rugăciunea pentru iertarea păcatelor. Să nu uităm apoi că dezlegarea sacramentală în vechime era întotdeauna sub formă de rugăciune (deprecativă), așa cum s-a păstrat astăzi în Biserica greacă: «Fiul meu duhovnicesc ce te-ai mărturisit nevredniciei mele, eu, umilitul și păcătosul, nu pot să iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu, dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către Apostoli după învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: ‘Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute’, pentru acela și noi îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevrednicie mele și toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neștiință, fie din uitare, să ți le ierte Dumnezeu în veacul de acum și în cel viitor». Am putea astfel înțelege într-o altă lumină și într-un mod mai corect așa-numita «rugăciune de iertare» pe care ar fi rostit-o și monahii nehirotoniți. Însăși «iertarea» sau «dezlegarea» pe care duhovnicul o dă în scaunul Spovedaniei nu este iertare sau dezlegare care vine de la el, nu este puterea lui personală, ci este este «iertarea lui Hristos, prin harul Duhului», în vederea recuperării atitudinii noastre filiale față de Tatăl ceresc. Părintele duhovnicesc se roagă mai întâi pentru ucenic ca Dumnezeu să-l ierte și apoi pronunță această iertare acordată de Dumnezeu. El îi garantează ucenicului că a primit iertarea din partea lui Dumnezeu și că păcatele mărturisite de el sunt șterse.

Totuși, în secolul al XII-lea, canonistul Balsamon simte necesitatea să facă distincția precisă între slujba de sfătuitor și puterea de dezlegare și reafirmă tradiția clasică potrivit căreia numai episcopii și preoți pot săvârși Taina Spovedaniei și pot acorda dezlegarea de păcate. De acum înainte, lucrurile vor fi clare, dar dacă numai preoții și episcopii au puterea de a dezlega păcatele, îndrumarea duhovnicească nu este rezervată exclusiv clericilor. De pildă, în sec. al XVI-lea, un sfânt grec, Gherman Athonitul, și-a ales succesiv mai mulți duhovnici, dar recurgea pentru a primi iertarea numai la ieromonahul Pezos. În secolul al XIX-lea, tot la Athos, mulți «bătrâni», fără să fie preoți, erau căutați de alți monahi și chiar de credincioși mireni pentru a primi un «cuvânt de folos», pentru a le pune întrebări, sau numai pentru a fi priviți, ca și oarecând Sfântul Antonie cel Mare: «bătrânii» Atanasie, Macarie, Avramie, Ioasaf, Ghedeon, Paisie, Daniil, Hariton, Pahomie, Varnava sau Hagi Gheorghe sunt doar câțiva dintre aceștia.

În secolul al XX-lea, tot în spațiul grecesc s-a remarcat în chip deosebit Cuviosul Paisie Aghioritul. Nehirotonit, el primea la chilia lui din Athos nu numai monahi athoniți sau credincioși greci, ci și persoane de altă naționalitate. A acceptat chiar să fie povățuitorul duhovnicesc al maicilor și surorilor Sfintei Sihăstrii a Sfântul Evanghelist Ioan Teologul de la Suroti, unde a și fost înmormântat. Cu toate acestea, le recomanda tuturor în mod stăruitor să nu se despartă de duhovnic, chiar când era invocat motivul că nu se mai află duhovnici buni, răspunzând că «de noi depinde cât ne vom folosi prin Taina Mărturisirii». Cel nemărturisit nu este liniștit, nu vede curat, și de aceea de multe ori, înainte de a-i primi, Cuviosul Paisie îi trimitea mai întâi la duhovnic: «Deși mi-aș da seama eu ce trebuie să faci, nu-ți vei da tu seama de ce-ți voi spune eu. De aceea, mergi mai întâi și te spovedește și după aceea vino să discutăm», pentru că nu te poți înțelege cu un om «atunci când se află într-o altă frecvență». Chiar le interzicea călugărițelor să continue relația cu cineva dacă respectiva persoană, după ce i-a relatat prima dată necazul ei și a primit sfatul să se spovedească, nu a făcut-o, pentru că dacă se va continua relația se poate ivi o mare primejdie: «după aceea își spun: ‘le-am spus pe toate; sunt în regulă’, odihnindu-și astfel în mod fals gândul lor și nu se mai duc la duhovnic. Iar aceasta este tot o măiestrie a diavolului, ca să nu se spovedească». Mai presus decât sfatul, a monahului și a monahiei, este mai mult rugăciunea pentru cel în nevoie; duhovnicul este cel care cunoaște îndeaproape, când este cercetat permanent, evoluția unui credincios și poate chiar să modifice «tratamentul», «doza»; povățuirile ocazionale sunt binevenite, dar nu aduc totdeauna rezultate de durată: «De aceea – spune Cuviosul Paisie – eu nu obișnuiesc să dau sfaturi de departe, dacă nu-l cunosc bine pe om și nu am o strânsă legătură cu el». Există și pericolul de a te lăuda cu faptul că ai vizitat un Părinte duhovnicesc, fie el hirotonit sau nu, pe când tu nu l-ai căutat pentru a te folosi duhovnicește: «Mai demult oamenii, mergeau la stareț ca să ceară sfat în vreo problemă care-i preocupa și să fie ajutați. Astăzi mulți nu merg să ceară sfat, ci ca să se îndreptățească pe sine, sau ca apoi să spună că s-a sfătuit și cu cutare și cutare părinte … Așa ajung să umble de la un părinte la altul, fără să aibă un duhovnic permanent, iar în cele din urmă se încurcă rău de tot».

Mitropolitul Hierotheos Vlachos vorbește despre această fericită îmbinare a îndrumării de către un bătrân și a spoveditului de către un duhovnic la multe obști athonite contemporane (chilii) și chiar la mănăstiri de maici. Bătrânul primește gândurile fiilor săi duhovnicești și îi îndrumă spre vindecare, iar când există căderi în păcate grave, îi trimit la duhovnic să le citească rugăciunea de dezlegare și astfel să (re)primească harul lui Dumnezeu. Unele din rugăciunile din cuprinsul slujbei Mărturisirii se referă concret la această despărțire prin păcat de Biserică, trupul lui Hristos: «Împacă și-l unește pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru …», care nu referă numaidecât la păcate extrem de mari, ci la orice lucru negativ, prin care călcăm voia lui Dumnezeu și ne autoexcludem din comunitatea celor care păzesc Legea lui Dumnezeu. Prin această colaborare dintre «bătrâni» și duhovnici, «nu este vorba nici de neglijarea Tainei Sfintei Spovedanii, nici de subaprecierea îndrumării de către bătrân care are preoția duhovnicească, dar nu are preoția sacramentală». De altfel, acești bătrâni îmbunătățiți acordă o mare cinste preoților și episcopilor. Autorul relatează cazul unui bătrân de 90 de ani, viețuitor într-o mănăstire pe care a vizitat-o, dar care nu l-a recunoscut că este hirotonit. Când a fost informat de statutul episcopului, «s-a întristat de neînchipuit pentru că nu a putut să-mi acorde respectul care se potrivește preoției și pentru că a fost lipsit de binecuvântarea harului preoției».

Un alt exemplu. Starețul de origine rusă Siluan Athonitul n-a fost hirotonit; este drept, nici n-a avut mulți ucenici în timpul vieții, pentru că nu se făcea remarcat prin ceva care să atragă atenția în chip deosebit. Și, totuși, au fost persoane care i-au recunoscut sfințenia încă din timpul vieții, nu atât dintre frații de nevoință din mănăstire, cât mireni și clerici din afara Athosului, care au corespondat sau l-au întâlnit pe stareț poate numai de câteva ori. Cel mai cunoscut ucenicul al său, Arhimandritul Sofronie Saharov a avut însă contacte regulate cu starețul timp de aproape opt ani, și, prin el, scrierile duhovnicești ale starețului vor deveni adevărate călăuze în viața duhovnicească. Sfântul Siluan nu înceta să îndemne la cercetarea părinților duhovnicești pentru povățuire: «Toate nenorocirile vin din aceea că nu întrebăm pe ‘bătrânii’ [‘stareții’] care au fost așezați să ne călăuzească, iar păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să procedeze». Eficacitatea acestui apel la părinții duhovnicești trebuie să nu fie pus sub semnul neîncrederii în virtuțile Părintelui, efectul fiind direct proporțional cu smerenia fiului duhovnicesc și cu încrederea în Dumnezeu: «Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos și înțelept și în toate să întrebe pe Părintele său duhovnicesc. Întreabă-l chiar dacă el însuși n-a trecut prin experiența rugăciunii și pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine și te va păzi de orice nedreptate». Dar socotea la fel de important și ca orice persoană să primească Taina Spovedaniei, căci «Duhul Sfânt a așezat în Biserică episcopi, și în Duhul Sfânt ei au puterea de a lega și a dezlega păcatele … Ei sunt moștenitorii apostolilor, și, după harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne învață pocăința, ne învață să păzim poruncile Domnului». Slujitorii bisericești hirotoniți au mare slavă de la Dumnezeu și din acest motiv ei trebuie cinstiți: «Mare este preotul, slujitorul la altarul lui Dumnezeu. cine-l întristează pe Duhul Sfânt care viază în el». «Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujește preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ».

Și în spațiul românesc, monahi nehirotoniți au fost căutați pentru a primi de la ei «cuvânt de folos». Au fost recunoscuți și admirați pentru viața lor și au acceptat să stea la «convorbiri duhovnicești» cu Părintele Ioanichie Bălan monahii Vasian Oprișan de la Mănăstirea Cernica, Gamaliil Păvăloiu de la Mănăstirea Neamț, Ioanichie Pârâială de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul – Iordan, sau monahii precum Agafia Moisa de la mănăstirea Slatina, Haritina Gavriil, Leonida Barbu sau Chriachia Rotaru de la Agapia, Epifania Gîdioi de la Văratic, Arcadia Rădulescu de la Pasărea, sau Vichentia Pârvan de la Râmeț. Deși la un nivel mai restrâns – cel mai adesea doar obștea din care au făcut parte -, și fără o îndrumare «programatică» sau «conștientă», influența duhovnicească a acestor persoane asupra altora nu a fost deloc de neglijat. La fel, trebuie să amintim pe monahul Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia sau chiar pe credinciosul mirean, moș Gheorghe Lazăr.

Toate aceste exemple vin să confirme faptul că îndrumarea duhovnicească nu este legată neapărat de statutul de cleric, dar este insuficientă fără primirea Tainelor Bisericii prin ierarhia sacramentală. Taina duhovniciei – în înțelesul ei larg – este o noțiune mult mai largă «și se manifestă pe două direcții: una sacramental-liturgică, legată nemijlocit de administrarea Tainei Spovedaniei și alta, pedagogico-pastorală care are în vedere viața duhovnicească în general».

Mărturisirea sacramentală are în plus – și este un plus considerabil – faptul că în ea lucrează harul lui Dumnezeu, fiind mai mult decât o simplă deschidere psihologică, aducătoare de liniște. De altfel, nu monahii sau laicii cu viață sfântă trebuie «acuzați» pentru că au primit destăinuiri ale vieții personale din partea unor credincioși, cărora apoi le-au oferit sfaturi, deci «nu este o metodă bună de a clasa printre uzurpatorii unei puteri preoțești pe toți laicii, monahi sau nu, care s-au străduit să-i conducă pe alții». Nu ei i-au căutat pe oameni și nu ei s-au erijat în conducători spirituali, în competiție cu ierarhia sacramentală, ci oamenii i-au reperat și i-au obligat, i-au silit uneori, împotriva voinței lor deci, să le fie povățuitori. Niciodată nu vom întâlni la oamenii îmbunătățiți pretenția de a avea capacitatea cârmuirii altora. Nimeni nu se vede pe sine vrednic de a îndruma pe alții, ci mai totdeauna «fiii duhovnicești sunt cei care îl descoperă pe ‘bătrân’ chiar lui însuși».

Îndrumătorul duhovnicesc nu se substituie așadar, nu înlocuiește pe preotul duhovnic, singurul care are puterea de a ierta, prin Duhul Sfânt, păcatele mărturisite. Din această perspectivă, se poate vorbi de două planuri între care funcționează Biserica pe pământ: planul exterior, oficial, ierarhic, cu organizarea sa geografică în eparhii și parohii, cu «succesiunea apostolică» a ierarhiei bisericești, și un plan interior, duhovnicesc și «harismatic», căruia îi aparțin părinții îmbunătățiți, «stareții», ale cărui centre principale sunt mănăstirile și schiturile cât mai îndepărtate.

De altfel, nu atât pentru mărturisire se apela la asemenea persoane, cât mai ales pentru a primi sfatul în chestiuni de subtilitate duhovnicească. Dacă la duhovnic se mergea după săvârșirea păcatului, în vederea primirii dezlegării și, de cele mai multe ori, înainte de Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, la părinții duhovnicești se mergea pentru a dobândi cunoștințe în vederea preîntâmpinării erorilor pe tărâm spiritual și a dobândiri cunoștințelor care să ajute să fie evitate păcatele, nu numai cele recunoscute ca fiind deosebit de grave, ci și cele socotite îndeobște minore. De multe ori așadar, recursul la părinții cei duhovnicești era – și este – o necesitate mai mult profilactică decât terapeutică.

II.2. «Părinte», «avva», «gheron», «stareț»

«Tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri» (Mt 23, 9). S-a pus întrebarea dacă utilizarea cuvântului «tată» pentru o altă persoană decât aceea a lui Dumnezeu Tatăl nu ar însemna o încălcare a acestui text scripturistic. Sfântul Ioan Gură de Aur făcea remarca scurtă că textul nu implică un exclusivism categoric: «N-a spus aceasta ca să nu numească ‘tată’ pe tatăl lor, ci ca să știe pe cine trebuie să numească în chip propriu ‘Tată’». Fericitul Ieronim a fost inițial intrigat de faptul că acest titlu de «tată» sau «părinte» a fost acordat anahoreților din Egiptul secolului al IV-lea: «Cum însă ‘avva’, ‘părinte’, se spune în limba ebraică sau siriacă, iar Domnul nostru pomenește în Evanghelia Sa ca nimeni să nu cheme pe cineva părinte decât numai pe Dumnezeu, nu știu prin ce îngăduință în mănăstiri fie chemăm cu acest nume pe alții, fie consimțim să fim chemați astfel. Și desigur a poruncit aceasta Același care a spus că nu trebuie să jurăm. Dacă nu vom jura, nu vom numi nici părinte pe cineva. Dacă despre părinte vom tâlcui astfel, atunci vom fi siliți să gândim altfel și despre jurământ». Ulterior însă, el s-a corectat pe sine: «Nici învățător, nici părinte nu trebuie chemat altcineva decât Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos. Părinte, fiindcă din El sunt toate (…) Se cercetează oare (…) felul cum în limba populară, mai ales în mănăstirile din Palestina și Egipt, monahii se numesc unii pe alții părinți? Lucrul se soluționează astfel: altceva este a fi tată sau învățător prin fire, altceva este a fi prin îngăduință. Când numim pe un om părinte respectăm cinstea vârstei, nu arătăm pe pricinuitorul vieții noastre (…) Așa cum faptul că e un singur Dumnezeu și un singur Fiu prin fire nu împiedică pe alții să fie chemați dumnezei și fii prin înfiere, tot așa și faptul că e un singur Părinte și Învățător nu împiedică pe alții să se numească în sens [oarecum] impropriu părinți și învățători».

De atunci înainte, departe de a vedea o impietate atribuirea acestui titlu și altor persoane, din contră, acest obicei reprezintă, indirect, un «omagiu adus unicii paternității divine», de la care pogoară orice paternitate sau maternitate. Faptul de a fi «tată» sau «mamă», atât în sens natural, cât și în sens spiritual, este un dar de la Dumnezeu, «Părintele luminilor», de la care este «toată darea cea bună și tot darul desăvârșit» (Iac 1, 17), căci din El «își trage numele orice neam în cer și pe pământ» (Ef 3, 15). Taina paternității și filiației duhovnicești este strâns legată așadar de unica paternitate divină.

Grecescul pater, patros este tradus în toate limbile prin aceeași termeni de «părinte» sau «tată». La rândul său, el provine din ebraicul ab, care a dat și atât de cunoscut «avva». Așadar, «avva» este un termen de proveniență semitică, și a fost preluat în literatura duhovnicească, mai întâi de greacă și de coptă, iar mai apoi de toate limbile vorbite de creștinătate. Referindu-se la acest fenomen, I. Hausherr nu îl consideră drept un fenomen pur lingvistic, de împrumut, cauzat de schimburile dintre Egipt și Siria, ci găsește explicația folosirii cuvântului «avva», «tată», în tot monahismul răsăritean datorită lecturării de către călugări a Noul Testament, unde acesta apare în context trinitar. În Noul Testament, termenul apare de trei ori și se referă totdeauna la Dumnezeu – Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos și Tatăl nostru, iar Cel Care îl pronunță este Iisus Hristos sau Duhul Sfânt, Care ne face să-l spunem și noi. El se întâlnește totdeauna la vocativ și exprimă gingășia, purtarea de grijă, încrederea și dragostea ce există între un tată și fiul său. În Noul Testament «avva/abba» este transliterat în greacă, și se pare că expesia ebraico-grecească era obișnuită în bisericile de limbă greacă, unde este posibil să fi fost folosită ca expresie liturgică. În limbaj familiar, «avva» s-ar putea traduce prin «tăticule», «tăticu», cuvinte care-i redau mai bine înțelesul originar. Deși în Noul Testament termenul abba apare doar de trei ori, vorbind în limba aramaică, Mântuitorul a folosit de mai multe ori acest termen, ca de pildă atunci când a zis: «Tatăl meu până acum lucrează și Eu lucrez» (In 5, 17). Nu afirmația că Tatăl lucrează până acum i-a deranjat pe iudei, ci faptul că Iisus Îl numește pe Dumnezeu, într-un mod familiar, «Tatăl» său. Numit de mai multe ori «Tată» în Vechiul Testament, în rugăciune însă credinciosul nu i se adresează decât foarte rar cu apelativul «Tată», așa cum am văzut. Ceva mai aprope de Mântuitorul, în iudaismul palestinian apare invocarea cu titlu colectiv, abinu (Tatăl nostru), dar invocarea cu titlu individual, abi (Tată, Tatăl meu) nu este atestată nicăieri. Ceea ce spunea Iisus apărea în ochii iudeilor ca o inovație demnă de condamnare foarte aspră.

Primele generații creștine, aprinse de o iubire nemărginită față de Dumnezeu, numeau deseori pe Dumnezeu cu titlul de «Tată». La părinții apostolici cuvântul «tată» se raportează mai întotdeauna la «Unicul Părinte». Sfântul Ignatie Teoforul scria magnezienilor: «Adunați-vă cu toții ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieșit de la Unul Tatăl, Care este Unul, și la Tatăl S-a întors», iar despre sine spunea: «Dorința mea a fost răstignită și nu este în mine foc care să iubească materia, ci ‘apă vie’ care grăiește în mine și-mi spune dinăuntrul meu: ‘Vino, la Tatăl!’». Epistola către Diognet afirmă explicit că primul lucru pe care-l primește catehumenul este să-L cunoască pe Dumnezeu-Tatăl: «Și tu, dacă vei dori și vei primi această credință, vei cunoaște mai întâi pe Tatăl», iar această cunoaștere aduce bucurie: «Iar, după ce-L vei cunoaște pe Tatăl, de ce crezi că vei fi cuprins?».

Poate din acest motiv nu găsim încă nici o afirmație explicită a paternității duhovnicești, participante la paternitatea divină, în virtutea căreia titlul de Părinte va fi dat, mai târziu, episcopilor, de exemplu. Chiar dacă încă nu li s-a dat numele de «părinți», episcopii posedă toate calitățile și puterile care vor determina să li se atribuie ceva mai târziu acest titlu, paternitatea dumnezeiască fiind deseori menționată în legătură cu episcopul: «Se cuvine să nu abuzați de vârsta episcopului vostru, ci să-i dați tot respectul potrivit puterii lui Dumnezeu, care este în el; știu că și sfinții preoți nu uită că au fost rânduiți de curând de episcopi, ci, ca niște oameni înțelepți în Dumnezeu, i se supun lui; dar nu lui, ci Tatălui lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor», căci episcopul este «chip al Tatălui»; «cu toții să urmați pe episcop, după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl …».

După Sfântul Irineu de Lyon, termenul pater exprimă raportul dintre învățător și ucenic ca un raport între tată și fiu: «Cine a primit învățătura de la cineva, e numit fiu al celui care învață, iar acesta din urmă este numit tatăl său». În partea a treia a trilogiei sale, în Stromate, Clement Alexandrinul scria: «Ne sunt părinți cei care ne-au învățat credința». Din această perspectivă, în primele secole calificativul de «tată» sau «Părinte» era dat episcopilor, ca cei care sunt învățători prin excelență ai legii lui Dumnezeu. În Martiriul Sfântul Policarp, iudeii și păgânii își exprimă ura lor împotriva bătrânului episcop al Smirnei prin cuvintele: «Dascălul Asiei, Părintele creștinilor!».

Dar nu numai datorită funcției lor didactice episcopii sunt numiți cu acest titlu, ci și, mai ales, datorită funcției lor sacramentale, sfințitoare; avem în vedere mai ales Taina Botezul, care, conferind celui botezat calitatea de fiu al lui Dumnezeu, face din botezător un părinte după Dumnezeu. În scrierea Didascalia Apostolilor (sec. IV) se spune: «după Dumnezeu, el [episcopul] este tatăl vostru, care v-a născut din apă și din duh la înfierea [dumnezeiască]». «Prin episcopul tău, omule, Dumnezeu te face fiul Său: fiule, recunoaște mâna dreaptă, pe mama ta; cinstește pe cel care. După Dumnezeu, este tatăl tău». Referindu-se la episcop și ca învățător și ca sfințitor, autorul aceleași scrieri spune: «Dacă în privința părinților trupești Cuvântul dumnezeiesc spune: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine, (…) cu atât mai mult în privința părinților duhovnicești Cuvântul vă îndeamnă să-i cinstiți și să-i iubiți ca pe niște binefăcători și ca pe niște mijlocitori pe lângă Dumnezeu pe cei care v-au născut din apă și v-au umplut de Duhul Sfânt (…) care v-au crescut în învățătură, care v-au povățuit prin învățăturile lor, (…) care v-au dezlegat de păcate și v-au făcut părtași ai Sfintei Euharistii».

În același ton, Amfilohie de Iconiu afirmă că Biserica este mama noastră duhovnicească, iar preotul care ne botează este tatăl: «Dar cine este Părintele duhovnicesc? Desigur, după Dumnezeu, e preotul care v-a botezat. Căci scris este: Eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos; și: iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu, și față de cei care căzuseră: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos v-a lua chip în voi (…) Mama aceea care i-a hrănit este fără nici o îndoială Biserica». La mai mulți părinți și scriitori bisericești revine ideea că preoții sunt părinți duhovnicești cărora li se cuvine o cinstire mai mare decât părinților după trup, pentru că cei dintâi ne nasc pentru viața cea veșnică, de fapt adevărata viață: «Preoții sunt acei cărora li s-a încredințat zămislirea noastră duhovnicească; ei sunt acei cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoți, ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu; prin preoți ajungem mădulare fericitului cap al lui Hristos. Prin urmare e drept ca preoții să fie pentru noi nu numai mai înfricoșători decât marii demnitari și împărații, dar mai cinstiți și mai iubiți chiar decât părinții. Părinții ne-au născut din sânge și din voința trupului; preoții, însă, ne sunt pricinuitorii nașterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericitei nașteri din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har … Deosebirea între unii și alții este tot atât de mare pe cât de mare este deosebirea dintre viața de acum și viața viitoare».

Tema aceasta a superiorității nașterii duhovnicești, față de cea trupească, prezentă de altfel și în alte tradiții religioase, precum și cea a rudeniei spirituale între frații de călugărie față de rudenia naturală, va fi des reluată în toată hagiografia ortodoxă. O rudă a lui avva Pimen, având un copil cu fața întoarsă la spate prin lucrarea vrăjmașului, nu îndrăznește să intre la Pimen, ci stă la poartă pentru că, spune tatăl «când am vrut să-l ducem în fața bătrânului ne-a cuprins frica, pentru că el nu vrea să ne vadă. Dacă află că sunt aici, trimite pe cineva și mă gonește». Va fi nevoie să se apeleze la o «înșelare» pentru a-l determina pe Pimen să-l primească și să-l vindece pe copilul bolnav. Același Pimen a acceptat cu mare greutate să se roage pentru cineva din satul său care a fost închis, și va interveni după multă amânare pentru rezolvarea cazului unui nepot al său, închis sub un pretext de către guvernatorul ținutului care voia să-l vadă pe Pimen. Refuzând, sora lui l-a numit chiar «om cu inimă de piatră», până la urmă guvernatorul mulțumindu-se doar cu un cuvânt pe care să i-l trimită marele anahoret. Mai radical a fost Pimen atunci când pe el și pe frații lui din Egipt i-a vizitat mama lor. Ea i-a pândit în timp ce mergeau la biserică, le-a ieșit în cale, dar ei, văzând-o, s-au întors și «i-au închis poarta în fața». La plânsetele ei, Pimen îi oferă alternativa: ori îi vede aici, ori pe lumea cealaltă, și ea alege a doua variantă. În Regulile monahale, Sfântul Vasile cel Mare îl îndeamnă pe călugăr: «De rude, prieteni și pe părinți tot pe atât trebuie să-ți depărtezi inima, pe cât de departe sunt viii de cei morți. Căci cel ce s-a dat pe sine la lupta cea duhovnicească, acela s-a lepădat de lumea întreagă și de toate câte sunt în lume, …, a murit pentru lume și pentru toți pe care el i-a avut în lume, fie părinți, frați, fie alte rudenii până la al treilea, al patrulea neam sau și mai departe (…) Căci cel dintâi și adevărat părinte este Părintele tuturor, iar al doilea după dânsul – cel ce te povățuiește în viața duhovnicească». În secolul al X-lea, monahul Arsenie de la mănăstirea Sfântul Mamas din Constantinopol îi răspunde mamei sale care a venit să-l vadă: «Cum să o mai revăd pe cea care m-a născut după trup? Am un părinte după duh, de la care primesc în fiecare zi laptele preacurat al harului dumnezeiesc, adică am un părinte în Dumnezeu. El este și mama mea pentru că m-a născut în duh, și mă încălzește la sânul său ca pe un prunc nou-născut».

În secolul al XX-lea, Părintele Cleopa de la Sihăstria refuză să meargă la înmormântarea tatălui său, răspunzând mamei sale: «Eu am venit la mănăstire și nu mai am tată, nici mamă», iar la o călugărie la mănăstirea Sihăstria, avva Cleopa le spunea noilor monahi: «Din clipa aceasta, de când am făgăduit lepădarea de părinți, nu mai suntem ai părinților trupești. Suntem ai lui Hristos! (…) După ce au intrat frățiorii noștri aici și călugării, nu mai au nimic cu casa. Nu mai au nimic cu prietenii, cu neamurile, cu rudeniile, în veac, că te-ai lepădat! … Când ai intrat în mănăstire ai murit lumii! Nu mai ai mamă, nu mai ai tată!».

Legăturile de rudenie naturală dobândesc o nouă semnificație mai ales dacă aceasta se transformă în rudenie spirituale. Mamei sale, care întreabă cu mirare pe avva Cleopa «Cum, eu nu sunt mama ta?», starețul de la Sihăstria îi răspunde: «Vino la mănăstire și atunci ești mama mea», respectând astfel îndrumările Sfântul Vasile cel Mare: «Dacă părinții se vor depărta de lume și vor îmbrățișa același fel de viață pe care o duce fiul, atunci după adevăr ei sunt rudenii și nu mai sunt părinți trupești ai aceluia, ci frați după trup». Mama Părintelui Cleopa va intra la mănăstirea Agapia Veche și va muri ca monahia Agafia, după 26 de ani de viață monahală.

La anahoreții din Egiptul secolului al IV-lea, relațiile se schimbau și când doi sau mai mulți membri ai aceleiași familii, fie frați, fie un părinte cu fiul (fiii) său (săi), veneau împreună în deșert. Dacă la început, în grupul celor șapte frați din familia avvei Pimen, cel mai vârstnic, avva Anub conducea grupul, cu timpul el se va da puțin câte puțin în fața fratelui său mai mic, Pimen, care arăta un dar excepțional de păstor de suflete. Uneori tatăl după trup rămânea «bătrânul» fiului său, așa cum un oarecare Iacov avea drept Părinte duhovnicesc pe tatăl său după trup. Alteori însă, fiul îi întrecea în virtute pe tatăl său natural – și duhovnicesc – : avva Karion, mare ascet, dar puțin versat în mistică, a fost în curând incapabil să-l îndrume cu folos pe fiul său, Zaharia, care progresa în sfințenie și contemplație, pedepsindu-l chiar pentru o viziune, pe care i-a dezlegat-o un alt bătrân la care a fost trimis de avva Pimen. Însuși Karion va recunoaște superioritatea fiului său: «Multă asceză am făcut, mai multă decât fiul meu Zaharia, și totuși n-am ajuns la nivelul său: nici în smerenie, nici în tăcere». Mai târziu, în secolul al VI-lea, conform profeției lui Varlaam, Ioasaf devine nașul de botez al tatălui său, împăratul Avenir, făcându-se astfel «născător tatălui său și făcător de naștere sufletească celui care l-a născut trupește, căci era fiu al Tatălui ceresc și cu adevărat poamă dumnezeiască a rădăcinii celei dumnezeiești».

Pe linie ierarhică și dogmatică, începând cu secolul al IV-lea, numele de «Părinți» sau «Sfinți Părinți» exprimă autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinței, martorii autorizați ai credinței, la care vor face apel Sinoadele ecumenice și locale de mai târziu. De obicei ei sunt episcopi, dar în scurt timp numele de «părinți» a început să treacă de la episcopi asupra scriitorilor bisericești, căpătând sensul de martori sau mărturisitori ai credinței vechii Biserici, iar aceștia nu erau numaidecât episcopii. Se va ajunge astfel la conceptul de Părinte al Bisericii.

Dar, în viața duhovnicească, termenul de «avvă» sau «părinte» s-a impus deodată, fără mari sforțări, prin Părinții deșertului din Egiptul secolului al IV-lea. «Vocabularul se prezintă fixat dintr-o dată: ei sunt ‘Pater’ sau ‘Avva’, astfel încât colecțiile care cuprind zicerile și faptele lor se vor numi pe totdeauna Paterika [Paterice n.n.]». Termenul de «avvă» a cunoscut o istorie nu tocmai rectilinie. O primă încercare de definiție a lui o aflăm la primul personaj al Patericului egiptean: «Odată, avva Antonie a primit o scrisoare de la împăratul Constantin, ca să meargă la Constantinopol, și se întreba ce să facă? Atunci îi zice avvei Pavel, ucenicul său: ‘Oare trebuie să mă duc?’. El răspunde: ‘Dacă mergi, te numești Antonie; dacă nu mergi, avva Antonie’». În Patericul Egiptean nu numai monahi, ci și ierarhi poartă acest titlu: Teofil, arhiepiscopul Alexandriei (cel mai probabil luându-se în considerare prima parte a vieții sale) sau Grigorie Teologul; în mod surprinzător, Sfântul Vasile cel Mare nu poartă acest nume, probabil din omisiune. Acest titlu este refuzat însă în mod voit preotului Eulogius. Mare ascet, el face o vizită la avva Iosif din Panefisi, este servit cu un pahar de vin, refuză, ucenicii lăudându-i postul. Stau trei zile, fără a socoti că au primit vreun folos. În urma unei întâmplări nefericite, se întorc din drum, se smeresc, iar avva Iosif îi explică: «Paharul cu vin era al dragostei. Cel cu apă, frații îl beau tot timpul». Eulogius a învățat de atunci «să se ostenească într-ascuns». În singura, dar, comparativ cu altele, relativ lunga relatare din Patericul Egiptean despre preotul Eulogius, niciodată nu este numit avva, deși în altă scriere, Istoria monahilor, este prezentat având darul citirii gândurilor oamenilor, oprindu-i chiar de la Euharistie pe frații care au greșit.

În timp, vechile cuvinte își pierd din conținutul lor esențial. În Viața Sfântul Ioan cel Milostiv, un răutăcios îi spune cu ironie unei femei salvate de la viața în păcat prin devotamentul unui monah și care adoptase un copil găsit: «Cu adevărat ai născut un frumos pui de avvă». Cu toate acestea, cel puțin la asceți, termenul de «avvă» sau de «Părinte duhovnicesc» și-a păstrat esențialul conținutului originar. El va fi folosit de către toate generațiile de creștini pentru a-i desemna pe cei care, prin viața lor sfântă, au toate calitățile necesare pentru a naște duhovnicește fii pentru împărăția lui Dumnezeu.

Titlul de «stareț» este dat Părintelui duhovnicesc mai ales în spațiul rusesc. El nu are același înțeles cu cel din limba română, unde desemnează pe conducătorul obștii monahale. Într-o mănăstire există un singur cârmuitor, dar pot exista mai mulți «stareți». Astăzi, în mănăstirile ortodoxe majoritatea stareților-conducători sunt și stareți-părinți duhovnicești, dar regula nu este totdeauna valabilă, un monah putând avea ca povățuitor în mănăstire pe un alt monah, hirotonit sau nu, recomandat chiar de egumen. După tunderea fratelui ca rasofor, egumenul îl dă povățuitorului său, adresându-i-se astfel: «Iată, înaintea lui Dumnezeu îți înaintez pe acest nou începător, pe care întru frica lui Dumnezeu și întru toate faptele bune a viețui învață-l. Și te păzește cu deadinsul, ca nu cumva, din pricina nebăgării tale de seamă și a lenevirii tale, să piară sufletul lui; pentru că ai să dai răspuns lui Dumnezeu pentru dânsul în ziua judecății», iar rasoforului îi zice: «Iar tu să te supui povățuitorului tău întru toate ca Mântuitorului Hristos. Și în toate să fii răbdător, smerit, ascultător, blând și tăcut și vei afla dar înaintea lui Dumnezeu și te vei mântui». Este interesant de observat că în alte limbi, superiorul unei obști monahale – ceea ce numim noi românii în mod obișnuit stareț sau egumen – este desemnat prin termeni care provin tot din atât de cunoscutul «avva», de exemplu «abbé» în franceză. Sfântul Ioan Cassian le dă aproape tuturor celor pe care îi întâlnește în călătoriile sale numele de «părinți», evident, nu pentru funcția de conducere, cât din considerație față de virtuțile și lunga lor experiență monahală; elogiile sale deosebite se îndreaptă spre persoanele monahilor Moise, Pafnutie și cei doi Macarie (Egipteanul și Orășeanul), care alcătuiesc lista celor patru mari și renumiți anahoreți de la Sketis.

Mai ales în spațiul grecesc (contemporan), se folosește cuvântul «bătrân» (gheron), în paralel cu termenul «avvă», pentru a-l desemna pe Părintele duhovnicesc. Bineînțeles că se are în vedere faptul că, în mod natural, doar cei care au dobândit experiență de-a lungul anilor pot fi părinți duhovnicești, care experiență este cu mult mai mare când vârsta este mai înaintată. Dar bătrânețea nu numaidecât legată de vârstă, cât de maturitatea spirituală: «Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată» (Sol 4, 8-9), iar în viața monahală «bogăția bătrânilor nu este părul cel cărunt, ci roadele învățăturii din anii începătoriei, roadele ostenelilor câștigate în viețuire». Unui frate care-l întreabă pe un bătrân cu barba albă, care petrecuse toată viața în asceză, acesta îi răspunde: «Nu se numără anii după trecerea timpului, ci după gândurile curate și viața curată», adăugând cu smerenie și lacrimi: «Fiul meu, pe măsură ce trec anii, crește și sărăcia mea duhovnicească». Părintele duhovnicesc este un «bătrân frumos (kalogeron) este un iluminat și unificat, care dincolo de adulterele și alterările adultului, regăsește harul copilăriei. Învăluit în albul transfigurat al pletelor și al bărbii, cu o privire de copil, eliberat de sine și de ‘nevrozele’ sinelui, starețul este deschis atât lui Dumnezeu, cât și aproapelui pe care Dumnezeu i-l dezvăluie, dăruindu-i darul deosebirii duhului, darul de a găsi cuvântul sau fapta care să-i deștepte pe cei adormiți, să scuture suficiența individuală sau colectivă, să descifreze suferința ascunsă, să îndrume pașii pe calea vindecării, prin preschimbarea inimii de piatră în inimă de carne».

Reținem în final și faptul că în vechime existau și alți termeni pentru a-l desemna pe Părintele duhovnicesc, în funcție de un aspect sau altul care era luat în considerare: presbyteros (la origine,bătrân), fiindcă în mod firesc, așa cum spuneam, este vorba de o persoană în vârstă, didaskalos (învățător), fiindcă trebuie să învețe, diorthotes, pentru că trebuie să îndrepte, aleiptes, pentru că trebuie să antreneze, chiar paideutes, pentru că trebuie să pedepsească, să mustre. La monahii viețuind în obști, se mai numeau și prostates, epistates, ephestos, fiindcă Părintele duhovnicesc deține aici funcția de întâistătător sau de conducere. A supraviețuit în timp și s-a impus peste tot expresia «Părinte duhovnicesc», ca una care le depășește în conținut, prin înglobare, pe fiecare dintre celelalte.

II.3. «Duhovnicesc»

De ce este nevoie de atașarea unui alt cuvânt («sfânt», «duhovnicesc», mai nou «cucernic», «cuvios») la termenul «părinte»? Este absolut necesară? Există și «părinți» neduhovnicești? Care este atunci funcția lor din perspectiva înțelesurilor pe care le are cuvântul «părinte», în orizontul vieții spirituale ?

De-a lungul veacurilor, cuvintele își pot pierde din valoare. Nu este un proces obligatoriu, dar este un fenomen constant, iar cauza nu este totdeauna de natură obiectivă, ci ține de subiectivitatea persoanelor care le utilizează. Așa cum am amintit în treacăt mai înainte, și termenul de «părinte» și-a pierdut din valoare intrinsecă pe care i-o conferea raportarea la Unicul Părinte, Dumnezeu Tatăl. Sensul se pierde pe măsură de duhul se stinge. A fost astfel necesară o juxtapunere: pentru a-i reda înțelesul originar, «părintelui» i s-a adăugat adjectivul «duhovnicesc». Asta înseamnă că în vechime termenul «părinte» îl conținea pe «duhovnicesc». Juxtapunerea ulterioară, mai mult decât un adjectiv determinativ explicativ, este semnul lingvistic al exteriorizării, al golirii de conținut spiritual a primului termen. Ceea ce înseamnă că au apărut și «părinți» care nu erau duhovnicești. Acestora, de acum nu li se mai refuză apelativul de «părinte», deși propriu-zis nu l-ar merita, dar nu mai sunt văzuți ca «duhovnicești»: nefiind duhovnicesc nu poți naște, duhovnicește, fii ai lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.

De timpuriu, unii asceți deplângeau starea monahismului prin comparație cu vremurile trecute. Macarie Egipteanul vine în pustiul Egiptului în jurul anului 330, la nici un secol de retragerea lui Antonie, sau a lui Pavel Tebeul, și le spune cu amărăciune unor bătrâni de la muntele Nitriei, la sfârșitul Liturghiei: «Eu încă n-am devenit călugăr, dar am văzut călugări». Avva Agathon este recomandat avvei Ilie drept «un avvă bun», la care bătrânul le răspunde: «E bun pentru generația de acum; pentru bătrâni, am văzut pe cineva a Sketis, care putea să oprească soarele pe cer, ca Iosua, fiul lui Navi». Avva Ioan eunucul l-a întrebat în tinerețe pe un bătrân: «Cum ați putut voi face lucrarea lui Dumnezeu în liniște, pentru că noi nici trudindu-ne n-o putem face?», la care bătrânul îi răspunde: «Am putut, fiindcă pentru noi principală era lucrarea lui Dumnezeu, iar nevoile trupului secundare. Pentru voi însă, nevoile trupului sunt principale, iar lucrarea lui Dumnezeu secundară». Să fie, oare, vorba de un pesimism al tinerilor generații de monahi? Vom asista, de altfel, la acest fenomen al elogierii înaintașilor în toată istoria monahismului ortodox: el provenea din simțirea nevredniciei proprii a ucenicilor și din sentimentul de venerație față de bătrâni, aceasta și pe fondul schimbării generale a situației creștinismului și a lumii în totalitatea ei. Avva Ischyrion vorbind despre generațiile următoare de monahi în paralel cu cele precedente spunea că el și contemporanii lui au îndeplinit poruncile lui Dumnezeu, cei de după ei vor face jumătate din cât au făcut ei, dar altele vor fi condițiile în care aceștia se vor mântui: «Cei de după nu vor face nimic din ce-a reușit să facă generația dinainte, dar vor fi foarte încercați, iar cei care, atunci, vor fi găsiți vrednici, vor fi mai presus decât noi și decât părinții noștri». Avva Cleopa de la Sihăstria obișnuia și el să exclame cu vădită nostalgie: «S-au dus dragii noștri! (…) S-au dus iubiții noștri! Mi-aduc aminte de viața lor. Când a citit pe părintele Vasile Mitoșeru, pe părintele Visarion Palade, pe Gherasim, fratele meu, pe Constandie Uricaru (…) Aiștea dormeau noaptea în sicrie și mâncau o dată-n zi, la apusul soarelui, și știau Psaltirea toată pe de rost. Toată, toată!».

«Cuvânt esențial (am fi ispitiți să spunem ‚suveran’) al spiritualității ortodoxe, noțiunea de Părinte spiritual prezintă toate caracteristicile unei valori centrale, ireductibile». Spiritualitatea ortodoxă evită pe cât posibil definițiile, pentru că orice definiție este limitativă. Gândirea duhovnicească a Răsăritului creștin se ferește, în general, de orice sistematizare după anumite reguli și cadre fixe dar această atitudine îi dă un caracter de uimitoare suplețe. Cu atât mai puțin nu putem cuprinde într-o definiție cine este Părintele spiritual, nu pentru că această noțiune «s-ar adăposti îndărătul unei interdicții exterioare (ea marchează dimpotrivă, vârful cel mai avansat al lucrării Duhului în ‚lume’), ci fiindcă – element integrant al tradiției vii – contituie ‚locul’ infinit delicat și discret al transmiterii ei». Adoptăm totuși, din considerente practice, următoarea încercare de definire a Părintelui duhovnicesc: el este «omul care, datorită mortificării patimilor și nepătimirii pe care o dobândește, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeiești și are față de lucrurile omenești o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol pentru el, știe să-i călăuzească pe alții pe calea lui Dumnezeu». O detaliere a acestei «definiții» se impune pentru o mai bună înțelegere a ceea ce înseamnă «duhovnicesc»; vom obține astfel un «un portret robot», dacă putem spune așa, al celui care ne naște și ne pregătește spiritual pentru viața viitoare.

II.3.1. Părintele duhovnicesc a dobândit nepătimirea

După cuvintele Mântuitorul Hristos, «dacă orb pe orb se va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă», și tu însuți fiind bolnav, «cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul fratelui tău!, și iată bârna este în ochiul tău! Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui tău» (Mt 7, 4-5; cf. Lc 6, 42). Pentru a povățui cineva pe alții, trebuie să aibă în bună rânduială casa lui lăuntrică, căci «dacă nu știe cineva să-și chivernisească a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ?» (1 Tm 3, 5).

Marii părinți duhovnicești au avut în vedere cuvintele Sfintei Scripturi în legătură cu îndrumarea altora. Avva Antonie era conștient de pericolul asumării povățuirii altora fără ca cineva să fie pe deplin vindecat: «Părinții cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine și făcându-se doctori aleși, vindecau și pe alții. Iar noi, ieșind din lume, mai înainte de a vindeca pe noi singuri, îndată începem a vindeca pe alții și întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai amare decât cele dintâi». Și maicile duhovnicești recunoșteau acest lucru: « Așa cum cineva cu o casă putredă, își vatămă oaspeții, dacă i se prăbușește casa, spunea amma Sincletica, tot așa cei care nu s-au zidit mai întâi pe ei înșiși îi distrug și pe cei care vin la ei să-i [învețe]. Cu vorbele îi îndeamnă la mântuire, dar cu felul lor strâmb de viață mai mult îi strică pe ucenici».

La fel, Cuviosul Nil Ascetul consacră lungi paragrafe în care mustră nechibzuința povățuirii altora fără o pregătire desăvârșită: «Astăzi, îndată ce a intrat cineva în viața monahicească și a învățat felurile nevoinței, cum să se roage adică și când, și care este felul de trai, se face îndată învățător peste lucrurile pe care nu le-a învățat; și începe să atragă ucenici cu grămada, având el însuși încă lipsă de învățătură. Și aceasta o face cu atât mai mult, cu cât socotește că este un lucru mai ușor, neștiind că din toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete (…) Cum va preschimba pe cei stăpâniți de un obicei vechi? Cum va ajuta celor războiți de patimi, necunoscând câtuși de puțin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în război, câtă vreme el însuși zace de răni și are lipsă de legături». Numai deplina nepătimire face apt pe cineva să călăuzească pe alții: «Să nu prefacă înainte de așezarea păcii, uneltele de război în unelte de plugărie. După ce am supus adică toate patimile și nu ne mai tulbură dușmanii de nici o parte și astfel nu mai e de trebuință să folosim uneltele în slujba de apărare, bine este să plugărim pe alții». Astfel, ne spune Sfântul Ioan Scărarul, poate fi numit doctor de suflete doar «cel care are trupul și sufletul nebolnave, neavând nevoie de nici o doctorie pentru ele».

Nepătimirea este idealul ascetului creștin, când acesta a biruit toate patimile și a cultivat în sufletul său, în locul lor, virtuțile. Dar este important de amintit și faptul că nepătimirea nu înseamnă absența ispitelor, care, dimpotrivă se înmulțesc pe măsura înaintării în viața duhovnicească, nu înseamnă «a nu mai simți patimile, ci a nu le primi». Ea nu se identifică niciodată cu starea de nepăcătuire, a celui care nu mai poate comite păcatul. Însuși faptul de a te crede nepătimaș poate duce la rezultate dezastruoase. Este greu, așadar, de vorbit de o nepătimire desăvârșită: «Câți sunt legați chiar și numai de o poftă mică și oarecare a lumii și a lucrurilor ei, sau de o patimă oarecare trupească sau sufletească, sunt departe de limanul [nepătimirii]», de unde și necesitatea unei permanente trezvii. «Nelucrarea patimilor» poate fi luată cu ușurință drept absența lor, de aceea riscul iluziei este foarte mare, lucru de care trebuie să țină cont cel care acceptă să fie povățuitorul altora. Este posibil ca în el patimile să nu fie omorâte întru totul, ci doar să le lipsească momentan cauza: «Adeseori se izbăvește cineva de gânduri când nu sunt de față acele lucruri față de care are anumite patimi». Pe un bătrân care zicea că a biruit curvia, iubirea de argint și slava deșartă, avva Avraam îl pune la încercare pentru a-l verifica dacă s-a izbăvit cu totul de patimile acestea: «Uite, intri în chilie și găsești pe rogojina ta o femeie; poți să te gândești că nu este femeie?». «Nu, dar mă lupt cu gândul rău, ca să nu mă ating de ea». «Dar așa n-ai omorât patima. Patima trăiește [în continuare], este doar legată. Iarăși, plimbându-te, vezi o grămadă de pietre și de cioburi, iar în mijlocul grămezii o bucată de aur; mintea ta poate să creadă că aurul nu ar fi aur?». «Nu, răspunde celălalt, dar mă lupt cu gândul rău, ca să nu pun mâna pe el».« Patima trăiește [în continuare], este doar legată (…) Auzi despre doi frați, că unul te iubește, iar celălalt te urăște și te vorbește de rău. Dacă vine la tine, te vei purta la fel cu amândoi?». «Nu, dar mă lupt cu gândul rău, ca să mă port față de cel care mă urăște cum mă port față de cel care mă iubește». Și avva Avraam concluzionează: «Așadar patimile continuă să trăiască, fiind doar legate de sfinți».

Cel ce nu s-a izbăvit de patimi nu va putea să povățuiască mai ales pe acei care se confruntă cu o patimă pe care o are și el. Apoi, rolul de Părinte duhovnicesc presupune intrarea în contact cu persoane atât de diferite din punct de vedere duhovnicesc, care îi adresează întrebări variate, își mărturisesc ispitele proprii și gândurile care îi asaltează, încât, dacă nu este bine întărit duhovnicește, poate să fie el însuși vătămat. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că numai oamenii sfinți pot rămâne cu totul netulburați de patimile pe care vor să le vindece în cei care apelează le ei pentru povățuire: «Gândul sfinților, chiar dacă se pleacă asupra patimilor înnoroiate și rușinoase, nu se întinează; căci mintea lor este goală și străină de orice poftă pătimașă. Și chiar dacă ar vrea să intre cândva în considerarea unor astfel de lucruri, nu o fac pentru altceva decât ca să observe și să afle mișcările și lucrările împătimite ale patimilor, și de aici să înțeleagă cauzele lor și prin ce fel de leacuri se șterg ele».

Pe de altă parte, două sunt patimile principale care îi poate ataca și pe cei desăvârșiți indiferent dacă sunt sau nu în «funcția» de îndrumători. Cu atât mai mult când sunt priviți, recunoscuți și numiți cu titlul de onoare «părinți duhovnicești». Este vorba de slava deșartă și mândrie. Slava deșartă îi șoptește monahului «să învețe monahi și mireni, în vreme ce nu și-a câștigat pentru sine sănătatea sufletească, să-și închipuie că este supraveghetorul fraților săi, (…) sugerează ideea de a se pune în fruntea celorlalți pentru a-i îndruma în cunoașterea lui Hristos. Un gând de slavă deșartă vrea întotdeauna să ne facă să dăm lecții fraților noștri, înainte de a fi ajuns la paza desăvârșită a poruncilor lui Dumnezeu». Slava deșartă este «risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pândirea comorii» și de aceea îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul la vigilență când este vorba de a primi o funcție de conducere: «Să nu-l primești pe altul când te îmbie cu episcopie, sau cu stăreție, sau cu slujbă de învățătură. Căci cu mare osteneală se alungă câinele de la tejgheaua măcelăriei».

Nu numai îndrumătorii pătimași se vatămă din această relație, vrută duhovnicească, cu un păcătos, ci și cei care i se încredințează ca ucenic. Fie neavând experiența luptei duhovnicești, fie cunoscând mai mult înfrângeri în această luptă, un astfel de Părinte nu posedă strategia necesară, are mintea întunecată din cauza patimilor și, ca atare, nu-l poate folosi pe ucenic. Îndrumarea duhovnicească nu este un teren de experiment «pe pielea altuia». Părintele duhovnicesc nu se poate juca cu sufletul ucenicului, ci trebuie să știe exact ce vrea: să recunoască din relatările ucenicului cu ce probleme se confruntă, să aibă cunoștințe despre modalitățile de vindecare specifice acestor probleme, și, dintre ele, să aleagă pe cea care crede că se potrivește cel mai bine, în același timp având în vedere și «efectele adverse» care pot interveni pe parcurs, știind, de asemenea, și modul rezolvării lor. Poate părea un prea complicat proces terapeutic, dar, în acest domeniu, erorile, atât din partea ucenicului, dar cu atât mai mult din partea Părintelui, nu sunt niciodată de neglijat: «a înclina într-o parte sau în alta, din greșeală sau din neștiință, duce la primejdia deloc mică, și pentru cel care vrea să dobândească [această știință] și pentru cei pe care îi îndrumă, de a cădea în păcat».

Ucenicul, și așa dezorientat și descurajat, trebuie să aibă încredere în cel care îl povățuiește care încredere nu are loc acolo unde se observă încă manifestări ale patimilor. Siguranța și deplina convingere pe care o are Părintele atunci când îi recomandă ceva ucenicului se transferă și acestuia în vederea împlinirii cu ușurință a sfaturilor primite.

Nepătimirea nu înseamnă numai lipsa patimilor, ci, la modul pozitiv, un suflet virtuos, căci după cum «bolta cerească are ca frumusețe stelele, nepătimirea are virtuțile». Iar dacă iubirea desăvârșită este rodul, este «prunc al nepătimirii», un adevărat Părinte duhovnicesc este plin de iubire de Dumnezeu care-l determină să-i iubească și pe cei care vin la el, încredințându-i și prin aceasta de iubirea Lui care îi așteaptă și-i îndeamnă la pocăință, căci «iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu», spunea Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus. Dar, dacă avva Antonie ajunsese să spună «Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-l iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama», alți părinți duhovnicești mărturiseau că încă nu au ajuns la desăvâșire și aveau sentimente de frică înaintea lui Dumnezeu: «povesteau despre avva Aghaton că se străduia să împlinească toate poruncile. Dacă urcau în corabie, el punea primul mâna pe vâslă. Când veneau la el frații, îndată [ce] se scula de la rugăciune și pregătea masa căci era plin de dragoste de Dumnezeu (s.n.). Când i s-a apropiat sfârșitul, a rămas trei zile cu ochii deschiși și nemișcați. Frații l-au scuturat, strigându-i: «Avva Aghaton, unde ești?». El le-a zis: ‘Sunt înaintea judecății lui Dumnezeu’. Atunci ei îl întreabă: ‘Și ție ți-e frică, părinte?’. El zice: ‘M-am străduit cât am putut să îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt. De unde să știu eu dacă faptele mele i-au fost plăcute lui Dumnezeu?’. Frații îi zic: ‘nu ești convins că faptele tale sunt după Dumnezeu?’. Bătrânul răspunde: ‘Nu îndrăznesc să cred asta până nu-L întâlnesc, căci una este măsura lui Dumnezeu și alta măsura oamenilor’».

Părintele este duhovnicesc numai dacă are dragostea care atrage sălășluirea Duhului Sfânt în inima lui: «Până nu simțim că toți oamenii sunt frații și surorile noastre – spunea Părintele Modest de la Konsamonitu – iar noi suntem frații și surorile lor, Sfântul Duh nu se va sălășlui niciodată în inima noastră. Dumnezeu iubește pe toți oamenii la fel, și pe cel mai mare păcătos, și pe cel mai sfânt om. În același fel ar trebui să îmbrățișăm pe oricine în inima noastră. Dragostea rabdă, dăruiește, îndură».

În iubire există mai multe trepte, iar iubirea desăvârșită este greu de atins. Avva Aghaton zicea: «Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau trupul meu și eu să îl iau pe al lui, aș fi tare fericit. Aceasta este iubirea desăvârșită». Patericul ne oferă multe exemple practice de iubire. «Câțiva frați vorbeau despre dragoste și avva Iosif le-a zis: Oare știm noi ce este dragostea? Și l-a dat exemplu pe avva Aghaton. Acesta avea la el un cuțit și a venit la el un frate, care i-a lăudat cuțitul, iar avva nu l-a lăsat să plece până n-a luat și cuțitul». Și tot despre avva Aghaton se povestește că, venind să-și vândă lucrul mâinilor în oraș, a găsit un lepros de care a îngrijit timp de patru zile, cu cheltuiala lui, până s-a făcut bine.

Cu toate acestea, pentru cei din pustie, însăși ideea «iubirii față de aproapele» putea constitui o ispită, și anume aceea de a abandona lupta ascetică și a se întoarce în lume. Avva Arsenie, mare Părinte duhovnicesc, corectează această tendință la un călugăr care i-a spus: «Gândurile mă tot frământă și-mi spun: dacă nu poți să postești și să lucrezi, măcar de a-i avea grijă de cei neputincioși, căci și aceasta este tot iubire». Bătrânul însă îi răspunde, sesizând ispita diavolului: «Mergi, mănâncă, bea și nu lucra, numai de chilie să nu te depărtezi», căci știa că uneori însăși chilia poate fi învățătoare în viața ascetică: «răbdarea în chilie îl aduce pe călugăr la rânduiala sa».

Faima iubirii este cea care îi atrage pe ucenici. Păcătoșii îl caută pe Părintele iubitor pentru a fi vindecați de bolile lor. «Un frate a plecat, odată, din părțile unde trăia avva Pimen și s-a dus într-un ținut străin. Acolo s-a întâlnit cu un pustnic care era plin de dragoste, și de aceea mulți veneau la el». Dar și oamenii sfinți îi caută și se caută: acest pustnic «plin de dragoste» află de la fratele de virtutea avvei Pimen și «a vrut neapărat să-l cunoască», venind în Egipt, întâlnindu-se cu Pimen, și, deși inițial acesta refuzase să vorbească cu el, pentru că vorbea «din Scripturi despre tot felul de lucruri spirituale și cerești», schimbând subiectul discuției despre patimile sufletului, s-a folosit duhovnicește «și s-a întors în ținutul său mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să cunoască un asemenea sfânt».

A-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți este o poruncă dumnezeiască (Mântuitorul 22, 39), dar părinții mărturiseau cu smerenie că nu au dobândit o asemenea iubire: «Un frate s-a dus la avva Matoes și-l întrabă: ‘Cum reușesc sketioții să întreacă cele scrise în Scriptură, iubindu-și dușmanii mai mult decât pe ei înșiși?’ Avva Matoes îi zice: ‘Până acum, eu nici pe cel care mă iubește nu-l iubesc ca pe mine însumi’». Mai mult, părinții îi lăudau pe alții despre care spuneau că au dragoste, ca avva Pimen care le povestea ucenicilor: «Dacă un frate se ducea la avva Ioan cel Pitic, acesta îl primea cu dragostea de care vorbește Apostolul: Dragostea rabdă mult și face bine», sau se socoteau chiar mai prejos decât animalele, ca avva Xanthias: «Câinele este mai bun decât mine, fiindcă are dragoste și nu ajunge la judecată».

Orice prilej era folosit de Părintele duhovnicesc pentru a le aduce aminte ucenicilor de virtutea dragostei față de Dumnezeu și de semenii lor. Mergând cu frații prin Egipt, avva Macarie aude pe un copil spunându-i mamei sale: «Mamă, un bogat mă iubește și eu îl urăsc. Un sărac mă urăște, și eu îl iubesc». Uimit, Macarie le spune fraților: «Într-adevăt, Domnul nostru e bogat și ne iubește, dar noi nu vrem să-l ascultăm. Dușmanul nostru, diavolul, e sărac și ne urăște, iar noi iubim întinciunea lui». Însuși faptul că părinții duhovnicești îi învață pe ucenici calea spre Dumnezeu este un semn al dragostei de Dumnezeu: «Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: ‘Ce este mai sănătos, să vorbești ori să taci?’. Bătrânul îi zice: ‘Cine vorbește din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu’».

Iubirea față de ucenici se arată în răbdare, și Dumnezeu îi poate ajuta pe ucenici tocmai datorită răbdării Părintelui. Un bătrân uită de fiecare dată cuvântul pe care i l-a spus avva Ioan cel Pitic [Ioan Colov], vine de mai multe ori și-l întreabă, dar descurajându-se un timp n-a mai venit. Întâlnindu-se într-o zi cu avva Ioan îi zice: «Știi, avva, tot am uitat ce mi-ai spus, dar n-am mai venit ca să nu te necăjesc». Avva Ioan îi zice atunci: «Du-te și aprinde o lampă». El a aprins. Apoi i-a zis: «Mai ia câteva lămpi și aprinde-le de la prima», și după ce a făcut întocmai l-a întrebat: «S-a micșorat oare lumina primei lămpi fiindcă le-ai aprins pe celelalte de la ea? Așa și Ioan. Chiar dacă toată Sketis ar veni la mine, nu mă va opri de la harul lui Hristos. Prin urmare, vino când vrei, fără să mai stai pe gânduri». Și relatarea se încheie cu cuvintele: «prin răbdarea amândurora Dumnezeu a vindecat uitarea bătrânului. Asta făceau sketioții: îi încurajau pe cei ispitiți și-și dădeau toată silința, ca să se câștige unii pe alții spre bine».

Îngăduința, blândețea și compasiunea sunt alte manifestări ale iubirii. Mai multe relatări din Patericul Egiptean ni-l prezintă pe avva Pimen având aceste calități, fiind pus în dese rânduri să îndrepte neatenția, lipsa de răbdare, de discernământ și de iubire, până la urmă, a altora. Unui frate care se bucura de prietenia fraților cu nume bun, dar se îndepărta de cei despre care auzise că păcătuise, avva Pimen îi reproșează: «Dacă fratelui bun îi faci un mic bine, celuilalt trebuie să-i faci dublu, căci el este neputincios». Și-i relatează o întâmplare edificatoare în acest sens: «Era în chinovie un anahoret cu numele Timotei. Egumenul a auzit ceva zvonuri despre ispitirea unui frate, l-a întrebat pe Timotei ce crede și acesta l-a sfătuit să-l dea afară din chinovie. Dar după ce l-au dat afară, ispita a trecut pe seama lui Timotei și l-a frământat până l-a învins. Timotei plângea înaintea lui Dumnezeu și-i zicea: ‘Am greșit, iartă-mă!’. Atunci a venit un glas care i-a zis: ‘Timotei, să nu crezi că ți-am făcut asta din vreo altă pricină, ci doar pentru că nu l-ai ajutat pe fratele tău atunci când a fost ispitit’». O întâmplare similară este și cea cu fratele căzut în păcat alungat din chinovie la îndemnul unui pustnic întrebat pentru această situație de egumenul chinoviei; deznădăjduit, aproape de sinucidere, acesta este dus de câțiva frați la avva Pimen, care «vâzându-l necăjit (…) s-a ridicat, l-a îmbrățișat, a glumit cu dânsul și l-a poftit să ia o gustare». Apoi a trimis vorbă pustnicului respectiv, care nu ieșea din chilie, să vină la dânsul; acesta a venit (zicându-și «Dacă Dumnezeu nu l-ar fi încredințat pe bătrân, n-ar fi trimis după mine»), iar Pimen îi spune: «Undeva trăiau doi oameni și amândoi avea câte un mort. Unul și-a lăsat mortul său și s-a dus să-l plângă pe mortul celuilalt», determinându-l pe pustnic să-și recunoască greșeala. Le amintea astfel intransigenților că nici ei nu sunt lipsiți de patimi și că oricând pot cădea. Unii bătrâni își dădeau ei singuri seama că nu au procedat bine dacă s-au purtat pripit și fără dragoste față de ucenicii care au căzut. Un preot din Pelusios le-a luat schima unor frați care erau neglijenți, după care i-a părut rău și a venit la avva Pimen. Acesta îi zice: «Nu ți-a rămas nimic din omul cel vechi? Dezbracă-l! (…) și tu ești ca frații. Căci dacă ai numai puțin din omul vechi, ești la fel de supus păcatului».

Avva Antonie consideră că este «om adevărat care poate să vindece și să mântuiască suflete» doar cel care are răbdare, iubire și compasiune față de cel păcătos. El a spus aceste cuvinte despre avva Pafnutie, care asistase la următoarea scenă: un frate acuzat pe nedrept de preacurvie fuge la avva Antonie; frații, vrând «să-l vindece» vin să-l ia cu dânșii, dar vindecarea începe prin mustrări: «Ai făcut și ai dres!», la care fratele se dezvinovățea. Acestor «vindecători», avva Pafnutie le spune o parabolă: «Am văzut pe malul fluviului un om cufundat în noroi până la genunchi și unii, care au venit să-i dea o mână de ajutor, l-au cufundat până la gât». Părinții se simțeau solidari cu cei păcătoși mai mult decât cu cei care îi judecau. Când un frate care a păcătuit a fost dat afară de preotul comunității, avva Visarion s-a sculat și a ieșit și el afară, zicând: «Și eu sunt păcătos».

Cu asprime, sau mai rău, cu răutate nu se obțin rezultate în viața duhovnicească, după cum mărturisea din experiență avva Macarie: «Cu un cuvânt rău îi faci răi și pe cei buni, iar cu un cuvânt bun îi faci buni și pe cei răi». El a enunțat acest principiu în urma unei întâmplări emoționante. Urcând spre muntele Nitriei, ucenicul său, mergând puțin mai înainte, se întâlnește cu un preot păgân grec căruia îi strigă: «demone, demone, unde fugi?», și se alege cu o bătaie soră cu moartea. Întâlnindu-l puțin mai departe, avva Macarie îi zice: «să fii mântuit, să fii mântuit, om obosit!». Mirat, acesta îl întreabă ce a văzut bun la el încât îi vorbește astfel, și i se răspunde: «Te-am văzut obosit, și nu știi că te obosești degeaba». Impresionat, preotul păgân spune ce i-a făcut ucenicului, și îl roagă pe Macarie să-l facă monah.

Virtutea iubirii este condiționată în manifestările ei exterioare și de temperamentul Părintelui duhovnicesc. Antonie cel Mare era atât de iubitor încât toți egiptenii îl căutau. Arsenie cel Mare era mai ursuz, Teodor de la Ferme răspundea cu greu întrebărilor inoportune, Pimen se purta oarecum brutal cu rudele. Din contră, avva Moise este un personaj sociabil, opus chiar ca temperament lui Arsenie. Și unii și alții pot fi părinți duhovnicești dacă scopul lor este de a-i duce pe ucenici la Dumnezeu, cu condiția ca asprimea unora să nu fie sinonimă cu tirania, iar bunătatea altora să nu alunece în neglijență și indiferentism. Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria era recunoscut pentru blândețea aproape fără limite pe care o avea, dar Părintele Cleopa nu ezita din când în când să mustre aspru, chiar în fața altora, sau chiar să ia hotărâri extreme. Un frate începător de la Sihăstria, Ioan, care la un hram sta de vorbă și râdea cu o fată, a fost în chiar noaptea următoare izgonit din mănăstire de starețul Cleopa, pentru a nu strica așezământul pe care l-au pus întemeietorii Sihăstriei. Aceasta arată că există anumite limite și ale îngăduinței, ca și ale asprimii; depinde de «bătrân», de ucenic și de situația în cauză.

II.3.2. Părintele duhovnicesc are darul cunoașterii tainelor lui Dumnezeu («theologie»)

Nepătimirea «are drept vlăstar iubirea, poarta cunoașterii naturale, după care vine teologia și fericirea deplină», spunea Evagrie Ponticul. În urcușul duhovnicesc, după eliberarea de patimi prin asceză, făptuire (praxis), urmează cunoașterea (gnosis) și contemplația (theoria), ultimele două de fapt având în spiritualitatea răsăriteană sensuri aproape echivalente.

Contemplația stă la capătul nevoințelor; atunci când omul se eliberează de patimi, renunță la sinele său egoist prin negarea voii proprii pătimașe (ne-voință), Dumnezeu i se descoperă. Aceasta este și voia lui Dumnezeu, «ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină» (1 Tm 2, 4). Sfântul Macarie Egipteanul arată că «toată osteneala și lucrarea Părinților, ca și a Domnului Însuși pentru aceasta s-au făcut: ca Dumnezeu să Se cunoască de către oameni».

Există grade diferite de cunoaștere/contemplare, dintre care două principale: gradul inferior, al contemplării naturale (physike theoria), și cel superior, al contemplării/cunoașterii lui Dumnezeu (theologia). Pentru ca cineva să ajungă la acest al doilea grad al cunoașterii, trebuie să fi dobândit curățirea de patimi și dobândirea virtuților, mai ales iubirea, prin «asceză teantropică», theologia fiind împlinirea și desăvârșirea lucrării: «Vrei să ajungi într-o bună zi teolog, vrednic de Dumnezeire? Ține poruncile și înaintează prin împlinirea învățăturilor, căci lucrarea este mijlocul prin care poți ajunge la contemplație». Nimeni nu se poate dispersa de lucrare nici după ce a ajuns la contemplație, căci «cunoștința fără faptele care urmează din ea nu este sigură, chiar dacă este adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru».

Acest tip de cunoaștere/contemplație este una de natură duhovnicească, neavând vreo tangență cu cunoașterea lumească, căci Dumnezeu «a dovedit nebună înțelepciunea lumii acesteia, căci de vreme ce lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, întru-înțelepciunea lui Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii» (1 Co 1, 20-21). Spre deosebire de «deșteptăciunea înțelepților și știința celor învățați», pe care Dumnezeu o va pierde (1 Co 1, 19; Is 29, 14), adevărata cunoaștere a tainelor lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cunoască Părintele duhovnicesc, nu este rod nici al învățăturii îndelungate, nici al studierii aride, nici al speculației intelectuale. Sfântul Simeon Noul Teolog deplânge eroarea reducționistă a confundării adevăratei cunoașteri/contemplații cu una intelectuală: «socotind drept nimic tainele Lui, credem că dobândim reunoașterea adevărului lui Dumnezeu prin înțelepciunea lumii și ne închipuim că numai citirea scrierilor de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinților este o înțelegere a Ortodoxiei și credem că acest lucru este o cunoaștere exactă și sigură a Sfintei Treimi; și nu numai aceasta, dar cei mai de vază dintre noi ceilalți socotesc că vederea, care are loc în cei vrednici numai prin Duhul Sfânt, este plăsmuirea înțelesurilor în gândurile lor! Ce prostie! Ce orbire!». Poziția Sfântul Simeon este constantă: nu există cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu decât prin vederea și experiența nemijlocită a Slavei sau Luminii Lui. A teologhisi înseamnă a reproduce ceea ce vezi cu ajutorul luminii dumnezeiești: theoria (contemplația) derivă de la verbul theorein, sau de la substantivul thea, vedere, ori, după alții, de la Theon oran, a vedea pe Dumnezeu.

Părintele duhovnicesc îl va conduce pe ucenic la Dumnezeu, îi va vorbi ucenicului despre Dumnezeu, îi va arăta ce vrea Dumnezeu de la noi oamenii, și va sesiza care este în special voia lui Dumnezeu cu cel care i s-a încredințat spre povățuire. Nu va putea face aceasta dacă el însuși nu-L cunoaște pe Dumnezeu: «Cel ce nu a văzut pe Dumnezeu nu poate să vorbească despre El», spunea Evagrie, și adevărat «teolog este cel care se roagă, iar cel care se roagă este teolog». Cunoașterea aceasta prin locuirea lui Hristos în noi, prin sălășluirea Cuvântului în noi este însăși teologia mistică. Nu este vorba să știm despre Dumnezeu, ci să-l avem pe Dumnezeu în noi. Părintele nu achiziționează niște cunoștințe tip clișeu despre Dumnezeu, despre viața duhovnicească, despre patimi și virtuți. Spontaneitatea cu care mulți dintre ei răspundeau, uneori în mod diferit, la aceeași întrebare pusă de ucenici diferiți sau ofereau metode de rezolvare diferite la aceeași problemă, pusă de același ucenic, dar în momente diferite, arată iluminarea din partea lui Dumnezeu care îi descoperea atunci, pe moment, ce să-i spună ucenicului. Este vorba de o foarte sensibilă și tainică vorbire a Duhului în inima Părintelui duhovnicesc, și nu o rațiune, o gândire discursivă, doar umană, îndreptată spre multiplu și supusă astfel erorii. Mântuitorul Hristos vorbea de cugetul inimii, întrebându-i pe ucenicii de la Emaus: «Pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră» (Lc 24, 38), sau mustrându-i pe iudeii necredincioși, arătând că le cunoaște gândurile: «Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?» (Mt 9, 4; cf. Lc 5, 22). Iar Sfântul Ap. Pavel spunea că «noi avem gândul lui Hristos (nous Christou)» (1 Co 2, 16). Persoanele care au ajuns la cunoașterea/contemplația lui Dumnezeu au «un simț al transcendentului», cum cântă Biserica la slujba Deniei de marți seara din Săptămâna Patimilor: «Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind dumnezeirea Ta …». Iar această simțire, depășind orice superficialitate, se adresează adâncului din ființa omului, căci «adânc pe adânc cheamă» (Ps 91, 5), și nimeni nu este mai atent la adâncul din el și la «semnalele» pe care le trimite Dumnezeu acestui adânc decât cel care, curățit de patimi, și plin de iubire și smerenie, se apropie permanent de Dumnezeu. În acest adânc sensibilizat din sufletul omului, suflet numit de Sfântul Antonie «dumnezeiesc și nemuritor», se găsește, după Grigorie Palama, un «duh-de-viață-făcător», prin intermediul căruia, după curățirea de patimi, sufletul intră în contact cu Duhul Sfânt, «dătătorul de viață». Cunoașterea celor două «adâncuri» este dificilă de realizat: «dacă și numai faptul de a se cunoaște fiecare pe sine însuși este anevoios și o filozofie accesibilă doar puținora – și încă și mai puținora din vremea aceasta și din generația aceasta, când dragostea de filozofie s-a stins prin împingerea și înclinația violentă în sens contrar a nepăsării stăpânitoare și a lucrurilor vieții, în cei care schimbă cele veșnice în cele vrednice de nimic și care nu mai sunt sau nu mai sunt nicidecum, care se prefac mereu în altceva și nu au hotar al opririi lor – cu atât mai anevoios este acum faptul de a cunoaște pe Dumnezeu».

Cu toate că intelectul este purificat prin asceză și viață de nevoință, totuși persoana umană «nu poate prin propriile sale puteri să-și însușească cunoștința divină», dar este socotită vrednică să primească acest dar pentru că «prin propria sa voință a ajuns la desăvârșire». Părintele duhovnicesc nu posedă această cunoștință de la sine și prin sine însuși. Cel care face posibilă până la urmă această cunoaștere este Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos, cu care omul, duhul/sufletul lui, se pune în comuniune: «cele ale lui Dumnezeu (…) nu sunt accesibile înțelepciunii omenești, fiind cunoscute numai de Duhul lui Dumnezeu, adică numai de Dumnezeu Însuși. În aceste condiții, singura posibilitatea a omului de a ajunge la cunoașterea și înțelegerea celor dumnezeiești, a înțelepciunii dumnezeiești și a tainelor dumnezeiești, este ca acestea să fie făcute omului de către Duhul». După ce au primit Duhul Sfânt la Cincizecime, Apostolii Petru și Ioan uimeau prin îndrăzneala și «cuvântul cu putere» pe cei care îi cunoșteau a fi doar «oameni simpli, fără carte» (FA 4, 13). Înțelegem astfel că o asemenea cunoaștere nu este rezervată doar celor inițiați și nici nu presupune o calificare intelectuală specială. De aceea, în toată istoria monahismului întâlnim nu puțini Părinți duhovnicești fără o pregătire intelectuală deosebită. «Avva Arsenie l-a întrebat odată pe un bătrân egiptean în legătură cu gândurile sale. Altcineva, văzându-l, i-a zis: ‘Cum se poate, avva Arsenie, un om ca tine, cu atâta învățătură latinească și grecească, să întrebi pe acest țăran despre gândurile tale?’. El a răspuns: ‘Învățătura latinească și grecească o cunosc, dar alfabetul acestui țăran încă nu-l cunosc’». Care este motivul pentru care Dumnezeu preferă să descopere tainele sale unor asemenea oameni simpli? Sfântul Simeon Noul Teolog arată că viața nepătimașă dar mai ales smerenia atrag descoperirea aceasta din partea lui Dumnezeu. «Ce este mai necurat – spune-mi! – decât cel care încearcă cu părere de sine și trufie să învețe pe alții cele ale Duhului fără Duhul? Ce este mai respingător decât cel care, fără să fi făcut pocăință și să se fi curățit mai înainte, vrea să teologhisească și să dialogheze cu îndrăzneală despre cele ce sunt și sunt pururi la fel, numai prin cunoașterea cea cu nume mincinos, și înțelepciunea cea din afară».

De aceea, doar «adevărata smerenie naște cunoștința» și – în același timp – însăși cunoașterea lui Dumnezeu conduce la sporirea smereniei; «adevărata smerenie este fiica cunoștinței», spune Sfântul Isaac Sirul; la fel recunoștea avva Matoes: «Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu cu atât se vede pe sine mai păcătos. Profetul Isaia, văzând pe Dumnezeu, spunea despre sine că este un netrebnic și un necurat».

Am văzut cum însăși funcția de Părinte duhovnicesc sau căutarea ei pot conduce la mândrie, de aceea nu puțin erau cei care fugeau din fața acestei responsabilități, sau o acceptau doar după mult timp, când erau convinși că aceasta era voia lui Dumnezeu. Deși pare ilar, avva Isaac a avut nevoie de un măgar ca să-și dea seama de asta. Părintele Cleopa de la Sihăstria a primit preoția și egumenia deplină a schitului (pe atunci) doar după ce o femeie i-a dat un rând de veșminte, un Liturghier și un toiag de preot care au rămas de la un preot militar din timpul războiului, această întâmplare socotind-o Părintele Cleopa ca un semn de la Dumnezeu. Duhovnicul Ignatie de la Athos a fost hirotonit preot fără să știe nimic înainte de a fi pus în fața faptului. După șase ani de la călugărie, timp petrecut într-o aspră asceză, care includea și nespălarea, într-o zi, bătrânul chiliei, Neofit, îi spune, fără nici o explicație, că trebuie să se îngrijească, pleacă cu el la Marea Lavră, Ignatie rămâne afară și după ce avva Neofit vorbește cu părinții i se spune lui Ignatie că va fi hirotonit. Ascultarea și smerenia absolută l-au determinat pe bătrân să-l recomande pentru hirotonie, și însăși primirea hirotoniei fără întrebări a fost un semn al acestei smerenii și ascultări necondiționate. Un caz similar s-a întâmplat cu un frate prezentat Sfântul Vasile cel Mare ca fiind cel mai ascultător din obște, și care era într-adevăr așa: i-a slujit episcopului la masă și a acceptat, ca ascultare, să fie slujit de însuși episcopul, după care a fost hirotonit diacon și preot și luat la episcopie.

Un om smerit este cunoscător al tainelor lui Dumnezeu și astfel poate conduce pe alții la Dumnezeu: «Cunoștința lui Dumnezeu înseamnă că cel întărit în aceasta prin smerită cugetare și rugăciune a fost cunoscut de Dumnezeu și s-a îmbogățit de la Dumnezeu cu cunoștința tainelor Lui celor mai presus de fire. Iar dacă se vede mândrie în jurul lui, nu a fost zidit prin acestea în ea, ci e purtat de duhul pământesc al lumii acesteia», arată Nichita Stethatul. Duhul lui Dumnezeu nu se poate sălășlui decât în «inima înfrântă și smerită» (Ps 50, 17) și nu dăruiește cunoștința duhovnicească decât celor care s-au lepădat de sine și de părerile lor.

Elogiul smereniei ocupă un loc important nu numai în scrierile Sfinții Părinți, ci și în Paterice și în viața sfinților. Părinții cei duhovnicești primeau mărturisirea ucenicilor confruntați cu ispitele din toate părțile și pe subtile căi ale diavolului. Din experiența personală și a altora, ei știau că numai smerenia le poate învinge desăvârșit. «Avva Antonie a zis: Am văzut toate mrejele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând m-am întrebat: cine oare ne va scăpa de ele? Și am auzit un glas spunându-mi: smerenia». Înșiși demonii își recunosc slăbiciunea în fața smereniei: «Avva Macarie se întorcea odată de la luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi iese în cale diavolul cu o seceră. Atunci îi zice: ‘Ești tare, Macarie, nu pot să-ți fac nimic, și totuși fac și eu ce faci tu: tu postești, postesc și eu; veghezi noaptea, nici eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui’. Avva Macarie întreabă: ‘Care?’. Diavolul răspunde: ‘Smerenia. De aceea nu pot să-ți fac nimic’».

Conștienți că «smerenia este coroana călugărului», părinții îi învățau pe ucenici smerenia nu numai prin cuvinte, ci și prin modul cum se comporta printre ei. Și, de fapt, nu era un comportament cu scop didactic, ci era însuși modul lor de a fi. Când odată în pustia Sketică s-au adus câteva smochine nu tocmai de calitate nu i-au trimis și lui avva Asenie, din considerație față de acesta. Dar Arsenie nu vine la slujbă, spunând «M-ați îndepărtat, ca să nu-mi dați binecuvântarea pe care Dumnezeu a trimis-o fraților și pe care eu n-am fost vrednic s-o primesc». Auzind aceste cuvinte, toți «au tras folos din smerenia bătrânului». Părinții cei duhovnicești nu se gândeau că ar merita vreo tratație specială, iar eventuala eroare a fraților, chiar din neștiință, era transferată în plan duhovnicesc și interpretată ca un semn al nevrednicie primirii unei binecuvântări trimise de Dumnezeu.

Un ucenic ascultător și smerit poate scoate și pe demoni. Un astfel de ucenic care vindea marfa a fost determinat să vină la o casă, chipurile pentru a i se plăti marfa cumpărată. Fata dregătorului casei era îndrăcită și i-a dat călugărului o palmă, la care el a întors-o și pe cealaltă, după porunca Domnului (cf. Mt 5, 39). Chinuit, demonul a strigat: «Ce silă! Porunca lui Iisus m-a gonit!» Și îndată s-a vindecat femeia. Din smerenie, astfel de vindecări aveau loc de la distanță, sau prin «transfer» – să spunem. Câțiva oameni au adus la avva Longinus o îndrăcită, dar acesta îi trimite la avva Zenon. Când Zenon a început să-l gonească pe demon, acesta a urlat: «Crezi că ies din cauza ta? Avva Longinus se roagă dincolo împotriva mea și ies de frica rugăciunilor sale. Pe tine nici nu te-aș fi luat în seamă».

Renumele părinților ieșea repede din hotarele pustiei Egiptului, iar oamenii îi căutau nu numai pentru povățuire, ci și pentru tămăduire. Fără a-și atribui vreun rol terapeutic, cu multă discreție și «prihănire de sine», părinții refuzau să facă demonstrații de vindecări, evitând orice popularitate care, pentru ei, nu putea fi decât stânjenitoare. Același avvă Longinus a fost căutat de o femeie având cancer la sân, care auzise despre el. L-a întâlnit în timp ce aduna lemne pe țărmul mării. Neștiind cine este, l-a întrebat: «Avva, unde locuiește avva Longinus, robul lui Dumnezeu?». Bătrânul o întreabă: «Ce vrei de la mincinosul acela? Nu te duce la dânsul. E mincinos? Ce-ai pățit?» Femeia i-a arătat boala, și Longinus a făcut o cruce peste loc și i-a zis: «Mergi, Dumnezeu o să te vindece, Longinus nu-ți poate fi de nici un folos». Descriindu-l mai apoi pe bătrân unor persoane, femeia, de acum vindecată, a aflat cu surpindere că el era însuși avva Longinus. O întâmplare asemănătoare s-a petrecut și cu avva Moise, care, aflând că un dregător vine să-l viziteze, fuge în întâmpinarea lui pe drum și-i spune: «Ce vreți de la el? E un om nebun!». Oarecum descurajat, dregătorul vine la biserică și relatează întâmplarea, la care frații îl întreabă: «Cum arăta bătrânul care ți-a spus aceste mârșăvii despre sfânt?». «Bătrân, îmbrăcat în haine vechi, înalt și negru». Și i-au spus atunci: «El era avva Moise. V-a spus asta ca să nu se întâlnească cu voi». Iar relatarea se încheie cu cuvinetele: «Dregătorul a plecat, trăgând mult folos duhovnicesc». Acești părinți smeriți erau învățători chiar fără a ține cuvântări și, dacă cei care îi cătau erau sinceri în dorința lor de a cunoaște și a se folosi din întâlnirea cu un om sfânt, se foloseau duhovnicește, ca și acest dregător. La mănăstirea Secu, starețul și marele duhovnic Vichentie Mălău văruia biserica îmbrăcat într-o haină veche, când a fost căutat de prefect cu câțiva profesori. «Unde este starețul mănăstirii? au zis ei. Am vrea să vorbim cu dânsul». «Mă duc să-l caut – a zis Părintele Vichentie. Așteptați puțin!». Dar vizitatorii, aflând de la alții că el este starețul și văzându-l așa rău îmbrăcat, au plecat. Dacă părinții duhovnicești căutau să imite purtarea celor dinaintea lor, în schimb s-au tranformat oamenii, care nu mai înțeleg virtutea smereniei pentru un călugăr, ca păzitoare a tuturor virtuților, ca «turn tare dinspre fața vrăjmașului» (Ps 60, 3), «acoperământ dumnezeiesc pentru a nu fi văzute izbândirile noastre». Altele sunt măsurile părinților și altele ale oamenilor obișnuiți. Însă și de acestea trebuie ținut seama cel puțin în anumite cazuri, pentru că altfel nu numai că smerenia ta, chiar sinceră fiind, nu zidește, nu folosește, ci poate duce descurajare și la nepăsare. În pustiul egiptean, un sihastru, anonim, era cinstit printre compatrioți ca o mare celebritate din pricina ascezei lui. Guvernatorul Iliricului, om înțelept și prudent, a venit într-o zi cu servitorii lui să-l viziteze și să se folosească. Bătrânul i-a primit cu cinste, dar apoi, cu smerenie, i-a explicat îndelung guvernatorului că nu era vrednic de cinstea pe care i-a făcut-o, căci el nu este altceva decât vameșul din Evanghelie care nu avea nici îndrăzneala să-și ridice ochii la cer din pricina păcatelor sale (Lc 18, 13). Guvernatorul i-a spus: «Părinte, îmi spuneți aceste cuvinte din smerenie. Căci ce sunt păcatele sfinției tale în comparație cu păcatele pe care noi le facem într-adevăr». «Încăpățânându-se» în smerenia sa, bătrânul replică: «Nu, te încredințez fiule, că sunt un mare păcătos, cel mai mare păcătos, și nu am în cap decât un singur lucru, că mă voi duce în iad și nu merit să văd fața Mântuitorului, ducându-mi viața așa cum mi-o duc, în nebăgare de seamă și în negrija de cele sufletești», înșirând multe alte defecte. Înțelept, guvernatorul s-a văzut nevoit să rectifice față de însoțitorii săi ce a spus bătrânul, pentru ca aceștia «să nu se smintească»: s-a întors și le-a dat explicații. Întrebându-i apoi bătrânul ce au vorbit, după mai multe ezitări, i-au spus ce au vorbit între ei: «Dacă e așa cum a spus bătrânul, păcătoși fiind noi și fără nădejde de mântuire, să mergem și să ne vedem de ale noastre, și să ne veselim cu cele lumești. Dacă până și el, bătrânul care și-a trăit viața în asceză și post, căutând să placă lui Dumnezeu până la această vârstă înaintată, nu are nici o nădejde, ce să mai zicem de noi, păcătoșii ordinari de fiecare zi?». Auzind acestea, bătrânul se lovi cu mâna pe frunte și fu gata să-și rupă hainele, și plângând le-a spus: «Nu, fiii mei, așa ceva nu-i place lui Dumnezeu. căci și eu, și voi, toți nădăjduim să dobândim bunăvoința lui Dumnezeu, pentru că mila Lui e mai mare decât toate greșelile noastre. Dacă eu v-am spus ceea ce v-am spus, e pentru a-mi smeri gândurile și pentru a vă preveni să nu vă mândriți cu faptele voastre cele bune, ci să rămâneți în smerenie». Atunci guvernatorul i-a spus: «Știu și eu aceste lucruri, părinte, dar, te rog, folosește-te cu măsură de cuvintele tale smerite și adaptează-te celor cu care stai de vorbă și te ascultă, ca nu cumva, așa cum se întâmplă acum, ascultătorii nu numai să nu se edifice și să nu se folosească, ci chiar să cadă în disperare și să sfârșească prin a lepăda orice grijă de mântuire. Dacă ne smerim mai mult prin fapte decât prin cuvinte, e bine. Din aceasta pot învăța și alții». Povestitorul care relatează întâmplarea încheie așa: «Prin harul lui Dumnezeu toți s-au despărțit, folosiți sufletește, mulțumindu-și unii altora și slăvind pe Dumnezeu», dar mai înainte a ținut să noteze că, prihănindu-se pe sine, «bătrânul credea într-adevăr ceea ce spunea». Era atunci păcătos, sau nu era? De altfel, această întrebare ne-o punem de fiecare dată atunci când întâlnim relatări asemănătoare prin viețile sfinților. Răspunsul este că nu era păcătos, dar când spunea aceste cuvinte credea într-adevăr ceea ce spunea. Căci cu cât se apropia de Dumnezeu, cu atât se vedea mai păcătos, și știe că, virtual, oricând poate păcătui, și se simte vinovat de păcătoșenia întregii lumi. Dar întâmplarea ne-a arătat că asemenea conștiință, firească la oamenii duhovnicești nu este înțeleasă totdeauna de oamenii simpli, așa că discernământul trebuie să fie și aici unitatea de măsură, căci și smerenia poate avea capcanele ei.

Cert este că smerenia deschide calea pentru cunoașterea tainelor lui Dumnezeu pe care trebuie să o aibă Părintele duhovnicesc. Alături de ea, Sfinții Părinți așează iubirea în legătură cu cunoașterea/contemplația lui Dumnezeu. «Sumă și culme a virtuților, iubirea desăvârșită naște cunoașterea desăvârșită, căci prin iubire omul se unește cu Dumnezeu și primește de la El puterea de a cunoaște în chip desăvârșit», căci însuși Hristos a spus: «Cel ce are poruncile mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta Lui» (In 14, 21). Iubirea este condiția cunoașterii lui Dumnezeu și a tainelor Lui: «Oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu» (1 In 4, 7-8). Relația e și reciprocă: «De nu cunoști pe Dumnezeu nu se poate mișca în tine dragostea Lui. Și nu-l poți iubi pe Dumnezeu de nu-l vezi pe El», căci, după cuvântul Apostolului Pavel, chiar dacă «tainele toate le-aș cunoaște și orice știință (…) iar dragoste nu am, nimic nu sunt» (1 Co 13, 2).

Cunoașterea duhovnicească, mai presus de înțelegere, a tainelor lui Dumnezeu, nefiind rod al rațiunii umane, este dar al Duhului Sfânt, dar oferit celor care și-au deschis inima, prin iubire și smerenie, spre Dumnezeu. «Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit», acestea «ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu» (1 Co 2, 9-10). Astfel, taina paternității duhovnicești, ca naștere a oamenilor după voia lui Dumnezeu, de către părinții purtători de Duhul Sfânt, Care singur așează în inimă și în minte «cunoștința celor ce vrea», ni se descoperă într-o perspectivă mult mai înaltă decât o înțelegere reducționistă a unei simple îndrumări spirituale. Părintele duhovnicesc nu doar arată ca pe o hartă drumul pe care-l are de străbătut ucenicul, ci-l ajută și-l însoțește pe ucenic să ajungă la «starea bărbatului desăvârșit» (Ef 4, 13), pentru fiecare dintre ucenicii săi duhovnicul trebuind să sufere, încă o dată și încă o dată, «durerile nașterii» (Ga 4, 19). Iar această însoțire a ucenicului se realizează pentru ca acesta, prin Părintele său, să-L cunoască pe Dumnezeu și voia Lui, să se nască adică în Dumnezeu, să ajungă «fiu al lui Dumnezeu». Părintele duhovnicesc, purtător al harului Duhului Sfânt, devine astfel organul prin care Dumnezeu îi vorbește, în chip deosebit, ucenicului. Iar această cunoaștere a lui Dumnezeu de către Părintele care povățuiește pe ucenicul dornic de cunoașterea lui Dumnezeu nu se poate realiza decât în atmosfera de iubire și smerenie despre care am vorbit. Numai simțind că este plin de iubire față de Dumnezeu și față de oameni, inclusiv față de el, ucenicul se va încrede în Părintele său și va vedea în el omul prin care-i vorbește Dumnezeu. Aceeași iubire va naște și în ucenic iubire față de Dumnezeu, față de Părintele său, și față de toți oamenii. Iar smerenia va preveni, și pentru Părinte și pentru ucenic, primejdia oricărei căderi pe care nu o aduce decât mândria și încrederea în sine. Cele două virtuți, atât de prețuite în spiritualitatea ortodoxă, nu pot fi niciodată despărțite, căci «la ce folosește dragostea, unde este trufie», se întreba avva Ilie. A te gândi la Dumnezeu, fără duh de smerenie, produce o falsă cunoștință, așa cum de multe ori amintește Sfântul Simeon Noul Teolog. De aceea, avva Sisoe se simte îndatorat să-l avertizeze pe un frate: «Nu este mare lucru să ai mereu cugetul împreună cu Dumnezeu, dar este cu adevărat mare lucru să te vezi pe tine mai prejos decât orice făptură. Aceasta și cu osteneala trupului duc la smerenie». Doar împreună, dragostea și smerenia duc la Dumnezeu, alcătuind «o sfințită pereche. Cea dintâi înalță, cea de a doua, susținându-i pe cei înălțați, nu-i lasă niciodată să cadă». Iubirea smerită protejează în fața unei efuziuni emoționale și a unui sentimentalism bolnăvicios, iar smerenia iubitoare ferește de o retragere nelucrativă, motivată de nevrednicie, vecină însă uneori cu indiferența.

II.3.3. Părintele duhovnicesc cunoaște inimile oamenilor («kardiognozie») și are darul discernământului («diakrisis»)

«Adunarea sufletului și a trupului care primește Duhul lui Dumnezeu face omul duhovnicesc … Apostolul îi numește pe drept cuvânt oameni duhovnicești pentru că Duhul lui Dumnezeu sălășluiește în cei care au arvunele Duhului». Într-o definiție simplă, așadar, Părintele duhovnicesc este omul care a dobândit Duhul Sfânt, acesta fiind, în fond, scopul oricărei vieți creștine. Prezența Duhului Sfânt aduce totdeauna roade (Ga 5, 22), iar acolo unde se văd aceste roade, acolo rămâne Dumnezeu. După Sfântul Ap. Pavel, «fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos» (1 Co 12, 7), iar printre darurile felurite date de «același Duh» (1 Co 12, 4), sunt amintite «cuvântul cunoștinței (logos gnoseos)» (1 Co 12, 8), «deosebirea duhurilor (diacriseis pneumaton)», și «proorocie (profeteia)» (1 Co 12, 10).

Am văzut că adevărata cunoaștere este theoria, contemplația duhovnicească. Dar există și una specială, dată profeților, a căror veche titulatură e aceea de «văzători» (ebr. haroeh). Descrierea acestei harisme, așa cum apare la Sfântul Pavel, apoi în Didahia celor doisprezece Apostoli sau Păstorul lui Hermas, se aseamănă foarte mult cu cea schițată de Sfântul Irineu: «Am auzit pe mulți frați în Biserică care aveau harisme profetice, vorbeau prin Duhul în toate limbile, arătau cele ascunse ale inimilor spre folos». Montanismul (în sec. al II-lea), cu concepția antiierarhică a unei «noi profeții» a sfârșit prin a discredita profeția însăși, astfel încât în Occident titlul de «profet» a dispărut din Biserică. În Răsărit el va mai fi acordat, câteva secole mai târziu marilor povățuitori duhovnicești, ca de pildă Sfântul Zenon Profetul sau Ioan Profetul de la mănăstirea Sfântului Dorotei din Gaza. Acesta a primit supranumele de «Profetul» pentru «darul străvederii (to dioratikon charisma) pe care-l primise de la Dumnezeu».

Această harismă a străvederii are două elemente principale: cunoașterea tainelor lui Dumnezeu (theologia) și cunoașterea celor ascunse ale inimilor (kardiognosia). Ea mai este numită și «înainte-vedere» (proorasis), adică o perspicacitate spirituală care nu vede numai prin materie și prin spațiu, ci și prin timp.

II.3.3.1. Cunoașterea inimii (Kardiognozie)

În legătură cu vindecarea slăbănogului din Capernaum, evanghelistul Matei consemnează că «Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre» (Mt 9, 4. Cf. Mc 2, 8; Lc 5, 22), iar Sfântul Ioan Teologul ținea să noteze în Evanghelia sa: «Iisus însuși nu se încredea în ei [mulțime], pentru că îi cunoștea pe toți, și pentru că nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El Însuși cunoștea ce este în om» (In 2, 24-25). La alegerea lui Matia, Apostolul Petru se roagă: «Doamne, Care cunoști inimile tuturor, arată pe care din aceștia doi l-ai ales» (FA 1, 14 și FA 15, 8). De aici înțelegem că această cunoaștere a inimilor aparține de drept numai lui Dumnezeu, iar dacă este prezentă și în om, nu poate fi decât un dar de la Dumnezeu. Pe de altă parte, ea este prezentă numai într-un suflet curățit, după declarația Sfântul Antonie cel Mare: «un suflet curățit din toate părțile și așezat după (rânduiala) firii, ajunge dioratic și poate vedea mai multe și mai departe decât demonii».

Din darul lui Dumnezeu, nu de puține ori părinții cei duhovnicești cunoșteau mai înainte ce intenționează să-i întrebe ucenicii. «Câțiva frați s-au dus la avva Antonie să-i spună despre vedeniile pe care le aveau și să afle de la el dacă sunt adevărate ori dacă vin de la demoni. S-a întâmplat că măgarul lor a murit pe drum. Îndată ce au ajuns la bătrân, el le-a luat-o înainte și i-a întrebat: ‘Cum a murit măgărușul vostru în drum?’ ei au zis: ‘Dar de unde știi, avva?’. El le-a răspuns: ‘Demonii mi-au arătat !’. Atunci ei au zis: ‘Noi pentru aceasta am venit la tine, pentru că noi avem unele vedenii. Care adeseori par adevărate. Oare ne înșelăm?’. Bătrânul le-a dovedit prin pilda cu măgarul c acestea vin de la demoni». Să fie, oare, această vedere-înainte, într-adevăr, de la demoni? Sau Părintele a spus aceasta pentru a-i descuraja pe frați a se încrede în viziunile pe care le aveau și care, cel puțin la începutul vieții duhovnicești, dar și mai încolo, pot fi extrem de periculoase. Rezerva părinților în fața viziunilor, a arătărilor, este o constantă în tot Răsăritul creștin. «Unui frate oarecare i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat și i-a zis: eu sunt Gavriil și sunt trimis la tine să-ți aduc o veste bună. Iar fratele i-a răspuns: Cred că vei fi fost trimis la alții, căci eu sunt păcătos și nu sunt vrednic să văd înger. Aceasta zicând el, îndată a pierit vicleanul dinaintea lui și a fost nevăzut». Ca și cum i-ar fi spus: «Vezi că ai greșit adresa!». Această atitudine moderată a fost sporită de-a lungul timpului și de eșecurile lamentabile la care a dus încrederea în viziuni care s-au dovedit a fi false.

De la dioraticul avvă Iosif de la Panefisi, câțiva părinți au primit răspuns la frământările lor înainte de a și le mărturisi: «Câțiva frați au urcat la avva Iosif, la Panefisi, ca să-l întrebe cum se cuvine să-i primească pe frații străini: să lase de la ei și [să se poarte] cu îndrăzneală? Înainte de a-l întreba ei, bătrânul i-a zis ucenicului său: ‘Fii atent la ce voi face astăzi și rabdă’. Apoi a pus pe jos două perne, una în dreapta și alta în stânga sa și le-a zis [oaspeților]: ‘Așezați-vă!’. A intrat în chilie, a îmbrăcat zdrențe de cerșetor, a ieșit afară și a început să se plimbe printre ei. Pe urmă a intrat din nou în chilie, s-a îmbrăcat cu hainele lui obișnuite, a ieșit și s-a așezat în mijlocul lor. Frații se întrebau ce sens are purtarea bătrânului. El le-a zis: ‘Ați fost atenți ce-am făcut?’. Ei zic: ‘Da’. ‘Oare m-am schimbat față de cum eram când purtam zdrențe de doi bani?’. Ei zic: ‘Nu’. ‘Așadar, continuă, eu sunt același în amândouă hainele, nici prima nu m-a schimbat, nici a doua nu mi-a stricat. La fel trebuie să facem și când îi primi pe frații străini, după Evanghelie. Căci se spune: Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. când vin frații în ospeție îi vom primi cu toată îndrăzneala; iar când suntem singuri, rămânem cu plânsul’. Ei ascultau uimiți pentru că le-a spus și ce gândeau în sufletul lor înainte de a pune întrebarea. Și L-au slăvit pe Dumnezeu».

În viețile sfinților întâlnim multe exemple de acest fel. Când oamenii veneau la Sfântul Serafim de Sarov acesta le oferea răspunsul la frământările lor fără sau înainte ca aceștia să le spună, sau le dezvăluia ce au gândit despre el. Un pictor credincios observă că Părintele Serafim stă de vorbă cu o fată ca de șaisprezece ani, foarte bine îmbrăcată, căreia îi acorda o foarte mare atenție, și se gândește ce ar putea vorbi atât de mult cu ea, și ce sfaturi duhovnicești se potrivesc cu vârsta ei. Când s-a apropiat de părintele, acesta, fără să-i spună nimic, i-a luat un deget de la mâna dreaptă și l-a dus la gura lui, zicând: «Iată, vezi, nici dinți nu am în gură și am ajuns ca un mort față de toate; iar tu ce fel de cugetare ai despre mine?». Uneori acest răspuns părea lipsit de sens, chiar iresponsabil, fiindcă adeseori Sfântul Serafim nu răspundea la întrebarea pe care i-o punea vizitatorul ci la cea pe care o avea în minte, dar pe care nu îndrăznea sau nu găsea momentul să i-o adreseze.

La muntele Athos, un frate tânăr, cu ascultarea la arhondaricul mănăstirii Konsamonitu, a căzut în ispita de a mânca pe ascuns. Pregătindu-și într-o zi, în afara programului mesei, o porție de legume și cartofi prăjiți, când era gata să mănânce aude pașii starețului, bătrânul Filaret, și a ascuns mâncarea în dulap. Când a intrat starețul, i-a zis: «Copilul meu, adu cartofii și legumele pe care le-ai pregătit ca să mâncăm împreună». Ajutorul de arhondar a rămas înmărmurit! De unde știa starețul ce a gătit el? pe moment a vrut să tăgăduiască, dar bătrânul i-a zis cu blândețe: «Nu-ți voi da canon pentru ce-ai făcut. Adu mâncarea ca să mâncăm». Altădată, un tânăr monah din aceeași mănăstire, la insistențele repetate ale unchiului său, monahul Ioasaf care avea o chilie în Karyes de a veni să stea cu el, a hotărât să plece în ascuns în timpul privegherii Sfinților Împărați Constantin și Elena. Deși până atunci nepotul își mărturisea conștiincios toate gândurile în fața Părintelui Neofit, de data aceasta nu i-a spus intenția pe care o avea. În ajunul praznicului, unchiul din Karyes a pornit spre mănăstire pe un catâr recunoscut pentru docilitatea lui. Însă în după-amiaza aceea, catârul a devenit pe neașteptate năbădăios și l-a azvârlit la pământ. Ajuns la mănăstire, plin de sânge, nepotul îl șterge pe față, dar semnele căzăturii i-au rămas. La mijlocul privegherii, după polieleu, Părintele Filaret s-a apropiat cu discreție de oaspetele rănit și i-a spus: «Cuvioase, pot să-ți spun ceva, afară în pridvor?». «Bucuros», a răspuns Părintele Ioasaf, și au ieșit amândoi afară. «De ce-ai venit în mănăstirea noastră», l-a întrebat bătrânul Filaret. «Nu faceți voi o priveghere, pentru asta am venit.»«Din păcate n-ai venit pentru asta. Ai venit ca să-l iei pe tânărul monah. Fii foarte atent! Dacă mai vii odată și stărui în intenția ta, catârul te va omorî». Părintele Ioasaf a amuțit, i-a spus nepotului profeția bătrânului, iar acesta a renunțat la plecarea din mănăstire.

Odată a venit la Părintele Cleopa o femeie cu nepotul ei care era acuzat de crimă, nefiind vinovat. Nepotul i-a zis părintelui că este în proces pentru crimă, dar nu i-a spus că este nevinovat. Părintele l-a oprit și i-a zis: «nu ești vinovat și nu ai să faci închisoare!», ceea ce s-a și întâmplat. O familie de creștini din Hunedoara a făcut un pelerinaj la mănăstirile din județul Neamț. Pe drum au trebuit să plătească o amendă unui agent de circulație. Au urcat pe ploaie la schitul Sihla, apoi, uzi până la piele, au coborât la Sihăstria unde l-au găsit pe Părintele Cleopa stând de vorbă cu 4-5 credincioși ajunși mai înainte. Cum i-a văzut a întrerupt discuția, i-a întrebat de unde vin și de unde sunt de loc. Apoi adresându-se tuturor a zis: «Bine faceți, dragii mei că veniți la sfintele mănăstiri! Că îngerii vă numără toți pașii și cheltuiala v-o socotește». Apoi întorcându-se brusc spre pelerinii veniți din Hunedoara, le-a spus scurt: «Și amenda aceea v-o socotește tot îngerul!». Au rămas încremeniți de uimire de unde știe părintele de amendă când au trecut doar câteva ore de la acel eveniment.

La Athos, Iannis Remundos, un tânăr frate, proaspăt intrat în mănăstire, a trecut pe la pustnicul Ilarion de la schitul Sfântul Ana, pe care nu-l cunoștea personal, dar care l-a mângâiat în legătură cu fratele său de care se despărțise, i-a profețit despre acesta că va ajunge egumen, iar pe Iannis l-a îndemnat să sărute icoana Sfântul Iacov, patronul schitului, zicându-i: «Trebuie să-l iubești pe acest Apostol al cărui nume îl porți. El va fi cel mai mare ocrotitor al tău». «Dar, preacuvioase, nu mă cheamă Iacov». «Așa este Iannis, copilul meu, dar te vei numi Iacov și ai grijă ca până la tunderea ta să nu știe nimeni în afară de tine ce ți-am spus eu, un bătrân fără de minte, astăzi».

Acest dar al cunoașterii inimii reprezintă capacitatea de a cunoaște adâncurile inimii celuilalt, fără ca acesta să-i spună ceva. Nu este vorba de o cunoaștere discursivă, ci una intuitivă, care pătrunde dincolo de aparențe și contrarii, chiar și acolo unde nici noi nu avem acces. Nu este o cunoaștere bazată pe funcțiile creierului, ci este una duhovnicească, iar Părintele trebuie să fie duhovnicesc, dar al lui Dumnezeu la sfârșitul unei etape de curățire și subțiere a minții, pentru a fi capabilă să pătrundă în cele dinăuntru ale omului; pe acestea nu le poate cunoaște decât «duhul omului, care este în el» (1 Co 2, 11), sau cei care primesc în dar această posibilitate de scrutare a inimii de la Duhul Sfânt, Care «toate le cercetează» (1 Co 2, 10). Acest dar nu-l pot primi decât oamenii care și-au sfințit viața căci Duhul Sfânt descoperă și «lămurește» «lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești», în timp ce «omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu» (1 Co 2, 13-14).

Părinții cei duhovnicești sesizau starea lăuntrică a celorlalți numai la un simplu contact cu ei sau citindu-le expresia feții. Această posibilitate a radiografierii spirituale prin intermediul contactului cu fața a fost numit «fiziognomie». Avva Pavel cel simplu cunoștea starea lăuntrică a fiecăruia dintre cei care intrau în biserică, pentru că «avea har de la Dumnezeu să se uite la sufletul fiecăruia, așa cum ne uităm noi la fețele altora. Toți cei care intrau aveau înfățișarea luminoasă, chip strălucitor și deasupra fiecăruia se bucura câte un înger. Doar pe unul singur – zicea – l-a văzut negru și întunecat peste tot trupul. Demonii îl țineau de o parte și de alta, trăgându-l la ei, și-i băgaseră un căpăstru prin nări, în timp ce îngerul lui sfânt îl urmărea de departe trist și abătut». Dumnezeu însă ține să precizeze că oamenii pot greși dacă îi cataloghează pe alții doar după înfățișare, după aparențe: «Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă» (1 Rg 16, 7). De aceea orice judecată pripită are ca rezultat o falsă apreciere. Pe de altă parte, tot Sfânta Scriptură recunoaște legătura dintre expresia feței și starea spiritului: «O inimă veselă înseninează fața, iar când inima e tristă și duhul e fără de curaj» (Pr 15, 13). Alături de Sfântul Pavel cel Simplu, și alți doi «simpli» monahi, pe care literatura hagiografică îi numește «nebuni pentru Hristos», aveau această harismă: Andrei cel nebun pentru Hristos cunoștea inimile și starea sufletească a oamenilor, văzându-i pe îngerii lor întristați și pe demoni bucurându-se, iar Simeon cel nebun pentru Hristos era «prietenul desfrânatelor» pentru a le întoarce spre pocăință și cunoștea într-o clipită pe cele care au recidivat. Dacă păcătoșii au expresia feței întunecată, sfinții iradiază lumină. Chiar un nebun pentru Hristos precum bătrânul Constantin (sau Costa cum i se mai spunea), îmbrăcat neglijent cu o manta militară, încins cu o sfoară și acoperit cu un fes peste părul nespălat, dacă îl priveai de aproape «îi vedeai fața lui luminată» și «înțelegeai că o taină se ascunde în acest om binecuvântat de Dumnezeu și nu îl mai socoteai nebun, ci nebuni îi considerai pe cei care îl considerau nebun pe bătrânul Constantin». Acest monah de la mănăstirea Cutlumuș era scump la vorbă, dar avea darul cunoașterii inimii și al înainte vederii. Un tânăr care voia să se facă monah, dar care întâmpinase multe ispite, a vrut să-l întâlnească. Cum l-a văzut bătrânul Constantin de departe i-a spus: «Ioane, pe Sfântul Ioan Damaschin să-l citești, ca să vezi ce a suferit». De multe ori starea bună interioară se manifestă prin expresia feței: «Dragostea lăuntrică descoperă pe cel care o are, spunea Părintele Paisie Aghioritul, deoarece îndulcește chiar și pe întreg omul dinafară și îl înfrumusețează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, deoarece iradiază»; «Virtutea are însușirea să-l trădeze pe om, oriunde s-ar ascunde. Chiar de s-ar preface cu nebunia în Hristos, ea tot îl va trăda, deși mai târziu, căci vistieria agonisită de ea, care se va descoperi toată mai târziu, de asemenea va ajuta multe suflete, ba poate atunci chiar mai mult».

Cunoașterea celui pe care al ai în față este tot darul lui Dumnezeu, fie că apare singură, fie că îi citești expresia feții. În relația dintre Părintele duhovnicesc și ucenic, kardiognosia îl ajută pe bătrân să-și cunoască ucenicul chiar atunci când ezită să-i spună anumite gânduri, sau dincolo de cuvintele pe care le spune el. Datorită acestei harisme părinții îi aduc aminte ucenicului păcate pe care ei le-au uitat sau pe care ezitau să le mărturisească. Sfântul Serafim de Sarov îi spovedea el pe cei care nu-și mărturiseau sincer păcatele lor spunând singur faptele lor cele tăinuite, în timp ce ei tăceau. Alteori părinții duhovnicești spun ei ucenicilor de ce gânduri sunt frământați aceștia, dar într-o formă subtilă: «Spune-mi, nu cumva ai făcut asta?», sau «Poate ai greșit și cu asta», cum adeseori proceda Părintele Paisie de la Sihla.

În cazuri și mai sensibile, practic bătrânul îl mărturisește aproape în întregime pe cel care, din varii motive, evită sau nu știe cum să înceapă. În 1896, un industriaș bogat, Teofan, îl însoțește pe arhimandritul Ioachim Spetsieris, întâistătătorul metocului Sfântului Mormânt din Atena, la Muntele Athos. După ce Părintele Ioachim s-a spovedit la marele duhovnic Sava de la schitul Sfânta Ana a intrat, nu cu emoții, și prietenul său, iar la ieșire zicea: «Dumnezeule unde sunt? Ce-mi aud urechile? Oare mă înșeală auzul?». Mai târziu, Părintele Ioachim avea să scrie: «Mai întâi m-am spovedit eu, iar apoi prietenul meu Teofan (…) El a stat mult timp cu Părintele Sava. După ce am ieșit am plecat spre Katunakia, și pe drum prietenul meu Teofan mi-a zis: ‘Ce fel de om este Părintele Sava? E cumva înger?’. L-am întrebat ce se întâmplase. ‘Păi – mi-a răspuns el – , în timpul spovedaniei mi-a spus tot ce am făcut în ultimii douăzeci de ani și mai demult, fără ca eu să-i fi spus ceva. Mi-a spus fapte de demult pe care le uitasem. Cum de știa ce-am făcut?’. ‘Dragă Teofan, nu te mira – i-am spus eu. Părintele Sava este înainte-văzător!’».

Harul acesta al cunoașterii gândurilor oamenilor nu era un lucru cu care Părintele să facă paradă și de aceea, pe cât posibil, îl ascundea. El era un auxiliar în lucrarea bătrânului de a-l ajuta pe ucenic să se ridice din păcat și să înainteze spre Dumnezeu, și Părintele îl considera darul lui Dumnezeu dat nu pentru el, ci pentru ucenicul care vine la el.

Soră bună cu kardiognozia este și harisma discernământului, diakrisis, care îl învață pe bătrân cum să aplice în cel mai bun mod, cum să se folosească mai eficient atât harisma cunoașterii inimilor, cât și toate celelalte daruri, în lucrarea sa de povățuire duhovnicească.

II.3.3.2. Discernământul (Diakrisis)

Suntem puși în fiecare zi să luăm decizii mai mult sau mai puțin importante. În viața duhovnicească însă nu sunt decizii care să poată fi trecute cu vederea, ca fiind nesemnificative. Posibilitatea de opțiune este dată în existența chipului lui Dumnezeu Cel veșnic liber în ființa umană, chiar și după cădere. «Viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte – zice Moise către poporul Israel – și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi» (Dt 30, 19. Cf. Dt 30, 15).

Principiul general al vieții duhovnicești a fost formulat de psalmistul în această lapidară sentință: «Ferește-te de rău și fă binele» (Ps 33, 13; 36, 27). La prima vedere, este foarte simplu. Trebuie să eviți, să ocolești răul și să înfăptuiești binele. Dar nu este deloc ușor. Lucrurile se complică dacă ținem cont de faptul că răul are multe fețe, că nu totdeauna îți dai seama de existența lui, și chiar dacă știi că un anume lucru este rău, nu totdeauna ai puterea de a te opune singur. Apoi nu de puține ori răul este amestecat cu binele, căci «nu este lucru mare dacă slujitorii lui Satan iau chip de slujitori ai dreptății» (2 Co 11, 15). De aceea, Sfântul Apostol Ioan ține să-și avertizeze «copiii» pentru care scrie: «Iubiților, nu dați creare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu» (1 In 4, 1.).

În Vechiul Testament, rolul profeților a fost acela de a ne da mărturie de glasul lui Dumnezeu, de nenumărate ori aceștia începându-și mesajul prin cuvintele: «Așa grăiește Domnul», «Acestea zice Domnul» sau «Fost-a cuvântul Domnului către mine» (Cf. de ex. Is 57, 1; Ir 1, 2; Iz 1, 3; Am 1, 3 ș.a), iar cărțile sapiențiale au fost scrise tocmai pentru a ne învăța să distingem calea înțelepciunii de cea a nebuniei, căci înțelepciunea «este mai prețioasă decât pietrele scumpe» (Pr 3, 15), iar nebunia este «ca o femeie gălăgioasă, proastă și care nu știe nimic» (Pr 9, 13).

«Discernământul» este un cuvânt cu originea în Noul Testament, care amintește de «deosebirea (discernământul) duhurilor» (1 In 4, 1; 1 Co 12, 10), și această problemă ocupă un loc deosebit de important în literatura duhovnicească.

Textul clasic care vorbește despre necesitatea acestei virtuți și despre rolul ei în viața duhovnicească este cel de la Sfântul Ioan Cassian care relatează cum s-a desfășurat o «conferință» a bătrânilor din părțile Thebaidei, pe ordinea de zi aflându-se problema celei mai mari dintre toate virtuțile. Discuțiile au durat o zi și noaptea următoare până către ziuă, părinții spunându-și, cu argumentația de rigoare, părerea. Cel care a încheiat conferința a fost avva Antonie, care era și gazdă: «Toate acestea care le-ați spus sunt de folos și de trebuință celor care caută pe Dumnezeu și doresc să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietății virtuților acestora, din următoarea pricină: știu pe mulți care și-au topit trupul cu postul și privegherea și au peterecut prin pustietăți, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-și mai lăsau pe seama lor; și la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute și s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceștia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva după înțelegerea și părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învață pe om să se ferească de ceea ce întrece măsura în amândouă părțile și să meargă pe calea împărătească». Avva Pimen își însușește cuvântul avvei Ammonas, care zicea: «un om poartă tot timpul o secure la el, dar nu reușește să doboare copacul. Altul, priceput la tăiat, îl doboară din câteva lovituri», și tâlcuiește: «securea este discernământul».

Exemple de eșec, prin exagerări, datorită lipsei de discernământ sunt multe, nu numai în vremurile mai vechi, ci și în ele mai noi. Vorbim de o continuitate a eșecurilor pentru că este o continuitate a ispitirii de către diavolul prin acele mijloace care s-au dovedit în timp a fi eficace. El nu-și schimbă strategia de luptă decât atunci când observă că vechile acțiuni nu mai dau roade. Astfel de înșelări în viața duhovnicească se întâmplau și cu monahi bătrâni, și cu monahi începători care doreau să ajungă repede la sfințenie, dar există un numitor comun: neconsultarea cu părinții care au darul discernământului. Când acționezi «de capul tău» niciodată nu vei ajunge la bine. Refuzul de a întreba este simptomatic pentru încrederea în părerea proprie și știm din Sfânta Scriptură că «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă» și doar «celor smeriți le dă har» (1 Ptr 5, 5; Lc 14, 11; 18, 14; Iac 4, 6).

Un Părinte a venit la Athos pentru a se face monah și avea multă dorință de nevoință. Dar duhul liber al idioritmiei l-a aruncat în mândrie și aroganță, iar pe măsură ce făcea mai aspre nevoințe i se împietrea inima. Postea până la orele 15, mâncând o dată la trei zile, își sporea mereu numărul de metanii și de rugăciuni, dar devenise de o indiferență fără margini, neinteresându-l dacă cel de lângă el se poticnea sau era în nevoie. Când a coborât la mănăstire s-a închis în chilie, nu vorbea cu nici un frate și nici nu cerceta un Părinte duhovnicesc. Într-o zi un muncitor a căzut dintr-un copac în pădure și s-a rănit. Fiul său l-a adus lângă mănăstire și i-a cerut acestui părinte o pătură pentru a-l transporta la port pe tatăl său, iar de acolo să meargă la Tesalonic. Părintele nu numai că nu i-a dat pătura, dar se gândea la timpul ce i-ar fi mâncat tânărul cu problema tatălui său. După o astfel de nemilostivire harul lui Dumnezeu l-a părăsit pe părinte, care a început să se laude că a ajuns la măsurile Sfinților Părinți, că vede sfinți, îngeri, etc. Într-o zi i-a apărut, chipurile, un înger, care i-a zis: «Pregătește-te părinte, căci peste puțin timp am să vin să te iau». «Să fii binecuvântat!». Și s-a îmbrăcat repede în haine noi și și-a luat schima. Între timp, «îngerul» îl strigă din nou: «Haide, repede, urcă pe fereastră să te iau». «Ai răbdare, să aflu un scăunel și să urc». După acest dialog, părinții au auzit o căzătură și un «oh», dar până să ajungă ei, părintele a murit. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, au găsit în chilia lui o hârtie pe care scria cu litere mari: «Sub această hârtie am trei mii de drahme pentru un parastas de 40 de zile. Dacă nu mi-l veți face să aveți lepra lui Ghiezi, spânzurătoarea lui Iuda și blestemul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu ai primului sinod ecumenic». Avea așadar dreptate Sfântul Antonie, cu peste un secol și jumătate în urmă, când afirma că prin aproapele ne verificăm fiecare: «De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe fratele, îl câștigăm pe Dumnezeu. dacă-l smintim [și neglijăm n.n.] pe fratele, păcătuim împotriva lui Hristos».

Tot din lipsa de discernământ, din încrederea în sine și din refuzul de a cere sfatul altora, doi tineri monahi, prieteni încă dinainte de a intra în monahism, au sfârșit prin a muri în înșelare. Treceau deseori de la o extremă la alta: posteau mult până la istovire, apoi se dădeau la mâncare; altădată făceau pe sihaștrii zăvorâți, după care alergau să stea de vorbă cu oamenii. Nu ascultau de nimeni decât unul de celălalt. Au făgăduit să nu se despartă niciodată, nici aici, nici în viața de dincolo, gând care a fost speculat de diavol. Într-o zi unul îi spune celuilalt: «Mi-a venit un gând, frate, că ceea ce am făgăduit, adică să murim amândoi într-o zi nu este sigur că se va întâmpla. Cel mai sigur pentru făgăduința noastră este să ne coasem amândoi împreună, precum se cos morții și să ne aruncăm în mare». Celălalt, din păcate, a primit cu bucurie, așa că s-au cusut amândoi într-o pătură și s-au aruncat în mare. Nefericita întâmplare s-a petrecut în jurul anului 1912.

Viața duhovnicească presupune anumite etape, o creștere organică, firească. Este adevărat că există și excepții, anumite salturi calitative, căci, a spus-o avva Alonios: «Dacă omul vrea cu adevărat, din zori până seara ajunge după măsura dumnezeiască». Aceasta se întâmplă în urma unui efort de rugăciune smerită, profundă, într-o atmosferă de acută pocăință, fără ambiții, și tocmai de aceea este plăcută și binecuvântată de Dumnezeu, la care nu atât timpul, cât intensitatea și rămânerea permanentă în această stare contează. Alții, care forțează nota fără maturitatea spirituală necesară, practicând virtuțile cu exces evident, provoacă suspiciuni. De aceea părinții cei duhovnicești le dau acestora sfaturi care să le tempereze avântul: «de vei vedea pe cel tânăr de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior și trage-l jos, căci nu îi este lui de folos». Un frate începător a venit odată la Părintele Cleopa de la Sihăstria și i-a zis: «Părinte, am mare ciudă pe draci! Dați-mi voie să citesc Molitfele Sfântului Vasile ce Mare!». Părintele Cleopa i-a zis: «Tu, măi? Vai de capul tău! Ai ciudă pe diavoli? Să vezi câtă ciudă au ei pe tine! Fugi de-aici, nu cumva să faci așa ceva (…) Auzi, a venit deunăzi în mănăstire și vrea să blesteme pe diavoli și să citească Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Mare viteaz!».

Totdeauna este mai bine să alegem calea împărătească: «Un frate l-a întrebat pe un bătrân: cum se cuvine să săvârșesc măsura postului? Și i-a zis bătrânul: nimic să nu faci mai mult decât ceea ce este rânduit. Căci mulți vrând să se ridice mai presus decât alții, pe urmă câtuși de puțin n-au putut săvârși». Semnul dacă cel care duce o viață de asceză mai aspră este pe calea ca bună este dacă respectivul sporește în virtuți, și mai ales în smerenie. Tot Părintele duhovnicesc dotat cu discernământ este cel care verifică asta: «Zis-a un bătrân: șezând eu cândva aproape de un alt bătrân, a venit la dânsul o fecioară, grăind: Părinte, am postit doi ani, doar a șasea zi mâncând pâine și am învățat pe de rost Testamentul cel Vechi și Cel Nou. Ce-mi mai lipsește să fac? I-a răspuns bătrânul: Făcutu-ți-s-a ocara ca cinstea? Zis-a aceea: Nu! Paguba ta o socotești ca pe o dobândă, sau pe cei străini ca pe rudeniile cele după trup, sau lipsa ca îndestularea? Iar ea i-a zis: nicidecum! I-a răspuns bătrânul: nici n-ai postit șase zile, nici n-ai învățat pe de rost Testamentul cel Vechi și Cel Nou, ci te înșeli pe tine însăți. Mergi de acum și începe a lucra, că nimic n-ai dobândit!». Părintele a dat dovadă de o logică cât se poate de «normală». Dacă prin ceea ce ai lucrat «n-ai dobândit nimic», nevoința ta extraordinară a fost zadarnică, pentru că, așa cum ne spune și Scriptura, «după roade se cunoaște pomul» (Mt 7, 16-20). Oamenii neîntăriți duhovnicește pot fi atrași de faima unor astfel de persoane care excelează în nevoințe. Când un călugăr a fost lăudat de frați înaintea avei Antonie, acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă disprețul. Și văzând că nu, i-a zis: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin față, dar prin spate jefuit de tâlhari». Nu avem așadar nici un folos dacă ceea ce dobândim, sau ni se pare că dobândim pe de o parte prin nevoința noastră, le pierdem pe de altă parte printr-un cuget plin de mândrie, căci «gândul mândru spurcă virtuțile noastre».

Cu atât mai gravă este lipsa discernământului la cei care sunt părinți însărcinați cu povățuirea altora. Aceasta are repercusiuni asupra evoluției ucenicului, sau chiar poate împiedica mersul firesc al vieții spirituale a unei persoane care vrea să se schimbe spre bine. Uneori aceste repercusiuni pot fi extrem de grave, iar alți părinți, care au darul discernământului, sunt nevoiți să corecteze greșelile confraților lor într-ale paternității duhovnicești. Am aflat deja cum avva Pimen l-a mustrat pe bătrânul care l-a alungat pe fratele ce greșise și care era la un pas de deznădejde, sau cum l-a atenționat pe sihastrul Timotei care sfătuise pe un egumen să-l alunge pe un frate care greșise. Exemplele sunt foarte multe, până în zilele noastre.

Un laic a venit la muntele Athos să-și spovedească marile lui păcate. A fost îndrumat de Părintele Averchie de la Karyes să meargă la un duhovnic de la mănăstirea Cutlumuș din apropiere, care era bun duhovnic, dar riguros în respectarea canoanelor, pe care le aplica fără îngăduință. După spovedanie s-a întors la Părintele Averchie ca un «netrebnic», plin de amărăciune și întristare, spunându-i: «Părinte, pentru mine viața nu mai merită să fie trăită. Era mai bine dacă pieream». «Dar, de ce? Nu te-ai spovedit?». «M-am spovedit, dar duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte grele. Nu știu. Ce pot să spun? Am căzut în deznădejde». Cel care a rezolvat – fericit! – situația a fost Părintele Codrat de la Karakallu. Suind la egumenie, după ce a fost întâmpinat cu multă dragoste de frați, și părintele l-a primit pe penitentul deznădăjduit cu dragoste, de parcă îl cunoștea de mulți ani. Omul se grăbea să-și lepede povara care-l apăsa istovitor și din pricina fricii pe care o cunoscuse datorită primei spovedanii. Dar dacă pelerinul voia ca tratamentul să fie cât mai scurt, părintele nu se grăbea. S-a așezat lângă el și a încercat să creeze o atmosferă de prietenie și de încredere. «Sunt un păcătos, părinte». «Bine. Dar eu te văd ca pe un înger al lui Dumnezeu. Spune-mi, ai copii? Când ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?». După ce au discutat un timp, părintele și-a pus epitrahilul și i-a spus: «Vino, copilul meu. Vezi icoana aceasta a lui Hristos? Să nu ascunzi ceva. Domnul știe tot, vede tot, aude tot. Iar eu sunt un om cu aceleași patimi ca și tine. Așa că, îndrăznește». S-a mărturisit, a plâns, iar părintele a plâns împreună cu el. Apoi i-a zis: «Dumnezeu vede pocăința și lacrimile tale, copilul meu. De aceea, ascultă-mă! Azi e Joia cea Mare și toți părinții postesc pentru a se împărtăși. Rămâi și tu aici zilele acestea. Te vei cunoaște mai bine în împrejurimile curate și sfinte ale mănăstirii. O să te rogi împreună cu noi, o să postești și o să te împărtășești cu Sfintele Taine. Eu însumi o să slujesc Liturghia și o să te împărtășesc». Părintele Codrat, cel plin de discernământ, a corectat intransigența celuilalt duhovnic, făcându-se colac de salvare pentru încă un naufragiat în valurile păcătoase ale vieții. Un caz similar s-a petrecut la Athos cam în același timp cu un alt creștin care avea păcate foarte mari, se spovedise la un duhovnic care nu avea discernământ, și îngrozit de acesta voia să se înece. Soluția salvatoare i-a fost Părintele Sava duhovnicul de la schitul Sfânta Ana, care l-a tămăduit printr-un «șiretlic al dragostei». Înainte de a-și spune păcatele, duhovnicul poartă cu el un dialog, spunându-i: «Pentru toți este mântuire. Mila lui Dumnezeu este mai înaltă decât cerul și mai adncă decât iadul». «Nu și pentru mine! Un păcătos ca mine nu se poate mântui! E cu neputință!» «Tu nu te poți mântui? Ce glumă! Vrei să spui că eu pot?» «Ce păcate să fi făcut?» «Păcate mari, păcate foarte mari». «Ce ‚păcate mari’?» «Cu toate acestea, vezi tu, odată, din nebăgarea de seamă, am fost amăgit și am căzut în păcatul următor», spunând un păcat grav, pe care-l făcuse și respectiva persoană. Și procedând așa și cu alte păcate, i-a dat nădejde creștinului, care s-a mărturisit curat, mai apoi aflând el de la alți monahi despre puritatea sufletească a duhovnicului Sava, care se pogorâse până la iad pentru a-l ridica pe cel deznădăjduit. Și în vechime, avva Siluan, numit de pateric «mare diakritic» a trebuit să corecteze lipsa de discernământ a unui părinte care-l deznădăjduise pe un frate care păcătuise, dar nu-i mărturisise propriu-zis păcatul, ci doar gândul pe care-l avuse. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a folosit forma poetică pentru a relata un caz similar cu un mare păcătos deznădăjduit și un duhovnic neexperimentat, a cărui atitudine lipsită de discernământ a corectat-o un alt părinte. Poezia chiar poartă titlul sugestiv Pogorământul lui Ioasaf duhovnicul de la Sfântul Sava pe malul Iordanului.

Părintele duhovnicesc are nevoie, așadar, de discernământ, de dreaptă socoteală, de deosebirea duhurilor. Întrebarea care se pune este: cum o obține însă ? Ca orice harismă, și discernământul este dar al lui Dumnezeu; el este, după Sfântul Paisie Velicicovski, «înțelegerea duhovnicească dată de Dumnezeu». Dar această experiență duhovnicească este inseparabilă de practica poruncilor și de legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Sfântul Antonie cel Mare spunea că «e nevoie de multă rugăciune și nevoință pentru ca, primind de la Duhul harisma discernământului duhurilor, să putem cunoaște cele ce privesc pe fiecare dintre demoni». Această intuiție spirituală este, în același, și timp fruct al experienței, care se îmbogățește și devine mai roditoare cu cât părintele a cunoscut și a rezolvat mai multe cazuri.

II.3.4. Părintele duhovnicesc are darul de a-i povățui pe alții, fără a se vătăma pe sine, la Dumnezeu

Și nepătimirea și darurile legate de ea, îndeosebi cunoașterea inimilor și discernământul, sunt puse de Părintele duhovnicesc în slujba îndrumării și a creșterii în viața spirituală a celor care vin la dânsul. Există, așa cum deja am văzut, o strânsă legătură între toate aceste patru subpuncte care detaliază «definiția» Părintelui duhovnicesc. Nepătimirea este condiția tuturor celorlalte. Numai cel pe care patimile nu-l biruiesc poate avea capacitatea spirituală de a citi corect în inimile ucenicilor, sau să-și dea seama de starea lor duhovnicească după mărturisirea faptelor, a cuvintelor și mai ales a gândurilor lor. Numai nepătimirea atrage după sine binecuvântarea lui Dumnezeu identificabilă inclusiv în harismele care îi urmează. Și tot nepătimirea îl ferește pe Părintele duhovnicesc să se păgubească pe sine prin povățuirea altora.

În chip firesc, contactul cu oameni de diferite categorii, cu diverse probleme de natură spirituală, dar și de altă factură, care apelează la părinte pentru a primi povățuire aduce o schimbare de cele mai multe ori în viața dusă până atunci de părinte. El posedă într-adevăr experiența luptei ascetice cu păcatul, dar de acum înainte va fi nevoit să repete această luptă nu o singură dată, ci cu fiecare dintre subiecții pe care îi are sub îndrumarea sa. Iar păcatele sunt felurite, și formele sub care el se manifestă de asemenea, și nu totdeauna părintele a luat cunoștință de absolut toate posibilitățile de luptă ale vrăjmașului cu firea omenească. Aceasta înseamnă că vor fi, mai ales pentru părinții viețuitori în mănăstire, cei mai mulți părinți duhovnicești recrutându-se din acest mediu, cazuri de penitenți care vor cere îndrumare duhovnicească în probleme cu care nu au avut tangență. Lucrul acesta presupune ca părintele să știe să ofere soluții și în respectivele probleme, fără a se vătăma pe sine. Sfântul Nicodim Aghioritul îl avertiza pe duhovnic: «tu vei întâmpina la mărturisire atâția inși primejdioși, vei auzi despre atâtea păcate rușinoase ale oamenilor, și despre atâtea murdării și întinăciuni ale păcatelor lor. Este, dar, nevoie să fii ori nepăsător ca soarele care trece peste locuri murdare fără să se întineze, ori ca acel porumbale curat al lui Noe, care trecând pe deasupra atâtor trupuri rău mirositoare ale oamenilor înecați de potop, nu s-a așezat pe nici unul dintr-însele; fie ca acel lighean de argint sau de aur, care spălând și curățind murdăria altora, el însuși nu prinde murdărie». Să ne gândim câte lucruri urâte aude un duhovnic într-o singură zi de spovedanie din Postul Mare de pildă. Zeci de credincioși, copii, adulți, bătrâni, femei, bărbați, monahi, monahii, se succed aproape fără nici o pauză prin chilia părintelui, toți căutând alinare și tămăduire. De aceea părinții obișnuiau să se retragă după posturi undeva «mai la liniște» pentru a fi singuri cu Dumnezeu și a-și limpezi mintea. Când nu avea de spovedit, bătrânul Paisie de la Sihla lucra în grădină, iar dacă ucenicii îl întrebau de ce se mai ostenește și cu lucrul pământului când și așa este obosit după ce a primit atâta lume, el le răspundea: «Ei, părinților, mai lucrez și eu ca să uit toate păcatele pe care le aud la spovedanie. Că așa are obicei diavolul să aducă în mintea duhovnicului păcatele pe care le mărturisesc credincioșii». Părintele Cleopa, în cazuri extreme, după o zi extenuantă, «fugea» la chilia lui de la stupină sau prin pădure pentru a se liniști.

Este greu să-și imagineze cineva starea de oboseală, și fizică, dar mai ales psihică, pe care o produce, în chip firesc, atenția pe care trebui să o aibă Părintele duhovnic la fiecare dintre cei care se spovedesc. Sunt, și ei, oameni, iar trupul nu poate urma totdeauna duhul, oricât de râvnitor ar fi acesta din urmă. Și să nu uităm că vrăjmașul diavol nu va înceta să lucreze împotriva părintelui, folosindu-se de orice mijloace, exploatând orice situație, deci inclusiv faptul că îi îndrumă pe alții. El știe că succesul diavolesc este cu mult mai important atunci când victima este o persoană înaintată în viața duhovnicească, dar care situație nu exclude căderea, și mai ales atunci când în respectiva persoană și-au pus încrederea atâția oameni. Dezamăgirea tuturor acestora în cazul căderii bătrânului poate constitui un mare regres în viața lor spirituală și un motiv de a nu mai acorda încredere altor îndrumători. Și părinții îmbunătățiți recunosc, cu smerenie, că oricând pot cădea în păcat și se pot depărta, prin aceasta, de Dumnezeu. În timpul uneia dintre cele trei retrageri în pustie, când a avut o ispită puternică de desfrânare, părintelui Cleopa i s-a arătat dracul curviei și i-a zis: «Dacă ai să cazi acum în desfrânare?». Iar părintele a zis: «Oricine poate să cadă, că ce-i bărbatul și femeia? Putregai și putoare sunt».

Toți credincioșii au în față modelul părintelui lor duhovnicesc. Nu poate nimeni să înainteze de altfel în nici un domeniu dacă nu are un model, cu atât mai mult în viața spirituală. Criteriul axiologic al viețuirii morale îl constituie în primul rând persona divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos. Modelul hristic îl vedem apoi întrupat în sfinți. Dar oamenii au nevoie de lucruri palpabile, de ceea ce pot ei vedea cu ochii lor, de aplicarea concretă în viață a ceea ce au trăit sfinții. Și unde în altă parte pot vedea aceasta decât în comportarea celui pe care și l-au ales ca să-i conducă spre starea de sfințenie, spre starea de unire cu Hristos. Cel care povățuiește știe unde trebuie să-l conducă pe discipol, și știe aceasta nu informat din cărți, ci această cunoaștere vine din experiență, căci așa a rânduit Dumnezeu ca «experiența unora să fie spre învățătura altora». În viața duhovnicească nu se lucrează cu șabloane. Fiecare este un om diferit și duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecăruia cu acea cultură duhovnicească – rod al harului în primul rând și în al doilea rând al experienței – care să-l facă să poată pătrunde în viața celui din fața lui, să o analizeze obiectiv pentru a o transforma în «viață în Hristos». «Dacă ne gândim că cel care pornește pe un asemenea drum și vine în fața unui duhovnic, e un om diferit de ceilalți, cu caracterul lui, cu educația lui, cu posibilitățile minții lui, cu măsura lui de răbdare sau de nerăbdare, cu capacitatea sau incapacitatea lui de iubire și altele asemenea, atunci înțelegem și mai bine ce fel de duhovnic trebuie să fie acel duhovnic la care vin toți acești oameni diferiți ca să-i ceară sfat și îndrumare». Și dacă acești oameni nu regăsesc în acest duhovnic modelul pe care să-l urmeze, ba, mai mult, sunt complet decepționați de greșelile acestei persoane, după ce și-au pus încrederea în ea, ne închipuim ce dezastru spiritual se întâmplă. «Vai omului prin care vine sminteala!» avertiza Mântuitorul Hristos (Mt 18, 7. Cf. Lc 17, 1), iar Apostolul Pavel îndemna la crescută vigilență chiar în lucruri care ar putea părea mărunte: «Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală» (Rm 14, 13).

Au existat și excepții, când căderea unor îndrumători duhovnicești sau a unor persoane cu responsabilități de conducere în Biserică, a fost urmată de întărirea credincioșilor, dar acest fapt nu s-a datorat căderii, ci smereniei adânci pe care a dobândit-o cel ce a căzut după nefericitul prilej, și amintirii faptelor de virtute care i-au împodobit anterior viața. Este și cazul acelui episcop care a căzut în desfrânare, care și-a mărturisit public păcatul, renunțând la episcopie și la îndrumarea credincioșilor (faptul se petrecea în vechime când episcopii aveau sub povățuire un număr mai restrâns de credincioși comparativ cu situația de astăzi). Aceștia însă l-au rugat să le fie în continuare episcop, spunând: «Păcatul tău să fie asupra noastră, părinte», ceea ce el a acceptat numai după ce toți credincioșii din biserică au călcat peste trupul lui întins jos la ușa bisericii, în momentul ieșirii din sfântul locaș, după care s-a auzit glasul lui Dumnezeu: «Pentru smerenia lui cea multă, am iertat lui păcatul». Erau însă timpuri când credința și evlavia credincioșilor erau mult mai puternice. Astăzi, din contră, căderile membrilor ierarhiei sunt speculate și amplificate pentru a se face din ele subiect de primă pagină a gazetelor și a jurnalelor de televiziune.

Cel care nu este deplin sporit se poate și «infecta» de bolile sufletești ale celorlalți. Sfântul Ioan Cassian spune despre povățuitorul duhovnicesc că «dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuință să primească și el oarecare întinăciune; de vreme ce și vasul de spălat, curățind mâinile celui ce se spală, primește însuși întinăciunea aceluia. Cel ce vorbește despre patimi și curăță pe alții de astfel de pete nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăși amintirea obișnuiește să întineze cugetarea celui care vorbește despre ele». De aceea Sfântul Isaac Sirul învăța: «Hrana tare – a paternității duhovnicești – este a celor sănătoși, care au simțurile deprinse și pot primi orice hrană, adică ispitele tuturor simțurilor, fără să-i vatăme inima prin întâlniri, datorită deprinderii în desăvârșire».

Paternitatea duhovnicească nu se rezumă, așa cum am văzut, la simpla mărturisire retrospectivă a păcatelor, ci și la mărturisirea cu scop profilactiv a gândurilor, pentru a preveni ulterioare căderi sau recidive. Aceasta presupune o muncă în plus a părintelui, exterioară tainei spovedaniei propriu-zise. El primește scrisori cărora trebuie să le răspundă. Primește vizitatori care vor cuvânt de folos. Este solicitat să citească rugăciuni, mai ales în cazuri deosebite. În timpurile mai noi, părinții duhovnicești sunt invitați să țină conferințe în marile centre universitare și nu numai. Iată tot atâtea activități care se înscriu, într-un fel sau altul, în orizontul povățuirii duhovnicești și care, toate cumulate, arată dificultatea acestei misiuni în Biserică.

Riscul de a-și înrăutăți propria stare și de a-și spori patimile, la care se expune cel care încearcă să-i vindece pe alții înainte de a se fi vindecat pe sine, ține mai ales de faptul că acest rol de părinte duhovnicesc creează, așa cum am văzut, premise pentru dezvoltarea a două mari patimi: slava deșartă și mândria, care repede duc la căderea celor sporiți. Dintotdeauna popularitatea a creat premize favorizante slavei deșarte și mândriei. Acest fapt, precum și toate greutățile amintite pe care le presupune «funcția» de părinte duhovnicesc, explică de ce s-a creat un adevărat «fenomen» al fugii și de preoție, și de îndrumarea altora. Acuzat de fugă din fața responsabilității pe care o implică preoția, Sfântul Ioan Gură de Aur se dezvinovățea în fața prietenului său Vasile: «Ar fi trebuit să pui la îndoială cuvintele mele, dacă aș fi fugit de preoție, când aș fi fost în stare să îndeplinesc această slujbă așa cum vrea Hristos. Dar unde este enigma cuvintelor mele, când slăbiciunea sufletului meu arată că nu sunt vrednic de preoție? Mă tem ca nu cumva să iau în primire turma lui Hristos înfloritoare și bine hrănită, iar eu, din pricina lipsei mele de grijă, să o vatăm și să pornesc împotriva mea mânia lui Dumnezeu, Care-și iubește atât de mult turma, încât s-a dat pe El pentru mântuirea și răscumpărarea ei».

Dilema în care se află o persoană în acest caz este rezultanta contrastului între vrednicia care se cere celui care primește preoția și misiunea de povățuitor, pe de o parte, și nevrednicia pe care o resimte cel în cauză, pe de altă parte, care simțământ, paradoxal, crește pe măsura înaintării în viața spirituală, înaintarea care îl recomandă de fapt pentru primirea preoției și sarcina îndrumării duhovnicești. Rezolvarea dilemei o aduce o altă virtute: ascultarea, prietenă bună cu smerenia. A căuta tu însuți cu tot dinadinsul să ajungi povățuitor este semn al bolii sufletești. Nimeni dintre părinții îmbunătăți nu v-a spune: «Veniți la mine, că eu vă pot fi într-adevăr povățuitor!». Sfințenia nu-și face sieși publicitate. Dar tot smerenia îl face pe un părinte să accepte misiunea de povățuitor atunci când i se cere aceasta de mai marii lui. În viața monahală este cunoscută expresia: «Călugăria se cere, dar preoția se dă!».

Această acceptare a misiunii de povățuitor vine de cele mai multe ori la recomandarea și cererea părintelui lui duhovnicesc, singurul care-l cunoaște cel mai bine. Și ucenicul primește această misiune ca o ascultare de părintele duhovnicesc; nu poți fi părinte bun dacă mai întâi nu ai fost ucenic bun: «În ce privește îndrumarea duhovnicească lucrurile stau la fel ca în cazul exercițiului autorității: ea nu este practicată bine decât după ce a fost suportată așa cum se cuvine». De altfel, toți marii duhovnici au crescut la umbra unui alt duhovnic. Sfântul Pahomie cel Mare a fost ucenic al Sfântului Palemon, Sfântul Teodor cel Sfințit a fost ucenic al Sfântului Pahomie, Sfântul Dorotei a fost ucenic al Sfântului Varsanufie, Sfântul Teodor Studitul, ucenic al Sfântului Platon. Părinții Cleopa Ilie și Ioil Gheorghiu de la Sihăstria au fost ucenici al părintelui Ioanichie Moroi, ultimul chiar ucenic de chilie al acestuia, iar părintele Paisie Olaru era duhovnicul a mai tuturor duhovnicilor de la Sihăstria. În secolul trecut, marele duhovnic Sava de la muntele Athos a fost ucenicul unui alt mare duhovnic, Ilarion Ivireanul, uneori creându-se adevărate generații: renumitul pustnic Hagi Gheorghe (sau Gheorghe Hagitul) a fost «marele bătrân» al «bătrânului» Neofit, care l-a rândul lui a fost povățuitorul unuia dintre cei mai mari duhovnici ai Athosului secolului al XIX-lea, «bătrânul Ignatie». Scriindu-i viața, autorul grec ține să menționeze că «trebuie să-l cunoaștem pe bunic pentru a-l putea înțelege pe nepot. Trunchiul, rădăcinile și solul mărturisesc despre rodnicia pomului».

Contactul cu păcătoșii nu-i va dăuna părintelui care este întărit și păzit prin smerenie. Dimpotrivă, îi va accentua sentimentul pocăinței pentru păcatele sale și ale întregii lumi, văzând în păcatul celui pe care în față nu păcatul lui personal, ci păcatul firii umane, atât de supusă căderii. Oamenii îmbunătățiți ajung astfel să nu-i judece pe cei care greșesc sau despre care aud că greșesc, ci îi compătimesc, și suferă împreună cu ei. Bătrânul Paisie Olaru plângea cu cel care se spovedea cu lacrimi, arătând astfel o mare pocăință, și chiar păcătoși mari erau înduioșați și mișcați la inimă de atitudinea bătrânului care îi era milă de acel suflet, făptură a lui Dumnezeu fiind și purtător al chipului Lui (Fc 1, 26-27), de care diavolul își bătuse joc, profitând de slăbiciunea firii după păcat (1 Ptr 5, 8). În același sens, Sfântul Siluan Athonitul se destăinuia în însemnările sale: «Nu pot să tac despre norodul pe care-l iubesc până la lacrimi. Nu pot să tac, pentru că sufletul meu se întristează mereu pentru norodul lui Dumnezeu și mă rog pentru el cu lacrimi. Nu pot să vă destăinui, fraților, despre mila lui Dumnezeu și despre vicleniile vrăjmașului».

Împreună, smerenia și iubirea fac din omul duhovnicesc, liber de patimi, părintele pe care Dumnezeu îl folosește, dându-i darurile Sale, pentru a-i aduce pe oameni la Sine, ca toți să se împărtășească de iubirea Sa smerită, cea «mai presus de cunoștință», și să se umple «de toată plinătatea lui Dumnezeu» (Ef 3, 19).

II.4. Necesitatea unui părinte duhovnicesc

În Vechiul Testament, psalmistul cere ca Dumnezeu să-i descopere voia, prin «strigăte» de rugăciune, precum: «Binecuvântat ești Doamne, învață-mă îndreptările Tale» (Ps 118, 12, cf. și v.26); «Fă să înțeleg calea îndreptărilor Tale» (Ps 118, 27); «Învață-mă să fac voia ta că Tu ești Dumnezeul meu» (Ps 142, 8). Iar dacă din neștiință sau datorită unui alt motiv a apucat pe o cale greșită, Îi cere lui Dumnezeu, Singurul Care cunoaște inimile, să-l îndrepte: «Cercetează-mă, Doamne, și cunoaște inima mea; încearcă-mă și cunoaște cărările mele și vezi de este calea fărădelegii în mine și mă îndreptează pe calea cea veșnică» (Ps 138, 23-24).

De fiecare dată când rostim rugăciunea «Tatăl nostru», cerem împlinirea voii lui Dumnezeu «precum în cer, așa și pe pământ» (Mt 6, 10; Lc 11, 2), iar toate comentariile la rugăciunea domnească afirmă cu tărie că prima regulă a practicii duhovnicești este căutarea voii lui Dumnezeu și conformarea vieții noastre cu ea. Marea problemă care se pune este: cum aflăm voia lui Dumnezeu? Cum știm dacă un lucru este plăcut sau nu lui Dumnezeu? În timpurile biblice existau oameni care primeau mesaje de la Dumnezeu prin intermediul unei inspirații directe. Mântuitorul Însuși citează din profeții Miheea și Isaia, spunând: «Scris este în prooroci: Și vor fi toți învățați de Dumnezeu». Chiar după aceea, Pavel Evergetinos și Sfântul Simeon Noul Teolog recunoștea existența unor persoane învățate direct de Dumnezeu: «cei mai de seamă părinți … au avut drept învățător nu un om, ci pe Dumnezeu și conștiința lor, și s-au făcut luminătorii lumii». Dacă Moise dorea ca «tot poporul să profețească» (Num 11, 29), Sfântul Pavel îndeamnă ca exercițiul harismei profeției să se facă în rânduială, pentru că însuși Dumnezeu «nu este al neorânduielii» (1 Co 14, 33), însă mai apoi avertizează că «profețiile vor înceta» (1 Co 13, 8). Dar, în același timp, tot Pavel ține să amintească și el necesitatea cunoașterii voii lui Dumnezeu, acesta fiind un semn al înțelepciunii: «luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți … nu fiți fără minte, ci înțelegeți care este voia Domnului» (Ef 5, 15, 17), «încercând ce este bineplăcut Domnului» (Ef 5, 10).

Astăzi, acest mod de a cunoaște nemijlocit voia lui Dumnezeu este mult mai rar întâlnit. Fiecare generație are însă nevoie să cunoască voia lui Dumnezeu, dar cu fiecare generație se pare că acest demers este mai dificil. Orice om care se angajează pe calea cea bună trebuie să știe dacă direcția pe care merge îl conduce într-adevăr spre Dumnezeu, să știe să se ferească de primejdiile și cursele de care este înconjurat, să cunoască în fiecare moment ce trebuie să facă pentru a împlini voia lui Dumnezeu. De la început, el ar trebui să pună în lucrare virtutea dreptei socotințe pentru a cunoaște care este voia lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Scărarul socotindu-le chiar identice: «puterea deosebirii (a dreptei socoteli) este și se cunoaște ca fiind îndeobște cunoașterea sigură a voii dumnezeiești în orice timp și loc și lucru». Într-o anumită măsură, o poate cunoaște din Sfânta Scriptură, dar este insuficient. Și, cum Sfânta Scriptură singură nu-l poate ajuta, cel puțin la început, iar în acest stadiul de «începător» într-ale duhovniciei, discernământul este și el într-un stadiu incipient, fiecare persoană are nevoie de o călăuză iscusită care, dotată cu acest dar, să suplinească lipsa de deplinătate a puterii de discernământ a ucenicului.

Acesta este un prim motiv pentru care avem nevoie de un părinte spiritual. Nevoia de îndrumare duhovnicească ține apoi de neputința omului de a se cunoaște pe sine însuși. Celebra formulă citită de Socrate pe frontispiciul templului: «Cunoaște-te pe sine însuți! (gnoti seauton)» a fost preluată și de gândirea creștină, în acest sens se înscriindu-se și renumita omilie a Sfântul Vasile cel Mare «Ia seama la tine însuți!». Prezența patimilor este cea care împiedică o adevărată cunoaștere de sine, pentru că acestea întunecă rațiunea, și nu mai permit o vedere duhovnicească limpede. «Patimile sunt oarbe», spune Sfântul Nicolae Velemirovivi, iar într-o rugăciune adresată Maicii Domnului spunem: «Cortule purtătot de lumină al Împăratului Hristos, strălucește-mi mintea mea cea întunecată de amăgirile vrăjmaului și de noaptea păcatelor».

Pentru începători prima formă a discernământului este tocmai necesitatea de «cunoaștere adevărată a celor privitoare la ei înșiși». Sfântul Ioan Scărarul consideră că «dreapta socoteală este conștiința nepătată și simțirea curată», adică nu numai o cunoaștere teoretică, ci simultan o cunoaștere și «o simțire a ceea ce e bun sau rău, și ca atare atârnă de starea de curăție a celui care o are. Numai cel curat cu inima percepe ce e curat și simte, ca aversiune, ce e necurat». După mărturia Sfântul Vasile cel Mare, «lucrul cel mai greu dintre toate pare a fi să te cunoști pe tine însuți. Căci nu numai ochiul, care vede pe cele din afară de el, nu poate să se vadă pe sine însuși, dar chiar și minte noastră, care vede repede păcatul altuia, este zăbavnică în a-și vedea propriile ei păcate». Cunoașterea adevărată de sine constă în cunoașterea păcatelor proprii, iar sporirea duhovnicească este condiționată tocmai de recunoașterea propriilor păcate. Tendința de a vedea păcatele altora și de a le ignora pe ale tale a fost și este răspândită, de aceea Sfântul Efrem Sirul se roagă: «Doamne, dă-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu», iar avva Moise zicea: «Când cineva își duce păcatele sale, nu se uită la ale aproapelui», căci, «nimeni având mortul său în casă – spune avva Pimen – nu se duce să-l plângă pe al vecinului». Dacă ascultă de propria rațiune, omul nici nu va ajunge să se cunoască vreodată corect pe sine, și va putea pe de altă parte să se rătăcească. De aceea, Sfântul Nichifor din Singurătate scria: «Trebuie căutat un povățuitor neînșelător, ca din învățătura și pilda acestuia să învățăm cele ce cad la dreapta și la stânga atenției (…). Scoțându-le pe acestea la iveală, el ne arată în chip neîndoielnic calea duhovnicească și așa o vom străbate cu ușurință».

Necesitatea unui părinte duhovnicesc care să aducă lămuriri în ceea ce privește cunoașterea voii lui Dumnezeu este cu atât mai mare cu cât voia proprie a omului aflat încă sub influența păcatului se împotrivește voii lui Dumnezeu, căci după avva Pimen, «voia omului este un zid de aramă între el și Dumnezeu și o piatră de poticnire». Fiind «piatră de poticnire», ea îngreunează drumul în viața duhovnicească dacă nu este cineva care să știe să «corecteze» voia proprie a omului, și, cu timpul, ea îl va duce la înșelare și pierzare, diavolul folosindu-se tocmai de această voie proprie. În acest sens, avva Dorotei spunea: «Dacă omul nu înfățișează toate ale sale mai ales dacă vine de la o obișnuință și de la o viețuire rea, diavolul găsește în el o voie și o pornire spre îndreptățire, și prin ea îl va răpune (…). Căci atunci când ținem la voia noastră (…) atunci noi înșine uneltim împotriva noastră cu viclenie, convingându-ne că un lucru este bun și nu ne dăm seama că ne pierdem. Căci, cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu, sau să o căutăm pe ea, când ne încredem în noi înșine și ținem la voia noastră?». Înțelegem, deci, de ce este atât de răspândită în monahismul ortodox expresia «tăierii voii», care se obține prin ascultarea de părintele duhovnicesc, ascultarea fiind definită de Sfântul Ioan Scărarul chiar așa: «mormânt al voinței», după care adăugă că este și «înviere a smereniei». După Sfântul Ioan de Gaza, ascultătorul smerit, care și-a tăiat voia proprie, se aseamănă cu Hristos, care «S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte» (Flp 2, 8): «Cel care cugetă să facă ceva bun după mintea sa, fără a-i întreba pe părinții cei duhovnicești, se află în afară de Lege și nu face cele după dreptate. Dimpotrivă, cel care pe toate le face cu întrebare, acela împlinește Legea și Proorocii, căci e semn de smerenie să întrebi (ce se cuvine să faci). Și se face în felul acesta următor al lui Hristos, Care s-a smerit chipul robului luând». Înainte de el, avva Hyperchios zicea: «Ascultarea este bun de mare preț pentru călugăr. Cine-a dobândit-o va fi, la rându-i, ascultat de Dumnezeu și va sta cu îndrăzneală în fața Răstignitului, Domnul Care S-a răstignit a fost ascultător până la moarte».

Atunci când străbați pentru prima data un drum, te folosești de o hartă și de indicatoare. Când ești cu un automobilul, uneori oprești mașina și-l întrebi pe cel pe care-l întâlnești pe stradă pentru a nu te rătăci, sau pentru a te informa despre un drum mai sigur, sau îl întrebi despre eventualele pericole prin vreun traseu montan. Asta pentru că nu de puține ori informațiile pe care ți le oferă ghidul turistic sau harta rutieră îți sunt insuficiente, iar în timp nu este exclus să fi apărut și modificări. Îl întrebi pe cel pe care-l întâlnești pentru că el cunoaște zona, pentru că este familiarizat cu împrejurimile. Același lucru se poate spune și despre viața duhovnicească. Cum «lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva … duhurilor răutății care sunt în văzduhuri» (Ef 6, 12), nu ne putem aștepta decât de la răutate din partea lor, concretizată în eforturile de împiedicare a celui care a pornit spre calea «îngustă» care «duce la viață». Deși «puțini» sunt cei care o găsesc (Mt 7, 13-14), și cu acești puțini, mai ales cu aceștia, are de lucru vrăjmașul. Multitudinea și diversitatea curselor și a primejdiilor pe care, cu abilitate și experiență, le întinde vrăjmașul împotriva omului hotărât pentru viața cea întru Dumnezeu, reclamă asistența din partea unei persoane care să-i atragă la timp atenția asupra acestor curse de care să se ferească, și să-i ofere, tot din experiența luptei, mijloacele dovedite în timp ca fiind eficiente, dar mai ales să poată să stabilească în mod corect pe acela care se potrivesc mai bine celui în cauză. Aceasta este, așadar, sarcina părintelui duhovnicesc: el trebuie «să aibă știință, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmașilor și să poată da la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredințați lui». «Multe sunt meșteșugurile păcatului și se țin bine ascunse – spune Sfântul Marcu Ascetul -; și felurite curse și-a întins vrăjmașul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putință, e bine să te silești și să te străduiești a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbați cunoscători. În felul acesta, deși nu ai tu făclia adevăratei cunoștințe, fiind încă nedesăvârșit cu viața duhovnicească și prunc, dar însoțindu-te cu cel care o are, nu cei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lațuri și curse și nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric și răpesc și ucid pe cei care umblă întru el fără făclia duhovnicească a cuvântului dumnezeiesc».

Se pune acum întrebarea dacă există un stadiu al vieții duhovnicești care să nu mai pună problema unei îndrumări din partea unui părinte duhovnicesc. Este un fapt cunoscut că de Taina Pocăinței au nevoie toate persoanele, indiferent de vârsta – fizică sau duhovnicească – la care se află, inclusiv persoanele hirotonite. Dar ne referim aici la filiația duhovnicească care este mai mult decât simplul statut de «primitor» al Tainei Spovedaniei. Teoretic, ținând cont de motivele care reclamă necesitatea de a avea un povățuitor (lipsa discernământului la începător, încrederea în sine, voia egoistă de sine, lipsa experienței duhovnicești, cu toate implicțiile lor), de la un anumit stadiu, și nume atunci când aceste motivații nu mai au acoperire, ar trebui ca respectivul să nu mai aibă nevoie de un povățuitor. Și totuși, răspunsul este negativ: nu este nici un moment când cineva să nu aibă nevoie de un povățuitor. Oricine și în orice stare s-ar află are nevoie de un îndrumător duhovnicesc, cel puțin pentru a fi asistat, deși nu numai pentru asta.

Părintele Cleopa de la Sihăstria avea o venerație deosebită pentru părintele Paisie și spunea adeseori: «Mă duc până la bătrânul Paisie, bietul de el, săracul, să văd ce face, că-i bolnav, mă duc să-l cercetez, mă duc să-i mai cer un sfat, mă duc să-mi mai facă o dezlegare». Apoi părinții nu aveau pretenția că ei știu absolut totul, ci îi îndrumau pe fiii lor duhovnicești să-i cerceteze și pe alții. În vremea stăreției părintelui Cleopa la Sihăstria, unitatea, armonia și pacea obștii se datora și faptului că cei trei mai părinți, Cleopa, Paisie și Ioil, gândeau la fel și nu se contraziceau unul pe altul. «Când un frate se tulbura și se ducea la părintele Cleopa, nu-i dădea sfat ca să-l ocărască, ca să-l tulbure și să-l piardă sufletește, ci îi spunea: Ei, fă drăguță cum poți, dar mai vezi ce zice și părintele Paisie. Când se ducea la părintele Paisie nu-i spunea: lasă, nu te lua după ăla și după ăla, fă cum îți spun eu, ci îi spunea: Ei, drăguță, vezi ce mai zice și părintele Ioil, ce mai zice și bătrânul Cleopa. Când se ducea la părintele Ioil, la fel: Ei, drăguțule, ce să faci? Ispita. Ia mai vezi ce zice bătrânul Paisie, ce zice și părintele Cleopa … Ce spunea fratele când trecea pe la trei de-o dată? Dacă părintele Cleopa zice așa și părintele Ioil zice tot așa și părintele Paisie zice tot așa, atunci cred că nu am dreptate, ia să încerc eu să mă schimb».

Fiul duhovnicesc niciodată nu se va considera el însuși că este îndeajuns de matur spiritual încât să se dispenseze de protecția și purtarea de grijă părintească a celui care l-a povățuit până atunci. Dimpotrivă, cu cât va crește în virtute, va crește și în smerenie, iar prezența în mintea lui a vreunui gând care să-i sugereze o oarecare libertate interioară din partea patimilor care ar face inutilă asistența din partea părintelui duhovnicesc este un semn că, de fapt, respectivul n-a lucrat corect la stârpirea patimilor egoiste din el. Niciodată nevoitorul adevărat nu se va încrede în sine, doar în părerile sale, ci va căuta să și le verifice apelând la o instanță superioară. «Să nu te încrezi în tine văzând că patimile tale s-au liniștit pentru o vreme – că patimile și demonii adesea se ascund cu viclenie, doar-doar va lăsa omul grija de sufletul său, socotind că deja e curat de ele, iar apoi năvălesc pe neașteptate asupra sărmanului suflet (…) Să nu te socotești despătimit cât timp trăiești în trup».

Totuși, de la un anumit nivel, actele concrete de mărturisire a gândurilor în vederea primirii îndrumării duhovnicești se pot produce mai rar. Dar cel care stabilește când este momentul să se întâmple aceasta nu este fiul, ci părintele duhovnicesc, singurul care poate sesiza starea de sănătate – de fapt totdeauna relativă – a sufletului fiului său duhovnicesc. Concomitent cu creșterea duhovnicească a fiului, părintele îi poate sugera modalități de cercetare de sine care să nu implice vizita lui, posibilități de aflare a voii lui Dumnezeu prin rugăciune sinceră și curată, prin pacea inimii și liniștea conștiinței ș.a.m.d. Dar o dispensare absolută de un părinte duhovnicesc este de neconceput în tradiția ortodoxă. Viețile Sfinților conțin, este adevărat, și cazuri de pustnici care au trăit o bună perioadă a vieții absolut izolați. Este și cazul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca (sec. al VI-lea), care a stat peste 40 de ani în pustie, fără să se fi întâlnit cu nimeni, sau a Sfântului Marcu de la Muntele Fracesc-Etiopia (sec. al IV-lea) și alții. Toate acestea sunt însă cazuri excepționale și nu s-au impus niciodată ca norme în Biserică. Pustnicii din Egipt, în afara vizitelor determinate de necesitatea aflării unui răspuns în vreo chestiune delicată de ordin duhovnicesc din partea unui «bătrân» îmbunătățit, se adunau în mod obligatoriu la Liturghia de sâmbătă și duminică, ocazie cu care luau masa în comun și întrețineau convorbiri duhovnicești. Majoritatea temelor abordate în apoftegme au făcut obiectul acestor schimburi de «week-end comunitar». Monahii tineri sau mai în vârstă, după ce ieșeau din biserică sau după masă, se strângeau în jurul unui «bătrân», îl întrebau despre gândurile lor, sau uneori erau ei întrebați de către «bătrâni», toate acestea urmărind bunul mers în viața monahală a monahilor. Chiar și «bătrânii» între ei făceau consilii duhovnicești pentru a se sfătui în vreo problemă mai delicată. Faptul că la avva Antonie s-au întâlnit mai mulți bătrâni pentru a discuta care este cea ai mare dintre virtuți, și fiecare a ascultat cu respect poziția celuilalt, arată că acești părinți nu se încredeau în propria lor cugetare, ci se verificau și ei prin alții. Iar avva Antonie n-a vorbit decât la sfârșit, necontrazicându-i pe antevorbitori în ceea ce privește folosul virtuților preamărite de ei, dar făcând o ierarhizare a lor stabilind care trebuie să fie pe primul loc, pe care a prezentat-o, argumentată, în fața celorlalți și care a fost acceptată numai după ce toți membrii participanți și-au dat acordul.

Au existat și păreri cum că cel desăvârșit nu are nevoie de îndrumare duhovnicească. Fericitul Teognost (sec. al IX-lea) recunoaște că «noi, cei în care se mai duce încă lupta trupului împotriva sufletului trebuie să ne supunem și să avem o căpetenie de oaste și un cârmaci care să ne cârmuiască cu știință și să ne înarmeze cât se poate mai bine, ca nu cumva să fim biruiți de vrăjmașii inteligibili». Dar el ține să precizeze că cine a trecut de acest stadiu, «cel ce a dobândit supunerea mintală (inteligibilă), și și-a supus trupul duhului, nu mai are nevoie de supunere omenească, căci acesta ascultă de cuvântul și legea lui Dumnezeu, ca un supus recunoscător». Dar și această voce este una izolată, este tardivă, iar acest idealism niciodată nu se consideră a fi atins.

De aceea, în spiritualitatea ortodoxă, părintele duhovnicesc este un personaj principal în viața duhovnicească. Avertismentul părinților este categoric: «cei care n-au cârmuitor cad ca frunzele», iar «mântuirea este întru mult sfat» ne spune avva Dorotei, parafrazând un verset din Pildele lui Solomon (Pr 11, 14), citat mult îndrăgit de toate generațiile de monahi în întreg Răsăritul creștin.

II.5. Alte accepțiuni ale paternității. Taina «propriei paternități»

Expresia taina «propriei paternități» poate șoca, mai ales plasată și dezvoltată după o argumentare a necesității unui părinte duhovnicesc nu numai pentru începător ci și pentru orice persoană, indiferent de vârsta fizică sau duhovnicească pe care o are. Dar vom vedea că a vorbi despre o «paternitate individuală» nu contravine celor afirmate mai înainte, ci explică a altă manieră de privirea a vieții duhovniceși.

În Biserica lui Hristos, și după modelul ei, într-un mod și mai profund, taina paternității și a maternității spirituale este legată de fiecare creștin și monah în parte. «Biserica lui Hristos este deodată Mireasă și Maică. Mireasă prin fidelitatea ei față de Hristos (2 Co 11, 2; Ap 19, 7-8; 21, 9) și Maică duhovnicească pentru că în Sfintele Taine ale Bisericii se primește și se cultivă înfierea noastră după har, ca frați și surori în Fiul – Hristos și fii și fiice ale Tatălui ceresc (Rm 8, 14-16; 9, 26; 2 Co 6, 18; 1 In 3, 1; Ap 12, 5-7). De aceea și sufletul fiecărui creștin din Biserică este în chip duhovnicesc fecioară când rămâne integru și neclintit în dreapta credință, și mamă când naște pe Hristos prin viețuire sfântă, prin virtuți și fapte bune». Ideea o găsim la Sfântul Simeon Noul Teolog, al cărui capitol 10 din primul Discus etic poartă acest subtitlu sugestiv: «Că toți sfinții zămislesc în ei înșiși pe Cuvântul lui Dumnezeu aproape ca și Născătoarea de Dumnezeu, și Îl nasc pe El iar El se naște în ei și sunt născuți de El, și cum se fac fii și frați și mame ale lui». Fără a o substitui pe Maica Domnului, fiecare dintre noi, «crezând din tot sufletul și căindu-ne cu căldură, zămislim (…) pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca și Fecioara, dacă aducem sufletele noastre ca niște fecioare curate». Această naștere a lui Hristos în noi se face prin cuvântul Său: «fiecare dintre noi (…) crezând în El, primim cu credință în inimile noastre cuvântul despre El, pe care mărturisindu-l cu gura și căindu-ne din suflet pentru fărădelegile noastre dinainte, de îndată Dumnezeu Cuvântul Tatălui, așa cum a intrat în pântecele Fecioarei, așa și în noi înșine se găsește ca o sămânță cuvântul pe care-l primim atunci când suntem învățați dreapta credință». Strânsa legătură dintre cuvântul rostit de Cuvântul lui Dumnezeu și acest Cuvânt ca persoană este arătată de părintele Dumitru Stăniloae: «Când e primit cuvântul Lui cu credință vine la noi, prin acest cuvânt, Însuși Cel ce-l rostește ca persoană și crește în noi pe măsură ce credem și ne adâncim mai mult cuvintele Lui și ne facem asemenea Lui asimilându-L în conținutul Lui, comunicat nouă prin cuvânt (…) Căldura sufletului curat primind cuvântul Cuvântului face sufletul ca o pastă moale în care ia chip în mod ușor însăși persoana Celui ce comunică cuvântul».

În acest sens, chiar dacă nu ar avea ucenici sau ucenice, monahii și monahiile pot primi numele de «părinți» și «maici» duhovnicești, «pentru că s-au hotărât să urmeze calea maturității spirituale responsabile a voturilor monahale: ascultarea, ca tăiere a voii egoiste, sărăcia de bunăvoie ca detașare de lucrurile trecătoare și fecioria ca sfințirea sufletului și a trupului prin unirea lor spirituală cu Dumnezeu».

Plecând de la texte precum: «Și voi fi vouă tată, și veți fi mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul» (2 Co 6, 18) sau «Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat» (1 In 3, 9) pe de o parte, și «Cine săvârșește păcatul este de la diavolul»(1 In 3, 8) pe de altă parte, Origen vorbea de o posibilitatea unei permanente nașteri a fiecăruia, prin sine însuși, fie din Dumnezeu, fie din diavolul. «Nu voi spune că dreptul se naște o singură dată din Dumnezeu, ci că el se naște din El mereu în fiecare din faptele sale bune. Așa cum Dumnezeu Tatăl Își naște veșnic Cuvântul, tot așa și pe tine, dacă ai duhul înfierii, Dumnezeu te naște prin fiecare din faptele tale și prin fiecare din gândurile tale; și astfel născut, te naști necontenit ca fiu al lui Dumnezeu în Iisus Hristos». Despre această simultaneitate a condiției de fiu și de părinte în plan duhovnicesc vorbește și Sfântul Grigorie al Nyssei; el consideră că fiecare poate deveni propriul lui părinte: «Într-o oarecare măsură noi devenim proprii noștri părinți, atunci când prin voința noastră bună ne formăm, ne naștem și ne ducem la lumină. Înfăptuim aceasta prin faptul de a-L primi pe Dumnezeu în noi înșine, făcându-ne prin aceasta copii ai lui Dumnezeu și fii ai celui Preaînalt (In 1, 11-12). În schimb ne avortăm, ne naștem înainte de vreme și ajungem sterpi, atunci când nu a luat chip în noi Hristos … Dacă cineva se face pe sine însuși copil al lui Dumnezeu prin virtute, primind puterea unei atât de nobile nașteri, cel care a cunoscut capătul fericitei nașteri, se bucură pe drept cuvânt, după cum spune Evanghelia (In 6, 21), că s-a născut om în lume».

Comentând cuvintele apostolului iubirii «Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem» (1 In 3, 1), Arhim. Iustin Popovici arată că puterea prin care Fiul lui Dumnezeu din fire S-a făcut Fiu al Omului, ca noi să fim fii ai lui Dumnezeu după har, este puterea iubirii dumnezeiești; aceasta «este cea care ne înnoiește întreaga ființă omenească și o naște din nou de la Dumnezeu. Cugetarea? Se înnoiește prin faptul de a se naște pururea din Dumnezeu, ca și cugetare a lui Dumnezeu. Voința? Se înnoiește prin faptul de a se naște ca voință a lui Dumnezeu – căci vrea și ea, totdeauna, ceea ce vrea Dumnezeu. Simțirile sau stările, cele ale sufletului și cele ale minții? La fel și cu acestea. Doar astfel putem ajunge fii ai lui Dumnezeu, căci iubirea aceasta este o putere făcătoare [născătoare, n.n.] și îndumnezeitoare». A-ți fi tu însuți propriul părinte înseamnă a purta responsabilitatea faptelor tale: «Să te consideri propriul tău părinte, adică să te faci răspunzătoare de toate faptele tale – scria părintele Arsenie Papacioc unei maici. De aceea te numești maică (părinte) pentru că te naști pe tine însăți. Tu ești fiul propriei nașteri».

Nașterea lui Hristos în noi, după modelul Fecioarei Maria și propria noastră naștere întru Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, arată dragostea lui Dumnezeu față de făptura umană și respectul pe care îl acordă libertății și demnității acesteia. Cele două feluri de «nașteri», sau cele două feluri de «paternități», se întrepătrund: pe măsură ce, prin pocăință, viață curată și sporire în virtuți, Hristos Domnul Se naște în noi, «ia chip în noi» (Ga 4, 19), în aceeași măsură noi, prin puterea lui Hristos prezent, «născut» în noi, ne naștem în Dumnezeu și devenim «copii ai lui iubiți» și frați ai lui Hristos din noi și din cei dimprejurul nostru.

=== 05 Cap III Licenta final ===

Avva, spune-mi un cuvânt de folos!

Capitolul al III-lea. Paternitate și filiație în monahismul primar

III.1. «Bătrâni» și ucenici în deșertul Egiptului

III.1.1. Egiptul, «leagănul monahismului». Scurt istoric

Expresia de «leagăn al monahismului» atașată Egiptului a rămas în uz în istoria monahismului răsăritean, deși, pe baza studiilor arheologice și literare, s-a constat că monahismul nu a apărut prima dată în Egipt iar de aici s-ar fi răspândit în alte părți, ci în mai multe zone în care a pătruns creștinismul au apărut la scurt timp persoane care doreau să-și închine întrega viață slujirii lui Dumnezeu, impropiindu-și și aplicând la modul cel mai radical preceptele evanghelice. Putem spune că la sfârșitul secolului al IV-lea, instituția monahală poate fi socotită în întreg Răsăritul drept cel mai bun semn al evanghelizării reușite: «Pretutindeni, monahismul afirmă prezența Bisericii. Unde e Biserica, acolo sunt și monahii». Mai mult decât atât, prezența monahilor în toate teritoriile evanghelizate precum și invariabilitatea elementelor fundamentale ale monahismului, au avut un rol esențial în însăși funcționarea Bisericii ca instituție, constituind «o contragreutate necesară în viață Bisericii, asigurându-i echilibrul». Sfântul Antonie cel Mare, prezentat de Sfântul Atanasie cel Mare nu numai ca model, ci ca inițiator al creștinismului, n-a fost de fapt primul monah, ci mai multe persoane au adoptat același fel de viață în alte regiuni precum Siria sau Palestina. În jurul acestor «proto-monahi» se vor aduna în curând alte persoane cu dorința de a adopta același stil de viață, care vor purta numele de ucenici, până ce, ajunși la maturitate duhovnicească, vor fi capabili să-i îndrume și ei pe alții așa cum au fost ei orientați în noua viață pe care și-au asumat-o. Inițial nu exista o regulă de viață unitară. Fiecare avea propria-i regulă, dar sub îndrumarea bătrânului pe care și l-a ales, care va purta de acum înainte titlul de «părinte» sau «apas». Încetul cu încetul, se vor forma în jurul «bătrânilor» sau al «părinților», acele «aglomerații» monastice, care vor purta, mai târziu, numele de mănăstiri.

Cât privește monahismul egiptean, mai întâi trebuie să ne facem o idee corectă despre cum priveau primii anahoreți pustiul sau deșertul egiptean în care se aventuraseră. Spre deosebire de concepția «idealistă» și chiar «mistică», care ar putea reieși dintr-o citire unilterală a Vechiului Testament, așa cum a făcut-o Filon din Alexandria, urmat de unii scriitori creștini precum Clement Alexandrinul, Origen, Metodiu de Olimp, Ieronim, care vedeau pustiul ca spațiul prin excelență al liniștii, ideea călugărilor despre deșert este mai apropiată de cea comună egiptenilor simpli. Din viața Sfântului Antonie cel Mare, vedem strânsa legătură dintre anahoreză, retragerea în pustie și atacurile demonilor, legătură descrisă de toată literatura monastică de altfel. Motivul este acela că demonul își apără teritoriul aflat în stăpânire, împotriva monahului care îndrăznește să-l ocupe. Această luptă evocă irezistibil confruntarea dintre Mântuitorul și satan din pustia Carantaniei (Mt 4, 1-11), numai că și aici trebuie să ne ferim de exces de zel: desigur, călugării au dat în pustie de demon și s-au războit cu el, iar aceasta le-a adus aminte de ispitirea lui Iisus, însă ei nu s-au stabilit aici din dorința de a-l întâlni pe demon, ci pentru a se întâlni cu Hristos.

Cert este că, începând cu secolul al IV-lea, monahii «au prefăcut pustia în oraș», după cuvântul proorocului Isaia: «Veselește-te pustiu însetat, să se bucure pustiul, ca și crinul să înflorească» (Is 35, 1); de aceea, la slujba unui cuvios pustnic se cântă: «Cu curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului ai lucrat-o și cu suspinurile cele dintru adânc spre însutite osteneli ai făcut-o roditoare …» sau «Veselește-te pustie ceea ce nu nășteai; bucură-te, ceea ce nu aveai dureri, că ți-a înmulțit ție fii, bărbatul doririlor celor duhovnicești, cu bună credință sădindu-i, cu înfrânarea hrănindu-i, spre săvârșirea bunătăților …».

Cele mai cunoscute așezări monahale în deșertul egipean sunt Nitria, Kellia și Sketis. Așezământul monahal de la Nitria este legat de numele avvei Amun. După optsprezece ani de trăire în curățenie cu soția, el se retrage în apropierea actualei localități El-Barnugi, la aproximativ cincisprezece kilometri sud-vest de Damanhur, centrul diocezan, și la aproximativ cincizeci de kilometri sud-vest de Alexandria. El își construiește aici, prin 325-330, două mici chilii, semnând în felul acesta actul de naștere al viitoarei comunități, care, spre sfârșitul secolului al IV-lea, cuprindea în jur de 5000 de călugări, după informațiile date de Paladie și Ioan Cassian, cifră considerată de unii ca fiind exagerată, care apreciază numărul monahilor ca fiind ca la 3000.

În câțiva ani, comunitatea devine mai numeroasă, încât Amun hotărăște să întemeieze un alt centru monahal mai la sud. La sfatul și cu contribuția concretă a lui Antonie cel Mare, Amun alege locul, la aproximativ optsprezece kilometri sud de Nitria: după ce au luat gustarea de la ceasul al nouălea (orele 15), Antonie și Amun au plecat spre sud, oprindu-se în locul unde au ajuns în momentul apunerii soarelui, adică au străbătut douăsprezece mile, distanță destul de apreciabilă, ținând cont de condițiile de călătorie și de vârsta lui Antonie (peste optzeci de ani). Cercetările arheologice au dat la iveală un sit monahal în această zonă, identificat de specialiști în mod irevocabil cu Kellia (Chiliile). Aceste chilii, depinzând în ceea ce privește aporvizionarea de Nitria, erau contruite la o mai mare depărtare unele de altele decât cele de la Nitria, astfel încât pustnicii să nu se poată vedea și auzi între dânșii; singura întâlnire era cea de la sfârșitul săptămânii pentru masa comunitară, liturghie și convorbiri spirituale. Nume remarcabile de monahi viețuitori la Kellia sunt Macarie Alexandrinul (c.335-394) și Evagrie din Pont (c. 382-399). Grupul de intelectuali format în jurul lui Evagrie va intra în conflict cu așa-numiții antropomorfiți, majoritatea egipteni simpli, care înțelegeau à la lettre Geneză 1, 26, afirmând că, dacă omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și Dumnezeu trebuie să fie după chipul și asemănarea omului. Grupul evagrian apăra caracterul imaterial și nereprezenatabil al divinității, pledând pentru o «rugăciune pură», fără infiltrații antropomorfiste. Deși la început arhiepiscopul Teofil de Alexandria s-a arătat favorabil origeniștilor, mai târziu va porni o aprigă persecuție împotriva lor: au fost incendiate chiliile «intelectualilor», care au fost terorizați și uciși fără milă. În jur de trei sute de frați, practic floarea monahismului egiptean, au luat drumul exilului, în Palestina, Capadocia sau Constantinopol, după secolul al IV-lea, sursele literare nemaispunându-ne nimic despre comunitatea de la Kellia.

Al treilea centru spiritual, Sketis, se află la cinsprezece kilometri sud de Kellia; locul este o depresiune lungă de treizeci de kilomentri și largă de șase, situată sub nivelul mării, plină de lacuri cu nitriu (salpetru), produs utilizat în tehnica mumificării. Sketis-ul a fost întemeiat în jurul anului 380, de Macarie Egipteanul, care, pentru a nu-i fi «slăvită» smerenia de care a dat dovadă, în urma acceptării fără acoperire a vinei de a fi necinstit o fecioară, a fugit din satul respectiv și s-a așezat aici. Pentru că nu aveau preot, la început comunitatea trebuia să străbată săptămânal distanța Sketis-Nitria, printr-un pustiu în care nu era deloc greu să te rătăcești; de aceea, după o consfătuire cu marele Antonie, Macarie acceptă hirotonia, comunitatea ajungând la un moment dat să aibă patru biserici.

Mai multe generații de monahi s-au succedat la Sketis:

Macarie Egipteanul, fondatorul, Sisoe, Amona, Avraam, Isaia, Or, Paisie, Pavel;

Arsenie (altul decât «cel Mare»), Karion, Zaharia (fiul său), Daniel, Eudemon, Heron, Ischyrion, Silvan, Isidor, Pafnutie (ultimii doi, preoți), Porfirie, Marcu, Zenon, Teonas, Teopempt;

Achila, Alonie, Apollo, Elie, Ioan cel Pitic (c.339-409), Moise Etiopianul (c.332-407), Ptolemeu, Serapion, Simeon, Theodor de la Ferme;

Arsenie (c.354-449), Pimen.

Ultimele trei decenii ale secolului al IV-lea au fost considerate «epoca de aur» a Nitriei și Sketis-ului. După o scurtă represiune în timpul împăratului arian Valens, prin 375, a urmat persecuția lui Teofil (în jurul anului 400) care i-a afectat și pe monahii de la Sketis. În 407, o invazie a mazicilor a provocat pustiirea sitului și împrăștierea majorității călugărilor. După o vreme unui au revenit, viața a reintrat cât de cât în normalitate, dar totul pare să se încheie definitv o dată cu a doua invazie, prin 434. Acum, călugării nu se mai refugiază prin împrejurimi, ci iau calea Palestinei, a muntelui Sinai, a Siriei.

După pustirea Sketisului în 407, avva Arsenie a zis plângând: «Lumea a pierdut Roma, iar călugării, Sketis», căci așa cum Roma reprezentase la un moment dat capitala lumii mediteraneene, așa Sketis a reprezentat capitala monahismului egiptean. El va fi considerat în toate timpurile, și nu fără o nuanță nostalgică, «prototipul culminației progresului monahal».

III.1.2. În căutarea unui «bătrân»

Dacă un moralist ca Epictet spunea că singurătatea înțeleptului este imitarea singurătății Divinității, «pentru Părinții nu este vorba doar de a imita pe Dumnezeu, nici de a fi ca Dumnezeu, ci de a fi cu Dumnezeu, de aceea ei au privit singurătatea din punctul de vedere al orientării spre Dumnezeu pe care o favorizează».

Idealul de viață al primilor asceți care se retrăgeau în deșertul Egiptului era acela de a viețui singuri. Retragerea lor din lume, renunțarea la contactul cu membrii familiei și cu alte persoane, închiderea în chilie și toate nevoințele pentru desăvârșire se explică prin această dorință de a fi cât mai mult cu Dumnezeu, dacă ar fi posibil, tot timpul. Această «mulțime de oameni îndrăgostiți de Dumnezeu» murea pentru lumea aceasta, dispăreau din ochii lumii, pentru a fi văzuți numai de ochii lui Dumnezeu. «Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniștea», ne încredințează avva Alonios.

Intenția aceasta de a viețui singuri, numai cu Dumnezeu, a fost însă realizată doar de puțini monahi. Am putea spune că doar de câțiva dintre primii sau numai pentru câtva timp chiar și de aceștia, pentru că majoritatea covârșitoare a celor de după ei au fost atrași nu numai de idealul unei vieți închinate total lui Dumnezeu, ci și-au ales deșertul Egiptului tocmai datorită faimei de care se bucurau primii anahoreți. Spre deosebire de monahismul chinovial care se va constitui ceva mai târziu, începând cu Sfântului Pahomie cel Mare, în care frații se supun egumenului, în mediile anahoretice sau semianahoretice din Egiptul de Jos, nu putem vorbi de o autoritate ierarhică, ci de una spirituală și morală a «bătrânilor» asupra celorlalți, autoritate liber exercitată și liber acceptată.

La început, monahii viețuiau în satele de origine sau la marginea lor, păstrând legătura chiar cu rudele și apropiații, precum și o parte dintre bunuri, pentru a putea supraviețui. Îndemnul categoric al Evangheliei «Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde tot ce ai, apoi vino și urmează-Mi Mie» (Mt 19, 21), i-a determinat pe aceștia să se depărteze de așezările urbane și să se retragă în singurătatea «deșertului cel mare», sau «deșertul interior». Plecând de la Fericitul Ieronim, mult timp s-a considerat că primul dintre acești temerari a fost Cuviosul Pavel Tebeul, opinie care însă nu are argumente solide. Ceea ce rămâne sigur e faptul că cel mai cunoscut anahoret din monahismul primar, cel «recunoscut și cinstit drept Părintele și Patriarhul tuturor anahoreților creștini» este Sfântul Antonie cel Mare, căci, după spusele istoricului Sozomen, «oricare ar fi provincia care a dat începutul vieții sihastre, fie Egiptul, fie oricare alta, toată lumea este de acord că marele Antonie este cel care a rânduit-o în desăvârșirea și curăția sa, printr-o purtare și prin niște exerciții cu adevărat vrednice de o stare atât de sublimă și atât de cinstitoare pentru Biserică». Începutul vieții monahale a Cuviosului Antonie este legat de satul său. Aici și-a făcut ucenicia ascezei pe lângă cei care o practicau înaintea lui, biograful său, Sfântul Atanasie cel Mare amintind chiar de «bătrânul său» pe care l-a consultat înainte de a se retrage în deșert. După acest moment, nimeni dintre oameni n-a fost călăuză duhovnicească pentru Antonie, ci Însuși Dumnezeu l-a format, de aceea Sfântul Antonie a rămas «teodidactul» prin excelență. Toată viața, Dumnezeu a fost cel care l-a învățat pe Antonie, fie direct, printr-un glas din cer, ca atunci când el se întreba despre judecățile dumnezeiești neînțelese totdeauna, și despre care a primit răspuns că nu-i ajută cu nimic să le cunoască, sau când a primit răspunsul că doar smerenia scapă de toate cursele vrăjmașului, fie prin intermediul unui înger, care i-a arătat cum trebuie să unească rugăciunea cu munca pentru a scăpa de akedie.

După ce s-a format la școala lui Dumnezeu, Antonie a devenit el însuși învățător și părinte. Scrisorile sale ne descoperă un Antonie părinte spiritual atent, adresând discipolilor săi cuvinte călduroase și rugându-se pentru ei. Antonie a fost căutat nu numai de începători într-ale vieții monahale, ci și de monahi renumiți. Avva Ammun, nedumerit de ce Antonie este mai slăvit printre oameni decât el, care face mai multă asceză, nu ezită să-l cerceteze pe Antonie care-i spune, oarecum surprinzător: «Fiindcă eu îi iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine». Avva Macarie Egipteanul s-a dus la avva Antonie și după ce i-a fost încercată și dovedită răbdarea, Macarie a discutat cu Antonie «despre mântuirea sufletului». Bucurându-se de așa o cinstire, avva Antonie nu ezită însă să-i admire, pe bună dreptate, pe cei care i se prezentau ca și «ucenici» în timp ce puteau oricând să fie «bătrâni» ai altora. Despre Macarie, văzându-i răbdarea și osteneala, va spune: «Multă putere iese din aceste mâini», iar pe Ammun l-a vizitat de mai multe ori, și, înainte de a muri l-a chemat la el, rugându-l să-și petreacă ultimele zile într-o peșteră din apropiere, iar la moarte, Antonie i-a văzut sufletul dus de îngeri la ceruri.

Avva Antonie a fost, cu siguranță, o excepție. Ceilalți părinți din Egipt amintiți în Pateric au fost aproape toți, chiar dacă unii într-o măsură mai mică, ucenici înainte de a fi învățători. Au fost și cutezători care începeau singuri viața de anahoret, dar de cele mai multe ori consecințele erau nefaste, ceea ce l-a făcut pe marele Antonie să declare: «Unii și-au zdrobit trupurile în asceză, dar fiindcă nu au avut discernământ, s-au îndepărtat de Dumnezeu», iar unii chiar «după multe nevoințe, au căzut și au ajuns să-și iasă din minți, pentru că și-au pus nădejdea în lucrul lor și n-au luat în seamă porunca următoare: Întreabă-l pe părintele tău și el te va povățui». De aceea, Antonie cel Mare trasează regula de aur care va străbate întreaga istorie a monahismului răsăritean: mărturisirea gândurilor părintelui duhovnicesc și solicitarea îndrumării pe cât posibil în cele mai mici amănunte, cel puțin la început: «Pe cât posibil, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni și câți pași trebuie să facă, și câte picături de apă trebuie să bea în chilie, ca să nu greșească nici în privința acestor lucruri».

Marii «avvi» a căror apoftegme ni le-a păstrat Patericul au început așadar prin a fi «ucenici». Avva Teodor de la Ferme a fost ucenicul avvei Macarie Egipteanul. Avva Ioan cel Pitic a rămas celebru prin ascultarea sa desăvârșită de care a dat dovadă la începuturile vieții monahale, stropind bățul răsădit de «bătrânul» său în fiecare zi cu apa pe care o aducea de la mare distanță și care băț, după trei ani a prins viață și a dat «fructul ascultării». O biografie legendară coptă povestește că, la începuturile călugăriei, același Ioan a venit la chilia avvei Ammoes, rugându-l să-l primească ucenic, dar bătrânul, ca să-l testeze, l-a lăsat să aștepte o săptămână la poartă, fără somn și fără mâncare; duminica următoare, Ammoes a văzut deasupra tânărului șape îngeri care-i puneau șapte cununi pe cap. Avva Lot a fost ucenic al avvei Iosif de la Panefisi și părinte duhovnicesc al avvei Petru Pionitul. Avva Longinus a fost ucenic și prieten al avvei Lucius. Avva Visarion a fost, după tradiție, ucenic al lui Antonie și Macarie Egipteanul, acesta din urmă având printre discipoli și nume marcante precum Sisoe, Isaia, Pafnutie, Cassian, Paladie, ultimii doi, este drept, pe perioade mai scurte de timp. În timpul celor aproape șaisprezece ani de ședere în deșetul Egiptului, Evagrie Ponticul a fost ucenicul celor doi Macarie: Macarie cel Mare (sau Egipteanul) și Macarie Alexandrinul (sau Orășeanul), iar dintr-o versiune mai lungă a vieții sale, scrisă de Paladie, aflăm că Evagrie avea și un monah iscusit, Anatolie, ce locuia prin apropiere și căruia i se adresa în situații dificile. Și exemplele ar putea continua. După ce viața anahoretică s-a organizat în marile centre monahale din vestul Nilului (Nitria, Kelia, și apoi Sketis), novicele putea fi încredințat de către «bătrâni» unui alt monah cu experiență. Avem informații potrivit cărora, la sosirea sa la Sketis, Arsenie a fost încredințat avvei Ioan cel Pitic, care l-a tratat destul de aspru pe cel care părăsise de curând viața de la curtea imperială din Constantinopol, ca preceptor al celor doi fii ai împăratului Teodosie cel Mare. Avva Ioan fusese format în aceeași manieră de avva Ammoi.

Așadar, majoritatea noilor veniți își caută un «bătrân» și-i cer să-l «înscrie» în numărul fraților. La avva Agathon, un frate vine și-i spune direct: «Vreau să locuiesc împreună cu frații. Spune-mi dar, ce [trebuie să fac], ca să locuiesc împreună cu ei?». Din informațiile oferite de avva Bitimios, doi tineri străini au venit la avva Macarie Egipteanul și l-au întrebat: «Unde este chilia avvei Macarie (…) Am auzit vorbindu-se despre dânsul și despre Sketis și am venit să-l vedem», iar după ce Macarie și-a descoperit identitatea, cei doi i s-au închinat și i-au zis: «Vrem să rămânem aici».

Găsirea unui povățuitor duhovnicesc, ca și acceptarea de a fi primit să locuiască lângă dânsul, nu erau însă deloc ușoare. Cel vizat a fi «bătrân» nu se bucura de acest statut, și nici de prezența altora, căci lucrul acesta îi perturba vocația sa de solitar. Dar însăși reticența sa în a-i primi pe doritorii de viață anahoretică demonstrează faptul că merita să devină părinte duhovnicesc. De aceea, noii veniți sunt descurajați prin înfățișarea dificultăților din deșert, și sunt acceptați doar dacă trec cu bine prin proba încercării curajului și fermității în hotărârea pe care au luat-o.

Celor doi tineri străini amintiți, avva Macarie le spune la început: «Nu puteți locui aici», și îi acceptă cu gândul că vor pleca singuri din pricina ostenelii. Statornicia, asceza desăvârșită și sporirea uluitor de rapidă în toate cele duhovnicești îl vor face însă pe Macarie, după moartea celor doi frați, să-i conducă la chilia lor pe toți părinții care-l vizitau și să le spună: «Uitați martirionul micilor străini». La fel, avva Antonie încearcă să-l descurajeze pe Pavel cel Simplu invocând vârsta: «Fiind bătrân … nu poți răbda necazurile pustiei». «Nu vei putea suporta ispitele demonilor» i-a spus avva Hellé unui frate care, «vrând să fie mai sigur de mântuire» a cerut să petreacă împreună cu el în pustie tot timpul vieții. Chiar și după ce erau acceptați, de cele mai multe ori, noii veniți nu locuiau cu «bătrânii», sau locuiau împreună pentru scurt timp. Celor doi tineri străini Macarie le-a arătat cum să-și construiască o chilie și cum să confecționeze coșurile, și nu i-a mai văzut timp de trei ani, iar Pavel cel Simplu n-a stat decât câteva luni lângă marele Antonie. Un alt frate, râvnitor dar «grăbit să contrazică», a fost până la urmă primit de avva Hellé, dar i s-a rânduit pentru locuit o altă peșteră. Nu sunt extrem de multe cazurile când un ucenic stă mai mult timp în compania «bătrânului». Dintre doi ucenici ai avvei Macarie Egipteanul (alții decât cei amintiți), «unul îi era slujitor și se afla aproape de el pentru cei ce veneau pentru a fi vindecați, iar celălalt se nevoia într-o chilie foarte apropiată», Paladie ar fi trebuit să stea trei ani cu avva Dorotei, căruia îl încredințase avva Isidor, dar nu a putut sta toată această perioadă din cauza unei îmbolnăviri, iar despre avva Isaac de le Chilii știm că a stat ceva mai mult în preajma avvei Kronios și a avvei Teodor de la Ferme .

În majoritatea cazurilor însă, relațiile dintre «bătrâni» și ucenici ar putea fi mai degrabă caracterizate drept «relații intermitente». Frecvența întâlnirilor varia în funcție de necesitățile de ordin spiritual ale ucenicilor. La avva Antonie, trei părinți obișnuiau să meargă în fiecare an pentru a-l întreba «despre gândurile lor și despre mântuirea sufletului». Avva Pafnutie mărturisea: «Tot timpul cât au trăit bătrânii mă duceam la ei de două ori pe lună, deși aveam de bătut până acolo douăsprezece mile. Le spuneam tot ce aveam pe suflet, iar ei nu-mi spuneau nimic altceva decât : ‘Oriunde mergi nu te măsura pe tine însuți și vei avea liniște’». Uneori și «bătrânii» îi încurajează pe alți părinți, fie ei tineri sau mai bătrâni, să-i cerceteze dacă au nevoie de vreun sfat, fără a se gândi la faptul că i-ar putea deranja prin insistența lor. Un bătrân uită de fiecare dată cuvântul pe care i l-a spus avva Ioan cel Pitic și vine de mai multe ori și-l întreabă, ceea ce nu-l deranjează pe avva Ioan, așa cum lumina unei lămpi nu se micșorează dacă se aprind și altele de la ea (după comparația avvei Ioan). Iar autorul anonim ține să precizeze: «Asta făceau sketioții: îi încurajau pe cei ispitiți și-și dădeau toată silința, ca să se câștige unii pe alții spre bine». Avva Pimen, pe când era tânăr, s-a dus la un bătrân să-l întrebe despre trei gânduri. Ajungând însă la bătrân, și-a dat seama că a uitat unul dintre ele pe care și l-a reamintit de abia când s-a întors la chilie. N-a mai intrat în chilie, ci s-a întors la bătrân care-i zice: «Te-ai întors repede, frate», iar el i-a spus motivul pentru care făcuse, încă odată, un drum atât de lung: «Când am pus mâna să iau lacătul, mi-am amintit de gândul pe care-l căutam și n-am mai descuiat. Iată de ce m-am întors». Impresionat de purtarea fratelui Pimen, bătrânul, anonim, vede în ascultătorul din fața sa pe viitorul «păstor» al cărui nume «se va răspândi în tot Egiptul». Având această experiență, Pimen îi primea pe frați oricând pentru a-și mărturisi gândurile. Un frate a venit în a doua săptămână a Postului Mare, și după ce s-a mărturisit și s-a liniștit, i-a spus avvei Pimen și faptul că ezita să vină, gândindu-se că nu-l va primi în Postul Mare, la care Pimen îi răspunde: «Noi n-am învățat să încuiem ușa de lemn, ci mai degrabă ușa limbii». Probabil că și această ultimă învățătură îl viza pe fratele respectiv care va fi fost luptat și de păcatul limbuției.

Un cuvânt de folos sau o recomandare ascetică îi era îndeajuns pentru un frate ascultător chiar pentru un an de zile, timp în care se exersa dacă îl poate împlini sau nu. Răspunsurile sunt determinate de intenția și dispoziția sufletească a celui care întreabă. La avva Ares a venit un frate care l-a întrebat ce să facă să se mântuiască, și i-a spus lui avva Ares: «Mergi, și tot anul acesta mănâncă doar pâine și sare, seară. După aceea vino iar la mine, ca să-ți spun [mai departe]». După împlinirea anului, fratele ascultător a venit și a primit o recomandare și mai aspră, tot pe perioada unui an de zile: «Du-te și tot anul acesta ține post din două în două zile». Iar avvei Avraam, prezent la discuții la ambele întâlniri, avva Ares îi dezleagă nedumerirea privitoare la tratamentul diferențiat al fraților, unora dându-le jug ușor, iar acestuia unul mai greu: «Frații pleacă [de la mine] cu ceea ce vin să caute. Acesta vine să asculte un cuvânt pentru Dumnezeu. E bun lucrător și ce-i spun face. De aceea și eu îi spun cuvântul lui Dumnezeu».

Prezența altuia lângă un anahoret îmbunătățit pentru perioade mai lungi de timp nu era privită cu ochi buni de către acesta. Totuși, viețuirea pe lângă un părinte duhovnicesc era recomandată și pentru a învăța de la el nu numai din cuvinte, ci și din purtare. Cineva l-a întrebat pe avva Paisie: «Ce să fac cu sufletul meu, fiindcă e nesimțitor și nu se teme de Dumnezeu?», la care avva Paisie a răspuns: «Du-te, lipește-te de un om care se teme de Dumnezeu și, în preajma lui, învață și tu să te temi». Iar avva Pimen i-a spus unui frate: «Mergi, lipește-te de cineva care știe ce vrea și-ți vei găsi liniștea».

Dacă vizitele între frați nu erau încurajate, datorită faptului că ușor se putea cade în clevetire, vizitele la «bătrâni» constituiau o obligativitate pentru cei care doreau să înainteze pe calea vieții duhovnicești. A nu-l cerceta pe «bătrân» era o ispită a vrăjmașului. Aceeași părinți, reticenți în a-i primi pe alții pentru povățuire, erau conștienți de această necesitate a mărturisirii gândurilor, așa cum Antonie îndemna la vestirea pașilor și a apei băute în chilie, sau cum va spune avva Pimen: «În tot ce faci cere sfat, căci a lucra fără sfat este o nebunie», sau avva Avraam: «Chiar și de ar fi omul ca Adam în rai, și tot ar avea nevoie să ceară sfat».

III.1.3. Cuvânt și viață

Expresia cea mai frecventă pe buzele părinților din Egipt era aceasta: «Avva, spune-mi un cuvânt». «Cea mai faimoasă și mai importantă scriere după Biblie» în mediile monahale din Orient și Occident, Patericul, s-a format datorită acestei întrebări. De fiecare dată, chiar dacă nu se precizează, fiecare cuvânt este provocat de ceva, de cele mai multe ori acest «ceva» fiind o întrebare a unui ucenic/frate care cere lămuriri asupra unei chestiuni; alteori cuvântul este determinat de o împrejurare deosebită: schismă, erezie, păcat etc. Ceea ce trebuie reținut este că niciodată, absolut niciodată, inițiativa unui cuvânt nu vine din partea «bătrânului». Este ceea ce a primit ca regulă de viață, la începutul călugăriei sale, avva Euprepios: «De vrei să te mântuiești, ori de câte ori te duci undeva, nu vorbi înainte de a fi întrebat». Va spune și avva Pimen, citând Sfânta Scriptură: «Este scris: Să răspunzi înainte de a asculta e smintire și nerușinare. Dacă ești întrebat, vorbește, dacă nu, taci». Cum poți fi sigur că Dumnezeu te cheamă să vorbești când nu ți se solicită acest lucru?

La originea Patericului se află, așadar, imboldul din partea învățăceilor sau din partea conjuncturii. Inițial, schema minimă a apoftegmei, obligatoriu dialogică, era aceasta: «Un frate a întrebat. Avva cutare a zis», care, cu timpul a evoluat spre două tipuri opuse: pe de o parte se simplifică și devine: «avva cutare a zis», «fratele» eliminându-se din joc ca ceva nesemnificativ, pe de altă parte, în jurul acestui dialog minimal, construit dintr-o singură întrebare și un singur răspuns, s-a brodat o mică secvență narativă. Cercetătorii au stabilit că așa cum le avem astăzi, apoftegmele pot fi clasificate în cinci grupe, funcție de forma, «complexitatea», și lungimea lor.

Se înțelege de la sine că cele mai scurte apoftegme sunt cele mai apropiate de cele originale, și ele reflectă modul de dialog dintre ucenici și «bătrâni» în Egiptul secolului al IV-lea. Se pare că cele mai ample sunt fie de o proveniență ceva mai târzie, fie sunt cele vechi îmbogățite în timp. În general, părinții erau scumpi la cuvinte. La obișnuita întrebare «Ce să fac să mă mântuiesc?» sau la și mai generala cerere «Avva, spune-mi un cuvânt de folos», răspunsul era scurt de cele mai multe ori, lapidar, concis, condensând în puține cuvinte o întreagă teologie. Preferința pentru un răspuns sub forma unui triplet de recomandări străbate tot Patericul. «Oriunde mergi, ține-L pe Dumnezeu în fața ochilor tăi; orice faci urmează mărturia Sfintelor Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește acestea trei și te vei mântui», zicea avva Antonie. Aceleiași întrebări, «Ce să fac să mă mântuiesc?», avva Biares răspunde: «Mergi, micșorează-ți pântecele, lucrează cu mâinile mai puțin și nu fi tulburat în chilie. Așa te vei mântui». «Unui monah îi trebuie următoarele trei lucruri: înstrăinarea, sărăcia și tăcerea răbdătoare», sintetiza viața călugărească avva Andrei. «În chinovie sunt necesare trei lucruri, spunea avva Pimen: smerenia, ascultarea, mișcarea sau imboldul pentru lucrarea chinovială». De la marele ierarh Grigorie Teologul, autorul atâtor scrieri de teologie profundă, care i-au și adus supranumele de Teologul, Patericul a reținut doar două ziceri, una mai frumoasă decât cealaltă. Prima dintre ele, în pofida scurtimii ei, poate fi un dreptar pentru întreaga viață: «Dumnezeu cere trei lucruri de la orice om botezat: credință dreaptă de la suflet, adevăr de la gură și cumpătare de la trup».

Alteori, răspunsul este și mai scurt. Unui frate care locuia împreună cu alți frați, avva Visarion îi spune: «Taci și nu te măsura pe tine însuți». Un frate a cerut avvei Daniel: «Dă-mi o poruncă și o voi păzi», iar Daniel îi zice: «Nu-ți întinde niciodată mâna spre farfurie cu o femeie și nu mânca împreună cu ea». Unui frate care a întrebat «Ce să fac?» avva Pimen i-a zis: «Este scris: Fărădelegea meu o voi vesti și voi avea grijă de păcatele mele». La aceeași întrebare, avva Pimen îl invită și pe frate să participe la răspuns, întrebându-l «Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?», și primește răspunsul așteptat «De păcatele noastre», care-i favorizează îndemnul următor adresat fratelui, îndemn identic de altfel cu precedentul: «Atunci să mergem în chilie, să ne așezăm și să ne amintim păcatele, iar Domnul va fi cu noi în toate». Unui frate care mergea la târg, la aceeași întrebare, avva Pimen i-a răspuns: «Fii prietenos cu cine nu-ți dă pace și vinde-ți marfa». Lapidaritatea sfaturilor este uneori extraordinară: «Avva Isaia l-a rugat pe avva Macarie: ‚Spune-mi un cuvânt’. Bătrânul îi zice: ‚Fugi de oameni’. Avva Isaia îl întreabă: ‚Ce înseamnă să fug de oameni?’. Bătrânul i-a zis: ‚Să stai în chilia ta și să-ți plângi păcatele’».

Ceea ce observăm analizând această modalitate de a răspunde fraților este că totdeauna răspunsurile sunt personalizate și determinate de context. Atunci când răspunde la o întrebare, părintele îi răspunde celui care îi stă în față, și nu tuturor care ar pune o întrebare asemănătoare. În viața duhovnicească nu există rețete prestabilite: ceea ce este folositor unuia, poate fi fără efect sau chiar poate dăuna altuia. Răspunsurile diferențiate demonstrează capacitatea de pătrundere a părintelui în adâncul întrebării, uneori chiar dincolo de cuvinte, concomitent cu o sondare a sufletului ucenicului care pune întrebarea. De aici și siguranța cuvântului-răspuns, siguranță de care vrea să-l încredințeze și pe ucenic, prin acel adaos «Fă aceasta, și te vei mântui».

În multe cazuri, cuvintele de folos sunt sub formă de parabolă, știută fiind preferința anticilor pentru acest gen. Unor părinți care cereau cuvânt despre cei ce se liniștesc, avva Arsenie le-a spus: «Cât timp fecioara stă în casa tatălui ei, mulți vor să o ia în căsătorie, dar când își alege un bărbat, nu mai place la toți. Unii o ponegresc, alții o laudă și nu mai găsește cinstea de la început, când stătea ascunsă. Tot astfel și cu cele sufletești. Odată ieșite în văzul lumii, nu pot convinge pe toți». Bătrânul Ioan cel Pitic povestea unui frate despre sufletul care vrea să se pocăiască: «Într-un oraș era o desfrânată oacheșă cu mulți ibovnici. Odată, a venit la ea un mare dregător și i-a zis: ‚Promite-mi că vei fi cuminte și eu te iau de nevastă’. Ea a promis. Atunci el a luat-o și a dus-o acasă. Dar ibovnicii ei o căutau zicând: ‚Dregătorul cutare a dus-o la el acasă. Dacă mergem acolo și el prinde de veste, o pățim. Haideți să mergem în spatele casei și să fluierăm. Ea va recunoaște fluieratul, va coborî să ne deschidă și noi vom fi găsiți fără vină’. Dar femeia, când a auzit fluieratul, și-a astupat urechile, a fugit în camera cea mai retrasă și a încuiat ușile». Apoi Ioan adăugă adaugă, explicând: «Desfrânata este sufletul. Ibovnicii sunt patimile sale și oamenii din jur. Dregătorul este Hristos. Camera ce mai retrasă este sălașul veșnic. Cei care fluieră [după suflet] sunt demonii răi; dar sufletul care se pocăiește aleargă mereu spre Domnul». Și tot avva Ioan cel Pitic a mai zis: „Când un împărat vrea să-și captureze dușmanii, mai întâile taie apa și mâncarea, și astfel dușmanii se predau răpuși de foame. Tot așa și cu patimile cărnii: dacă omul se luptă cu armele postului și ale foamei, dușamii se retrag vlăguiți din sufletul lui”.

Nu de puține ori cuvintele de învățătură ale părinților sunt strâns legate de cuvintele Scripturii. Apoftegmele păstrate de la Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului ni-l prezintă pe acesta ca pe un pasionat cititor al Scripturii și un versat exeget. Când o femeie, amma Teodora este întrebată de un bătrân cum vom învia din morți, ea îi răspunde: «Îl avem gaj, exemplu și pârgă pe Iisus Hristos, Care a murit și a înviat pentru noi», iar unui frate care l-a întrebat pe avva Sisoe de la Petra cum să trăim, bătrânul i-a citat din cartea profetului Daniel, lăsându-l pe interlocutor să aprofundeze cuvântul: «Daniel a spus: Pâinea poftelor n-am mâncat-o». Indicele scripturistic de la sfârșitul Patericului arată familiaritatea celor mai mulți dintre anahoreții egipteni cu textele Sfintei Scripturi. Avva Evagrie propune respingerea gândurilor pe care le aduce diavolul împotriva părintelui duhovnicesc tot cu pasaje din Scriptură: «Gândului stârnit de akedie spre defăimarea avvei sub pretextul că nu-i mângâie pe frați, e aspru cu ei și nu se îndură de ei în necazurile lor [dă-i replica]: ‚Pe preotul lui Dumnezeu să nu-l vorbești de rău și pe mai-marii poporului tău să nu-i grăiești de rău’». «Gândurilor akediei care ne aprind de mânie împotriva sfinților părinți ca unii ce ar fi nemilostivi și n-ar vrea să mângâie pe frați, drept pentru care nu vor să li se supună nici înseși gândurile care îi chinuie, [dă-le replica]: ‚Ascultați pe mai-marii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie și nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos’».

Deși nu era o preocupare de primă importanță, Scriptura era citită în particular, dar mai mult era ascultată la slujbele din week-end, despre avva Antonie spunându-se că era întotdeauna atent la citirea din biserică încât «nu lăsa să-i scape nimic, iar memoria îi ținea loc de cărți». «Mintea rătăcită este ținută locului de lectură», va spune avva Evagrie, dar tot el arată că ne putem foarte bine și lipsi de cărți. Între cele nouă apoftegme ale Părinților citate la sfârșitul Tratatului practic, una se referă chiar la acest fapt: «Un frate avea o singură Evanghelie. Pe aceasta a vândut-o pentru mâncarea săracilor, rostind următoarele cuvinte vrednice de amintire: ‚Am vândut însuși cuvântul care-mi zicea: Du-te, vinde-ți averea și dă-o săracilor’», ceea ce arată că fratele nu ținuse Evanghelie doar ca obiect decorativ, ci o citise asiduu și și-o impropriase. Avva Nisetros îl îndemna pe Ioan Cassian să învețe Scripturile pe de rost, dar adăuga că învățăm mai puțin prin lectură cât din «sudoarea experienței». Sfânta Scriptură este cartea Revelației lui Dumnezeu, nu un ghid practic care să reglementeze în amănunte comportamentul zilnic al monahului în deșert. El avea nevoie de un mod de aplicare care să-i permită să trăiască în deșert conform cu Scripturile, fără să greșească. Nedispunând de acest «ghid practic», primii bătrâni au elaborat ei înșiși, prin propria lor experiență, chiar și după experineță, marile legi ale vieții spirituale, care vor deveni mai apoi bun al întregului monahism răsăritean.

Așadar, în cadrul paternității și filiației duhovnicești, un cuvânt al unui bătrân poartă cu el și în el mai multă forță de viață decât cele consemnate în cărți. Aceasta pentru că el are garanția experienței personale a bătrânului, fiind izvorât din relația lui de o intimitate adâncă cu Cel care este Însuți Cuvântul (In 1, 1), cuvântul lui devenind astfel un cuvânt «cu putere» (Lc 4, 32), cuvânt însuflețit, căci «litera ucide, dar duhul face viu» (2 Co 3, 6). Avva Euprepios după ce a primit un cuvânt de la un «bătrân», umilit, a zis: «Cu adevărat, multe cărți am citit, dar n-am găsit nici un sfat ca acesta». În această privință, nu atât cunoștințele teoretice sunt de folos, cât experiența vie a luptei duhovnicești. «Intelectual rafinat, perechea lui Evagrie Ponticul», avva Arsenie nu ezită să ceară cuvânt unui țăran egiptean, spre surprinderea confraților, mărturisind cu neprefăcută smerenie, și arătând în același timp de unde vine puterea acestor cuvinte: «Noi, din învățătura lumii nu avem nimic, în vreme ce acești țărani egipteni și-au dobândit virtuțile din propriile lor osteneli». Dar și un Evagrie, numit din pricina scrierilor sale contemplative «un filozof în deșert», a fost, cel puțin pentru cei mai apropiați ai lui, întâi de toate părinte duhovnicesc, iar nu un savant speculativ. Paladie, care îl numește «învățătorul» său, ne-a lăsat o descriere a vieții părintelui duhovnicesc Evagrie: «Acesta era obiceiul său: frații se adunau la el sâmbăta și duminica, și cercetau cu el noaptea gândurile lor căutând cuvintele sale de îmbărbătare, până ce se revărsa de ziuă. Apoi mergeau plini de bucurie de acolo și lăudau pe Dumnezeu, căci învățătura sa era blândă foarte. Când veneau la el le adresa următoarea rugăminte: ‚Frații mei, dacă cineva dintre voi are un gând adânc sau dureros, să tacă până ce se vor retrage frații, și apoi să întrebe liber când vom fi numai el și cu mine. Să nu vorbească înaintea fraților, ca nu cumva unul dintre cei mici să piară prin acest gând și să-l înghită întristarea’». În scrierile sale, Evagie face dovada unei rare fineți psihologice, dovadă a perspicacității sale analitice, care i-a adus și numele de «un fel de ‚Freud’ avant la lettre». Această extraordinară cunoaștere a sufletului omenesc Evagrie o datorează nu numai introspecției solitare, ci și numeroaselor deschideri ale inimii la care a fost martor, în cele mai dificile cazuri doar el și ucenicul, păstrând discreția și confidențialitatea. Renumele de părinte duhovnicesc al lui Evagrie s-a răspândit de altfel foarte curând, atrăgând chiar invidia unora. Ascetul Eron, «atins de mândrie, refuza supunerea», ne spune Paladie, și chiar îl defăima pe Evagrie, numindu-i rătăciți pe cei care ascultă de învățăturile lui, «pentru că nu trebuie să asculte de alți învățători afară de Hristos», interpretând literal și exclusivist textul din Mt 23, 9. Evagrie nu este singurul părinte duhovnicesc care a fost invidiat. Avva Ioan cel Pitic sta odată înaintea bisericii, iar frații s-au adunat împrejurul lui și-l întrebau despre gândurile lor. Un bătrân vede scena și, ispitit de invidie, îi zice: «Vasul tău, Ioane, este plin de otravă», la care Ioan răspunde: «Așa este, avva, și n-ai văzut decât ce este pe dinafară; de-ai fi văzut ce-i și pe dinăuntru!». Minunată lecție practică de smerenie! Într-o situație similară, reproșul a fost mai dur: «Ioane, parcă ai fi o târfă care se împopoțonează ca să-și facă mai mulți ibovnici». Avva Ioan l-a îmbrățișat și i-a răspuns: «Adevărat grăiești, părinte!». Unul dintre ucenici însă l-a întrebat: «Avva, oare nu te-ai tulburat deloc în sinea ta?». El a zis: «Nu, cum sunt pe dinafară așa sunt și pe dinăuntru».

De multe ori, faptele învață mai mult decât cuvintele, iar corijarea de către «bătrân» a unor purtări rele ale fraților ori ale unor părinți mai în vârstă, sau a unor înțelegeri deformate a ceea ce înseamnă monahismul, se făcea cu multă răbdare și discernământ, folosindu-se de cuvinte doar atunci când era momentul și atât cât trebuia. Un frate cu prost renume a primit în chilie pe o femeie, pe care a ascuns-o într-un chiup când a auzit că vin călugării din apropiere ca să-l gonească. Avva Ammonas și-a dat seama de ce a făcut fratele, a intrat în chilie, s-a așezat pe chiup, i-a lăsat pe călugări să caute în toată chilia, i-a mustrat și i-a rugat să plece. Apoi, cu un gest de mare delicatețe și iubire compătimitoare, a luat mâna fratelui și i-a spus doar atât: «Ai grijă de tine, frate!». Un frate «râvnitor» i-a mustrat pe ucenicii avvei Silvan de pe muntele Sinai, care lucrau, cu cuvinte din Scriptură: «Nu lucrați pentru hrana cea pieritoare» (In 6, 27), căci «Maria și-a ales partea cea bună» (Lc 10, 14). Vindecarea de entuziasmul fără discernământ s-a făcut pedagogic: avva Silvan îi spune unui frate să-i dea vizitatorului o carte și să-l pună într-o chilie. Văzând că nimeni nu-l cheamă la masă, a venit și s-a plâns lui Silvan: «Frații n-au mâncat astăzi? (…) de ce nu m-ați chemat și pe mine?», la care avva Silvan îi răspunde: «Fiindcă tu ești un înduhovnicit, nu ai nevoie de mâncarea asta [pieritoare]. Noi, oameni trupești fiind, vrem să mâncăm și de aceea lucrăm. Tu ți-ai ales partea cea bună, citind toată ziua și nepoftind hrană trupească». Și de abia după ce a învățat din această experiență că a greșit, și și-a cerut iertare, primește și învățătura: «Maria are neapărat nevoie de Marta, căci datorită Martei este lăudată Maria». Cu avântul tineresc, însoțit și de puțină încăpățânare, fratele străin critica purtarea avvei Silvan și a ucenicilor săi, dar n-ar fi primit și înțeles cuvântul «bătrânului» dacă i l-ar fi spus imediat ce el s-a arătat mirat de munca fraților. Tâlcuirea corectă a textului citat de frate a venit abia după ce el a «experimentat-o» pe propria-i piele.

Harisma cuvântului este una importantă în povățuirea duhovnicească. Avva Pimen chiar leagă numele de «avva» tocmai de acestă harismă: un monah merită numele de «avva», de «părinte», tocmai pentru că sunt în stare să de «cuvinte». Fraților uimiți de faptul că avva Pimen îi decernează acest titlu tânărului monah Agathon, «bătrânul» le-a răspuns: «Gura lui a făcut să fie numit avvă». De regulă, paternitatea duhovnicească e exercită prin cuvânt, dar nu este sigurul mijloc. Cuvântul nu este decât un canal, un instrument, o modalitate prin care se transmite viața. Așa cum în ordinea biologică, un tată dă viață fiului său natural, în plan spiritual părintele duhovnicesc dă viață, dă «duh» fiului, iar din această transmitere de viață rezultă și legătura «în duh» care se stabilește între cele două ființe: dăruitorul și receptacolul vieții. În ordine supranaturală, viața oamenilor vine de la Dumnezeu prin Cuvântul Său întru Duhul Sfânt. De aici înțelegem de ce cuvintele părinților, deși omenești, dar inspirate, impregnate de Duhul, devin purtătoare de viață.

Însă lucrul cel mai important la Părinții deșertului nu era cuvântul, ci practica, viața însăși. Într-o lume ca a noastră, bombardată de cuvinte și informații, o lume ajunsă la suprasaturare lingvistică, cuvintele avvei Iacob nu par a fi spuse în secolul al IV-lea: «Vorbele nu ajung. Oamenii de astăzi sunt plini de vorbe. E nevoie de faptă. Fapta trebuie căutată, nu vorbele, pentru că vorbele nu rodesc». De aceea un cercetător contemporan sesiza necesitatea în zilele noastre a evadării, cel puțin periodic, în «baia de tăcere». Și înainte și acum ucenicul învăță mai mult văzându-l pe «bătrân» cum trăiește, decât ascultând lungi discursuri. Iar puținele cuvinte pe care i le spune au mai multă greutate decât orice demers didacticist al învățării vieții duhovnicești, care demers este din start sortit eșecului, pentru că viața duhovnicească nu se învață la pupitru ci se deprinde «pe teren».

Observăm peste tot această iradiere a Părinților deșertului independent de ce vorbesc și înainte chiar de a vorbi. La ei nu vin ucenicii după ce au aflat de vreo harismă a propovăduirii, ci pentru renumele vieții lor. Avva Pimen spunea despre avva Nistheroos de la chinovie că era «precum șarpele de aramă pe care Moise l-a făcut pentru vindecarea poporului: plin de virtuți, îi vindeca pe toți în tăcere». Dintre cei trei monahi care-l vizitau anual pe avva Antonie cel Mare, doi îl întrebau despre «gândurile lor și despre mântuirea sufletului», adică îi cereau o îndrumare duhovnicească. Cel de-al treilea nu spunea nimic. După un timp, avva Antonie îi comunică această observație, la care respectivul răspunde: «Îmi ajunge să te privesc, părinte!». Și să nu uităm că aceasta se întâmpla o singură dată pe an, iar această mulțumire a lui doar cu vederea părintelui ne face să credem nu este exclus ca el să fi fost, dintre cei trei, «cel mai autentic ucenic și fiu al bătrânului».

Deși foarte rar se întâmpla ca un ucenic să locuiască multă vreme împreună cu «bătrânul» său, când acest lucru se întâmpla, legătura duhovnicească cu bătrânul, adâncindu-se prin această comunitate de viață cu el, cuvântul nu mai era necesar. «Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: ‚Câțiva frați locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?’. Bătrânul zice: ‚Nu. Fă tu întâi ce ai de făcut și, dacă ei vor să trăiască, vor vedea și vor face și ei’. Fratele îi zice: ‚Părinte, dar ei vor să le poruncesc’. Bătrânul zice: ‚Fii pentru ei pildă, nu legiuitor’». Lucrul acesta chiar scandaliza pe unii. Avva Isaac, preotul de la Chilii povestea despre relația dintru început cu părinții săi duhovnicești: «Când eram tânăr, locuiam cu avva Kronios, care nu mi-a spus niciodată să fac vreo treabă, deși era bătrân și tremura din încheieturi. Ba dimpotrivă, el însuși se ridica și-mi aducea vasul [cu apă] mie și tuturor celorlalți frați. După aceea am locuit cu avva Teodor de la Ferme și nici el nu-mi spunea să fac treabă, ci pregătea singur mâncarea și zicea: ‚Frate, dacă vrei, vino și mănâncă’. Eu îi ziceam: ‚Avva, am venit la tine ca să trag folos. De ce nu-mi spui ce să fac?’. Bătrânul tăcea. Atunci m-am dus și le-am spus bătrânilor, iar ei au venit și l-au întrebat: ‚Avva, fratele a venit la sfinția ta ca să tragă folos, de ce nu-i spui lui ce să facă?’. Bătrânul le răspunde: ‚Dar ce sunt eu, chinoviar, ca să-i poruncesc? Până acum nu i-am zis nimic, dar dacă vrea, să facă și el ce vede că fac eu. El făcea totul în tăcere și mă învăța și pe mine să fac totul în tăcere’». În multe cazuri, relațiile dintre un bătrân și un ucenic care rămâne mai multă vreme alături de el sunt impregnate de rezervă și gravitate. Se știe despre un «bătrân» că avea un ucenic de doi ani la el și încă nu-i cunoștea numele. «Apropierea de Dumnezeu în care trăiau aceștia marca întreaga lor viață cu o demnitate și o gravitate ce trebuie să fi fost minunate, chiar dacă uneori și teribil de exigente».

III.1.4. În tăcere

Am văzut că nu cuvintele dețin monopolul exercitării paternității duhovnicești. Părintele duhovnicesc este părinte prin întreaga sa ființă și prin întreaga sa lucrare, astfel că el poate foarte bine nici să nu vorbească; el este părinte chiar înainte de a vorbi, prin tăcerea sa, și rămâne părinte și după ce a vorbit. «Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: ‚Spune-mi un cuvânt’. El a zis: ‚De ce mă silești să vorbesc degeaba. Fă ce vezi’».

Motivul pentru care părinții refuzau adeseori să spună vreun cuvânt de folos era conștiința nevredniciei proprii. Un frate a rămas șapte zile la avva Ammoes fără a primi vreun cuvânt, ci doar când l-a condus la plecare i-a spus: «Mergi și ai grijă de tine, căci păcatele mele s-au făcut ca un zid întunecos între mine și Dumnezeu», iar când un frate i-a zis avvei Teodor de la Ferme: «Spune-mi un cuvânt, căci merg la pierzare», «cu chiu cu vai» acesta i-a zis: «Eu însumi sunt în primejdie, ce pot să-ți spun?».

Tăcerea părinților ține, în primul rând, de vocația lor de a fi singuri cu Dumnezeu, dar nu poate fi eliminată întru totul și o anumită pondere a temperamentului în această preferință pentru cât mai puțină vorbă. Din fire avva Arsenie are o anumită reținere față de oameni, «chiar un soi de mizantropie», ceea ce-l face să evite chiar mersul prea des la biserică pentru a se feri de compania fraților. Faima de părinte îmbunătățit atrage însă nu numai pe novici, ci chiar pe arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, care vine însoțit de un mare dregător și-i cere un cuvânt. Dar și pe aceștia îi tratează la fel. După o tăcere scurtă, le zice: «Dacă vi-l spun, îl păziți?», și, după ce a primit confirmarea, le spune deconcertant: «Unde auziți de Arsenie, nu vă apropiați», lui Arsenie răsunându-i în minte glasul care l-a învățat «cum să se mântuiască»: «Arsenie, fugi, taci, liniștește-te». Cu aceeași reticență a primit-o și pe o fecioară care a străbătut drum lung pentru a-l vedea, și pe un părinte din fața căruia nu s-a ridicat de la pământ până ce a plecat. Această purtare a «bătrânului» isca, se pare, și semne de întrebare. Avva Marcu îndrăznește și-l înteroghează: «De ce fugi de noi?», la care avva Arsenie răspunde: «Dumnezeu știe că vă iubesc, dar nu pot fi și cu Dumnezeu și cu oamenii. Miile și miriadele de sus au o singură voință, oamenii însă,o mulțime. Nu-L pot lăsa pe Dumnezeu ca să vin împreună cu oamenii». Departe de a fi un semn al disprețului față de oameni, tăcerea «bătrânilor» arată dificultatea unei existențe care se vrea în întregime dedicată lui Dumnezeu și nevoia ajutorării altora prin îndrumare, cerută – până la urmă – de același Dumnezeu.

Dilema o rezolvă tot părinții. Tăcerii nu i se poate reproșa nimic, spune avva Arsenie: «Arsenie, pentru ce ai ieșit [din lume] ? Că ai vorbit, de multe ori te-ai pocăit; că ai tăcut, niciodată», însă, mai nuanțat avva Pimen ține să remarce că uneori și tăcerea poate fi păcătoasă: «Cineva pare că tace, dar în inima lui judecă pe alții, un astfel de om vorbește tot timpul. Altcineva vorbește de dimineață până seara, dar stăpânește tăcerea, adică nu vorbește nimic nefolositor». De aceea criteriul este scopul cu care se adoptă o atitudine sau alta: «Cine vorbește din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu». Tăcerea, așadar, nu este o valoare de sine stătătoare, ci ea are valoarea motivelor care o inspiră. Când cineva ajunge să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu, prezența oamenilor doritori de îndrumare, de «cuvânt», este transformată de Dumnezeu în mijloc de a-și arăta această iubire.

O lege nescrisă, dar care se transmitea cu fidelitate, prin care se interziceau discuțiile nefolositoare dintre monahi se aplica mai întâi de toate relațiilor dintre «bătrâni» și ucenici, ca relații normative în această privință. Un avva Ammoes, îl gonea imediat pe ucenic și după ce-și mărturisea gândurile, zicându-i: «Când vorbim despre lucruri folositoare, să nu se strecoare și vorbe străine: iată de ce nu te las să te apropii de mine».

Se întâmplă ca părintele să nu știe să răspundă sau să creadă că nu trebuie să vorbească pentru că solicitantul nu merită să primească un răspuns sau pentru că știe că nu-l va pune în practică. Cuvântul este un dar al lui Dumnezeu personalizat. Nu putem spune că există o «bancă» de cuvinte, de sfaturi duhovnicești, din care părintele – sau, mai grav, singur ucenicul – să poată alege pe cele pe care le crede el că se potrivesc unei situații sau alteia. Dacă fiecare persoană este un unicat în creația lui Dumnezeu, iar Dumnezeu are cu fiecare o relație unică, înețelegem de ce cuvântul nu se oferă decât pentru o anumită persoană, și numai dacă se știe că va aduce rod în viața respectivei persoane, după modelul Cuvântului Care, rostit la începuturi, a adus la existență lumea (Fc 1, 3; Ps 32, 9; In 1, 3; Ef 3, 9; Col 1, 16). «Câțiva frați s-au dus la avva Felix, împreună cu câțiva mireni, și l–au rugat să le spună un cuvânt. Bătrânul însă a tăcut. Stăruind ei cu rugămințile, în cele din urmă le-a zis: ‚Vreți să auziți un cuvânt’. Ei zic: ‚Da’. Bătrânul a zis: ‚Acum nu mai sunt cuvinte. [Pe vremuri], când frații întrebau pe bătrâni și făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi învăța cum să vorbească. Acum însă, frații întreabă, dar nu fac ceea ce aud. De aceea Dumnezeu a luat harul cuvântului de la bătrâni. Nu mai găsesc ce să le spună, fiindcă nu mai este cine să pună [cuvântul] în practică’. Auzind frații acestea au suspinat și au zis: ‚Roagă-te pentru noi, avva’». Această conștiință o aveau părinții atunci când Dumnezeu le dădea îndemnul de a sfătui diferențiat pe ucenici: «Frații pleacă [de la mine] cu ceea ce vin să caute».

Un pericol de care se fereau «părinții» era acela al vorbirii înaintea experienței. Un astfel de cuvânt aprioric nu are putere transformatoare, «nu prinde», pentru că nu are duh. «Un frate a venit la avva Teodor și a început să-i vorbească despre lucruri pe care încă nu le practicase. Bătrânul îi zice: ‚Corabie încă n-ai găsit, bagajele încă nu le-ai încărcat, călătoria încă n-a început, ar tu ai și ajuns la destinație. Fă întâi lucrul și apoi vei ajunge la cele despre care vorbești’». Avva Pimen sesizează nefirescul unei astfel de îndrumări fără a fi mai întâi tu practicant: «Un om care învață pe alții dar nu practică ceea ce învață seamănă cu o fântână: tuturor le dă să bea și pe toți îi spală, numai pe ea nu se poate curăți».

Părinții nu se pripeau în a răspunde, iar stăruința sâcâitoare din partea ucenicilor avea ca rezultat, nu de puține ori, refuzul total. Astfel, când era întrebat despre vreun cuvânt din Scriptură sau vreun lucru duhovnicesc, avva Pambo nu răspundea îndată, ci spunea că nu știe. Și dacă stăruiai cu întrebările, nu-ți răspundea. Tot el cerea vizitatorilor să se folosească de tăcerea sa înainte de cuvinte. Când a fost vizitat de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, la Sketis, frații i-au zis avvei Pambo: «Spune un cuvânt papei, care să-i fie de folos», la care bătrânul le răspunde: «Dacă nu-i este de folos tăcerea mea, nici cuvântul meu nu-i poate fi».

Citind apoftegmele avem impresia că formularea și semnificația cuvintelor folosite aveau mai puțină importanță pentru cel care întreba, decât faptul de a te apropia de «avva», de a intra în legătură cu el, de a fi văzut și cunoscut de el. Iar această cunoaștere nu se baza exclusiv pe cuvânt; părintele nu-și cunoștea fiul prin ceea ce spunea, sau, cel puțin, nu numai, nici în principal, prin cuvânt. Relația dintre un «bătrân» și ucenic era mult superioară unui dialog ocazional, și nu se rezuma doar la timpul vederii celor doi față către față, ci continua și după. Din momentul stabilirii legăturii duhovnicești, ucenicul se știa purtat în rugăciunile părintelui, se știa sub ocrotirea lui, se simțea în siguranță nu numaidecât încrederii în sfaturile primite prin cuvânt, ci avea sentimentul acela extraordinar că nu este singur. Cuvântul cerut și primit cu credință avea mai degrabă «sensul unui semn și a unei garanții» a relației părinte-ucenic. Păzirea cuvântului echivalează pentru ucenic cu mijlocul prin care rămâne în legătură cu «bătrânul», participă la viața acestuia, și doar pe măsură ce păstrează și împlinește cu și mai mare consecvență și ascultare cuvântul, înaintează în viața pe care părintele vrea să i-o dăruiască, până la a nu mai avea o viață a lui, închisă, exclusivistă și egoistă, ci de a trăi «viața în Hristos», și a spune, ca și Pavel, «nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine!» (Ga 2, 20). Nu atât cuvânt sau tăcere, ci esențială este ascultarea și esențială este rugăciunea, într-un cuvânt viața pe care o înveți din și prin ascultare și Viața pe care o primești prin rugăciune.

III.1.5. În rugăciune

Părintele duhovnicesc nu este doar cel care îi dă învățături fiului său. Acesta are nevoie de ceva mai mult. Conștienți că fără Dumnezeu nu se poate face nimic bun (In 15, 5), toată lupta de curățire de patimi și de înaintare în viața duhovnicească se face într-o lucrare sinergică a omului cu Dumnezeu, iar sprijinul cel mai mare pe care îl poate da un părinte fiului său este tocmai «intervenția» pentru el la Dumnezeu, un «cuvânt bun» pentru ucenicul frământat de ispite, și nu de puțin ori dezorientat, spus înaintea celui care «miluiește cu liniștirea».

În vechime, se punea mare accent pe puterea rugăciunilor părintelui, ca unul care are mai mare îndrăzneală și trecere la Dumnezeu. Unui frate războit de desfrânare, avva Ammun îi zice: «Când vine ceasul ispitei spune: Dumnezeule atotputernic, pentru rugăciunile părintelui meu scapă-mă!». Și îndemnul s-a verificat: când într-o zi o fecioară a închis ușa după dânsul, fratele a strigat cu glas mare: «Dumnezeul părintelui meu, scapă-mă!», și îndată a regăsit drumul către Sketis. Uneori, dragostea pentru ucenic și îndrăzneala părintelui la Dumnezeu erau atât de mari, încât rugăciunea părea o «somație». Când ucenicul avea o ispită puternică, părintele nu numai că-l ajuta cu sfatul, dar cerea și ajutor pentru el de la Dumnezeu, care nu întârzia să vină: «Odată, Avraam, ucenicul avvei Sisoe a fost ispitit de demoni. Bătrânul l-a văzut căzut, și-a ridicat brațele, le-a întins și s-a rugat: ‚Dumnezeule, vrei, nu vrei, nu te las până nu-l vindeci’. Și s-a vindecat pe loc». Dragostea aceasta amintește de un episod din istoria poporului israel din timpul călătoriei prin deșert spre Canaan. Văzând îndărătnicia poporului care și-a făcut un vițel de aur în timp ce Moise primea tabelele legii, marele prooroc s-a rugat lui Dumnezeu: «Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-l; iar de nu, șterge-mă pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris» (Iș 32, 32). Proorocul dorea să moară el în locul poporului, numai ca acesta să fie iertat, atitudine pe care o va adopta și Sfântul Pavel față de conaționalii săi: «aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei, cei de un neam cu mine după trup» (Rm 9, 3).

Puterea rugăciunii părintelui era mai mare și-l însoțea pe ucenic și după moartea «bătrânului». Avvei Daniel, avva Arsenie i-a zis: «Odihnește-l pe părintele tău, pentru că atunci când va merge la Domnul el se va ruga pentru tine și-ți va fi bine».

Un monah rugător este recomandat pentru a fi părinte duhovnicesc, căci «precum cel mai de preț dintre simțuri este vederea, așa cea mai dumnezeiască dintre virtuți este rugăciunea». Dacă ucenicul cerea rugăciunile părintelui său duhovnicesc, acesta ține să-l prevină totuși că prea puțin folosește rugăciunea părintelui dacă nu este secondată de cea a fiului: «Un frate i-a zis avvei Antonie: ‚Roagă-te pentru mine!’. Bătrânul îi răspunde: ‚Nici eu și nici Dumnezeu nu ne milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiești și nu te rogi lui Dumnezeu’».

Dacă «bătrânii» cereau de la ucenici rugăciune, făceau acest lucru pentru că au cunoscut din experiență valoarea rugăciunii. Și nu cereau doar rugăciuni sporadice, ci o permanentă stare de rugăciune. Când episcopul Epifanie al Ciprului a primit înștiințarea de la avva mănăstirii pe care o avea în Palestina că «nu delăsăm rugăciunea noastră, ci cu râvnă o împlinim și la ceasul al treilea, și al șaselea și al nouălea», fericitul episcop i-a mustrat: «Sunteți niște leneși, pentru că lăsați de izbeliște celelalte ceasuri ale zilei și nu vă rugați. Adevăratul călugăr trebuie să aibă neîncetat rugăciunea și cântarea psalmilor în inima sa». Părinții pustiei nu aveau o viață de rugăciune specială pe lângă restul vieții lor. Viața lor de rugăciune trebuia să fie identică așadar cu viața cotidiană, pe care să o străbată desăvârșit și să-i conducă în cele din urmă la acea «performanță» ca mintea să fie întreaga zi în rugăciune, nestingherită de nici o împrejurare și de nici un «deranjament» exterior: «Povesteau frații: Ne-am dus odată la bătrâni și, după ce ne-am rugat și ne-am sărutat după obicei, ne-am așezat. Iar după convorbire, pentru că voiam să plecăm, i-am rugat să facem o rugăciune. Atunci, unul din bătrâni mi-a zis: Cum, nu v-ați rugat? Iar noi i-am răspuns: Când am intrat, avvo, s-a făcut o rugăciune, iar mai apoi și până acum am vorbit. Atunci bătrânul a zis: Iertați-mă fraților, dar un frate care a șezut cu noi și a vorbit împreună cu noi a făcut în acest timp 103 rugăciuni. Și după ce a spus aceasta au făcut o rugăciune și ne-au slobozit».

Una din formele preferențiate de rugăciune a monahilor era rugăciunea însoțită de ridicarea mâinilor. Cu rădăcini biblice (Ps 140, 2; 62, 5; 87, 10; 1 Tm 2, 8), această atitudine este observabilă, după mărturia Părinților, și la făpturile necuvântătoare, însă în cazul persoanei umane, semnificațiile sunt mult mai profunde. Părinții vedeau în Moise care se rugase cu mâinile întinse în chipul crucii, și în această obositoare poziție l-a biruit pe Amalec, o preînchipuire a lui Hristos Care îi biruie pe cruce, dându-i «de ocară, în văzul tuturor» (Col 2, 15), pe «amaleciții» spirituale, demonii. Aceasta o pricep foarte bine și demonii care fac totul pentru a-l determina pe rugător să-și coboare brațele. Avva Evagrie relatează cum «unuia dintre sfinți, care se ruga, atâta i s-a împotrivit cel rău, că îndată ce întindea mâinile, acela i se înfățișa ca un leu și ridica în sus labele dinainte și-și înfigea ghearele sale în amândouă șoldurile nevoitorului, cu voința de a nu se depărta până ce nu-și va lăsa acela mâinile în jos. Dar acela niciodată nu le lăsa în jos, până nu-și împlinea rugăciunile obișnuite».

«Bătrânii» știau că totdeauna este loc pentru mai mult în viața duhovnicească și că mulțumirea atingerii unor performanțe, completată de stagnare, reprezintă de fapt regres duhovnicesc. Niciodată ucenicii nu erau lăsați să se complacă într-o suficientă mulțumire de sine, de aceea, când avva Lot îi spune, cu sinceritate, avvei Iosif de la Panefisi că «pe cât pot îmi fac mica mea pravilă, și puținul meu post, și rugăciunea, și meditația și liniștirea, și, tot după puterile mele, îmi curăț gândul. Ce trebuie să mai fac?», mărturisire care nu trebuie suspectată de nici o urmă de prefăcută smerenie, avva Iosif ține să-l propulseze ceva mai sus: «Bătrânul s-a ridicat, a întins mâinile spre cer și degetele sale au devenit zece făclii aprinse. Și-i zice: Dacă vrei, devino flacără cu totul».

Dacă acesta a fost un exercițiu oarecum «demonstrativ» pentru avva Lot, săvârșit însă cu aceeași sinceritate ca și întrebarea pusă, discreția altor anahoreți era radicală. Părintele putea fi surprins de un frate rugându-se, dar prefera ca lecția aceasta să fie una tainică, despre care nu voia să-și amintească oricând chiar bătrânul. Când un frate s-a dus la avva Arsenie, pe fereastră l-a văzut pe bătrân tot numai foc, «căci fratele acela era vrednic să vadă asemenea lucruri». Când a ieșit, bătrânul l-a întrebat cu îngrijorarea care-i sugera că-și va pierde virtuțile dacă și le expune în public: «Bați de mult timp? Ai văzut ceva aici?», la care fratele a răspuns negativ. «Și după ce a vorbit cu el, l-a lăsat să plece».

Aceasta este «rugăciunea înfocată», cum o numește Evagrie, și prin ea monahul se face asemenea îngerilor, care sunt slugi ale lui Dumnezeu «pară de foc» (Ps 103, 5), și-l desface pe monah de tot ce este pământesc pentru a-l așeza «înaintea lui Dumnezeu», asemenea îngerului (Lc 1, 19). Totuși, până aici este un drum lung și nicidecum ușor. De aceea, părinții erau îngăduitori cu începătorii, care aveau alte măsuri, tuturor făcându-se toate ca «în orice chip» să-i mântuiască (1 Co 9, 22): «Spuneau despre avva Tithoe, că, dacă nu cobora degrabă brațele atunci când se ruga, mintea lui era răpită la cer. De aceea, când frații se rugau împreună cu el, se grăbea să coboare brațele, ca să nu fie răpit cu mintea și să rămână așa vreme îndelungată». La fel ca și avva Arsenie, aceeași discreție față de ucenic o arată și avva Tithoe: «Odată, avva Tithoe ședea, iar un frate ședea lângă dânsul. Nevăzându-l, a început să suspine. Nu și-a dat seama că fratele era alătur, pentru că intrase în extaz. Apoi s-a închinat în fața lui și i-a zis: ‚Iartă-mă, frate, încă nu am devenit călugăr, fiindcă am suspinat față cu tine’». «Bătrânii» înșiși erau conștienți de dificultatea rugăciunii curate, fără împrăștiere: «Dacă Dumnezeu ne-ar cere socoteală pentru nepăsarea cu care ne rugăm și pentru neatenția cu care cântăm psalmii, nu ne-am putea mântui niciodată». De aceea erau și îngăduitori cu ucenicii, căci «nu există altă trudă decât să te rogi lui Dumnezeu» și «rugăciunea până la ultima suflare se face cu luptă mare», după spusele avvei Aghaton.

Însuși cuvântul pe care îl rosteau părinții era rod al rugăciunii. Sfântul Diadoh al Foticeii spunea: «Este bine a aștepta fără încetare, prin credință, prin iubire lucrătoare, luminarea care duce la vorbire; căci nimic nu este mai jalnic decât o minte care filozofează despre Dumnezeu fiind în afara lui Dumnezeu». Nu numai absența luminii, ci și abundența ei poate inhiba vorbirea. Este o posibilă explicație a tăcerii atâtor părinți. Nu era deloc ușor pentru ei să treacă, fără o tranziție mai lungă sau mai scurtă, de la experiența luminii lui Dumnezeu în rugăciune, în care pierdem și sentimentul propriei existențe, la discursuri omenești, chiar despre Dumnezeu.

III.1.6. În ascultare

Unul dintre voturile pe care le depune monahul la intrarea în mănăstire, și în mod oficial și sacramental în momentul tunderii sale în monahism este cel al ascultării. Numeroasele mărturii despre importanța ascultării în viața monahală pe care le putem repera până în zilele noastre și elogiile care i se aduc au ca punct de plecare practica ascultării la părinții din deșertul Egiptului din sec. al IV-lea. Dorința de a împlini voia lui Dumnezeu este prima condiție a ascultării. Asceții împing iubirea voii lui Dumnezeu până atât de departe încât și în domeniul inițiativei personale, în care ar putea să-i scape, ei vor să aibă siguranța că nu se înșeală niciodată. Marea problemă care se pune este, așa cum am văzut deja, unde anume se arată voia lui Dumnezeu. Și față de cel ce-L întâlnește pe Dumnezeu în pronia Lui, și față de cel ce-L întâlnește în glasul inimii sale, ascultătorul crede că mult mai fără primejdie este cunoașterea voii lui Dumnezeu – într-o atmosferă de rugăciune puternică, de lepădare de sine și de sinceritate totală – prin părintele duhovnicesc. Ascultarea desăvârșită echivalează cu împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, așa cum vedem din sfatul avvei Moise către un frate: «Frate, să venim la adevărata ascultare: aici se află smerenia, puterea, bucuria și răbdarea; aici se găsesc stăruința, iubirea frățească, străpungerea inimii și iubirea. Căci cine ascultă bine, împlinește toate poruncile lui Dumnezeu». Iar cel care nu practică ascultarea «chiar dacă postește sau face alt lucru care i se pare bun, nu va agonisi nici măcar o singură virtute și nu va ști ce înseamnă monahul». De aceea, primul lucru pe care trebuie să-l învețe monahul este ascultarea, și de modul cum și-a însușit această virtute dintru început va depinde și restul vieții sale ca monah. Avva Isaia spunea despre cei care încep bine și dau ascultare părinților: «Prima vopsea nu se duce, ca în cazul porfirei. După cum vlăstarii tineri se răsucesc și se apleacă ușor, tot așa și ucenicii ascultători».

Cercetarea relațiilor dintre părintele duhovnicesc și fiul său în monahismul primar egiptean ne oferă prilejul observării mai multor situații care au ca punct central ascultarea.

Ascultarea este mai mare decât toate celelalte virtuți, pentru că este cale sigură spre dobândirea smereniei, singura pe care vrăjmașul nu o poate săvârși, și, ca atare, singura prin care poate fi biruit deplin. Patru sketioți s-au dus la marele Pambo, fiecare vorbind enconomios despre virtuțile celuilalt. Primul postea mult, al doilea era neagonisitor, al treilea câștigase multă dragoste, iar al patrulea trăia de douăzeci și doi de ani în ascultare de un bătrân. Avva Pambo le-a spus: «Eu vă spun că virtutea acestuia din urmă este cea mai mare. Fiecare dintre voi și-a dobândit virtutea prin voință proprie; acesta însă și-a tăiat propria voință și împlinește voia altuia. Asemenea viteji, dacă vor păzi [ascultarea] până la sfârșitul vieții, sunt martiri». Elogiul ascultării este făcut și de avva Rufus: «Cine ascultă de părintele duhovnicesc are mai mult câștig decât cel retras, singur, în pustiu», opțiune pe care și-o motivează prin relatarea unei viziuni: «Am văzut patru cete cerești: prima, a bolnavului care mulțumește lui Dumnezeu; a doua, a celui care urmărește [să împlinească] iubirea de străini, îi rămâne credincios și o slujește; a treia, a celui din pustiu, care nu vede oameni; a patra, a celui care ascultă de părintele duhovnicesc și i se supune în numele Domnului. Pentru ascultarea sa, ultimul purta un lanț și o pavăză de aur și era mai slăvit decât toți ceilalți. Eu l-am întrebat pe călăuzitorul meu: ‚De ce ultimul, mai mic față de ceilalți, este mai slăvit decât ei?’. El mi-a zis: ‚Cel ce urmărește iubirea de străini, face aceasta din propria voință; cel ce iubește pustiul face aceasta tot din propria voință; dar cine are ascultare s-a lepădat de toate voile sale și atârnă de Dumnezeu și de părintele său duhovnicesc. De aceea este mai slăvit decât toți’». După această comparație cu alte trei virtuți mult apreciate în vechime și până astăzi – răbdarea, filoxenia, retragerea desăvârșită -, și după ce-i îndeamnă pe «copii» să o urmeze căci «bună este ascultarea în numele Domnului», avva Rufus îi închină acestei virtuți un adevărat imn: «O, ascultare, mântuirea tuturor credincioșilor! Ascultare, maica tuturor virtuților! Ascultare, descoperirea Împărăției! Ascultare, deschizătoarea cerurilor și călăuzitoarea oamenilor pe pământ! Ascultare, hrana tuturor sfinților, din care toți s-au alăptat și prin care toți s-au desăvârșit. Ascultare, tu trăiești împreună cu îngerii». La fel socotea avva Iosif Tebanul: «Sunt trei lucruri prețioase în fața Domnului: când omului bolnav i se adaugă și alte încercări, iar el le primește cu bucurie; al doilea: când cineva face totul curat în fața lui Dumnezeu, fără nici o scădere omenească; al treilea: când cineva este supus unui părinte duhovnicesc și se leapădă de toate dorințele proprii. Ultimul are o coroană în plus».

Sfântul Vasile cel Mare vizitează o obște monahală, și după cuvântul de învățătură, îi cere egumenului să-i prezinte pe cel mai ascultător dintre frați. Sfântul Vasile l-a pus să servească masa, după care fratele i-a turnat să se spele. Ierarhul i-a zis apoi: «Acum îți torn eu să te speli», ceea ce fratele a primit. După care, Sfântul Vasile îi zice: «Când voi intra în biserică să vii să te fac diacon», ceea ce iarăși fratele a acceptat, iar după hirotonia în preot a fost luat la Cezareea la episcopie. Adevărata și desăvârșita ascultare este aceea care nu pune întrebări. Reacția «logică» la intenția episcopului de a-i turna el pe mâini unui simplu frate ar fi fost aceea de a refuza cu politețe și respect. Ascultătorul frate a înțeles însă că în taina ascultării legile logicii sunt depășite. Uneori această depășire atinge chiar minunea. După trei ani de udat, bățul avvei Ioan cel Pitic prinde rădăcini și aduce roade. Avvei Ioan, trimis la o ascultare într-o zonă unde trăia o hienă, «bătrânul» său, avva Pavel, îi zice în glumă: «Dacă sare la tine, leag-o și adu-o aici». Când hiena a început să fugă la intenția lui Ioan de a o prinde, acesta îi strigă: «Stai așa, avva mi-a spus să te leg». A prins-o și a legat-o. Dar văzându-l că vine cu hiena legată, avva Pavel a ținut să-i ferească ascultarea desăvârșită de orice urmă de slavă care i-ar fi putut întina virtutea și de aceea, smerindu-l, l-a lovit ușor zicându-i: «Nebunule, mi-ai adus aici un câine sălbatic», după care a dezlegat hiena și i-a dar drumul să plece.

Ascultarea de care dădeau dovadă unii ucenici era într-adevăr exemplară. Fără a-și pune prea multe probleme, ei luau ad-litteram cuvântul bătrânului și se străduiau să nu iasă din cuvânt. Avva Arsenie i-a zis odată avvei Alexandru: «după ce termeni de tăiat smicelele tale, să vii să mănânci cu mine! Dar dacă ai oaspeți străini, să mănânci cu ei!» Când a venit ora mesei, avva Alexandru mai avea de tăiat ramuri și cum vroia să asculte de bătrân a stat până le-a terminat. Văzând că zăbovește, Arsenie a mâncat singur, crezând că fratele are oaspeți străini. Alexandru a terminat târziu lucrul și a plecat. bătrânul îl întreabă: «Ai avut oaspeți străini?». «Nu». «Atunci de ce n-ai venit la masă?». «Fiindcă mi-ai zis să vin după ce termin de tăiat smicelele. Ca să-ți păzesc cuvântul n-am venit, pentru că abia acum am isprăvit». Și s-a minunat avva Arsenie de atenția lui. În literatura monahală este frecvent lăudată forma de ascultare care nu judecă, care este alogos («fără rațiune») sau chiar «oarbă». A avea îndoieli sau a reflecta prea mult asupra poruncii primite era socotit un act de nesubordonare, o atitudine ireconciliabilă cu desăvârșirea ascultării monahale, care vrea ca ascultării să i se supună și mintea, nu numai trupul. «Povesteau despre avva Silvan că, odată, plimbându-se prin Sketis cu bătrânii și vrând să le arate cât de ascultător este ucenicul său, Marcu, și de ce îl iubește așa de mult, văzând un godac, îi zice: ‚Vezi vițelușul acela, copile?’. El îi răspunde: ‚Da’. ‚Ce coarne semețe are!’. Zice: ‚Da, avva’. Bătrânii au rămas uimiți de răspunsuri și s-au convins de ascultarea lui». Un exemplu care ar putea fi caracterizat la o analiză simplă – și simplistă – drept ilogic este și acesta: unui teban care vroia să se facă călugăr, avva Sisoe i-a zis să-și arunce fiul în fluviu și apoi va putea deveni călugăr. Acela s-a dus să împlinească porunca, dar bătrânul a trimis pe un frate să-l împiedice, zicându-i: «Gata, potolește-te, ce faci?». El a răspuns: «Avva mi-a spus să-l arunc». Fratele îi zice: «Da, dar pe urmă a spus să nu-l mai arunci». Tebanul a lăsat copilul, «s-a întors la bătrân și a devenit călugăr iscusit datorită ascultării sale (s.n.)». Un caz similar este relatat de Sfântul Ioan Casian: ca încercare din partea egumenului unei mănăstiri, Paternutius, la începutul vieții sale monahale, și-a aruncat chiar copilul în albia râului, «în fierbințeala credinței și a ascultării», dar imediat a fost recuperat de câțiva monahi care fuseseră însărcinați de superiorul obștii să supravegheze scena. Oare a fost inumană porunca? Știau oare Sfântul Sisoe și egumenul care va fi finalitatea întâmplării? Nu se așteptau la această reacție a novicelui? A fost o tentativă de a-l descuraja, sau de a-i pune la încercare hotărârea?

Sf. Vasile cel Mare observă diferența dintre creaturile lipsite de rațiune și om: primele execută voia lui Dumnezeu, dar fără să o înțeleagă, dar omul este chemat să o sesizeze «în virtute», să o cunoască și să o înțeleagă. Atunci, cuvântul devine obiectul unei viziuni și convingeri personale. Antinomia își găsește astfel sensul: cine ascultă «orbește» devine «văzător», și doar bunul ascultător dintru început va sfârși prin a fi un bun monah. Dar trebuie să amintim și faptul că textele care vorbesc despre această supunere totală a judecății se referă de cele mai multe ori la relația dintre părintele duhovnicesc și fiul său, relație care nu este de ordin juridic, iar «excesele» nu sunt deloc regulă, deși nu sunt chiar rarisime. Totul se petrece în această taină a filiației și paternității duhovnicești. De altfel, nu cel ce poruncește își creează dreptul de a porunci, ci ascultătorul îi creează acest drept celui care poruncește, prin aceea că hotărăște să se supună.

Uneori, ascultarea unor frați putea fi exploatată de «bătrân» pentru a-i folosi pe alți frați. Avva Aghaton iubea pe avva Alexandru pentru că era ascet și măsurat. Odată, s-a întâmplat să-și spele toți ucenicii lui hainele la râu. Avva Alexandru le spăla mai încet, iar ceilalți ucenici i-au zis bătrânului: «Fratele Alexandru nu spală». El, vrând să-i vindece, i-a zis: «Frate Alexandre, spală bine hainele că sunt din in». Alexandru s-a întristat, dar «bătrânul» l-a chemat apoi și i-a zis: «Doar știi că-ți făceai bine treaba! Eu ți-am vorbit așa pentru ceilalți, ca să-i vindec de gândul cel rău prin ascultarea ta, frate». Ascultarea putea stârni și invidia. Marcu era ucenicul cel mai ascultător al avvei Silvan, care, pentru aceasta, îl iubea, ceea ce a atras supărarea altor unsprezece ucenici. Bătrânii au venit la Silvan să-l mustre. Atunci, el a bătut la ușile chiliilor tuturor fraților cerându-le să vină că are nevoie de ei, dar nici unul nu a l-a urmat îndată. Când l-a chemat și pe Marcu, acesta imediat a ieșit, avva Silvan l-a trimis la o treabă, apoi a intrat în chilia lui Marcu, i-a luat caietul de caligraf și a văzut că începuse să scrie litera omega, dar auzind glasul bătrânului n-a mai terminat-o. Și au zis bătrânii: «Cu adevărat, pe cine iubești tu, avva, și noi îl iubim, și Dumnezeu îl iubește». Un exemplu similar în întâlnim și la avva Atthre, ascultător față de smeritul său «bătrân» Or, doi monahi pe care îi aprecia și îi dădea ca exemplu avva Sisoe. Când curăța și pregătea un pește pe «bătrân», avva Athre a fost chemat de avva Or, el a lăsat cuțitul și n-a mai curățat, când putea să spună: «Mai așteaptă un pic, până curăț peștele». Când l-a întrebat pe avva Athre cum a dobîndit o așa ascultare, el i-a spus avvei Sisoe: «Nu eu sunt ascultătorul, ci bătrânul». Ca probă, a ars dinadins peștele, i l-a adus «bătrânului», iar acesta a mâncat fără să zică nimic, și când l-a întrebat: «E bun peștele?», Or a răspuns afirmativ. Apoi, aducându-i și puțin pește pregătit bine, a zis Athre: «Pe acesta l-am ars, avva», iar «bătrânul» i-a răspuns: «Da, l-ai ars un pic».

Ascultarea de o conștiință superioară este cerută și de faptul că, la începători, discernământul este foarte puțin dezvoltat. Avva Ioan cel Pitic, la începuturile călugăriei sale, s-a depărtat de fratele său, vrând să fie «fără nici o grijă, nelucrând, ci doar slujindu-l pe Dumnezeu neîncetat». După o săptămână de ședere singuratică în pustiu, s-a întors la fratele său probabil mai în vârstă și mai experimentat în cele duhovnicești, care, pentru a-i da o lecție, l-a lăsat să se chinuiască până dimineață, argumentându-și atitudinea prin cuvintele cu iz de ironie: «Ioan a devenit înger, nu mai este printre oameni». Și i-a deschis abia dimineață, spunându-i pe un ton mustrător: «Te-ai făcut om din nou și ai nevoie să lucrezi, ca să mănânci?». Întâmplarea l-a înțelepțit pe avva Ioan care s-a închinat în fața fratelui său și i-a zis: «Iartă-mă, frate». Conștienți fiind că «tot ce-i peste măsură vine de la demoni», părinții cei duhovnicești erau puși de altfel destul de des în situația de la corecta excesele fraților prea entuziaști, așa cum a fost cazul fratelui doritor numai de lectură duhovnicească vindecat de exces printr-un exercițiu de «înfometare» la care a fost supus de avva Silvan. Dar au existat și frați care întreceau în virtute pe «bătrânii» lor, însă acest fapt nu însemna excluderea ascultării. Avva Karion, ascet bun dar fără discernământ, l-a pedepsit pe avva Zaharia pentru o vizine pe care acesta o avuse, spunând că este de la demoni. Continuând să fie frământat, tânărul a fugit într-o noapte la avva Pimen, i-a spus ce s-a întâmplat, iar avva Pimen l-a trimis la un alt bătrân. Acesta, înainte de a spune ceva Zaharia, i-a povestit toate și l-a întărit că viziunea este de la Dumnezeu, dar, înainte de a pleca, a ținut să-l averitizeze ca nu cumva să ignore ascultarea de «bătrânul» său pe motiv că acesta nu a avut capacitatea să-i dezvăluie dacă viziunea este adevărată sau înșelătoare: «Și acum, zice, mergi și ascultă-ți părintele». Sfântul Ignatie Briancianinov tâlcuiește această recomandare: «Starețul plin de înțelepciune duhovnicească și de dar, s-a îngrijit să păstreze pentru Zaharia temelia pe care se zidise sporirea lui duhovnicească [ascultarea, n.n.]. De la adevărata ascultare se naște și adevărata smerenie: adevărata smerenie este umbrită de darul lui Dumnezeu. De la o ascultare greșită și pe placul oamenilor se naște o falsă smerenie, care depărtează pe om de la darurile lui Dumnezeu, făcându-l vas al saanei». Acest avva Zaharia, deși mult mai tânăt decât alții, era solicitat pentru a da sfaturi duhovnicești chiar de cei mai în vârstă și respectați pentru înțelepciunea lor, ceea ce înseamnă că nu vârsta fizică este criteriul esențial în alegerea povățuitorului duhovnicesc. «Avva Macarie i-a zis avvei Zaharia: ‚Spune-mi ce trebuie să facă monahul?’. Acesta îi răspunde: ‚Pe mine mă întrebi, părinte?’. Avva Macarie zice: ‚Am încredere în tine, copile Zaharia. [Cel de sus] mă îndeamnă să te întreb’. Atunci Zaharia îi spune: ‚După mine, părinte, a fi monah înseamnă a sta împotriva ta însuți în toate’». «Avva Moise a zis, odată, fratelui Zaharia: ‚Spune-mi ce trebuie să fac?’. Acesta, auzind așa ceva, s-a aruncat la picioarele lui și i-a zis: ‚Tu mă întrebi, părinte?’. Bătrânul zice: ‚Crede-mă, copilul meu, Zaharia. Am văzut Duhul Sfânt peste tine și de aceea sunt silit să te întreb’. Atunci Zaharia și-a luat culionul de pe cap, l-a pus jos și călcându-l în picioare a zis: ‚Dacă cineva nu-și zdrobește așa omul dintr-însul, acela nu-i călugăr’».

Nepăzirea ascultării avea consecințe nefaste. Substituirea voii și a părerilor noastre vocii autorizate a părintelui este început de înșelare, chiar dacă un cuvânt al părintelui ni se oare nefiresc sau oarecum incomplet. Acest «ni se pare» nu-și are locul în spațiul unde tronează ascultarea. Un bătrân i-a spus unui frate începător după ce și-a zidit chilia: «Să faci ce-ți spun: când ți-e foame mănâncă, bea și te culcă, doar atât să nu ieși din chilie până sâmbătă. Atunci să vii la mine». Dacă primele două zile fratele a făcut precum i-a spus bătrânul, a treia zi, căzând în acedie, s-a întrebat de ce nu i-a recomandat părintele să se roage. Și, sculându-se a cântat mai mulți psalmi. Seara, când a vrut să se culce, a găsit pe rogojina lui un etiopian scrâșnind din dinți. Înspăimântat, a fugit la bătrânul, ciocănind în ușă și rugându-l să-i deschidă. Dându-și seama că nu i-a ascultat cuvântul, nu i-a deschis până dimineața, iar după ce i-a deschis i-a spus de ce l-a văzut pe etiopian: «Ai pățit asta pentru că nu mi-ai ascultat cuvântul».

Totuși, deși se numește «ascultare necondiționată», ea este condiționată de un lucru esențial care trebuie numaidecât amintit: se face în numele lui Dumnezeu și urmărește înaintarea în viața duhovnicească a ucenicului. Cel care poruncește o face în numele lui Dumnezeu, pentru un scop al lui Dumnezeu și pentru a-l apropia mai mult de Dumnezeu pe cel care i se supune. De aceea, «ascultarea nu trebuie confundată cu servilism sau robie, iar porunca nu poate deveni teroare sau instrument de exploatare». Ascultarea nu trebuie să diminueze personalitatea și demnitatea omului, ci trebuie să le întărească prin faptul că se află pe drumul Împărăției. Când ascultarea se confundă cu conformismul, fără sens duhovnicesc, atunci e înjosire, iar când porunca izvorăște din pornirile pătimașe ale celui care poruncește, este dictatură. De altfel, și «cel care porucește n-o face în virtutea unui drept care ar izvorî din persoana sa. El a primit ascultarea să poruncească. În mănăstirile noastre, stareții spun totdeauna: eu am ascultarea de stareț».

III.1.7. Alte aspecte ale relației «bătrân»-ucenic

Nu numai frații îi căutau pe «bătrâni», ci și «bătrânii» îi cercetau pe ucenici: «Părinții noștri cei de demult aveau obicei: care erau mai bătrâni cercetau pururea pe cei mai tineri, mergeau la chilia lor și luau sema cum petrec la chilii, cu ce se îndeletnicesc și cum își fac pravila, rugăciunea și datoria lor. Și luau sema dacă nu cumva au oarecare mândrie și părere întru ei, părându-li-se că fac lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu (…) sau dacă nu cumva li se arată lor ceva vedenii și nălucuri deșarte în visuri sau aievea (…) sau de sunt cumva surpați de gânduri rele și necuvioase, sau de spurcata poftă și războiul curviei. Pentru aceasta părinții cei mai bătrâni pururea cercetau și ispiteau pe frații cei mai tineri și-i învățau din sfintele și dumnezeieștile Scripturi și-i întăreau spre buna nevoință». Pentru a avea rezultate cât mai bune, relația dintre «bătrân» și ucenic trebuie să se bazeze totdeauna pe ascultare, sinceritate smerenie și dragoste, care toate împreună atrag cu îmbelșugare binecuvîntarea lui Dumnezeu: «Frații cei mai tineri mergeau adeseori la părinții cei mai bătrâni cu cuvioasă smerenie și plecăciune și-și arătau patimile, gândurile și cugetele lor și-i întrebau ce se cade a face ca să fie plăcuți lui Dumnezeu și să-și mântuiască sufletele lor. Iar Domnul, văzând cuvioasa smerenie și plecăciune ale celor tineri către cei bătrâni și dragostea celor bătrâni către cei tineri, le da îndestulat darul Său în inimile lor și cuvântul Său în gândurile bătrânilor. Când mergeau frații cei mai tineri la părinții cei mai bătrâni, cu smerenie și plecăciune se jeluiau de neputințele și patimile și supărările lor și-i întrebau ce vor face pentru folosul și mântuirea sufletelor lor (…) și de era vreun frate cât de căzut și deznădăjduit, dacă mergea la vreun părinte și spunea căderea și scârba sa, bătrânul îndată îl ridica și îl mângâia. Și unii și alții se întăreau, se îmbărbătau și se îndemnau spre nevoința mântuirii».

Deși idealul de viață al monahilor era acela de a viețui singuri, numai cu Dumnezeu, au fost și călugări care doreau să mai aibe pe cineva cu ei. Inițiativa venea de data acesta din partea celui mai în vârstă care, nu numai pentru a fi împreună cu cineva, dar și din dragoste pentru fratele începător, îl ruga pe acesta să viețuiască împreună cu el. «Doi frați erau la chilii și cel care era cel mai bătrân, îl ruga pe cel mai tânăr, zicând: să petrecem împreună, frate. Iar el zicea: eu sunt păcătos și nu pot să petrec împreună cu tine, avvo. Acela îl ruga pe dânsul, zicând: cu adevărat, putem. Și era bătrânul curat și nu voia să audă că fratele avea gânduri de curvie. Deci i-a zis fratele: lasă-mă o săptămână și iarăși vom vorbi. După o săptămână, vrând cel mai tânăr să-l încerce, i-a zis: în mare ispită am căzut, avvo, săptămâna aceasta, că ducându-mă în sat pentru o trebuință am căzut cu o femeie. Zis-a lui bătrânul: este pocăință? Răspuns-a fratele: este, cu adevărat. Zis-a bătrânul: eu port jumătate din păcat, iar tu cealaltă jumătate. Atunci i-a zis lui fratele: acum putem fi împreună. Și au petrecut împreună până la sfârșitul lor». Observăm în această relatare că, deși cel mai în vârstă se consideră a fi doar «fratele» celui mai tânăr, acesta din urmă îl recunoaște drept «avvă», și cu siguranță se va fi supus îndrumării acestuia, care dobândise nepătimirea.

În mod firesc însă, cel mai tânăr era ucenicul care-și căuta părintele, care-și căuta «bătrânul». Numărul ucenicilor varia. Avvii Aghton și Milesie avea doi, Arsenie avea trei: Alexandru, Zoil și Daniel, dar Siluan avea doisprezece, dintre care unul, Netras, avea să ajungă chiar episcop. Numărul lor putea însă crește considerabil. Mulți tineri veneau la «bătrânii» faimoși din deșetul Egiptului, însă fără a rămâne în relații constante cu ei. Fost tâlhar, avva Moise a lăsat la moartea sa șaptezeci de ucenici, exact numărul de tâlhari pe care-i condusese înainte de călugărie. Avva Antonie cel Mare avea încă și mai mulți, dar atunci când a murit n-avea decât doi însoțitori împreună cu el. Fără să poată fi avansată vreo cifră, e sigur că și alți «bătrâni» ca avii Macarie, Ioan cel Pitic sau Pimen au avut încă din timpul vieții o posteritate numeroasă. Despre avva Ioan cel Pitic se spunea: «Cine este [acest] Ioan care, prin smerenia lui, ține întreaga Sketis în degetul său mic?» și totuși avva Ioan nu avea cu sine decât ucenicul său. Unii părinți își opreau un ucenic sau doi lângă ei, iar ceilalți aveau chiliile învecinate, în jurul acestor «bătrâni» formându-se, cum am spus, aglomerările de sihăstrii de la Nitria, Sketis și îndeosebi Keliia.

Viața comună a unui «bătrân» cu ucenicul său putea dura așadar câțiva ani buni, constituind astfel o școală a răbdării, mai ales dacă între ei era o anumită incompatibilitate temperamentală, sau dacă vreunul dintre ei cădea în vreun viciu. Un «bătrân» mergea în fiecare zi în oraș să-și vândă cele două rogojini pe care le lucrau el și ucenicul său, bând aici aproape tot prețul obșinut din vânzarea lor și neaducând ucenicului decât un codru de pâine. Un altul, posac peste măsură, își ocăra în fiecare zi ucenicul, acoperindu-l cu scuipat și ținându-l la ușă. Uneori însă, răbadrea ucenicului corecta purtarea «bătrânului». Un bătrân avea un ucenic foarte bun, însă într-o zi, într-un acces de furie, l-a alungat din chilie. Ucenicul a rămas închis afară «răbdând bărbătește»; după un timp, «bătrânul» și-a dat seama de eroarea comisă, s-a umilit și i-a zis ucenicului: «Mergi frate în chilie și de acum înainte tu să-mi fii mie bătrân și eu voi fi ție ucenic, de vreme ce tu, cu smerenia și răbdarea ta ai întrecut bătrânețile mele». Alteori era pusă la încercare răbdarea «bătrânului». «Un bătran, care avea un copil viețuind cu dânsul și l-a văzut făcându-și lucru nefolositor și i-a zis odată să nu mai facă acea faptă mai mult și n-a vroit să-l asculte și dacă a călcat porunca, s-a scarbit bătranul și a aruncat asupra lui păcatul, iar tânărul a încuiat ușa chiliei în care era pâinea și l-a lăsat pe bătrân flamand treisprezece zile si nu i-a zis batranul : unde mergi, sau unde ai fost ? Mai viețuia încă cineva lângă bătrânul și înștiințându-se că întârzie tânărul, făcea puțină fiertură și îi da prin perete, rugându-l să guste. Și-l întreba, de ce întarzie fratele. Bătranul îi raspundea : când se va îndeletnici, va veni».

Un ucenic își putea părăsi «bătrânul» la sfatul altui «bătrân», când exista vreo primejdie pentru sufletul său dacă ar mai rămâne alături de el, dar acest caz era foart rar. În general, ucenicul rămânea fidel «bătrânului» până la moarte. Când «bătrânul» devenea neputincios din cauza vârstei înaintate, ucenicul credincios îi era atunci de mare folos. Slujirea aceasta în nevoile trupești ale «bătrânului» era o mică recunoștință a ucenicului pentru îndrumarea pe care a primit-o în cele duhovnicești la începutul și pe parcursul vieții sale monahale. «Micul Ioan Tebanul», cum îl numește Patericul era ucenicul avvei Ammoes și l-a slujit timp de doisprezece ani pe «bătrânul» lui bolnav, care zăcea pe o rogojină. Cu toate că Ioan se chinuia îngrijindu-l, bătrânul niciodată nu i-a zis: «Fii mântuit!», dar înainte să moară, în fața altor «bătrâni» care stăteau împrejurul lui, l-a luat de mână pe ucenic și i-a zis: «Fii mântuit, fii mântuit, fii mântuit!». Apoi, către bătrâni, a zis: «Acesta este înger, nu om». O altă apoftegmă ne informează că «de fiecare dată când ucenicul lui intra și ieșea din chilie, el închidea ochii, ca să nu vadă ce face», aceasta pentru că, deși nu-și arăta pe față prețuirea pentru ucenic, «știa că-i un călugăr credincios». Răsplata pentru această osteneală depusă de ucenic pentru îngrijirea «bătrânului» se va arăta după moarte, prin mijlocirea «bătrânului» pentru ucenic înaintea lui Dumnezeu. Avva Arsenie i-a zis odată avvei Daniel: «Odihnește-l pe părintele tău, pentru că atunci când va merge la Domnul se va ruga pentru tine». Ucenicii faraniți ai lui Arsenie erau Alexandru și Zoil. Pentru a fugi de tulburarea pe care i-o aducea multa lume care-l vizita, avva Arsenie s-a hotărât să se despartă de ucenici și de toți oamenii pentru a viețui într-o singurătate totală. S-a întors însă nu peste multă vreme înapoi, spre bucuria ucenicilor care «s-au aruncat la picioarele bătrânului», iar bătrânul s-a închinat și el lor și «au plâns cu toții».

Asprimea unor «bătrâni», așa cum am observat la avva Ammoes, nu se confunda cu indiferența, ci era un mijloc de a se verifica statornicia și răbdarea ucenicului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, era un exercițiu de a nu confunda iubirea duhovnicească cu vreun sentimentalism ieftin, care nu se potrivea deloc cu atmosfera sobră și austeră a comunității din deșetul egiptean. Gravitatea și asprimea bătrânilor era deseori secondată de manifestări pline de duioșie, acoperite de discreție. La avva Pimen găsim o relatare care te impresionează de la prima lectură. Încă de atunci, din veacul al IV-lea de creștinism, părinții se ridicau noaptea la rugăciune pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: «Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul» (Ps 133, 2). Osteniți de peste zi, și după un somn mai mult pe furate înainte de priveghere, unii frați, dintre începători sau dintre cei mai neputincioși cu trupul, ațipeau la slujbă, mai ales că atunci biserica nu era luminată decât de câteva lumânări. Unii dintre părinții mai bătrâni și mai zeloși din fire vin într-o zi la avva Pimen și-i zic, siguri pe poziția lor și siguri oarecum și de răspunsul pe care-l vor primi: «Avvo, de vom vedea pe frați că dormitează în biserică, voiești ca să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere? » Și avva Pimen le-a dat un răspuns care i-a dezarmat cu totul: Eu, preacuvioșilor, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei și-l odihnesc. Nu mai este nevoie de nici un comentariu. Încă odată se împlinesc cuvintele Scripturii: dacă «acum rămân acestea trei, credința, nădejdea și dragostea», mai mare decât toate este dragostea (1 Co 13, 13), și dragostea este mai mare și decât nevoința, și decât zelotismul, și decât tipicul.

Aceeași discreție o arătau «bătrânii» și față de ucenicii care se rușinau să-și mărturisească unele gânduri. Nu-i forțau, deși le observau reținerea, ci așteptau momentul cel mai potrivit pentru a interveni. Un frate era tulburat de gândurile de hulă. Deși a venit de mai multe ori la avva Pimen nu le mărturisea. Bătrânul și-a dat seama că fratele este ros de gânduri și se întrista că nu vorbește. După un timp a făcut el primul pas și, la plecare de abia, i-a spus: «Iată, de atâta timp vii la mine, ca să-mi spui ce gânduri te frământă, și cum ajungi nu mai vrei să mi le spui, ci de fiecare dată pleci la fel de tulburat ca la sosire. Spune-mi copile, ce-i cu tine?». Mărturisindu-și gândurile de hulă a primit și îndrumarea care-i va garanta liniștirea: «Nu te frământa, copile. Ori de câte ori îți vine acest gând, spunei: ‚Nu e treaba mea. Blasfemia ta să cadă asupra ta, Satana, sufletul meu nu vrea așa ceva’. Orice lucru nedorit de suflet durează puțin».

«Bătrânul» știa care sunt prioritățile. Când se afla în stare de rugăciune sau de contemplație, refuza să-l primească pe ucenic. De aceea, când Avraam, ucenicul avvei Sisoe a bătut odată la ușă, acesta i-a strigat din chilie: «Fugi, Avraam, nu intra, acum n-au timp cele de aici». Dar această atitudine nu însemna că nu-l interesa de soarta ucenicului. Din contră, nu numai de cele duhovnicești, ci și de cele materiale se îngrijea. După un jaf al saracinilor, Sisoe și Avraam am mers să caute de mâncare în pustiu. «Bătrânul» a găsit câteva boabe de orz în baligă de cămilă și pe unul îl mânca, iar pe altul îl punea în palmă, astfel încât, atunci când ucenicul flămând i-a reproșat: «Asta-i dragoste, să găsești mâncare, s-o mănânci singur și să nu mă chemi și pe mine?», avva Sisoe i-a spus: «Nu te-am nedreptățit frate. Uite, ți-am păstrat porția ta în palmă». Dragostea era de fapt reciprocă, de aceea nici nu voia avva Sisoe să-și schimbe ucenicul. Când avva Avraam a fost plecat pentru câteva zile, avva Sisoe n-a acceptat să fie slujit de altcineva: «Să las pe altcineva să se obișnuiască cu mine, în afară de fratele meu?», și n-a primit nici un ajutor de la nimeni până nu s-a întors ucenicul. Dar nu numai când ucenicul avea o conduită ireproșabilă, «bătrânul» nu voia să și-l schimbe, ci și atunci când acesta avea scăpări nu voia să se despartă de el, așa cum avva Longhin nu voia să-și schimbe un ucenic nu prea râvnitor. Dorința de a schimba ucenici putea fi o ispită care aducea cu sine risipire și tulburare, de aceea «bătrânul» prefera să-și păstreze ucenicul cu toate calitățile și defectele lui, având în minte cuvintele apostolului Pavel: «sprijiniți pe cei neputincioși, fiți îndelung răbdători față de toți» (1 Tes 5, 14), «purtați-vă sarcinile unii altora, și așa veți împlini legea lui Hristos» (Ga 6, 2).

Moartea «bătrânului» era întotdeauna un prilej de întristare pentru ucenici. Chiar și în aceste momente, ei încercau să «profite» de ultimele clipe ale celui care le-a fost atât timp îndrumător, și îi cer un ultim cuvânt de folos. În diversitatea lor, aceste ultime cuvinte reflectă ideile dominante ale celor care le-au exprimat. Înainte de a muri, avva Veniamin le-a spus fiilor săi duhovnicești un citat din Epistola către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel: «Faceți aceasta și vă veți mântui: Fiți bucuroși tot timpul; rugați-vă fără încetare; mulțumiți pentru toate». Uneori un ucenic îi cere «bătrânului» său un cuvânt care să rezume tot ce trebuie să facă pentru a se mântui. Avva Iacob de la Kellia răspunde: «Du-te, nu lucra pentru a plăcea oamenilor, că cei ce vor să placă oamenilor, omoară oamenii. Fugi de ei și te vei mântui». Un alt bătrân din Kellia, Ioan, îi spune ucenicului său: «Du-te, iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți, și toți vrăjmașii vor cădea la picioarele tale». Chiar atunci când nu este solicitat în mod explicit, cuvântul nu este mai puțin memorabil. La remarca ucenicilor săi: «Fericit ești, părintele nostru, căci mergi în Împărăție», avva Pafnutie Sindonitul replică: «Cu siguranță, că mi-am făcut de râs viața mea».

Răspunsurile unor «bătrâni» au tonul unui avertisment sau al unei mustrări deghizate. Avva Isaac, preotul de la Chilii a zis: «Vedeți cum am umblat în fața voastră? Dacă vreți să urmați și să păziți poruncile lui Dumnezeu, El vă va trimite harul Său care va avea grijă de locul acesta. Dar dacă nu vreți să le păziți, nu mai rămâneți aici. Și noi ne întristam când părinții noștri se apropiau de moarte, dar respectam poruncile lui Dumnezeu și sfaturile lor, [și trăiam] ca și cum ei ar fi fost mai departe cu noi. Așa să faceți și voi și vă veți mântui». Uneori «bătrânul» se dă cu modestie drept exemplu. Avva Ioan Cassian povestește despre un alt Ioan care era bucuros și vesel înainte de moarte, iar ucenicilor săi mâhniți le-a lăsat acest cuvânt mântuitor: «Niciodată n-am făcut voia mea, nici n-am învățat pe nimeni ceea ce n-am făcut mai înainte». Dar acest exemplu personal oferit de «bătrânul» este însoțit de multe ori de cuvinte prin care își mărturisește nevrednicia. Înainte de a muri, avva Pamvo a declarat: «De când am venit în locul acesta din pustiu, de când am ridicat chilie și am locuit în ea, nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pâine necâștigată de mâinile mele și nu regret nici un cuvânt pe care l-am rostit pân acum. Și [cu toate acestea] mă duc acum la Dumnezeu ca unul care încă n-a început să-L slujească». Și avva Sisoe nu se știa pe sine să fi pus vreodată început bun, și cerea îngerilor să-i îngăduie să se pocăiască puțin, deși vedea pe prooroci, pe apostoli, iar fața lui strălucea ca soarele. Văzându-l plângând înainte de moarte, ucenicii l-au întrebat pe avva Arsenie: «E adevărat că și ție ți-e frică, părinte?», la care el le-a răspuns: «Da, e-adevărat, ar frica mea de-acum, din ceasul acesta, o port cu mine de când am devenit călugăr». Când era să moară, avva Aghaton a rămas trei zile cu ochii nemișcați. Frații l-au întrebat: «Avva Aghaton, unde ești?». El le-a zis: «Sunt înaintea judecății lui Dumnezeu». «Și tu te temi, părinte?», l-au întrebat ucenicii. «M-am străduit – le-a spus el – cât am putut să îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt. De unde să știu eu dacă faptele mele I.au fost păcute lui Dumnezeu? (…) Nu îndrăznesc să cred asta până când nu-L întâlnesc, căci una este măsura lui Dumnezeu și alta măsura oamenilor». Deși ucenicii au vrut să continue dialogul, «bătrânul» i-a oprit: «Milostiviți-vă și nu mai vorbiți cu mine, pentru că nu am vreme», iar moartea lui senină, «în felul în care cineva își salută prietenii săi iubiți», a suplinit cuvintele care deseori devin neputincioase. Uneori ucenicul murea înaintea «bătrânului». Când era să moară avva Zaharia a fost întrebat de avva Moise ce vede, iar acesta a răspuns: «Nu-i mai bine să tac, părinte?». «Da, copile, taci».

La moartea «bătrânului», ucenicul putea rămâne singur, sau se putea pune în serviciul altui anahoret. Avva Isaac de la Chilii a fost succesiv ucenicul avilor Kronios și Teodor de la Ferme. După moartea avvei Arsenie, ucenicii săi, Alexandru și Zoil au rămas împreună și au avut ucenic pe Daniel, care fusese deopotrivă în serviciul avvei Arsenie, astfel încât putem stabili adevărate liste de ucenici care au devenit apoi «bătrâni» cu ucenicii lor. Pentru a-i distinge pe omonimi se adaugă întotdeauna numele părintelui. Se vorbește de exemplu de Iosif al avvei Lot, de un alt Iosif al avvei Alonie, de Ioan al avvei Iacov, de Isaac al avvei Bes, Nistero al avvei Pavel sau Sisoe al avvei Antonie.

III.2. Părintele și fiul duhovnicesc în monahismul din Muntele Sinai și din Palestina

III.2.1. Coordonate istorice

La frontiera cu Egiptul, peninsula Sinaitică, depinzând administrativ de Palestina, descoperă aceeși istorie a vieții monahale. Pelerina Egeria întâlnește aici un mare număr de monahi în vizita sa în această regiune (sfârșitul anului 383), în jurul muntelui Sinai (actualul Djebel Monsa), care le amintea călugărilor de marele eveniment care s-a petrecut aici: darea Legii și întânirea atât de intimă a proorocului Moise cu Dumnezeu (Iș 19-20). Existau aici, la sfârșitul secolului al IV-lea, conform mărturiei Egeriei, numeroși eremiți și patru biserici unde se întâlneau la sfârșit de săptămână pentru serviciul liturgic. De pildă, pe vârful sfânt (Jebel Musa), Sfântul Iulian a zidit un paraclis, pe care mai târziu la rezidit împăratul Iustinian (secolul al VI-lea) și de atunci locul acesta a atras pe vizitatori. Biserica lui Iustinian a fost distrusă în repetate rânduri de arabi. Dintre sihăstriile și praclisele care existatu în apropiere de vârful sfânt încă din epoca Egeriei, cele mai cunoscute sunt paraclisele proorocilor Ilie și Elisei, al Sfântului Ioan Botezătorul, al Sfintei Ana, al Sfântului Brâu, al Sfântului Pantelimon, și peșterile lui Moise, a proorocului Ilie, precum și diferite fântâni.

Altă așezare monahală este cea de la Raith, pe coasta de sud-vest a peninsulei Sinai. În Vechiul Testament se face amintire la această regiune ca Elim, unde erau «douăsprezece izvoare de apă și șaptezeci de pomi de finic» (Iș 15, 27). Numirea de Raith se întâlnește în izvoarele bizantine, deja în secolul al IV-lea existând aici o mănăstire, distrusă însă în 373, pe care Iustinian a reconstruit-o și a fortificat-o în jurul anului 540. Raith-ul este cunoscut și prin cererea pe care a adresat-o egumenul Ioan al mănăstirii de aici omonimului său de pe Sinai, cel care a compus celebra lucrare ascetică Scara. O altă așezare monahală cu rădăcini încă din secolul al IV-lea este cea de la Faran, localitate menționat, de asemenea, și în Vechiul Testament (Fc 21, 21; 13, 3, 26; Nm 10, 12; 12, 16; 13, 3, 26). Monahul sinaitic Netras, fost ucenic al avvei Silvan, este primul episcop cunoscut al regiunii și era supus mitropoliei din Petra. După desființarea episcopiei Faranului și pustiirea Raithului, egumenul mănăstirii Sinai a luat titlul de episcop al Sinaiului, Faranului și Raithului. Cei mai mulți monahi din aceste regiuni sunt străini, căci majoritatea saracinilor autohtoni au rămas în continuare păgâni și ostili creștinismului.

În ceea ce privește Palestina, fenomenul monahal este legat în special de prezența Locurilor Sfinte. Unul dintre primii călugări cunoscuți, Hariton, este un pelerin venit din Asia Mică, instalat (în jurul anului 330) în deșertul Iuda, la douăzeci de kilometri de Ierusalim unde va fonda trei lavre succesive în această regiune: Faran, Duka (în deșertul Ierihon) și Suka (aproape de Betleem). Un alt pelerin, din Metilene, Eftimie, fondeză (prin 411), tot în deșertul Iuda, care era de data aceasta cu o mai vădită viață comunitară (kinovie), apropiată de cea a Sfântului Pahomie cel Mare, spre deosebire de cele ale lui Hariton, în care călugării trăiau izolați în chiliile lor și se întâlneau doar în week-end la biserică. Alianța acestor două tipuri de monahism va fi una din notele caracteristice ale monahismului palestinian în deșert, sistematizat în epoca Sfântului Sava, succesorul lui Eftimie: călugărul își începe viața într-o așezare cenobitică, apoi trece în regimul semi-anahoretic al lavrei, pe care-l poate părăsi pentru unele perioade de însingurare totală.

Nu numai în deșertul lui Iuda, ci și în alte zone din Țara Sfântă întâlnim călugări grupați în așezări monahale, urbane sau suburbane, legate de cele mai multe ori de Locurile Sfinte. Mai multe din aceste mănăstiri sunt fondate de membri ai aristocrației. Melania cea Bătrână, de origine spaniolă sau romană, văduvă la douăzeci și doi de ani, vizitează mai mulți anahoreți egipteni (Pambo, Serapion cel Mare, Pafnutie, Isidor), după care, prin 380, întemeiază o mănăstire de fecioare în Ierusalim, unde va veni și Rufin din Aquilea (Italia). Paula, tot dintr-o nobilă și veche familie romană, vine în Palestina prin 386 și întemeiază o mănăstire de fecioare și una de bărbați, ultima fiind condusă de Fericitul Ieronim. Nepoata Melaniei cea Bătrână, numită Melania cea tânără, sosește în Palestina prin 417 și fondează o mănăstire de femei (432), și una de bărbați, unde se va instala pentru o vreme prințul georgian Nabarnugi, devenit Petru, care va fonda mai apoi propria sa mănăstire aproape de Sion.

Prin 340, Epifanie, viitor episcop de Salamina, va întemeia o mănăstire la Besanduc, aproape de Eleuteropolis. Alte mănăstiri vor fi întemeiate în apropierea altor Locuri Sfinte, în regiunea Betleemului sau a Ierihonului. Dar monahismul primar palestinian nu trebuie legat exclusiv de Locurile Sfinte. În diverse regiuni întâlnim asceți trăind în chilii izolate, care nu sunt legați de un loc sfânt venerat de creștini. Dintre aceștia, trebuie să-l amintim pe Ilarion care, după ce a trăit câțiva ani alături de Antonie, în Egipt, s-a așezat, pe la mijlocul secolului al IV-lea, în regiunea Maiuma, portul Gazei, unde i s-au alăturat mai mulți ucenici. Fericitul Ieronim, în biografia pe care i-o consacră, îl consideră «părintele monahismului palestinian», ceea ce este oarecum exagerat. Ilarion rămâne însă un excelent exemplu al celor care, după ce au cunoscut monahismul egiptean, au implementat acest monahism în țara lor de origine.

III.2.2. Aspecte ale paternității și filiației duhovnicești

Izvoarele pe care le deținem și din care putem extrage principii ale relației dintre părintele duhovnicesc și ucenicul său în aceste zone nu sunt extrem de multe, dar îndestulătoare pentru a ne face o imagine clară despre acest subiect. Pe lângă Patericul Sinaitic și Patericul Lavrei Sfântului Sava, pe care le vom utiliza cu precădere, există și alte antologii în care sunt cuprinși și părinți sinaitici sau palestinieni, pecum Patericul Egiptean, Limonariul, Istoria lausiacă a lui Paladie, sau alte lucrări precum Everghetinos, Scara Sfântului Ioan, sau scrierile Sfântului Ioan Cassian. Unele din întâmplări sau cuvinte de folos se repetă chiar în mai multe surse, constituind o dovadă în plus a autenticității lor.

Solicitarea unui cuvânt de folos este universală. Uneori însă întrebarea unui ucenic îl punea serios pe gânduri pe «bătrân», determinând chiar schimbări radicale ale modului de viețuire. Un frate a fost trimis de «bătrânul» său la un părinte pentru a-i aduce câteva poame din grădina pe care acesta din urmă o cultiva. Fratele cel tânăr l-a întrebat: «Oare e aici mila lui Dumnezeu, avva?», repetând întrebarea de două ori, după care stăpânul grădinii a tăcut timp de o oră și, negăsind ce să-i spună copilului, suspinând, a zis: «Să ne ajute Dumnezeu, copile». Și după plecarea acestuia, a lăsat grădina și a ieșit în pustie, zicând: «Să ne ducem să căutăm mila lui Dumnezeu. Dacă un copil mic m-a întrebat și n-am putut să-i dau răspuns, ce voi face când voi fi întrebat de Însuși Dumnezeu?». Nu numai întrebările ucenicilor, ci evenimente obișnuite din viața cotidiană a lor era pentru bătrân sursă de a gândi la cele veșnice. Când un bătrân îl trimitea pe ucenic pentru vreo trebuință, așteptându-l cugeta în sine: «Dacă i-o va lua înainte un alt frate [înger] și vine să mă ducă la Domnul, atunci ce voi face?». Și așa își plângea în fiecare zi păcatele sale, zicându-și: «Oare ce frate o ia înainte și vine, cel de sus sau cel de jos?».

«Bătrânii» îi învățau pe ucenici rugăciunea intensă nu numai cu cuvintele, ci și cu fapta, dar aveau apoi grijă să fugă din fața laudelor. Unui bătrân care vizita Sinaiul, un frate i-a spus cu suspine că nu plouă, deși au făcut și rugăciuni și litanii. Atunci bătrânul îi zice: «Sigur nu vă rugați intens. Vrei să cunoști că așa este? Să stăm la rugăciune». Și și-a ridicat mâinile spre cer și a plouat. Fratele, văzând minunea, s-a spăimântat și căzând s-a închinat lui, dar bătrânul îndată a fugit de acolo. Alteori, îi învăța chiar cu ce cuvinte să se roage, iar aceste îndemnuri nu erau altceva decât fructul exeperiențelor proprii: practicile verificate a da rod duhovnicesc erau oferite și altora. Un frate a venit la un «bătrân» care locuia pe muntele Sinai și l-a rugat: «Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog căci de multe ori am mânat pe Dumnezeu». Iar «bătrânul» i-a zis: «Eu, fiule, când mă rog, spun așa: ‚Doamne, învrednicește-mă să Te slujesc pe Tine precum l-am slujit pe Satana și învrednicește-mă să Te iubesc pe Tine, precum am iubit păcatul’».

Lipsa povățuitorului duhovnicesc care să supravegheze nevoințele duce de multe ori la înșelare. După o perioadă de mare înfrânare, răbdare și zăvorâre, un monah sinaitic a fost batjocorit de diavoli prin descoperiri și vise, încât a părăsit Sinaiul, a aderat la iudaism, primind chiar tăierea împrejur, hulind cele sfinte. A avut o moarte groaznică după mai puțin de trei ani de la circumciziune, fiind un exemplu din păcate negativ care atenționează în privința necesității unei vigilențe continue. O nevoință fără discernpmânt și fără îndrumare favorizează mândria și căderea. O fecioară din Ierusalim, după ce timp de șase ani a purtat sac, și a trăit închisă, la urmă, pentru că nevoința ei era cu mândrie, a căzut în desfrânare cu cel care îi aducea cele de trebuință. De aceea, în toate timpurile și în toate părțile se insista mult, în sfaturile pe care le dădeau părinții, pe virtutea ascultării, mai ales în cazul în care patimile sunt încă vădit lucrătoare în om: «Cei pătimași sunt datori să petreacă în ascultare până la ultima suflare». «Pe cel ce-ți grăiește ție cuvâtul lui Dumnezeu ascultă-l cu osârdie, că unde este învățătura Domnului acolo este Domnul Însuși».

Ascultarea desăvârșită poate să facă adevărate minuni. În timpul când barbarii au ocupat drumul spre Palestina, uleiul a devenit foarte rar în Sinai. Avva Gheorghe Arselaitul, renumit în zonă, a fost rugat de egumenul mănăstirii de pe Sinai, să vină în muntele cel sfânt. «Neputând să nu asculte de egumen», Gheorghe a plecat, iar egumenul l-a dus într-un depozit de ulei, zicându-i glumind oarecum: «Să ne rugăm, părinte, pentru un butoi, fiindcă dacă ne-am ruga pentru toate, am înnota de atâta ulei». Făcând rugăciune pentru un butoi, uleiul a țâșnit ca un izvor și au umplut de ulei toate celelalte butoaie. Nu numai el era un ascultător desăvârșit ci, cu siguranță, și ucenicii îl imitau. Din acest motiv, dragostea lui pentru ucenicii ascultători era una deosebită și ea s-a verificat atunci când unul dintre ei a fost mușcat de o viperă, și era apoape de moarte. «Bătrânul», «însemnându-l cu semnul crucii și, ținând vipera cu mâinile lui ca pe o lăcustă, a rupt-o, iar ucenicului i-a poruncit să nu spună nimănui până la sfârșitul vieții lui».

Nu totdeauna frații erau nevoitori, dar se sileau să țină măcar o singură poruncă. «Bătrânii» speculau această situație pentru a-i folosi pe alți frați. «Era un frate faranit cu numele Aretas care era puțin mai nepăsător în viața monahală. Când era să moară, s-au așezat în jurul lui unii din părinți. Și văzându-l pe el bătrânul [său] plecând cu veselie și bucurie din trup și vrând să-i zidească pe frați, îi zice: ‚Frate, crede-mă, toți știm că nu ai fost foarte râvnitor în nevoință [asceză], și cum te duci de aici cu atâta înflăcărare?’ Și-i zice lui fratele: ‚Crede-mă, părinte, adevăr ai grăit; însă, de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat vreun om, ci îndată, în aceeași zi mă împăcam cu el. Și aș vrea să-I spun lui Dumnezeu: ‚Tu ai zis Stăpâne: Nu judecați ca să nu fiți judecați (Lc 6, 37) și Iertați și vi se va ierta vouă (Mt 6, 12)’. Și zidindu-se toți, i-a zis lui bătrânul: ‚Pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit’».

Relația «bătrânului» cu ucenicul era îngrădită de anumite restricții pe care și le autoimpunea «bătrânul». Dacă avva Pimen îi primea pe frați oricând, chiar și în Postul Mare, cuviosul Elisei nu voia să se întâlneacă cu nimeni înainte de ceasul al patrulea (aproximativ orele 10), afară numai de mare nevoie, nici măcar cu propriul lui ucenic. Și la moarte a dorit să fie tot singur: cunoscându-și mai înainte ceasul plecării sale la Domnul i-a spus seara ucenicului: «Mâine, vino de cu noapte și deschide ușa și intră la mine, fiindcă vreau neapărat să-ți arăt ceva». Iar când a intrat ucenicul dimineața, «l-a găsit cu fața spre răsărit, plecat la Domnul».

Părinții care au trăit în mai multe locuri aveau de acum experiența necesară pentru a face comparații între viața duhovnicească a fraților din diferite regiuni. Avva Zenon, unul din cei doisprezece ucenici ai avvei Silvan, a venit împreună cu întregul grup din Sketisul Egiptului în Sinai, iar mai apoi îl vom întâlni în Siria și Palestina. Pe când era în Siria, un frate din Egipt a dat peste el și se învinuia pentru gândurile lui. Iar el, minunându-se, a zis: «Egipenii își ascund virtuțile pe care le au, iar scăderile, pe care nu le au, de acestea pururea se învinovățesc. Iar sirienii și elinii, virtuțile pe care nu le au spun că le au, iar scăderile, pe care le au, le ascund». Același Zenon punea mare preț pe destăinuirea gândurilor fraților către cei mai încercați. La întrebarea: «Dacă cineva are un gând și se vede pe sine biruit și de multe ori citește și aude ce spun părinții despre curățirea sufletului și vrea să se curățească, dar nu poate, e bine să-l vestească unui din părinți sau trebuie să-și dea silința să facă cum citește și să ajungă să fie mulțumit de conștiița lui?», a răspuns: «Trebuie să-l vestească altuia care poate să-l folosească pe el și nu să se biruiască pe sine însuși. Căci nimeni nu poate să se ajute pe sine însuși, mai ales după ce a ajuns să fie muncit de patimi».

Nu de puțin ori în sufletul ucenicului se dădea un adevărat război când era vorba de a mărturisi anumite gânduri părintelui său. Diavolul îi șoptea cu insistență: «Fiindcă știi ce trebuie să faci, lucrează cum citești, pentru ce să te duci și să scandalizi pe bătrân». Avva Zenon, după multe ezitări și renunțări, și-a spus în gând: «Până când, ticăloase suflete nu vei voi să te vindeci? Cei din depărtări vin la bătrân și se vindecă și tu nu te rușinezi să ai un medic aproape de tine și nu te vindeci?». N-a reușit însă să depășească singur situația «de criză», și atunci a intervenit prompt și cu multă dragoste, «bătrânul». Când l-a văzut chinuit de gânduri, «bătrânul» l-a strâns la piept și i-a zis: «Ce ai? Și eu sunt om». Zenon a căzut la pământ și l-a rugat cu lacrimi: «Miluiește-mă». El l-a întrebat: «Ce ai?», iar Zenon i-a zis: «Știi ce nevoie am». Dar «bătrânul» nu a fost mulțumit ci l-a determinat să-și înfrângă reținerea și să mărturisească el însuși, iar după ce și-a spus patima, l-a consolat, arătându-i, în același timp, că-i cunoștea de mult frământările: «Pentru ce te-ai rușinat să-mi spui, nu sunt și eu om? Vrei să ți le spun pe ale mele? Nu sunt oare trei ani de când vii aici, având astfel de gânduri și nu le vestești?», apoi i-a dat și sfatul de care avea nevoie: «Du-te, să nu neglijezi rugăciunea ta și să nu osândești pe nimeni», sfat scurt, dar care și-a dovedit eficacitatea pentru că Zenon s-a izbăvit de patima care-l supăra.

Dar nu oricum se cere sfatul și rugăciunea părintelui. Efectul este direct proporțional nu atât cu înțelepciunea «bătrânului», cât cu smerenia, râvna și încrederea fiului în cel de la care cere sfat. Un sfat cerut cu nepăsare, nu va avea rezultatul așteptat. Doi frați au mers la avva Zenon pentru a-l întreba de gândurile sale. Unul a căzut la picioarele «bătrânului» rugându-l cu multe lacrimi, iar «bătrânul» i-a zis: «Du-te, nu te preda pe tine însuți, nu osândi pe nimeni și nu neglija rugăciunea ta». Celălalt, vestindu-și gândul, i-a zis: «Roagă-te pentru mine», însă fără să ceară cu stăruință. După un timp s-au întâlnit cei doi frați: primul s-a vindecat, dar al doilea n-a simțit nici o izbăvire. Întrebându-se asupra motivului acestei diferențe, ei și-au mărturisit unul altuia modul cum au cerut rugăciunile părintelui. Avva Zenon, cunoscând cele două situații, le relata și altora, spre a ști cum să se comporte față de «bătrânii» lor, concluzionând: «cel care îl roagă pe unul din părinți pentru unul din gândurile lui, trebuie să-l ceară cu osteneală și din toată inima, ca lui Dumnezeu, și-l va dobândi. Dar cel ce vestește cu nepăsare sau ispitind, nu numai că nu se folosește, dar se și osândește». Pregătirea pentru primirea sfatului trebuie să înceapă înainte de a te înfățișa înaintea «bătrânului»: conștient că nu atât el, de la sine, poate să-ți dea îndrumarea de care ai nevoie tu, și nu altcineva, și în acel moment, iar nu întra-altul, ci Dumnezeu trebuie chemat să fie prezent în dialogul dintre ucenic și părinte, ca Cel care singur știe ce este de folos fiecăruia și care-l poate inspira pe părinte, ucenicul trebuie să ceară «cuvântul» de la Dumnezeu prin părinte, folosindu-se de rugăciune. «Când mergi să-ți descoperi gândurile părintelui tău, ori să-l întrebi ceva, roagă-te mai întâi în inima ta și zi: ‚Doamne, pune în gura părintelui meu ceea ce e plăcut înaintea Ta, încât să-mi spună ceea ce e ce e plăcut înaintea Ta – căci eu primesc cuvântul lui ca din gura Ta. Întărește-l, Doamne, pe părintele meu în adevărul Tău, ca totdeauna să aud de la el voia Ta cea sfântă’ – iar apoi să păzești cu credință și cu frică ceea ce ți se va spune».

Rugăciunile «bătrânului» pentru ucenicul său acționează de la distanță; între cei doi se stabilește o legătură nevăzută și o afinitate care depășeșete, prin harul lui Dumnezeu, limitele spațiale, așa cum o mamă simte dacă al ei copil se află în vreun necaz mare, indiferent unde ar fi acesta. În anumite cazuri, însuși Dumnezeu îl atenționează pe «bătrân». Moise, ucenicul avvei Ioan, egumenul Sinaiului [Scărarul], a fost trimis de părintele său să aducă pământ dintr-un loc anumit pentru cultivarea legumelor. La amiază, Moise a vrut să se odihească și s-a ascuns de soarele dogoritor sub o piatră. În același timp, părintele său «a căzut într-un somn ușor și înșelător», dar i se părea că a auzit pe cineva trezindu-l din somn și zicându-i: «Tu, avvă Ioane, dormi fără grijă și Moise trece printr-o primejdie», ceea ce l-a făcut pe Ioan să se trezească de-ndată și să se roage pentru ucenic, care la întorcere i-a spus: «O piatră foarte mare, pe când dormeam sub ea la amiază, foarte puțin era să nu mă strivească. Dar tu, părinte, strigându-mă în somn, m-ai scăpat de primejdie». Cuviosul Ioan nu i-a spus ucenicului ce i s-a arătat, ci doar a mulțumit în taină lui Dumnezeu pentru izbăvirea de moarte a ucenicului său.

Dacă Siluan avea doisprezece ucenici, iar alți părinți chiar mai mulți, unii «bătrâni» practicau o însingurare totală, neacceptând nu numai un ucenic, dar fugind și de lume. Iulian, călugăr care își avea «coliba ascetică în țara care în vechime se numea a parților», și «pe care localnicii l-au cinstit supranumindu-l Sava – nume care în limba greacă înseamnă ‚bătrân’ (…), vrând să fugă de această cinstire, deoarece, fiind cunoscut de toți îi atrăgea la el prin faima sa pe toți cei care iubea binele, a plecat în cele din urmă la Muntele Sinai, cu câțiva mai apropiați lui, netrecând prin orașe și sate, ci făcând umblată pustia cea neumblată». Dar Iulian nu a rămas cu frații: după ce a zidit o biserică pe vârful sfânt «s-a întors la arena de luptă proprie [la sihăstria sa]».

Nu numai «bătrânii», ci uneori și ucenicii fugeau de cinstire, și se depărtau chiar de bătrânii lor. Fratele Antioh ucenicea într-o mănăstire din Asia «la un oarecare monah blând, blajin și liniștit. Și văzându-se pe sine cinstit și odihnit de bătrân, a gândit bine un lucru care multora este spre primejdie, și se roagă de bătrân să-l slobozească». Însă asemenea cazuri, de părăsire a părintelui, erau rare și este periculos a-l da pe Antioh ca exemplu, pentru că acest lucru ar încuraja nestatornicia, care, în pustie sau chiar și în mănăstire, erau periculoase. Ispita de a schimba locul, și implicit părintele, nu era deloc rară, uneori chiar imperioasă, din acest motiv părinții interzicând mutarea arbitrară dintr-un loc în altul fără motive bine întemeiate, recomandând insistent «rămânerea în chilie»: «Mergi, stai în chilie, și chilia te va învăța totul» căci «răbdarea în chilie îl aduce pe călugăr la rânduiala sa», orice părăsire fără motiv a ei ducând la risipire și tulburare, cum l-a încredințat avva Teodor pe Sfântul Ioan Casian. Însuși acest Antioh, deși cel care a consemnat fapta lui i-o apreciază, ca fiind un semn al dorinței de a se izbăvi de slava deșartă, a avut mult de suferit din partea noilor confrați timp de treisprezece ani în mănăstirea din Pont unde s-a refugiat.

Dar dacă acest «bătrân», la care fusese ucenic Antioh la început, era o fire calmă, existau și alții care își supuneau ucenicii la adevărate mucenicii. Celebru este cazul cuviosului Acachie, pe care ni-l prezintă Sfântul Ioan Scărarul în opera sa, de unde și numele care i s-a dat: Acachie de la Scară. În celebra mănăstirea a Sfântului Sava de lângă Betleem, al cărei egumen era în acel timp Sfântului Ioan Savaitul, un bătrân «foarte leneș și neînfrânat» a dobândit un ucenic mai tânăr, Acachie, «simplu la purtări, dar înțelept cu gândul», care răbda în fiecare zi nu numai ocări ci și lovituri. Când îl întreba egumenul «Ce este frate Acachie? Cum e în ziua de azi?», el îi arăta unori ochiul învinețit, alteori grumazul, alteori capul rănit, dar pentru că îl cunoștea pe el drept «lucrător» al ascultării, egumenul îi zicea: «Bine, bine, rabdă și te vei folosi». După nouă ani de ucenicie la acel bătrân, Acachie a murit, și ducându-se egumenul cu bătrânul său la cimitir a strigat egumenul la mormânt: «Frate Acachie, ai murit?». «Iar ascultătorul cel preaînțelept, arătând ascultare și după moarte, a răspuns marelui bătrân: ‚Cum ar fi cu putință, părinte, să moară un lucrător al ascultării’». «Bătrânul» său, conștientizând purtarea aspră ce a avut-o față de ucenic și-a zidit o chilie lângă mormântul lui Acachie și s-a pocăit. Ucenicul ascultător și răbdător și-a îndreptat astfel propriul părinte. Această «vorbire» și după moarte este explicabilă în lumina tainei ascultării; nu este o povestire pilduitoare, ci un exemplu concret al celui care trăiește spiritual și după moartea fizică, tocmai prin această sensibilitate deosebită pe care a dobândit-o în ascultare: «Cel ce se exercită în ascultare curată fără șovăială, își ascute sensibilitatea spirituală a auzirii glasului celui care-i cere ceva atât de mult, încât nu încetează de a vibra și după moartea cu trupul. El viețuiește mai departe prin această sensibilitate (…) Responsabiltatea lui ascuțită îl ține viu cu duhul».

Reticența «bătrânului» în a primi pe alții care să ucenicească pe lângă el era învinsă de hotărârea fermă a ucenicilor de a se încredința lui spre povățuire. Chiar și atunci când, din smerenie, «bătrânul» invoca diverse motive, deseori neplauzibile, prin care spera că-i va descuraja pe temerari, chiar prihănindu-se pe sine într-un efort de schimbare a imaginii bune pe care o avea în ochii lor, stăruința fraților era mai puternică, încredințându-l pe «bătrân» de seriozitatea cu care priveau respectivii începători viața monahală. Și chiar dacă nu îi primeau personal, îi încredințau altor părinți duhovnicești care să-i îndrume. La Cuviosul Ioan Savaitul, din Mănăstirea Sfântului Sava, au venit trei monahi tineri pentru a fi primiți ca ucenici. Cuviosul i-a primit cu bucurie, dar după trei zile le-a spus: «Fraților, eu prin fire sunt om desfrânat și nu pot să primesc pe vreunul din voi». «Dar aceea nu s-au scandalizat, căci cunoșteau lucrarea bătrânului. Deci, după ce s-au rugat mult de el, nu au izbutit deloc să-l convingă, s-au aruncat atunci la picioarele lui, rugându-l ca să fie rânduiți de el, cum și unde trebuie să se așeze». Primului i-a recomandat să stea în ascultare de un părinte «într-un loc liniștit», adică în pustie, celui de-al doilea, într-o chinovie, iar ultimul frate a primit un sfat deosebit: acela de a suporta cu răbdare purtarea aspră a viitorului său părinte – pe care probabil o intuia prin înainte-vedere – ca mijloc eficient de biruire a patimilor, mai ales «înfumurarea» (slava deșartă și mândria) și «aprinderea» (patima desfrânării, consecință «pedagogică» a celei dintâi): «Ia asupra ta, în chip nedespărțit împreună cu osteneala și cuvântul care zice: ‚Cel ce va răbda până la sfârșit acela se va mântui’ (Mt 10, 22). Și mergi și, de este cu putință, să nu lași să existe între oameni cineva care să te lovească mai tare și mai nemilos decât antrenorul tău în Domnul și, stăpânindu-te, bea zilnic, cum ai bea mierea și laptele, batjocura și luarea în râs». Oarecum nedumerit, și gândindu-se la posibilitatea de a întâlni un «bătrânu» a cărui viață să nu-l recomande să fie «suportat» în felul descris de avva Ioan, fratele întreabă: «Și dacă acesta, părinte, petrece în nepăsare, ce voi face?». Iar «bătrânul» i-a zis: «Chiar de l-ai vedea desfrânând să nu te desparți de el, ci zi în sinea ta: ‚prietene, pentru ce ai venit?’ (Mt 26, 50). Ca să judeci? Atunci vei vedea dispărând din tine înfumurarea și aprinderea vestejindu-se».

Îndemnul acesta de a fi supus părintelui pe care l-ai ales sau căruia ai fost încredințat spre ascultare, sau egumenului (în viața de obște), indiferent de starea lui duhovnicească, este un exercițiu de tăiere a voii deloc ușor, și nu poate fi îndeplinit cu succes decât dacă ucenicul respectiv știe ce este călugăria adevărată. Venit de la Sketis, avva Ioan – faimosul autor al Asketitikonului – s-a așezat în Palestina (la Gaza), fiind perceput ca un «maestru foarte sever, chiar antipatic, care impunea ucenicilor săi un stil de viață la temelia căruia stau ascultarea absolută, efortul maxim, căutarea ‚performanței’ ascetice». Prima apoftegmă care i se atribuie în Pateric are legătură cu sfaturile Cuviosului Ioan Savaitul: «Avva Isaia a zis că nimic nu este mai folositor ucenicului începător decât cearta: Începătorul care e certat și rabdă e ca un copac udat în fiecare zi». Peste mai bine de cinci sute de ani, Sfântul Simeon Noul Teolog îndemna pe ucenic să-și transfere – imaginar – negativele părintelui asupra sa, ca și cum el le-ar fi făcut: «Dacă șezi într-o chinovie de frați, să nu faci nicodată cu voia ceva împotriva părintelui care te-a tuns pe tine, chiar dacă l-ai vedea desfrânând sau beat, sau ți se pare că acesta conduce rău lucrurile mănăstirii, chiar dacă ești lovit și necinstit de el și supus la multe alte strâmtorări și necazuri (…) lucrurile bune pe care le vezi la el făcându-le, pune-le la inima ta și silește-te să-ți aduci aminte numai de acelea, iar lucrurile rele sau necuvenite pe care le vei vedea lucrându-le sau grăindu-le, acestea atribuie-le ție însuți și socotește-le drept propriile tale păcate și, de aceea, pocăiește-te cu lacrimi, ținându-l pe acela ca pe un sfânt și invocând rugăciunea lui».

Cu trecerea timpului, îndemnurile au fost mai îndulcite, nu dintr-o reacție de negare a vechilor părinți și a sfaturilor lor, ci într-un proces conștient și realist de adaptare la mentalitatea contemporană, și de luare în considerare a psihologiei umane pe care a format-o această mentalitate, și care nu poate fi ușor schimbată, iar forțarea notei nu va aduce un rezultat pozitiv. De aceea, Sfântul Ignatie Breancianinov, comentându-l pe avva Isaac, recomandă o atitudine mai puțin severă: «Umilirea în diferite feluri era foarte întrebuințată la îndrumarea monahilor, pe timpul când bătrânii erau înzestrați cu daruri harismatice, iar cei începători, cu osârdie și putere de voință. Prin urmire se obține smerenia inimii care degrab îl ridică pe lucrător pe treapta sporirii duhovnicești la o stare plină de har. Această doctorie duhovnicească, păstrându-și întreg meritul său, are nevoie în timpurile noastre de o anumită pricepere la întrebuințarea ei. Buna pricepere cere de la un stareț contemporan ca, veghind la sporirea sa, să nu pună pe aproapele astfel de sarcini pe care nu le-ar fi purtat el și nici nu este în stare să le poarte. O umilire aspră în timpurile noastre poate să-l strivească pe începător și să-l strice pentru totdeauna». Și marele ierarh oferă și soluția care poate avea mai multe rezultate în timpurile noastre: «Ea [umilirea aspră] este înlocuită, nu fără succes, printr-o mustrare metodică, blândă, a greșelilor începătorului și printr-o sârguincioasă povățuire». Aceeași concepție, mai nuanțată, cu privire la această problemă o are și Cuvinosul Paisie Aghioritul: «Copăcelul se leagă ușor cu sfoară și nu cu sârmă, pentru că astfel se rănește coaja și se ofilește. Și îngrădirea începătorului să fie ușoară, cu binișorul, ca să nu se ofilească duhovnicește». Ceea ce trebuie urmărit este totdeauna folosul duhovnicesc al ucenicului; dacă acesta nu se realizează, vina nu o poartă numai ucenicul, care, ca începător, este «o casetă goală», pe care nu el, ci părintele trebuie să o înregistreze, ci motivul acestui eșec se cere a fi căutat și într-o folosire fără discernământ de către părinte a mijloacelor de povățuire duhovnicească: «Tânărul zburdalnic și egoist nu trebuie smerit deodată de stareț, pentru că va da lăstăriș, precum pomul tânăr, care are multe sucuri când i se taie prea multe ramuri».

Au existat și părinți care îndemnau pe ucenici să se reorienteze dacă povățuitorul ales nu îl ajută în sporirea duhovnicească, deși această hotărâre este pândită nu de puține primejdii: «Orice om, care a primit de la Dumnezeu darul de a deosebi lucrurile, va fi pedepsit dacă urmează unui păstor neiscusit, luând minciuna drept adevăr: căci ce părtășie are lumina cu întunericul?». Întrebarea care se pune este cum poate socoti un ucenic că «a primit de la Dumnezeu darul de a deosebi lucrurile», când știm că acest dar se primește tocmai în șederea în preajma și ascultarea de un «bătrân» care deja îl are? Cercetarea bătrânului și «judecarea» lui se face înainte de a-l alege ca îndrumător. După ce te-ai așezat sub povățuirea lui, este periculos a-l socoti «păstor neiscusit», pentru că, încă începător fiind, nu știi dacă această judecată este una realistă, sau este una subiectivă. Dacă în această privință lucrurile sunt ceva mai delicate și discutabile, un motiv însă este sigur plauzibil pentru părăsirea părintelui – erezia: «va spune cineva: ‚Dacă mai-marele este rău, oare și atunci să mă supun lui?’ – În ce privință este rău? Dacă în privința credinței, leapădă-te și fugi de el, de-ar fi el nu om, ci înger pogorât din cer (…) (cf. Ga 1, 8). Nu vă amăgiți, frații mei! Dacă cineva, tăind ceva din adevăr, va urma minciunii, Împărăția cerurilor nu o va moșteni».

Relația durabilă – bazată pe ascultare – în compania unui «bătrân» are efecte benefice, ducând la un transfer duhovnicesc de virtuți, la o imitare a vieții părintelui în care este văzut acel mod de viețuire plăcută lui Dumnezeu pe care îl caută să o afle ucenicul. Psoe, ucenicul timp de patruzeci și șase de ani al cuviosului Moise Faranitul, «neieșind niciodată din canonul bătrânului», a ajuns «ca o pecete și întipăritură a părintelui prin tot ce a văzut și învățat». Existau nu puțini ucenici care-și întreceau părinții. Avva Nicandru îl depășise pe «bătrânul» său, Ignatie, pentru că «se dase pe sine unei înfrânări și mai mari, și unei ascultări neobosite și nemaiauzite față de bătrânul lui și se poate spune că a ajuns, cum se pare, la nepătimirea desăvârșită. Căci nicicând nu se arăta bucuros sau întristat, ci totdeauna era în una și aceeași dispoziție, la orice cuvânt având unul și același răspuns: ‚Binecuvintează părinte’, făcând mereu și la toți metanie». «Bătrânul» era mulțumit de purtarea fiului său, iar după un an de la trecerea la Domnul a lui Nicandru, deschizându-i-se mormântul a fost găsit intact și bine mirositor, iar Ignatie, părintele său, a simțit bucuria rodirii seminței bune care a căzut pe pământ bun: «văzându-l, l-a îmbrățișat și sărutat scoțând un mic zâmbet și având câteva lacrimi ascunse în ochii săi. Zicea numai aceasta: ‚Îți mulțumesc, Ție, Doamne, că m-ai încredințat, încă în viață fiind [de mîntuirea ucenicului meu]’».

Povățuirea duhovnicească se făcea și prin scrisori. În monahismul palestinian avem în secolele IV-V, cel puțin trei astfel de exemple care au ajuns până la noi: «Epistola unui avvă către un oarecare sihastru care ceruse de la el povățuire», «Scrisoare către Ioasaf, zăvorâtul și isihastul din mănăstirea Sfântului Sava, care este în Palestina» și «Epistola lui Filon către Eucarpie». Tradiția scrisorilor duhovnicești va fi întâlnită în toată spiritualitatea răsăriteană, până în zilele noastre. S-au păstrat admirabile epistole, în care se cuprind diferite sfaturi duhovnicești, de la Sfinții Varsanufie și Ioan, Cuviosul Paisie de la Neamț, iar ceva mai aproape de noi, de la Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfântul Tihon de Zadonsk, Sfântul Siluan Athonitul, ghoron Iosif Isihastul, Sfântul Nicolae Velemirovici, Ieromonahul Serafim Rose, părintele Sofronie Saharov, Starețul Macarie de la Optina, părintele Paisie de la Sihla, Cuviosul Paisie Aghioritul, pentru a aminti doar câțiva «avvi» mai vechi sau mai noi.

Sfaturile date de părinți erau, așa cum s-a putut constata din apoftegme, foarte scurte și precise, nu de puține ori reluându-se aproape mot-á-mot sentințe din Scriptură. Suntem în secole al IV-lea și al V-lea, în care tradiția apoftegmelor era vie nu numai în Egipt, ci peste tot unde viața monahală a început minunata ei istorie. Nu de puține ori, analizând aceste cuvinte de folos pe care ni le-au lăsat primii părinți duhovnicești, ai senzația unei anume temeri pe care o aveau de a nu greși spunânând prea multe, de a nu depăși o măsură. Cu cât va trece timpul, cu atât cuvintele se vor demonetiza, și nu vom întâlni decât rar părinți care, printr-un cuvânt scurt, să determine schimbări de viață, să răspundă la nedumeriri, să ofere, în ciuda economiei verbale, soluții mulțumitoare care să nu fie «sufocate» de cuvinte omenești, ci să transmită, prin ele, cuvântul care vine de la Dumnezeu. Dar, chiar dacă cei mai mulți dintre ucenici se vor folosi de obicei de câte un cuvânt de folos ceva mai lung din partea părintelui duhovnicesc, asta nu înseamnă că eficacitatea este mai mică. Dumnezeu lucrează în fiecare epocă istorică, și prin fiecare om și pentru fiecare om, «adaptându-Și» căile la situațiile date. Ceea ce stă totdeauna la bază este dragostea: a ucenicului față de părinte, a părintelui față de ucenic, și a amândorura față de Dumnezeu.

Dar dragostea nu se manifestă numai prin cuvinte, iar oamenii nu comunică numai prin cuvinte; pentru a-l cunoaște pe aproapele și pentru a avea comuniune cu el, cuvintele nu sunt mijlocul unic și indispensabil. Există «tăceri care vorbesc», și nu de puține ori tăcerea era un mijloc de evitare a unui păcat în cuvânt împotriva iubirii. Cuviosul Isaia Pustnicul nu înțelege tăcerea ca o limitare a iubirii, ci, din contră, ca una din formele ei cele mai necesare. Părinții duhovnicești, înzestrați cu darul cunoașterii inimilor n-aveau nevoie de cuvinte pentru a cunoaște starea ucenicilor lor. Acest dar nu trebuie socotit miraculos, el este rezultatul curățirii inimii (Mt 5, 8), și, într-o măsură mai mică, este prezent în orice om: el se manifestă întotdeauna la cei ce iubesc. «Dacă avva Arsenie își lăsa vizitatorii să aștepte mult timp fără să spună un cuvânt, putem presupune că făcea aceasta nu numai pentru a-i deprinde cu răbdarea, ci și pentru că astfel îi putea cunoaște mai bine prin simpla lor prezență. Psihologia modernă justifică acest mod de a comunica despre care monahii ar fi avut multe de spus din propria experiență. Și dacă acest mijloc de a comunica se arată atât de eficace în ‚dialogul’ cu oamenii, el va fi cu atât mai eficace în convorbirea cu Dumnezeu, în rugăciune».

=== 06 Cap IV Licenta final ===

Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu;

Priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credinața.

(Evr 13, 7)

Ia-ți Părinții și Scriptura îndreptarul și măsura!

(Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Capitolul al IV-lea. Mărturii ale Părinților Bisericii despre îndrumarea duhovniceacă

Dintru început trebuie să facem precizarea că nu ne propunem decât o trecere sumară în revistă a îndemnurilor și exemplelor mai relevante pe care ni le-au lăsat marii Părinți ai monahismului răsăritean. Despre fiecare din Părinții pe care îi vom folosi mai jos – ne-am oprit la câțiva Părinți reprezentativi din secolele IV-XI – se poate scrie câte o lucrare în parte privind aspecte ale paternității și filiației duhovicești, de data aceasta cu precădere în monahismul chinovial.

IV.1. Sfântul Vasile cel Mare

Dacă monahismul chinovial propriu-zis începe odată cu Sfântul Pahomie cel Mare, legiuitorul lui fundamental este Sfântul Vasile cel Mare, Regulile sale având o influență deosebită în tot Răsăritul monahal: Sfântul Teodor Studitul considera reforma sa monahală drept o întoarecere la principiile enunțate de Sfântul Vasile, Nicon de la Muntele Negru spunea că mănăstirile bizantine «nu cunosc alte reguli monahale decât cele ale Sfântului Vasile», iar în secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir scria că «toate mănăstirile din Moldova sunt așezate pe unul și același temei și ele din canoanele date călugărilor de Sfântul Vasile», și «călugării sunt așa de ascultători canoanelor sfântului Vasile cel Mare, că mai degrabă ar muri de o sută de ori, decât să mănânce o îmbucătură de carne, chiar dacă le-ar porunci un doftor».

În ciuda admirației pe care i-o inspiră asprimea vieții anahoretice, Sfântul Vasile cel Mare dă extrem de categoric preferință vieții de obște, în faimoasa sa Regulă mare a 7-a, enumerând inconvenientele vieții singuratice. Printre acestea este amintită și lipsa unui povățuitor duhovnicesc stabil: «în această separare nu-și va cunoaște ușor cineva lipsurile sale, din moment ce nu va exista cineva care să-l mustre și să-l îndrepte cu blândețe și cu inimă bună (…). Un asemenea îndrumător este cu neputință să găsească cineva în pustie, dacă n-a fost unit cu el mai înainte în viața sa», astfel încât se potrivesc mai bine eremitului decât celui din obște cuvântul Scripturii: «Vai celui care este singur, că dacă [el] cade, nu este altul să-l ridice» (Ecl 4, 10). În viața de obște toți se întrajutorează și satisfac nevoile materiale ale comunității, iar mănăstirea, la rândul ei, satisface nevoile spirituale ale monahului, care, viețuind într-o comunitate, va putea mai ușor să beneficieze de serviciile unui Părinte duhovnicesc.

Regula autentică a monahilor Sfântului Vasile cel Mare este, de fapt, Sfânta Scriptură: toate Regulile sale – morale, mari, mici – nu fac altceva decât să precizeze, să interpreteze și să facă accesibil tuturor conținutul Cuvântului lui Dumnezeu din Scriptură. Biblia constituie fundamentul legislației monahele; Sfântul Vasile cel Mare răspunde la multe întrebări printr-unul sau mai multe texte sacre pe care le completează cu o glosă personală. Dar, pentru că Sfânta Scriptură este duhovnicească, prin urmare nu poate fi interpretată de oricine, ci numai de cei ce sunt ei înșiși duhovnicești; cel care trebuie să tâlcuiască pentru frați cuvântul lui Dumnezeu este întâi-stătătorul, care trebuie să fie împodobit mai întâi el de virtuți pentru a fi și pentru alții cheia tezaurului virtuții: «Fă-te tezaur credincios al virtuților și vei avea drept cheie glasul părintelui tău duhovnicesc». Iar condiția pentru a fi Părintele duhovnicesc și îndrumător al altora este lipsa patimilor, pentru că doar «cel care este curat de vicii, acela va fi în stare să îndeplinească o misiune de conducere fără rătăcire, într-un mod mulțumitor pentru sine și mântuitor pentru cei care îl urmează».

Întâistătătorii au responsabilități foarte mari: ei vor da sema înaintea lui Dumnezeu de sufletul celui care i pune sub îndrumare: «Nici un tată nu părăsește pe copilul său când este gata să cadă în fântână, sau dacă a căzut nu-l lasă în acea situație nenorocită. Dar, cât este de îngrozitor să lași pe seama pierii un suflet ca a alunecat în prăpastia păcatelor nu mai spun». Egumenului i se potrivesc bine cuvintele pe care Dumnezeu i le-a adresat proorocului Iezechiel: «Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel. De voi zice celui rău: Vei muri! Și tu nu-l vei înștiința, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa și Eu voi cere sângele lui din mâinile tale» (Iz 3, 17-18). De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare: «dacă unul dintre frați ar cădea în păcat, fără ca el [proiestosul] să-l fi învățat mai înainte legea lui Dumnezeu, sau, după ce a căzut, acesta stăruie [în păcat], fiindcă nu i s-a arătat modul îndreptării, sângele lui din mâinile lui se va cere».

În mănăstire, proiestosul este factor de unitate, de unificare și model de urmat: «fiindcă obiceiurile oamenilor sunt variate și nu gândesc toți oamenii la fel cu privire la cele folositoare, ca să nu se creeze dezordine, fiindcă fiecare ar trăi după voia lui, trebuie să fie recunoscut ca superior (stareț) al tuturor cel care, după mărturia comună, îi depășește pe toți ceilalți în înțelepciune, statornicie și viață austeră, pentru ca virtutea lui să devină bun comun al tuturor imitatorilor lui (…) după ce a fost preferat unul, vor înceta toate voile proprii». Monahul îi va descoperi conștiința sa, tocmai pentru ca întâi-stătătorul să-l ajute în permanență să biruie principalul obstacol în calea desăvârșirii: voia proprie. Din acest motiv, toate trebuie să fie sub controlul lui, și muncile, și culcatul și sculatul, și hrana și veșmântul, ș.a.m.d. Chiar dacă se bucură de o asemenea cinste din partea monahilor, starețul trebuie să aibă o atitudine de umilință; el îi va sluji pe frați uneori chiar spălându-le picioarele, după exemplul (In 13, 3-11) și îndemnul Mântuitorului, pe care monahul trebuie să o accepte fără teama «că s-ar abate de la scopul umilinței, dacă ar fi servit cândva de unul mai mare». Scopul acestei «umiliri» este unul pedagogic: «servirea se face adesea mai mult spre învățătură și pentru a da un exemplu eficace, decât ca impusă de necesitate. Așadar, prin ascultarea (celui mai mare) și prin imitarea (lui) să-și dovedească (cel mai mic) umilința». Starețul trebuie să aibă cucernicie, frică de Dumnezeu, și dragoste paternă față de frați: «Înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie ca un slujitor al lui Hristos și iconom al tainelor lui Dumnezeu (1 Co 4, 1), temându-ne ca nu cumva sau să zică sau să rânduiască ceva împotriva voii lui Dumnezeu, cea mărturisită în Scripturi (…) iar pentru frați să fie ‚ca o doică ce-și hrănește copiii săi’ (1 Tes 2, 7), având la inimă ca să dea fiecăruia după plăcerea lui Dumnezeu și spre folosul de obște al tuturor, nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci și sufletul său, după porunca Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Care a zis: ‚poruncă nouă vă dau, ca să vă iubiți unul pe altul, cum v-am iubit Eu pe voi’ (In 13, 34). ‚Mai mare dragoste decât aceasta ca să-și pună cineva sufletul său pentru prietenii lui, nimeni nu are’ (In 15, 13)».

Criteriul duhovnicesc după care trebuie să se orienteze o persoană în alegerea Părintelui duhovnicesc nu este îngăduința acestuia, care se poate identifica uneori chiar cu nepăsarea, ci o viață virtuoasă care îl va putea ajuta să se vindece: «dacă te vei încredința unui bărbat cu multe virtuți, vei deveni moștenitorul bunătaților lui și vei fi foarte fericit înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar dacă, fiind întristat trupul tău, vei căuta dascăl care este îngăduitor față de patimile tale sau, mai mult, care împartășeste căderea ta, în zadar ai întreprins lupta tăgăduirii, fiindcă te-ai încredințat unei vieți pline de patimi, încredințându-te unui îndrumător orb și înaintând spre groapă, ‚Caci, dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă’ (Mt 15, 14), și ‚este destul ucenicului să fie ca învățătorul său’ (Mt 10, 15)».

Față de povățuitorul înercat, despre care Sfântul Vasile spune că poate fi găsit «cu ajutorul lui Dumnezeu» și dacă este sinceritate în căutare, ucenicul este dator cu ascultare necondiționată; orice faptă săvârșită împotriva părerii lui este de fapt o ierosilie. Sinteza vieții ascetice constă în două lucruri: atașarea de poruncile lui Dumnezeu și ascultarea de superiori. Modelul este paternitatea divină, a cărei «copie» umană este întruchipată în relația stareț-ucenic: «așa cum Dumnezeu, Care este și se socotește demn să fie numit Tatăl tuturor, cere ascultare absolută de la cei care-I slujesc, la fel și Părintele duhovnicesc între oameni, care adaptează poruncile lui la legile lui Dumnezeu, pretinde ascultare indiscutabilă». Dar și întâi-stătătorul trebuie să fie realist în distribuirea sarcinilor (ascultărilor), dozându-le în funcție de pregătirea anterioară, de maturitatea spirituală, dar și de constituția fizică a ucenicului, «ca nu cumva să dea porunci peste puterea trupului și astfel să provoace la contradicție pe cel care nu este în stare să le împlinească». Datoria lui este, așadar, să cerceteze «ca un tată binevoitor și cinstit față de toți, puterile trupești ale fiecăruia, și după aceea să le împartă și să le fixexe poruncile». Această atitudine realistă nu este anihilată de cazurile excepționale de «încercări» ale ascultării la care au fost supuși unii ucenici, fie printr-o cerere aparent absurdă, fie printr-o neconcordanță între puterile fizice ale ucenicului și ascultarea pretinsă. Deși asemenea cazuri se vor întâlni cu regularitate în spațiul răsăriten, nu vor fi însă atât de abundente încât să ducă la concluzia că cei care porunceau și cei care ascultau erau persoane lipsite de simțul realității. Excluzând orice interes de suprimare a personalității ucenicului sau de impunere dictatorială a starețului, adevăratul sens al ascultării este înțeles cel mai bine numai de cel care și l-a asumat prin libertatea sa și care-i dă valoare duhovnicească în procesul de înaintare spre Dumnezeu, care sens este relativ greu de perceput privind din afara acestei relații speciale care se creează între părinte și fiul duhovnicesc.

Ce trebuie să facă proiestosul atunci când se confruntă cu reticența unor membri ai comunității în ceea ce privește ascultarea? Primul pas este «să se străduiască să-i vindece această slăbiciune prin sfaturile sale»; dacă fratele perseverează în neascultare, «proiestosul să-l certe cu mai multă asprime înaintea tuturor fraților, și prin tot felul de sfaturi să caute să-i aducă vindecarea». Dacă nu se observă nici o reacție pozitivă, nici o ameliorare a conduitei, trebuie luată o măsură severă: «fiindcă el singur își este pieirea, după (cum spune) proverbul – va trebui, deși cu multe lacrimi și suspine – să-l îndepărtăm din corpul nostru, după exemplul medicilor, ca pe un membru infectat și cu totul nefolositor». De multe ori trecutul unei persoane are un cuvânt hotărâtor în purtarea pe care o va avea în monahism, de acceea trebuie «ca și noi [proiestoșii] să cunoaștem bine viața de mai înainte a celor care se apropie; și celor care vor fi făcut ceva bun să le încredințăm învățături mai depline; iar pe aceia care trec fie de la o viață rea, fie de la o stare de indiferență la viața riguroasă a cunoașterii de Dumnezeu, pe aceștia trebuie să-i cercetăm bine». Circumspecția pe care trebuie să dea dovadă întâi-stătătorul în momentul primirii unui frate, indiferent de antecedentele lui, nu trebuie să ducă la respingerea arbitrară, fără ca mai înainte să-i fie încercată statornicia și intensitatea voinței de schimbare: «este periculos să respingem pe aceia care, prin noi, se apropie de Hristos și doresc să poarte jugul cel bun al Lui și povara poruncilor Lui, care ne ridică la cer». Și chiar atunci când, pe parcurs, va fi nevoit să apeleze și la mijloace mai radicale de corectare a purtărilor începătorului, această corectare pedagogică trebuie să fie însoțită de răbdare și blândețe, «nu mâniindu-se împotriva bolnavilor, ci luptând împotriva bolii, ridicându-se împotriva patimilor să vindece printr-un fel de viață mai aspră», «căci a-l mustra cineva pe frate, cu ciudă și cu mânie, nu înseamnă că-l eliberează de păcat». Pentru o creștere a eficienței îndrumării duhovnicești exercitată de stareți, Sfântul Vasile propune întâlniri periodice între aceștia, în vederea unui schimb reciproc de experiențe, «și atunci să-și expună unul altuia întâmplările ieșite din comun, problemele de ordin moral mai dificile și felul în care au procedat cu fiecare, așa încât ceea ce s-a făcut cândva greșit de către unul, să se expună cu încredere (cum era bine) prin judecata mai multora, iar ceea ce s-a făcut bine, să se întărească prin mărturia mai multora». Acest principiu al verificării reciproce și al îmbunătățirii experienței va fi întâlnit în toată istoria monahismului răsăritean. Un singur exemplu, din spațiul românesc: părintele Cleopa mergea deseori la părintele Paisie, nu numai pentru a se spovedi el însuși și a primi îndrumare pentru viața lui particulară, ci și pentru a-l întreba pe «bătrânul» cum să procedeze în anumite cazuri, mai delicate, care nu pot fi circumscrise unui model «standard» de canonisire și îndreptare.

IV.2. Sfântul Ioan Cassian

Plasându-se în poziția de ucenic și de întrebător, avva Ioan Casian întreprinde, împreună cu Sfântul Gherman, o adevărată incursiune spirituală în deșertul Egiptului, vizitându-i pe monahii îmbunătățiți de aici, pentru a primi răspunsuri la diferite întrebări și nedumeriri privind mai ales viața duhovnicească, dar și unele chestiuni de teologie. Din aceste discuții putem extrage câteva concluzii privind relația duhovnicească dintre «bătrân» și ucenic, precum și principiile esențiale care trebuie să stea la baza acestei relații.

Avva Moise îi învață mai întâi pe cei doi interlocutori că nu se identifică totdeauna maturitatea fizică cu cea duhovnicească. «Bătrânețea» duhovnicească este rezultatul eforturilor ascetice din tinerețe, fiind «răsplata muncii din trecut», de aceea trebuie să urmăm exemplele și îndrumările «acelora despre care ne-am convins că s-au distins din tinerețe prin viața lor vrednică de laudă». Un alt criteriu important care trebuie avut în vedere în alegerea Părinților duhovnicești este ca ei înșiși să fi urmat drumul natural de la ucenic la «bătrân», să fie «formați nu după propriile lor închipuiri, ci după moștenirea duhovnicească lăsată de cei vechi». Dacă, după spusele avvei Pinufius, din ce în ce mai rari sunt «oamenii găsiți cu o viață trecută prin încercări și dusă la curăție», trebuie să ne ferim de a ne încredința sufletul celor care «îmbătrâniți în trândăvie, își câștigă autoritatea nu prin maturitatea cugetelor, ci prin numărul anilor». Altfel, putem fi dezamăgiți. Este și cazul unui frate tânăr, care, ispitit de duhul desfrânării, a apelat pentru îndrumare și mângâiere la un bătrân care, dimpotrivă, «mustrându-l foarte aspru, i-a spus că este un mizerabil și un nevrednic de a purta numele de monah, ca unul care s-a putut lăsa atras de cursele unor astfel de pofte». Deznădăjduit la culme, fratele vrea să se întoarcă în lume pentru a se căsători. Salvarea i-a venit prin avva Apollo, care l-a liniștit, apoi, pentru a-i oferi o lecție și bătrânului fără discernământ, s-a rugat lui Dumnezeu să-i îngăduie diavolului să-l ispitească și pe bătrân cu aceeași patimă. Acesta, necunoscând cât de puternic este războiul care l-a luat pe neașteptate, avea o purtare curioasă: «alerga ca un nebun încoace și încolo și, cum nu putea rămâne locului, a început să meargă pe același drum pe unde plecase acel tânăr». Și lui i-a venit salvarea prin același avvă Apollo, căruia s-a mărturisit, și care i-a descoperit motivul acestei lupte, precum și scopul încercării: «Domnul a îngăduit să fii acum rănit, pentru ca măcar la bătrânețe să înveți a avea înțelegere pentru slăbiciunile altora și din experiența ta să știi să te cobori în sufletele firave ale celor tineri».

Acest caz nefericit, care ne arată cum se folosește diavolul pentru a-i înșela pe cei mai tineri, nu trebuie să conducă la negarea inutilității principiului în sine de a fi sub îndrumare și de asculta de un «bătrân», pe motiv că nu mai sunt de găsit persoane în care să te încrezi. După ce l-ai aflat, trebuie să te încredințezi cu totul în mâna lui, destăinuindu-i toate mișcările interioare, fără nici o acoperire, căci bătrânii ne pot ajuta mai mult decât am putea noi învăța despe un păcat sau altul prin lecturi; bătrânii «sunt leacuri pentru rănile noastre prin exemplul vieții lor».

Recursul pentru îndrumarea în viața duhovnicească la părinții înduhovniciți, «bătrânii» cu experiență, se face pentru că niciodată nu putem să ne încredem în judecata noastră, cu atât mai mult începătorii. «Niciodată oamenii sfinți n-au fost siguri că vor găsi din propria lor iscusință drumul cel drept, care să-i ducă la virtute și la înfăptuirea ei, ci l-au cerut mai degrabă prin rugăciuni către Domnul», i-a spus avva Pafnutie avvei Gherman, și apoi a enumerat multe pasaje din Vechiul și Noul Testament în care se arată acest lucru. Dar, în a doua convorbire cu avva Moise, acesta ține să le spună celor doi monahi dobrogeni că voia lui Dumnezeu și înțelepciunea duhovnicească nu se află și nu se primește direct de la Dumnezeu, pentru că acest lucru n-ar fi lipsit de pericole. Lipsindu-le discernământul, frații nu au capacitatea de a distinge între mesajele pe care vrea Dumnezeu să le transmită și cele pe care le sugerează diavolul. De aceea, doar o altă persoană, exeperimentată, poată să facă această distincție pentru ucenic. Cel care a rânduit acest mijloc de primire a învățăturilor dumnezeiești prin intermediul părinților este Însuși Dumnezeu, și acest mijloc este confirmat de exemple tot din Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament, «Domnul n-a vrut să-i împărtășească tânărului Samuel prin convorbire directă învățăturile dumnezeiești și a recurs la îndrumarea unui bătrân [preotul Eli] (1 Rg 2 și 3) care, deși nu spunea întotdeuan lucruri plăcute lui Dumnezeu, era totuși un bătrân, și de la acesta a socotit că trebuie să primească tânărul învățătură», iar motivul pentru care Dumnezeu a recurs la acest mijloc este unul foarte pertinent: «pentru ca acela care era chemat la o îndatorire divină, deprinzându-se cu ascultarea față de bătrâni, să învețe umilința și să dea el însuși celor mai tineri exemple de supunere». La fel, Sfântul Apostol Pavel a fost trimis de Dumnezeu la Anania, în Damasc, (FA 9, 6-19), «ca nu cumva ceea ce s-a făcut bine cu Pavel să fi dat urmașilor exemplu rău de înțelegere greșită, ca fiecare adică să fie convins că trebuie să primească învățătura mai bine direct de la Dumnezeu, decât să se formeze sub îndrumarea celor bătrâni».

Și în cazul citirii Sfântei Scripturi, frații mai tineri trebuie să-l întrebe pe un bătrân, «foarte cunoscător și foarte încercat», pentru ca astfel să se plaseze pe linia urmată de înaintași, gândurile să fie «respinse sau admise de noi după felul în care au fost judecate de cei bătrâni». Această permanentă neîncredere în judecata proprie, care revine deseori în convorbirile cu părinții din pustie, este un semn al smereniei. Altfel, putem cădea în amăgire, «venerând în cugetele noastre pe îngerul întunericului ca înger al luminii (2 Co 11, 14)» și de aceea, cuvântul avvei Iosif este categoric: «Nu este cu putință să scape de această primejdie a morții cel ce se încrede în judecata sa proprie, fără să iubească umilința cea adevărată». Criteriul de verificare și de ferire este simplu: fiecare «să aibă încredere că adevărul curat și fără greșeală stă mai mult în judecata altuia decât în a sa», căci «niciodată nu va ajunge la înțelegerea adevărului cine începe să învețe prin discuții, fiindcă văzându-l vrăjmașul că se încrede mai mult în judecata sa decât în cea a cuvioșilor părinți, îl va împinge ușor până acolo, încât chiar cele care sunt folositoare și sănătoase să i se pară de prisos și primejdioase».

Unele din convorbirile pe care le-au avut în deșertul Egiptului Ioan Casian și Gherman cu anumiți părinți sunt de o profunzime teologică deosebită. Nu putem să negăm contribuția majoră a Sfântului Ioan, teolog versat, la modelarea și finisarea în scris a temelor teologice care au constituit subiect de discuție, dar această realitate nu înseamnă că interlocutorii respectivelor teme teologice au avut doar o contribuție minimă la dezbateri sau că dezbaterile au fost doar imaginare. Însuși Casian va mărturisi că a prezentat nu învățăturile sale, ci «știința și învățătura părinților vestiți», atribuindu-și lui toate imperfecțiunile scrierii, și îndemnându-i pe cititori să creadă cu tărie că «tot ce le va plăcea aparține cuvioșilor părinți, iar ceea ce nu-i va mulțumi îmi aparține mie».

De pildă, vorbind despre har și despre liberul arbitru, avva Chaerenus se arată un fin cunoscător al Sfintei Scripturi și al teologiei atât cât a fost ea formulată până atunci. Această constatare i-a determinat pe mari istorici ai spiritualității răsăritene să califice întâlnirile din care au rezultat aceste «Convorbiri duhovnicești» drept o adevărată «universitate a pustiei», «Convorbirile» meritând mai degrabă titlul de «Conferințe». Este drept că avva Arsenie cerea cu smerenie sfatul unui bătrân necultivat însă plin de înțelepciune duhovnicească, avva Euprepios a rămas uimit de sfatul pe care i l-a dat un «bătrân», dar aceasta nu ne permite să generalizăm spunând că majoritatea anahoreților ar fi fost niște țărani copți necultivați. Deși a fost perceput de cei apropiați mai mult ca un părinte, decât ca un filozof, avva Evagrie rămâne un intelectual, ca și perechea sa, Arsenie. Dacă ei nu-și afișau inteligența, era pentru că o considerau net inferioară înțelepciunii care vine de la Dumnezeu, socotită adeseori nebunie (1 Co 1, 21-28), însă asta nu înseamnă că ei nu rămân mai departe niște persoane cultivate.

De la avva Antonie ne-au rămas câteva scrisori admirabile, și ca folosire a limbii, dar și în ceea ce privește conținutul teologic și duhovnicesc, dublat de o psihologie adâncă, scrisori atribuite lui Antonie de Fericitul Ieronim, cunoscute de Șenuti de Atripa, și care sunt, în opinia cercetătorilor, de o autenticitatea aproape sigură. Ele confirmă mai multe pasaje din «discursurile» prezente în Viața Sfântului Antonie, cuvinte pe care critica tindea să le considere ca avându-l autor pe Sfântul Atanasie, și explică, de asemenea, originea unor apoftegme. Această corespondență ne obligă și ea să rectificăm un pic imaginea primilor monahi pe care ne-am putea-o face numai din Pateric, și nu numai în acest domeniu: «fizionomia spirituală a monahismului kelliot și sketiot a trebuit să fie (…) infinit mai variată decât ne îngăduie să ne imaginăm apoftegmele Patericului». Ea arată – și mărturia ei este confirmată de papirusuri și de alte texte, precum cele ale Sfântului Ioan Casian – că monahii Egiptului nu sunt, așa cum spuneam, niște oameni necitiți și ignoranți, ci nu de puține ori «intelectuali» – să-i numim așa –, marcați de tradiția teologică alexandrină, în particular cea a lui Origen.

Aceste considerații ne sporește cu atât mai mult venerația față de acești părinți care, în pofida științei pe care o aveau, nu se încredeau în ei înșiși, ci aveau totdeauna conștiința imperfecțiunii și a putinței de a crede eronat sau a se conduce greșit, și, într-un exercițiu al lepădării de sine, cereau sfatul altora și-i rugau pe alții să le fie povățuitori în viața monahală. Nici nu făceau demonstrații de cunoștințe teologice sau duhovnicești; «Convorbirile», ca și Patericul, nu sunt un produs literar din proprie inițiativă, ci sunt rezultatul insistenței și întrebărilor Sfinților Ioan Casian și Gherman, care le-au și consemnat, așa cum dincolo ucenicii îi întrebau pe «bătrâni» și astfel a apărut, mai târziu, culegerea de apoftegme. Această grijă față de cuvânt, de a fi rostit atunci când se cuvine și de a nu face risipă de el se vede și dintr-o întâmplare nefericită în care a fost implicat avva Macarie Egipteanul. Un pustnic, «cu toate că era unic și incoparabil prin virtuțile sale, din cauza unui cuvânt ceva mai aspru, rostit într-o convorbire împotriva părintelui Macarie, a fost dat fără zăbavă unui demon» foarte rău. Pedeapsa a fost de scurtă durată, «numai pentru purificare» și pentru ca pustnicul să fie mai atent pe viitor la cuvintele pe care le rostește.

Începuturile vieții de monah stau sub semnul umilinței și al încercării hotărârii. Avva Casian ne informează că primirea în mănăstire se făcea după zece zile de așteptare la poarta mănăstirii, uneori chiar mai mult, pentru ca noul venit să dea «dovadă de stăruință, de dorință și totodată de umilință și răbdare». Dacă a trecut cu bine de această fază, egumenul îl încredințează spre povățuire unui «bătrân» care se îngrijește de primirea străinilor, făcând aceeași ascultare timp de un an: servirea pelerinilor. Observăm că în mănăstirile de obște ucenicul nu-și alegea el singur părintele, ci acesta îi era recomandat de superiorul mănăstirii. Și după primirea efectivă în rândul fraților, novicelui îi era rânduit un părinte, care mai avea sub povățuire alți nouă frați. Față de «bătrânul» său, ucenicul era dator cu o sinceritate totală, această transparență deplină a vieții lui interioare fiind condiția siguranței lui pe calea duhovnicească, precum și mijlocul de apărare împotriva subtilelor ispite ale diavolului: «Necontenit sunt învățați tinerii să nu se ascundă, dintr-o rușine primejdioasă, absolut nici un gând care le frământă inimile, ci, de îndată ce s-au ivit, să le descopere bătrânului. În judecarea acestora să nu se bizuie niciodată pe propria lor socotință, ei să fie convinși că este bun, sau rău, tot ce a decis analiza bătrânului după o lungă chibzuință. Așa se face că iscusitul vrăjmaș în nici o privință nu-l poate împresura pe tânăr, ca pe unul fără experiență și neștiutor, și nici să-l prindă cu vreun vicleșug pe cel pe care-l vede sprijinindu-se, nu pe judecata lui, ci pe cea a bătrânului».

Pentru a fi «imbold spre desăvârșire» și «modele de urmat pentru cei ce se ostenesc să atingă culmi mai înalte», Sfântul Ioan Casian prezintă câteva exmple de ascultare. Trei dintre ele îl au ca protagonist pe starețul Ioan. Fiind în ascultare din tinerețe până la «vârsta matură a bărbăției», a trezit umirea «bătrânului» său care l-a pus la încercare impunându-i adeseori «foarte multe lucruri chiar de prisos și nefolositoare, sau cu neputință de împlinit». Prima dintre acestea a fost aceea a udării unei lemn uscat, înfipt în pământ, de două ori pe zi, cu apă pe care o aducea de la mare distanță. La o încercare asemănătoare a fost supus și avva Ioan cel Pitic, dar în cazul relatat de Casian, deosebirea este că «bătrânul» nu a mai așteptat să prindă rădăcini vreascul, ci l-a smuls din pământ, poruncindu-i lui Ioan să înceteze udatul. Altă dată Ioan n-a pregetat să arunce un vas cu ulei pe fereastră, la porunca «bătrânului», în pofida faptului că această puțină grăsime le era necesară, costa relativ scump și se procura cu greu. Cea de a treia încercare a fost de a urni un bolovan foarte mare, pe care nu l-ar fi putut mișca nici o mulțime mai mare de oameni. Totuși, Ioan, «împingând când cu umărul, când cu trupul, încât sudoarea șiroindu-i pe toate mădularele îi udă nu numai veșmântul, dar și bolovanul fu umezit de umerii lui». Și, cu toate acestea, «nici acum el nu mai stă să cumpănească neputința împlinirii poruncii și a faptei, din respect pentru bătrân, sau din îndemnul sincer al supunerii». Toate aceste fapte ale lui i-au adus harisma cunoașterii dinainte a celor ce se vor întâmpla, înălțându-se «prin virtutea ascultării până la harul profeției», această harismă fiind «exploatată» de împăratul Teodosie, care, înaintea unui război care se anunța dificil, n-a început lupta până n-a fost încurajat de Ioan, și care harismă a fost cunoscută prin experiență de Paladie, căruia Ioan i-a profețit că va ajunge episcop. Ascultarea de care a dat dovadă Ioan a fost folosită de «bătrânul» său pentru a-i întări pe alți frați începători, astfel încât «mirosul plăcut al ascultării lui s-a răspândit prin toate mănăstirile».

Despre faptul că începătorii nu trebuie să discute învățăturile celor bătrâni le-a vorbit lui Casian și lui Gherman, părintele Piamun. Lucrarea precede și condiționează înțelegerea: «chiar dacă la început nu vă este limpede explicarea sau cauza vreunui fapt (…) pe aceia care primesc cu simplitate și bunăvoință toate și doresc mai degrabă să imite cu devotament decât să discute toate pe care le-au văzut transmise sau săvârșite de bătrâni prin experiența faptelor, îi va urma și știința tuturor lucrurilor».

Dacă în cazul starețului Ioan, amintit mai sus, ucenic fiind, faima lui s-a răspândit atât de repede datorită virtuților lui, ne închipuim renumele de care se bucura când a ajuns «bătrân». Având în minte cuvintele Mântuitorului care avertizează asupra primjdiilor spirituale la care ne expunem fiecare atunci când «toți oamenii ne vor vorbi de bine» (Lc 6, 26), unii «bătrâni» recurgeau la soluții extreme. Starețul Pinufius și-a schimbat chiar statutul: din «avvă», «cinstit și venerat de toți pentru viața, vârsta și preoția lui», în ucenic. El și-a părăsit mănăstirea al cărei stareț era și s-a prezentat ca începător la mănăstirea cu viață aspră a tabenesioților. Aici a fost dat în seama unui monah mai tânăr pe care să-l ajute la îngrijirea și paza grădinii, cărui monah «îi era atât de ascultător și trăia cu atâta supunere virtutea dorită a umilinței». Va fi recunoscut de un monah din mănăstirea lui, va fugi apoi în Palestina, pentru ca mai târziu să se reîntoarcă la mănăstirea sa, la cererea, cu «stăruitoare rugăminți», a unor frați.

IV.3. Sfinții Varsanufie și Ioan

Viețuitori zăvorâți într-o chilie afară de mănăstirea situată aproape de Gaza, în Palestina, Varsanufie și Ioan (sec. al VI-lea) au fost Părinții duhovnicești nu numai a monahilor din mănăstire, dar și a unui mare număr de creștini. Sfântul Varsanufie n-a văzut niciodată pe majoritatea persoanelor pe care le-a îndrumat, ci coresponda cu oamenii prin intermediul scrisorilor (mai lungi, sau doar de câteva rânduri) sau prin mijjlocirea starețului mănăstirii.

După Sfântul Varsanufie, a fi Părinte duhovnicesc presupune o mare responsabilitate în fața lui Dumnezeu: «avva care-ți poruncește e cel care va lua asupra lui judecata ta, ca unul căruia i se va cere socoteală pentru tine». Cel mai mare ajutor pe care îl poate oferi părintele pentru ucenic este rugăciunea, să-l poarte pe ucenic în rugăciune către Dumnezeu, singurul Părinte adevărat: «Dumnezeu știe că nu e bătaia ochiului meu sau clipă în care să nu te am în minte sau în rugăciune (…) eu mă rog Lui (Dumnezeu) să te călăuzească și să te cârmuiască după voia Lui». Orice cuvânt dat ucenicului este «îmbibat» de rugăciunea părintelui: «cel ce ți-a dat poruncă nu ți-a dat-o golită de putere, ci îți va ajuta prin cererea ta și prin rugăciunile lui ca să o poți păzi». Ce trebuie să ceară părintele pentru ucenic? În primul rând ajutor în lupta cu patimile: «toată cererea mea către Dumnezeu pentru tine și rugăciunea mea e ca să te slobozească din patimile de necinste (…) și ca să trimită Duhul Său Care să te învețe despre toate». Obligația de a se ruga pentru ucenici ridică pentru «bătrâni»– persoane sensibile și foarte delicate, probleme de conștiință: să ceară pentru fii izbăvirea de ispite și necazuri sau puterea de a le birui? «Părinții desăvârșiți se roagă ca Dumnezeu să facă ceea ce e de folos omului deci, dacă e de folos lui, Dumnezeu lasă boala asupra lui pentru răbdare. Iar dacă e folos să fie izbăvit de ea, face să fie izbăvit». Avva Ioan Proorocul are în față două modele, două alternative, două căi urmate de cei dinaitea lui, în aparență contrarii. Pe de o parte, cazul avvei Sisoe care, cu siguranță, iubire și multă îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu cerea – cu mâinile ridicate – pentru ucenicul său, care a fost ispitit de diavol: «Dumnezeule, vrei, nu vrei, nu te las până nu-l vindeci». Pe de altă parte, un alt ucenic vedea în ispită utilitatea încercării, uimindu-l chiar pe «bătrânul» său: «Un bătrân oarecare l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat și necăjit de dracul curviei. Și i-a zis lui: fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să depărteze de la tine și să te părăsească acest război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă și supără și mă necăjește acel război și mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte, ca să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulțumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am cunoscut că ești în sporire și mă întreci». Sfântul Ioan Proorocul le reconciliază: «Deci avva Sisoe s-a rugat pentru ucenicul lui, fiind înștiințat că trebuie să se roage. La fel celălalt bătrân, mai bine zis ceilalți s-au rugat în temeiul înștiințării».

Faptul că ucenicul cere sfat de la părintele său este semn al smereniei, căci «cine este mai smerit decât cel ce-și pleacă grumazul înaintea bătrânilor și cere sfatul lor în frica lui Dumnezeu ?». Și tocmai această smerenie a ucenicului atrage lucrarea lui Dumnezeu în taina duhovniciei: «de fapt Dumnezeu este cel ce pune în gura celui întrebat ce să spună, pentru smerenia inimii și pentru dreptatea celui ce întreabă», iar «bătrânul» are datoria de a cere prin rugăciune cuvânt pentru ucenic: «Doamne, dă-mi să-i spun tot ce socotești că e spre mântuirea sufletului lui; să-i spun cuvântul Tău, nu al meu». Părinții cei duhovnicești cereau ei înșiși sfat la începutul misiunii lor de povățuitori.

Sfântul Ioan este un mare psiholog; el încearcă să evite o scrupulozitate excesivă a ucenicului, și, de aceea, îl sfătuiește să nu acorde atenție absolut tuturor gândurilor care îi pot veni într-o zi și din care multe sunt trecătoare, ci să le mărturisească doar pe acelea care persistă: «Frate, nu trebuie să mărturisești despre toate gândurile ce se ivesc. Căci unele sunt trecătoare. Ci numai despre cele ce stăruie și războiesc pe om. Căci precum un om războit de mulți disprețuiește ocările și nu le are grijă, dar dacă cineva se pornește împotriva lui și începe să se lupte cu el, se plânge judecătorului, așa e și cu lucrul acesta».

Cele poruncite de părinte nu se discută; ucenicul adevărat «nu îndrăznește să facă deosebiri între cele spuse de el, nici să-l întrebe: Pentru ce aceasta? Cu ce scop aceasta? Căci de face așa nu mai e ucenic al avvei ci judecător» și prin această supunere, «unul ca acesta nu mai are grijă de mântuirea lui, pentru că altul va răspunde pentru el: cel căruia s-a supus și s-a încredințat pe sine». Neascultarea este «sămânța vrăjmașului». Dar, «dacă pui toată puterea ta în a le primi și păzi [aceste sfaturi, n.n.], nădăjduiesc prin Hristos, Care S-a întrupat și S-a răstignit ca să mântuiască pe cei păcătoși, că nu vei întârzia să aduci rod frumos și bun». Ucenicul nu trebuie să-i sugereze el «bătrânului» său ce ascultări ar vrea să facă. De aceea, e mai bine să nu zică de la început «Poruncești să fac acel lucru», ci mai bine să-i înfățișeze o cerere generală «Ce poruncești să fac?», pentru că «cel ce voiește un lucru și întreabă despre el și chiar dacă i se poruncește de altul să-l facă, poartă el însuși răspunderea pentru primejdie, pentru că el își face voia proprie». Nimic nu se face din propriile considerații asupra lucrului respectiv că ar fi bun, pentru că de multe ori, «lumina dracilor se dovedește pe urmă întuneric». Ascultarea, adevărat «martiriu al conștiinței», înseamnă nu fii stăpânit de nimic după voia ta, este o violentare a propriei voințe, o violentare în deplină cunoștiință și luciditate; prin ea ne-am încredințat sufletul părinților și, atunci, «dacă l-ai predat pe el lui Dumnezeu și părinților tăi duhovnicești, de ce mai șovăiești să le încredințezi lor și cele mai neînsemnate? Vezi cum te războiesc fără să-ți dai seama slava deșartă și necredința?».

Odată ce ai încredere în părintele tău, și crezi că «Dumnezeu a vorbit sfântului Lui», nu mai e nevoie să-i întrebi pe alții despre același lucru, atitudinea aceasta fiind «un semn de neîncredere și de ispitire». Doar în cazuri extreme, când ucenicul nu se folosește duhovnicește, trebuie să-și caute un alt avvă: «De se vede deci cineva pe sine smintindu-se de ava al său, trebuie să plece de la el și să nu-și piardă sufletul». Se poate întâmpla ca ucenicul să primească două răspunsuri diferite la aceeași întrebare, în momente diferite; este oare părintele inconsecvent? Nu: «Dumnezeu pune în gura celui ce grăiește cuvânt potrivit cu inima celui ce întreabă, fie spre probare, fie pentru că inima lui s-a schimbat și-l învrednicește să audă altceva, fie pentru că alții, având de a face cu același lucru, se schimbă și Dumnezeu vorbește pentru el prin sfântul Lui astfel». Avva Ioan spune că nu trebuie să împlinim numaidecât toate răspunsurile primite de ucenici de la bătrânii lor, ci numai «pe cele date lui ca poruncă. Căci altceva este sfatul simplu după Dumnezeu, și altceva porunca după Dumnezeu. Sfatul este o o îndrumare care obligă, arătând omului calea cea dreaptă. Porunca însă este ca un jug de nelepădat». Cum putem însă ști dacă ceea ce ne spune părintele este poruncă sau sfat? «Dacă vii la un Părinte duhovnicesc ca să-l întrebi despre un lucru, nu ca unul ce voiești să primești o poruncă, ci pentru a auzi un răspuns după Dumnezeu, și ți se spune ce trebuie să faci, ești dator să împlinești și în acest caz ce și se spune. Căci aceasta e spre folosul tău. Iar dacă nu voiești să împlinești, să nu socotești că ai călcat o poruncă, pentru că nu l-ai primit ca o poruncă, ci să socotești că ai trecut cu vederea ceva ce îți era ție spre folos și să te ocărăști în privința aceasta. Că trebuie să socotim că toate cele ce ies din gura sfinților sunt spre folosul celor ce le aud. Tot așa trebuie să socotești și când, neîntrebând tu, îți spune ceva un părinte de la sine, mișcat de un gând după Dumnezeu, cum s-a întâmplat și în trecut uneori. Căci un oarecare bătrân voia să intre în cetate și un alt bătrân îi spuse de la sine: ‚De vei intra’. Iar acela neascultând a intrat și a căzut. Iar de întrebi în chip deosebit de un lucru, cu voința ca să primești o poruncă, trebuie să depui metanie și să rogi să ți se dea poruncă. Și după ce ți se dă, iarăși trebuie să depui metanie ca să te binecuvinteze cel ce ți-a dat-o». «Dacă întrebat [părintele] nu a avut scopul să-ți dea o poruncă, nu ți se va socoti ca poruncă chiar dacă tu ai socotit-o ca poruncă. Iar dacă el a socotit să-ți dea poruncă, chiar dacă tu nu ai cerut-o ca atare, ea este poruncă și trebuie să o păzești. Dar trebuie socotit ca poruncă și ceea ce hotărăsc canoanele dogmatice sau răspunsul părinților dat în chip de hotărâre». Însă și în acest ultim caz, «dă o asigurare gândului tău, întrebând pe părinți. Căci nu ești sigur totdeauna că ai înețelegerea dreaptă a cuvintelor. Deci încrede-te mai degrabă în răspunsul lor și împlinește-l fără abatere, cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu și cu rugăciunile sfinților. Amin».

Delicatețea sufletească a «bătrânul» este direct proporțională cu starea lui duhovnicească. «Bătrânul» Ioan Proorocul i-a spus ceva avvei Serid (starețul mănăstirii), dar acesta a uitat. A venit iarăși, și la plecare, Ioan i-a spus: «Dacă-ți aduci aminte, fă ce ți-am spus». Și iarăși a uitat, episodul repetându-se de mai multe ori. Întristându-se avva Serid, Ioan i-a spus: «Nu te necăji, și când îți vei aduce aminte, fă-l». Avva Serid l-a întrebat apoi pe marele bătrân (Varsanufie) de ce s-a întâmplat aceasta, și i-a răspuns: «ca să vezi răbadarea și îndelunga răbdare a Bătrânului și să te faci următor lui».

Dragostea pentru ucenic îl face pe bătrân să poarte o parte din povara ucenicului, însă nu într-atât încât să-l scutească pe ucenic de orice efort; mântuirea se dobândește prin împreună lucrare și nu prin intermediari. Dar există o responsabilitate totală pe care și-o asumă povățuitorul, aceea a poruncilor și îndrumărilor pe care le dă. Ucenicul care le păzește cu fidelitate are o mare siguranță în această privință: avvei Pavel care cerea «o asigurare că domnul meu va pune cuvânt pentru mine la Dumnezeu», avva Varsanufie îi răspunde: «spusa mea că îmi pun sufletul pentru tine, se tâlcuiește: pun cuvânt de apărare pentru iubirea ta». Dacă se supune părintelui său, începătorul neexperimentat nu mai riscă să greșească; întrebarea neliniștită «Sunt oare pe calea mântuirii» nu se mai pune atunci când are un «bătrân» care răspunde și-și pune sufletul pentru el. El va fi de acum dator cu supunere în smerenie și ascultare, «rămânând să trăiască într-o sfântă lipsă de grijă».

Dragostea față de ucenici implică și certare, nu de puține ori. Unui bătrân al cărui ucenic i se împotrivea în cuvânt, avva Varsanufie îi scrie: «Fratele e războit de învârtoșarea inimii. Dar totodată mustră-l, ceartă-l, îndeamnă-l, după cuvântul Apostolului. Rabdă-l și ostenește-te împreună cu el. Și dacă primește această certare, e câștigat din nou». Iar unui ucenic care îl întreba până unde poate merge dragostea, îi răspunde: «Frate, alta este dragostea părinților față de fii și alta dragostea fraților față de frați. Măsura iubirii Părinților duhovnicești față de fiii lor nu are nimic vătămător, nici ceva trupesc în ea. Căci sunt asigurați prin cugetul duhovnicesc. Și fie în cuvinte, fie în fapte, ei se silesc totdeauna să folosească pe cei mai tineri în toate. Și astfel, iubindu-i nu trec sub tăcere greșelile lor, ci adeseori îi mustră și îi ceartă pe fiii lor. Căci lor li s-a spus: ‚Mustră, ceartă, îndeamnă’. Aceasta o face cu tine și avva al tău și tu nu te smintești în cele ce te mustră, te ceartă și te îndeamnă. Și, în faptul că din iubire nu trece cu vederea greșelile tale, se arată că dragostea lui față de tine este duhovnicească». Așadar, bunătatea și tandrețea bătrânului merg mână în mână cu asprimea, atunci când este necesar acest lucru. Multe scrisori ale Sfinților Varsanufie și Ioan încep cu cuvinte precum «Frate, te îmbrățișez în Domnul, rugându-L să întărească iubirea ta și să-ți dea răbdare», «Fratele meu și iubitul meu în Domnul», pentru ca, în altele, destinatarului să i se spună: «Frate moleșit și cârtitor». Uneori tonul este și mai aspru, dar în spatele mustrărilor se simte foarte limpede înclinația spre bunăvoință: «Frate, glumești când spui că voiești, căci nu voiești cu adevărat (…) ceea ce împiedică pocăința să vină la noi este voia noastră. De nu-și taie omul voia, inima lui nu se îndurerează. Dar ceea ce-l împiedică pe om să-și taie voia este necredința. Iar necredința se naște din voia omului de a se bucura de slava de la oameni (…) De aceea își bat joc demonii de tine și ți le fac pe cele ușoare grele (…) Căci cu mare osteneală se săvârșește, frate, mântuirea omului. Taie acestea trei: voia, dorința de a-ți arăta dreptatea, dorința de a plăcea oamenilor. Și atunci îți va veni cu adevărat pocăința. Iată calea mântuirii. De-ți place, păzește-o și Dumnezeu îți va da mâna. Iar de nu voiești, tu vei vedea. Căci tot cel ce voiește vrea să aibă stăpânirea de sine. Dar dacă o predai pe aceasta altuia, ești fără grijă, căci altul va purta grijă de tine. Alege ce voiești».

Clement Alexandrinul vorbește de trei posibilități de raportare a omului la Dumnezeu: rob, slujitor credincios și fiu, și în această lumină paternitatea duhovnicească nu are altă rațiune de a exista decât aceea de a conduce de la stadiul de rob, de sclav, la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Nici o ascultare de elementele umane, nici o idolatrie a unui părinte, chiar dacă este un sfânt. Dar acest proces de transformare se produce doar printr-o substituție totală: voia lui Dumnezeu înlocuiește voia omului. «Cine nu consimte la această abnegație se înșeală pe sine dacă socotește că are sau că își caută un Părinte duhovnicesc. El caută de fapt o complicitate».

Între părinte și fiu se stabilește o relație foarte strânsă: «Ți-am încredințat taine pe care nu le-am încredințat multora, ca dovadă că te-am înfiat. Căci cui se descoperă tatăl așa de mult, dacă nu fiului său? Dar o face treptat, pe măsura creșterii lui ca să le poată purta și păzi». Această intimitate este una paradoxală: este o îmbinarea detașării o atașării, a reținerii și îndrăznelii, a iubirii și fricii. Un fiu duhovnicesc este născut de părintele său «în durerile cele după Hristos» (Ga 4, 19), în «durerile grijii de el, al compătimirilor de tot soiul, al ostenelilor de a-l sfătui și susține în greutățile lui, în silințele de împlinire a sfaturilor date, în temerile de a nu fi biruit de ispitele ce-i vin». Paternitatea duhovnicească unește sufletul părintelui cu al ucenicului încă din lumea aceasta, dar unirea aceasta se va vedea deplin la Judecata de Apoi, când «fiecare dintre sfinți înfățișând pe fiii săi mântuiți lui Dumnezeu va zice cu glas strălucitor, cu multă și mare îndrăzneală, spre uimirea îngerilor și a tuturor puterilor cerești: ‚Iată eu și copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu’ (Is 8, 18; Evr 2, 13). Și nu numai pe ei, ci și pe sine se va preda lui Dumnezeu. Și atunci va fi Dumnezeu toate în toți».

IV.4. Avva Dorotei

Ucenic al marilor părinți Varsanufie și Ioan, și destinatar a peste 100 din scrisorile păstrate de la aceștia, avva Dorotei va fi el însuși întemeietorul și povățuitorul unei mănăstiri. În această ultimă calitate, a ținut fraților mai multe cuvântări care au fost apoi consemnate în scris de ucenici, sub numele de Învățături, învățături care s-au bucurat de o mare autoritate printe monahi pentru sfaturile lor practice, scrise într-un limbaj simplu, dar remarcabile prin finețea și subtilitatea analizelor unor păcate, virtuți ori stări sufletești.

După avva Dorotei, funcția Părintelui duhovnicesc nu este numai aceea de a preveni sau de a vindeca, ci și de a înflăcăra pe ucenic spre mai aprinsă dragoste și râvnă în viața duhovnicească: «Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povățuiască pe calea lui Dumnezeu. Căci ce zice?: Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele. Frunza e de la început totdeauna verde, în creștere, plăcută, apoi se usucă pe încetul și cade. Iar la sfârșit e disprețuită, călcată în picioare. Așa e și omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniștire, pentru ascultare, pentru alte bunătăți. Apoi, stingându-se pe încetul acea căldură, și omul neavând un cârmuitor, care să-i împrospăteze și reaprindă căldura, se usucă pe nesimțite, și cade și se face rob vrăjmașilor, care fac din el tot ce voiesc».

În viața monahului, dar și a creștinului, poate interveni o ispită subtilă a diavolului de a-l amăgi pe ucenic să nu mărturisească totul părintelui, sub pretextul de a nu-l necăji, de a-l proteja de tulburare. Gândului care-i spunea: «Nu-ți va spune bătrânul [tot] aceasta? [ce știi și tu, sau la ce te-ai gândit tu deja, n.n.]», avva Dorotei îi zicea: «Anatema fie și judecății tale (dreptei socoteli), și priceperii tale, și înțelepciunii tale și științei tale, căci ceea ce știi de la diavolul știi». Iar atunci când, deseori, Dorotei primea ca răspuns tocmai ce se gândise el, și gândul îi spunea «Ce mai zici? Iată, ți-a spus ceea ce ți-am spus și eu. Nu l-ai tulburat degeaba pe bătrân?», el răspundea (sieși): «Acum e bine, acum e de la Duhul Sfânt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e dintr-o stare pătimașă». Căci chiar dacă judecata ce și-o dă cineva cu privire la o faptă e ca și cea pe care o primește de la un povățuitor cu experiență, e mai bine că el a întrebat. Căci a scăpat de mândrie sau de încrederea în sine, care îl va obișnui să nu întrebe nici în cazurile când ar putea da o judecată greșită. Acest ajutor în îndrumare care este solicitat părintelui chiar în lucruri care unii le-ar socoti minore, fără importanță, este expresia unei griji a ucenicului asupra a ceea ce se întâmplă cu el. De aceea, el trebuie, «după cum au spus Părinții», «să se cerceteze pe sine în fiecare seară cum a trecut ziua și dimineața, iarăși, cum a trecut noaptea», la care avva Dorotei crede că este necesar să adauge: dar «fiindcă noi păcătuim mult, avem nevoie, din pricina uitării, să ne cercetăm și la ceasul al șaselea (la amiază), cum am trecut până atunci și ce am păcătuit».

Vrăjmașul diavol se opune acestei povățuiri, el urăște «faptul de a întreba pe cineva peste tot și a auzi ceva din cele de folos, și respinge însuși glasul, însuși sunetul (ecoul) unor astfel de cuvinte». Motivul este acesta: «dacă s-ar întări sufletul prin mărturisirea tuturor gândurilor sale și prin auzirea de la un cunoscător a îndemnului: ‚Fă aceasta sau nu face aceasta, aceasta e bine, aceasta nu e bine, aceasta e o pornire de îndreptățire a ta, aceasta e o voie a ta’ sau ar auzi, iarăși: ‚Nu e momentul potrivit pentru acest lucru’, iar altă dată: ‚Acum e momentul’, nu ar afla diavolul prin ce înșelăciune să-l vatăme pe el sau să-l rostogolească, pentru că întotdeauna ar fi cârmuit și din toate părțile sprijinit (asigurat), și s-ar săvârși în el cuvântul: mântuirea e în sfat mult. Dar cel viclean nu voiește aceasta ci o urăște. Căci vrea ca omul să facă răul și se bucură mai mult de acei care nu au cârmuire, căci cad ca frunzele».

Nu sunt necesare multe cuvinte acolo unde este discpoziția bună de a primi cu încredere ce spune părintele, și unde părintele este sigur pe cuvântul lui. Avva Ioan Bătrânul, căruia i-a slujit un timp avva Dorotei, după ce acesta îi punea metanie ca să primească încuviințarea să se retragă, îi spunea, prin rotație, doar trei cuvinte de folos, precedate de fiecare dată de o «introducere»: «O dată pentru totdeauna, frate, Dumnezeu să păzească dragostea», după care urma cuvântul: (1) «Au spus părinții că păzirea conștiinței aproapelui naște smerita cugetare»; (2) «Au spus părinții: ‚Niciodată nu am pus voia mea înaintea celei a fratelui meu’»; (3) «Au spus părinții: ‚Purtați sarcinile unii altora și așa veți împlini Legea lui Hristos’». Chilia monahului este locul în care se meditează și se pune cel dintâi în aplicare îndemnurile Părinților duhovnicești, căci «a ședea în chilie e jumătate, și a te întâlni cu bătrânii e tot jumătate».

Smerenia bătrânului Ioan se vede din aceea că nu vroia să dea sfaturi de la sine, ci repeta, cu bună știință și într-un mod adecvat situației, cuvinte ale părinților din Egipt. Nu trebuie să caracterizăm aceasta drept o inerție intelectuală, ci trebuie să vedem mai degrabă respectul de care s-au bucurat acești părinți și rapida răspândire și folosire a cuvintelor lor (la doar două secole). Însuși avva Dorotei apelează la cuvinte ale părinților din Egipt, și chiar le explică pe unele pentru ucenicii săi. Povestind ucenicilor de un caz faimos, asemănător celui pus în legătură cu avva Amun – ucenicul trimis de părintele său în oraș care s-a izbăvit de desfrânare printr-o rugăciune fierbinte («Dumnezeule, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă») –, avva Dorotei se arată un fin psiholog, fiind în acest sens un analist mai amănunțit spre deosebire de stilul lapidar și formulările paradoxae caracteristice Scării Sfântului Ioan, de care scriere este aproape în timp. Dorotei ne invită să observăm cu atenție amănuntele: «Vedeți smerenia și evlavia amândorura. Erau în strâmtorare și bătrânul voi să trimită pe fratele la cel care se ocupa cu cele de trebuință ale lor. Și nu i-a zis lui: ‚Du-te!’. Ci i-a spus: ‚Voiești să mergi?’. La fel, și fratele n-a zis: ‚Mă duc’, ci i-a zis lui: ‚Fac precum voiești’. Căci se temea și de sminteli, dar și de a nu asculta de părintele lui. Apoi, când au ajuns la strâmtoare, i-a zis bătrânul: ‚Scoală-te și du-te!’. Și nu i-a zis: ‚Nădăjduiesc în Dumnezeul meu că te va acoperi’. Ci i-a zis: ‚Nădăjduiesc în rugăciunile părintelui meu că te vor acoperi’. La fel și fratele, când a fost ispitit, n-a zis: ‚Dumnezeul meu, scapă-mă’, ci: ‚Dumnezeule, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă’. Și fiecare dintre ei și-a pus nădejdea în rugăciunile părintelui său. Vedeți cum au înjugat ascultarea cu smerenia? Căci precum se înhamă doi cai la o căruță, și un cal nu poate să o ia înaintea altuia, căci o rupe, așa are nevoie ascultarea să fie înhămată cu ea smerenia». Pentru a argumenta suplimentar, Dorotei amintește și de ucenicul ascultător prezentat Sfântului Vasile cel Mare într-o mănăstire, care l-a hirotonit mai apoi pentru această smerenie. La fel, Dorotei citeză din avva Aghaton, Antonie, Pimen, Macarie, Amona etc.

Pentru a se întipări mai bine în sufletul ucenicilor, «bătrânii» își însoțeau cuvintele de învățătură cu exemplificări în care erau implicați direct ucenicii. Unui ucenic, «bătrânul» săi i-a poruncit să scoată un chiparos foarte mic, ceea ce a făcut cu ușurință, dar arătându-i chiparoși din ce în ce mai mari, ucenicul îi scotea cu tot mai multă greutate, la unul din ei având nevoie de ajutor din partea unui alt frate pentru al scoate. După aceasta, a venit și cuvântul: «Iată, așa sunt și patimile, fraților. Cât timp sunt mici, de voi, putem să le scoatem cu ușurință. Iar dacă le disprețuim ca mici, se învârtoșează; și cu cât se învârtoșează, cer mai multă osteneală. Iar dacă se întăresc și mai mult împotriva noastră, nu le mai putem scoate nici cu osteneală din noi înșine, de nu vom avea și ajutorul vreunor sfinți care să ne sprijinească, după Dumnezeu».

În mănăstirile de oște, toți sunt «mădulare unii altora» (1 Co 12, 12-27); în» acest singur trup «cei ce conduc sunt capul (…) iar urechile sunt cei ce ascultă (…) Ești cap? Condu! (…) Ești ureche? Ascultă! (…) Și fiecare, cum am spus, după puterea lui, sârguiți-vă, să vă uniți întreolaltă». Rolul «capului» este de a veghea la bunul mers sufletesc al fraților, ale căror scăpări nu trebuie sancționate în permanență, ci cu dreaptă socoteală, iar «bătrânul» nu trebuie să aplice intransigența cu sine la frații începători: «pentru greșalele ce se întâmplă nu te necăji prea tare, ci arată, fără tulburare, vătămarea ce vine din greșeală; și dacă trebuie să cerți fă-o potrivit cu persoana și cu timpul. Nu judeca greșalele mici cu asprimea pe care le judeci pe ale tale, nici nu le mustra necontenit. Căci aceasta este greu de purtat și oșinuirea cu mustrarea duce pe cel mustrat la nesimțire. Nu porunci cu trufie, ci sfătuiește-te smerit cu fratele. Căci acest cuvânt are putere de îndemn și înduplecă mai mult și odihnește pe fratele». Niciodată mustarea nu aduce rod dacă ea vine dintr-o indispoziție de moment, sau din mânia care l-a cuprins pe întâistătător. Îndreptarea, chiar prin mustrare, trebuie să vizeze vindecarea, care implică multă compasiune: «adu-ți aminte că fratele și mădularul nostru în Hristos și chipul lui Dumnezeu e ispitit de vrăjmașul nostru comun și ai milă de el, ca nu cumva robindu-l diavolul, prin lovitura iuțimii să-l omoare (…) și din negrija noastră să piară sufletul lui pentru care a murit Hristos». Dacă tulburarea persistă, părintele trebuie să se roage lui Dumnezeu să-i aducă mai întâi lui liniștire, ca apoi să-l povățuiască, «cu înțelegere și smerenie», «mădularul cel bolnav»: «Dumnezeule de oameni și de suflet iubitor (…) vino și acum în ajutorul neputinței noastre … potolește acum, prin certarea ta, tulburarea inimii noastre și nu Te lipsi de copiii Tăi și în același timp de noi amândoi [părintele și ucenicul, n.n.], cei omorâți de păcat, și nu ne spune: ‚Ce folos de sângele Meu, când mă cobor întru stricăciune?’ și ‚Amin zic vouă, nu vă cunosc pe voi’, pentru că s-au stins candelele voastre din lipsa untului de lemn». Și de abia după această rugăciune, mângâierea sau chiar certarea își are rostul și «fratele primește îndreptarea cu încredințare [de la Dumnezeu, n.tr.], mustrându-se el însuși pe sine cu asprime. Și prin pacea ta vei împăciui inima lui».

Prin ascultarea față de Părintele duhovnicesc, dar și prin supunerea față de alți frați din mănăstire, se câștigă «tăierea voii», și «cel ce înaintează tăindu-și voia lui» «câștigă despătimirea, și prin despătimire vine cu Dumnezeu la desăvârșita nepătimire». Cât ești pătimaș, «niciodată să nu crezi inimii tale. Căci vechile împătimire te orbesc. Și să nu te încrezi întru ceva judecății tale. Să nu hotărăști prin tine nimic fără întrebare și sfat și să nu gândești și să socotești că părerile tale sunt mai bune, sunt mai drepte decât ale îndrumătorului tău». Cu cel ce vrea să fie ascultător și să nu calce cuvântul «bătrânului» său Dumnezeu face adevărate minuni pentru a-l ajuta să-și împlinească ascultarea. Un ucenic a venit la avva Serid pentru a duce un răspuns bătrânului său. Având poruncă să se întoarcă până seara la chilia lui, el nu ia în seamă furtuna care s-a dezlănțuit, nici avertismentele ucenicilor lui Serid, ci pornește spre chilia lui. Ajungând la un râu care se mărise din cauza ploilor, s-a dezbrăcat și s-a aruncat în apele învolburate, dar îndată a trecut ca plutind, și ajungând pe malul celălalt le-a făcut metanie fraților care l-au urmărit să vadă cum se va descurca și care au rămas «uimiți de puterea virtuții».

IV.5. Sfântul Ioan Scărarul

Lucrare de referință în literatura monahală, Scara sau Scara Paradisului sau Tablele duhovnicești, este recunoscută de către toți – și de specialiști în patrologie și de simpli monahi ori credincioși – ca fiind călăuza sigură pe calea desăvârșirii, în speță în monahism. Pe lângă lectua abundentă din cadrul cultului divin în timpul Postului Mare, Scara se citea la mesele comune ale călugărilor. Cu timpul texte din Scara au fost introduse în colecții aparte (ex. Proloage), dar ea era lecturată și în particular, chiar de către mireni (fragmente din ea se regăsesc în lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarb către fiul său Teodosie), tuturor aducând «multă mângâiere».

Mare iubitor de comparații scripturistice, Sfântul Ioan Scărarul asociază retragerea din lume a călugărului cu ieșirea poporului Israel din Egipt; pentru bunul mers prin «pustiul» nevoințelor, pentru a ajunge la «Horebul» vederii lui Dumnezeu, monahul are nevoie de un povățuitor, așa cum israeliții l-au avut pe Moise: «Toți cei ce voim să ieșim din Egipt și să fugim de faraon, avem și noi nevoie negreșit de un Moise oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu și după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făputuirea și cu vederea (contemplarea), să întindă mâinile către Dumnezeu, ca să trecem, povățuiți de el, marea păcatelor și să punem pe fugă pe Amalec, căpetenia patimilor. S-au înșelat deci cei ce s-au încrezut în ei înșiși și au socotit că nu au nevoie de nici un povățuitor». Mai mult decât atât, cei care sunt luptați de patimi trupești au o situație specială, de unde și nevoia unui foarte experimentat îndrumător «… au nevoie de un înger, sau, ca să zic așa, de cineva deopotrivă cu îngerul, care să-i curețe».

Pentru că «nu se potrivesc tuturor mănăstirile de obște (…) nici sihăstria», alegerea felului de viețuire în slujirea «cu sinceritate lui Hristos» se face printr-un dublu apel: «prin părinți duhovnicești și prin conștiința lor». Dintre cele trei tipuri de viață călugărească («nevoință retrasă și singuratică», «în liniște cu unul sau doi frați», «șederea cu răbdare în obște»), Sfântul Ioan se pronunță pentru cea de a doua, și atrage atenția asupra pericolului viețuirii de unul singur: «că de va cădea în trândăvie, sau în somn, sau în nepăsare, sau în deznădejde, nu este cine să-l scoale dintre oameni».

A fi Părinte duhovnicesc presupune o adevărată artă spirituală, dată fiind nu numai dificultatea îndrumării unei lupte dusă «împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh» (Ef 6, 12), ci și varietatea celor care duc această luptă; de aceea și îndrumarea nu este identică, pentru că «se întâmplă uneori că ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otravă. Și se întâmplă alteori, că una și aceeași, dată unuia la timp potrivit, îi este leac și la timp nepotrivit îi este osândă». Îndrumarea este necesară însă oricare ar fi starea ucenicului; lupta fără ajutor nu are sorți de izbândă: «Cel ce lipsește pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăcește de povățuitor, pe prunc de tatăl său, pe bolnav de doftor, corabia de cârmaci, pricinuiește tuturor primejdii, iar cel ce încearcă să se lupte fără ajutor cu duhurile e omorât de acelea».

Deși încă din timpul Sfântului Ioan Scărarul regula este, după exemplul Mântuitorului, ca mărturisirea să fie privată, unii duhovnici, cunoscându-l bine pe ucenic și pe alți frați, considerau că, uneori, o mărturisire publică ar avea efecte benefice. «Un prea bun doftor și păstor» l-a convins pe un fost tâlhar să se mărturisească duminică după Liturghie, în fața întregii obști. După ce a făcut aceasta într-o atmosferă de înspăimântătoare, a fost tuns călugăr, iar părintele, «care lucra prin toate mântuirea lui și dădea tuturora chip de mântuire și de smerenie vădită», și-a motivat această purtare prin două idei: pentru ca acest tâlhar să primească desăvârșită iertare de păcatele lui și un alt motiv, pedagogic, «pentru că am pe unii care au greșeli nemărturisite și prin aceasta îi îndemn și pe aceia la mărturisire, fără de care nimeni nu va dobândi iertare». Mărturisirea este necesară pentru că «oamenilor le este propriu să cadă și să se ridice de câte ori s-ar întâmpla aceasta», pe când «numai dracilor le este propriu ca odată căzuți să nu se mai ridice niciodată» iar «îngerilor le este propriu să nu cadă». Ucenicul, fidel părintelui său, nu-i ascunde nimic din trăirile sufletului său. Dar, pentru o transparență cât mai mare, se impune o permanentă cercetare de sine; cazul bucătarului care-și nota gândurile sale pe tăblița de la brâu în vederea mărturisirii în fața păstorului este arhicunoscut, după exemplul unui zaraf bun care «își socotește, fără îndoială, în fiecare seară câștigul și pierderea zilei. Dar nu le poate cunoaște pe acestea lămurit, dacă nu le înseamnă în fiecare zi într-un caiet. Că socoteala din fiecare ceas o arată pe cea din fiecare zi». Mărturisirea gândurilor și a păcatelor în fața duhovnicului trebuie să se facă așa cum s-ar face în fața lui Hristos Însuși, depășind rușinea care poate aduce inhibare, căci «nu te poți izbăvi de rușine fără rușine»: «Dezgolește-ți, dezgolește-ți rana în fața doftorului și nu te rușina. ‚A mea este buba, părinte, a mea este rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, și nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!’. Fă-te la mărturisire și cu purtarea și cu chipul și cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ și dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doftorului și judecătorului ca ale lui Hristos».

Pentru toate câte face părintele pentru ucenic, el trebuie să-i arate dragoste; aceasta trebuie să fie în primul rând lăuntrică. «Arată în chip nevăzut (cu mintea) lui Dumnezeu credința și dragostea curată ce o ai față de părintele tău și Acela va îndemna pe acesta în chip neștiut să se alipească de tine și să te apropie de el, după simțirea ta față de el». În această presimțire lăuntrică se vede o tainică «comunicare a eurilor». Cât privește necesitatea permanentă a povățuitorului duhovnicesc, trebuie să privim cu rezervă părerea unora cum că «pentru cei care s-au apropiat culmile de-a pururi însorite ale înduhovnicirii, nu mai este nevoie de îndrumarea păstorului, întrucât ei Îl au călăuză pe Dumnezeu (…) Procesul de educație duhovnicească, prin altul, își are o limită, după care urmează cel de autoeducație». Este adevărat că spre sfârșitul capitolului XXXI (Cuvânt către păstor), Sfântul Ioan spune: «Sufletul, unit cu Dumnezeu prin curăție, nu va avea nevoie de un alt cuvânt pentru învățătură, deoarece poartă în sine Cuvântul cel veșnic, ca învățător tainic, ca povățuitor și luminător», dar acest cuvinte se cer a fi integrate în contextul finalului lucrării, în care Ioan din Sinai îl laudă pe Ioan din Raith, destinatarul lucrării, a cărui virtute contemplând-o, a fost mișcat să pronunțe aceste cuvinte. În capitolul IV, referindu-se la monahii tot îmbunătățiți din mănăstirea pe care a vizitat-o, Sfântul Ioan Scărarul este ceva mai nuanțat, și din aceste cuvinte, punându-le alături de cele de mai sus, înțelegem gândirea sfântului: avem nevoie unii de alții cel puțin pentru verificare și stimulare în viața duhovnicească, dar nu ne putem niciodată dispersa de îndrumarea duhovnicească: «Era o frățime după Domnul adunată și legată, având și lucrarea minunată și contemplarea (vederea) lui Dumnezeu. Așa de mult se deprindeau să se sârguiască în faptele dumnezeiești, că aproape (s.n.) nu aveau nevoie de îndemnurile întâistătătorului, și unii pe alții se trezeau spre vegherea dumnezeiască (s.n.)». În chip paradoxal, starea de fiu duhovnicesc și de Părinte duhovnicesc nu se exclud: un fiu ajuns părinte rămâne mai departe fiu față de părintele său duhovnicesc, și frate față de ceilalți fii și părinți.

IV.5.1. «Fericita și pururea pomenita ascultare»

Rațiunea și libertatea sunt caracteristici ale făpturilor umane create după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic liber. Dar ascultarea pare a le nega, pentru că «ea stă în a-și tăgădui cineva cu desăvârșire sufletul său», «este mișcare de neînțeles», «moarte de bună voie». Cu toate acestea, nu este vorba de o «desființare a sufletului, ci de o punere a lui în mâna lui Dumnezeu. Și nu este vorba numai de o renunțare la voile rele, ci de o predare a voii celei bune, adică a voii peste tot în mâna lui Dumnezeu; e o predare rațională (…) o renunțare la existența egoistă în izolare, prin acordul ei cu rațiunea lui Dumnezeu». Această «predare» aduce cu sine în chip necesar siguranță, și ascultarea devine sinonimă cu «primirea primejdiei fără grijă», «răspuns necăutat în fața lui Dumnezeu», «netemere de moarte», «neprimejdioasă plutire pe marea vieții». Explicația este una simplă, răspunderea nu o mai are ascultătorul, ci întâistătătorul; ascultătorului îi rămâne o singură răspundere: de a-l asculta, și «prin el ascultă de Dumnezeu, ale Cărui voi i se fac concrete și i se tălmăcesc prin povățuitor». Paradoxal, «la baza acestor acte de non-voire proprie, e o mare și continuă voire și hotărâre, de a învinge cu tărie orice greutate, de a înfrunta chiar și moartea pentru a împlini de bună voie voile lui Dumnezeu, concretizate în voile întâistătătorului».

Ascultătorii călătoresc pe marea acestei vieți «plutind înălțați pe umerii altora» [povățuitorii duhovnicești, n.n.], și punându-și sarcina «pe grumazul altuia». Alegerea acestui «grumaz» trebuie să se facă cu multă cercetare înainte de a intra în mănăstire pentru a evita din start primejdiile; după acest moment este oprită cu desăvârșire orice încercare de judecare a părintelui: «înainte de intrare (în stadion), dacă se află în noi vreo neîncredere și vreun gând (de îndoială), să cercetăm pe întâistătător și, ca să zic așa, să-l cercăm, ca nu cumva încredințându-ne corăbierului ca unui cârmaci și celui pătimaș ca unuia fără patimi și mării ca portului, să ne pricinuim un naufragiu sigur. Iar după intrarea în stadionul evlaviei și al supunerii, să nu mai judecăm pe povățuitorul cel bun al luptei noastre în nici o privință, chiar dacă am vedea în el ca într-un om unele greșeli». Antidotul la aceste ispite de neîncredere este să se «păstreze biruințele lor pururea pomenite și neșterse în inimă, ca atunci când dracii le vor semăna necredința față de ei, să le închidă gura cu cele păstrate în amintirea lor». Când acest remediu se arată a fi ineficient, sfatul Sfântului Ioan este mai categoric: «sari ca din curvie. Să nu dai șarpelui îngăduință: nici loc, nici intrare, nici început. Zi către balaurul acesta: o, înșelătorule, nu eu am primit să fac judecata povățuitorului meu, ci el pe a mea. Nu eu am fost făcut judecător al lui, ci el al meu».

Ascultarea este mai presus de multe nevoințe, fiind deseori echivalată în întreg Răsăritul creștin cu neomucenicia: «Părinții numesc cântarea armă; rugăciunea zid; lacrima neprihănită, baie. Iar fericita ascultare au numit-o mărturisire (mucenicie)». Dimpotrivă, neascultarea este catalogată ca infidelitate spirituală, un monah vorbind de «curvia neascultării».

Efectele ascultării sunt vizibile atât în viața duhovnicească, dar și în ceea ce privește aspectul fizic: pe lângă «abisul smereniei, prin care alungă de la ei tot războiul» și «desăvârșita nesimțire și lipsa de durere la bârfeli și sudalme», unii monahi ascultători dintr-o mănăstire pe care o vizitase Sfântul Ioan Scărarul aveau «chip îngeresc după dobîndirea nerăutății», «blânzi în cele din afară», «luminoși», «neprefăcuți și nemeșteșugiți», «privind pe întâistătător ca niște copii nevinovați» , ceea ce făcea ca «ochiul minții» să fie «îndrăzneț și tare față de draci și de patimi».

Sfântul Ioan crede de cuviință că sunt necesare și cîteva exemplificări concrete de asculttărori. Unul este Isidor, care a trăit șapte ani la poarta mănăstirii, spunând tuturor, la porunca părintelui său: «Roagă-te pentru mine, părinte, că sunt stăpânit de duh rău»; după zece zile de la tunderea sa în monahism, «a plecat prin neslăvire în chip slăvit la Domnul». Un altul este Laurentie, al doilea preot după starețul acelei mănăstiri în care Ioan Scărarul a admirat modul de viețuire al monahilor. La începutul mesei, a fost chemat de stareț, care, după ce l-a binecuvântat, nu i-a mai spus nimic, ci l-a lăsat să stea așa aproape două ore, deși era de optezeci de ani, dintre care patruzeci și opt de mănăstire. Monahul Avachir a trăit șaptesprezece ani «nedreptățit aproape mai mult decât toți, ba uneori alungat și de la masă dintre slujitori», după care a trecut la Domnul, spunând: «Mulțumesc, mulțumesc Domnului și vouă. Că ispitindu-mă voi pentru mântuirea mea, iată am rămas neispitit de draci șaptesprezece ani». Arhidiaconul Macedonie a depășit cu o zi data la care trebuia să se reîntoarcă în mănăstire după o călătorie, și a fost scos din diaconat și numărat cu frații începători. Întrebarea pe care ne-o punem este: ce gândeau aceștia în momentul unor astfel de încercări ale răbdării și ascultării de către părintele duhovnicesc? Isidor a mărturisit: «Socoteam că pentru păcatele mele m-am vândut. De aceea făceam pocăință cu toată amărăciunea, cu silire și cu sânge», iar Laurentie a zis: «Înfățișându-mi în preajma păstorului chipul lui Hristos, am socotit că nu el îmi poruncește, ci Dumnezeu. Pentru aceasta (…), stăteam rugându-mă, nu ca înaintea mesei unor oameni, ci ca înaintea altarului lui Hristos, neprimind nici un gând rău față de păstor, datorită credinței și iubirii mele față de el». O a doua întrebare: sunt aceste mijloace oarecum extreme aplicabile oricând și oricui? Însuși Sfântul Ioan a fost revoltat față de aceste experiențe «dure», «aducând înainte slăbiciunea generației noastre și că mulți poate pentru certarea fără motiv, sau poate nu fără motiv, se rup de păstor». Răspunsul pe care l-a primit este permanent valabil: «Sufletul legat de Hristos, prin iubirea și credința păstorului, nu se depărtează de el până la sânge și mai ales cel ce s-a tămăduit vreodată prin el de vreo rană oarecare». Părăsirea Părintelui duhovnicesc este o mare eroare: «Bolnavii care, după îngrijirea din partea unui doftor și după folosul avut de la el, părăsesc pe acesta alegând pe altul înaintea tămădurii desăvârșite, sunt vrednici de toată osânda de la Dumnezeu». La polul opus se află însă o altă ispită: nu schimbarea părintelui, dar tendința de a te lauda cu el: «Am văzut un ucenic neîncercat fălindu-se în fața altora cu isprăvile învățătorului său. Dar socotind să-și câștige sieși slavă din roada altuia, și-a primit mai degrabă necinste. Căci toți au zis către el: ‚Dar cum a odrăslit un pom bun, o ramură neroditoare?’».

Ascultătorul îl imită pe Hristos la Cina cea de Taină, atunci când leapădă voia sa proprie «ca pe o haină a rușinii» și se încinge cu «ștergarul ascultării» cu care slujește fraților. Legătura aceasta între ascultare, smerenie și nepătimire este una deosebită: «din ascultare se naște smerenia, din smerenie nepătimirea, (…) prin care vine culmea smereniei. Căci nepătimirea începe de la smerenie, precum legea, de la Moise. Dar fiica desăvârșește pe maică ». Însuși faptul de a te încredința unui Părinte duhovnicesc, prin ascultare, este un început de smerenie, prin neîncrederea în sine și nebizuirea pe sine; de aceea «cel ce nu s-a cunoscut că este cu lipsă în virtuți nu poate sta sub mâna altuia». Ascultarea aceasta este necesară totdeauna, pentru că oscilația unui monah între starea de ascultare și cea de neascultare nu aduce multă rodire; el «este asemenea celui care uneori pune în ochi leacuri, alteori var nestins. Căci‚ unul zidind, iar altul dărâmând, care altul va fi folosul decât osteneala’». Dar stăruința în ascultare va aduce cu sine și efectul acesteia: tăria și imperturbabilitatea sufletului: «Precum pomii clătinați de vânturi își adâncesc rădăcinile, așa și cei ce petrec în ascultare dobândesc suflete tari și neclintite».

Excusus: Ascultarea între libertate și ne-voință ascetică

Unul dintre cuvintele cele mai des întâlnite la Părinții Bisericii în legătură cu îndrumarea duhovnicească este ascultarea. Trebuie să înțelegem așa cum se cuvine această ascultare față de Părintele duhovnicesc, pentru a nu crea o imagine falsă a creștinismului. Aceasta mai ales în zilele noastre, când se întâlnesc nu puține «manifestări și refulări misticoide», care urmăresc «să suprime libertatea persoanei, transformând spiritul adevăratei Ortodoxii, al libertății în Duhul Sfânt, într-un soi de islamism dreptmăritor, conformist și căldicel, al literei care ucide».

În gândirea ortodoxă, «toată facerea omenească, dacă nu se săvârșește în deplină libertate, nu poate avea valoare veșnică», pentru că Duhul lui Dumnezeu, în interiorul Căruia se lucrează taina paternității duhovnicești, este Duh al libertății (2 Co 3, 17). Astfel, trebuie să evităm «să confundăm ascultarea duhovnicească cu un soi de conformism obedient și cu executarea mecanică a unor programe ascetice» și a unor îndemnuri pe care nu ni le asumăm existențial, și nu ni le impropiem ca fiind nu ale părintelui însuși, nici ale părintelui pentru noi, ci ca fiind ale noastre, de la Dumnezeu venite, primite, dar înțelese, deslușite prin duhovnic. «Noi nu facem ascultare în scopul împlinirii unor reguli exterioare care ne-ar favoriza în fața lui Dumnezeu și ne-ar atrage dragostea Lui (…) Ascultarea nu ne aduce nimic din exterior, ci ne schimbă în însăși ființa noastră și ne pregătește să primim iubirea lui Dumnezeu», arătată oamenilor prin Fiul Său ascultător până la moarte (Flp 2, 8).

Să observăm apoi și faptul deosebit de important că în relația părinte-ucenic ascultarea «nu este impusă, ci liber consimțită. Starețul ne ia voința în voința sa numai dacă i-o oferim în toată libertatea voinței noastre. El nu ne distruge voința, ci o primește de la noi ca pe un dar (…) Dacă în anumite situații, Părintele duhovnicesc cere ascultare necondiționată și în aparență oarbă, acesta nu este un scop în sine și nu pentru a face din cineva un sclav. Scopul unui asemenea tratament de șoc este eliberarea ucenicului de ego-ul lui neautentic și iluzoriu, ca să ajungă la adevărata libertate».

Ascultarea nu trebuie înțeleasă ca disciplină și ea se lucrează în atmosfera de permeabilitate între Dumnezeu-duhovnic-ucenic pe care o crează rugăciunea dintr-o inimă sinceră. «Roagă-te mai întâi lui Dumnezeu zicând: Fă milă cu mine și ceea ce voiești dă Părinților mei să-mi spună. Și astfel, ceea ce îți vor spune părinții fă cu credință și te va odihni Dumnezeu» spunea Cuviosul Isaia Pustnicul. Pentru că, până la urmă, «nu este vorba de un orizontalism între tine și duhovnic, este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic (…) Și taina aceasta se săvârșește astfel: tu, ca ucenic, cel ce te duci la duhovnic, fie să te spovedești, fie să-i ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale (…) ‚Doamne, să fac asta sau să fac ailaltă? Spune-mi prin duhovnicul meu’. Și când simți oarecum în rugăciunea ta, în viața ta, că vine momentul, că s-a copt momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenția către Dumnezeu. Și atuncea pândește la duhovnic. Spune-i esențial problema ta, și pândește de la duhovnic primul cuvânt (…) pecteluiește cu duhovnicul tău, cerând: ‚Blagoslovește părinte!’. Blagoslovenia părintelui te va urma și-ți va da putere multă spre a-ți împlini ascultarea, și de-acuma ești sub voia lui Dumnezeu. Nu întreba pe duhovnicul tău mai departe, primește cuvântul. Ăsta-i cuvântul tău. Duhovnicul nu ți-l poate explica. Este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă așa ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul acesta îl vei primi de la duhovnic, primul cuvânt, să nu cârtești, să nu te împotrivești, fiindcă riști să retezi cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar, în momentul când spui: ‚Părinte, explică-mi-l mai bine’, ai pierdut firul cu Dumnezeu, ai închis telefonul, și-acuma vorbești, cum ar fi, cu aparatul de plastic (dacă-i vorba de telefon); acuma vorbești cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primește cuvântul cu credință, cere blagoslovenie, și tu vei înțelege acel cuvânt făcându-l».

Tot efortul unui Părintele duhovnicesc este de a-l conduce pe fiul său spiritual la stadiul eliberării și a-l închina înaintea feței lui Dumnezeu. Adevărata ascultare răstignește voința proprie, pentru a învia în ultima libertate: duhul percepând adierile Duhului. «Singura rațiune de a fi (a relației Părintele duhovnicesc-ucenic, n.n.) este aceea de a converti scalvia în libertatea de care se bucură copiii lui Dumnezeu».

Când ignorăm faptul că Dumnezeu este prezent, sau Se cere a fi prezent, în relația ta cu Părintele duhovnicesc, și prin el tu vrei să cunoști și să împlinești nu voia ta, nici voia părintelui, ci voia Lui, ascultarea nu devine constrângere, ci bucurie din bucuria pe care Dumnezeu o împărtășește din plin celor care Îl caută cu sinceritate.

Împlinirea voii lui Dumnezeu nu trebuie înțeleasă ca o limitare sau anihilare a voinței omului, ci, dimpotrivă, un veritabil efort de voință. «Ne-voințele» devin astfel exerciții de voință, acomodarea voinței umane, pervertită de multe ori, cu voia lui Dumnezeu, prin ascultarea de Dumnezeu, prin intermediul Părintelui duhovnicesc.

Pentru ca ucenicul să înțeleagă și să-și asume, astfel, în viața sa ascultarea de duhovnic, mai întâi acesta trebuie să aibă o percepere corectă a ei. Ascultarea nu este pretext de a transforma paternitatea duhovnicească, rău înțeleasă, într-o stare de sclavagism pe care cu bună știință să o promoveze părintele. Părintele duhovnicesc este tată, iar nu monarh absolut. Cu mult tact pastoral, duhovnicul trebuie să favorizeze întâlnirea ucenicului cu Dumnezeu și nu să se pună pe sine însuși în calea accesului în așa fel încât să-i blocheze această cale. «Părintele duhovnicesc trebuie să recunoască și să limiteze orice posibilitate de abuz prin însăși natura rolului părintesc pe care îl are (…) Acesta are o responsabilitate deosebită de a limita efectele transferului afectiv în cadrul relației sale cu fiii săi duhovnicești, pentru a accentua dragostea sa părintească prin Hristos, și nu doar ca un înlocuitor al unui părinte. Autoritatea conferită lui Hristos, prin mijlocirea unui Părinte duhovnicesc, reduce la minim posibilitatea ca părintele și fiul duhovnicesc implicați într-o relație spirituală, să o înțeleagă greșit» aceasta pentru că «dragostea pură și desăvârșită pentru Hristos dă viață și susține o astfel de relație. Prin această relație încărcată de spiritualitate, Părintele duhovnic devine un mijlocitor al dragostei, iar fiul spiritual răspunde acesteia, nu față de preot ca individ, ci față de preot ca icoană a lui Hristos».

IV.5.2. «Păstorul»

În capitolul al XXXI-lea al Scării, capitol care are titlul Cuvânt către păstor, Sfântului Ioan «schițează calitățile împodobitoare ale păstorului de suflete și variatele metode pe care trebuie să le folosească în pastorație».

Prima condiție pentru a fi păstor al «oilor cuvântătoare» este nepătimirea: «Păstor este cel ce are trupul și sufletul nebolnave, neavând nevoie de nici o doctorie pentru ele», căci «nu e drept ca lupul să păzească oile, și nici nu e primejdios ca cei pătimași să conducă peste cei pătimași». În caz contrar el se dovedește a fi duplicitar: «E mare rușinea întâistătătorului care se roagă să se dăruiască celui supus lui ceea ce el nu are». Nepătimirea se arată în chip desăvârșit în iubire, după modelul lui Hristos: «Pe păstorul cel adevărat îl dovedește iubirea. Căci din iubire S-a răstignit Păstorul cel mare». Toată jertfa aceasta de a-i păstori pe alții se face urmându-L pe Hristos în dragostea Lui față de oameni, și mai ales față de cei păcătoși (cf. Lc 19, 10; 15, 4; 6, 9; 1 Tim 1, 15; Mt 15, 24; 18, 11; Mc 2, 17); răsplata însă este direct proporțională cu greutatea lucrului duhovnicesc în «via Domnului»: «Nimic nu arată așa de mult iubirea de oameni și bunătatea cea către noi a Făcătorului, ca a lăsa cele nouăzeci și nouă de oi și a căuta pe cea rătăcită. Ia aminte, deci, o, minunate, și arată-ți toată sârguința, dragostea, căldura, grija și rugămintea către Dumnezeu pentru cel foarte rătăcit și zdrobit. Căci unde sunt mari bolile și ranele, fără îndoială mari vor fi și răsplătirile date».

Există însă și cazuri excepționale, pe care le recunoaște ca atare și Sfântul Ioan, când un povățuitor încă pătimaș s-a izbăvit de patimi prin povățuirea unor frați care erau mai buni decât el: «Am văzut, e drept foarte rar, în câte o împrejurare povățuitori pătimași stăpânind peste cei nepătimași, care, rușinându-se pe încetul de cei conduși, au pus capăt patimilor lor. Aceasta cred că a lucrat-o în ei plata celor mântuiți. Și așa stăpânirea lor pătimașă li s-a făcut pricină de nepătimire». Această rușine nu este departe de smerenie, și de aceea se produce această transformare în însuși cel care povățuiește: «Am văzut pe neputincios curățind neputința altui neputincios, folosindu-se de o îndrăzneală vrednică de laudă pentru acela către Dumnezeu și punând sufletul său pentru un alt suflet întru smerenie (s.n.) și prin vindecarea aceluia vindecându-se pe sine însuși».

Povățuitorul duhovnicesc nu se folosește atât de cărți, ci el însuți trebuie să devină «icoană pilduitoare», «carte înțelegătătoare a cunoștinței prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El», să călăuzească pe celălalt «prin înfățișarea sa văzută», căci numai cel în care lucrează Însuși Dumnezeu poate să comunice și altora «lucrarea dumnezeiască sau pe Dumnezeu Însuși cu iubirea Lui». Îndrumarea cu dragoste a altora poate fi văzută și ca o recunoștință față de Dumnezeu a Cărui dragoste a cunoscut-o cel care a fost izbăvit de patimi: «Izbăvește și tu, cel ce ai fost izbăvit de Dumnezeu. Mântuiește, tu cel ce ai fost mântuit, pe cel dus la moarte, și nu cruța nimic ca să răscumperi pe cei omorâți de draci», această jertfelnicie într-ale duhovniciei fiind «mai presus de toată lucrarea și contemplarea oamenilor și a îngerilor». Prin aceasta, «din cele prihănite face daruri neprihănite pe care le aduce lui Dumnezeu», căci «nici un dar nu este așa de bine primit de Dumnezeu de la noi ca acela de a aduce suflete cuvântătoare prin pocăință». Îndrumarea duhovnicească trebuie să îmbine cuvântul cu exemplul personal: «Dacă cel care are cuvânt de folos și nu-l împărtășește cu îmbelșugare, nu va rămâne nepedepsit, la ce mare primejdie nu trebuie să se aștepte, (…) cei ce pot, ca și prin însăși sârguința în fapte să se ostenească cu cei ce se ostenesc, și nu voiesc să o facă?».

Sfântul Ioan Scărarul insistă mult asupra calității de terapeut al bolilor spirituale pe care trebuie să o aibă păstorul, de unde și comparația frecventă cu medicul de afecțiuni fizice. Aproape fiecare element din instrumentarul medical clasic este asociat, în plan spiritual, unei modalități de vindecare a bolilor sufletului.

Păstorul trebuie să intre în starea celui care i se încredințează spre povățuire, «să poată pătimi împreună cu toți și să trăiască starea lor, după treapta lor», dar această acomodare pedagogică trebuie cerută de la Dumnezeu prin rugăciune, și el va cunoaște această «înțelepciune dată lui de Dumnezeu» atunci «când va putea să vindece bolile pe care cei mai mulți nu le pot vindeca». Uneori trebuie să mimeze că ar fi și el cuprins de anumite patimi, dar acest «teatru» are rezultatul așteptat doar când, în realitate, nu mai este deloc tulburat de acele patimi: «Doctorul este dator să se dezbrace cu desăvârșire de patimi, ca să se poată preface, la vremea potrivită, că le are pe unele (…) Că de nu le-a lepădat cu totul, nu le va putea îmbrăca iarăși în chip nepătimitor».

Datoria întâistătătorului este să-i atenționeze pe cei pe care îi conduce asupra pericolelor care îi amenință în viața duhovnicească; dacă nu, se va face «pricinuitorul scufundării corabiei», pentru că i «s-a încredințat de către toți, fără grijă, cârma ei». Orice reținere de la această atenționare, dictată de o aparență nevrednicie, trebuie depășită, de vreme ce respectivul are această datorie; altfel se poate produce în mintea ucenicilor aparența că se află pe drumul cel bun, când de fapt nu este așa: «Mulți au socotit, din pricina tăcerii cârmaciului, că plutesc bine, până ce s-au izbit de stâncă».

Uneori – după mărturia Scripturii – se impun măsuri drastice, care implică îndepărtarea unor frați din obște, atunci când nu mai este posibilă recuperarea lor. Însă regula generală este căutarea oricărui mijloc de îndreptare, acționându-se cu dreaptă socoteală și diferențiat: «povățuitorul nu trebuie să le ceară tuturor celor care vin la el să meargă pe calea îngustă și plină de necazuri. Nici nu e fiecăruia jugul blând și sarcina ușoară. Ci trebuie mai degrabă să le aplice leacurile potrivite. Celor împovărați de păcate grele și aplecați spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea. Cei ce întind spre un cuget înalt și mândru, le este potrivit leacul dintâi». Pe începători trebuie «să-i luăm de mână ca pe niște copii (…), iar dacă sunt foarte prunci și neputincioși, e de trebuință să-i luăm pe umerii noștri și să-i purtăm până ce vor ajunge la ușa intrării celei cu adevărat strâmte». Dispoziția sufletească a celui care se mărturisește este determinantă, pentru că, «de multe ori cel mai slab este și cel mai smerit cu inima. De aceea, trebuie să fie pedepsit mai ușor de către doctorii duhovnicești. Iar ceea ce se cere pentru cel dimpotrivă, e vădit». În afară de harul primit de la Dumnezeu și de cunoștințele acumulate, păstorul trebuie să aibă și un simț lăuntric special prin care să poată deosebi între cei buni, cei de mijloc și cei răi, ca astfel să-și muleze sfaturile pe starea duhovnicească a ucenilor. Aplicarea standardizată a mijloacelor tarapeutice nu este eficace, ci toate împrejurările trebuie luate în considerare atunci când cineva este îndrumat, sau este judecat pentru un păcat: «Aceeași mâncare le pricinuiește adeseori unora râvna, iar altora întristarea. Trebuie ținut seama la aruncarea seminței, de cele de față: de timp, de persoană, de calitate, de cantitate» ? Păstorul de suflete trebuie să arate multă discreție în mărturisire: să nu cerceteze în amănunt lucrurile mărunte, să nu insiste când sunt mărturisite păcate trupești, nici să descopere el ucenicilor păcatele, dacă are darul înainte-cunoașterii, ci să-i determine pe ei să se mărturisească.

Dacă lucrarea Părintelui duhovnicesc este să lucreze la disciplinarea voinței ucencicului, pentru a fi în acord cu voința lui Dumnezeu, iar această disciplinare desori ia forma «tăierii voii (voinței)», voia lui însuși trebuie să fie permanent în consonanță cu voia lui Dumnezeu: «Să ai și tu pe Dumnezeu iconom și întâistătător al tuturor celor din lăuntrul și din afara ta, ca un cârmaci prea bun. Și tăindu-ți prin El voia Ta, te vei face și tu fără griji, călăuzit numai de voia Lui».

Una din ispitele care îl primejduiesc pe povățuitorul de suflete este aceea de a se încrede în el însuși și a cădea în mândrie, ignorând și posibilitatea unei îndrumări care să fie eficientă nu datorită lui, ci încrederii ucenicului. Atent la această ispită, Sfântul Ioan îndeamnă totdeauna la smerenie: «Trebuie să iei seama și tu și toți și la aceasta: nu cumva harul a rânduit să lucreze prin noi cele mai multe din credința celor ce vin la noi și nu din curăția noastră?». De altfel, părintele își împlinește misiunea de povățuitor nu prin calitățile sale proprii, ci uzând de darurile primite de la Dumnezeu, el «spală și curăță întinăciunile altora cu curăția dată lui de la Dumnezeu», și nu poate prea mult de unul singur, dacă nu este secondat de efortul ucenicului, căci pentru reușită este nevoie de împreună-lucrare: «Nu poate scăpa cârmaciul corabia singur, fără împreună-lucrarea corăbierilor. Nici doftorul nu poate vindeca pe cei ce suferă, nerugat mai întâi de el și neajutat prin arătarea ranei lui cu deplină încredere».

Părintele însuși va fi judecat mai aspru în comparație cu ucenicul, căci «de multe ori păcatul cu gândul al întâistătorului se judecă mai rău decât cel cu fapta al ascultătorului», nici nu se poate scuza că uneșe eșecuri au fost determinate de neștiință, și de accea nu are motive de totală siguranță.

Concluzia Sfântului Ioan Scărarul este una categorică, deși extrem de îndrăzneață, îndrăzneală asupra căreia el însuși avertizează: «Nu te minuna de ce-ți voi spune. Căci îl am pe Moise ca martor. E mai puțin vătămător să păcătuim lui Dumnezeu, decât părintelui nostru. Căci când Dumnezeu se mânie, povățuitorul nostru poate să-L împace pe El cu noi. Dar turburându-se acesta, nu vom mai avea pe cineva să ne facă pe Dumnezeu milostiv».

IV.6. Sfântul Teodor Studitul

Nu mai puțini de patru împărați bizantini (795-826) s-au lovit de intransigența și opoziția unui singur om: Teodor Studitul, mare apărător al sfintelor icoane și mare organizator al monahismului. Opera întreprinsă de Teodor în fruntea mănăstirii Sakudion mai întâi și mai apoi la Studion, în Constantinopol, este de o atât de mare importanță în istoria monahismului, încât se poate vorbi de o adevărată «reformă» studită.

La sfârșitul secolului al VIII-lea, monahismul bizantin se distingea prin două mari caracteristici: 1. importanța acordată – în mănăstirile care ne sunt mai cunoscute, mai ales în regiunea Olimpului din Bitinia – isihiei: idealul monahului de a se consacra unei vieți singuratice; 2. a doua caracteristică este legată de iconoclasm; sub împăratul Constantin al V-lea, lupta contra imaginilor sfinte a luat forma unei lupte contra călugărilor, și această politică a dus la închiderea sau chiar distrugerea multor mănăstiri, mai ales din capitală. În această atmosferă trebuie plasată opera lui Teodor și cele două aspecte fundamentale ale ei: isistența asupra idealului cenobitic și organizarea, chiar în Constantinopol, a unui monahism de dimensiuni foarte mari (numărul monahilor depășea cifra 700).

Reforma Sfântului Teodor, în ochii autorului, este o restaurare, o reîntoarcere la vechea formă de viață monahală, care implica o distanțare în raport cu formele contemporane ale monahismului și o revenire la vechii Părinți, în special la Sfântul Vasile cel Mare. Sfântului Vasile, Teodor îi datorează foarte mult, în primul rând concepția unui ideal de viață comunitară, sub povățuirea unui egumen, mod de viețuire care se opune individualismului ascetic atât de răspândit printre monahii orientali. De la el a împrumutat de asemenea și accentuarea rolului social al monahismului, asumat din plin în secolele IV-V. Idealul monahal al lui Teodor reiese bineînțeles din operele sale, în special din Cateheze, dar și din ceea ce știm despre modul cum funcționa mănăstirea Studios din Constantinopol pe care a condus-o din 798 până la moartea sa (832).

După Sfântul Teodor, în fruntea mijloacelor de luptă ale monahului, stau două principale: «Multe sunt luptele nevoinței dar nici una nu face cât mărturisirea împreună cu ascultarea». Prin ele se scapă de multe «curse și vicleșuguri» ale demonilor, «pornite asupra noastră în felurite chipuri». Sfântului Antonie cel Mare, un glas i-a răspuns că numai smerenia poate să evite acest spectacol al curselor demonice, iar Sfântul Teodor știa că mărturisirea este cel mai bun semn distinctiv al smereniei: «de unde vin printre voi aceste îngâmfări și fapte nesăbuite care le urmează? Oare nu din pricină că nu descoperiți ci ascundeți gândurile rele? Începutul și rădăcina relelor pe care le comitem este gândul ticălos; dacă îl dăm pe față, el piere cu ajutorul lui Dumnezeu; dacă îl ascundem, crește puțin câte puțin prefăcându-se în fapte rele».

Fără ascultare, toate celelate virtuți sunt ineficiente. Prin deschiderea inimii în mărturisire și prin «marea faptă a ascultării», «sufletul se luminează, voia proprie este tăiată; prin ele se ajunge la desăvârșita intimitate a fiului duhovnicesc față de părintele duhovnicesc». Nimic nu se face «după voia și socoteala noastră, în care caz se socotește păcat, ci precum v-am învățat, prin blagoslovenie», dar niciodată, chiar dacă cineva «s-a mărturisit cinstit odinioară – fără să ascundă ceva duhovnicului său – și a împlinit vreo ascultare cu toată smerenia și fără cârtire», nu trebuie să se mulțumească cu ceea ce a făcut, ca fiind îndestulător. Aceste fapte trebuie să devină o permanență, să intre în firea ucenicului, de care să nu se disperseze până la moarte: «Călugărul care face ascultare și este adevărat ascultător nu se ostenește numai pentru o vreme, ci pentru toată viața lui», devenind prin aceasta mucenic: «supunerea și ascultarea se încununează cu cununa muceniciei. Căci a-și tăia cineva voia sa și a face voia proiestosului are atâta preț înaintea lui Dumnezeu, ca și când și-ar vărsa sângele pentru Hristos». Prin ascultare și supunere omul se modelează «ca fierul în mâna fierarului». Ascultarea face multe minuni, iar neascultarea aduce pedeapsa lui Dumnezeu, așa cum o demonstrează cazurile de îndărătnicie prezentate în Sfânta Scriptură și din viețile sfinților. Puterea ascultării dată de Părintele duhovnicesc trece chiar dincolo de mormânt. Sfântul Teodor amintește de un părinte care și-a canonisit ucenicul să nu mai mănânce pâine până ce nu va fi în stare să păzească vitele mănăstirii care stricau recoltele vecinilor ce se revoltau pentru acesta. Dar, «ducându-se ucenicul ca să facă acea ascultare, a murit bătrânul». Când a expus situația sa în fața mai multor părinți, nici unul n-a îndrăznit să-l dezlege; același verdict l-a dat și patriarhul Gherman al Constantinopolului împreună cu sinodul său, «și măcar că această legătură se făcuse vremelnică, dar fiindcă se legase de acela pe pământ și era legat și în ceruri, n-a putut să-l ajute, sau să-l dezlege nici soborul, cu toate că bătrânul nu avusese darul preoției și era un călugăr simplu, dar el era starețul ucenicului. Și așa a rămas fratele acela sub canon până la moartea sa, fără să mănânce pâine».

A fi Părinte duhovnicesc presupune mari responsabilități și cere un efort deosebit: «Oare poate corăbierul să se odihnească în mijlocul mării, când are grijă de conducerea corăbiei și ia seama în toate părțile la vânturi? Sau poate să dormiteze păstorul cel bun, când simte că vin lupii să-o răpească oile? (…) Așa-i și starețul sufletelor și păstorul oilor cuvântătoare. Se silește, se trudește și sârguiește, cu atât mai mult cu cât răspunderea lui este mai mare». De aceea, nu oricine poate fi păstor, ci doar aceia care «strălucesc prin lipsă de patimi, care au cuvânt deajuns și înțelepciune desăvârșită, care au pricepere înaltă, cunoștință iscusită și îndelungată milosârdie și care pot să îndure greutățile neputincioșilor, după cum zice apostolul». Teodor nu este părinte duhovnicesc pentru facilitățile pe care le poate aduce calitatea de întâistătător, ci este conducătorul fraților și celorlalți părinți spre Împărăția lui Dumnezeu, spre comuniunea sfinților: «Fraților și părinților, să nu credeți că vă silesc să vă supuneți mie, pentru slujbă trupească sau pentru slavă omenească (…), ci vă învăț numai pentru mântuirea sufletelor voastre, pentru slava lui Dumnezeu și pentru a vă învrednici să vă veseliți în împărăția cerurilor cu părinții noștri, și să dănțuiți cu marele Antonie, lumina luminilor, cu purtătorul de Dumnezeu Eftimie și cu străduitorul Pahomie, acolo unde este prealăudatul Sava, prea fericitul Teodosie, de Dumnezeu luminatul Dorotei, Dometian, prea sfințitul Acachie, Vasile, Zaharia purtătorul de Duh și Astref, ascultătorul de Dumnezeu». Într-un cuvânt adresat ucenicilor în timp de era foarte bolnav, Sfântul Teodor le spune: «voi sunteți fiii mei, sănătatea mea, bucuria mea, odihna și cununa mea. Voi sunteți desfătarea vieții mele. Voi sunteți mângâierea mea, veselia mea, dorința mea, comoara și câștigul meu. Să nu dea Dumnezeu să vă bolnăviți voi sufletește, căci atunci boala mă apasă și mă cuprinde mâhnirea cu totul». Un adevărat părinte nu poate fi nepăsător față de starea duhovnicească a fiului său, ci se întristează nespus atunci când acesta greșește sau își părăsește tatăl: «fraților, părinților și fiii mei, vă grăiesc în acest cuvânt de cei trei frați ticăloși care au părăsit viața de obște, ca, pe de o parte, voi să deveniți mai statornici, cunoscând căderea lor, iar pe de altă parte, să mă ușurez eu de jalea ce mi-a pricinuit fapta lor. Pentru că, deși sunt nevrednic, sunt totuși tatăl și păstorul vostru, și dacă un părinte se întristează pentru pierderea fiului său după trup, cu atât mai mult mâhnește pe mine pierzarea fiilor duhovnicești».

Nu numai starețul, ci și monahii, corăbieri pe marea acestei vieți, au propria lor contribuție la bunul mers al obștii-corăbii: «Datoria mea, ca [și] cârmuitor, este să priveghez mai mult, că cercetez cerul și să iau seama la steaua dreptății, ca să îndrept corabia cea sufletească spre limanul mântuirii. Dar și voi se cade să privegheați, să vă țineți cu mâinile, să alergați când într-o parte, când în alta, grijindu-vă să nu întâmpinăm fără de veste vreo furtună».

Însuși Sfântul Teodor a avut un Părinte duhovnicesc, Sfântul Platon, căruia îi acorda o cinste deosebită: «Tu ești făclia mea, făclia mereua aprinsă care alungă gândurile întunecate ale sufletului meu. Tu ești toiag care alungă trândăvia inimii mele, leacul întristărilor mele, balsamul care îmi înnoiește curajul, evanghelia mea, bucuria mea, sărbătoarea mea, slava mea (…) Căci ce este mai dorit decât un adevărat părinte, și încă un părinte dumnezeiesc? Un fiu iubitor înțelege acest lucru dacă este vrednic de numele său». O scrisoare adresată lui Platon începe astfel: «Grăind cu cel ce este capul nostru ne mângâiem pe noi înșine; căci ce este mai mângâietor pentru un copil decât să discute cu tatăl său și încă cu un astfel și atât de mare (părinte), a cărui virtute o cântă multe cetăți, ținuturi și ostroave? Acesta este părintele meu drag, măcar că pentru lipsa de folos a smereniei mele ramura nu se aseamănă trunchiului. Dar faptul că ne ești pus înainte îl avem drept canon al evlaviei nu numai noi, ci și toți câți și-au ales (cinstind pe Dumnezeu), să ducă o viață evlavioasă, să se întraripeze spre vitejie și să se scoale spre o bună alergare». Adresându-se ucenicilor săi, Sfântul Teodor, amintește de puterea rugăciunilor părintelui său, față de care ei sunt «nepoți»: «Domnul Dumnezeu să vă dea tuturor darul său și blagoslovenia părintelui meu, să vă întemeiați spre bine …». Pentru a-i îndemna și pe ucenici să fie statornici, Sfântul Teodor nu ezită să se dea pe sine drept exemplu: «și eu am fost supus, am avut egumen și econom; am avut duhovnicesc și trupesc părinte și am avut frați sufletești și trupești, cu care petreceam ca în foc (…) și n-am putut petrece acestea toate în alt chip, decât cu răbdare și prin adevărata și cu amănuntul spovedanie, toate greșalele socotindu-le că sunt ale mele, neînvinovățind niciodată pe altul, căci nimic nu poate liniști sufletul scârbit, fraților, decât răbdarea». Pe de altă parte, în dese rânduri Sfântul Teodor își mărturisește nevrednicia de a le fi povățuitor fraților; a acceptat însă aceasta tocmai bazându-se pe rugăciunile părintelui său și ale obștii: «Părinților, fraților și fiii mei, nici de la puterea cuvântului meu am nădăjduit, că precum mă vedeți sunt neputicios, nici de la viețuirea mea, că bine mă știți că sunt leneș, ci numai de la mila lui Dumnezeu. Având și oarecare bună râvnă și ajutându-mi și rugăciunea părintelui nostru și al vostru, am îndrăznit și cutez să vă fiu egumen și întâistător». Înainte de moartea sa, Sfântul Simeon va ține să așeze ca «părinte, luminător și dascăl al vostru pe domnul și părintele meu și părintele vostru al tuturor, prea cuviosul Egliston», căruia îi dă sfaturi cum să-i păstorească pe părinții și frații care îi sunt de acum nu frați, ci fii duhovnicești.

Influența Sfântului Teodor și a operei sale asupra monahismului bizantin a fost considerabilă. Monahi din alte mănăstiri, precum cele din Bitinia, au căutat să reînvie idealul studit. Catehezele vor purta departe influența lor, până-n Italia. În sfârșit, regula studită sau avatarurile ei vor servi drept model pentru mulți fondatori de mănăstiri: Athanasie Atonitul (sec. al X-lea) se va inspira din regulile studite pentru a organiza Marea Lavră, iar Teodosie, pentru Lavra Peșterilor din Kiev (sec. al XI-lea) va lua drept model o altă redactare a aceleiași reguli.

IV.7. Sfântul Simeon Noul Teolog

În cazul Sfântul Simeon Noul Teolog, există pericolul de a-l percepe doar ca un mistic ale cărui teme preferate ar fi exclusiv prezentarea stărilor duhovnicești înalte (nepătimirea, vederea luminii dumnezeiești, rugăciunea curată, dragostea), și care nu ar acorda prea multă atenție mijloacelor ascetice cu ajutorul cărora se poate ajunge la ele. O asemenea imagine este greșită, o trăsătură caracteristică scrisului Sfântului Simeon fiind tocmai aceea de a nu separa niciodată efortul ascetic de viața mistică. Unul din subiectele asupra căruia revine deseori Noul Teolog este necesitatea unui Părinte duhovnicesc autentic care să-și ofere experiența și dragostea în a-i ajuta și pe alții să se izbăvească de patimi, să înainteze în viața de pocăință și să ajungă la experiența luminii divine necreate și să primească celelalte daruri specifice unei vieți duhovnicești sporite.

Această nevoie de un Părinte duhovnicesc – adevărat «apostol și discipol al lui Hristos, mijlocitorul nostru și ambasadorul nostru lângă Dumnezeu» –, pe care o subliniază Simeon, vine din proprie experiență. Se știe rolul decisiv pe care l-a avut Simeon Evlaviosul, Părintele duhovnicesc al lui Simeon Noul Teolog în viața acestuia. Pasaje consistente din Catehezele sale, adresate monahilor, dar mai ales a 6-a și a 10-a, conțin elogii deosebite la adresa lui Simeon Evlaviosul, pe care nu va pregeta să-l declare și să-l cinstească drept sfânt la scurt timp după moartea acestuia (986), scriindu-i viața, compunându-i un oficiu liturgic complet și pictându-i icoana, atrâgându-și prin acest act, socotit de mulți «pripit», coroborat cu o neputință – reală sau intenționată – a înțelegerii unor pasaje din scrierile acestuia, opoziția a nu puținor monahi și mai ales a fostului episcop de Nicomidia, Ștefan al Alexinei, opoziție care va duce, după șase ani de «război», la exilarea pentru doi ani a lui Simeon (1009-1011). Pentru acest părinte, Simeon Evlaviosul, el nu va înceta să-I mulțumească toată viața lui Dumnezeu pentru că i l-a trimis: «Îți mulțumesc că, dorind eu să văd pe unul din sfinții Tăi și crezând că prin el voi afla milă de la Tine, Tu, Bunule, nu numai că ai făcut aceasta, arătându-mi un rob adevărat al Tău, pe fericitul și sfântul Simeon, și ai binevoit să fiu iubit de către acela, ci mi-ai dăruit și zeci de mii de alte lucruri bune, pe care nu le nădăjduiam». El l-a întâlnit într-un moment crucial al vieții sale: «doream Stăpâne (…) ca să găsesc un mijlocitor și un sol, ca prin mijlocirea aceluia și prin slujirea lui de către mine să găsesc fie și în veacul viitor iertarea multelor mele păcate». Mulțumirea lui este cu atât mai mare cu cât l-a dobândit de la Dumnezeu într-un timp când, așa cum el mărturisește, «am auzit pe toată lumea spunând că nu mai există acum pe pământ un asemenea sfânt», iar după găsirea lui s-a confruntat cu sceptcismul laxit al contemporanilor, care-l sfătuiau să-și aleagă unul mai puțin sever: «Ce te ostenești în zadar ca un nebun și urmezi acestui înșelător și amăgitor așteptând zadarnic și fără folos să vezi? Fiindcă acum acest lucru e cu neputință. De ce-ți lovești picioarele și sângerezi urmându-i? De ce nu mergi mai degrabă la oameni milostivi care te îndeamnă să te odihnești și să te hrănești și să te îngrijești frumos».

Așadar, tocmai această imperioasă nevoie de un altul ca povățuitor în viața după Dumnezeu, care urmează unei vieți păcătoase, nevoie pe care a simțit-o Simeon însuși, îl determină să-i îndemne și pe alții în a-și căuta un părinte, căci «omul pentru aceasta, ca unul ce, neputând să înainteze singur, fără rușine din pricina faptului că e împovărat de rușinea multor păcate, caută un mijlocitor și un ajutor». Această căutare nu se face la întâmplare, ci începe cu rugăciunea, pe fondul unui duh de pocăință, Simeon oferind și un model de rugăciune în acest sens: «Doamne, Care nu vrei moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu, pentru aceasta Te-ai pogorât pe pământ ca să scoli pe cei ce zac omorâți de păcat și să-i faci vrednici să Te vadă pe Tine, lumina cea adevărată, pe cât este cu putință omului a o vedea, trimite-mi un om care să Te cunoască pe Tine, ca, slujindu-i ca Ție și supunându-mă lui cu toată puterea mea și făcând în voia acelui voia Ta, să bine-plac Ție, singurului Dumnezeu, și să mă învrednicesc și eu, păcătosul, de Împărăția Ta». Observăm aici aproape o identificare între Hristos și Părintele duhovnicesc, însă Sfântul Simeon va repeta de multe ori că Dumnezeu este singurul Părinte și că numai El poate mântui, dar tot acest Dumnezeu îl arată credinciosului pe Părintele duhovnicesc și-i spune: «Ține-te și urmează omului aceluia alipindu-te de el, căci acesta ridicându-te te va spăla».

Odată găsit, nu trebuie căutați alții, Simeon condamnând aspru voyageur-ismul întâlnit la unii monahi și credincioși, care-și schimbă arbitar Părintele duhovnicesc: «Să nu umbli de colo până colo căutând monahi renumiți, nici nu scruta viețile lor, ci dacă ai întâlnit cu darul lui Dumnezeu un părinte duhovnicesc, numai acestuia spune-i cele ale tale; iar dacă nu, dar Îl vezi pe Hristos, privește spre Acesta pururea și ține să-L ai numai pe Acela văzător pururea al mâhnirii și supărării tale». Sfântul Simeon pare să admită aici o deschidere directă spre Hristos pentru ce ce Îl văd deja, adică pentru cei care au atins o măsură înaltă a desăvârșirii, dar el condamnă totodată orice necredincioșie față de Părintele duhovnicesc. Spre această desăvârșire se ajunge tocmai punând ca început al ei ascultarea de Părintele duhovnicesc, ca formă a lepădării de sine: «cei care așează temelia bună a credinței și nădejdii în frică și în cutremur pe piatra ascultării de Părinții duhovnicești și zidesc fără șovăială pe temelia acestei ascultări cele poruncite de aceia ca din gura lui Dumnezeu de îndată izbutesc să se tăgăduiască pe ei înșiși, căci faptul de a nu mai împlini voia lor, ci voia Părintelui lor duhovnicesc pentru porunca lui Dumnezeu și exercitarea în virtute produc nu numai tăgăduirea de sine, dar și omorârea față de lumea întreagă». Iar această ascultare «ca pe Însuși Dumnezeu », trebuie împlinită chiar dacă pe moment «cele făptuite [poruncite] ți se par potrivnice și vătămătoare». În Cateheza a 20-a, vorbind din perspectivă evanghelică, Sfântul Simeon spune că a asculta de Părintele duhovnicesc nu înseamnă altceva decât a-L imita pe Hristos în întreaga Sa viață pământească și a trăi marile momente ale Evangheliei (schimbarea la față, pătimirea, moartea, învierea, și chiar pogorârea Sfântului Duh). Într-un singur caz nu mai este valabil principiul ascultării necodiționate, «pentru cele ce sunt afară de dumnezeieștile porunci și de legile bisericii noastre», căci în acest caz «nu numai lui nu trebuie să vă plecați, când vi le poruncește, ci nici înger de s-ar pogorî din ceruri nu se cuvine să-l ascultați».

Părintele duhovnicesc este mai întâi de toate un terapeut spiritual: bolile pe care le vindecă el sunt păcatele și patimile sufletului, folosind, ca și doctorul fizic, cu multă răbdare și dragoste înainte de toate, medicamentele și mijloacele terapeutice specifice. Pe măsură ce ne depărtăm în timp de monahismul primar, asistăm la o schimbare de direcție: dacă la început rolul părintelui era unul de profilaxie, cu timpul, acesta va fi mai mult medic care are de tratat boli ale sufletului care apar atât în urma unei slăbiri a naturii umane în general, dar, nu de puține ori, tocmai datorită apelării tardive la Părintele duhovnicesc, care ar fi putut preveni o lucrare a diavolului în direcția declanșării unui «focar» pătimaș. Față de acest medic spiritual ucenicul este dator cu o deschidere totală, tocmai pentru a-i ușura munca: «Ascultă numai sfaturile părintelui tău / și spune-i lui, ca lui Dumnezeu, gândurile tale până la ispite / și nimic să nu-i ascunzi / nici să faci ceva fără părerea lui / nici să dormi, nici să mănânci, nici să bei».

Există însă și medici spirituali șarlatani și impostori, pe care Simeon îi avertizează: «Vezi să nu încerci să faci pe păstorul până când n-ai dobândit prieten pe Păstorul cel Bun, fiindcă să știi că nu vei câștiga nimic altceva, decât a da socoteală lui Dumnezeu nu numai pentru nevrednicia ta, ci și pentru oile pe care le-ai adus pierzanie prin lipsa de experiență și împătimirea ta». În dese rânduri se va ridica Sfântul Simeon Noul Teolog împotriva povățuitorilor nevrednici («copii care se joacă cu armele de-a războiul»), fie ei doar monahi sau, mai grav, hirotoniți, pledând pentru necesitate primatului duhovnicesc în alegerea păstorului de suflet, îndemnurile sale la desăvârșirea slujitorilor cuvântului și a Tainelor fiind foarte sincere și legitime, și nicidecum mânate de o polemică gratuită.

Ispita dorinței de a păstori pe alții, chiar nepătimaș fiind, nu este lipsită de primejdii, de aceea păstorirea trebuie primită numai la insistențele lui Dumnezeu, și chiar atunci cu teamă. La moartea întâistătătorului unei mănăstiri, sugestiile diavolului pentru primirea egumeniei sunt diferite, fiecărui frate vorbindu-i «după patima lui, după voia lui și după starea lui»: celor evlavioși le inspiră posibilitatea de a fi folositor altora prin virtuțile sale, iar celor delăsători le arată cinstea pe care o vor dobândi în fruntea unei mănăstiri, îndemnându-i să-și atragă și pe alți frați, cu aceeași purtare, care să-l susțină, cu argumente măsluite, împotriva «contracandidatului» duhovnicesc. Sfântul Simeon îndeamnă însă la multă precauție, la rugăciune, la promovarea celui cu adevărat evlavios, cele două condiții principale ale păstorului fiind o viață virtuoasă și avizul Părintelui duhovnicesc. Părintele duhovnicesc al unei obști «se cade să fie împodobit și să strălucească nu numai prin virtuțile sufletești și trupești, ci trebuie să fie împodobit și mai mult încă de harismele duhovnicești», aceasta pentru ca «privind frații la tine ca la un model frumos să-și întipărească în ei înșiși trăsăturile lui frumoase și împărătești».

Dragostea părintească leagă ucenicii de părintele duhovnicesc care-i consideră ca fiind «copiii ai lui pe care mi i-a dat ca pe niște prunci Dumnezeu …», «ochii mei», sau «vorbind apostolește, lauda mea și pecetea învățăturii mele»; el îi hrănește «cu laptele cuvântului lui Dumnezeu» și «cu pâinea făcătoare de viață». Dragostea aceasta atât de puternică transcende lumea aceasta, încât un adevărat Părinte duhovnicesc «voia cu atâta râvnă mântuirea fraților lui încât de multe ori cu lacrimi fierbinți se ruga din toată inima lui Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia sau să fie osândit și el împreună cu aceia nevrând să se mântuiască din pricina unei dispoziții prin care imita pe Dumnezeu și pe Moise». Dragostea părintească este trăsătură caracteristică a părintelui, dar numai la o persoană care a atins nepătimirea și poartă roadele ei. O astfel de persoană poate folosi atunci diferite mijloace pentru a-și atinge scopul ei pastoral, până la a susține că ea însăși este stăpânită de patimi similare celui care i se mărturisește: «acela care, nepătimitor fiind, închipuie, asemenea părinților din vechime, o împătimire spre mântuire spre folosul multora, e lăudabil și fericit». El nu va aștepta numai pe ucenici să vină la el, ci-i va căuta el însuși, așa cum Simeon Evlaviosul își vizita «copiii săi duhovnicești» din Constantinopol, «petrecând cu aceștia toată ziua – fiindcă pe mulți îi folosea chiar și numai arătându-li-se». Pentru fiecare zelul duhovnicesc trebuie adaptat, sfaturile fiind deosebite pentru tineri, bătrâni sau preoți.

Nu trebuie niciodată să ne smintim de purtarea «bătrânului» și, chiar «dacă îl vei vedea mâncând împreună cu desfrânatele, cu vameșii și cu păcătoșii, să nu socotești nici un lucru pătimaș și omenesc, ci socotește-le pe toate nepătimașe și sfinte», și continuă Sfântul Simeon: «nici chiar atunci când îl vezi cu ochii, să nu te încrezi nicidecum în ei, fiindcă și aceștia înșală, precum am învățat din experiență».

Există, așa cum am văzut și în Scara Sfântului Ioan, pericolul de a te lăuda cu Părintele duhovnicesc: «Să nu te înalți atunci când ești cinstit din pricina învățătorului tău de către oameni mai mari decât tine, nici să nu ai din pricina numelui aceluia mulți oameni care să asculte de tine, ci bucură-te mai degrabă dacă numele tău va fi scris în cerul smereniei». La dragostea părintelui și noi trebuie să răspundem cu dragoste: «Dați-mi în schimb, fraților, – spune Sfântul Simeon – și voi o iubire deopotrivă cu a mea, cel tiranizat de iubire». Frații sunt datori să se mărturisească des: «dacă e cu putință, mărturisește-ți în fiecare ceas Părintelui tău duhovnicesc gândurile inimii tale; iar dacă nu, nu lăsa să treacă seara, iubitule, ci, judecându-te pe tine însuți, mărturisește toate cele ce ți s-au întâmplat după utrenie», căci «precum șerpii, când ies șed în cuiburile lor, nasc mulți alți șerpi, iar când ies afară și se arată oamenii îi ucid, așa și gândurile cele rele, când sunt arătate duhovniceștilor părinți sunt ucise cu sabia dumnezeiescului cuvânt și nu nasc în noi planuri pentru lucrarea celor rele». Această permanentă vedere a păcatelor proprii este condiționată de atenția la noi înșine, de permanenta supraveghere, care înseamnă «a grăi fiecare către sine însuși: Oare nu mă stăpânește cutare patimă? (…) oare n-am neglijat cutare sau cutare poruncă, sau sunt nepăsător și disprețuitor față de ea și nu o făptuiesc?».

Dintre epistolele simeoniene, mai ales cea de a treia tratează despre părinții și învățătorii duhovnicești. El insistă asupra ideii că Dumnezeu descoperă părinți îmbunătățiți chiar în aceste vremuri celui care îl caută cu sinceritate, rugăciune și stăruință; trebuie să-l primim ca pe Hristos pentru a-L vedea pe Însuși Hristos; cel ce se leapădă de părinții vremii noastre se leapădă de Hristos și de apostoli, iar cine nu-l cinstește pe părintele său duhovnicesc nu este creștin. De aceea, pe baza analogiei cu nașterea fizică, Sfântul Simeon, într-o perfectă «logică» duhovnicească, susține categoric: «cei care n-au avut părinte, în nici un caz nu au devenit fiii cuiva. Și cei care nu au devenit fii, este vădit că nu sunt născuți, nu au venit la existență. Și cei care n-au venit la existență nu au intrat în lumea duhovnicească, ci, după cum cei care nu sunt născuți trupește nu sunt în această viață, tot astfel cei care nu sunt născuți duhovnicește, nu sunt sau nu intră în lumea duhovnicească».

IV.7.1. Mărturisire și dezlegare de păcate. Ortodoxia simeoniană

Mărturisirea și primirea dezlegării este unul din aspectele cele mai controversate din opera Sfântul Simeon Noul Teolog și am amintit despre acest aspect. Ceea ce vrem să subliniem aici încă odată este faptul că, în ciuda unei «originalități» care nu poate fi negată, el nu este un inovator în privința înțelegerii mărturisirii și dezlegării, plasându-se de fapt într-o continuitate cu modul de gândire al părinților pustiei și cu întreaga Tradiție patristică mai ales cea de tip monastic.

Când citim la Simeon că puterea de a ierta păcatele s-a luat de la preoții nevrednici sau «mai degrabă înșiși aceia s-au înstrăinat de ea» și că «acest har este dat numai celor (…) care s-au numărat împreună cu ucenicii lui Hristos în virtutea curăției vieții lor», și că el a simțit că povățuitorul său, Simeon Evlaviosul, avea autoritatea de a rosti iertarea păcatelor chiar dacă a rămas toată viața monah, trebuie să ținem cont peste tot de faptul că în zilele Sfântului Simeon nu se făcea distincția dintre sfătuirea duhovnicească și actul dezlegării sacramentale. Pe vremea Sfântului Simeon al Tesalonicului (secolul al XV-lea), dezlegarea devenise o acțiune specific sacramentală oficiată de preot, dar între cei doi este o distanță de patru secole, și a-l acuza pe Noul Teolog că nu a făcut această distincție este un anacronism.

Felul cum era privită pocăința diferea, într-un anumit fel, în ochii ierarhiei și cei ai monahilor. Față de pedepsele canonice administrate de episcopi care erau, nu de puține ori severe, «bătrânii» din pustie și chiar din comunitățile monale de obște erau mult mai îngăduitori. Se știe cazul avvei Pimen la care a venit un frate vrând să se pocăiască trei ani pentru un păcat. Spunând că este mult, Pimen va reduce progresiv timpul de pocăință până la a afirma: «Eu zic că dacă din toată inima se va pocăi omul și nu va mai continua să facă păcatul, și în trei zile îl primește pe el Dumnezeu». Avva Lot sfătuiește un frate care a căzut în rătăcire să postească, și «după trei săptămâni, bătrânul a fost încredințat că Dumnezeu a primit pocăința fratelui, care a rămas sub ascultarea bătrânului până la moartea acestuia». Pimen nu spune că poate ierta păcatele, cât afirmă condițiile iertării. Autoritatea sa se vede în încrederea sa că acesta este lucrul care-i place lui Dumnezeu: «Eu zic (…) că Dumnezeu îl va primi», împotriva vederilor fratelui care a greșit și care vederi reflectă tocmai practica bisericească dominantă. Oricine vrea să se amestece în problemele intime ale sufletului celuilalt trebuie să aibă o autoritate personală, care nu derivă numaidecât din hirotonie, cât, poate mai mult, din experiența cu păcatul, din experiența iertării pe care a primit-o de la Dumnezeu și a familiarității cu El, care decurge de aici. În Răsărit, a existat și va exista permanent binomul autoritate harismatică versus autoritate instituțională (ierarhică).

Din această experiență și cunoaștere personală, Părinții duhovnicești prescriu căile pe care trebuie să le urmeze credinciosul pentru a se împăca cu Dumnezeu după păcat. Părintele duhovnicesc este cinstit ca un medic care nu numai diagnostichează corect bolile sufletului, ci oferă și tratamentul, iar această medicină a sufletului o poate practica pentru că L-a cunoscut pe Hristos. Spune Sfântul Simeon: «Hristos, lumina cea adevărată, când a venit și S-a întâlnit cu cei care Îl căutau (…) le-a dat harul de a-L vedea pe El. Aceasta înseamnă a-ți găsi sufletul tău: a vedea pe Dumnezeu și a ne face în lumina Sa mai presus decât toată creația văzută, și a-L vedea pe Dumnezeu ca păstor și învățător, de la Care va cunoaște cineva, dacă vrea, și ce înseamnă puterea de-a lega și dezlega și, cunoscând-o întocmai, se va închina Celui ce i-a dat acest har și îl va împărtăși celor aflați în nevoie». Pentru Sfântul Simeon puterea de a lega și dezlega «nu e concepută ca o putere obiectivă, ca o capacitate de a porunci, ci mai degrabă în termeni de relație. Ca medic și mijlocitor, Părintele duhovnicesc al Sfântul Simeon călăuzește tămăduind și prescrie medicamentele pentru penitent, intevenind și pledând la Dumnezeu pe seama lui, ca un prieten față de alt prieten’. Nu există în gândirea Noului Teolog nici o formulă de poruncă, nici un ‚ego te absolvo’, nimic impersonal. Mai degrabă aproape totul este personal pentru el, și de aici totul – sau aproape totul – depinde de calitatea persoanelor implicate». Să amintim și faptul, extrem de important, că formula ex opere operato, prin care actele sacramentale ale unui preot sunt eficiente indiferent de starea sufletului său – virtuoasă sau nevirtuoasă, bună sau rea –, deși susținută de mulți dogmatiști, n-a primit niciodată o aprobare oficială în Biserica Ortodoxă; problema este și mai delicată când se constată nevrednicie și, mai mult, indeferență, atât din partea săvârșitorului dar și a primitorului. În privința pocăinței pentru păcate, a mărturisirii și a dezlegării, teologii bizantini nu au redus păcatul la noțiunea de infracțiune juridică și care trebuie condamnată, pedepsită sau iertată; păcătosul este, în primul rând, un prins al Satanei și, ca atare, un bolnav de moarte. Din acest motiv, mărturisirea sau penitența – cel puțin în plan ideatic – și-a păstrat caracterul de eliberare și vindecare, mai mult decât cel de judecată, de aici și diversitatea de forme și practici, ca și imposibilitatea de a le închide în categorii teologice statice.

Pe baza cuvintelor lui Simeon că hirotonia nu conferă automat puterea de a ierta păcatele, și a cuvintelor aspre prin care critică moravurile ierarhiei și monahismului contemporan, s-a afirmat că Simeon ar nega Tainele Bisericii și că ar fi un precursor al Reformei protestante. Chiar în ipoteza acceptării unui anume pericol în gândirea Sfântului Simeon, trebuie să precizăm și că Simeon nu extinde niciodată logica sa asupra mărturisirii și la celelalte taine. El de altfel cunoaște și forma de dezlegare prin punerea mâinilor, care va fi consacrată ulterior ca act sacramental «oficial»: «Când duhovnicul va citi asupra capului celui care se căiește rugăciunea cu punerea mâinilor, atunci celui ce se spovedește i se deschide Evanghelia dreptății și i se dăruiește o duhovnicească simțire a harului lui Hristos, care înrădăcinează în suflet mântuitoarea frică de Dumnezeu». Toate Tainele sunt pentru Sfântul Simeon un dar dumnezeiesc și de aici atenția deosebită acordată exigențelor privitoare la o sfințenie din partea oricui stă înaintea sfintei Mese sau își pune în gând să se apropie de el. Dar aceste afirmații de respect față de lucrarea sfințitoare a Bisericii «nu sunt făcute pentru a evita un proces de erezie», pentru a-și masca ideile prea radicale care ar putea șoca, ci dintr-o experiență și sinceritate care străbat întrega sa operă. Sfântul Simeon Noul Teolog rămâne fidel învățăturii ortodoxe și Bisericii lui Hristos pe care a slujit-o cu dăruire și jertfelnicie, și pe care a vrut-o împodobită numai de slujitori vrednici, păstori autentici, următori ai Mai-marelui păstorilor (1 Ptr 5, 4).

=== 07 Cap V Licenta final ===

Cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnicul lui este: «Iartă-mă, părinte,

și nu mă uita la sfânta rugăciune»;

iar al duhovnicului către ucenic: «Dumnezeu să te ierte, fiule, și să ne vedem la rai!»

(Părintele Paisie de la Sihla)

Capitolul al V-lea. Aspecte ale paternității și filiației duhovnicești în monahismul românesc

Dacă o perioadă de timp, s-a întâlnit la unii istorici, străini (J. Zeiller, Adolf von Harnak, Carol Auner) sau români (Vasile Pârvan, D. M. Pippidi, Constantin Daicoviciu, Ion Barnea, Nelu Zugravu) o anumită rezervă în a afirma originea apostolică a creștinismului românesc, sau chiar au respins întru totul această posibilitate, în ultimul timp, în urma unor studii aprofundate, datorate unor cercetători de prestigiu, între care trebuie să-l amintim numaidecât pe profesorul Emilian Popescu, care a valorificat informațiile anterioare în această direcție ale altor istorici români care s-au ocupat de această problemă (Gheorghe Șincai, I. D. Petrescu, episcopul Filaret Scriban, Constantin Erbiceanu, G. M. Ionescu, I. Popescu-Spineni, Anton D. Velcu, I. I. Nistor, Ion Rămureanu, N. Șerbănescu, Mircea Păcurariu, Sabin Verzan), această teză credem că este demonstrată: «astăzi avem suficiente dovezi pentru a admite evanghelizarea unei părți din teritoriul României de către Sfântul Apostol Andrei și alături de el de Sfântul Filip (…); acei care mai sunt încă sceptici vor întâmpina mai mult dificultăți în a nega propovăduirea celor doi apostoli, pe pământul României, decât de a o afirma».

Vechimea creștinismului românesc este atestată nu numai de mărturii arheologice, lingvistice, martirologice, și, în final, logice, ci este întărită și de prezența, pe teritoriul Dobrogei mai întâi, și apoi și în alte regiuni, a unui monahism foarte timpuriu, și încă la un înalt nivel duhovnicesc, cultural și organizatoric. Se confirmă astfel teza potrivit căreia, la scurt timp după pătrunderea creștinismului într-o zonă, apar persoane care doresc să-și asume radical preceptele noii învățături, mănăstirea fiind dintru început «icoana unei cetăți care are drept lege a ei Evanghelia». Avem astfel multe mărturii toponimice, arheologice, documentare și din tradiție, care atestă această existență a unei vieți mănăstirești din timpuri foarte îndepărtate, cu aproape zece secole înainte de Cuviosul Nicodim de la Tismana (sec. al XIV-lea), considerat mult timp a fi el «întemeietorul» vieții călugărești din țara noastră.

Pe lângă proaspeții creștini autohtoni care-și alegeau o astfel de viață, trebuie să amintim contribuția importantă a unor centre creștine și monastice care au avut un rol în impulsionarea și susținerea monahismului românesc. Este vorba de câteva zone geografice ale vastului Imperiu Roman de răsărit: Bizanțul (de unde veneau episcopi și călugări misionari), Capadocia (patria Sfântului Vasile cel Mare), Siria (unde-și avea originea călugărul Audius, monahii de aici aducând cu ei asprimea nevoinței duhovnicești), Țara Sfântă (datorită pelerinajelor la locurile sfinte). Am amintit aceste zone pentru a lua în calcul că tradiția îndrumării duhovnicești la monahii viețuitori acolo este foarte veche, și, cu siguranță, schimbul de experiențe între țările române și aceste centre – subliniem încă odată, foarte vechi – a adus cu sine și preluarea acestei tradiții, tot din timpuri străvechi, tradiție care va fi cultivată până în zilele noastre.

V.1. La începuturi

Este foarte interesant de observat faptul că primul monah de pe teritoriul țării noastre cunoscut cu numele, Astion, este menționat ca fiind ucenic al preotului Epictet. În actele martirice, ei sunt numiți: «De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho martyribus Almiridensibus (Halmyris) in Scythia». Originari din Asia Mică, probabil din Frigia, Epictet și Astion, ultimul convertit de către bătrânul preot Epictet, au venit în «ținuturile sciților», în cetatea Halmyris, unde au propovăduit, împreună, timp de 17 ani, făcând multe minuni. Au fost prinși și, așa cum împreună au viețuit, împreună au pătimit multe chinuri din ordinul comandantului militar al provinciei, Latronianus, pentru ca la 8 iulie (într-un an din intervalul 298-303, poate și mai devreme) să fie uciși; de amintit și cum s-au sfârșit: la rugămintea lor, călăii au tăiat mai întâi capul lui Astion (către 35 de ani), apoi Epictet (aproape 60 de ani), dascălul și părintele său duhovnicesc, s-a așezat peste trupul lui și așa i s-a tăiat și lui capul.

Din scrierile lui Dionisie Exiguul, aflăm prețioase informații privind calitatea monahismului românesc și îndrumarea duhovnicească în mănăstirile dobrogene. În Prefața la traducerea în limba latină a «Epistolei sinodale» către Nestorie și a celor 12 «anatematisme» ale Sfântului Chiril al Alexandriei, cuviosul Dionisie Exiguul își exprimă recunoștința față de Petru, arhiepiscop al Tomisului înaintea lui Paternus sau un alt ierarh dobrogean, sufragan al mitropolitului de Tomis, care a fost îndrumătorul și învățătorul său din perioada copilăriei: «Nu uit binefacerile voastre, Preacinstite Părinte și strălucită podoabă a ierarhilor lui Hristos, și având întotdeauna în fața ochilor minții sfintele strădanii cheltuite cu mine pentru a mă îndruma când eram mic – care nu vor putea fi uitate nicăieri și niciodată – vreau la rându-mi să vă aduc mulțumirile mele, deși eu știu că nu le pot arăta pe măsura trabuitoare. Dar fiindcă adesea se săvârșește doar cu dorința ceea ce se pare că lipsește faptei, nu încetez să arăt, cu râvna cu care pot, dorul pe care-l port în suflet întotdeauna pentru Sfinția Voastră». Mulțumirile insistente aduse în acest paragraf fostului său învățător, ca și legătura sinceră de dragoste care îl lega pe Dionisie de episcopul Petru presupun existența unei perioade destul de îndelungate de timp în care cei doi au viețuit împreună, o perioadă în care s-a format și s-a consolidat afecțiunea ucenicului față de îndrumătorul său. Or, această împreună viețuire nu putea avea loc decât într-o mănăstire dobrogeană, mănăstire în care Dionisie și-a petrecut anii tinereții. În acest caz, episcopul Petru era la vremea aceea, fie conducătorul obștii respective – cum presupun unii istorici – fie, mai probabil, unul dintre cei mai învățați și renumiți monahi ai ei (ceea ce explică de ce i s-a încredințat lui această slujire de îndrumare a celor tineri, iar mai târziu oferirea scaunului episcopal). Luarea tânărului Dionisie, și a celor asemenea lui, în grijă de către unul din viețuitorii obștii respective, dovedește buna organizare care exista către sfârșitul secolului al V-lea în mănăstirile provinciei. După modelul obștilor monahale din Orient (Capadocia, Siria, Palestina), cei tineri erau lăsați în grija unor monahi mai înduhovniciți, care aveau datoria să-i îndrume, să-i învețe și să vegheze asupra evoluției lor duhovnicești. Sfântul Vasile cel Mare arăta cum trebuie să fie acest monah îndrumător – în vârstă, experimentat, răbdător și înțelept: «să se așeze peste ei [tineri] unul [un monah] mai în vârstă și mai cu experiență decât ceilalți și binecunoscut pentru răbdarea lui, încât să îndrepte cu blândețe părtintească și cu cuvinte înțelepte greșelile celor mai tineri, aplicând remediu corespunzător pentru fiecare greșeală …». În Scythia Mică guvernau, așadar, aceleași reguli monahale, ca și în întreg răsăritul creștin, fiecare activitate din mănăstire fiind bine rânduită, fapt care nu a putut decât să favorizeze obținerea, în final, a unor succese duhovnicești.

Aceeași bună și avansată organizare internă a mănăstririlor dobrogene reiese și din diversitatea funcțiilor și titlurilor bisericești deținute de de către monahii sciți: de la simpli monahi, la lectori, diaconi, preoți și chiar arhimandriți. Ceea ce ne interesează este faptul că printre vestiții «călugări sciți» susținători ai formulei « theoanthropopashite», se număra și Ioan Maxențiu, menționat în documentele vremii cu titlul de «abbas» (avva): «… Maxențiu, care zice că are, în calitate de stareț (abbatis) o congregație [comunitate monahală] …». Maxențiu era așadar stareț și Părinte duhovnicesc al monahilor din una dintre mănăstirile care existau în acea vreme în Scythia Minor. Calitățile sale teologice și duhovnicești arată, de asemenea, profilul moral al celor însărcinați cu îndrumarea duhovnicească în monahismul dobrogean. Avva Ioan Maxențiu nu este singurul stareț cunoscut în această perioadă. În documentele vremii mai este amintit un alt Ioan, «prezbiter și arhimandrit», mai puțin cunoscut, care a plecat la Constantinopol pentru a susține formula «theoanthropopashită», în fruntea unei părți dintre viețuitorii obștii sale, la fel ca Ioan Maxențiu. Alături de aceștia doi, dintr-o altă informație documentară aflăm despre existența unui alt stareț scit atestat cu numele: egumenul Paul. Paul apare într-o epistolă adresată împăratului Iustinian, în care, ca urmare a unui sinod ținut în Constantinopol sub patriarhul Mina (536-552), cu participarea unor egumeni din mai multe zone ale Imperiului, erau condamnați unii eretici și schismatici ca Severus, Patrus și Zora. Prin intermediul diaconului său – Zotikos –, Paul semnează ca egumen al mănăstirii Samuelis care se afla justa Scythen (kata ton Skyten). Emilian Popescu consideră că această mănăstire fie se situa în Scythia Minor, fie este vorba de o mănăstire a sciților din Constantinopol, sau, cel puțin, de una vecină cu aceasta. Dacă prima localizare se dovedește adevărată, atunci mănăstirea Samuelis ar fi prima așezare monastică dobrogeană cunoscută cu numele, iar egumenul Paul ar fi cel de-al treilea stareț local cunoscut astăzi. Iar dacă se acceptă cea de a doua variantă, aceasta ar fi o dovadă a deschiderii pe care monahii dobrogeni o promovau în acea perioadă, ceea ce nu trebuie să ne mire, căci în aceeși perioadă, besii (populație de origine tracă din Balcanici) erau prezenți, la rândul lor, în mai multe mănăstiri din Răsărit, păstrându-și limba lor, ceea ce confirmă un creștinism foarte vechi la ei, anterior secolului al II-lea.

Unii dintre ierarhii care au păstorit scaunul arhiepiscopal de la Tomis au fost formați în mănăstirile dobrogene. Este un fapt recunoscut de cei mai mulți cercetători că Sfântul Teotim I (390?-407?) de pildă era un autohton geto-daco-roman, istoricul Sozomen numindu-l «Teotim Scitul», iar Nichifor Callist, «bărbat de neam scit și barbar». Preluând portretul oferit de Sozomen – «a păstrat părul lung, după obiceiul pe care-l avea pe când a început să se ocupe cu filozofia. A avut o viețuire modestă, iar timpul cinei nu și l-a stabilit la aceeași oră, ci când îi era foame sau sete. Cred că era faptă de filozof să nu cedeze necesităților firii, după bunul plac, ci după nevoie» – unii cercetători au considerat că filozofia în care s-a cultivat Teotim nu era altceva decât «monastica philosofia», adică el ar fi intrat de tânăr într-una din mănăstirile dobrogene, care erau, la vremea aceea, pepiniere din care se recrutau cel puțin o parte a ierarhiei locale. Este greu de închipuit că în această mănăstire s-a format singur și că nu s-ar fi aflat, după rânduiala monahală quasi-întâlnită, sub povățuirea unui bătrân, care i-a îndrumat primii pași în viața duhovnicească. De asemenea, starea de sfințenie la care a ajuns, cunoscută și de barbari prin minunile pe care le-a săvârșit episcopul tomitan, nu poate fi despărțită de moștenirea primită în mănăstirea de metanie.

Nu numai ierarhi, ci și mari personalități ale vieții bisericești universale au răsărit din mănăstirile din Scythia Minor. Alături de Dionisie, trebuie să amintim și pe Sfântul Ioan Cassian, care după cei mulți cercetători ar fi originar din Scythia, și tot într-o comunitate din această provincie a și intrat în viața monahală, ca și prietenul său, Gherman. Mai mult, în Convorbiri cu Părinții, cel care punea întrebările – și astfel poate fi considerat un co-autor – este Gherman; deci «el conducea discuțiile, ca un adevărat dascăl, câtă vreme Cassian se prezenta mai mult ca ucenic». Să fi fost între ei o înțelegere tacită prin care Gherman, ca unul ce era puțin mai în vârstă decât Ioan Cassian, să fi deținut poziția de «părinte», iar Ioan să fi fost ucenicul ascultător? Este greu de spus. Ceea ce vrem să subliniem este faptul că tradiția îndrumării duhovnicești trebuie să fi existat și în comunitățile monahale de pe teritoriul țării noastre și că primii monahi români nu doar au «importat» această practică. Am amintit deja de deschiderea și legăturile monahilor sciți cu centre monahale vestite. Să mai menționăm și legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor, caz arhicunoscut fiind cererea trimsă guvernatorului provinciei, Iunius Soranus, de a-i trimite moaște de sfinți, și scrisoarea de răspuns, Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia și către toate Bisericile (comunitățile) locale ale sfintei Biserici universale, alcătuită, după cei mai mulți, de episcopul tomitan Bretanion. Dar nu trebuie numaidecât să punem practica îndrumării duhovnicești numai pe seama influenței pe care ar fi avut-o Regulile monahale vasiliene de pildă, sau tradiția aceasta existentă în monahismul palestinian ori cel sinaitic, în mănăstirile din Dobrogea, și, mai apoi, în celelalte zone. Monahii viețuitori aici și-au dat seama ei înșiși de necesitatea, pentru bunul spor duhovnicesc al lor personal și al obștii în totalitatea ei, de a fi, fiecare în parte, sub povățuirea unui Părintelete duhovnicesc. La concluziile la care au ajuns marii părinți din Egipt, Capadocia, Siria etc. privind această necesitate a îndrumării duhovnicești, este foarte probabil să fi ajuns și unii dintre egumenii sau monahii din mănăstirile noastre, deși de la ei nu ni s-au păstrat lucrări scrise. Același Duh Sfânt a fost Care i-a umbrit pe toți care au început, în orice loc, și în orice timp, viața dedicată în întregime lui Dumnezeu. Să notăm doar un exemplu: episcopul Teotim scria despre liniștire că «în mintea tulburată și plină de griji nu se află nici un gând frumos și nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârșirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimicește», text care poate fi pus cu succes alături de apoftegmele anonime din capitolul Pentru fără de grijă și liniștea cu tăcere din Patericul Egiptea, cea care deschide acest capitol spunând: «Zis-a un bătrân oarecare: dator este călugărul să-și cumpere fără-de-grija, măcar de se va și lipsi de alte trebuințe trupești». Aceasta fără ca Teotim să cunoască aceaste ziceri (la vremea lui nici nu exista Patericul în forma în care îl avem noi astăzi). Modul de viață al oricărei mănăstiri în această privință a paternității și filiației duhovnicești trebuie să fi fost același, indiferent unde era această mănăstire: novicele era încredințat unui «bătrân» care se îngrijea de sporirea duhovnicească a celui pe care l-a primit ca ucenic.

Condițiile istorice nefavorabile, mai ales datorită migrației și invaziilor popoarelor barbare mai bine de un mileniu pe teritoriul țării noastre, au împiedicat totuși continuitatea unui monahism autohton viguros – de talia centrelor monahale egiptene sau palestiniene – în ciuda unor perioade de înaltă strălucire spirituală. Mitropolitul Serafim Joantă afirma că «ar fi exagerat să vorbim despre o tradiție neîntreruptă a vieții monahale în aceste vremuri de insatbilitate politică», cercetările arheologice atestând faptul că multe centre monahale străvechi au dispărut tocmai în perioada migrațiilor. Mănăstirea contruită peste bazilica cu martirion de la Niculițel a dăinuit, de pildă, până la începutul secolului al VII-lea, când, în urma unui puternic val de migrație al slavilor spre sudul Dunării, a fost ruinată, și călugării risipiți, iar complexul monahal de la Basarabi, adevărată «lavră a peșterilor» românească, după modelul celei kievene a avut o viețuire aproape permanentă, dar până la sfârșitul secolului al X-lea sau începutul celui următor. Aceste realități nu înseamnă o dispariție totală a monahismului de pe teritoriul țării noastre, a cărui prezență în continuare este atestată de alte mărturii literare și arheologice, nici chiar o scădere a calității vieții monahale. Monahismul a continuat cel mai probabil nu atât prin mari lavre, ci printr-un mod de viață sihăstrească, în peșteri sau locuri retrase, pe care relieful țării noastre le oferea din plin, putând vorbi chiar de conturarea unui specific al lui, și anume preferința pentru echilibru, prin reconcilierea tradițiilor uneori duse la extrem în alte țări.

Când, la sfârșitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim vine în Țara Românească, el nu a găsit aici un loc gol, lipsit de călugări, sau cu călugări care s-ar fi aflat într-o stare de decadență. Deși nu într-un număr atât de mare, comparativ cu alte țări, credem că monahii de aici se remarcau prin felul lor de viețuire. Nicodim nu a ales această zonă pentru a corecta tradiția monahală autohtonă. Lăsând deoparte împrejurările politice care au determinat refugiul lui în nordul Dunării (după unii, invazia turcilor, după alții, o puternică propagandă catolică, în zona de nord a Serbiei, unde se așezase Nicodim după revenirea din Athos), nu putem elimina, ci chiar trebuie să ținem cont de o anumită prestanță a monahismului românesc, așa cum putea fi el atunci, care l-au determinat pe Nicodim să se așeze aici, și să nu mai părăsească aceste locuri, așa cum mai târziu vor fi atrași de aceste locuri un Vasile de la Poiana Mărului sau un Paisie de la Neamț. Astfel, de acum s-a impus teza corectă că Nicodim nu este întemeietorul monahismului, ci (re)organizatorul și îndrumătorul lui după modelul bizantino-athonit, în spirit isihast, activitatea lui însemnând «mai mult sfârșitul unei evoluții istorice a vieții mănăstirești în Țara Românească decât începutul ei».

Faptul că, în continuare, ne vom rezuma să prezentăm, cu titlul de exemplu, doar câțiva Părinți duhovnicești, care au rămas cunoscuți prin activitatea lor de îndrumare duhovnicească, nu înseamnă că înainte de ei sau între ei avem un hiatus privind această problemă. În același timp, conștienți că, și aici, chiar în cazul acestora, am ales doar câteva din aspectele vieții lor de Părinți duhovnicești, și doar câteva din sfaturile lor adresate ucenicilor, sau remarcile privind activitatea de îndrumare duhovnicească, este de datoria noastră să amintim încă odată faptul că Părinții duhovnicești odrăsliți pe pământ românesc sunt cu mult mai mulți, și le cerem iertare celor pe care, din lipsă de spațiu sau de informații suficiente, i-am omis din prezentul studiu. Făcând, de asemenea, și precizarea că n-au fost incluși marii duhovnici aflați în viață, credem cu tărie că un alt studiu, dedicat în întregime paternității și filiației duhovnicești numai pe pământ românesc ar fi binevenit și că va suscita interesul nu numai al monahilor și creștinilor români, ci și al monahilor și creștinilor din toate Bisericile Ortodoxe și chiar din alte confesiuni.

V.2. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului

De origine slavă, «starețul» Vasile vine în Țara Românească, atras de vitalitatea monahismului românesc, și se așează mai întâi la schitul Valea Șchiopului, apoi la Dălhăuți-Focșani, unde va fi hirotonit preot (1715) și va conduce obștea ca egumen până în anii 1730-1733. Înmulțindu-se numărul fraților, Vasile trimite pe unii monahi în alte schituri din zonă (Trăisteni, Cârnu, Ciolanu, Rătești, Valea Neagră, etc.), și el însuși, după ce așează un alt egumen pentru frații care trebuiau să rămână la Dălhăuți, se îndreaptă cu doisprezece monahi pentru a întemeia schitul Poiana Mărului, unde rămâne circa treizeci și cinci de ani, până la moartea sa (1767). În această perioadă, Vasile devine un «stareț» renumit, având sub conducerea sa duhovnicească unsprezece schituri în zona Focșani-Râmnicu-Sărat, cu care se află în contact permanent, fie vizitându-le personal, fie trimițând din scrierile sale. Acest fapt este și mai semnificativ dacă ținem cont de stilul de viață foarte «idioritmic» pe care orice schit și-l apăra cu dârzenie. De amintit că, mai târziu, Părintele Cleopa Ilie, în timp ce era stareț la mănăstirea Slatina, avea sub povățuirea sa alte șapte obști monahale, dar aceastea erau majoritatea mănăstiri și nu schituri, ca în cazul cuviosului Vasile.

În această calitate, de îndrumător duhovnicesc, l-a întâlnit pe cuviosul Vasile și tânărul rasofor Platon (viitorul Paisie de la Neamț). Întâlnirea aceasta a însemnat pentru Paisie o etapă fundamentală a vieții sale care a lăsat urma profunde în sufletul său. Deși Paisie nu a stat nici o perioadă la Poiana Mărului, pentru că Vasile, cunoscându-l îndeaproape, intenționa să-l hirotonească preot, de care vrednicie Paisie a fugit cât a putut, legăturile dintre cei doi au rămas foarte strânse, dacă judecăm numai după faptul că tocmai starețul Vasile îl va tunde în monahism, îmbrăcându-l în «schima mică» pe ucenicul său, la începutul anului 1750, la Muntele Athos. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care Paisie a evitat să viețuiască la Poiana Mărului și nu faptul – așa cum greșit s-a afirmat – că aici domina «starețul» Vasile, înconjurat acum de faimă, iar el nu putea crește în umbra Părintelui său duhovnicesc, pentru că Poiana Mărului ar fi fost prea mică pentru a cuprinde două mari personalități. Raționamentul acesta nu este aplicabil la două persoane care au cunoscut necesitatea povățuirii duhovnicești, care au exercitat-o cu atâta măiestrie, și între legile căreia nu se întâlnește nicidecum aceea care să stipuleze ambiția concurenței! Paisie n-a intenționat să-și concureze egoist povățuitorul. Dacă discipolul va deveni mai faimos decât dascălul, aceasta s-a datorat în mare măsură tocmai faptului că moștenirea primită de la Vasile și pe care a cultivat-o, a fost una esențială. De aceea, inserând în volumul care conținea opera lui Paisie Velicicovski și scrieri ale «starețului» Vasile, editorii sihăstriei de la Optina, au motivat aceasta spunând că «acest purtător-de-Dumnezeu stareț a fost povățuitorul, conviețuitorul și prietenul fericitului părinte Paisie». Prin acest act, «moștenitorii spirituali ai înnoirii filocalice inaugurată de Paisie s-au simțit datori să recunoască importanța influenței pe care cuviosul Vasile a avut-o asupra ucenicului său».

Nu deținem amănunte privitoare la modul concret în care «starețul» Vasile de la Poiana Mărului a reușit în practică să întrețină un climat spiritual atât de înalt între monahii pe care îi avea sub îndrumare. Ne imaginăm că pentru a transmite fundamentele învățăturii duhovnicești, pentru a răspunde la întrebări și pentru a dezlega îndoielile, Vasile se va fi folosit nu numai de întâlniri particulare sau de corespondență, ori trimiteri de extrase din scrierile (introducerile) sale, ci a apelat și la atât de vechile întâlniri comunitare. Din Autobiografia Sfântului Paisie Velicicovski, aflăm cum se desfășurau asemenea reuniuni în schitul Trăisteni, care era sub povățuirea duhovnicească a lui Vasile: Mihail, egumenul schitului avea obiceiul ca «duminicile și în zi de sărbătoare, după masă, să iasă din chilie, și să se așeze pe iarba verde, în apropierea bisericii, sub pomii roditori care se aflau în jurul bisericii. Venind și frații, se așezau lângă stareț și starețul începea să vorbească cu frații, iar frații ascultau cu mare luare aminte și cu frica lui Dumnezeu convorbirile duhovnicești, adeseori punând și ei întrebări, la care acesta dădea răspunsuri după judecata lui duhovnicească dăruită lui [de] Dumnezeu, precum și după învățăturile de-Dumnezeu-purtătorilor Părinților noștri». Aceste convorbiri, pe care Sfântul Paisie le numea «convorbiri de suflet folositoare», se întâmpau uneori și seara, când era clar de lună, și durau până la miezul nopții.

Nu toate cele unsprezece sihăstrii despre care am amintit erau sub jurisdicția canonică a Poienii Mărului, și nu toate se aflau la o distanță mică față de acesta. Aceste comunități au cerut în mod spontan îndrumarea duhovnicească a «starețului» Vasile pentru respectul pe care i-l purtau. În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc și exemplul cel mai faimos este cel al schitului Trăisteni. Aici se afla Paisie Velicicovski, care, deși a refuzat să-l urmeze pe Vasile la Poiana Mărului, a rămas totuși ucenicul lui. Ne facem astfel o idee despre cât de strânse și profunde erau relațiile pe care «starețul» Vasile știa să le instaureze în comunitățile libere de orice legătură juridică față de el. Faptul că o singură persoană a avut sub supravegherea sa spirituală un atât de mare număr de comunități, desigur ajutat și de egumenii de acolo, demonstrează că stilul de viață și învățătura lui Vasile au fost percepute de monahii cu care venea în contact ca un motiv de înnoire, pentru care l-au și admirat mult și l-au urmat, numindu-l «cinstite al nostru părinte duhovnicesc». Însușindu-și tradiția monahală care l-a primit, «starețul» Vasile a știut să suscite noi germeni spirituali bazându-se în principal pe două elemente: scrierile Părinților și, mai ales, rugăciunea lui Iisus.

Reînnoirea vieții monahale din Vrancea și Buzău s-a început și desăvârșit printr-o profundă viață de rugăciune, supravegheată permanent, aproape o jumătate de secol, de către marele «stareț» Vasile. Ceea ce le cerea cuviosul Vasile ucenicilor săi era să practice neîncetat rugăciunea lui Iisus, chiar înainte de despătimire: «Mulți, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul și neavând încercarea lucrării minții, greșesc în înțelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această lucrare a fost dată numai bărbaților celor sfinți și fără de patimă. De aceea, ținându-se de obiceiul de acum, adică numai de citirea și cântarea psalmilor, a troparelor și condacelor, săvârșesc numai rugăciunea cea din afară. Ei nu înțeleg că astfel de rugăciune cântată ne-au dat-o părinții numai până la o vreme, pentru neputința și pruncia minții noastre. Aceasta pentru ca, deprinzându-ne prin citire și cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu mintea …». După Sfântul Vasile, dacă nivelul spiritual al monahilor lasă de dorit, aceasta se datorează unor povățuitori neexperimentați. Aceștia, opunându-se practicii rugăciunii lui Iisus cu diferite pretexte și critici, îi sfătuiau pe novici să se limiteze doar la practicarea psalmodiei, barându-le astfel orice posbilitate de a ajunge la rugăciunea minții. Mulți dintre acești improvizați părinți s-au apropiat de rugăciunea lui Iisus cu superficialitate, fără o râvnă interioară serioasă, și fără a urma învățăturile specifice oferite de tradiție. Și tocmai aceștia, experimentând ei înșiși pagubele cauzate de propria lor superficialitate, nu doar abandonează rugăciunea, dar se erijează de-a dreptul în povățuitori, interzicând altora învățarea ei. «Starețul» Vasile este foarte ferm împotriva lor: «Mai bine ar fi fost să-și lege o piatră de grumaz și să se înece (cf. Mt 18, 6), decât a se sminti pe sine și pe mulți lucrători. Pentru că nu și-au mărturisit nepriceperea lor și obrăznicia lor, care vin din rânduiala-de-sine, ci s-au făcut pe ei înșiși învățători».

Este adevărat că practicarea rugăciunea lui Iisus poate duce uneori la înșelare, dar cauza nu este rugăciunea în sine, ci trebuie căutată în încrederea în sine a celui care se roagă, fără tăierea voii și fără povățuirea unui Părinte duhovnicesc: «Nu se cade a ne teme sau a ne îndoi a chema pe Dumnezeu; iar dacă unii s-au rătăcit vătămându-li-se mintea, apoi să se știe că au suferit aceasta de la rânduiala-de-sine și de la înfumurarea minții». «Rânduiala-de-sine» traduce rusescul satocinia, corespunzător grecescul idiorytmia, care înseamnă tocmai «a avea un ritm propriu», adică a-și conduce viața duhovnicească într-un mod propriu, fără a se supune ascultării unei vieți comunitare. Cine pretinde că se poate conduce singur, înainte de a ajunge la desăvârșire, în mod inevitabil se va trezi că urmează propriilor sale păreri, care vor face din el o victimă a înșelării. Și pentru cuviosul Vasile, ca și pentru Sfântul Grigorie Sinaitul, «A se lupta [cineva] de unul singur cu demonii și a scoate asupra lor sabia, adică cuvântul lui Dumnezeu, este lucrul celor puternici și desăvârșiți». Mândria este cea care ne face «să umblăm cu îngâmfare», să dăm dovadă de «înfumurarea minții», fără a ținea seama de sfaturile celorlalți, și care ne conduce la înșelare. Respingându-le pe amândouă – neascultarea și mândria – vom fi la adăpost de orice vătămare: «Dar cel ce caută pe Domnul în supunere, cu întrebare și smerită cugetare, acela cu harul lui Hristos niciodată nu va primi vătămare; fiindcă pe cel ce viețuiește drept și fără prihană și se depărtează de rânduiala-de-sine și de înălțarea minții, pe acesta, cum zic Sfinții Părinți, nu-l pot vătăma toate cetele demonilor, chiar dacă ar ridica împotriva lui ispite nenumărate». Terapia acestei «rânduiali-de-sine» include așadar și cercetarea Părintelui duhovnicesc: «[înșelarea] își are începutul din părerea și rânduiala-de-sine, al căror leac e smerenia, cercetarea scripturilor și sfatul duhovnicului (s.n.)».

Sfatul pe care îl dă Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului tuturor celor care încă nu au atins starea de desăvârșire, dar care vor să se ferească de căderi, este acela de a rămâne pe «calea împărătească», expresie sinonimă cu a nu devia nici la stânga, nici la dreapta. Cu această imagine, se obișnuiește să se indice în limbajul ascetic virtutea înțeleasă ca dreaptă măsură între exces («dreapta») și lipsă («stânga»). Peste trei secole, va spune și Părintele Cleopa de la Sihăstria: «dreapta socoteală ne va păzi nevătămați de întinderea peste măsură spre amândouă părțile (…) în toate trebuie să avem dreaptă socoteală, pentru că dreapta socoteală este împărăteasa faptelor bune. Pentru că dacă unul o ia repede-repede și nu are povățuitor, îndată cade (s.n.) (…) Pădurea nu se teme de cel care încarcă odată mult căruța, că știe că mai la vale se rupe osia de la căruță și moare calul, că nu mai poate. De acela se teme diavolul, care ia câte un lemnișor din pădure în fiecare zi și-l duce acasă».

Expresia «calea împărătească» poate fi aplicată, mai ales în tradiția monastică răsăriteană, unui stil deosebit de viață care constă în aceea că doi sau trei frați viețuiesc în singurătate, stil de viață care ar putea fi înțeles ca o cale de mijloc între viața obștească și cea pustnicească: «De aceea, Părinții poruncesc tuturor celo care luptă cu patimile să se țină de calea cea împărătească pe care nu poți cădea viețuind câte doi sau trei în singurătate, și având frate pe frate drept bun sfătuitor». Supunându-se unul altuia și exercitând astfel ascultarea, monahii nu pot cădea pradă înșelărilor demonice. De aceea, «starețul» Vasile preferă o «frăție duhovnicească» unei paternități exercitate de un părinte care nu numai că nu este experimentat, dar a cărui sfătuire oprește înaintarea ucenicului în viața de rugăciune. Dacă nu se află un părinte care să fie îndrumător al rugăciunii, trebuie să dăm ascultare cuvintelor Scripturii și ale Părinților, însă, pentru a nu fi întru totul de sine conducători, se cuvine să nu părăsim nici «întrebarea», chiar către un frate: «… Sfinții Părinți (…) ne poruncesc să cercetăm Sfintele Scripturi și să ne lăsăm povățuiți de ele, având frate pe frate drept povățuitor bun, precum zice Petru Damaschin. Dacă nu se poate găsi un bătrân [stareț] iscusit în cuvânt și în lucru după chipul Sfinților Părinți și cunoscând bine scrierile Părinților, atunci petrecând în singurătate și în tăcere, trebuie să avem sfătuire duhovnicească din învățăturile și povățuirile Sfinților Părinți, precum și întrebare pentru tot lucrul și fapta cea bună».

Această sfătuire, chiar și cu frații, este deosebit de importantă pentru că astfel călugărul nu-și mai urmează voia proprie. De aceea, «starețul» Vasile se pronunță împotriva modului de viețuire anahoretic, care n-a fost precedat de o temeinică exersare în tăierea voii și cunoașterea de sine prin viețuirea într-o cumunitate (mai mare sau mai mică). Cei împotriva cărora se pronunță cuviosul Vasile își justificau alegerea prin faptul că locuințele lor se aflau aproape de o mănăstire sau de alte locuințe ale monahilor care trăiau ca și ei. Pentru Vasile însă, a avea chiliile chiar lipite unele de altele, fără însă ca monahii să se supună unii altora prin ascultare în orice privință, nu înseamnă a trăi după «calea împărătească»: «Unii, nelând aminte la înțelesul Sfintelor Scripturi și-au aflat lor un al patrulea cin, nu după voia sau așezământul Sfinților Părinți, ci făcându-și fiecare chilii oriunde îi este voia, departe sau aproape unul de altul, viețuiesc fiecare de unul singur făcându-și voia sa și umblând după agonisire și chiversniseală și celelalte». Cuviosul Vasile, știind cât de importantă este ascultarea de un Părinte duhovnicesc și de frații din comunitate în viața spirituală, își însușește și repetă cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul: «Nu se cade a învăța lucrarea minții pe toți, ci numai pe cei ce sunt sub ascultare, chiar dacă vor fi simpli și neștiutori de carte, de vreme ce ascultarea are, din pricina smereniei, părtășie cu toate virtuțile».

Fidel învățăturii patristice, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului știa că ascultarea și tăierea voii înaintea Părintelui duhovnicesc duc repede la sporirea duhovnicească și la rugăciunea curată, de aceea se poate spune că el «a deschis calea pătrunderii curentului isihast și a practicării unei adevărate vieți monahale (…), contribuind în acest fel la ‚reînnoirea isihastă’ care va atinge apogeul prin Paisie Velicicovschi».

V.3. Sfântul Paisie de la Neamț

Cu Sfântul Paisie de la Neamț se verifică încă odată afirmația: un părinte duhovnicesc bun a fost mai întâi un ucenic și un ascultător bun. Fără a intra în detalii biografice, trebuie să menționăm măcar câteva elemente care să expliciteze această afirmație. Paisie și-a dorit să rămână toată viața ucenic, dar Pronia a rânduit total altfel. Dorința de a deveni monah l-a îndrumat pe Petru (numele de botez) spre mai multe schituri și mănăstiri. Prima mănăstire în care s-a așezat a fost Mănăstirea Liubiețchi, pe care nu și-a ales-o singur, ci i-a fost recomandată de ieroschimonahul Pahomie din Cernigov, pe care Paisie îl numește «duhovnicul și povățuitorul meu după Dumnezeu». De cum a intrat aici a și fost pus în ascultarea de chelar (cel care se ocupă cu cămara) de către egumen. Și după ce a fost schimbat egumenul, cel nou numindu-se Gherman, a încercat Petru să facă la început ascultare, dar felul brutal de a se purta al acestuia l-a determinat să părăsească – după trei luni – mănăstirea Liubețchi. Se va îndrepta spre Medvedovski, al cărei egumen, Nichifor, «ca un părinte iubitor cu copiii săi», l-a primit, și în ziua de 6 august 1971, la 19 ani, a fost tuns rasofor împreună cu fratele de chilie, primind numele de Platon. Datorită prigoanelor din partea catolicilor și uniților, rasoforul Platon se va stabili la mănăstirea Peșterilor din Kiev, după care, în 1942, a trecut granița în țările române, viețuind patru ani în schiturile Dălhăuți, Trăisteni, Cârnu, aflate toate sub povățuirea «starețului» Vasile de la Poiana Mărului, «bărbat plăcut lui Dumnezeu (…) fără egal între toți în înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi, în învățăturile de-Dumnezeu-luminaților Părinți, în judecata duhovnicească și în știința atotdesăvârșită a sfintelor canoane ale sfintei Biserici și în înțelegerea dreptelor lor tâlcuiri ale lui Zonaras și Teodor Valsamon și alții». Paisie va povesti singur despre cum se desfășurau întâlnirile duhovnicești cu egumenul Mihail de la Trăisteni, cum a căzut în patima lăcomiei în timp ce avea «sfânta ascultare de a păzi via schitului», cum dormind mai mult și ajungând mai târziu la slujbă, s-a rușinat să intre în biserică, nici n-a venit la masă, dar «starețul», «ca un părinte iubitor de copii», l-a liniștit, cum a fost un timp ucenic al «preacinstit părinte Alexie ieromonahul», etc.

O altă sursă biografică a Cuviosului Paisie este Viața Cuviosului „stareț” Paisie, scrisă de schimonahul Mitrofan. El ne dă informații despre petrecerea rasoforului Platon la muntele Athos, unde va și fi tuns monah (în «schima mică»), de către starețul Vasile, la începutul anului 1750. La chilia lui de lângă mănăstirea Pantocrator a venit un frate din Țara Românească, rugându-l pe Paisie să-l primească în ascultare, dar el «nici n-a vrut să audă de faptul de a se face întâi-stătătorul altuia, căci el însuși dorea să se încredințeze pe sine unui întâi-stătător iar nu să fie el însuși întâi-stătător»; îl va primi totuși pe acest Visarion, Dumnezeu «dându-le amândorura să descopere fiecare celuilalt voia Sa, să se nevoiască în lucrarea poruncilor Lui și la tot lucrul bun, să-și taie voia proprie unul înaintea celuilalt, să asculte și să se supună unul altuia, să aibă un suflet și o inimă, și să aibă totul de obște în ce privește susținerea vieții lor». Cu timpul a acceptat, cu multă greutate, să primească și pe alți frați care doreau să fie sub îndrumarea lui. Simțindu-se nevoia unui preot-duhovnic pentru obște, Paisie va accepta până la urmă și hirotonirea, tot din ascultare: «Încă și cinstiții duhovnici ai Sfântului Munte l-au îndemnat cu mari rugăminți să nu refuze, zicând că va fi vinovat de neascultare dacă va disprețui sfatul lor; căci ei știau că el era vrednic și în stare să aducă multe suflete la Domnul prin povățuirea sa, să lumineze cu învățăturile sale pe cei care ședeau în întunericul necunștinței, să înnoiască viața de obște cea îmbătrânită și să răsădească în ea pomul vieții – de-trei-ori-fericita ascultare – care este ca și sufletul vieții de obște. Și sus-zișii duhovnici nu încetau în rugămințile și sfaturile lor sau învinuindu-l de neascultare și spunându-i: Cum poți să-i înveți pe frați ascultarea și tăierea voii și judecății proprii, când tu însuți ești neascultător și disprețuiești sfaturile atâtor oameni care te roagă? Este limpede de aici că-ți iubești voia ta proprie și te încrezi în judecata ta mai mult decât în cea a celora ce sunt bătrânii tăi atât la ani cât și la înțelegere. Nu știi oare cât de rea este neascultarea?». Primind hirotonia, Paisie începe de acum să fie, în sensul deplin, părinte și duhovnic al monahilor, pentru care va ridica un nou schit, cu hramul Sfântului Prooroc Ilie, unde va stabili rânduiala vieții de obște.

Aceeași rânduiala va fi aplicată și la mănăstirile din Moldova unde Paisie cu ucenicii va veni în 1763. Într-un lung capitol dedicat Cuviosului Paisie ca îndrumător și povățuitor duhovnicesc, schimonahul Mitrofan scrie: «Fericitul nostru „stareț” învăța întotdeauna pe frații care veneau la el în chilia sa în ce privește nevoile lor trupești și duhovnicești, descoperindu-le puterea poruncilor lui Dumnezeu și împărtășindu-le puterea sfintei ascultări din Sfânta Scriptură și din învățăturile Sfinților noștri Părinți, povățuindu-i și îmboldindu-i spre tot lucrul bun. Făcea aceasta mai cu seamă atunci când se adunau în mănăstire toți frații de la ascultările câmpului și venea sfântul post al Nașterii lui Hristos [15 noiembrie], începând din prima zi a acestui post și până în sâmbăta lui Lazăr, afară numai dacă nu i se întâmpla vreo boală în timpul iernii. În fiecare zi, afară de duminici și sărbători, frații se adunau seara în trapeză, se aprindeau sfeșnicele și fericitul nostru părinte se așeza în locul său obișnuit și citea o carte (…) Tâlcuirea sa era astfel că până și cei mai simpli dintre frați puteau înțelege sensul cuvintelor lui. Fericitul părintele nostru avea un asemnea dar, încât putea să-i miștespre râvnă până și pe cei mai deznădăjduiți și îi putea mângâia până și pe cei mai plângăcioși (…) Judecata acestui fericit bărbat era astfel încât, orice frate care vena în chilia lui, fericitul înțelegea ce avea înlăuntrul său, îi dădea binecuvântarea și începea să vorbească cu el, întorcându-l de la gândurile lui cu cuvintele sale dulci, neîngăduindu-i să vorbească (…) după care, privind înlăuntrul său și văzând că sufletul său era plin de pace și bucurie, că întunericul și supărarea dispăruseră ca un fum în vânt, fratele nu-și mai aducea aminte nimic. Și primind binecuvântarea „starețului”, pleca bucuros și mulțumind lui Dumnezeu». Nu întotdeauna starețul arăta blândețe, ci, atunci când situația o cerea, știa să fie și aspru: dacă doi frați se certau și unul dintre ei nu voia să se împace, «fericitul îi despărțea de ceilalți, oprindu-l să mai treacă pragul bisericii sau să spună „Tatăl nostru”. Și atunci se arăta a fi judecător aspru împotriva unui frate atât de neascultător, pentru că deși era foarte blând și apropiat de toți, se îngrijea de mântuire în tot chipul, folosindu-se, potrivit Apostolului, „și de cele de-a drepta și de cele de-a stânga” (2 Co 6, 7) …».

Această grijă față de ucenicii săi l-a făcut pe Paisie să se mâhnească nespuns când a trebuit să-i părăsească pe 150 de frați care au rămas la Dragomirna, în timp ce el, cu alți 200, s-a așezat la Secu (1775). Dacă această despărțire era dureroasă pentru toți monahii, «cu cât mai mare însă nu era mâhnirea și plânsul fericitului însuși din pricina despărțirii și separării lui de iubiții lui copii duhovnicești? Căci nu-i mai vedea înaintea lui pe toți, pe care văzându-i credea că vedea niște îngeri ai lui Dumnezeu, iar sufletul lui sfânt se umplea de o bucurie duhovnicească negrăită din iubirea sa pentru frați și spunea acestea: „Vă am pe toți în lăuntrul meu fără strâmtorare, urmând Sfântului Apostol Pavel care spunea corintenilor: ‚În inima noastră nu sunteți la strâmtorare’”». Însăși mutarea lui Paisie la Neamț s-a petrecut sub pecetea ascultării. Inițial, starețul Paisie n-a acceptat propunerea domnitorului Constantin Moruzi de a se muta la Neamț, pentru a nu produce tulburare între frații de acolo. Atunci domnitorul l-a întrebat pe duhovnicul Irinarh pe care-l trimisese Paisie cu răspunsul negativ: «Asculți de ‚starețul’ tău [Paisie]?», la care duhovnicul a răspuns: «În tot chipul ni se cuvine să-l slujim și să-i fim supuși lui și tuturor fraților până la moarte, așa cum am făgăduit la vremea tunderii noastre înaintea lui și înaintea lui Dumnezeu». Și relatarea lui Mitrofan continuă: «Atunci preaevlaviosul domn a spus: „Bine, dacă sfântul vostru părinte așteaptă o asemenea ascultare de la voi, nu se cade să asculte de noi măcar o singură dată? Căci dacă el însuși stăruie în neascultare, ce pildă de ascultare mai poate da ca să vă învețe pe voi?”. A poruncit apoi să se scrie o scrisoare către „stareț” unde, printre alte lucruri, a adăugat spunând: „Fă ascultare, du-te la Neamț și nu te mai gândi la nimic altceva”». Astfel, la fel ca și în cazul hirotoniei întru preot-duhovnic, și mutarea la Neamț din anul 1779 a stat sub semnul ascultării, aici la Neamț organizând o intensă viață duhovnicească și culturală, care se va face cunoscută nu numai în Moldova sau Țara Românească, ci și peste hotare, Neamțul fiind numit «centru al Ortodoxiei românești». Cuviosul Paisie trecut la cele veșnice la 15 noiembrie 1794, sufletul lui «smerit și blând», «plin de judecata dumnezeiască», nevoind să-și impună voia sa, a cărei tăiere prin ascultare o propovăduise o viață întreagă, ci lăsând pe seama soborului să-și aleagă «starețul și păstorul».

Deși, peste tot unde a trecut a fost sub ascultarea egumenului obștii care l-a adăpostit, conform propriilor sale mărturii, Paisie a căutat toată viața un îndrumător spiritual permanent, care să fie la înălțimea cerințelor sale, pentru a se bucura de darul divin al ascultării, dar mărturisește că, datorită nevredniciei sale, nu l-a aflat: «N-am reușit în nici un loc să mă pun sub ascultarea vreunui părinte spiritual. După cum trebuie să recunosc acum, de tânăr am avut o înclinație interioară deosebită de a fi sub ascultare, dar n-am fost vrednic, nefericit ce sunt, de a primi un astfel de dar divin». Trebuie, oare, să înțelegem din această confidență că în acele vremuri nu mai existau oameni plini de Duh Sfânt, și prin urmare, la rândul lor, capabili să deschidă inimile la lucrarea aceluiași Duh? Este vorba de o simplă oratorie, de un clișeu impus? În realitate, cuvintele biografului Mitrofan sună mai curând peremptoriu: «… el a fost îndrumat de Dumnezeu și de învățăturile Sfinților Părinți prin intermediul lecturii și traducerii textelor lor. Sfinții Părinți din vechime au avut modele care au strălucit în diferite locuri cu lumina vieții lor plăcute lui Dumnezeu și cu dreapta învățătură. Au mai avut și îndrumători destoinici de la care au putut să învețe, rămânând pe lângă ei de la tinerețe și contemplând viețile lor cele fără prihană și învățătura lor ca niște stâlpi vii, deveniră la rândul lor ei înșiși stâlpi vii și se făcură astfel lumină, stâlpi și învățători ai vieții monastice de tip cenobitic și isihast. Fericitul nostru părinte, dimpotrivă, nu avu un astfel de învățător; îl căută, dar nu fu posibil să găsească pe vreunul. Munci din greu, luminat de harul divin, căută cu umilință și cu lacrimi și află în inima sa un izvor cu apă curgătoare (țâșnitoare) care-i potoli din belșug propria-i sete și pe a altora și cu cât scotea, cu atât se revărsa mai abundent». Într-o scrisoare adresată prietenului său de școală, Dimitrie, Paisie, pe atunci Petru, îi mărturisea că a ales dintre cele trei tipuri de viață monastică (eremitică, «împărătească» și cenobitică), pe cea din urmă, dar nu acesta fusese visul lui. El a căutat un schit unde să trăiască în sărăcie, cu vreun frate, sub ascultarea unui stareț exeperimentat. În Muntenia de abia va întâlni comunități mici, ale căror mod de viață se definesc mai bine ca fiind «calea împărătească». La Athos, negăsind pe nimeni dispus să-l primească, se hotărî să viețuiască singur, dar nu se simte împlinit, în această perioadă studiind cu sârg Sfânta Scriptură și pe Părinți: «Negăsind nici un loc unde să viețuiesc sub ascultare (…) m-am gândit că aș fi putut viețui după calea împărătească cu un frate care ar fi fost în același gând cu mine. În loc de părinte să avem drept învățător pe Dumnezeu și învățătura Sfinților Părinți; să ne supunem în asculatre unul celuilalt, să ne slujim unul pe altul, să avem un singur suflet și un singur cuget și să folosim toate în comun pentru nevoile noastre, știind că această cale a călugăriei este mărturisită de Sfinții Părinți, după Sfânta Scriptură». După primirea lui Visarion, mai mult ca frate decât ca ucenic, se vor adăuga, așa cum am amintit, alți frați, încât Paisie va trece, puțin constrâns, de la «calea împărătească» la cea cenobitică, pe care o va revitaliza într-un chip uimitor.

Această trecere în revistă a unor aspecte ale vieții duhovnicești ale Sfântului Paisie cel Mare precede încercarea de a rezuma învățătura «starețului» privind îndrumarea duhovnicească pe care sunt datori să o exercite cei cărora li s-a încredințat această sarcină, această «ascultare», și modul cum trebuie să se supună acesteia ucenicii.

Pe măsură ce, cu trecerea anilor, obștea sporește, modul de viețuire în jurul lui Paisie se schimbă în sensul că el nu mai este considerat fratele lor, ci părinte și povățuitor. Importanța unei astfel de sarcini este direct proporțională cu capacitatea de a îndruma sufletele pe calea poruncilor, având ca temelie Sfânta Scriptură și învățătura Sfinților Părinți. În scrisoarea către părinții de la Poiana Mărului, în care Paisie caută să-i convingă de drepta alegere a noului egumen, Alexie, în locul lui Theodosie, bătrân și bolnav, ni se prezintă un portret al Părintelui duhovnicesc și modul cum trebuie să se poate părinții și frații față de el. «Să fie egumenul, după cum spun Sfinții Părinți, cu plecare către frați, blând, fără răutate, liniștit, să fie în stare cu ușurință toate dojanele mai întâi el să le îndure, dacă încă i s-ar întâmpla cuiva din lucrarea celui rău, să fie în stare pe sine însuși pildă să se arate fraților prin răbdare și viețuire neprihănită». Nu este un impediment că nu este atât de iscusit în chestiuni de administrație, «ceea ce este mai de folos către mântuirea de obște este ca să știe să pună la cale sufletele fraților după poruncile Domnului și învățătura Sfinților Părinți». Obșea nu trebuie să se îngrijoreze că este «firav cu trupul», «dacă este înțelept cu duhul și înțelept în cugetările duhovnicești», însă ar trebui ca Părintele duhovnicesc să fie menajat de activități fizice grele, pentru a avea timp de cele duhovnicești, mai ales lectură, «ca la timpul potrivit să poată da fraților un sfat înțelept și de suflet mântuitor». În orice activitate trebuie cerută binecuvântarea, chiar când într-un oarecare lucru s-ar părea că cel care îndeplinește ascultarea se pricepe mai bine decât egumenul, «căci de la Dumnezeu și de la Sfinții Părinți așa se cuvine, ca în orice lucru, chiar de ar fi și un frate prea iscusit, dator este mai întâi să-l întrebe pe egumen, și să nu.l silească pe el către părerea sa, ci să aștepte cum va judeca și cum va hotărî el». În taina ascultării nu-și are locul atât raționamentul și priceperea rezultată din experiență, cât lucrarea Duhului: «atunci încă și Dumnezeu, vezând smerenia fratelui și adevărata lui ascultare (pentru că fără smerenie nu este nici ascultare), va povățui cu Duhul Sfânt inima egumenului, să-i dea răspuns folositor și sfat și pe frate să-l întărească cu Duhul Său nevăzut în lucrul început». Și numai când egumenul îi va spune «Fă cum știi», numai atunci, «nădăjduindu-se în rugăciunile părintelui său», care însoțesc totdeauna pe ascultător, să înceapă lucrul, «cum Dumnezeu îl va lumina», Cuviosul Paisie punând încă odată pe seama lui Dumnezeu și a rugăciuniloe părintelui înseși gândurile ucenicului. Iar după împlinirea ascultării, «iarăși să vină la părintele, și mărturisindu-și cu de-amănuntul cele făcute, să cadă la picioarele lui cerându-și iertare, dacă a greșit în sfânta ascultare, căci numai îngerilor nu le este dat să greșească în ceva».

Părintele duhovnicesc, «îndreptătorul» este răspunzător de sufletele fraților. Izvorul sfaturilor pe care le dă nu trebuie să fie mintea sa, ci numai bazându-se pe Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți, «temându-se și cutremurându-se să dea de la sine ceva pildă fraților un lucru care n-ar fi după înțelegerea Sfintelor Scripturi». Paisie exclude autonomia starețului în luarea deciziilor importante referitoare la viața întregii obști. Însuși starețul se verifică prin raportarea în primul rând la cuvintele Scripturii și apoi la părerea consiliului. De aceea, întâistătătorul este dator ca, «însemnând prin sine însuși la tot soborul chipul legăturii dragostei celei duhovnicești întru tot împreunate și cu un cuget și cel al smeritei înțelepciuni, să nu înceapă și să nu facă singur de sine orice fel de lucru fără sfat, ci întru lucrurile cele mai de nevoie adunând pe frații cei mai iscusiți în duhovniceasca socotință și cercetând cu sfatul lor și Scriptura, ca să nu fie ceva împotriva lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor porunci și a Scripturii, așa să înceapă și așa să facă». Nimic să nu se facă în ascuns, deplina transparență a deciziilor asigurând liniștea obștii: «într-acest chip va putea fi între frați de-a pururi pace și un gând, și legătura dragostei celei duhovnicești va putea fi nedezlegată».

Paisie, ca Părinte duhovnicesc, a avut marele dar de a ține laolaltă frați de diverse naționalități (români, ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi, greci), care au venit alături de starețul Paisie tocmai atrași de faima acestuia. Nu trebuie să ne gândim că Paisie era singurul povățuitor al obștii. Numărul duhovnicilor era foarte mare. Aceast număr impresionant (în Neamț erau la un moment dat 24 de duhovnici la 477 de călugări și frați, ceea ce înseamnă în jur de 20 de ucenici pentru fiecare duhovnic) denotă o severă îndrumare spirituală, spovedanie deasă, atentă preocupare pentru viețuitorii obștii și propășirea lor spirituală. Încă de când era la Dragomirna, Paisie a cerut hirotonirea câtorva preoți pe care i-a așezat ca duhovnici și îndrumători ai monahilor; asistăm astfel la «un început de pastorație care depășește acum raportul unui singur om cu ucenicii săi și care se extinde în lumea laică». Chiar și pentru mănăstirile mai mici, întâistătorul trebuie să aibă «un frate iscusit în înțelegerea duhovnicească, pe care atunci când se duce pentru trebuințele cele de obște ale mănăstirii dator este să îl lase în locul său pe lângă frați pentru buna rânduială și chivernisire a fraților».

În cazuri extreme, când nu se găsește un Părinte duhovnicesc experimentat, cuviosul Paisie recomandă o rezolvare pe care trebuie să o socotim ca fiind doar provizorie: «în vremurile cele cumplite de acum, lipsind foarte asemenea povățuitori, fapt vrednic de multă plângere și tânguire, dacă unii monahi mai râvnitori vor să placă lui Dumnezeu printr-o viață ca aceasta, numai Dumnezeu Însuși și învățătura cea dumnezeiască a Preacuvioșilor Părinți dascăli ai viețuitorilor de obște, [învățătură] păzită până acum prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, le poate fi povățuitor și învățător. Deci, câutând cu luare aminte spre această învățătură ca la însăși povățuitorii ei, și citind cu frica lui Dumnezeu și cu înțelegere, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor merge măcar în parte pe urma vieții lor celei plăcute lui Dumnezeu, ocârmuindu-se și înțelepțindu-se prin Părinții lor, care i-au adunat pe ei întru numele lui Hristos, sau prin cei aleși de ei și de același gând cu ei, care îi învață pe fiii lor duhovnicești nu de la sine, ci de la Sfânta Scriptură și din aceeași învățătură a Sfinților Părinți».

V.3.1. Taina ascultării

Nostalgia după o viață pe care și-a dorit-o în ascultare permanentă de un Părinte duhovnicesc explică de ce taina ascultării ocupă un loc central în viziunea lui Paisie. Conform propriei mărturii, rezumarea experienței celor trei ani petrecuți la schiturile din Muntenia a fost aceasta: «De la acei părinți, am înțeles ce este adevărata ascultare, din care se naște adevărata umilință, în care se ajunge la a-ți omorî propria voință și părere personală». Ascultarea este «scara cea scurtă către cer, având numai o treaptă, adică tăierea voii», este «suire grabnică către Dumnezeu, pe care, călătorind cineva drept și neabătut până la sfârșitul vieții sale, se învrednicește a fi fiu al lui Dumnezeu după dar, moștenitor al lui Dumnezeu și împreună moștenitor al lui Hristos întru împărăția Lui cea cerească», «ascultarea este viață, iar neascultarea este moarte». Această calitate de fiu pe care o primește ucenicul ascultător se bazează pe analogia dintre ascultarea sa și ascultarea desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu făcut om (Flp 2, 8). «Ascultarea cea dumnezeiască», pe care o aveau la început toți îngerii și primii oameni, fiind pervertită în rai prin «zavistia diavolului și neputința noastră», a fost reînnoită și ridicată prin ascultarea lui Hristos, Care, «vindecând prin ascultarea Sa ascultarea noastră, a deschis tuturor celor ce cred drept în El și ascultă poruncile Lui cele dumnezeiești ușile Împărăției cerurilor». În final, toată ascultarea ucenicului față de cuvântul părintelui nu este ascultare de el, ci este ascultare a voinței Tatălui ceresc, prin participare la ascultarea lui Hristos. Relația duhovnicului cu ucenicul devine astfel analogie, participare la relația Tatălui cu Fiul. Ascultare, smerenie si dar tăcut nu sunt doar simple virtuți, ci imitare a vieții dumnezeiești.

Imaginea care ne ajută să înțelegem dinamica interioară a obștii paisiene este cea a ascultării ca un triplu arbore, plantat mai întâi în ceruri, unde trăiesc îngerii ascultători, apoi în paradisul terestru, unde Adam se bucură de slava lui Dumnezeu pentru că rămâne în ascultare, și, în sfârșit, pe pământ, unde Hristos, ascultător desăvârșit, îi adună pe apostoli, din care doar Iuda se desparte datorită neascultării sale. La modul ideal, monahii sunt moștenitorii apostolilor pentri că voiesc să trăiască aceeași taină a ascultării în viața de obște, «pentru că nici o viață nu aduce omului așa grabnică sporire ca cea de obște cu fericita ascultare, aducându-l la așezarea cea dintâi, ca să fie omul cu adevărat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, după cum a fost zidit întru început». Ascultarea este echivalentă cu martiriul, este vărsare simbolică de sânge: «potrivit învățăturii multor Sfinți Părinți, adevărații ascultători, care în desăvârșită ascultarea au petrecut până la sfârșitul vieții lor, cununa muceniciei de la Hristos Domnul o primesc, pentru că tăierea întru totul a voinței și judecății înaintea povățuitorului, acea de bună voie vărsare în gând a sângelui său pentru numele lui Hristos se va socoti în ziua dreptei Lui răsplătiri pentru fapte».

În viața monastică, diferența dintre anahoreți și cenobiți se dizolvă în intensitatea trăirii ascultării: un anahoret est un împreună-răstignit cu Hristos, Îl însoțește pe cruce, în timp ce un cenobit este un împreună-pătimitor, Îl însoțește pe Hristos în drumul său spre patimă. De aceea nu este posibil să alegi viața anahoretică mai înainte de a fi trecut prin cea de obște: a dori să fii răstignit împreună cu Hristos înainte de a-L fi însoțit în patimile Sale este o dovadă de aroganță.

Farmecul obștii paisiene decurge în mare măsură din acest climat de ascultare: ascultarea ca supunere a fraților nu numai față de egumen, ci, mai des, o ascultare reciprocă. Scriind părinților rămași la Dragomirna, după mutarea obștii la Secu, Paisie le recomandă mai ales să fie blânzi și smeriți față de toți, imitând blândețea și smerenia lui Hristos, Care «nu S-a mâniat, nici nu a grăit împotriva celor care-L necinsteau și-L batjocoreau», iar în scrisoarea către părinții de la Poiana Mărului scrie: «… unul către altul să vă pocăinți și unul pe altul să vă cinstiți și să [fie] dragoste către Domnul între voi și să fiți într-un suflet și cu o singură inimă, cu darul lui Hristos». Ascultarea însă nu este capătul final al urcușului duhovnicesc, ci fructul ascultării este iubirea. Iubirea verifică sinceritatea inimii în ascultare. Renunțarea la propria voie face loc blândeții și lărgește inima spre iubirea de Dumnezeu și de frați. Iubirea care se naște din ascultare este biruința asupra mâniei. Unui frate care se supărase pe starețul său acuzându-l de mânie pentru că îl mustrase, Paisie îi răspunde: « … cât privește mustrarea cu mânie, Dumnezeu să te dăruiască cu un satfel de dar al mâniei: iau asupra mea dispozițiile sufletești ale fiecărui frate, înaintea fiecăruia sunt constrâns să par mânios, sentiment ce, prin darul lui Dumnezeu, nu l-am mai încercat; față de alții, în schimb, sunt constrâns să plâng, pentru ca într-un fel sau altul să pot avea vreun câștig, în dreapta sau în stânga. Eu însă nu sunt niciodată victimă a patimii mâniei». Această iubire binevoitoare a starețului se vede și din aceea că un Părinte duhovnicesc se îngrijește de fii săi, și față de orice creștin, nu numai în cele spirituale, ci și în neputințele trupești. La Neamț funcționa o bolniță, refăcută în 1791, iar părintele Onoriu, infirmierul, era singurul care putea să intre nestingherit în chilia starețului și să ia bani pentru îngrijirea bolnavilor și pelerinilor, fără a cere voie cuiva. El avea sub ascultare alți monahi, a căror atribuție era aceea de «a sluji bolnavilor ca Domnului».

Deși el însuși n-a căutat poziția de întâistătător și de îndrumător al altora, Paisie este convins că acceptarea și împlinirea cu conștiinciozitate unei asemenea sarcini este dovadă tocmai a unei iubiri deosebite. În epistola către Nazaria, pustică pe muntele Ceahlău, chemată să formeze obștea de la Văratec, Paisie îi spune: «să nu ți se pară că (…) ți s-ar pricinui vreo pagubă sau vreo scădere din fapta cea bună, aflându-te în mijlocul surorilor și slujind mântuirii lor. Nu, nicidecum să nu socotești una ca aceasta, că nu ți se pricinuiește pagubă, ci încă mai tare și mai multă plată, și mai strălucită cunună, că precum dragostea este mai tare decât toate faptele cel bune, așa și lucrul acesta ce ți s-a încredințat [de a fi povățuitoarea noii obști, n.n.], fiindcă este lucrul dragostei, mai mare este decât toate celelalte lucruri».

Ascultarea este, de altfel, și cel de-al doilea punct din Așezământul starețului Paisie: «ascultarea după cuvânt» este «cale ce duce neabătut spre Împărăția cerurilor»; de aceea începătorul este dator ca «toată voia sa și socotința sa și rânduiala sa de sine scuipând-o și aruncând-o afară, iar voia și socotința și porunca părintelui său, dacă va fi după puterea Sfintei Scripturi, cu toată osârdia să se osârduiască a o împlini, și fraților cu frica lui Dumnezeu și cu smerită înțelepciune, după puterea sa, cu sufletul și cu trupul și cu toată bunîvoința sa, până la moarte a le sluji ca lui Dumnezeu însuși, iar nu ca unor oameni».

Cuviosul Paisie de la Neamț nu a construit utopii. Țelul său a fost să-i dea obștii o unitate în cugete și inimi, ca, astfel, să fie o lume care, fiind în lume și slujind lumea, să nu se confunde cu ea și să nu se mărginească doar la acest fel de slujire. Înaintând spre Împărăția lui Dumnezeu, sub povățuirea Părintelui duhovnicesc, fiecare dintre frați se îmbogățesc unii pe alții, obștea neînsemnând uniformizare relativizantă. Ascultarea pe care o cerea Cuviosul Pasie de la Neamț ucenicilor «nu era supunerea iezuită către General, pentru ca acesta să trăpânească lumea și Biserica (deși multe elemente din geniul lui Paisie aduc cu geniul singurului său omolog occidental din epoca modernă: Ignațiu de Loyola), ci era disciplina, absolut necesară, a unei echipe de alpiniști ai duhovniciei, dispuși să îndure cele mai neînchipuite privațiuni și suferințe pentru ca, urmându-și călăuza încerată, să guste la capăt clipa de fericire a ascensiunii Everestului!».

Influența pe care a avut-o Părintele duhovnicesc Paisie în rândul ucenicilor săi s-a văzut și după moarte. I s-au compus a slujbă, iar ucenicii și-au luat numele de «paisieni» ori și-au numit obștea «paisiană», iar mai târziu cercetătorii au vorbit despre «paisianism», ca și curent inițiat de cuviosul Paisie, ajungându-se până acolo încât s-a spus că «dacă Mântuitorul nu ne-a pedepsit pentru prăbușirile morale și nevredniciile ce au urmat și dacă El a acoperit totuși de slavă neamul românesc ridicându-i toate umilințele istorice, această bogată îndurare i-a fost cucerită de veacul de aur al paisianismului. E veacul de aur al Ortodoxiei românești». Cuviosul Paisie nu și-a propus să facă – și nici n-a făcut – o reformă. Credem că el s-a bucurat cel mai mult văzându-și după moarte ideile continuate de ucenici, mai ales «ucenicii starețului Paisie în mănăstirile Cernica și Căldărușani»: viețuirea împreună în obște, în ascultare și supunere față de frați și egumen, lectura din Scripturi și Părinți, îmbinarea rugăciunii cu munca, activitatea de traducere și răspândire a comorilor patristice, o operă socială care să nu fie despărțită niciodată de slujirea lui Dumnezeu. Cuviosul Gheorghe de la Cernica – și pe urmele lui va călca episcopul sfânt Calinic – va relua, desigur și cu accente specifice dar nu contrarii, ideile starețului Paisie, față de care nutrea o adâncă admirație, idei întruchipate mai ales în Testamentul său, mai ales în partea a doua, Scară gânditoare duhovnicească.

V.4. Monahismul transilvănean: Dometie de la Râmeț, Arsenie Boca

Având de înfruntat primjedii mai mari și mai susținute decât în alte zone ale țării noastre – și ne gândim aici mai ales la propaganda catolică inițiată încă din secolul a X-lea și culminând cu persecuția din secolul al XVIII-lea care a dus la distrugerea a aproape 200 de mănăstiri și schituri – monahismul ardelean a trecut prin momente deosebit de dificile care și-au pus, inevitabil, pecetea pe evoluția lui. Dar, dacă el nu a cunoscut măreția arhitectonică și picturală a faimoaselor biserici bucovinene, ori renumele de ctitorii ale domnitorilor munteni sau moldoveni încă de la începuturile existenței statelor feudale românești, măreția acestui monahism stă în vitalitatea și trăinicia lui, acolo unde a rezistat, sau acolo unde a reușit să reînvie – pe osemintele mucenicești ale călugărilor de odinioară – știut fiind că aurul cel mai curat este «cel topit în topitoare». După ani buni de vitregie, astăzi înfloresc noi și noi așezăminte monahale, ai căror viețuitori pot spune: «Trecut-am prin foc și prin apă, dar ne-ai scos pe noi la odihnă» (Ps 65, 11), și dintre care Dumnezeu descoperă noi și noi Părinți duhovnicești.

V.4.1. Dometie de la Râmeț

Deși a trăit doar 51 de ani (1924-1975), ca «un meteorit care a traversat ca un fulger veacul și pământul țării, într-o grabă specifică celor care știau că Împărăția cerurilor‚ se apucă în grabă și cei ce se silesc o dobândesc’», arhimandritul Dometie Manolache de la Râmeț a fost unul dintre cei mai iscusiți duhovnici ai mănăstirii Râmeț-Alba. Un spirit deosebit de activ, în ciuda numelui său atât de pașnic (Dometie – omul casei), a cărui deviză era «trebuie să ne rugăm în tot momentul, ca și când mâine am pleca din lumea aceasta, și tot așa trebuie să lucrăm, ca și când am trăi o veșnicie», Părintele de la Râmeț a știut cum să le învețe pe maicile de la Râmeț și pe țăranii mocani din Munții Apuseni, că rugăciunea trebuie unită totdeauna cu munca, după principiul ora et labora. Această permanentă îmbinare, cerută de contextul în care trăia – mănăstirea despopulată, maici trăind printre mireni, piedici din toate părțile – o propunea ucenicilor săi în același timp dându-se pe sine ca exemplu: Dometie nu putea fi văzut decât în picioare alergând, ori în genunchi rugându-se. «În prezența lui, dacă zăboveai mai mult, ajungeai neapărat în acel prag decizional al lui aut/aut: ori te prefăceai și tu în flacără, ori plecai». Un adevărat Părinte duhovnicesc de fapt «nu conduce», ci doar «dă exemplu»!.

Din spusele ucenicilor, Părintele Dometie era un duhovnic foarte căutat și un iscusit povățuitor de suflete, peste tot având fii și fiice duhovnicești care îl căutau pentru sfat și spovedanie. El învăța lumea și pe călugărițe cu multă autoritate duhovnicească, dar în același timp cu blândețe și înțelepciune. «Dușman neînduplecat al patimilor de tot felul care îi robesc pe oameni, combătea cu cuvântul său autoritar dar delicat totuși aceste patimi, atât la predică cât și la mărturisit. Atât era de convingător în această privință încât îi determina pe fumători să-și lase țigările și uneltele de fumat în fața lui sau le aruncau singuri în sobă, legându-se cu hotărâre să nu mai fumeze niciodată. De asemenea, prin puterea sa de convingere, aducea împăcare între oamenii învrăjbiți și dezbinați și în familii, pentru motive neînsemnate. Părintele Dometie, nevoitorul, blândul și smeritul părinte, a devenit prin iluminarea sfântului Duh, învățător duhovnicesc prin simple și dulci cuvinte». Vedem astfel cum autoritatea părintelui nu se impune printr-un efort de constrângere exterioară; el nu-și impune o autoritate cu forța, ci autoritatea este recunoscută și acceptată de către ucenicii săi, printr-o intuiție a credinței lucrătoare prin iubire.

Duhovnicul Dometie știa că un adevărat Părinte duhovnicesc nu trebuie să-i conducă pe ucenici la sine însuși, ci la Dumnezeu. Misiunea unui Părinte duhovniceasc aceasta este: de a-i aduce ofrandă pe fiii săi înaintea lui Dumnezeu. De aceea, dacă drumul ucenicului se oprește la duhovnic, ca ultim reper, se află la jumătatea drumului, și se poate înșela, pentru că poate fi dezamăgit dacă părintele, ca om ce este, greșește. De aceea, spunea părintele Dometie i-a spus unui frate care se simțea vinovat față de el și și-a cerut iertare: «Frate Voicule, errare humanum est! Frăția ta nu trebuie să-ți pui nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu! Cel ce ia drept sfătuitor pe om, oricât de înțelept ar fi acela, poate greși, însă cel ce ia drept ajutor mila și dragostea lui Dumnezeu nu va greși niciodată. Mergi dar și nu-ți căuta reazem în oameni, ci mai ales în păstorul cel blând, Iisus Hristos». Părintele duhovnicesc este «părinte» deoarece el este mai întâi «purtător de Duh Sfânt», și prin acest Duh al Tatălui și al Fiului îi orientează el pe ucenici spre Dumnezeu; nu el este elementul esențial în această taină a paternității/filiației duhovnicești, ci el «se smerește pentru a lăsa să treacă prin el glasul Tatălui» către ucenicul care-i stă înainte și așteaptă să-L cunoască mai bine prin părintele lui pământesc pe adevăratul Părinte ceresc. «Teama de a deforma integritate persoanei ucenicului, de a tulbura puritatea sugestiilor, șoaptele Duhului Sfânt, explică această totală dăruire de sine a părintele duhovnicesc (…) Un părinte nu ‚conduce’, ci dă exemplu (…) Un părinte duhovnicesc nu-l naște niciodată pe fiul său duhovnicesc; el naște un fiu al lui Dumnezeu, un fiu adult și liber de orice legătură și autoritate pur omenească». Părintele spiritual este colaboratorul lui Dumnezeu, el lucrează cu Duhul Sfânt, el se luptă și suferă împreună cu El, pentru ca omul nou să se nască în noi, nu ca fiu al lui, ci ca fiu al Aceluia care este Calea, Adevărul și Viața. De aceea, Părintele duhovnicesc trebuie să aibă grijă totdeauna să nu facă «un transplant de voință și conștiință, înlocuind conștiința și voința fiilor săi duhovnicești cu voința și conștiința lui», ci să le modeleze pe acestea «după voința lui Dumnezeu».

Cuvântul părintelui Dometie era foarte prețuit, ucenicii mărturisind că «tot ce spunea el era sfânt. Era chiar vorba aceasta între noi, în diferite situații: Dar părintele Dometie ce zice?». Aceasta pentru că avea el însuși un mare respect față de cuvânt: «Părintele nostru nu era în stare să mintă, era întodeauna sincer și în gândul său cea mai adevărată dovadă de dragoste și de respect era să-i spui omului, și în bine, și în rău, adevărul în față (…). Întotdeauna vorba lui era vorbă, iar atunci când își lua un angajament acel lucru era sfânt. Nu și lua asupra sa obligații dacă nu se socotea de-ajuns de pregătit ori dacă nu era gata să le îndeplinească din toată inima». Dar nu singur cuvântul, ci pilda vieții prinde rădăcini în ucenici: «Niciodată nu ne poruncea. La orice treabă era primul și dacă nu se descurca singur ne chema să-l ajutăm. Mergea cu noi în pădure pentru lemne, pe care le aduceam cu spatele. Nu ni se părea nimic greu. Eram fericite și încrezătoare că Dumnezeu este cu noi și ne ocrotește». Ucenicii rememorează și astăzi cuvintele duhovnicului, și le dau și altora: «Maicile de la Râmeț care l-au avut duhovnic, tată, prieten, îți spun cu orice prilej câte un ‚cuvânt’ auzit de la dânsul. Așa zicea, așa făcea, așa ne-a învățat (…) Cele mai noi, venite după moartea lui, trăiesc din legenda lui și se consideră chemate de el și ucenicele lui, ca și cele crescute de dânsul».

Tactul cu care știa să-i atragă pe oameni era recunoscut de toți. Nu numai prin predici înflăcărate, prin milostenii până la ultimul leu, ci și prin «șiretlicuri»: unui copil de clasa a III-a i-a promis 20 de lei dacă învață «Crezul», și copilul l-a învățat până seara. De altfel, era foarte apropiat de copii, coborându-se la nivelul lor. Lidia Stăniloae povestește ce i-a relatat fiul ei, Dumitraș după o spovedanie la părintele Dometie: «– Ei, ia spune, ce-ai făcut? N-ai ascultat pe mama, pe bunici, ai fost obraznic … – Da, da …. – Ai copiat la teze? – Da, părinte, a răspuns Dumitraș rușinat. Am copiat la matematică. – Și te-a prins? a întrebat părintele cu sufletul la gură. – Nu, de prins nu m-a prins … – Slavă Domnului! a exclamat el ușurat. După aceea și-a adus aminte că trebuie să fie sever: – Da să nu mai copiezi! E păcat. Doamne ferește, te mai și prinde!».

Milostenia lui Dometie era de acum proverbială. Mergând spre maica Nimfodora, într-o iarnă, părintele întâlnește un necăjit căruia, nici una, nici două, îi dă ghetele din picioare. Întorcându-se și luând papucii de casă ai ucenicului, a intrat la maica Nifmodora care i-a spus: «Bine, părinte, cu ăștia sunteți Sfinția Voastră încălțat?», iar părintele i-a răspuns îndată: «Dar Sfinția ta nu ai altceva de făcut decât să te uiți la papucii mei?». La fel își dădea puloverele, cămășile, șosetele, încât la ușa lui era întotdeauna mult popor. «El îi spovedea, îi învăța, le dădea mâncare. Pe săraci îi miluia, pe urmă îi odihnea», spunând maicilor că «trebuie să facem precum a rostit Domnul nostru Iisus Hristos: ‚Cel ce are două haine una s-o dea la cel ce nu are’». Deseori ieșea cu credincioșii în mijlocul naturii, și-i desfăta prin cântări duhovnicești sau patriotice». Cântarea era mijloc de mângâiere. Una dintre maicile de la Râmeț spunea: «Nu ne suporta să ne vadă plânse, supărate sau mâhnite (…) O mireasă a lui Dumnezeu nu se poate să fie tristă, având Mirele permanent cu ea. Noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu și să-i mulțumim zi și noapte că ne-a învrednicit de această viață curată, frumoasă, îngerească». În spiritualitatea ortodoxă, chiar pocăința pentru păcate nu trebuie făcută cu pesimism, nu este o stare permanentă de cruce și deznădejde, în care nu străbate nici o rază de lumină și speranță, de bucurie și înviere, pentru că atunci omul se obișnuiește să contemple nu pe Dumnezeu și păcatul; obsesia păcatului poate fi paralizantă uneori și rezultatul este nu vindecarea, ci eșecul persoanei. «Nu-i util să te hrănești mereu cu conștiința păcatului, dacă asta e o hrană; după cum nu-i util să-i spui mereu omului că este păcătos. Tatăl din Evanghelie nu a întâmpinat pe fiul rătăcit cu acest cuvânt. Iar un pictor celebru zugrăvește semnificativ pe tatăl îmbrățișându-și fiul cu ochii închiși». De aceea, chiar căința, curent viu care trebuie să ne însoțească mereu viața, căci permanent suntem în primejdie de a cădea, trebuie să se facă cu bucurie, Sfântul Ioan Scărarul dedicând un capitol întreg plânsului «de bucurie făcător». Viața duhovnicească înseamnă sănătate, luciditate, lumină, și nicidecum o teamă patologică de Dumnezeu, o repliere autistă spre sine, care poate duce la o «schizofrenie psiho-spirituală».

Dragostea pe care o arăta Părintele Dometie către credincioși atrăgea harul lui Dumnezeu care-i vorbea în inimă. Un om a venit odată la Râmeț, căutându-l pe Părintele Dometie. Nefiind acasă, ucenicul său apropiat, Varsanufie l-a întrebat ce dorește, la care respectivul i-a relatat cum, într-o situație foarte grea în care se afla – era pe cale să-și piardă serviciul, copiii să fie exmatriculați – Părintele Dometie a intrat deodată în casa lui, l-a încurajat, i-a făcut o slujbă, iar după câteva zile problemele s-au rezolvat foarte ușor. Ceva mai târziu, părintele Dometie a povestit pe scurt ce se întâmplase: trecând prin Buzău și fiind aproape de casa respectivului cetățean, o voce parcă i-a vorbit, zicându-i: «Intră tu în casa aceasta și salvează-i pe cei din ea». Darul de a cunoaște starea altora și a interveni pentru ei s-a vădit și în alte ocazii. Fiind chemat împreună cu Varsanufie la o cununie, mergeau pe jos, însoțiți de mulți oameni. Fiind obosit pentru că nu prea dormise în noaptea precedentă, Varsanufie a rămas mai la urmă. La un moment dat, Dometie s-a strecurat printre oameni, a venit la el și l-a întrebat dacă e obosit. Apoi, punând mâna pe ucenic, a zâmbit și a plecat, iar toată oboseala a dispărut, încât ucenicul a mai putut merge încă vreo 15 kilometri.

Părintele Dometie, spre deosebire de majoritatea părinților pe care i-am amintit, era un om cultivat. Studiase teologia, se înscrisese la doctorat (mai mult îndemnat de prietenul său, mitropolitul Antonie Plămădeală), era la curent cu tot ce se petrece în lume. Cumpăra tot soiul de reviste științifice, literare, religioase ori patriotice. Se vede de aici că nu există o incompatibilitate între cultură și calitatea de îndrumător duhovnicesc. În mijlocul lumii aflate permanent în schimbare, lucrarea grea a duhovniciei «nu poate fi îndeplinită în condiții pe deplin satisfăcătoare decât duhovnicul acela care stăpânește, care posedă cunoștințele veacului său, de duhovnicul acela care se cultivă neîntrerupt prin studiu și lectură, de duhovnicul luminat și împodobit cu toată cultura veacului său». Faptul că Dumnezeu poate lucra – și lucrul acesta este dovedit cu prisosință – și prin oameni care sunt lipsiți de cultura profană, și chiar de cea teologică de tip academic, nu înseamnă că acest fel de pregătire trebuie înlăturat ab initio. Cu toate acestea, Părinții cei duhovnicești nu făceau caz de pregătirea lor. Când primea vizita părintelui Dumitru Stăniloae, Dometie îl asalta cu întrebări, spunând: «Să mai învăț și eu oleacă de teologie (…) Am uitat tot din facultate», la care părintele Stăniloae îi răspundea: «Nu părinte! Mata știi mai multă teologie ca oricine. O teologie vie, pe care o trăiești».

Ținând cont de discernământul care trebuie să împodobească pe orice îndrumător, fără a încuraja laxismul, părintele Dometie nu era totuși absurd: «De vine călugărul ori fratele ostenit, frânt, de la ascultare la chilie, apoi să facă sfânta cruce pe pernă și să spună: ‚Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă’, și apoi ‚Tatăl nostru’, iar apoi să se întindă pentru odihnă». Pleda mai mult pentru o rugăciune simțită, din toată inima, decât pentru pravilă lungă și risipită: «viața noastră trebuie să fie o continuă rugăciune. Sunt nemulțumit că sfințiile voastre nu slujiți și nu cântați lui Dumnezeu cu mai multă râvnă. Că noi trebuie să ardem pentru dragostea Lui. Nu spunem pentru rugăciuni lungi și cu mintea împrăștiată. Ci să facem rugăciuni scurte. Dar în acele momente, ființa noastră, mintea, inima și voința să fie unite cu Dumnezeu prin dragoste», pentru că fiecare trebuie «să ardem pentru Dumnezeu cum arde o lumânare în sfeșnic». Este ceea ce va spune mai târziu și părintele Arsenie Papacioc: «un minut are 60 de secunde și cuprinde 60 de suspinări către Dumnezeu». «Când zicem rugăciunea ‚Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul’, Dumnezeu, în acel moment, te iartă. Și că trebuie știut că atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinți, de cuvioși și de mucenici, căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ‚rugăciunea, chiar când este rostită de noi, cei ce suntem plini de păcate, ne curăță numaidecât’». Elogiul ascultării, atât de răspândit în legătură cu îndrumarea duhovnicească, este întâlnit și la părintele Dometie: «Nimic în viața călugărului nu este mai de cinste și mai odihnitor, decât să știe a face ascultare, fără cea mai mică cârtire. Apoi încheia, zicând: Să mă credeți că sunt fericit!».

Bunul prieten al părintelui Dometie, actualul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, evocând întâmplări cu și despre părintele Dometie (fostul Stelian), amintește și de evlavia pe care o i-o poartă maicile de la Râmeț, ele întruchipând de fapt evlavia tuturor celor care l-au cunoscut: «Maicile de la Râmeț, ori de câte ori trec pe lângă mormântul părintelui Dometie, se însemnează cu semnul crucii. M-am tot întrebat: ‚Se roagă pentru el sau îi cer rugăciuni și ocrotire pentru ele?’. N-aș îndrăzni să le întreb pe ele, pentru că, în cămara tainelor duhovnicești, trebuie să intrăm cu sfială, cu smerenie, cu discernământ, cu sfat și cu îndelungă răbdare, ca să-L lăsăm pe Dumnezeu să răspundă când și cum va hotărî El despre viitorul pe pământ al celor trecuți dincolo (…) În amintirea celor care l-au cunoscut și a celor care l-au avut duhovnic, părintele Dometie, plecat prea devreme, n-a murit, ci continuă să le fie prieten și duhovnic». Părinților duhovnicești le este păstrată memoria de către ucenici pururi după moarte. O simplă vizită în oricare din cimitirele mănăstirilor noastre întărește aceste cuvinte: la mormintele lor lumina din candela nestinsă arată lumina pe care au adus-o ei în sufletele pe care le-au născut la viața nouă, în Hristos-Lumina lumii.

V.4.2. Arsenie Boca

«Miracolul culorilor românești nu a amestecat răsăriturile și apusurile de soare doar în rugăciunile mâinilor ce-au înflorit curcubeie între Voroneț și Sucevița. Ele au mai brodat odată pămâtul și cerul dintre Negreștii-Oașului și Sighetul Marmației cu o Săpânță maramureșeană. Revărsare a nuanțelor cu tonuri vii peste un cimitir care a devenit vesel. Dar mi se pare că nicăieri tainele zugrăvelilor nu te înalță atât de aproape de Dumnezeu, ca-n bisericuța dintre brazii Mihăileștiului, sat ce se află doar la cinsprezece kilometri de București. Se numește Biserica Drăgănescu. A pictat-o Preacuviosul ieromonah Arsenie Boca, marele teolog al monahismului românesc».

Dar părintele Arsenie n-a fost doar un pictor de biserici, ci a fost și un pictor de icoane vii. Paternitatea sa duhovnicească a fost paralela meșteșugului său de iconar: el l-a născut pe Hristos în inima ucenicilor, a pictat chipul lui Hristos, «icoana Tatălui» (Col 1, 15), în sufletul ucenicilor, creați de Dumnezeu după chipul lui Hristos, adică după «chipul Chipului», ucenici care, prin Duhul cel Sfânt, au devenit astfel «biserici», «temple» dumnezeiești (1 Co 3, 16; 6, 19). Purtându-L pe Hristos în inima lor, ucenicii devin astfel și ei alți «fii ai lui Dumnezeu», primind acest drept de la Tatăl: «Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat puterea [stăpânirea, dreptul] de a se face fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut» (In 1, 12-13). Paternitatea poate fi privită astfel o manifestare a vocației iconice a omului. «Omul este, înainte de toate, o imago Dei, un eikon tou Theou. Or, dacă la zenitul creației, Dumnezeu Se revelează ca Iconar, omul își însușește această vocație iconică, instalându-se în cosmos ca iconograf».

Suferind și el din partea celor care prigoneau Biserica Ortodoxă – de data aceasta comuniștii – Părintele Arsenie și-a îndeplinit sarcina de Părinte duhovnicesc în ciuda arestărilor (de două ori), sau a mutării de la mănăstirea Sâmbăta de Sus la Prislop, sau a schimbării hainei monahale cu cea de mirean atunci când, după desființarea mănăstirii de la Prislop, considerată posibil focar revoluționar, s-a mutat la București.

Calitatea părintelui Arsenie a fost aceea de a sintetiza, și o alta aceea de a convinge imediat. Siguranța aceasta cu care îl îndruma pe fiul duhovnicesc, încrederea pe care o avea în sfatul pe care i-l da atunci când îi vorbea ucenicului, veneau dintr-o sensibilitate duhovnicească și o transparență a duhurilor, daruri pe care numai Dumnezeu le poate oferi sufletelor care I s-au deschis și I s-au predat în smerenie și iubire. Cu toate că era un om erudit, și-i îndemna și pe ucenici să studieze, Arsenie Boca a rămas memorabil nu atât prin predici sau discursuri lungi, cât prin sentințele sale, atât de concentrate și de sintetizatoare. Câteva din aceste neoapoftegme lapidare au ajuns până la noi prin intermediul celor care l-au cunoscut: «Dumnezeu trimite vestitorii fiecărei vremi (slujitorii cei dis-de-dimineață) ca să-ți dea răgaz să te îndrepți» «Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuție», «Cine face curte nu face carte», «iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu», etc.

Miile de oameni care veneau la chilia părintelui mai ales în perioada când era la Sâmbăta de Sus pentru «cuvânt de folos» demonstrează atracția spirituală pe care o emană acești Părinți duhovnicești. Încă de când avea puțin peste 30 de ani, oamenii îl slăveau deja ca un sfânt, iar unii dintre ucenici nu ezită să vadă în părintele Arsenie ceea ce este cuviosul Serafim de Sarov pentru ruși sau Sfântul Grigorie Palama pentru greci.

Și la părintele Arsenie veneau persoane cu multe probleme. Cu toată compasiunea, părintele le atrăgea însă atenția că pacatele sunt cauza problemelor fiecăruia: «Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul». Și nu este vorba numai de păcatul săvârșit personal, ci trebuie luate în considerare, nu de puține ori, urmările păcatelor moștenite de la înaintași, care ne influențează și pe noi și care pot lăsa urmări și urmașilor. Rezolvarea pe care o aducea părintele Arsenie în această problemă a fost rezultatul preocupării lui de a cunoaște sursa ultimă a durerii și a păcatului, pentru a ști cum să-l curme. Rolul Părintelui duhovnicesc nu se rezumă doar la a-i oferi fiului o mângâiere sufletească, o liniștire psihologică similară celei pe care o oferă o discuție cu un psihiatru sau un consilier psihologic. El merge mult mai departe, la cauza acestor neliniști, și, chiar mai mult, se îngrijește și de urmașii fiilor duhovnicești, potențiali «nepoți». Tămăduirea păcatelor, în concepția părintelui Arsenie, se lucrează în fiecare persoană și în fiecare generație, și pentru a asigura generațiilor următoare o structură genetică duhovnicească favorabilă creșterii în viața cea după Dumnezeu. Ceea ce se poate vindeca acum să nu se lasă pe altădată, ci să se înlăture cât mai devreme, pentru ca tarele ereditare să fie cât mai puține. Multe pagini din lucrarea sa‚ Cărarea împărăției, se referă tocmai la această problemă. Și pentru că de unul singur noi nu putem lupta împotriva păcatului, Părintele duhovnicesc are menirea de a ne face receptivi la lucrarea Duhului celui Sfânt care lucrează în noi curățirea de păcat, «căci fără armele Duhului nu poate fi distrus păcatul».

Viziunea unui Părinte duhovnicesc este, așadar, mult mai largă. «Ori de câte ori, ca duhovnic, auzind că copilul este neputincios, tot de atâtea ori ne lovim de ereditate, de influența mediului. Și, dacă mergem și mai la rădăcina lucrurilor, la destin, copilul ispășește vina părinților. De multe ori trebuie s-o ispășească și pe a strămoșilor. Se poate însă interveni și în ereditate, și chiar în zona divină a destinului nostru care covârșește pe pământeni». Dacă ucenicii se preocupă în general doar de probemele cu care se confruntă în acel moment, fără a se gândi cu prea multă seriozitate la cele viitoare, uneori nici la trecut, care trecut poate să fi avut partea lui de influență asupra stării prezente, părintele este dator să vadă peste și dincolo de toate cele spuse de ucenic. Numai astfel sfatul pe care trebuie să-l dea nu este o soluție de moment, ci una de durată lungă, nu este un «calmant» ocazional, ci o eradicare a cauzelor bolii și o profilaxie a recidivelor și complicațiilor. Iar părintele Arsenie, ca unul care a studiat și medicina, cunoștea aceste lucruri, aplicându-le cu succes în activitatea lui pastorală.

Ceea ce cerea părintele de la cei care îl ascultau era o viață duhovnicească autentică, prin conștientizarea prezenței și a vederii lui Dumnezeu în toate lucrurile pe care le facem noi. De mare folos în acest sens este cugetarea la Dumnezeu, gândul îndreptat cât mai des spre Dumnezeu, prin rugăciunea minții, sau «rugăciunea de toată vremea», cum o numește părintele Teofil Părăian, care prima dată a aflat despre existența ei de la părintele Arsenie. Și tot părintele Arsenie l-a îndrumat cum să o lipească de respirație, pentru a-l ajuta să o zică mai ușor și mai des, încât să devină o obișnuință: între inspirație și expirație se zice «Doamne», trăgând aerul în piept, odată cu aceasta, se zice «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», și apoi, dând aerul afară, odată cu aceasta, se zice «miluiește-mă pe mine păcătosul». Este una din cele mai simple metode și la îndemâna oricui, dar nu înseamnă că fără vreo metodă rugăciunea nu mai are efect. De altfel, Părinții cei duhovnicești avertizează asupra faptului că nu metoda trebuie să fie obiectivul principal al atenției noastre, ci ea interesează doar în măsura în care ajută la deprinderea obișnuinței de a te ruga. Toate metodele de rugăciune oferite de Părinți – cele mai cunoscute fiind ale lui Nichifor Monahul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama, Calist și Ignatie Xantopol și Nicodim Aghioritul – reprezintă doar mijloace auxiliare și nu au caracter de obligativitate.

Părintele Arsenie îl invita astfel, prin această rugăciune, pe fiecare ucenic să-și descopere străfundurile existenței sale, tocmai rugăciunea de toată vremea, ducând, în primă fază, la o răscolire a interiorului, la o descoperire a unor gânduri, porniri, înclinații, care altfel nu s-ar fi descoperit, ci ar fi rămas la nivelul inconștientului. Inima omului reprezintă subconștientul păcatelor și al patimilor, memoria vibrațiilor și a faptelor pătimașe, întipărită în ființa noastră legată mai strâns de natura biologică. Ucenicul devine astfel împreună-lucrător cu părintele la curățirea inimii sale. În inima fiecărui om nu trebuie să aibe acces decât Dumnezeu, duhovnicul și el însuși. Când Mântuitorul spune: «Intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns» (Mt 6, 6), se referă tocmai la a intra în noi înșine, și să facem din inima noastră, aflată la horatul dintre Dumnezeu și noi un altar – rugăciunea fiind forma cea mai intimă a vieții noastre– și cu ajutorul ei să purificăm acest altar astfel încât să aducem pe el numai jertfe curate. Indiferent de metode, rugăciunea aceasta poate fi spusă oriunde și oricând, ea fiind «o rugăciunea foarte potrivită pentru tensiunea lumii moderne» și, în același timp, «o rugăciune foarte potrivită pentru toate etapele vieții duhovnicești, de la cea mai elementară la cea mai avansată», o rugăciune care ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine și astfel să lucrăm la îmbunătățirea noastră.

Pentru a le veni în ajutor ucenicilor, părintele Arsenie, pragmatic ca totdeauna, le-a oferit un «îndreptar de viață» în cinci puncte: oxigen, glicogen (hrană echilibrată), somn (pentru menținerea limpezimii minții), să-ți păstrezi hormonii (viață sexuală care să nu contravină moralei creștine) și să ai concepție de viață creștină. De observat și amănuntul că părintele, ca unul care a făcut medicina, și ca unul care știa importanța trupului pentru viața spirituală – el fiind «spatele sufletului», «organ al sufletului spre manifestarea lui», redând «prin moravurile văzute dispoziția virtuoasă a sufletului» – patru din cele cinci puncte le are în raport cu trupul. Când Diadoh al Foticeii numește trupul «casă a sufletului», el vrea să arate că viața duhovnicească nu se duce ignorând trupul; numele de om nu se dă «numai sufletului sau numai trupului, ci amândorura împreună, căci omul întreg a fost creat după chipul lui Dumnezeu». Toată asceza în Ortodoxie nu are ca scop distrugerea acestuia, ci este un efort de a-l transforma dintr-un «laborator al faptelor rele», pătimașe, în trup duhovnicesc. Sufletul are vocația de a spiritualiza partea materială; omul nu se sfințește distrugându-și trupul, ci antrenându-l în lucrarea de înduhovnicire.

Acest îndreptar al părintelui Arsenie, expresie a unei conștiințe duhovnicești integratoare, va fi oferit mai târziu de către un alt viețuitor la Sâmbăta de Sus, părintele Teofil Părăian, ca o competare la programul lui de cinci puncte: participarea la sfintele slujbe, rugăciunea, lectura Sfintei Scripturi, rugăciunea de toată vremea și postul. De altfel, numai datorită părintele Teofil am aflat acest îndreptar de viață al părintelui Arsenie Boca.

Ambii Părinți duhovnicești care au ilustrat modul cum s-a exercitat îndrumarea duhovnicească în Transilvania secolului al XX-lea erau duhovnici cu pregătire. S-a făcut deja observația, pertinentă de altfel, că «nu putem rămâne la nivelul unei mentalități, de acum două secole, formulată în acești termeni: ‚Duhovnicii au fost rânduiți păstori și ciobani, peste oile duhovnicești ale lui Hristos’. Dacă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea era ‚permisă’ o astfel de exprimare a Sf. Nicodim Aghioritul] (…) azi trebuie să facem o distincție netă între ciobănie și pastorație (…). Oile turmei moderne – chiar dacă unele pot fi suspectate de anumite scăderi morale sau de ignoranță religioasă – sunt infinit mai elevate decât cele cu decenii sau secole în urmă. În turma de azi se numără medici, informaticieni, arhitecți, psihologi, ingineri, profesori, etc., fapt care impune competență, seriozitate, vocație sacerdotală, înlăturarea tratamentului gregar aplicat, fără discernământ, obștii credincioșilor. Nu ne putem raporta la asemenea persoane în sens colectivist, cu maniere clericaliste ‚îmburghezite’, dictatoriale». De aceea, considerăm oportună propunerea înființării «unui Seminar duhovnicesc în care studenții teologi să-și poată însuși – în afara cunoștințelor teologice – și unele date esențiale din domenii ca: psihologie (pastorală, a personalității, a vârstelor, a religiei), psihanaliză, psihiatrie, psihoterapie, sociologie etc., absolut necesare în cunoașterea problemelor sufletești ale omului și cu largă aplicabilitate în pastorație». Așteptând realizarea acestei inițiative, credem că este necesar să atenționăm și asupra greșelii care poate interveni atunci când am avea gândul că toate aceste elemente ar putea suplini rolul trăirii duhovnicești, a practicii – de ucenic și de duhovnic. Paternitatea duhovnicească este lucrare a Duhului Sfânt prin oamenii care I se deschid, și «pentru a da altora Duhul Sfânt trebuie mai întâi să-L ai tu». Și Duhul Sfânt nu se dobândește prin cunoștințe din domeniile amintite. Toate sunt binevenite și necesare, dar ele trebuie privite așa cum sunt: mijloace auxiliare și nu principale în lucrarea de îndrumare.

V.5. Sihăstria: Paisie Olaru și Cleopa Ilie

Salba de mănăstiri care împodobește ținutul Neamțului a făcut pe mulți să numească această zonă Athos-ul româneasc. Una din mănăstirile cele mai renumite de aici este Sihăstria, de acest renume bucurându-se tocmai datorită unor mari Părinți duhovnicești care au viețuit aici, începând cu vrednicul stareț Ioanichie Moroi și continuând cu părinții Cleopa Ilie, Ilie Gheorghiu, Paisie Olaru sau Ambrozie Dogaru. La doi dintre ei ne vom opri, cu titlu ilustrativ, în cele ce urmează: Paisie și Cleopa.

V.5.1. Paisie Olaru

Un paradox ni se înfățășează înaintea ochilor: în ciuda simplității părintelui Paisie, nu e deloc simplu să-i înfățișezi chipul duhovnicesc. Iată câteva rânduri care încearcă să surprindă câteva trăsături: «Nu s-ar putea spune cu precizie care este darul specific al Părintelui Pustnic Paisie. Nu face minuni. Nu predică. Nu l-a auzit nimeni predicând vreodată în biserică. Nu e nici cântăreț și nici un prea dotat slujitor. Are vocea slabă, deși clară și plăcută. E mai degrabă bolnav decât sănătos și arăta de optzeci de ani de pe când avea doar șaizeci. Acum are optzeci și arată ca la șaizeci! Nu e teolog, nici diplomat sau licențiat în teologie sau în alte discipline (…) Cu toate acestea, are ceva ce atrage. Are har. Are în primul rând harul de a atrage, harul de a inspira încredere și harul de a găsi întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri la cele mai dificile probleme și întrebări. Are căldură și dragoste de oameni. Deschide ușa oricui. Și dacă cineva îi aduce un dar, următorul va pleca cu cel dar ca din partea lui. E foarte duhovnicesc, pentru că e foarte uman. Tot timpul oftează după liniște, singurătate și pustie, dar nu l-a auzit nimeni plângându-se din pricina zgomotului pe care îl aduc cu ei numeroșii vizitatori. Datoria vieții lui este să fie ‚om pentru alții’ (…) Părintele Paisie este în permanență rănit de durerile, de suferințele, de bolile oamenilor, de prea multele lor păcate, dar e senin, e plin de bunăvoință, îngăduitor, compătimitor și iertător. Cei care trec prin chilia lui ies cu hotărârea de a-și schimba viața, își recâștigă credința și încrederea, își recentrează viața pe Dumnezeu și pe învățătura cea bună. Minunea aceasta e că toate acestea se fac prin Părintele Paisie (…) El are, totuși, un dar deosebit care ar putea fi o parte a secretului său duhovnicesc – deși cuvântul ‚secret’ nu este în acest caz cel mai potrivit, ba chiar dimpotrivă. Cei care pleacă de la el pleacă cu convingerea fermă că li s-au iertat păcatele. Și aceasta se întâmplă așa, pentru că el este ferm convins că mijlocind iertarea pentru dânșii, și-a asumat el răspunderea în locul lor. Un călugăr a spus odată: ‚Părintele Paisie poartă păcatele tuturor oamenilor’. Așa se explică de ce el e într-o permanentă stare de pocăință (…) Toate vizitele care i se fac părintelui Paisie sunt pentru mărturisire. Bineînțeles că el vorbește cu oricine, prietenește, dacă cei în cauză vin doar să-l vadă, dar cu credincioșii care vin la spovedanie convorbirea cu el capătă imediat formă liturgică, de taină și sacrament. El simte că trebuie să fie tot timpul într-o stare de sacru, pentru a putea comunica acest sentiment și altora. Chiar și când e vizitat de oameni din lume, fără intenția de a se mărturisi, el se face că-și uită epitrahilul pe piept, ca să stea de vorbă cu ei ca preot și în funcțunea oficiului său sacru. E un om de mare și autentică modestie. Popularitatea nu i-a afectat în nici un fel modestia, smerenia. Fiindcă el nu vede popularitatea, ci vede oamenii cu dureri care vin să se vindece. Și e ca și cum ar administra proprietatea altcuiva, deoarece tot ce dă din ale lui Dumnezeu dă. Dumnezeu e Cel ce iartă și inspiră soluțiile. El e doar un administrator. Această convingere nu și-o mărturisește. Nici n-ar fi nevoie. Se vede. Se simte».

Această naturalețe a părintelui Paisie, specifică spiritualității româneștii de altfel, era observabilă în toate lucrurile. Ea venea din familiaritatea cu Dumnezeu în care familiaritate încerca să-i introducă și pe cei care-i călcau pragul chiliei de la Sihla ori de la Sihăstria. A rămas celebră formula particulară a unei rugăciunii de dezlegare cuprinsă în Molitfelnic dar îmbunătățită de părintele Paisie: «… Binecuvintază, Doamne, osteneala lor, și căsuța lor, și pâinea lor și copiii lor, și viața lor și sfârșit bun le dăruiește, iar dincolo un colțișor de rai le dăruiește, că binecuvântat ești în veci. Amin!». Dragostea părintelui față de oameni îl făcea să-l mustre cu blândețe chiar pe ucenicul de chilie când îi oprea pe credincioși să-l cerceteze pe duhovnicul orb și țintuit la pat: «Măi Neonile, măi … lasă-i, săracii … Mă dor picioarele, dar nu mă doare limba … Dă-le drumul să vie». Prin Părintele Paisie se verifică afirmația că «Dumnezeu S-a îngrijit de la început să sădească în noi puterea de a iubi» și «numai în măsura în care iubim pe frații noștri putem spune că iubim pe Dumnezeu». Dar, cu toată dragostea de care dădea dovadă, părintele Paisie știe că duhovnicul trebuie să fie uneori și aspru: «Se cade povățuitorului să fie bun, dar și înfricoșător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greșesc să nu deznădăjduiască, nici să lenevească. Este vreme pentru tot lucrul. Este vreme de smerire și vreme de stăpânire, vreme de mustrare și vreme de cruțare, vreme de îndrăznire, vreme de bunătate și vreme de asprime, adică pentru tot lucrul».

După părintele Paisie, relația dintre ucenic și bătrân se fundamentează pe rugăciune și smerenie. «Cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnicul lui este: ‚Iartă-mă, părinte, și nu mă uita la sfânta rugăciune’; iar al duhovnicului către ucenic: ‚Dumnezeu să te ierte, fiule, și să ne vedem la rai!’». Cea mai mare însușire a ucenicului trebuie să fie ascultarea care naște smerenie. «Cel mai bine este ca omul să fie oală de lut, care este bună pentru toate și se folosește de toți în fiecare zi, și pentru mâncare și pentru apă, și pentru orice lucru. Pe când oala, vasul de aur se pune pe polițe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoți și se folosește numai la zile mari sau odată pe an (…) Așa și omul smerit (…) El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toți îi folosește, îi ajută, îi odihnește și toți îl caută și se bucură de el”. «Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde ești tu, mergi la duhovnic și spune-i să-ți dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să știe rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat și blagoslovenie și pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post (…) Tot să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucuță, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmașul la osteneala ta (…)».

Vrăjmașul are putere doar asupra celor care lucrează fără binecuvântare. Gheorghe Ilie, frate după trup cu părintele Cleopa Ilie, lasă un bilet părintelui Paisie Olaru, pe când acesta era la schitul Cozancea (Botoșani): «Iartă-mă, părinte Paisie, plec pentru cinci zile să mă pocăiesc». La miezul nopții vine obosit și speriat, povestind cum, stând într-o groapă în pădure în care intenționa să rămână cinci zile pentru rugăciune, în timp ce citea acatistul Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, aude un glas: «Ce faci aici?». Înfricoșat, a fugit repede la schit, recunoscându-și greșeala neascultării și cerând iertare: «Mă rog de mă iartă, părinte Paisie!» Bătrânul pronunță apoi o sentință care amintește de multe memorabile din toată istoria monahismului, o sentință cu caracter de generalitate și universalitate: «Așa pățesc cei ce fac orice lucru fără blagoslovenie!». Nevoința fără binecuvântare nu aduce nici rod duhovnicesc, și nici nu «deranjează» pe diavolul. O femeie care făcea pe zi câte 100 de metanii, dar fără binecuvântare, după ce i-a spus părintele Paisie să facă doar 24, nu le reușea să le facă nici pe acestea. Și spunea părintele: «Ai văzut? O lupta vrăjmașul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era și oleacă de mândrie acolo». În viața duhovnicească, experiența arată cu prisos necesitatea și roadele ascultării și ale lucrului făcut cu binecuvântare: «Atunci când facem o faptă cu binecuvântare și ascultare, chiar dacă nu suntem de la bun încput convinși de reușita ei, rugăciunile noastre și ale celor cu a căror binecuvântare facem fapta respectivă Îl înduplecă pe Dumnezeu, astfel încât El ne ajută efectiv să le ducem la bun sfârșit. Fapta respectivă, pe care la început am privit-o cu rezervă și reticență, își dobândește o finalitatea pozitivă. Devine o faptă binecuvântată. În mod invers, atunci când facem un lucru numai după voia noastră, fără a cere sfat și binecuvântare, fără a asculta glasul plin de experiență și discernământ al altora, chiar dacă la început nu întâlnim nu întrezărim nici o cauză de poticnire, chiar dacă inițial suntem convinși de succesul faptei respective, Dumnezeu o întoarce spre smerirea noastră. Însăși fapta respectivă ne va smeri, prin cantitatea ei de imperfecțiune și nedeplinătate și prin finalitatea ei». Se întâmplă însă și cazuri când Părintele duhovnicesc nu poate fi contactat imediat, sau când ucenicul este pus în situația să aleagă singur. Părintele Paisie ne spune ce trebuie să facem și în aceste cazuri, așa cum i-a spus unui călugăr: «Roagă-te stăruitor cu post și metanii, măcar trei zile și ascultă de glasul conștiinței. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este și voia lui Dumnezeu». Cu vreo 14 secole mai înainte a spus-o și Avva Varsanufie: «Când se ivește trebuința să faci un lucru, roagă pe Dumnezeu de trei ori, cerându-i să nu rătăcești. Și dacă rămâi în același gând, fă ce-ți spune el, căci el vine de la Dumnezeu și nu de la tine. Când nu dobândești siguranța, întreabă-i pe părinți». Și părintele Paisie nu-l citise pe bătrânul de la mănăstirea din Gaza! Părintele Paisie mergea până acolo încât spunea că binecuvântarea duhovnicului poate fi invocată chiar în fața morții; într-o scrisoare o sfătuia pe o maică, cum să vorbească cu moartea: «moartea nu vine când vrea ea, ci când vrea Domnul și când vom fi gata. Așadar, dacă cumva apare, să-i spui așa: ‚Eu nu am blagoslovenie de la părintele duhovnic, până ce nu sunt gata iertată …’».

Despre importanța ascultării de Părintele duhovnicesc și de stareț și a binecuvântării în orice lucrare, ca premisă a reușitei și ca mijloc de apărare împotriva atacurilor vrăjmașului, părintele Paisie mai spunea: „Ascultarea este mucenicie de bună voie, spuneau părinții. Dacă faci ascultare cu dragoste și rugăciune, o faci ușor și bine și te bucuri în Domnul și tu și cel ce te-a trimis și ai plată de la Mântuitorul pentru răbdare și smerenie că nu faci voia ta”. El a cunoscut ce înseamnă neascultarea din proprie experiență. Când avea 25 de ani, părintele Paisie a venit de la Cozancea cu gândul de a se face pustnic prin munții Neamțului, dar n-a fost primit sub oblăduirea egumenului Ioanichie al Sihăstriei, tocmai pentru că venise fără voia starețului, așa că a fost nevoit să se întoarcă. De aceea, conștient că oricine poate greși, chiar și cel care este rânduit de Dumnezeu a fi Părinte duhovnicesc altoa, bătrânul le dădea acest sfat ucenicilor: «Ce au văzut bun la mine să urmeze și ei; iar ce au văzut rău să mă ierte ca să fie și ei iertați de Dumnezeu în cer».

Dar și stareții trebuie să aibe discernământ în rânduirea „ascultărilor”. Unui frate începător, care se plângea că nu mai poate face ascultarea încredințată, bătrânul Paisie îi spune: «Dacă poți și nu vrei este păcat. Iar dacă nu poți că este prea grea sau ești bolnav, nu este păcat. Numai să-i spui sterețului și el îți va rândui altă ascultare, cum îl va lumina Dumnezeu. În mănăstire nimic să nu faci fără binecuvântare. Că dacă petrecem sub ascultare și tăierea voii, ne mântuim cu siguranță». Ascultarea este sinonimă cu «tăierea voii». Unui călugăr care i-a adus la cunoștință că unii monahi vor fi mutați la altă mănăstire, bătrânul i-a spus: «Foarte bine! Dar acolo nu este Dumnezeu?», și aceluiași, care voia să se ducă în Sf. Munte i-a zis: «Și eu m-aș duce, dar când m-or trimite sau m-or scoate afară de aici. Așa, știu eu ce cer? Dacă vrem să ne mântuim să nu ne facem niciodată voia noastră, nici să credem minții noastre». La fel: «este păcat să te duci de voia ta în altă mănăstire, că nu ai răspuns înaintea lui Dumnezeu. Că dacă pleci nealungat din mănăstire ori din țară, îți faci voia ta și nu împlinești cuvântul lui Hristos care zice: ‚de vă vor alunga din cetatea aceasta, duceți-vă în altă cetate …’».

Se observă, pe măsură ce trece timpul, o nostalgie după un trecut superior din punct de vedere duhovnicesc și o deplângere – prin comparație – a stării actuale. «Părinții noștri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o știau pe de rost și o spuneau în șoaptă la ascultare, sau mergând pe cale (…) este păcat că noi nu mai cunoaștem puterea Psaltirii, frumusețea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinții îngeri». Din acest motiv, părinții contemporani susțin cu smerenie că nu se poate compara eficiența cuvântului de învățătură dat de părinții anteriori cu cel pe care, însărcinați fiind cu această «datorie», îl dau ei în aceste timpuri. Cauza trebuie căutată în aceea că mult doritul «cuvânt de folos» rămâne din păcate numai cuvânt, se adresează simțului auditiv, și nu produce sensibilizarea inimii, nu se concretizează în faptă, nici la cel care cere și nici la cel care-l dă. Bătrânii sunt conștienți de faptul că a da «cuvânt de folos», care să fie lucrător, este un dar de la Dumnezeu și tot Dumnezeu este cel care dă acestui cuvânt «putere». De aceea, ieroschimonahul Paisie spunea: «Acum, noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinții noștri. Ne-a luat Dumnezeu darul și puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta». Dar cuvintele de folos primite și verificate prin experiență erau încredințate cu multă bucurie și altora. Unui credincios care cerea «cuvânt de folos», bătrânul Paisie i-a răspuns: «Așa am întrebat și eu pe cineva și mi-a răspuns: Să nu faci tot ce poți, să nu crezi tot ce auzi și să nu spui tot ce știi». Acceași grijă de concentrare a cuvântului de folos pe care am întâlnit-o la părinții deșertului poate fi regăsită și la bătrânul Paisie. Iată două exemple din «triada» sfaturilor date unor ucenici: „Să socotești pe aproapele mai bun decât tine (1), să-i ceri sfat în loc să-i dai tu (2), iar lipsurile lui să le completezi cu dragostea ta (3). Fă aceasta și te mântuiești”. „De trei lucruri trebuie să se ferească mai mult călugărul: de beție, de iubirea de argint și de vorbirea cu femeile”.

Bătrânii își exprimau cu multă finețe sentimentele față de ucenici, și, în cuvinte care păreau că doar sunt expresia unei admirații a celor create de Dumnezeu, ucenicii puteau găsi un sfat care li se adresa lor. Un exemplu de pedagogie indirectă este și acesta: admirând frumusețile munților și codrilor singuratici de la Sihla, bătrânul Paisie, suspinând din inimă, a zis către ucenici, printre care se vor fi aflat și unii mai delăsători: «Tare mă tem să nu rămânem numai cu raiul acesta de aici și să-l pierdem pe celălalt, din pricina leneviei noastre!».

Delicatețea bătrânului Paisie era una extraordinară. Recurgerea la exemple concrete, din spațiul cu care erau obișnuiți auditorii. «Fiecare își pregătește mâncarea după gustul și placul său. Dacă i se pare prea dulce o mai acrește, dacă i se pare nesărată, îi mai pune puțină sare și verdețuri și o face cum îi place; dacă îi place lui îi place la toți (…). Tot așa se întâmplă și în viața duhovnicească a fiecăruia. Fiecare dintre noi își pregătește mântuirea cum crede el, cum voiește, cum poate, după râvna și harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun bătrânii că foamea este cel mai bun bucătar, iar sărăcia cel mai bun gospodar. Tot așa și cu mântuirea sufletului nostru». În timp ce se afla în fața unei pajiști plină de flori și mireasmă, «cuvântul de folos» pleacă de la această imagine frumoasă: «Să vă faceți niște albinuțe harnice, care adună nectar și miere din florile cele mai curate și binemirositoare, iar nu niște gărgăuni și bondari care adună hrană din bălegar și din toate buruienile. Râvniți la faptele bune cele mai de preț și mai ușor de dobândit (fără sforțări ascetice excentrice, având drept obiectiv principal și conștient atingerea unei «performanțe» duhovnicești, fie ea și sub forma unei virtuți, dar care este pândită de nu puține primejdii, n.n.), precum dragostea, rugăciunea, mila și smerenia».

Paisie Olaru era un mare dătător de nădejde. Unui părinte cuprins de ispite i-a spus: «Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere cu tunete și cu furtună, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna ieși din nou afară. Așa și în mănăstire. Când vin ispitele și te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce (…), iar după ce trece ispita și se face liniște în suflet, ieși din nou la ascultare și mulțumește lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului». O maică, descurajată, este îmbărbătată de părintele Paisie: «Ce-i aia disperare și deznădejde? (…) Nu spune așa, că ‚eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog’, nu. Tu să spui așa: ‚De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicuței Domnului, am să mă mântuiesc’. Ușa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el (…) Cum nu-l iubești pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri care vin de la diavolul (…) Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici la mănăstire? Ce asculți tu ce spune vrăjmașul? Și de ce să nu te mântuiești? Nu, tătucă … lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, și ar fi mai rău: ‚Rugăciunea minții o am, milostenie fac …’. Dar dacă vezi că nu poți, te mai smerești (…) Așa tătucă. Hai să punem și noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vieții de dincolo. Eu, când eram copil, mămuca îmi spunea: ‚Postim, dragu’ mamii, și după ce se termină postul, să vezi ouă roșii și pască și sarmale’. Și așa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul». În amintirea celor care l-au cunoscut, Paisie Olaru a rămas părintele. Modul lui de adresare către cei care îl cercetau arătau că el însuși își însușise cu toată ființa, cu toată dragostea și toată responsabilitatea, rolul și lucrarea de părinte de părinte, de tată. «Tătucuță», «dragu tatii», «draga tatii», «tătucă», «tată» sunt cuvinte din vocabularul tematic al unei paternității duhovnicești asumate în chip inconfundabil și aproape irepetabil de părintele Paisie.

Recursul la vechile apoftegme patericale era ceva obișnuit în rândul bătrânilor. Ei se conformau astfel unei tradiții neîntrerupte, cu convingerea că, în general și în cadru larg, încercările din viața duhovnicească sunt aceleași. Nu întâlnim la părinți nici un semn al vreunui «aggiornamento» conștient și propus dinainte. Conștiința smerită îi făcea de foarte multe ori să-și înceapă «cuvântul de folos» prin expresia «Părintele cutare așa spunea», sau foarte des făceau apel la proprii lor îndrumători în viața spirituală: «Părintele meu așa zicea …». Bătrânul Paisie relatează cazul pustnicului ispitit de demonul slavei deșarte. La întrebarea cu cine dintre sihaștrii renumiți se aseamănă, aude un glas care-i dezamăgește pretinsa asemănare, spunându-i că nu ajuns nici la măsura unui mirean din Constantinopol (Zaharia Ciubotarul). Vizita făcută l-a încredințat de milostenia și mai ales de curățenia în care trăia el și cu soția lui, Patericul – și bătrânul Paisie – încheind relatarea cu finalul intrat de acum în limbajul obișnuit: „Și s-a întors sihastrul folosit la chilia lui, dând slavă lui Dumnezeu”. Unui frate care nu împlinea el însuși ceea ce îi învăța pe oameni, bătrânul i s-a mărturisit: „Aici și eu sunt vinovat. Dar m-am mărturisit duhovnicului meu că nu fac ceea ce învăț pe alții și el mi-a spus să fac asemenea celui cu talanții din pilda Mântuitorului, adică să nu-i îngrop spre osândă, că să-i dau la alții care pot lucra cu ei și aduc dobândă”. Și la fel: „Bătrânii noștri aveau o vorbă înțeleaptă: La călugărie și la căsătorie să nu silești pe nimeni!”.

Părinții arătau o foarte mare libertate, convinși că nu este folositoare rămânerea închistată într-o rânduială permanentă considerată ca fiind infailibilă. Dacă unii duhovnici recomandă cele șapte laude, alții paraclise și acatiste, alții mai mult rugăciunea inimii, atingerea a câte puțin din toate este semnul dreptei socoteli, consideră bătrânul Paisie. „Pe acestea să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați. Adică să le facem și pe unele și pe altele după a noastră râvnă și putere (…) să unim rugăciunea citită și cântată cu cea rostită în taina inimii, fără cuvinte, după sfatul duhovnicului și atunci vom spori și vom dobândi multă bucurie și pace în suflet”. Părintele Paisie nu era pentru rugăciuni lungi, ci pentru rugăciuni scurte și dese, neinsistând asupra unui număr precis, și, în același timp, arătând multă înțelegere față de răspândirea minții de care i se plângeau ucenicii, fără a o aproba însă: «Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată, împlinește-o pe asta, tătucuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Citește dimineața Acatistul Maicii Domnului, iar seara citește Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar odată pe zi, și Psalmul 50 de două-trei ori pe zi (…) Mai mult, canonul e benevol: ‚Tatăl nostru’ fără număr, ‚Doamne Iisuse’ fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul dintr-o floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă –, apoi nu-ți merge bine toată ziua». Și în post el era foarte lejer și realist: «Vinerea postește până când ți-e foame». Totul să se facă cu dreaptă socoteală și cu întrebare, chiar și față de un apropiat dacă nu e duhovnicul aproape: «Să ai grijă cu postul, să nu te forțezi peste putere, că ai de învățat și de muncit, ca nu cumva să cazi în boală, că atunci nu vei fi bună în nici un loc. Așa că, deocamdată, alimentează-te potrivit, ca să-ți poți împăca tovarășii, trupul și sufletul, că nu se poate să lucreze unul fără altul – mai ales când te zbați în valuri. Trebuie să ai un program de masă și de lucru. Să faci ascultare, să întrebi chiar de Maria. Ar fi bine să iei masa de două ori pe zi; dacă vrei să te înfrânezi, mănânci mai puțin, și atunci ai scăpat și de o mândrie ascunsă și ai pus și calul la treabă, la lucru, cu pace».

Părintele Paisie n-a ieșit să-și caute ucenicii. Ei l-au găsit. «Bucovina și Moldova erau familia lui duhovnicească. Dar și călugării și călugărițele din Transilvania i s-au înfiat. Râmeții erau ca la un pas duhovnicesc de Sihăstria (…) N-a mers către nimeni. Toți au venit către el. Până în ultima zi a vieții, prin chilia sa s-au perindat zi și noapte pelerini, care și-au lăsat acolo păcatele, pe care părintele Paisie le ardea în focul rugăciunilor sale fierbinți (…) Când se odihnea și simțea că i s-a deschis ușa, spunea celui venit: ‚Dă-mi aici din dreapta epitrahilul. Și vezi că în stânga, prinsă într-un cui, de paretar (un covoraș pe perete, în dreptul patului de scândură) e o cruce. Dă-mi-o în mână’. Și se ridica și începea ceea ce am putea numi cu un cuvânt poate nepotrivit, terapeutica vindecării. Spovedania. Apoi sfatul. Sfatul pe larg. Fără grabă. Dezghiocarea faptelor, aruncarea cojilor rele, scoaterea miezului bun, spălarea, pieptănarea, reînfrumusețarea sufletului».

Adevărat profesor de spiritualitate, părintele Paisie – Pustnicul, cum îl numeau oamenii din timpul când viețuia la Sihla într-o chilie ceva mai aparte de restul locuințelor pentru monahi – a crescut ucenici și a crescut duhovnici. Toți își amintesc de el cu bucurie. Aproape niciodată nepomenind iadul, părintele rămâne în memoria tuturor prin vorba lui de la despărțire: «Să ne întâlnim la ușa raiului!». Până acolo este greu. Dar de ne vedem la ușă, apucăm cu amândouă mâinile și strigăm către Maica Domnului: Maica Domnului nu mă lăsa, «ușa milostivirii deschide-mi mie!». Acum, când și părintele Paisie – care nu se lăcomea nici la rai, ci-și dorea și dorea tuturor doar un «colțișor» – a trecut în lumea celor drepți, din acel colțișor, va veni la multe ori la ușă pentru acei care îl poartă în amintire și-n rugăciuni. «Putem spera că, fiind el acolo, la ușă, va face totul ca să ne-o deschidă și nouă. Dacă ne vom aminti și vom împlini sfaturile lui. Căci toată întâlnirea cu el, la spovedanie, asta era: o potecă deschisă spre Rai».

V.5.2. Cleopa Ilie

În același ton cu «bătrânul» Paisie Olaru, dascălul și duhovnicul părintelui Cleopa Ilie, expresia «Mânca-v-ar raiul să vă mănânce!», urarea cu care întâmpina părintele Cleopa pe fiecare creștin ce-i deschidea ușa chiliei de la Sihăstria, a rămas la fel de memorabilă, demonstrând, ambele, dragostea pe care acești mari Părinți duhovnicești o aveau față de toți oamenii. Pentru că, în esență, voia lui Dumnezeu aceasta este, ca oamenii să-și arate iubire unii față de alții, după modelul trinitar, «starea de iubire între persoanele umane fiind singura stare care corespunde cu adevărat naturii lor, creată după chipul lui Dumnezeu».

Părintele duhovnicesc Cleopa Ilie a fost mai întâi ucenicul ascultător Constantin-Cleopa. A fost primit în obște după trei zile de ispitire la poarte lavrei Sihăstriei, aflată pe atunci sub povața vrednicului stareț Ioanichie Moroi, în tovărășia unui băț, a unui copac pe care-l lovea, și a trecătorilor indiferenți. Se alătura și el celor care au fost ispitiți într-un mod izbitor de asemănător. Constantin-Cleopa și-a petrecut ani buni din tinerețe – peste un deceniu – păscând oile mănăstirii, în cea mai umilă ascultare de aspirant la călugărie. Dar a știut să prețuiască vremea citind cu nesaț, păscând oile mănăstirii, nu numai Sfânta Scriptură, ci și orice carte cu slovă veche, așa cum singur mărturisea. «Precumpăneau Scrierile Sfinților Părinți ai Răsăritului, cu tot adâncul lor de înțelepciune. Format în singurătatea unei asemenea academii, prieten cu turma și cu Dumnezeu, părintele Cleopa devenea, fără s-o știe, omul unei singure cărți, autentic posesor al înțelepciunii nealterate de fișiere și aparate critice. Când a coborât în lume, printre ierarhi și universitari, părintele Cleopa vădea într-însul tot atâta teologie cât într-o diplomă cu sigilii». Singurul care știa de el, de evoluția lui duhovnicească, întrezărind în ucenicul Cleopa pe viitorul mare părinte Cleopa, a fost Părintele lui duhovnicesc, Ioanichie Moroi, care îl va recomanda să-i fie urmaș în scaunul de egumen, spre mirarea tuturor bătrânilor din consiliu. Părintele Cleopa își aducea totdeauna aminte cu multă evlavie de Părintele lui duhovnicesc, făcând apel la înțelepciunea, cuvintele și purtarea lui: «Așa zicea Bătrânul, Dumnezeu să-l ierte …». «Starețul meu, bătrânul Ioanichie, Dumnezeu să-l ierte, așa făcea …». Tot așa, astăzi, părintele Victorin, noul stareț al Sihăstriei, își motivează multe din deciziile sale cu valoare de regulă, pe precedentele din timpul stăreției părintelui Cleopa, sau ale părintelui Caliopie. Avem de a face cu o anumită comuniune cu predecesorul, cu Părintele duhovnicesc de la care a primit îndrumări, căruia i-a urmat viața, căruia îi repetă obiceiurile, înțelepciunea și discernământul. Garanția și sensul autenticității este tocmai această «comuniune cu predecesorul».

Oriunde a fost rânduit de Pronia divină să fie îndrumător de obști (la un moment dat avea sub a sa povățuire nu mai puțin de opt mănăstiri și schituri), Părintele Cleopa și-a făcut ucenici buni și i-a rânduit să ducă mai departe purtarea sa de grijă. Atracția aceasta a lucrat-o Duhul Sfânt pentru că tot ce vorbea părintele Cleopa era învățătura Bisericii. El nu-i atrăgea pe oameni la sine și nu se propovăduia pe sine, ci-i conducea pe oameni la Dumnezeu, și-i învăța înțelepciunea sfinților: «Ca duhovnic, Părintele Cleopa era un învățător sfătuitor și un sfătuitor teolog, dar învățătura lui era învățătura sfinților. Tot ce învăța avea temei în Sfintele Scripturi și Sfinții Părinți, nu era o opinie arbitrară, ci comuniunea de gândire ortodoxă universală, profund teologică și profund umană. De aceea l-au ales pe el ca duhovnic ierarhi și monahi, demnitari de stat și oameni de rând, profesori universitari și țărani simpli. De aceea, în mod irezistibil, fiecare se bucura să-i fie fiu duhovnicesc». «Părintele Cleopa nu a predicat sau scris ceva absolut nou și de la sine, ci aceleași lucruri ca și alți Sfinți Părinți, spre exemplu Sfântul Ioan Scărarul. Cu toate acestea, învățătura unică a Tradiției a fost filtrată prin experiența sa de viață. Părintele Cleopa a scris predici de mare valoare, îmbogățite prin metafore care reflectă bogăția sa spirituală, dar care nu trebuie înțelese ca o noutate absolută, ci ca o adâncă trăire a Tradiției. Această experiență ține de calitatea sfințeniei».

Activitatea lui misionară a atras însă după ea prigoana comuniștilor. Din această cauză, de trei ori a fost nevoit să se retragă în munți. Când a revenit, a rămas un «eremit în obște», «s-a retras ceva ‚mai la deal’ ca un reflux, să stea puțin ‚la sfat’ cu Dumnezeu. Și tot așa a zăbovit, ani și ani, coborând încărcat de lumină, ca Moise din Sinai, să împartă mai jos, la nivelul pelerinilor însetați, pâinea cuvântului lui Dumnezeu și izvorul harului». În mijlocul pelerinilor, el arăta compasiune față de greutățile oamenilor, uitând de sine însuși, și inspirând celor ce-l ascultau speranță. «Părintele Cleopa a fost rănit permanent de durerile, de suferințele, de bolile oamenilor și de prea multele lor păcate, dar în același timp a fost mereu senin, plin de bunăvoință, îngăduitor, milostiv și iertător».

Ceea ce cerea el de la fiii săi duhovnicești era, în primul rând, ca o temelie a zidirii duhovnicești ulterioare, dreapta credință. Nici un compromis nu era de închipuit în această privință. Dacă în viața morală, duhovnicii sunt îngăduitorii față de persoanele care greșesc, dar se pocăiesc, în ceea ce privește învățătura Bisericii, aceasta trebuie să rămână curată. De aceea, îi îndemna și pe ucenici să citească pe Sfinții Părinți: «Măi, băiete, nu sta degeaba și nu pierde timpul. Ia o carte în traistă oriunde te duci, cu oile sau cu vacile, sau unde te trimite, și citește cuvântul lui Dumnezeu». Părintele Cleopa Ilie nu a fost doar el misionar, ci a avut dorința de a face și din ucenicii săi – mulți și de diferite categorii sociale – misionari, atât prin cunoștințe din Scripturi, cu care să poată răspunde sectanților, cât, mai ales, prin modul lor de viețuire: «Prin felul cum îi primea pe oameni, cum se ruga pentru ei și cum îi sfătuia, Părintele Cleopa a făcut din fiecare fiu duhovnicesc, monah sau mirean, un misionar ortodox fără zgomot, fără ambiții de a cuceri lumea aceasta, ci un luptător mai harnic pentru mântuire».

Purtarea părintelui Cleopa arăta cum și Părintele duhovnicesc trebuie să nu uite principiile uceniciei duhovnicești ci să le practice în continuare. Nu de puține ori, chiar și când bea apă, el cerea binecuvântare de la ucenicul său de chilie sau de la un frate, pentru a-i învăța taina ascultării și a smeritei cugetări. Ascultarea este esențială în viața duhovnicească, dar părintele ținea totdeauna să precizeze legătura ei cu rugăciunea: «Ascultarea fără rugăciune este argăție, iar cel ce face ascultare cu rugăciune, liturghie săvârșește». Monahilor care se plângeau că nu se pot ruga datorită ascultărilor prea grele, el le spunea: «trupul este Marta, iar sufletul este Maria! Marta se ostenește pentru cele pământești, iar Maria, care închipuiește sufletul, stă la picioarele Domnului și se roagă (…) Datori suntem să împăcăm pe Marta cu Maria, adică întâi să ne rugăm și apoi să facem ascultare, cu rugăciunea în minte și în inimă». Ucenicului său de chilie care era ocupat peste zi și nu reușea să-și împlinească pravila, îi zicea: «Fă ascultare, scrie scrisori, vorbește la oameni și zi ‚Doamne Iisuse …’ căci ‚Folosul fratelui este roada ta’, zic Sfinții Părinți».

Însăși relația dintre ucenic și Părintele duhovnicesc se întemeiază pe rugăciune. Din vechime ni s-au păstrat chiar două formulare specifice de rugăciune ale Părintelui duhovnicesc pentru fiii săi, și ale ucenicilor pentru părinte. Părintele Cleopa «era un bun sfătuitor și un mare rugător. Părintele Cleopa nu doar sfătuia oamenii, ci se și ruga pentru ei, îi purta în rugăciunile sale. De aceea, Dumnezeu îl învăța să vorbească inspirat». Mii de nume pomenea părintele Cleopa, ale tuturor ucenicilor săi, și chiar a credincioșilor care ocazional ajungeau pe la el. Dar, urmându-l pe Sfântul Antonie cel Mare, părintele Cleopa le atrăgea atenția ucenicilor că rugăciunea părintelui este ineficientă dacă ucenicul nu este atent el însuși la viața sa duhovnicească. Unui frate care i-a cerut să se roage pentru el i-a răspuns, știindu-i cu siguranță starea sufletească: «Da! Frăția ta mănâncă și dormi până te saturi, și eu am să mă rog pentru tine!». Și atunci când un ucenic știe de fapt ce are de făcut, dar este delăsător, nici la cererea unui cuvânt de folos părintele Cleopa nu-i răspundea, ci îi zicea: «Fă ce știi și te mântuiești», iar ucenicul, cercetându-se pe sine, și-a dat seama că ceea ce-i lipsea lui nu era cunoștința, ci trăirea duhovnicească.

Este recunoscut de toți darul cuvântului cu care l-a împodobit Dumnezeu pe părintele Cleopa. El vorbea din Sfinții Părinți ai Bisericii într-un mod foarte familiar, care te făceau să-l simți, și să te simți, contemporan cu fiecare dintre cei citați. El transpunea cuvintele părinților în limbajul moldoveanului din ținutul Neamțului: «Părintele Cleopa este o compoziție de teologie și țărănie. Are cunoaștere filocalică vastă, aplicată la viață … Are darul zicerii frumoase. Dramatizează povestea. Intimizează faptul biblic. Îmbracă pesonajele biblice în catrință și ițari, ca lumea să le simtă rude și consăteni. Părintele are duh de scriitor moldav. Scenariile biblice sunt aduse aici, în pridvor, actualizate. Dumnezeu i se adresează lui Adam cu strigarea: ‚Mă, Adame, măăăăă!’. Evocarea are farmec și mai ales viață și culoare». Cu toată avalanșa de cuvinte pe care le rostea, părintele Cleopa era conștient de valoarea îndemnului care devine lucrător numai dacă pornește din inima celui care-l cunoaște din lucrare, și nu doar teoretic: «Cel ce dă sfat, dar el nu l-a trăit, este ca izvorul de apă pictat pe perete. Iar cel care vorbește din experiența sa, seamănă cu un izvor de apă vie». În predicile sale, în repetate rânduri mărturisea cu smerenie faptul că este pus în situația de a învăța pe alții fără să se fi făcut el mai întâi ceea ce învăța, dar motiva totuși că și așa poate se vor folosi unii dintre cei care citesc sau ascultă: «chiar dacă eu, leneșul și neiscusitul întru toate cele bune, nici cu vârful degetului nu m-am atins prin lucrare, de această mare bunătate a dreptei socoteli, totuși m-am gândit că uneori și un orb poate fi de folos, atunci când va ține în mâna sa aprinsă o lumânare pentru cei ce văd».

Părintele Cleopa nu era pentru nevoințe exagerate. Repede le tăia avântul celor care voiau să se urce prea repede la cer. Unui frate începător care se ostenea mult în postire, în metanii și rugăciuni, dar nu se îngrijea de păcatele sufletești (mânia, judecata, osândirea), când s-a dus la părintele Cleopa pentru binecuvântare, acesta i-a arătat cu degetul o însemnarea pusă pe perete: «Binele nu este bine când nu se face bine». În obști, pornirile spre exagerare au fost totdeauna temperate, chemate la ordine prin tăierea voii de către stareț și duhovnici. Și s-a procedat astfel nu numai pentru că e vorba de exagerări în sine, ci pentru că ele pot favoriza contrariul smereniei și al pocăinței, căi periculoase de suficiență de sine, ceea ce s-a numit angelism sau luciferism, pot duce la falsuri și falsificări, la vedetism, și chiar la înșelări. În timp ce era stareț la Slatina, a avut de-a face cu un călugăr nevoitor fără binecuvântare care, din păcate, a sfârșit rău. Tânărul monah Ioil, datorită nevoințelor și ascezei lui, a fost propus de consiliul mănăstirii pentru hirotonie. Starețul Cleopa era însă ceva mai sceptic, știind bine că «în tinerețe, roada râvnei înalte e mai degrabă mândria decât sfințenia» și «când vezi un tânăr că se urcă prea repede la cer, trage-l repede de picioare înapoi la pământ, că-l paște ispita». Și starețul știa că Ioil «cam ispitește pe Dumnezeu (…) Și nu prea întreabă. Face nevoință aspră fără ascultare». Biruind până la urmă hotârârea consililui, Ioil este hirotonit și trimis să slujească patruzeci de zile la schitul Rarău. Într-una din zile, Cleopa primește vizita unui viețuitor de acolo pe care l-a trimis egumenul să-l vestească pe stareț despre viziunea pe care pretinde că o are Ioil: i se aprind lumănările la miezonoptică, în altar. Cleopa i-a trimis vorbă să vină numaidecât jos, la Slatina, și, de cum l-a văzut, fără să-l întrebe nimic de lumânări, i-a zis să meargă de ascultare la vie la Cotnari. Față de părinți, starețul Cleopa a motivat această purtare: «A dat ispita peste dânsul mai repede decât era de așteptat. Era prea grăbit. El a grăbit-o. L-au luat dracii în primire … Cine știe ce se mai întâmpla dacă-l mai lăsam la Rarău. Unuia ca el, după niște vedenii, dracii i-au poruncit să-și omoare duhovnicul și a făcut-o, crezând că e porunca lui Dumnezeu. Acum greu de știut ce se va întâmpla cu el. Îl trimit la vie ca să uite, să se ia cu munca, cu frații și cu mirenii. Altă metodă nu-i. Dacă i-am explica, nu ne-ar crede. Nu ne-ar înțelege». Criteriul dacă respectiva întâmplare era de la Dumnezeu sau nu se va vedea, spune părintele Cleopa, din felul cum va reacționa Ioil: «Dacă ceea ce s-a întâmplat a fost de la Dumnezeu, atunci se va liniști și se va întoarce înapoi la toamnă, și nu va mai povesti nimănui întâmplarea. Dacă n-a fost de la Dumnezeu, se va răzvrăti și nu știu ce va mai ieși din răzvrătire. Datoria noastră e să cercăm duhurile». Și originea întâmplării s-a văzut că era de la diavol. Ajungând la vie, Ioil și-a dat arama pe față: «Ce stareț e ăsta? Mie mi-aprind îngerii lumânările, și el mă trimite să lucrez cu mirenii. Nu mă mai întoc la mănăstire. Nu mai este nici un respect pentru sfințenie!». Cleopa era un stareț și un Părintele duhovnicesc care urmărea folosul sufletesc de durată al ucenicilor săi și nu se lăsa impresionat de avântul tineresc al începătorilor. Chiar și acest eșec în viața unui ucenic ar poate fi un început bun cândva. Auzind că a plecat în lume, avva Cleopa a zis: «Nu-i nimic. Un Ion care se va căi într-o zi e mai de preț decât un Ioil care se mândrește».

Faima unui Părintele duhovnicesc se răspândește repede. Este ca o molimă care nu ține cont de nimic. Cei care o propagă sunt ucenicii, în nici un caz părinții. Scrieri ale părintelui Cleopa au fost deja traduse și în alte limbi, iar viața lui este cunoscută de mulți ortodocși din străinătate. Mai mult decât toate însă, părintele Cleopa rămâne un mare duhovnic «nu pentru că a știut să asculte sau pentru că a știut să vorbească, ci pentru că a știut să îndrume și să stăpânească duhovnicește. El a realizat marea performață a duhovnicului de a fi nu doar confesor, ci de a fi prieten și călăuzitor. Părintele Cleopa ne-a dăruit tuturor, de-a lungul deceniilor, nu numai ieratre de păcate sau mustrare, ne-a dăruit speranță. El ne-a fost tuturor, celor care am trecut pe la scaunul său, prin chilia lui, izvor de speranță pentru miile, zecile și sutele de mii de credincioși care i-au ascultat cuvintele. Părintele Cleopa a fost un viteaz al duhovniciei noastre românești».

=== 11 Bibliografie final ===

Bibliografie

Lucrări cu caracter general și liturgic

***, Biblia Haebraica, The Society for Distributing Hebrew Scriptures, England, f.a.

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Jubiliară Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Ed. IBMBOR, București, 2001.

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională din România, f.a.

***, Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 1995.

***, Ceaslov, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1973.

***, Dicționar Biblic, Ed. „Cartea Creștină”, Oradea, 1995.

***, Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000.

***, Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998.

***, Nouveau testament interlineaire grec/francais, par Maurice carrez, Aliance Biblique universelle, f.a.

***, Pentateuhul comentat, versiune deortosită de Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Ed. IBMBOR, București, 1997.

***, Preuschen Griechisch – Deutsches Taschenwörtersbuch zum Neuem Testament, 1925.

***, Proloage, luna septembrie, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.

***, Septuaginta, Id est Vetus Testamentum greace iusta LXX interpretes. Edit Alfred Rahlfs, Stutgart, f.a.

***, Septuaginta. Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul, volum coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Dan Slujșanschi, în colaborare cu Pr. Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Ed. Polirom, 2004.

***, Triodul, care cuprinde Slujbele bisericești de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Sfânta Înviere, Ed. Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1998.

***, Viețile Sfinților pe luna aprilie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995.

Carrez, Maurice, Morel, François, Dicționar grec-român al Noului Testament, traducere de Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999.

Ingelaere (co), Jean Claude, Dictionnaire grec-français du Nouveau Testament, Alliance Biblique Universelle.

Kittel (ed.), Gerhard, Theological Dicționary of New Testament, traducere din germană de Geoffrey W. Bromiley, vol. V, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids (MI) 1993.

Mircea, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar al Noul Testament, ed. I, Ed. IBMBOR, București, 1981.

Assfalg, Julius, Krüger, Paul, Petit Dictionnaire de l’Orient Chrétien, traducere și adaptare realizată de Centrul de Informatică și Biblică, Brepolis, 1991.

Texte patristice

***, Didascalia Apostolilor, în ANF, vol. 7, T&T Clarck, Edinburgh, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids Michigan, 1996.

***, Epistola către Diognet, în Scrierile Părinților Apostolici, traducere, introducere și note de Pr. D. Fecioru, Ed.IBMBOR, București, 1995.

***, Martiriul Sf. Policarp, în Actele martirice, studiu introductiv, traducere și note de Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Ed. IBMBOR, București, 1997.

Antonie cel Mare, sfântul, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși 1, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1993.

Atanasie cel Mare, sfântul, Tratat despre întruparea Cuvântului, traducere din grecește de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Scrieri I, Ed. IBMBOR, București, 1987 [PSB 15].

idem, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în Scrieri. Partea a II-a, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1988 [PSB 16].

Calist și Ignatie, sfinții, Metodă și regulă foarte amănunțită, care are mărturiile sfinților și po pentru cei ce-și aleg să viețuiască în liniște și singurătate și despre cei ce-și aleg să viețuiască în liniște și în singurătate sau despe purtarea, petrecerea și viețuirea lor și despre toate bunătățile ce le pricinuiește liniștirea celor ce se străduiesc cu ea, cu dreaptă judecată, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 8, Ed. Humanitas, București, 2002.

Ciprian al Cartaginei, sfântul, Despre rugăciunea domnească, traducere de Prof. David Popescu, introducere, note și indici, de prof. Nicolae Chițescu, în Apologeți de limba latină, Ed. IBMBOR, București, 1981 [PSB 3].

Clement Alexandrinul, Stromate în Scrieri. Partea a II-a, traducere, cuvânt înainte, note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982 [PSB 5].

Clement Romanul, sfântul, Epistola I către Corinteni, în Scrierile Părinților Apostolici, traducere, introducere și note de Pr. D. Fecioru, Ed.IBMBOR, București, 1995.

Diadoh al Foticeii, sfântul, Cuvânt ascetic în 100 de capete …, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 1, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1993.

Evagrie Ponticul, Despre rugăciune, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia …1, ed. a IV-a, Ed. Harisma, București, 1993.

idem, Tratatul practic. Gnosticul, studiu introductiv, traducere și comentarii de Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Fericitul Teodot, Despre făptuire, contemplație și preoție, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 4, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1994.

Herma, Păstorul în Scrierile Părinților Apostolici, traducere, introducere și note de Pr. D. Fecioru, Ed.IBMBOR, București, 1995.

Ignatie Teoforul, sfântul, Epistole, în Scrierile Părinților Apostolici, traducere, introducere și note de Pr. D. Fecioru, Ed.IBMBOR, București, 1995.

Ioan Casian, sfântul, Scrieri alese, traducere de prof. Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de profesor Nicolae Chițescu, Ed. IBMBOR, București, 1990 [PSB 57].

idem [Casian Romanul], Cuvânt plin de mult folos despre Sfinții Părinți din pustia sketică și despre darul deosebirii, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 1, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1993.

idem [Jean Cassien], Institution cénobitique, Cerf, Paris, 1965 p.14-15 [SC 109].

Ioan Damaschin, sfântul, Varlaam și Ioasaf, Ed. România creștină, București, 1999.

Ioan Gură de Aur, sfântul, Omilii la Facere, în Scrieri. Partea I, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987 [PSB 21].

idem, Omilii la Matei, în Scrieri. Partea a III-a, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994 [PSB 23].

idem, Tratatul despre preoție în Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazians, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1998.

Ioan Scărarul, sfântul, Scara, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1992.

Irineu din Lyon, sfântul, Contre les hérésies IV, Les Édition du Cerf, Paris, 1965 [SC 100].

idem, Contre les hérésies V, Les Édition du Cerf, Paris, 1969 [SC 153].

Isaac Sirul, sfântul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 10, Ed. IBMBOR, București, 1981.

Isaia Pustnicul, cuviosul, Douăzeci și nouă de cuvinte, traducere, introducere și note de Pr. D. Stăniloae, în Filocalia …12, Ed. Harisma, București, 1991.

Macarie Egipteanul, sfântul, 21 de cuvântări despre mântuire, Ed. Anastasia, București 2001.

Marcu Ascetul, sfântul, Epistola către Nicolae Monahul, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 1, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1993.

Maxim Mărturisitorul, sfântul, Capete despre dragoste, A treia sută a capetelor despre dragoste, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 2, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1993.

idem, Răspunsuri către Talasie, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 3, Ed. Harisma, București, 1994.

Nichita Stethatul, sfântul, Cele trei sute de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință. Suta a treia a capetelor despre cunoștință, despre iubire și despre desăvârșirea vieții, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 6, Ed. Humanitas, 1998.

Nil Ascetul, sfântul, Cuvânt trebuincios și folositor 21, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 1, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1993.

Petru Damaschin, sfântul, Învățăturile duhovnicești ale Sfântului Petru Damaschin, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 5, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1995.

Simeon Noul Teolog, sfântul, Cateheze. Scrieri II, ed. a II-a, studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

idem, Cateheze. Scrieri III, ed. a II-a, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

idem, Cele 225 de capete teologice și practice, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 6, Ed. Humanitas, 1998.

idem, Discursuri teologice și etice, ed. a II-a, introducere și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.

idem, Cateheze către monahi, traducere de Monahia Teodosia Lațcu, Ed. Anastasia, 1995 [CP 6].

idem, Țelul vieții creștine, traducere de Arhim. Paulin Lecca, Ed. Anastasia, 1996 [CP 13].

idem, Tratés théologique et étique, Les Édition du Cerf, Paris, 1966 [SC 122].

teofil al Antiohiei, sfântul, Către Autolic, traducere de Pr. D. Fecioru, București, în Apologeți de limbă greacă, Ed. IBMBOR, București, 1980 [PSB 2].

Teodor Studitul, sfântul, Cuvintele duhovnicești ale Sfântului Teodor Studitul, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1994.

Varsanufie și Ioan, sfinții, Scrisori duhovnicești, traducere din grecește, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia … 11, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.

Vasile cel Mare, sfântul, Regulamentul Sfântului Vasile cel Mare, cuprinzând teoria și practica vieții de obște, în Rânduielile vieții monahale, Ed. Sophia, București, 2001.

idem, Scrieri. Partea I, traducere de, introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986 [PSB 17].

idem, Scrieri. Partea a II-a, traducere, introducere, indici și note de prof. Iorgu Ivan, Ed. IBMBOR, București, 1989 [PSB 18].

C. Alte cărți, studii și articole

***, Actele Martirice, studiu introductiv, traducere și note de Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Ed. IBMBOR, București, 1997.

***, Concordanță biblică tematică, ediție revăzută și completată de Pr. Vasile Dogaru și Pr. Neculai Dorneanu după lucrarea Călăuza predicatorului de Dr. Constantin Chiricescu și Iconom Constantin Nazarie, Ed. Trinitas, Iași, 2000.

***, Histoire des Saints et de la sainteté chrétienne, t. III, Hachette, Paris, 1987.

***, Iată duhovnicul. Părintele Arsenie Papacioc, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999.

***, În memoria Arhimandritului Ilie Cleopa Mânca-v-ar Raiul!, 1999.

***, Les Apophtegmata des Pères. Colection sistematique (cap.I-IX), introduction, texte critique, traduction et notes, par Jean-Claude Guy, Les Édition du Cerf, Paris, 1993 [SC 387].

***, Lumina din inimi. Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae, Ed. Trinitas, Iași, 2003.

***, Mică filocalia a rugăciunii inimii, prezentare, note și comentarii de Jean Goillard, Ed. Herald, București, f.a.

***, Ne vorbește părintele Cleopa 10, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 2000.

***, Ne vorbește Părintele Cleopa 12, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului, 2002.

***, Ne vorbește părintele Cleopa 13, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 2003.

***, Ne vorbește părintele Serafim Rose. Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Vorona, Ed. Bunavestire, Galați, 2003.

***, Ne vorbește părintele Sofronie. Scrisori, traducere de Pr. Prof. Teoctist Caia, Ed. Bunavestire, Galați, 2003.

***, Patericul sau apoftegmele părinților din pustiu, traducere, introducere și prezentări de Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 2003.

***, Patericul Sinaitic. Apoftegme, povestiri și isprăvi ascetice ale Sfinților și Fericiților Părinți din muntele Sinaiului cel umblat de Dumnezeu și din pustiul sinaitic spre imitare, râvnă și învățătură celor ce vor să izbândească viețuirea cerească și vor să intre în Împărăția cerurilor, traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

***, Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinților bătrânii, colecția Isvoare duhovnicești 1, Alba Iulia, 1993.

***, Părintele Paisie de la Sihla, în colecția „Duhovnici români contemporani”, Ed. Bizantină, București, f.a.

***, Românii în reînnoirea isihastă, studii închinate Cuviosului Paisie de la Neamț la biecentenarul săvârșirii sale 15 noiembrie 1994, Ed. Trinitas, Iași, 1997.

***, Sf. Ioan Casian. Viața și învățătura lui, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

***, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul, Ed. Evanghelismos, 2002.

***, Tinerețe, ideal, Biserică, Ed. Aghaton, Făgăraș, 2002.

***, Viața și minunatele fapte ale părintelui Dometie Manolache, ediție îngrijită de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003.

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filozofie, Ed. Tehnopress, Iași, f.a.

Aïvanov, Omraam Mikhaël, Ce este un maestru spiritual?, Colecția Izvor, nr. 207, București, 1994.

Alexe, Ștefan, 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava Gotul, în BOR 110 (1972), nr.5-6.

Amann, E., Péres de l’Eglise în DS, 12, 1, Beauchesne, Paris, 1984.

Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, Alba Iulia, 1988.

Andrei, Pr. Al., Obligația preoților de a se spovedi, în MMS 34 (1958), nr. 9-10.

Andru, Vasile. Mistici din Carpați și alți oameni slăviți din istoria mântuirii, Ed. Pontos, Chișinău, 2000.

Antonie Ieromonahul, File de Pateric din Împărăția monahilor – Sfântul Munte Athos, traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Ed. Christiana, București, 2000.

Bacht, H., L’importance de l’ideal monastique de S. Pacôme pour l’histoire du monachisme chrétien, în RAM 26 (1950)

Bacht, H., Pacôme (saint) în DS 12, 1, Beauchesne, Paris, 1984.

Bardy, G., Discernement des esprits chez les Pères, în DS 3, Beauchesne, Paris, 1957.

Barnea, Ion, Monumentele de artă creștină descoperite pe teritoriul României, în ST 12 (1960), nr.3-4, și în ST 17 (1965), nr.3-4.

Bartolomeu, Arhiepiscopulul Clujului, Părintele Cleopa, cel mai mare duhovnic al secolului nostru, în Candela [Moldovei] 7 (1998), nr.11-12.

Baștovoi, Ieromonah Savatie, În căutarea aproapelui pierdut, Ed. Marineasa, Timișoara, 2002.

Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești vol. I, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993; vol. II, 1998.

idem, Mari duhovnici din Mănăstirea Sihăstria II, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1994.

idem, Părintele Paisie duhovnicul, Ed. Trinitas, Iași, 1993.

idem, Vestre de sihăstrie românească, Ed. IBMBOR, București, 1982.

idem, Viața părintelui Cleopa, Ed. Trinitas, 1999.

idem, Patericul românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor sfinți și cuvioși părinți ce s-au nevoit în mănăstirile românești, ed. a III-a, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1998.

Beauregard, M. Costa de., Dumitru Stăniloae. Mică dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, în românește de Maria-Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

Belu, Pr. Prof. Dumitru, Motivul iubirii în uzul omiletic, în MB 19 (1969), nr.1-3.

Besse, J., Basile (Saint) în DThC II, Paris, 1910.

Bianchi, Enzo, Cuvânt și rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, traducere de Maria-Cornelia Oros, Ed. Deisis, 1996.

Boca, Ieromonah Arsenie. Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995.

Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Trăsături umaniste în spiritualitatea bizantină: Nicolae Cabasila, în ST 34 (1982), nr.5-6.

Bonnet, Serge, Gouley, Bernard, Les eremites, Ed. Fayard, Paris, 1980.

Borias, André, La moine et sa famille, în CC 40 (1978).

Brémond, V. H., Les Père du désert, vol. I, Paris, 1927.

Bria, Ion, Un spirituel roumain, le Père Cleopa, în SOP, nr. 23 (1978).

Idem, Simțirea tainică a prezenței harului după Sfântul Simeon Noul Teolog, în ST 8 (1956), nr.7-8.

Bucevschi, Diac. Prof. O., Mântuitorul despre Sine, în ST 8 (1956), nr.7-8.

Buga, Pr. prof. Ion, Unde a fost Biserica, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, București, 2001.

Bunea, Pr. prof. I, Mărturisirea clericilor, în MB 15 (1965), nr.4-6.

Bunge, Ierom. Gabriel, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după Evagrie Ponticul, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

Idem, Practica rugăciunii personale în tradiția Sfinților Părinți sau comoara în vase de lut, cuvânt înainte și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Idem, Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, prezentare și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Cândea, Pr. prof. Spiridon. Taina Spovedaniei ca mijloc de pastorație individuală, în MO 8 (1956), nr.6-7.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ed. a II-a, Ed. Minerva, București, 1976.

Cavallera, P., Apopftegmes, în DS 1, Beauchesne, Paris, 1957.

Chițescu, Nicolae, Învățătura Sfântului Ioan Cassian despre raportul dintre har și libertate, în Mitropolitul Nicolae Bălan. La 50 de ani de activitate, Sibiu, 1956.

Ciobotea, Prof. Dan-Ilie, Dorul după Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al iubirii Treimice, în Ort 34 (1982), nr.4.

idem [Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei], Nașterea lui Hristos – binecuvântarea mamei, pastorală de Crăciun, Ed. Trinitas, Iași, 2003.

idem, Ne lipsește mult părintele Cleopa, în Candela Moldovei 12 (2003), nr.11-12.

idem, Părintele Cleopa se mută astăzi de la chilie la cimitir, în VO 11 (1999), nr.216-217.

Clement, O., Bobrinskoy, B., Behr-Sigel, É., Lot-Borodine, M., Fericita întristare, Ed. IBMBOR, București, 1997.

Clément, Olivier, Questions sur l’homme, Edition Stock, Paris, 1973.

Cocora, Pr. Gabriel, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, în Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987.

Cohen, A., Talmudul, traducere din limba franceză de C. Litman, Ed. Hasefer, București, 1999.

Coman, Pr. prof. Ioan G., Însemnări asupra lui Teotim de la Tomis, în GB 16 (1957), nr.1.

idem, «Sciții» Ioan Cassian și Dionisie cel Mic și legăturile lor cu lumea mediterană, în ST 27 (1975), nr.3-4.

Idem, Contribuția scriitorilor patristici din Scythia Minor-Dobrogea la patrimoniul creștin din secolele IV-VI, în Ort 20 (1968).

Idem, Scriitori bisericești în epoca străromână, Ed. IBMBOR, București, 1979.

Idem, Operele literare ale Sfântului Ioan Casian, în MB 25 (1975), nr.10-12.

Idem, Spiritualitatea patristică daco-romană și paralele occidentale contemporane, în BOR 101 (1983), nr.7-8.

Idem, Teologi și teologie în Scythia Minor. Ortodoxia credinței, în Ort 39 (1977), nr.2.

Idem, Patrologie, Ed. Sf. Mănăstire Dervent, 1999.

Idem, Sfinții Părinți și spiritualitatea ortodoxă română, în Ort 27 (1975), nr.4.

Idem, Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timișoara, 1988.

Coman, Pr. Conf. Dr. Constantin, Erminia Duhului. Texte fundamentale pentru o ermeneutică duhovnicească, Ed. Bizantină, București.

Comenius, Jan Amos, Didactica Magna, București, 1970.

Constantinescu, Preot Horia, Cocora, Pr. Gabriel, Poiana Mărului, în GB 23 (1964), nr.5-6.

Cosma, Diac. Prof. Sorin, Problema binefacerii ca vitute creștină, în MA 20 (1975), nr. 6-8.

Couillero, G., Jean Climaque, în DS 8, 1, Beauchesne, Paris, 1972.

David, Petre I., Cuviosul Paisie cel Mare, un desăvârșit monah român. Noi cercetări și ipoteze, în BOR 93 (1975), nr.1-2 (și extras).

Deseille, P., L’Evangile au désert, Paris 1985.

Devos, Paul, Jean Cassien et Saint Moïse l’Étiopien, în Analecta Bollandiana 103 (1985).

Diaconul, P., și Năsturel, P.Ș., Câteva observații în legătură cu complexul arheologic de la Murfatlar (Basarabi), în MO 20 (1968), nr.11-12.

Dupont, J., Le nom d’abbé chez les solitaires d’Egypte, dans Vie spirituelle, LXXVII, 2, aout, 1947.

Emilianos, Arhimandritul, Cateheze și cuvântări. I. Monahismul – pecetea adevărată, traducere de diac. Ioan I. Ică jr și pr. prof. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Evdochimov, P., Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Ed. IBMBOR, București, 1996.

idem, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană. Învățătură patristică, liturgică și iconografică, traducere de Pr. dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, București, 1995.

idem, Femeia și mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1995.

idem, La paternité spirituelle, în Contacts 19 (1967), nr.58.

idem, Vârstele vieții spirituale, traducere de Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Christiana, București, 1993.

idem, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Bakonsky, Ed. Anastasia, București, f.a.

Evdokimov, M.. Paternité divine et humaine, în SOP, nr. 132 (1988).

Felea, Pr. Ilarion, Pocăința, Ed. Scara, București, 2000.

idem, Paisie și paisianismul, Tipografia Eparhiei Ortodoxe Cluj, 1940.

Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, introducere și traducere de Pr. Prof. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Fontrier, R.P. Ambroise, La paternité spirituelle chez les Père des Desert, în Contacts 19 (1967), nr.58.

Golitzin, Ierom. Alexander, Simeon Noul Teolog: viața, epoca, gândirea, traducere de Ioan I. Ică jr., articol publicat în finalul volumului Discursuri teologice și etice. Scrieri I, ed. cit.

Gribomont, J., Les Règle Morales de saint Basile et le Nouveau Testament, în „Studia Patristica”, Berlin, 1957.

Guillamont, A., Le problème des deux Macaire dans les Apophtegmata Patrum, în Irénikon 48 (1975).

idem, Originile vieții monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului, traducere de Constantin Jinga, Ed. Anastasia, București, 1998.

Hausherr S.I., P. Irénée, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, prefață: Kallistos al Diokleei, Postfață: Tomáš Špidlík, traducere: Mihai Vladimirescu, Ed. Deisis, Sibiu 1999.

Idem, Barsanufie de Gaza, în DS 1, Beauchesne, Paris, 1937.

Herineanu, Teofil, Spovedania clericilor, în MMS 31 (1955), nr.10-11.

Holubeanu, Ionuț, Dionisie Exiguus și monahismul dobrogean, în volumul Studia Historica et Theologica. Omagiu Profesorului Emilian Popescu, Ed. Trinitas, Iași, 2003.

idem, Monahismul dobrogean în secolul al IV-lea, în Revista de Teologie Sfântul Apostol Andrei, Constanța, 3 (1999), nr.5.

Hrisostom, Arhiepiscopul de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, ed. a II-a revăzută, traducere de Daniela Constantin, Ed. Bunavestire, Galați, 2003.

Iacob, Ioan, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, 1993.

Ică jr., Ioan I., Teologie și spiritualitate la Sfântul Simeon Noul Teolog , în MA 32 (1987), nr.3.

Ierotei de Nafpakta, Mitropolit, O noapte în pustia Sfântului Munte, Ed. Oikos, 2001.

Ignatie Briancianinov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, traducere de pr. Gheorghe Roșca, Ed. Anastasia, București, 1996 [CP 9].

Ilie, Arhimandrit Cleopa, Urcuș spre înviere. Predici duhovnicești, ed. a II-a, Ed. Trimitas, Iași, 1998.

Ionescu, Ioan, Pomenirea Sfântului Martir Sava Gotul, în MO 24 (1972), nr.3-4.

Ioniță, Alexandru, Viața mănăstirească în Dobrogea până în secolul al XII-lea, în ST 29 (1977), nr.1-2.

Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, vol. I și II, traducere de Pr. Dr. Constntin Coman, Ed. Bizantină, București, 1995.

Ivan, Diac. Ioan, Așezământul starețului Paisie Velicicovschi, în MMS 33 (1957), nr.8-9.

Jeremias, J., Abba, Jésus et son Père, Paris, 1972.

idem, Jésus et les paiens, în colecția „Cahiers Théologique” 39, Delachaux & Niestlé, Neuchatel – Paris,1956.

Jeremias, Joachim, Gondikakis, Arhim. Vasilios, Rupnik, P. Marco I., Steihardt, Nicolae, Marion, Jean-Luc, Noica, Constantin, Cartea fiului risipitor. O parabolă în 6 lecturi pentru omul contemporan, ediție îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

Jurca, Pr. dr. Eugen, Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești, Ed. Marineasa, Timișoara, 2001.

Jurcan, Emil, Maestrul oriental și duhovnicul creștin, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

Karambelas, Arhim. Heruvim, Părinți duhovnicești contemporani de la Athos, vol. II, traducere de Cornel Savu și Felix Trușcă, Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

Kavelin, Arhim. Leonid, Starețul Macarie de la Optina, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999.

Kotsonis, Arhimandritul Ioannikios, Patericul Athonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000.

Kovalevsky, Ioan, Fericiții nebuni pentru Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Anastasia, 1997.

Krivochéine, Arhiep. Basile, În lumina lui Hristos. Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022). Viața-Spiritualitatea-Învățătura, traducere de Pr. Conf. Dr. Vasile Leb și Ierom. Gheorghe Iordan, Ed. IBMBOR, București, 1997.

Larchet, Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, în românește de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2001.

Leloupe, Jean Yvez, Cuvinte din Muntele Athos, traducere de Veronica Struțeanu, Ed. Bizantină, București, 1998.

idem, Scrieri despre isihasm, în Epifania 5 (1996).

Lemaître, J. (pseudonimul lui I. Hausherr), Contemplation chez les orientaux chrétiens, în DS 1.

Levand, Benoit, Antoine le Grand, Père des moines, Friburg, 1943.

Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studiu introductiv și note Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, București, f.a..

Macarios Simonopetritul, Triodul explicat, traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

Mack, Părintele John, Cale către cer. O tâlcuire pentru cei din lume a «Scării» Sfântului Ioan Scărarul, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002.

Malone, E., The Monk and the Martyr, Washington, 1950.

Maraval, Pierre, Le monachisme oriental, în Histoire du Christianisme des origines à nos jours, sub coordonarea lui Jean Marie Mayeur, Cherles et Luce Pietri, André Vauchez, Marc Venard, vol. II: Naissance d’une chrétienté (250-430), Desclée, 1995.

Marcel, W., Abba, Père! La Prière du Christ et des chrétiens, în „Analecta Biblica” 19, Rome, 1963.

idem, Dieu, Père dans le N.T., în Lire la Bible 7, Paris 1966.

idem, Paternité de Dieu, în DS 12, 1, Beauchesme, Paris, 1984.

Marrou, H. I., La patrie de Jean Cassien, în OCP 13 (1947).

Maurieir, H., Le paganisme, Desclée Novalis, Ottawa 1998.

Meyendorff, J., Teologia bizantină, traducere de Pr. Conf. Dr. Alexandru Elian, Ed. IBMBOR, București, 1996.

Micle, Veniamin, Despre monahismul ortodox anterior secolului al XIV-lea, în GB 37 (1978), nr.3-4.

Mihail, Pr. Paul, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, în Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol. I, Buzău, 1983.

idem, Starețul Paisie de la Neamț,înnoitorul monahismului, în MMS 38 (1962), nr.5-6.

idem, În legătură cu participarea episcopului Veniamin Costachi la înmormântarea starețului Paisie de la Neamțu, în BOR 105 (1987), nr.3-4.

Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos, Arhiereu după Epistola către Evrei, în Ort 35 (1983), nr. 2.

idem, Sfânta Evanghelie de la Ioan, introducere și comentariu, vol.I, Ed. Teofania, Sibiu, 2003.

Miquel, P., La consciense de la grâce selon Syméon le Nouveau Théologien, în Irénikon 42 (1969).

idem, Silence, în DS 14, 1990.

Moisescu, Patr. Iustin, Evagrie din Pont, Ed. Argeșului și Muscelului/Anastasia, 2003.

Moca, Pr. Dumitru, Instituția duhovniciei în tradiția răsăriteană, în MB 38 (1988), nr.4.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în Ort 34 (1982), nr.3.

morariu, Arhim. Dosoftei, Sfântul Serafim de Sarov. Viața, nevoințele și învățăturile, f. ed., 1999.

Moshu, Ioan, Limonariu sau Livada duhovnicească, traducere și comentarii de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae și Dumitru Fecioru, Alba Iulia, 1991.

Nica, Protos. Emilian, Locul Sfintei Mănăstiri Neamț în spiritualitatea românească a secolelor XIV-XVI, în TV 12/88 (2002), nr.5-8.

Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic, Ed. Episcopiei Râmnicu Vâlcea, f.a.

Nicolae Velemirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăz – scrisori misionare, vol. 2, traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2003.

Nicolae Velemirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1-2, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2002-2003.

Nicolae, mitropolitul Banatului, Contribuții ale tălmăcitorilor români la cunoașterea „Scării”Sfântului Ioan Sinaitul, în ST, 16 (1964), nr.3-4.

Noica, Ieromonahul Rafael, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

Norocel, Epifanie, 1600 de ani de la moartea martirică a Sfântului Sava Gotul, în MMS 98 (1972), nr.3-4.

Paisie Aghioritul, Cuviosul Hagi Gheorghe Athonitul, Chilia Bunei-Vestiri, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, f.a.

idem, Epistole. Cale către cer, traducere de ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul, Chilia Bunei-Vestiri, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos.

idem, Flori din grădina Maicii Domnului, traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu, 1999.

idem, Nevoință duhovnicească, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2001, p.246.

Paisie de la Neamț (Velicikovski), Autobiografia unui „stareț” urmată de Viața „starețului” Paisie scrisă de monahul Mitrofan, cuvânt înainte: Ieromonah Serafim Rose, studiu introductiv: P. Elia Citterio, Prezentare: Tomáš Špidlík, ediție îngrijită: diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

idem, Cuvinte și scrisori duhovniceștii I selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, Ed. «Tipografia Centrală», Chișinău, 1998.

idem, Cuvinte și scrisori duhovniceștii II, publicate după traduceri vechi revăzute, cu note și comentarii de Valentina Pelin, cu o postfață de Virgil Cândea, Ed. «Tipografia Centrală», Chișinău, 1999.

Paladie, Istoria Lausiacă, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed.IBMBOR, București, 1993.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1991.

idem, Sfinți daco-romani și români, Trinitas, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

idem, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996.

Părăian, Arhim. Teofil, Gânduri bune pentru gânduri bune, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997.

idem, Cuvinte către tineri, Ed. Omniscop, Craiova, 1998.

idem, Lumini de gând, Ed. Antim, Cluj, 1997.

Petit, L., Jean Climaque, în DThC, 8, 1, Paris, 1923.

Petrache, Tatiana, Dicționar enciclopedic al numelor de botez, Ed. Anastasia, București, 1998, pp.15-96.

Photios, Preasfințitul Philarèt, Arhimandritul, Patric, Părintele, Noul Catehism catolic contra credinței Sfinților Părinți. Un răspuns ortodox, Ed. Deisis, Sibiu,

Plămădeală, Antonie, Cuvinte duhovnicești, Sibiu, 2000, p.82-85.

idem, Mesaj trimis la înmormântarea părintele Cleopa Ilie, în Telegraful român, 146 (1998), nr.45-48.

idem, Tâlcuri noi la texte vechi, ed. a II-a, București,1996.

idem, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Pronostic, 1995.

poirot, Maica Eliane, Sfântul Prooroc Ilie în cultul bizantin, traducere de Părintele Adrian Lung și carmelitele din Stânceni, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Popa , Pr. Ghorghe, Comuniune și înnoire în contextul secularizării contemporane, Ed. Trinitas, Iași, 2000.

idem, Introducere în Teologia Morală. Pricipii și concepte generale, Ed. Trinitas, Iași, 2003.

Popa, Protos. Ioasaf, Învățătura ascetică a Sfântului Ioan Scărarul, în ST 10 (1958), nr.3-4.

idem, Temeiurile vieții monahale de obște, Ed. Anastasia, 1998.

Popescu, David, Prefețele cuviosului Dionisie Smeritul sau Exiguul la unele traduceri în limba latină, în MO 38 (1986), nr.2.

Popescu, Emilian, Creștinismul timpuriu pe teritoriul României. 1. Originile apostolice. 2. Bizanțul sau Roma? în Priveghind și lucrând pentru mântuire, volul editat la aniversarea a 10 ani de arhipăstorire a I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, 1 iulie 1990 – 1 iulie 2000, Ed. Trinitas, Iași, 2000.

idem, Monahismul timpuriu pe teritoriul României, în Analele Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1994.

idem, Sfinții martiri Epictet și Astion, în volumul Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987.

Popescu, Pr. Marin, Spovedania preotului, în Păstorul ortodox, XV (1934).

Popovici, Arhim. Iustin, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, traducere de Sabin Preda și Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 1998.

Punet, de J., Abbé, în DS I, Beauchesme, Paris, 1953.

Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, cu traducerea integrală a scrierilor, cuvânt înainte de Arhim. Ioanichie Bălan, traducere de Maria-Cornelia Oros și diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Radu, Pr. prof. Dumitru, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a ierta păcatele după învățătura ortodoxă, în BOR 100 (1982), nr.9-10.

idem, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în Ort 30 (1978), nr.1-2.

Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile , Monahismul egiptean. De la singurătate la obște, Ed. Nemira, București, 2003.

Rămureanu, Pr. prof. I., Sfinți și martiri la Tomis-Consatanța, în BOR 97 (1974), nr.7-8.

Regnault, Lucien, Viața cotidiană a părinților deșertului în Egiptul secolului IV, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

idem, Les Père du désert à travers leurs apophtegmes, Solesmes, 1987.

Rezuș, Pr. Petru, Teologia ortodoxă contemporană, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989.

Rose, Ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, traducere de Constantin Făgețean, Ed. Sophia, București,2001.

Rousseau, O., Le rôle important du monahisme dans l’Église d’Orient, în Il monachismo orientale (OCA 153), Roma, 1958.

Rubenson, S., The Letters of St. Antony. Origenist Theology, Monastic tradition and the Making of a Saind, Lund, 1990.

Rupnik, Mark Ivan, Cuvinte despre om. Persoana – ființă a Paștelui, traducere de Maria-Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

Sachelarie, Ierom. Nicodim, Asceza creștină în primele veacuri și regulile monahale ale Cuviosului Pahomie, Craiova, 1942.

Sandu, Dan, Un singur Dumnezeu. Monahism creștin și și sufism budist – interferențe?, Ed. Panefilius, 2003.

Sava, Pr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Trinitas, Iași, 1999.

idem, Duhovnicul – părinte pentru fiii săi duhovnicești, în Candela Moldovei, 3 (1994), nr.11-12.

Savin, Ioan G., Mistica și ascetica ortodoxă, Sibiu, 1996, vol 1.

Scrima, André, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ed. a II-a, Ed. Humanitas, București, 2000.

Semen, Pr. conf. Petre, Arheologia biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iași, 1997.

idem, Așteptând mântuirea, Ed. Trinitas, Iași, 2000.

Serafim [Joantă], Mitropolitul, Isihasmul tradiție și cultură românească, traducere Iuliana Iordăchescu, Ed. Anastasia, București, 1994.

Sibiescu, Vasile Gh., Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea), în Ort 31 (1979), nr.1.

idem, Sfântul Sava «Gotul». La 1600 de ani de la mucenicia sa, în GB 31 (1972), nr.3-4.

idem, Călugării sciți, în RT 26 (1936), nr.5-6.

Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ed. a III-a, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

Simedrea, Tit, Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de anul 1370, în BOR 80 (1962), nr.7-8.

Sofornie, Arhimandritul, Viața și învățăturile starețului Siluan Athonitul, traducere: Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

idem, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, traducere de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1994.

idem, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, traducere și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

Špidlík, T. Spiritualitatea Răsăritului creștin. I. Manual sistematic, traducere și prezentare: diac. Ioan I. Ică jr., cuvânt înainte: P. Marko Rupnik S.J., Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

idem, Spiritualitatea Răsăritului creștin. II. Rugăciunea, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

idem, Spiritualitatea Răsăritului creștin. III. Monahismul, traducere: diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu.

Stamate, Pr. Lect. Univ. Marin, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, teză de doctorat, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Contribuția „călugărilor sciți” la precizarea hristologiei la începutul secolului VI, în MO 37 (1985), nr.3-4.

idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.

idem, Natură și har în teologia bizantină, în Ort 26 (1974), nr.3.

idem, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în ST 22 (1970), nr.5-6.

idem, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistică, Ed. IBMBOR, București, 1992.

idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p.393-402.

idem, «Besii» în mănăstirile din Orient, în BOR 94 (1976), nr.5-6.

Stebbing Ph.D., Reverend Profesor Nicholas, Părintele Cleopa văzut prin ochii unui anglican, interviu realizat de drd. Ioan Istrati, în Pentru tine, publicație de misiune creștin-ortodoxă, anul 1 (2003), nr.5.

Steinhardt, N., Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

Stewart, Columba, Cassian monahul. Învățătura ascetico-mistică, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. și Cristian Pop, Ed. Deisis, 2000.

Târziu, Claudiu, Sfântul de la sâmbăta de sus, articol din seria Sfinții de lângă noi, în Jurnalul Național 12 (5 aprilie 2002), nr.3313.

Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos II. Teologia rugăciunii minții, traducere de diac. Ioan I. Ică; prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994.

Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei sale, traducere de Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis. Sf. Mănăstirea Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994.

Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava, traducere de dr. Adrian și Xenia Tănăsescu, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000.

idem, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, traducere de prof. Grația Lungu Constantineanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998.

Teșu, Conf. Dr. Ioan C., Duhovnicul și mărturisirea. Valoarea Sfintei Taine a Pocăinței și a Părintelui Duhovnicesc pentru viața creștină, în Pentru tine, anul 1 (2003), nr.4.

idem, Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Ed. Trinitas, Iași, 2003.

idem, Omul – taină teologică, Ed. Christiana, 2002.

idem, Vise, vedenii, descoperiri: criterii duhovnicești de discernere, Ed. Credința srrămoșească, f.a.

Tihon de Zadonsk, Scrisori din Chilie, traducere din limba rusă și note de Elena Dulgheru, Ed. Sophia, București, 1999.

idem, Sf., Despre păcate, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2000.

Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt., traducere de Arhim. Dr. Ioasaf Popa, Ed. România creștină, București, 1998.

Tița, M., Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocăinței, în Ort 38 (1986), nr.1-3 p. 110.

Tudor, Sandu, Un manuscris cu implicații paisiene, în GB 33 (1974), nr. 11-12.

Uspensky, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, traducere de Teodor Bakonsky, Ed. Anastasia, 1994.

Vedeanu, G., Mărturisirea preoților, necesitatea și folosul ei, în Candela 39 (1928), nr.1-12.

Vicovan, Pr. Ion, Filantropia în Moldova, în volumul Hristos în Moldova. Vol.I: Antologie de documente și studii privind Mitropolia Moldovei, 1401-2001, Ed. Trinitas, Iași, 2001.

idem, Dați-le voi să mănânce. Filantropia creștină – istorie și spiritualitate, Ed. Trinitas, Iași, 2001.

Viller, M., Le martyre et l’ascése în RAM 22 (1925), Toulouse.

Vizitiu, Pr. Mihai, Filantropia divină și filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

Vlachos, Mitropolitul Hieroteos, Psihoterapia ortodoxă – știința Sfinților Părinți – , traducere în limba română de Irina Luminița Niculescu, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 1998.

idem, Psihoterapia ortodoxă. Continuare și dezbateri, traducere de prof. Ion Diaconescu și prof. Nicolae Ionescu, Ed. Sophia, București, 2001.

Vogüé, A. De , Hisoire littéraire du mouvement monastique dans l’antiquité, I, Paris, 1989.

Vornicescu, Ier. Nestor, Instituții pentru îngrijiri patronate de Mănăstirea Neamț, în MMS 38 (1962), nr.5-6.

idem, Îngrijirea sănătății în vechile noastre mănăstiri, în MO 20 (1968), nr.1-2.

idem, Începutul vieții de obște în monahism după Sfântul Pahomie cel Mare, în MMS 33 (1957), nr.5-6.

idem, Una din primele scrieri ale literaturii române străvechi: Pătimirea Sfinților Epictet și Astion, în MO 41 (1989), nr.1, p.20-74 (textul latin și traducerea Prof. David Popescu, în același număr, p.75-117; întreaga lucrare a apărut și în extras, Craiova, 1989).

Ware, K., Împărăția lăuntrică, traducere de sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, București, 1996.

=== 02 Introducere final ===

Introducere

Subiectul lucrării de față este unul pretențios, dar angajarea în dezvoltarea lui a pornit din dorința sinceră de a aduna la un loc și a ordona texte scripturistice și patristice, apoftegme patericale mai vechi sau mai noi, cuvinte de folos ale marilor Părinți duhovnicești, exemple din viața lor și a ucenicilor lor, de a le însoți pe toate acestea cu considerații introductive și conclusive, comentarii și explicații, notații comparative, în încercarea de a prezenta această taină a paternității și filiației duhovnicești în Ortodoxie.

Însuși titlul, prin cuvintele «continuitate și înnoire», arată că demersul nostru va fi, în general, cronologic, urmărind cum a fost mai întâi practicată, înțeleasă, iar mai apoi cum a fost explicată, comentată, dezvoltată și chiar teoretizată această temă universal prezentă în tot spațiul ortodox, mai ales în rândurile monahilor. Însă această urmărire cronologică nu va fi respectată cu strictețe de 100%, în sensul că, atunci când se va ivi prilejul, în mod intenționat, vom face trimiteri «peste timp» sau mai ales «în urmă», tocmai pentru a arăta cum o idee, o nedumerire, o încercare și o întrebare a ucenicului, o purtare a lui sau a Părintelui, un cuvânt al unui «bătrân» sau o problemă de natură spirituală se întâlnesc, în contexte similare sau diferite, în toată viața duhovnicească, indiferent de spațiu geografic ori timp istoric. Vom avea bucuria să descoperim atitudini și rezolvări de o asemănare izbitoare, mergând până la identitate, nu dintr-o dorință de copiere, de imitare, nici numai din preluarea și aplicarea îndemnurilor celor din vechime, pornind din venerația lăudabilă față de trecut, ci, poate mai mult, datorită lucrării aceluiași Duh Sfânt în toate timpurile și în toate locurile. Dar Duhul lui Hristos, Care «azi și ieri și în veci este același» (Evr 13, 8), totuși, nu uniformizează. De aceea, universalitatea problemelor nu înseamnă, din start, și uniformitate a metodelor de soluționare a lor, căci Duhul știe cum să inspire pe fiecare Părintele duhovnicesc, care I se deschide pentru primirea luminii Lui, pentru a nu se raporta instinctiv la un registru de soluții, cu «indice» de consultare, ca o agendă medicală, ci să caute în orizontul acestei libertăți pe care o oferă Duhul cel Sfânt (2 Co 3, 17) o raportare personală – și de ce nu absolut unică, raportare care nu se cere numaidecât repetată – cu fiecare dintre ucenicii săi. «Înnoirea» aceasta nu este în nici un caz sinonimă cu contrazicerea «continuității», «tradiției», ci reprezintă o meditare, o verificare, și o aplicare circumstanțială a metodelor duhovnicești. «În-noirea» unor mijloace cu care se lucrează în taina paternității/filiației duhovnicești nu clasează alte mijloace ca fiind «în-vechite»; de aceea nu vorbim de un antagonism care exclude, ci poate mai bine de un paradox care înglobează armonic, evidențiind bogăția de conținut a Ortodoxiei. De altfel, nu avem de a face cu o «revoluție» înnoitoare, diferențele fiind de nuanțe și nu de răsturnări radicale, tot așa cum nu asistăm la o stagnare perceptivă care să confunde respectul față de tradiția Părinților cu un imobilism timid, expresie a refuzului de a recepta creativ, și în același timp fidel, moștenirea înaintașilor.

Dacă «toată darea cea bună și tot darul desăvârșit» este de sus «de la Părintele luminilor» (Iac 1, 17), însuși darul îndrumării duhovnicești a fost oferit oamenilor de către Dumnezeu, Creatorul făpturii umane și Tată al ei. Din acest motiv, primul capitol al lucrării, «Paternitatea divină», prezintă evoluția receptării lui Dumnezeu ca Tată de-a lungul istoriei mântuirii, începând cu poporul ales, continuând cu popoarele păgâne, și ajungând la creștini. Vom vedea cum pretenția «monopolizării» de către Israel a ideii de Dumnezeu ca Părinte numai al lor a fost contrazisă de realitatea prezenței acestei idei la mai toate popoarele – reminiscență a Revelației primordiale –, cum a fost ea combătură de însuși cuvântul lui Dumnezeu din Scriptura Vechiului Testament și cum a fost ea corectată prin învățătura și viața Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu-Tatăl. Domnul Hristos, venind și aducându-ne vestea cea bună a mântuirii, ne-a repus în starea de «fii» în loc de robi, în calitatea de «moștenitori» ai Împărăției veșnice în loc de «izgoniți» din Raiul păzit cu sabie de foc, Împărăție în care sunt estompate orice diferențe de naționalitate, de la Hristos încoace, de mai bine de două milenii, creștinii de pretutindeni numindu-L și invocându-L pe Dumnezeu ca Tatăl nostru. Acest prim capitol este un preambul la tema centrală a lucrării, vrând să anunțe că paternitatea duhovnicească este o încercare de imitare umană a paternității divine.

Tratarea acestei teme nu este o inițiativă inedită. Datorită importanței și permanentei ei actualități ea a mai fost abordată, într-un spațiu mai restrâns sau mai pe larg, de către unii autori. Valorificând rezultatele analizelor din aceste studii, precum și concluziile la care au ajuns cei care s-au ocupat, capitolul al doilea – «Paternitate și filiație duhovnicească. Preliminarii» – este o încercare de a prezenta sintetic și sistematic ideile pe care le presupune un atare subiect, în același timp suplimentând argumentele pe care le ofereau cei care s-au aplecat anterior asupra lui cu noi mărturii, atât din literatura patristică și post-patristică, dar și din cuvintele sfinților și Părinților duhovnicești contemporani, care ni s-au părut revelatorii într-un direcție sau alta. În același timp, vom insista asupra unor implicații mai actuale într-un context post-modernist ca acesta în care trăim sau vom dezvolta altele insuficient tratate. În cadrul acestui capitol, vom prezenta mai întâi relația care există între îndrumarea duhovnicească și Taina Pocăinței, vom face o incursiune lingvistico-biblico-patristică în terminologia paternității duhovnicești, pentru ca apoi să încercăm schițarea unui portret ideal al Părintelui duhovnicesc, urmat de prezentarea motivațiilor care reclamă necesitatea de a fi fiu al unui Părinte duhovnicesc care să se apropie de modelul prezentat. Capitolul secund se încheie cu inserarea unui aspect interesant din punctul nostru de vedere care, în ciuda numirii – Taina «propriei paternități» – nu contravine celor expuse anterior, ci explică o altă manieră de privire a vieții duhovnicești.

Începând cu capitolul al III-lea – «Paternitate și filiație în monahismul primar» -, intrăm în analiza mai minuțioasă și mai dezvoltată a aspectelor pe care le implică paternitatea și filiația duhovnicească de-a lungul vieții Bisericii. Un permanent izvor de inspirație, la care nu de puține ori se face referire cu nostalgie, lumea Părinților deșertului Egiptului sau cea a primilor monahi palestinieni sau sinaiți, oferă și de această dată secvențe pilduitoare ale modului cum a fost înțeleasă relația dintre «bătrân» și ucenic. Aici aflăm originea acelei cereri care a făcut carieră în toată spiritualitatea monahală ortodoxă: «Avva, spune-mi un cuvânt de folos». Prin cuvânt sau tăcere, în rugăciune și ascultare ni se oferă imaginea timpurie a paternității duhovnicești caracteristică unui monahism de foc, dar nu lipsit și de scăpări, din toate, astăzi, având multe de învățat, deși au trecut de atunci multe secole. Prezentarea acestor aspecte este precedată de o scurtă incursiune din punct de vedere istoric a apariției și dezvoltării monahismului în zonele Egiptului, Palestinei și Sinaiului.

Ierarhi sau simpli monahi, elogiați, dar unii iscând semne de întrebare pentru contemporani și nu numai, Părinții Bisericii vorbesc în repetate rânduri despre necesitatea unui îndrumător spiritual, despre cum trebuie să-l caute și să-l recunoască ucenicul, cum să-și deschidă acesta inima în fața lui și cum trebuie Părintele duhovnicesc pe care și l-a ales să o ia și să o ducă înaintea lui Dumnezeu. De data aceasta în monahismul chinovial, vom căuta să reliefăm în cuprinsul capitolului al IV-lea – «Mărturii ale Părinților Bisericii despre îndrumarea duhovniceacă» -, concepția unor Părinți de referință în literatura duhovnicească privind paternitatea/filiația duhovnicească. Oprindu-ne doar la câțiva dintre cei mai iluștri reprezentanți și teoreticieni (în sensul bun al cuvântului) ai spiritualității răsăritene (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Ioan Scărarul, Sfinții Varsanufie și Ioan din Gaza, împreună cu ucenicul lor Dorotei, Teodor și Sfântul Simeon Noul Teolog, din renumita mănăstire constantinopolitană Studion), ne exprimăm regretul că limitele lucrării n-au permis o cercetare mai amănunțită, care să includă și alți Părinți ai Bisericii. Nădăjduim că Părinții prezentați se vor face și vor fi receptați ca exponenți ai concepției comune despre îndrumarea duhovnicească în Tradiția Bisericii Răsăritului.

Prin capitolul al V-lea, poposim în țară. În dorința de a scoate în evidență «aspecte ale paternității și filiației duhovnicești în monahismului românesc», am valorificat mai întâi informațiile documentare, atât cât ni s-au păstrat, pentru a demonstra familiaritatea cu această temă a celor care au reprezentat cu succes începuturile monahismului nostru atât de vechi. În continuare, au fost aleși câțiva Părinți duhovnicești care sunt români prin naștere (Dometie de la Râmeț, Arsenie Boca, Paisie Olaru, Cleopa Ilie) sau au trăit cea mai mare parte a vieții în mănăstiri românești (Vasile de la Poiana Mărului sau Paisie de la Neamț), pentru a reliefa, prin viața și cuvintele lor, continuitatea acestei practici străvechi și specificul românesc al modului cum a fost ea receptată, însușită, aplicată și oferită posterității ca model. Am preferat varianta stăruinței, fără aroganța de a susține că ar fi completă, doar asupra a câtorva nume de marcă ale monahismului ortodox românesc, în favoarea celei de a trece fugitiv prin viața mai multor Părinți duhovnicești, conștienți totodată de avantajul evitării, prin această opțiune, a pericolului schițării unor imagini insuficiente pentru evaluarea la adevărata măsură a statutului lor spiritual, dar și de dezavantajul, inerent, al posibilității creării unor erori de înțelegere limitativă a tradiției duhovniciei românești prin considerarea, greșită evident, a unei slabe reprezentări a ei. Avertizăm din start asupra acestei din urmă erori de percepere, mărturisindu-ne toată considerația față de marii Părinți duhovnicești care, din lipsă de spațiu sau de informații suficiente, nu sunt prezentați, precizând în același timp că nu au fost incluși în studiul de față marii duhovnici contemporani care nu numai că fac cinste monahismului românesc, dar știu să formeze, discret, dar susținut și sigur, mulți și buni ucenici, noi «fii» ai Împărăției lui Dumnezeu-Tatăl.

Credem că deja este evident că ne este străină oricât de mică pretenție de exhaustivitate în tratarea acestei frumoase teme, incitatoare și prilejuitoare de bucurii spirituale – paternitatea și filiația duhovnicească în Ortodoxie. Cel puțin alte trei capitole și-ar fi găsit cu mult succes locul în continuarea studiului de față: evidențierea aspectelor îndrumării duhovnicești în monahismul grecesc contemporan (îndeosebi cel aghioritic), prezentarea instituției «stărețismului» din spațiul rusesc și o analiză a diferențelor și/sau complementarității dintre duhovnicie și consilierea psihilogică și psihoterapeutică. Nădăjduim că alți iubitori de cercetare în spațiul spiritualității răsăritene se vor apleca și asupra acestor aspecte care ar întregi imaginea vechimii, permanenței, valorii și specificului zonal și teologic a îndrumării duhovnicești.

=== 08 Epilog final ===

Epilog

Întregă această incursiune în tema paternității și filiației duhovnicești poate fi asimilată zicerii: «Avva, spune-ne un cuvânt de folos !». Am bătut cu venerație la „ușa” vieții și a sfaturilor unor mari părinți duhovnicești din întreaga spiritualitate ortodoxă, cerându-le lor cuvânt de îndrumare în vederea prezentării acestei teme în care ei sunt cei mai mari specialiști. Ei nu o cunosc teoretic și nici nu au nevoie de teorie, ci o cunosc din confruntarea la scaunul de spovedanie sau din întâlnirea cu credincioșii, incomparabil mai bine, mai variat și mai nuanțat decât ne-am străduit noi să o ilustăm în studiul de față.

Concluziile asupra relației părintești, de dragoste, dintre părinte și ucenic au fost deja scoase în evidență în cadrul fiecărui capitol. Într-o succintă sinopsă retrospectivă, ceea ce putem spune acum în final este că înaintarea noastră înspre Împărăția veșnicei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl împărtășită nouă de Fiul prin Duhul Său cel Sfânt, străduința de a te simți fiu eliberat al unui Dumnezeu Care te cheamă și te vrea alături, dorința de a nu-L mâhni și de a nu greși calea care duce la El, precum și aceea de a te ști iertat atunci când, greșind înaintea Lui și rugându-L pentru iertare, El ți-a oferit-o mai înainte chiar de a I-o cere, necesitatea de a-I cunoaște voia și a ști cum să o împlinești în viața ta, toate acestea, fără sprijinul unui părintele duhovnicesc care să te ajute, să te susțină, să te mustre, să te învețe sau să-ți dea mâna de nădejde, salvatoare, atunci când tu nu mai reușești să te mergi singur, nu sunt cu putință de realizat. Fără el, am fi văduviți de un mare și indispensabil ajutor în viața duhovnicească. Și mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat și ne va da, în ciuda depărtării noastre de El, părinți care să ne nască pentru viața de veci!

Răsfoind paginile acestei lucrări ni se înfățișează înaintea ochilor un univers minunat. Am făcut cunoștință cu mari părinți ai monahismului răsăritean, de la Antonie, Arsenie, Sisoe, Pimen, Ioan cel Pitic, Sava, din monahismul eremitic, la Vasile cel Mare, Ioan Scărarul, Tedor Studitul, Simeon Noul Teolog, Paisie de la Neamț, din cel chinovial, la un Paisie, Cleopa, sau Dometie din cel contemporan românesc. Am întâlnit ucenici ascultători și rugători, dar și indiferenți și iresponsbili, părinți blânzi, răbdători și plin de dragoste, dar și unii lipsiți de discernământ care au avut nevoie să fie corectați, situații, ispite și probleme care s-au repetat în istoria monahismului, dar și altele izolate, sfaturi asemănătoare, dar și «originale», acestea împreună formând o încercare de a oferi un tablou al tainei paternității și filiației duhovnicești, imitare a celei divine, așa cum a fost ea trăită, simțită și transmisă în Răsăritul creștin din timpuri străvechi și până astăzi.

Ascultare și rugăciune, dragoste și smerenie, tăiere a voii și întrebare, sunt cuvintele care ar ocupa locurile prime într-o ierarhizare de index a frecvenței apariției lor. Fiecare dintre ele poate constitui subiect pentru câte un studiu separat, tot așa cum fiecare capitol al lucrării de față poate fi dezvoltat în aceeași direcție. Respingem, așadar, cu smerenie, orice gând de exhaustivitate, prezenta lucrare – după ce s-a străduit să aducă bucurie, lumină și dezlegare la întrebări și nedumeriri celor care o vor citi – putând fi percepută ca o invitație la a o continua, aprofunda, dezvolta și completa, dar mai cu seamă a ține cont de cele expuse aici în viața practică, de părinte sau de ucenic.

A fi, mai ales astăzi, părinte duhovnicesc este în același timp o cinste și un dar acordat de Dumnezeu, pe de o parte, și o imensă responsabilitate ce apasă pe umeri, pe de altă parte. A fi ucenic, în orice timp, al unui părinte duhovnicesc după Dumnezeu este nu numai o necesitate, ci și o mare șansă, și, la fel, un mare dar. Cei care sunt în această situație să nu înceteze a mulțumi lui Dumnezeu pentru părintele pe care El l-a scos în calea vieții acesteia, iar cei care nu se regăsesc în această categorie să nu înceteze, prin rugăciune, să-l caute. Împreună părintele și fiul duhovnicesc se mântuiesc sau se osândesc. Și aceasta nu de către Dumnezeu, ci funcție de ascultarea ori neascultarea celor din urmă, și de seriozitatea ori iresponsabilitatea primilor.

La sfârșitul veacurilor, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu-Tatăl va chema pe cei care L-au iubit și L-au urmat să intre în Împărăția pregătită pentru ei de la facerea lumii. Imaginea pe care ne-o oferă iconografia ortodoxă cu privire la acest moment este aceea a cetelor de apostoli, prooroci, ierarhi, mucenici, cuvioși și femei sfinte care se vor ivi pe norii văzduhului însoțindu-L pe dreptul Judecător în slavă. Dar credem că, în același timp, și ceilalți oameni care vor auzi cuvântul de mântuire din gura lui Hristos se vor înfățișa tot în cete. Fiecare părinte duhovnicesc, înconjurat de fiii săi pe care i-a născut, i-a crescut și i-a pregătit tocmai pentru această viață, privind spre ucenici și arătând spre Hristos va spune: Iată Moștenirea! Iată Rodul ascultării voastre! Și privind spre Hristos și arătând spre ucenici va zice: Iată Doamne, eu și fiii pe care mi i-ai dat Tu! Binecuvintează intrarea!

=== 09 Anexe final ok ===

Anexa 1

Sfântul Ioan Iacob

Pogorământul lui Ioasaf duhovnicul de la Sfântul Sava pe malul Iordanului

Într-o zi de primăvară,

Jos în luncă la Iordan,

Se plimba un om cu barbă

În costum european.

Se știa că-n vremea veche

Lunca, după sărbători,

Totdeauna era plină

De străini închinători.

Câte unul mai în vârstă

Când era a se scălda,

– Ca să fie mai în voie –

De la cârd se retrăgea.

Pentru asta și străinul,

Despre care-am pomenit,

Cu plimbarea lui răzleață

Nu da loc de bănuit.

Dar un cuvios duhovnic,

Care-n preajmă se afla,

Bănuia ceva la dânsul

După felul cum umbla:

Mersul nu era plimbare,

Chipul lui neliniștit,

Se vedea după mișcare

Omul deznădăjduit.

S-a apropiat de dânsul

Cu blândețe și i-a zis:

«Fiule, pentru scăldare

Locul nu este deschis!

Vino mai la deal oleacă

Unde malul e mai jos.

Locul unde ești se surpă,

Poate fi primejdios!».

– Lasă-mă, Părinte-n pace! –

A răspuns el necăjit,

Îi mai trebuie scăldare

Unui suflet osândit?

– «Fiule, îi zice iarăși

Omul cel duhovnicesc,

Nu te rușina de mine,

Eu sunt doctor sufletesc!

Dacă ai ceva pe suflet

Spune, nu ținea mocnit,

Eu de asta sunt duhovnic

Să alin pe cel scârbit!».

Chipul blând și vocea caldă

A cinstitului bătrân,

I-au făcut încurajare

Spovedindu-se puțin:

«Vai de capul meu părinte

Sunt un om nenorocit,

Nu mai este pentru mine

Cale pentru mântuit!

Sunt canonisit din țară

Ca să nu mă-mpărtășesc

Până ce voi fi aproape

Gata să mă săvârșesc.

Scârba asta nu mă lasă

Nicidecum să mă alin

Și la Locurile Sfinte

Asta m-a făcut să vin.

Auzeam vorbind pe unii

Că făcându-mă «Hagiu»

Dezlegării de păcate

Vrednic aș putea să fiu.

Dar venind în Palestina

Toți duhovnicii mi-au zis

Că nu este pogorâre

(După cum se află scris).

Mers-am și la patriarhul

Poate el m-ar dezlega,

Dar mi-a spus același lucru

Și Prea Fericirea Sa.

Când îi văd pe toții «Hagiii»

Că se-mpărtășesc mereu,

Mă socot că eu sunt singur

Lepădat de Dumnezeu.

Pentru asta am în mine

Să-mi fac seama în Iordan

Căci de-acum pentru mine

Nu mai este alt liman!»

Auzind bătrânul asta

A văzut că-i disperat;

Apucându-l deci de mână,

Leacul următor i-a dat:

«Mâine fac eu Liturghie

Vreau să te împărtășesc,

Iar păcatul tău de moarte

Eu de-acum îl ispășesc!»

A simțit în clipa ceea,

Omul deznădăjduit,

Că s-a ușurat la suflet,

Chipul i s-a veselit.

Îi părea că răsărise

Soarele abia atunci

Și o mână nevăzută

Îl scăpase de la munci.

Lăcrimând de bucurie

În genunchi el a căzut

Și i-a sărutat sandalii

Încărcați atunci de lut!

«Întunericul din suflet

Astăzi mi l-ai risipit,

Să-ți rămână (zice omul)

Numele blagoslovit!

Pentru mina iadul gata,

Astăzi aștepta deschis,

Iar Sfinția ta, Părinte

Calea morții mi-ai închis» !

Au rămas în noaptea ceea

Împreună priveghind

Și făcând la ziuă slujbă,

Pe hagiu el l-a grijit!

Anexa 2

Două rugăciuni ale starețului Varlaam pentru ucenicul său Ioasaf

«Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care ai luminat cele ce mai înainte erau întunecate, Cela care făptura văzută și nevăzută ai adus-o din cele ce n-a fost în cele ce sunt, Tu Care ai întors zidirea Ta către Tine și nu ne-ai lăsat să imblăm pe urma nebuniei noastre, Îți mulțumim, Ție, Doamne, și puterii și înțelepciunii Tale, Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care ai întemeiat veacurile și pe noi, cei căzuți, ne-ai ridicat, pe cei rătăciți i-ai întors și ai iertat păcatele greșiților, pe cei robiți i-ai răscumpărat și morții i-ai înviat cu scumpul și dumnezeiescul sânge al Fiului Tău. Pe Tine Te strigăm și pe Unul-Născut Fiul Tău și pe Sfântul Duh! Caută spre această oaie cuvântătoare a Ta, care-Ți este adusă de mine spre jertfă și luminează-i sufletul cu puterea și cu darul Tău. Cercetează această vie a Ta pe care a sădit-o Duhul Sfânt și dăruiește-i să rodească poama dreptății, întărește-o, încredințându-i legea Ta. Scoate-l din înșelăciunea diavolului cu înțelepciunea Sfântului Tău Duh. Învață-l să facă voia Ta și ajutorul Tău nu-l lua de la dânsul. Învrednicește-l să fie moștenitorul bunătăților Tale celor fără de sfârșit, că ești binecuvântat și prea slăvit în veci. Amin».

«Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce pretutindenea ești și toate le împlinești, îți mulțumesc că ai căutat asupra smereniei mele și m-ai învrednicit ca întru mărturisirea dreptei credințe să săvârșesc calea pribegiei mele de aici. Ci acum, bunule Stăpân și iubitor de oameni, Cela ce ești pre îndurător, primește-mă în sălașurile Tale cele veșnice și nu aminti câte ți-am greșit cu știință și fără știință. Să-l păzești și pe acest rob al Tău credincios, pe care m-ai învrednicit să-l aduc către Tine, eu, neharnicul. Izbăvește-l de toată deșertăciunea și de toată ispita potrivnicului și fă să fie deasupra curselor celor cu multe încâlceli pe care le-a întins vicleanul spre înșelăciunea celor care vor să se mântuiască. Pierde, Cela ce ești puternic, toată puterea înșelătorului dinaintea feței robului Tău și-i dă putere să calce capul cel pierzător al vrăjmașului sufletelor noastre. Trimite de sus darul Duhului Sfânt, și-l întărește împotriva oștilor celor nevăzute ca să se învrednicească a lua de la Tine cununa biruinței și să se slăvească într-însul numele Tău cel sfânt: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Că Ție se cuvine toată lauda în veci. Amin».

Anexa 3

Rugăciunea fraților pentru sănătatea starețului Paisie

Păzește-l, [Doamne], și pe duhovnicescul părintele nostru Paisie, fără durere, bun la suflet, sănătos, întru îndelungată bătrânețe. Întru folosul multor suflete, prelungește-i viața lui [și] întru cea din totdeauna învățătură a dumnezeieștilor lui cuvinte.

Întărește-l pe el, ca, după voința lui Dumnezeu, să ocârmuiască, din bunătatea Ta, încredințatul Ție preaiubit fiu.

Învrednicește cu bucurie duhovnicească să se veselească și luminat să sărbătorească a Ta, cea mai presus de fire și neînchipuită înomenire.

Cu ea, Doamne Iisuse, păzește-l pe el întreg și nevătămat, și întru toate veghează-l de sus până la adânci și slăvite bătrâneți. Și în cele din urmă învrednicește-l pe el și de Împărăția cerurilor, cu toată turma deasupra să stărețească, și pe deasupra cu toți cei din veac sfinți ai Tăi, împreună să ne bucurăm de acele nepieritoare și veșnice bunătăți, pe care le-ai pregătit celor ce Te iubesc, să se desfăteze întru nesfârșite veacuri. Amin.