Paștele și Cincizecimea în Ortodoxie Teologie și Spiritualitate Liturgică

=== l ===

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………1

CAPITOLUL I. Vechimea sărbătorilor Învierii și Cincizecimii și numirile date acestora……………………………………………………………………6

Sărbătoarea Paștelui…………………………………………………7

Sărbătoarea Cincizecimii………………………………………….10

I.1 Temeiuri biblice și patristice ale sărbătorilor Paștilor și Rusaliilor în tradiția ortodoxă…………………………………………………………..….12

I.2. Primele trei secole………………………………………………………..19

1.3. Canonul 5 de la Niceea (325) și alte dispoziții canonice referitoare la cele două sărbători……………………………………………………………25

I.4. Secolele IV-VI…………………………………………………………….29

I.5. Mențiuni epigrafice………………………………………………………36

CAPITOLUL AL II-LEA. Învierea lui Hristos – ziua mântuirii………….38

CAPITOLUL AL III-LEA. Cincizecimea – ziua a opta – simbolul Împărăției lui Dumnezeu. Timpul cel nou……………………………….…51

CAPITOLUL AL IV-LEA. Învierea și Cincizecimea în Sfintele Taine și în Sfânta Liturghie………………………………………………………………67

IV.1. Înviere, reînnoire și sfințire în Tainele Bisericii…………………..….67

IV.2 Lucrarea Sfântului Duh în Tainele Bisericii…………………………..91

IV.3. Revărsarea Sfântului Duh în Liturghie……………………………..100

CAPITOLUL AL V-LEA. Învierea și Cincizecimea în iconografie……..108

V.1. Frumusețea icoanelor și rolul pe care îl ocupă în viața creștină……108

V.2. Icoana praznicului Învierii……………………………………………110

V.3. Icoana Praznicului Cincizecimii………………………………………112

CONCLUZII………………………………………………………………..114

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………116

CURRICULUM VITAE……………………………………………………122

DECLARAȚIE………………………………………………………………123

INTRODUCERE

Credința ortodoxă este lumină din lumina Învierii lui Hristos. De aceea, Crezul sau Simbolul credinței se încheie cu speranța învierii și a Împărăției cerurilor: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Fiecare săptămână din an începe cu Duminica, cu ziua Învierii, pentru ca tot timpul vieții noastre să fie luminat de lumina Învierii. Vedem icoana Învierii lui Hristos pe coperta Sfintei Evanghelii și în mijlocul bisericii, pentru ca să venim des, cu bucurie, la întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Care înainte de înălțarea Sa la cer a făgăduit: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20).

Sărutăm Sfânta Cruce și spunem: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”, fiindcă în iubirea Crucii lui Hristos este ascunsă lumina Învierii Sale, iar slava Învierii lui Hristos descoperă puterea Crucii. Semnele răstignirii de pe trupul lui Hristos Cel înviat (Ioan 20,26-29), care se află acum în slava Sfintei Treimi (Filipeni 2,2-11), fac din taina Crucii taină a iubirii Sfintei Treimi. De aceea, slujba Învierii începe în Ortodoxie cu preamărirea Sfintei Treimi: „Slavă Sfintei și Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi…!”

Taina Învierii este Taina vieții veșnice din Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, pentru că învierea trupului lui Hristos a fost făcută de întreaga Sfântă Treime (Fapte 2,24; Matei 20,19; Ioan 2,19; 10,18; Romani 1,4; 8,11; I Petru 3,18-19).

Botezul creștinilor adulți din Biserica primelor veacuri se făcea în noaptea de Paști după ce au postit și au învățat tainele credinței timp de patruzeci de zile, participând la cateheză duhovnicească organizată de Biserică. Acesta se făcea pentru că Botezul este participare tainică la moartea și învierea lui Hristos, început de viață veșnică încă din lumea aceasta, potrivit învățăturii Sfinților Apostoli: „Au nu știți că toți câți în Hristos – Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și învierii Lui” (Romani 6,3-5).

Taina aceasta a prezenței lui Hristos Cel înviat în cei botezați se împlinește prin lucrarea Sfântului Duh: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său Care locuiește în voi” (Romani 8, 11).

Sărbătoarea Învierii lui Hristos și Sărbătoarea Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh sunt legate tainic între ele prin lucrarea Sfântului Duh asupra trupului înviat al lui Hristos, ca prin trupul acesta să se reverse apoi viața veșnică în Trupul tainic al lui Hristos, adică în Biserică, și să înceapă învierea tuturor trupurilor (Efeseni 2,6; Ioan 6,54.63; Romani 8,11.29; I Corinteni 15,45-57).

Cele cincizeci de zile de la Duminica Învierii lui Hristos până la Duminica Pogorârii Sfântului Duh nu fac decât o singură zi ca totalitate a darurilor dumnezeiești, ca o „Duminică mare”, cum mai este numită Duminica Pogorârii Sfântului Duh. În Evanghelia după Sfântul Ioan, făgăduința trimiterii Sfântului Duh se face în seara Cinei de Taină, înainte de patima lui Hristos (Ioan cap. 14 și 15), iar în prima zi a învierii Sale, tot seara, Iisus Domnul Cel înviat din morți trece cu trupul Său pnevmatizat prin ușile încuiate și suflă asupra ucenicilor zicând: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate…” (Ioan 20,19-23).

Astfel începe, ca arvună, Cincizecimea, adică Duhul Sfânt începe să comunice oamenilor din trupul înviat al lui Hristos, ca apoi, în dimineața celei de a cincizecea zi, tot Duminica, să fie dăruit în plinătatea Lui și să facă din cei mulți care cred în Hristos un singur Trup tainic: Biserica (Fapte 2,1-6.41-47; I Corinteni 12,12-13).

De aceea Biserica Ortodoxă săvârșește Sfânta Liturghie euharistică Duminică dimineața nu seara, și cheamă Sfântul Duh să coboare asupra pâinii și vinului de la Euharistie, pentru a le uni tainic cu trupul înviat și pnevmatizat al lui Hristos din ceruri, ca împărtășindu-ne cu acesta să putem mărturisi: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc…!”.

Hristos Cel înviat și înălțat la ceruri trimite, împreună cu Tatăl, pe Sfântul Duh (Ioan 14,16.26; 15,26), iar Duhul Sfânt Îl face pe Hristos prezent în Biserica Sa și mai ales în centrul vieții ei: Sfânta Euharistie (Matei 18,20; cf. Ioan 14,17 și 28,20; Efeseni 2,18-22; 4,3-6).

Prin Sfântul Duh S-a întrupat Hristos din Fecioara Maria (Luca 1,35), prin Sfântul Duh S-a botezat Hristos în Iordan (Matei 3,16), prin Sfântul Duh, Tatăl a înviat trupul lui Hristos din morți (Romani 1,4), prin și în Duhul Sfânt s-a constituit Biserica lui Hristos la Rusalii ca Trup tainic al Lui (Fapte 2,4.41).

Iată de ce viața creștină este viață în Hristos prin Sfântul Duh spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

Arătările lui Hristos după Înviere până la înălțarea Sa la cer sunt lucrări ale Sfântului Duh, în care vizibilul și invizibilul alternează pentru a învăța pe ucenici ca prin credință să vadă cele nevăzute și să-L iubească pe Hristos în Duhul Sfânt și în slava lui Dumnezeu Tatăl, chiar și atunci când nu-L mai văd cu ochii lor trupești: „Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, căci dobândiți răsplata credinței voastre, adică mântuirea sufletelor voastre” (I Petru 1,3-5.8-9).

Bucuria aceasta „negrăită și preaslăvită” despre care vorbește Sfântul Apostol Petru este bucuria Învierii întru Duhul Sfânt, bucuria Sfintelor Paști, bucuria Bisericii plină de iubirea Sfintei Treimi (II Corinteni 13, 13), bucurie care rodește în rugăciune și în fapte bune, în pregătirea pentru mântuire și pentru viața veșnică.

Biserica există virtual în trupul lui Hristos. De la Rusalii, Duhul Sfânt rămâne nedespărțit de Biserică, El rămâne în Biserică, fiind izvorul ei permanent de viață duhovnicească. Prezența Duhului Sfânt, deosebește Biserica de orice comunitate omenească.

Duhul Sfânt este „sufletul” Trupului tainic al lui Hristos, adică al Bisericii. În Biserică își exercită rolul Său de Mângâietor, de Duh al adevărului și de călăuzitor spre tot adevărul (Ioan 14,17), de sfințitor al credincioșilor (Ioan 17,17). Sfântul Apostol Pavel ne înfățișează Biserica drept „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 3,16).

Pogorârea Duhului Sfânt nu marchează sfârșitul lui Hristos în lume. „Este falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoanelor treimice”.

Sfinții Apostoli, în ziua Cincizecimii devin prima manifestare a izvorului tainic al vieții dumnezeiești în Biserică. Îndată ce au primit putere de sus prin „limbile de foc”, ei au ieșit în fața mulțimii căreia i-au vorbit cu puterea Duhului Sfânt pentru a crește și a trăi în viața nouă cu Hristos. În ziua Cincizecimii, Sfinții Apostoli încep zidirea trupului Bisericii pe temelia pusă de Hristos.

În Biserică, Hristos este prezent și activ prin lucrarea Sfântului Duh. Iată de ce, sărbătorile cele mai de seamă ale creștinătății, Învierea și Cincizecimea, sunt strâns legate între ele și formează un ciclu.

În paginile acestei lucrări voi încerca să arăt legătura existentă între aceste două sărbători, atât cât îmi stă în putință, că Mântuitorul Hristos dăruiește și trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezent pe Hristos cel Înviat în viața Bisericii este Duhul Sfânt.

CAPITOLUL I

Vechimea sărbătorilor Învierii și Cincizecimii și numirile date acestora

Instituția sărbătorilor urcă până la originile omenirii religioase. Sărbătorile fac parte din formele sociale ale vieții religioase la toate popoarele. Ele au fost instituite din nevoia firească pe care au simțit-o oamenii de a evada din când în când din făgașul obișnuit al vieții și preocupărilor de toate zilele, pentru a se dedica mai intens preocupărilor religioase, împlinindu-și datoriile tradiționale sau legale față de suflet și față de zei. În toate religiile există sărbători, adică zile consacrate cultului public al divinității respective. Evreii aveau, de exemplu, în afară de sabat sau de sărbătoarea săptămânală, sărbători anuale, ca cea a Paștilor, Corturilor, Împăcării sau a Curățirii, Purim etc. Toate aminteau de fapte importante din istoria lor religioasă și politică.

Alte popoare din Antichitate aveau, de asemenea, sărbătorile lor fixe sau mobile, din care unele cu caracter naturist (lunile noi, începutul anului), altele cu caracter agrar sau câmpenesc (în legătură cu echinocțiile sau solstițiile), altele cu caracter istoric-social (aniversări sau comemorări ale unor evenimente triste sau fericite din viața publică), altele cu caracter privat sau familial (cultul strămoșilor, Manes, la romani).

Imperiul Roman, în cadrul căruia s-a născut creștinismul, avea sărbătorile sale (feriae), adică zile anume consacrate cultului public al zeilor și deosebite de cele comune prin întreruperea sau suspendarea activității obișnuite, prin frecventarea altarelor și a templelor zeilor și prin îndeplinirea ceremoniilor rituale îndătinate. Unele erau sărbători private (cu caracter familial), altele publice (ale statului sau legale). Nu este de mirare că și religia creștină și-a urmat, încă de la început, sărbătorile sale. Acestea s-au format după dublul model ebraic și greco-roman, pe care îl oferea mediul ambiant în care a apărut și s-a dezvoltat creștinismul.

La început, creștinii recrutați dintre iudei, care alcătuiau majoritatea primei comunități din Ierusalim, continuau să respecte sărbătorile iudaice cu care fuseseră obișnuiți. De aceea, cele mai vechi sărbători creștine apar ca prelungiri ale celor mai mari sărbători iudaice, pe lângă care se juxtapun la început, cu care coexistă o bucată de vreme și pe care apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sunt: duminica, în locul sabatului; Paștile și Rusaliile, în locul celor două mari sărbători iudaice corespunzătoare din lunile întâi și a treia ale calendarului evreiesc: Pasha și Cincizecimea. De fapt, ultimele două sărbători nu sunt în calendarul creștin decât cele mai importante duminici din cursul anului.

Sărbătoarea Paștelui

Biserica creștină a păstrat unele practici ale sinagogii și la început anul bisericesc a fost o combinație între calendarul evreiesc și calendarul creștin. În același timp nu s-a făcut o împărțire egală pentru că nu toate sărbătorile evreiești au fost păstrate și cele care au rămas au fost reinterpretate și li s-a adăugat o semnificație nouă. Au fost câteva sărbători care au fost eliminate (sărbătorile din luna a VII-a și Purimul din luna a XII-a). Pe de altă parte, sărbătoarea Paștelui a fost păstrată și de asemenea cea a Cincizecimii. Aceste două sărbători evocau amintirea Mântuitorului și a Duhului Sfânt, sărbători importante care stau la temelia și dezvoltarea Bisericii. Ziua Paștelui amintea taina fundamentală a Învierii, iar ziua Cincizecimii evoca manifestarea minunată a harului divin, care marchează cadrul supranatural al Bisericii.

La evrei, Paștele era prima zi sfântă din cadrul sărbătorilor anuale. Paștele se serba la 14 Nissan (Levitic 23,5), în amintirea ieșirii israeliților din robia egipteană și a cruțării întâilor-născuți ai israeliților, când îngerul Domnului a trecut prin Egipt și i-a lovit cu moartea pe întâii-născuți ai egiptenilor (cf. Ieșirea 12,27; Numerii 33,4). Chiar denumirea de pesach (trecere) sugerează acest lucru, căci se referă la trecerea israeliților prin Marea Roșie în chip minunat sau la trecerea îngerului pe lângă casele fiilor lui Israel unse cu sângele mielului sacrificate cu acest prilej.

Ca și sabatul, sărbătoarea Paștilor a fost instituită la porunca lui Dumnezeu și de aceea se mai numea și Paștele Domnului. Paștele mozaic se serba timp de șapte zile cu mare bucurie (Ieșirea 12,15; Ezdra 7,22), israeliții îndeplinind exact același ritual ca în momentul ieșirii din Egipt. De la consumarea mielului pascal erau opriți cei necircumciși și cei necurați. Aceștia din urmă, ca și cei care se aflau la acea dată în călătorie, aveau posibilitatea să serbeze Paștele respectând prescripțiile Legii, în ziua a 14-a a lunii următoare (Numerii 9,10-11; II Cronici 30,2). O importanță deosebită era atribuită zilelor întâia și a șaptea, care erau zile de odihnă. Obiceiul consumării azimilor la sărbătoarea Paștelui amintește de ieșirea grabnică a israeliților din Egipt, când n-au mai avut timp să lase pâinea la dospit și nici să-și pregătească alimente necesare pentru drum (Ieșire 12,39).

După stabilirea israeliților în Canaan, modul de sărbătorire a Paștelui s-a mai schimbat față de cel din perioada călătoriei prin pustiu. Astfel, dacă până acum erau sacrificați numai miei, care se consumau cu ierburi amare în familie, așa cum prevedea Legea, după stabilirea locului de închinare, tot israelitul matur se deplasa la locașul sfânt ca să consume aici Paștele Domnului. Spre deosebire de cartea Ieșirea, Deuteronomul sugerează ceva în plus când zice: „Să păzești luna lui Aviv și să prăznuiești Paștele Domnului Dumnezeului tău, pentru că în luna lui Aviv te-a scos Domnul Dumnezeului tău din Egipt, noaptea. Să junghii Paștele Domnului Dumnezeului tău din vite mari și din vite mărunte, la locul pe care-l va alege Domnul, ca să fie numele Lui acolo (Deuteronom 16, 1-2). În porunca: „Să junghii Paștele Domnului Dumnezeului tău din vite mari și din vite mărunte” unii exegeți susțin că s-ar explica deosebirea dintre Legea Deuteronomului și cea din Ieșirea 12,3-11, prin aceea că, după stabilirea în Canaan, s-ar fi impus consumarea cu acest prilej a cărnii din vitele cele mari. Că nu s-a schimbat nimic din ritualul Paștelui o arată lămurit porunca interzicerii pâinii dospite. Timp de șapte zile se consumau doar pâini nedospite în amintirea ieșirii în grabă mare din robia egipteană. De aceea mielul pascal se junghia la locașul sfânt și anume în curtea acestuia, iar sângele se turna la baza altarului. Ospățul pascal, care începea în ziua de 14 Nissan se prelungea până noaptea târziu. Sărbătoarea continua cu alte șapte zile festive (15-21 Nissan) în care se consumau numai azime. De aceea se și numea sărbătoarea azimelor. În aceste zile era repaus absolut și adunare sfântă. Pe 16 Nissan se aducea la templu un snop de orz pentru a-l închina Domnului. Numai după aducerea acestui snop la templu se putea consuma efectiv din pâinea cea nouă. Partea cea mai importantă a sărbătorii Paștelui era ospățul din mielul pascal. Din acesta nu se strivea nici un os, pentru că el simboliza pe de o parte unitatea și integritatea poporului Israel, iar pe de altă parte jertfa Mântuitorului Hristos.

Fiind legat de Paștele evreiesc, între Paștele evreiesc și cel creștin s-a făcut ușor o apropiere la primii creștini, recrutați dintre evrei. În chip firesc, pietatea și respectul acestora față de vechea sărbătoare strămoșească a trecut pe nesimțite asupra sărbătorii celei noi, creștine, care amintea de patimile, de moartea și de Învierea Domnului pentru mântuirea noastră. De aceea, Sfântul apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lui într-un duh nou: „Iată Hristos, Paștele nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului” (I Corinteni 5,7-8)

Sărbătoarea Cincizecimii

Din ciclul sărbătorilor anuale la evrei făcea parte și Cincizecimea. Ea se mai numea și sărbătoarea săptămânilor (Ieșirea 34,22; Deuteronom 16,10) sau sărbătoarea secerișului. Se numea sărbătoarea Cincizecimii pentru că se ținea după trecerea a cincizeci de zile de la începutul recoltării orzului și a grâului. Zilele începeau să se numere din momentul aducerii snopului de orz a doua zi de Paști. Această sărbătoare ținea o singură zi și se serba prin încetarea lucrului și prin adunare la locașul sfânt, unde se aduceau sacrificiile rânduite de Lege.

Sacrificiile acestei sărbători constau din jertfirea unui țap pentru păcate, iar ca ardere de tot doi junci, un berbec și șapte miei de un an, împreună cu ofrandele nesângeroase ce constau din două pâini dospite (Numeri 28,26-29).

Dacă în Vechiul Testament sărbătoarea Cincizecimii apare strâns legată de ziua în care s-a dat Legea pe Sinai, în creștinism această sărbătoare are cu totul altă semnificație. Astfel, conform cărții Faptele Apostolilor (cap. 2), sărbătoarea Cincizecimii este identică cu Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Sfintei Biserici. În orice caz, și această sărbătoare, a fost tipul promisiunilor viitoare.

Pentru Biserică, Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și Duminica Mare, este sărbătoarea anuală a pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc Faptele Apostolilor (2,1-4) și cu care se încheie descoperirea față de lume și de creație a lui Dumnezeu. Ea cade totdeauna la zece zile după Înălțare sau la cincizeci de zile după Paști, când a avut loc evenimentul sărbătorit și când evreii sărbătoreau și ei Cincizecimea.

Această sărbătoare este totodată și sărbătoarea întemeierii Bisericii pentru că în această zi, în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creștinism circa trei mii de suflet, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

I.1 Temeiuri biblice și patristice ale sărbătorilor Paștilor și Rusaliilor în tradiția ortodoxă

În lupta împotriva gnosticismului, Biserica a condamnat orice ruptură între cele două testamente: nu există decât o simplă iconomie a mântuirii, căci este același Dumnezeu care a vorbit lui Moise și s-a revelat în Hristos. Liturghia creștină reia etapele mântuirii și face să conveargă mersul progresiv în celebrarea unicei Taine. Astfel, se face formarea polului Crăciun-Epifanie, numit și Paștele de iarnă”, care îndreaptă și mai mult tensiunea către cel de-al doilea pol al anului Paște-Rusalii.

Hristos a învățat pe ucenicii Săi în drum spre Emaus cum trebuie să citească Biblia: începând de la Moise și de la prooroci le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile despre El (Luca 24,27); toate evenimentele și toate profețiile anunță venirea unică a lui Hristos.

Celebrarea liturgică este această lectură la nivelul vieții unei comunități creștine. Ea introduce în taina mântuirii, făcând inventarul tuturor elementelor prefigurative. Astfel, Părinții făceau să treacă mai multe din aceste elemente în Liturghia Rusaliilor însumând sărbătoarea iudaică a Săptămânilor Anului jubiliar și promulgarea Legii pe Muntele Sinai. Dar cu aceste amintiri formulate în categorii de Vechiul Testament, toate aceste două bogății ale celor două testamente culminează în acest „jurnal terminal grandios și salutar al Rusaliilor”.

În Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu Se înfățișează în lucrare, într-un lent și tainic proces de creație. La crearea omului, Duhul va fi Cel care-i va insufla energia vitală. Tema apei ca receptacul al Duhului dumnezeiesc avea să joace un rol important în cateheza sacramentală a Bisericii primare, dezvoltată fiind cu precădere în tradiția siriană. Apa este literalmente fecundată de Duhul, primește de la El virtutea de a da naștere unor ființe care să i se asemene, adică pnevmatice, duhovnicește. Duhul Sfânt face să rodească apa botezului, tot așa cum făcea roditoare, încălzindu-se sub aripile sale, și apele facerii. Părinții Bisericii au invocat deseori texte din Psalmi pentru a sublinia complementaritatea Cuvântului și a Duhului în opera creației, ca și în lucrarea harului, pentru a afirma reciprocitatea „misiunilor” Fiului și Mângâietorului, cele două „Mâini ale Tatălui”. Chiar dacă limbajul Evangheliilor poartă încă pecetea pnevmatologiei veterotestamentare, prezența Duhului începe să devină copleșitoare, îndeosebi în Evanghelia după Luca, unde ea constituie cu adevărat cheia și trăsătura cea mai evidentă a hristologiei. Ioan Botezătorul, Simeon, Elisabeta și Fecioara Maria sunt plini de Duh Sfânt și participă la taina Întrupării Cuvântului. Lumina orbitoare a Taborului, albul strălucitor al veșmintelor lui Iisus, norul luminos care L-a învăluit pe Iisus, iar pe Apostoli îi face să cadă cu fața la pământ, de teamă, sunt tot atâtea manifestări ale prezenței Duhului, semne ale bunăvoirii Tatălui în Fiul Său Cel Preaiubit.

La Învierea Domnului, întreaga creație se pregătește să treacă un prag al ființei, într-o nouă devenire a Bisericii, în trimiterea cincizecimică a Duhului. Cincizecimea (care se perpetuează prin Sfintele Taine) apare ca țelul ultim al iconomiei dumnezeiești pe pământ: „foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins” (Luca 12,49). Hristos se reîntoarce la Tatăl pentru ca Duhul să se pogoare în lume (cf. Ioan 16,7).

Pentru praznicul Rusaliilor se poate releva o calificare foarte specială a timpului înainte de Paști și a timpului după Paști, timp penticostar.

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare înainte de Paști închipuie veacul prezent, istoria. Acestui timp, întors spre sine însuși, reprezentând durata totală a istoriei și numită „săptămâna cosmică” odovania creștină, Duminica Mare, perioadă formată din cincizeci de zile și care „reprezintă veacul viitor”. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, timpul penticostar „începe în prima zi (duminica) și se termină prin ea (duminica), se desfășoară de cincizeci de ori în interval de zile asemănătoare. Astfel, el are o oarecare asemănare cu eternitatea, pentru că se va sfârși tocmai acolo unde va începe, printr-o mișcare circulară”.

Sfântul Atanasie explică liturgic aceste cincizeci de zile, nefiind zile obișnuite, ci ele sunt cincizeci de „duminici”.

Fericitul Augustin precizează bine acest lucru: „Cele cincizeci de zile sunt celebrate în chip nu de lucru, ci de repaus și de bucurie. Încetăm de a posti și ne rugăm în picioare, ceea ce este semnul Învierii și se cântă Aleluia, pentru a arăta că lucrul nostru viitor nu va fi mai mult decât a lăuda pe Dumnezeu”. Cincizecimea penticostară reprezintă deci timpul dincolo de istorie. Nu este o fugă de istorie, misterul liturgic „răscumpără totul” (Efeseni 5,16; Coloseni 4,5). Acest mister ne face „contemporani” ai lui Hristos. Anumite texte vorbesc de „amintirea Crucii, a Învierii și a Parusiei”. Se poate vizualiza prin imaginea „spațiului curb” în care se încrucișează două paralele, „timpul curb” în care trecutul se încrucișează cu viitorul și care este „prezentul liturgic”.

Clement Alexandrinul, urmând pe Filon, vede în numărul cincizeci (dimensiuni ale arcei lui Noe) simbolul mântuirii, al iertării păcatelor. Rusaliile sintetizează deci misterul mântuirii. Origen și Sfântul Atanasie aprofundează acest sens, descifrând o nouă prefigurare: dacă în Vechiul Testament, la cincizeci de ani, anii jubileului, datoriile erau iertate și sclavii eliberați, Rusaliile creștine primesc valoarea Jubileului unic, odată pentru toate; prin iertarea sa totală, prin eliberarea tuturor supușilor „stăpânitorului acestei lumi”, Rusaliile eliberează înainte de toate istoria însăși, în calitate de „ananche”, necesitate ineluctabilă a naturii decăzute și introduce dintr-odată în dimensiunea Împărăției: „Astfel dar, nu mai iești rob, ci fiu, iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu” (Galateni 4,7). Și adoptarea filială la Sfântul Apostol Pavel îmbracă net sensul eshatologic (Romani 8,15-23). Pentru acest fapt, de la Rusalii, Apostolii încep să anunțe acest har jubiliar „până la marginile pământului”. „Plină de Duhul”, Biserica se dilată prin lume, zice Origen, ceea ce vrea să zică peste tot de-a lungul istoriei, schimbând timpul interiorului. Astfel, Rusaliile introduc o nouă dimensiune veacului ce va să fie.

Dar pentru a trăi în acest timp nou și ființa trebuie să se conformeze aceste reînnoiri, și pentru aceasta Rusaliile reiau dubla sărbătoare a secerișului: „sărbătoarea snopului” la începutul celor șapte săptămâni și „sărbătoarea săptămânilor”, ziua de încheiere. „Când veți face seceriș, veți aduce preotului cel dintâi snop… din ziua în care veți aduce snopul să numărați șapte săptămâni… și atunci să aduceți un nou dar de pâine Domnului” (Levitic 23,10-15).

Sfinții Părinți explică în mod admirabil sensul acestor daruri. Astfel, Origen vede în snop imaginea omului interior reînnoit, noua creatură, un spic copt și plin „ca să devină pâinea dulce și plăcută Domnului”. Sfântul Chiril contemplă pe Hristos oferind Tatălui, în ziua Înălțării, umanitatea Sa îndumnezeită; acestea sunt începuturile umanității noi, a Trupului lui Hristos, care integrează pe toți oamenii, pentru că misterul pascal al lui Hristos include Paștele nostru pentru noi și înălțarea noastră la Împărăție. Jurnalul Egeriei, călugăriță din Galicia, descrie celebrarea sărbătorilor în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și menționează revărsarea Sfântului Duh: Cincizecimea. Liturghia din Ierusalim celebra în dimineața Rusaliilor, pogorârea Sfântului Duh, deasupra foișorului, în ceasul al treilea. Fericitul Augustin stabilește legătura dintre Liturghie și Legea de pe Muntele Sinai: „După ce ei celebrează Paștele jertfind mielul, se numără cincizeci de zile până la ziua în care Legea a fost dată pe Muntele Sinai, scrisă cu degetul lui Dumnezeu, și degetul lui Dumnezeu înseamnă Duhul Sfânt”. Astfel, Rusaliile, după ce au inaugurat noua dimensiune a trupului și ființei, inaugurează toată noua dimensiune a existenței: viața în har.

Timpul, ființa și existența sau altfel spus forma, conținutul și dinamismul vieții, culminează în acest „altceva” pe care Sfântul Pavel îl anunță în scrisorile marei charte creștine: „Acum totul este nou”. Este mesajul cel mai izbitor al sărbătorii și care-l arată focarul de convergență al tuturor elementelor mântuirii și izvor al darurilor în îmbelșugarea lor nelimitată. Pentru acest fapt, Liturghia invită a fi în cel mai înalt grad atenți la această „simbolică a noilor dimensiuni”. Nu este vorba aici de lirism, ci ajungem aici la însăși esența realității creștine, metamorfoză sau transfigurarea cea mai reală a ființei. Natura acestor dimensiuni este sacramentală, mărturisind și vehiculând noul și acel „cu totul altceva”. Biserica cântă în dimineața sărbătorii: „Noi pe care ne-a insuflat Darul cel de Dumnezeu izvorât, luminați fiind, străluciți și schimbați cu schimbare prea frumoasă… pe Ființa cea nedespărțită, înțeleaptă și întreit strălucitoare, o slăvim”.

Dacă Hristos este Adevărul, conținutul Cuvântului Tatălui, „Duhul Adevărului” (Ioan 14,17) este respirația, suflarea care poartă Cuvântul pe aripile sale, în fapt Cuvântul pronunțat. La întrebarea Apostolilor asupra timpului Împărăției, Hristos răspunde: „Veți primi Duhul Sfânt” (Fapte 1,6-8). Rusaliile inaugurează iconomia Duhului Sfânt care este timpul Bisericii spre Parusie. Acest rol în destinul lumii depășește darurile și condiționează pogorârea ipostatică a Duhului: „Odinioară Dumnezeu insufla un suflet de viață, acum El comunică Duhul Său Însuși”. Sfântul Irineu spune „Acolo unde este Duhul, acolo este Biserica”, accentuând faptul că Biserica este o Cincizecime perpetuă. În sânul unității lui Hristos, Duhul identifică și aduce fiecare harismatic în mod personal în serviciul Împărăției: „Duhul face să țâșnească profeții ca dintr-un izvor; El săvârșește preoți; din pescari face teologi; El alcătuiește Biserica”.

Bisericile subliniază simbolic universalitatea mântuirii, ele fiind împodobite în această zi de Rusalii cu ramuri verzi, cu ierburi și flori. Conținutul iconografic traduce slujba Rusaliilor. Vecernia mare care urmează Liturghiei duminicii cuprinde trei rugăciuni ale Sfântului Vasile cel Mare, pe care preotul le citește înaintea poporului îngenuncheat, semnul unei atenții speciale. A treia rugăciune se face pentru toți morții și face referire la coborârea lui Hristos la iad: „că nici cei ce sunt în iad nu îndrăznesc a-Ți aduce Ție mărturisire; ci noi, aceștia vii, bine Te cuvântăm și Te rugăm și rugăciune de milostivire și jertfe aducem Ție pentru sufletele lor”. Pogorârea pătrunzătoare a Sfântului Duh ne inundă de har, ne face să vedem flacăra lucrurilor și sensul realităților ascunse; ea face să dispară tenebrele morții, frica de judecată și luminează chiar abisul infernului. Totul este bucurie, „și cel ce voiește, să ia în dar apa vieții” (Apocalipsă 22,17).

Ospățul Rusaliilor este predicat de Sfântul Ioan Gură de Aur în noaptea de Paști: „Intrați deci în bucuria Stăpânului nostru; primiți răsplata, cei dintâi ca și cei din urmă; bogați și săraci, veseliți-vă împreună; cei abstinenți și cei leneși cântați această zi; voi care ați postit și voi care n-ați postit, bucurați-vă astăzi… Ospățul este gata; participați toți, nimeni să nu meargă flămând. Toți să se veselească la banchetul din această zi; primiți toți bogățiile Dragostei”.

I.2. Primele trei secole

Paștele a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creștină. Cu toate acestea au existat în Biserica veche mai diferențe regionale în ceea ce privește data și modul sărbătoririi. Astfel, creștinii din părțile Siriei și ale Asiei Mici, întemeindu-se pe o tradiție moștenită – spun ei – de la Sfinții Apostoli Ioan și Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară și serbau întâi moartea Domnului (Paștele Crucii) la 14 Nissan, apoi Învierea (Paștele Învierii) la 16 Nissan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau quartodecimani, fiindcă serbau Paștele la 14 Nissan, adică odată cu iudeii. Ei socoteau ziua morții Domnului nu ca zi de întristare, ci ca zi de mântuire, deci de bucurie; de aceea, în ziua de 14 Nissan, de la ceasul al nouălea, când Domnul și-a dat duhul pe Cruce, ei terminau ajunarea și făceau agape și cine. Alți iudaizanți mai moderați serbau Paștele duminica, dar legau atât de mult data Paștelui creștin de a celui iudaic, încât aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna în timpul săptămânii azimelor iudaice, chiar când aceasta cădea înainte de echinocțiul de primăvară. De aceea ei erau numiți protopashiți, adică cei ce serbau Paștele mai devreme.

Dar cei mai mulți creștini (cei din părțile Apusului, din Egipt, Grecia și Palestina) luau ca normă ziua săptămânală, sărbătorind Paștele în aceeași zi din săptămână când a înviat Domnul.

Erau și creștini (prin Galia) care serbau Paștele la dată fixă: 25 martie sau 27 martie.

Aceste diferențe cu privire la data serbării Paștelui au dat naștere la serioase discuții și controverse între partizanii diferitelor practici, discuții care erau să meargă uneori până la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în cursul secolului al II-lea.

În tradiția apostolică și a Părinților din secolele I-III, Învierea Domnului constituia piatra de temelie a credinței creștine, fără de care viata în Hristos nu este posibilă. Temeiul acestei gândiri a fost sintetizat de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Daca Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică-i credința voastră” (I Cor. 15,14.17). De fapt, Învierea reprezintă împlinirea celui mai adânc sentiment uman, anume nădejdea în viața veșnică. Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul tinde în mod natural spre Absolut (adică spre Dumnezeu). Fără legătura cu Dumnezeu omul nu poate fi cugetat. Raportarea la Absolut ține de ființa omului. De aici suspinul și nostalgia lui după Paradis. Fericitul Augustin a sintetizat foarte frumos acest simțământ: „Neliniștit este sufletul meu, Doamne, până ce se va odihni în Tine”.

În literatura teologică a primelor secole, problemele legate de importanța Paștelui au fost abordate de diverși Părinți ai Bisericii. Numeroase omilii pascale ori alte lucrări lămuresc diferite aspecte ale Paștelui din Vechiul Testament, dar mai ales din Noul Testament, subliniind superioritatea acestuia din urmă asupra celui dintâi. Pot fi menționați în această privință: Meliton de Sardes, papii Clement și Hipolit ai Romei, Chiril al Ierusalimului, Hesychius de Ierusalim, Ioan de Beirut, Pseudo-Chrisostomul, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Hrisostom, Leontie de Constantinopol și alții. Un lucru asupra căruia se insistă mult în primele veacuri, în legătură cu Învierea, este atotputernicia lui Dumnezeu, care poate face orice vrea, din imposibil, posibil, din incredibil, credibilul, și aceasta insistență se explică prin aceea că una dintre obiecțiile păgânilor era credința în imposibilitatea învierii din morți. Dar „Nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, răspundea deja, în secolul al II-lea, papa Clement (Epist. Ad. Corinthlos, 27).

Despre serbarea Paștelui la primii creștini găsim mai multe mărturii dintre care amintim: Constituțiile Apostolice (Cart. 5, cap 17-19 și Cart. 7, cap 33, canoanele apostolice (can. 7), canonul 1 al Sinodului din Antiohia ș.a.

Vechimea sărbătorii Cincizecimii se ridică până în zilele Apostolilor. Cu toate acestea, abia în secolul al II-lea ni se vorbește de ea de către Irineu (†202), care ne spune că „în ziua Penticostei nu se îngenunche la rugăciune”. Apoi în secolul al III-lea ne amintește de ea Tertulian: „La păgâni, fiecare sărbătoare nu cuprinde decât o zi a anului… dar luați toate sărbătorile lor anuale și le așezați unele lângă altele și totuși nu vor umplea o «pentacostă», adică o sărbătoare de cincizeci de zile”. Tot Tertulian mai spune despre această sărbătoare: „Ziua potrivită pentru botez este a Paștelui și apoi a Pentacostei”.

Iar în Constituțiile Apostolice citim: „Cincizecimea să o serbați din cauza pogorârii Sfântului Duh asupra celor ce au crezut în Hristos”.

Biserica veche, pe timpul celor cincizeci de zile de la Paști și până la Rusalii, se citeau Faptele Apostolilor, căci acolo aflăm evenimentul cu privire la pogorârea Duhului Sfânt, dar și propovăduirea urmată de Înălțarea Domnului. În ziua Cincizecimii, ca și de la Paști și până în această zi erau oprite mătăniile și îngenuncherea la cult, potrivit hotărârilor sinodale și bisericești.

Această sărbătoare mai avea menirea ca și Paștele și Botezul Domnului, de a se face în noaptea ajunului, la priveghere, botezul catehumenilor. Teatrele, circurile, petrecerile au fost oprite în această zi de către Teodosie cel Tânăr.

În ziua Cincizecimii se împart în Biserică, de către preoți, foi de nuc, de tei ori de alți pomi și arbori sau de alte plante specifice locului și se împodobesc bisericile și casele cu această verdeață. Obiceiul acesta este împrumutat din Vechiul Testament, căci și iudeii în ziua a cincizecea de la Paști își împodobeau casele cu verdeață și flori, întru aducerea aminte că legea lui Moise s-a dat poporului lângă Muntele Sinai în această zi când era primăvară și toate ierburile erau înverzite. Când erau Paștile iudeilor mai era și începutul secerișului, iar ziua Cincizecimii încheia secerișul; de aceea, la Paști se aducea prinos un snop de orz (Levitic 18,12), iar la Cincizecime două pâini dospite (Levitic 23,17). Ramurile verzi primite în Biserică simbolizează reînnoirea neamului omenesc prin puterea Sfântului Duh.

În Biserica Ortodoxă, limbajul bisericesc a trebuit să cedeze în fața celui laic, așa încât în loc de Pogorârea Duhului Sfânt, romanii i-au spus Rusalii, ceea ce este iarăși un indiciu și un argument filologic al originii noastre latine și a continuității elementului latin în Dacia traiană.

Denumirea de Rusalii vine de la cuvântul latin rosa, -ae, care înseamnă trandafir. Plantațiile de trandafiri dădeau astfel acestei sărbători o specificitate aparte. De Rusalii, bisericile se umpleau de trandafiri, de crengi de mesteceni și peste tot locașurile erau presărate cu flori, încât, cum am văzut și mai sus se respectă și azi această tradiție.

Dacă creștinii coloniști romani n-au mai întâlnit în Dacia Felix plantațiile de trandafiri de acasă, au găsit în schimb lanurile de grâu, în care se găseau maci roșii. Ei au ținut la datina părinților lor bisericești de acasă, ca slujbele din biserică să fie extinse și în afară, și de aceea tocmai de Rusalii ieșeau cu prapuri și icoane la marginea lanurilor de grâu, cu maci roșii, pentru ca preotul să binecuvânteze rodul boabelor de grâu, care peste puțin timp se va preface în făină și apoi în Trupul Mântuitorului pe masa sfintelor altare.

Fiecare creștin observă cum la Rusalii, Creatorul a înnoit toată flora îmbrăcând-o în haină de sărbătoare. Această înnoire se răsfrânge și asupra lui, a creștinului ce locuiește la țară, unde cerul este parcă mai aproape de pământ, unde dependența omului față de Creator se face mai simțită ca oriunde. Aici o ierurgie oficiată de preot pentru binecuvântarea holdelor ori pentru „închiderea și deschiderea cerului”, în timp de ploaie ori de secetă, trăită cu cea mai mare intensitate și evlavie, ea constituie „medicamentul” cel mai bun și cel mai eficace pentru curățirea sufletului”.

Sfintele Rusalii sunt prăznuite cu aceeași bucurie de credincioși ca și celelalte praznice împărătești, având aceeași putere de înrâurire religioasă și morală asupra lor. Pogorârea Sfântului Duh este „Praznicul cel după praznice care este cel mai de pe urmă… împlinirea făgăduinței și a sorocului, că întru aceasta focul Mângâietorului îndată s-a pogorât pe pământ… pe ucenici i-a luminat și cerești tăinuitori i-a făcut; lumina Mângâietorului a venit și lumea a luminat, iar „noi, credincioșii, să-l prăznuim minunat”, ne îndeamnă sedealna praznicului.

Pogorârea Duhului Sfânt este praznicul în care credincioșii Îl slăvesc pe Hristos prin cuvintele troparului, pentru minunea pe care a făcut-o cu ucenicii Săi: „Bine ești cuvântat, Hristoase Dumnezeul nostru, Acela ce prea înțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ție”.

1.3. Canonul 5 de la Niceea (325) și alte dispoziții canonice referitoare la cele două sărbători

Canonul 5 al Sinodului de la Niceea (325) se referă la interzicerea reprimirii în Biserică de către un episcop a celor excomunicați de către un alt episcop și la obligativitatea ținerii a două sinoade episcopale (eparhiale) pe an. A doua prevedere a acestui canon, care se referă la obligativitatea ținerii sinoadelor, specifică perioada în care trebuie ținute cele două sinoade, dintre care unul înaintea perioadei „tessaracosti”. O analiză mai atentă a acestui canon, precum și o comparație cu canonul 2 al Sinodului din Antiohia și canonul 38 Apostolic ne arată că sărbătoarea Paștelui și sărbătoarea Cincizecimii, cât și perioada de 40 de zile (tessaracosti) și cea de 50 de zile (penticosti) sunt bine înrădăcinate în tradiția bisericească a timpului.

La Sinodul I de la Niceea (325) s-a încercat să se introducă în toată lumea creștină o uniformizare a datei serbării Paștelui. Părinții acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica mai generală, bazată pe calculul datei Paștelui obișnuit din Alexandria, care se reducea la următoarele norme:

în ceea ce privește ziua săptămânală, Paștele se va serba totdeauna duminica;

această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară (pentru că așa calculau și iudeii data Paștelui lor de care era legată data Paștelui creștin;

când 14 Nissan cade duminica, Paștele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paștelui din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica la timp și celorlalte Biserici creștine.

Obligativitatea Postului Mare (Paresimilor) este indicată de Canonul 69 al Sfinților Apostoli pentru toți creștinii: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeț sau cântăreț nu postește Sfântul și Marele Post al Paștelor, sau miercurea și vinerea, să se caterisească, fără numai dacă va fi împiedicat de slăbiciunea trupului; iar dacă va fi laic, să se afurisească”.

Aceste prevederi generale devin mai aspre pentru monahi, căci lor nu le este permis decât să mănânce o dată pe zi, după vecernie, iar meniul este redus la legume fără untdelemn: „Post postim carele au postit Domnul Hristos, Sfântul și Marele, care se chiamă și iaste Pareasimile, cu curăție și pentru a noastră iertare; și mâncăm o dată în zi, sec, după vecernie, și legumi fără untdelemn, iar peaste nicicum, fără numai în ziua Blagovesteniilor, de-acia nicicum”.

Prevederile acestea sunt atât de stricte, încât se citează după ele cuvintele Sfântului Athanasie cel Mare, care zice: „Cine va dăzlega miercurea și vinerea, acela răstignește pe Hristos, ca și ovreaii, pentru că miercurea S-au vândut, iar vineri S-au răstignit”.

Dezlegările pentru aceste două zile sunt permise doar în cazul praznicelor împărătești și ale Maicii Domnului.

Excepții de la păzirea integrală a Postului Mare, în care era dezlegată doar mâncarea de legume simple, iar cu ulei și vin sâmbăta și duminica, se făceau doar pentru femeile care nășteau și pentru oamenii bolnavi. Carnea nu se admitea niciodată. „Muiarea care va naște în Postul Mare sau în Săptămâna cea Mare, aceea să nu ție de poruncitul post a se posti de untdelemn și de vin, ce fără de păcat să mănânce și să bea, pentru că postul pentru smerenia trupului se-au făcut, iară ea, aflându-se bolnavă și slabă, ceare și priimește hrana ca să ia putere și sănătate. Și altcineva carele va fi slab și bolnav, nu se oprește da zilele carele sunt poruncite a le posti, ce să mănânce untdelemn și vin; iar carne să nu mănânce măcar de s-ar afla și la moarte, cum grăiește Valsamon la povestea Canonului 68 apostolic.

Aceste reglementari de post mai vechi din săptămâna Patimilor sunt reluate și de Canonul 89 al Sinodului quinisext: „Creștinii, petrecând zilele mântuitoarei Patimi în post și rugăciune și întru umilința inimii, trebuie ca în ceasurile de la miezul nopții din sâmbăta mare să se încheie postul, fiindcă dumnezeieștii evangheliști Matei și Luca, cel dintâi prin cuvintele: „Iar după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii” (Mt. 28,1), iar celălalt prin cuvintele „foarte de dimineață” (Lc. 24,1) ne-au semnalat adâncul nopții”.

În bucuria Învierii trăiau creștinii și în Săptămâna luminată, când se săvârșea Sfânta Liturghie și se împărtășeau credincioșii zilnic, iar catehumenii botezați în noaptea de Paști, deveniți neofiți, umblau în haine albe. Distracțiile prin participarea creștinilor la spectacole, jocuri și petreceri păgâne erau interzise. Toate acestea sunt reflectate în canonul 66 al Sinodului quinisext: „De la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Duminica noua, toată săptămâna se cuvine ca credincioșii să o petreacă negreșit în sfintele biserici, cu psalmi, laude și cântări duhovnicești, veselindu-se și serbând întru Hristos și luând aminte la citirea dumnezeieștilor Scripturi și desfătându-se cu Sfintele Taine. Căci așa în veci vom fi împreună înălțați. Deci, arătatele zile nicidecum să nu se facă alergări de cai sau alt spectacol poporal”.

Cât de multă cinstire trebuie dată acestei săptămâni reiese și din aceea că Sfântul Nichifor Mărturisitorul, mare cărturar și patriarh al Constantinopolului (806-815) a hotărât printr-un canon să nu se lucreze în toate aceste zile.

Am prezentat până aici câteva norme canonice și îndrumări atribuite Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, după care creștinii primelor veacuri trebuiau să cinstească sărbătoarea Sfintelor Paști. Aceste norme au intrat în viața creștinilor și s-au generalizat cu timpul în toate părțile vastului Imperiu Roman și apoi Bizantin. Există, desigur, și aspecte locale, dar în lumea răsăriteană ortodoxă ele sunt mai rare. Această uniformitate își are rădăcinile în faptul că, pentru toți creștinii ortodocși Paștele reprezintă cea mai mare sărbătoare, iar normele canonice și îndrumările Părinților, amintite parțial mai sus, au fost privite ca legi sfinte.

I.4. Secolele IV-VI

Tradiția bizantină, constituită în cadrul imperiului fondat de Constantin cel Mare, în al III-lea deceniu al secolului al IV-lea, – prin zidirea unei noi capitale a Imperiului Roman pe locul vechiului oraș Byzantion, între anii 324-330, numită Constantinopol și apoi deplasarea centrului de greutate al lumii vechi de la Roma aici – a preluat vechile datini pascale apostolice și patristice cristalizate în secolele I-III, pe care le-a dus mai departe și le-a desăvârșit în sensul uniformizării datei de sărbătorire a Paștelui la Sinodul I ecumenic de la Nicea (325), a adâncirii semnificației ei teologice și a măreției în manifestare, deoarece avea loc acum într-un stat creștin.

Marii predicatori din secolele al IV-lea și al V-lea ne-au lăsat o mulțime de panegirice în cinstea acestor sărbători. Până către sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălțării Domnului și a Pogorârii Duhului Sfânt, așa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului al IV-lea, Eusebiu de Cezareea. Dar istoricul acestei sărbători confirmă fixarea ei pe la anul 400, în ziua a patruzecea după Paști, cum este până astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt.

În veacul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare a compus rugăciunile care se citeau de către preoți, la vecernia ce urmează îndată după Liturghia acestei zile. Prin acestea se mijlocește trimiterea harului sfânt asupra noastră. Citirea lor în genunchi nu este stabilită de Sfinții Părinți pentru ceasul al treilea (ora 9) de dimineață când se oficia Sfânta Liturghie, ci de la vecernie când îngenuncherea era îngăduită. Dar pentru a menține evlavia creștinilor și pentru o mai mare solemnitate, vecernia s-a așezat îndată după Liturghie.

Sfântul Grigorie de Nazianz, în prima sa cuvântare de după hirotonirea în preot, rostită cu prilejul Sfintelor Paști din anul 362, care a căzut atunci în 31 martie, vede în Învierea Domnului o sărbătoare plină de strălucire, a cărei lumină îmbrăcată pe fiecare om, aduce dragostea între toți oamenii, la acea intensitate încât să se cheme între ei frați, să-și dea îmbrățișarea iubirii, chiar și cu cei care le-au fost până atunci dușmani. Se pare că aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie au stat la baza frumoasei cântări (Slava, glas V) din noaptea de Paști: „Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm; să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi, să uităm toate pentru Înviere și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți…”. Cea mai prețioasă ofrandă, pe care Sfântul Grigorie o recomandă s-o aducem lui Dumnezeu de Paști este persoana noastră, ea constituind bunul cel mai de preț în fața lui Dumnezeu: „sa redăm chipului, ceea ce este după chip”, să fim conștienți de demnitatea noastră, să cinstim modelul (arhetipul) nostru și să cunoaștem puterea tainei pentru care a murit Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur în „Cuvântul său de învățătură la Învierea Domnului”, inclus, pentru frumusețea lui, în slujba de Paști și citit cu acest prilej, vede în Paști un praznic frumos și luminat, plin de bucurie, care ne-a izbăvit de teama de moarte prin Învierea Mântuitorului Hristos: „Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?” (I Cor. 15,55).

Multe dintre normele de postire se regăsesc și în Constitutiile apostolice, o operă compilată, în Antiohia Siriei, în jurul anului 380, din lucrări mai vechi: Didascalia Apostolilor, Didascalia sau Doctrina Apostolilor și Diataxis Sfinților Apostoli (Tradiția apostolică): „Țineți postul de 40 de zile când se face pomenire de ce a făcut Mântuitorul și de învățăturile Lui. Se postește acest post înaintea Paștilor”. În Săptămâna Mare (a Patimilor) postul este și mai aspru: „Toți veți posti cu frică și cutremur și când vă veți ruga pentru toți care au murit”. „Mântuitorul ne-a poruncit să postim aceste șase zile din cauza nelegiuirii și nedreptății iudeilor. El ne-a prescris să-i plângem și să tânguim ruina lor; căci El Însuși i-a plâns, pentru că nu l-a luat în seamă atunci când a fost printre ei. El ne recomandă să postim miercurea și vinerea din cauza Patimilor”. „Nu mâncați decât pâine, sare și legume și ca băutură, apa. Abțineți-vă de la vin și carne în acele zile, căci sunt zile de doliu, nu de sărbătoare. Postiți vineri și toată ziua sabatului (sâmbăta), iar cei care au putere, să nu guste nimic până noaptea la cântatul cocoșului; dacă cineva nu poate suporta postul în aceste două zile, cel puțin să păstreze sâmbăta, căci Domnul Însuși zice undeva (Lc. 5,35): „Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci, în acele zile, vor posti”. În acele zile, deci, El ne-a fost luat de cei care poartă pe nedrept numele de iudei (Apoc. 2,9). De aceea vă îndemnăm să postiți în acele zile până seara, așa cum noi înșine am postit, când El ne-a fost luat de la noi.

Pentru noaptea de Paști, Constituțiile apostolice dau următoarele norme: „Până când începe să se lumineze de ziuă în prima zi a Săptămânii (Mt. 28,1), adică duminica, rămâneți trezi, de seară până la cântatul cocoșului și, adunați în biserică, vegheați, rugându-vă invocând pe Dumnezeu în timpul privegherii, citind Legea, Profeții și Psalmii, până la cântatul cocoșului; apoi, după ce au fost botezați catehumenii, s-a citit Evanghelia cu frică și cu cutremur și s-a predicat poporului despre mântuire, puneți capăt doliului și rugați pe Dumnezeu ca Israelul să se convertească și să-i fie dat un prilej de convertire și iertare pentru fărădelegea sa.

„Fiindcă Domnul a înviat, voi să aduceți jertfa voastră, căci în această privință vi s-a arătat aceasta. Opriți atunci postul, bucurați-vă și fiți în sărbătoare, pentru că pârga Învierii voastre, Iisus Hristos, a înviat din morți (I Cor. 15,20) și aceasta va fi mereu până la sfârșitul lumii (Mt. 28,20), până la venirea Domnului (I Cor. 11,26). Căci pentru iudei Domnul este încă mort, iar pentru creștini El a înviat; pentru primii, aceasta ține de necredința lor, iar pentru cei de al doilea, de deplină convingere că nădejdea în Domnul este viața fără de moarte și veșnică”.

Pentru Locurile sfinte avem relatări amănunțite și foarte valoroase de la o pelerină spaniolă care, către sfârșitul secolului al IV-lea (între anii 381-384 sau 383-385), vizitează mai multe regiuni din Orientul apropiat, devenite celebre pentru trecutul lor religios. Ea ajunge și la Ierusalim, unde rămâne trei ani și de acolo ne dă informații amănunțite și în același timp competente. Este vorba de Egeria sau Aetheria, o doamnă din înalta societate spaniolă, din provincia Galicia, și prin aceasta compatrioată și poate chiar rudă a împăratului Teodosie I cel Mare (379-395). Egeria pare să fi fost călugăriță, fiindcă din relatările ei reiese că este o bună cunoscătoare a cultului creștin, iar ceea ce vede la Ierusalim este comunicat colegelor din Spania, și acestea bine introduse în tipicul bisericesc.

Pelerinajul Egeriei la Locurile sfinte se înscrie într-un șir mai lung de călătorii întreprinse încă din perioada apostolică, când Biserica nu era încă liberă. După pacea Bisericii (313) și mai cu seamă după descoperirea de către Sfânta Elena a crucii Mântuitorului Hristos, aceste călătorii s-au intensificat. Sfânta Cruce și bisericile construite de Constantin cel Mare atrăgeau în chip deosebit pe pelerini. Dintre toți, Egeria a dat cele mai multe informații privind topografia locașurilor de cult și slujbele care aveau loc în cursul anului liturgic, deci și în perioada de pregătire apoi de sărbătorire a Paștilor. Relatările Egeriei sunt cuprinse în capitolele XXVII-XXXIX ale lucrării sale.

Iată ce spune despre Postul Mare (cap. XXVII, 1): „Când sosesc zilele Paștilor, se sărbătoresc astfel: După cum la noi se postesc 40 de zile înainte de Paști, tot așa aici se postesc opt săptămâni, din pricină că în duminici și în sâmbete nu se postește, cu excepția unei singure sâmbete, în care este ajunul Paștilor și trebuie să se postească; în afară de sâmbăta aceasta, absolut niciodată nu se postește aici sâmbăta în tot cursul anului. Dacă, deci, din opt săptămâni se scad opt duminici și șapte sâmbete, – pentru că într-o sâmbătă trebuie să se postească, așa precum am mai spus înainte -rămân patruzeci și una de zile de post, care se numesc sărbători adică Paresimi”.

De remarcat este observația Egeriei că Postul Mare ține 40 de zile ca și la noi, deci la data aceea Postul Paștilor era de aceeași durată la fel în toată lumea creștină, din răsărit până în vestul imperiului. Egeria nu ne dă precizări asupra conținutului alimentar permis în timpul postului, dar este de presupus că se respectau reglementările canoanelor la care ne-am referit mai sus. Ceea ce autoarea noastră spune în plus se referă la o grupare mai mică de postitori, numiți hebdomaderi (săptămânali), care nu mâncau nimic toata săptămâna, de luni până sâmbătă dimineața, când, după primirea Sfintei Împărtășanii la sfârșitul Liturghiei, întrerupeau ajunatul. La fel procedau și duminica, tot după ce primeau Sfânta Împărtășanie, iar de luni reintrau în program de post total. Mâncarea lor este, de altfel, extrem de săracă, ea reducându-se la apă și la un fel de terci din făină. Acești postitori proveneau dintre asceți trăitori în lume, bărbați și femei, numiți aputactitae, care nici în restul anului nu mâncau decât o dată în zi. Existau însă, printre ei, unii care în timpul Paresimilor nu puteau posti toată săptămâna, și atunci cinau joi, la mijlocul săptămânii; cei care nu puteau nici atât, mâncau din seară în seară. Există, după relatările Egeriei, o libertate a fiecăruia în asprimea postului, după putința fiecăruia: „Nimeni nu impune cât trebuie postit, ci fiecare atâta cât poate și nici cel care postește mai mult nu este lăudat, nici cel care postește mai puțin nu este disprețuit. Așa este aici obiceiul”. Cuvintele de mai sus ale Egeriei ne amintesc de ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani 14,6: „Și cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, fiindcă-I mulțumește lui Dumnezeu, și cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă și-I mulțumește lui Dumnezeu”.

Tertulian consideră timpul pascal, de la Paști la Cincizecime, ca pe o singură perioadă liturgică. El vorbește în De Baptismo despre această perioadă ca fiind o zi prelungită a Paștelui.

Eusebiu de Cezareea în De Sollemnitate Paschali, lucrare scrisă pe la 332, dezvoltă ideea lui Tertulian, considerând perioada pascală ca o singură sărbătoare prelungită. El ne vorbește de zilele Cincizecimii în timpul cărora creștinii sărbătoresc trei mari sărbători: Paștele, Înălțarea și Cincizecimea. Despre Cincizecime, Eusebiu de Cezareea se exprimă ca fiind „foarte însemnata și preasfânta Cincizecime”.

Pe la anul 428, Ioan Casian, în Conferința XXI, consideră Cincizecimea ca fiind perioada de 7 săptămâni după Paști.

Fericitul Augustin în Ad inquisitiones Januari găsește o explicație mistică a numărului 50 în legătură cu Cincizecimea și a numărului 40 legat de Înălțare.

Alte mărturii despre importanța perioadei pascale și sărbătoarea Cincizecimii găsim și la Sfântul Isidor de Sevilla, în lucrarea De Eclesiae Oficiis.

I.5. Mențiuni epigrafice

Cu o intensitate deosebită se sărbătoreau Sfintele Paști la Ierusalim, localitate legată direct de viața pământească și patimile Mântuitorului. Aici, un rol important îl aveau locurile unde s-au săvârșit patimile, moartea și Învierea, de care erau legate puternice amintiri, transmise din generație în generație. Localnicii și pelerinii din lumea întreagă porneau spre acele locuri și retrăiau momentele dramatice îndurate de Însuși Mântuitorul lumii. Păstrarea unor relicve sfinte legate de patimi – sulița cu care a fost împuns în coastă, coroana de spini, trestia care I-a fost pusă în mână în loc de sceptru, coloana biciuirii, buretele, potirul de onyx folosit de Mântuitorul la Cina cea de Taină, apoi chiar Sfânta Cruce cu tăblița de deasupra, purtând inscripția INRI, după descoperirea ei de către Sfânta Elena – aveau menirea sa reamintească și mai viu ce s-a întâmplat în timpul „săptămânii patimilor” și în ziua Învierii. Bisericile înălțate de Constantin cel Mare pe Golgota (Martyrion, a Crucii și a Învierii) apoi a Sionului, din partea de sud-vest a Ierusalimului, ca și cele de pe Muntele Măslinilor (Eleon, Imbomon, Lazarium etc), erau legate direct de textele evanghelice care se citeau în acele zile, în nopțile de priveghere și care erau ascultate cu mare emoție.

Despre Cincizecime există mai multe mențiuni epigrafice, dintre care amintim:

Printre ruinele orașului Hierapolis din Frigia s-a descoperit în 1853 o inscripție pe un sarcofag de piatră, care, în ciuda deteriorării (aproape de necitit în unele locuri) prezintă un interes deosebit pentru că se referă la mai multe subiecte, dar în special la sărbătoare Cincizecimii. Inscripția datează din timpul împăratului Publius Aelius Hadrianus (117-138) și este făcută de un iudeu creștin.

O altă inscripție pe un bloc de piatră găsit pe Muntele Măslinilor, scrisă în perioada Bisericii primare găsim o informație în legătură cu sărbătoarea Cincizecimii.

O altă inscripție descoperită la Quad-er-Rebabe (din jurul Ierusalimului) menționează: „a fost înmormântat în ziua Cincizecimii, Pahomie”.

O inscripție pe o placă de marmură găsită într-un cimitir din Roma poartă epitaful „Pentacoste”.

CAPITOLUL AL II-LEA.

Învierea lui Hristos – ziua mântuirii

Mântuitorul făcuse în timpul activității Sale multe minuni, spre alinarea diferitelor suferințe umane, procedase chiar la învieri din morți. Toate aceste binefaceri puteau fi privite de mulți ca întâmplări izolate, care avizau doar anumite persoane umane, fără să cuprindă întreaga fire omenească. Năzuința spre veșnicie a fiecărui suflet avea nevoie de o confirmare că minunile făcute asupra altora se pot răsfrânge asupra fiecăruia dintre oameni. Luând firea noastră umană, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat și înviind El se făcea garant al învierii noastre a tuturor (Evrei 2,11-17; I Cor. 12,13.17). Învierea Mântuitorului încheia și încorona activitatea Sa de trei ani și jumătate, biruind asupra morții, pe care primii oameni Adam și Eva și-au luat-o asupră-le, ca urmare a păcatului neascultării. Porunca dată de Dumnezeu lui Adam: „Iar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Fac. 2,17) n-a fost respectată și de aceea el și Eva împreună cu toți succesorii lor au cunoscut moartea sufletului, au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, adică viața veșnică în fericire. Această moarte lua sfârșit acum prin Învierea Mântuitorului Hristos. De aceea, o cântare bisericească din noaptea Învierii cuprinde și aceste cuvinte: „Pe Adam din stricăciune cu neamul său L-ai înviat împreună cu Tine”.

Cărțile de cult au preluat fondul teologic al Părinților și au cântat Paștele ca pe cea mai mare sărbătoare, plină de lumină și bucurie: „Aceasta este ziua, care a făcut-o Domnul, să ne luminăm și să ne bucuram într-însa”. Sau: „Aceasta minunată și sfânta zi, una a sâmbetelor, împărăteasă și doamnă, al praznicelor praznic și sărbătoare a sărbătorilor”; „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos în lumina cea neapropiată a Învierii”; „Hristoase, o, Paștele cele mari, cele sfințite, dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”; „Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută, că Hristos S-a sculat, veselia cea veșnică”; „Acum toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele dedesubt”. Din toate acestea reiese că bucuria Învierii cuprinde întreaga creație, văzută și nevăzută.

Pentru nici o sărbătoare creștină din cursul anului nu există expresii de cinstire la surpelativ, ca acestea. Este explicabil, deci să constatăm că literatura teologică și cultul au ridicat pe primul loc, între sărbătorile din calendarul ortodox, Sfintele Paști. Așa înțelegem de ce și numeroase reglementări canonice vin să precizeze modalități de pregătire pentru întâmpinarea Paștilor ori să prevadă măsuri împotriva celor care le-ar serba la altă dată decât cea stabilită pentru întreaga Biserică.

Învierea Domnului este evenimentul fără pereche în istoria lumii. Importanța ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplă și se poate întâmpla în univers. Numai creațiunea lumii mai are această importantă și calitate. Ca și creațiunea tot așa și învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datorează unor cauze imanente, nu pot fi explicate și prevăzute ca provenind din concursul forțelor și împrejurărilor naturale antecedente.

Cauza care produce creațiunea este metaistorică și metanaturală. De aceea, chiar dacă ar fi existat, prin absurd, oameni care să vadă apariția lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând-o la existență, o dată ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric și spiritual. Acei predispuși martori ai apariției lumii ar fi văzut ceva enigmatic și e posibil că și-ar fi explicat această enigmă altfel decât prin creațiunea lumii de către Dumnezeu. Creațiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, științific, istoric. E drept că celelalte teze pot fi ușor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptă creațiunea e credința.

Tot așa de puțin istoric este, sub acest raport, evenimentul Învierii Domnului. Cel care lucrează și de astă dată în calitate de cauză este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din natura omenească a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigă ce se înșiră în lanțul vieții istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigație și de constatare omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte cineva fără credință ar fi căutat, desigur, o explicație naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicație naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor. Și aici, ca și la creațiune, toate explicațiile acelea se pot ușor destrăma și există foarte multe considerații care mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric și deci absolut constrângător, lucrul nu se poate vedea. Credința își păstrează și aci rolul hotărâtor. Se vede că e destinul nostru cât suntem în forma actuală de existență să nu ne putem apropia de lucrările și de prezența lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilă, ci prin credință, prin ascultarea și acceptarea smerită a asigurării ce ne-o dă prin cuvântul Său.

Dar dacă creațiunea și învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obișnuit, aceasta nu însemnează că ele n-au avut loc sau că n-au nici o relație cu istoria și cu natura creată. Ele amândouă sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odată pentru totdeauna și nu ceva ce se petrece continuu, o lege generală a existenței. O persoană care a trăit într-un timp și într-un loc anumit ca om deplin a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, aparținând timpului trecut și tocmai prin această unicitate, introducând în istorie ceva neobișnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e totul, nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei și la sfârșitul ei, există altceva care dă astfel istoriei un sens relativ.

Învierea însă nu numai în factorul cauză, ci și în factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoană istorică, supusă condițiilor existențiale ale acestei vieți, cauzelor fizice și spirituale ce domnesc în imanență. Învierea lui Iisus Hristos se deosebește astfel de toate minunile săvârșite de El, sau de profeți, sau de alte organe dumnezeiești. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistorică, este istoric. Prin oricare minune se repară pe cale extranaturală o piesă stricată din natură, se repune ceva în funcția ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vieții: se reface un ochi, se schimbă un lucru din natură cu un alt lucru tot din natură, se readuce o persoană care a încetat de-a mai trăi în viață, în starea de a continua viața în aceleași condiții ca înainte de întreruperea prin moarte. Lazăr prin înviere n-a intrat într-un nou mod de existență, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viață tot așa de supusă bolilor și morții, trebuințelor naturale, ca și cea dinainte. El va mai trăi un timp, apoi va muri.

Iisus Hristos însă prin înviere intră într-un mod de existență, într-o dimensiune de viață cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o trăim cu toții supuși stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viață sustrasă cu totul din angrenajul cauzalității naturale; la o viață fără boli, fără moarte, fără frică de moarte. Viața acesta nu e o fază ulterioară a celei istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toți am ajunge la ea fără să fi fost necesară patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouă a învierii e o operă exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei: e un fel de creațiune din nimic a lui Dumnezeu.

Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că între Taina Morții și Învierii lui Hristos și Taina Botezului creștinilor este o legătură spirituală sfântă și de viață făcătoare. Lumina și puterea Învierii lui Hristos sunt lumina și puterea Sfântului Botez. De aceea, în Biserica primelor veacuri, Botezul creștinilor adulți se săvârșea în noaptea de Paști, fiind numit și «luminare», iar cei botezați se numeau «luminați»; ei purtau haine albe în toată săptămâna de după Paști, numită și «Săptămâna luminată». Locul unde erau botezați catehumenii apa curgătoare sau locașurile special construite numite baptisterion (baptisteriu) sau photisterion, adică «luminator». Baptisteriile hexagonale și octogonale aminteau dimensiunea pascală a Sfântului Botez ca participare la moartea și Învierea lui Hristos, Care a murit în ziua a șasea (vineri) și a înviat în ziua a opta (Duminica). Fântâna din baptisteriu avea adesea formă de Cruce, pentru ca Sfânta Cruce este deodată simbolul Paștelui Sfintelor Patimi ale lui Hristos și al Paștelui Învierii lui Hristos. De aceea, Biserica exclamă în fiecare Duminica la Utrenie: «Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!». Taina Botezului, în dimensiunea sa pascală, a fost prefigurată în Vechiul Testament atât prin Noe, care a fost salvat de potop prin corabia – simbol al Bisericii (Facerea, cap. 6-9; cf. I Petru 3,20-21), cât și prin ieșirea poporului ales din robia Egiptului, trecerea prin Marea Roșie (Ieșirea 12,1-51; 13, 1-16; cf. I Cor. 10,1-2) și apoi trecerea prin Iordan (Iosua 4,1-10) și intrarea în Țara Făgăduinței.

Înțelesul adânc și tainic al Botezului creștin ca moarte și înviere împreună cu Hristos este temeiul întregii vieți creștine. Moartea a venit în lume ca urmare a păcatului neascultării lui Adam față de Dumnezeu, izvorul vieții sale (Romani 5,17-19). Omul însă nu a căzut în păcat din proprie inițiativă, ci pentru că a fost înșelat de diavolul (Facerea 3,1-6; 13,24; II Cor. 11,3; Ioan 8,44). De aceea, Hristos, Noul Adam, îndată după botezul Său în Iordan, se luptă cu ispitele lăcomiei ce vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, ca fiind singura și ultima realitate; ispita de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-și libertatea spirituală interioară care vine din comuniunea cu Dumnezeu; și ispita slavei deșarte sau a autoafirmării și a existenței narcisiste (Matei 4,1-11; Marcu 1,13; Luca 4,2-13). Iar în partea finală a vieții Sale pământești, Hristos, Noul Adam, respinge ispitele durerii, care vin de la puterile demonice, care, prin intermediul oamenilor care Îl urau pe nedrept pe Hristos, încercau astfel să-L facă să cadă din ascultarea față de Dumnezeu și din iubirea față de oameni. Însa, prin ascultare față de Dumnezeu până la moarte: «Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu» (Luca 23,46; Filipeni 2,4-10; Romani 5,19) și prin iertarea dușmanilor Săi (Luca 23,34), Hristos Domnul a biruit puterile demonice, «le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce» (Coloseni 2,15), transformând astfel moartea ca plată a păcatului neascultării și ca existență egoistă a omului căzut, în moarte – dăruire de Sine lui Dumnezeu și oamenilor prin iubire jertfelnică.

Acesta este înțelesul tainic al Paștelui ca trecere de la moartea lui Adam – despărțire de Dumnezeu – la moartea lui Hristos – făcătoare de comuniune și de viață. Acest înțeles este lumina tainică a Troparului Învierii: «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând». Păcatul și deci moartea spirituală a omului este despărțirea lui de Dumnezeu – Izvorul vieții veșnice. De la această moarte se trage și moartea trupului. În Hristos însă iubirea față de Dumnezeu și față de oameni a fost mai tare decât teama de moartea fizică. De aceea, Crucea lui Hristos este numită de către Sfântul Apostol Pavel «puterea lui Dumnezeu» (I Cor. 1,18). Harul care se dă omului prin Botez este putere din puterea Crucii și a Învierii lui Hristos. Astfel, Botezul este Taina prin care ne lepădăm de Satana și ne unim cu Hristos. De aceea, cel ce dorește să se boteze este întrebat: «- Te lepezi de Satana?» «- Te unești cu Hristos?» Iar el răspunde: «- Mă lepăd de Satana!» și «- Mă unesc cu Hristos!». Acest legământ sau acest vot baptismal este programul și lupta creștinului pentru toată viața sa pe pământ. Prin Sfântul Botez se iartă păcatul strămoșesc și toate păcatele făcute până la Botez, pentru că se trece de la existența fără Hristos, la viața cu Hristos și în Hristos, Care a zis: «Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul)» (Ioan 11,25).

Sfântul Ioan Gura de Aur compară crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în ziua a șasea de la facerea lumii cu crearea sau nașterea omului din nou prin Sfântul Botez și zice: «Precum la creație pământul a slujit de materie și Creatorul a făcut tot restul, acum la fel, apa slujește de materie, și harul Duhului Sfânt face tot restul; atunci «omul a primit suflet și viață» (Facerea 2,7); «acum este umplut de Duh viu» (I Corinteni 15,45). Altădată omul n-a fost format decât după crearea lumii, acum dimpotrivă, omul nou este creat înainte de creație, căci el este renăscut primul, apoi el transformă lumea. Atunci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, acum l-a unit cu Sine. Atunci i-a poruncit să stăpânească peste pești și peste toate animalele, acum el e creat în ziua întâi (Ziua Învierii), și de la început, și cu lumina prin care toată lumea vede că tot ce s-a făcut în a doua creație primește o viață mai bună și o viață care nu se va sfârși niciodată».

Prin Înviere, Hristos scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălțând-o la o stare a cărei bogăție, plenitudine și fericire nici nu ne-o putem închipui, așa cum nu-și poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă sănătate. Dacă prin păcat s-a introdus în viața de la Dumnezeu boala radicală, prin înviere această boală este eliminată. Este de crezut că fără căderea în păcat n-ar fi intervenit înviere, așa cum peste tot n-ar fi avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos viața cea nouă, eshatologică, este realizată. El este începătura pentru toți care cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual bolește. Viața cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinței și ai speranței spre El, spre viața cea adevărată, deplină, ultimă și fără de moarte.

Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morții constituie comoara, idealul și izvorul vieții spirituale creștine. Căci credința în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creștinismului care pune în evidență valoarea deplină a vieții și a omului, ci și calea spre viața veșnică, convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viața și fericirea, conștiința prezenței Mântuitorului, încrederea și biruința binelui și credincioșia față de menirea veșnică a sufletului.

Învierea este specificul și piatra de temelie a întregului edificiu al creștinismului; fără înviere, creștinismul ar fi un sistem oarecare; fie el cotat ca oricât de superior, dar nimic mai mult. Teologul raționalist D. Strauss spunea la vremea sa, referitor la aceasta: „Dacă am fi reușit să respingem baza istorică a tuturor minunilor evanghelice și am fi nevoiți să o recunoaștem doar pe a acestui eveniment, nimic n-am fi făcut încă pentru știință, întrucât Învierea lui Hristos constituie centrul centrului, inima adevărată a creștinismului contemporan”.

Învierea este un eveniment de o valoare universală și, prin aceasta, lumea, ca și omul, este transformată de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile și cele aflătoare înăuntrul veacurilor începutul existenței și sfârșitul lui Hristos.

Iisus Hristos, fiind viața și principiul vieții spirituale, prin opera de răscumpărare și prin Înviere a devenit principiul activ de viață supranaturală pentru credincioși. „Eu sunt vița, voi mlădițele… Rămâneți în Mine și Eu în voi… Cel care rămâne în Mine și Eu rămân în el, aduce multă roadă, căci fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,4-5).

Prin nașterea Sa trupească și prin jertfa Sa adusă Tatălui, din iubire pentru noi, „Logosul înomenit are din primul moment al întrupării Sale puterea și însărcinarea să fie reprezentantul model și autorul întregii omeniri restaurate”, „recapitulându-ne ca om pe noi toți în chip virtual”.

„Umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu întrupat devine prin înviere focarul din care iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieții divine”, „devine un mijloc de comunicare a energiilor dumnezeiești spre noi”. Moartea și Învierea lui Hristos constituie izvorul vieții noastre veșnice: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El” (Rom. 6,8).

Biruința vieții asupra morții este oferită în dar de către Mântuitorul Hristos tuturor celor care cred în El (I. Cor. 15,57). Învierea Sa este certitudinea învierii noastre (I Cor. 15,20.26; I Tes. 4,14), deoarece a fost câștigată de El în numele nostru, al tuturor, pentru ca toți cei ce credem și trăim în El să ne bucurăm pe deplin de darul învierii și al vieții (I Cor. 15,55-56).

Asociindu-ne la înviere și viață, Mântuitorul distruge germenii morții și ne oferă privilegiul unei vieți fără sfârșit, viața harului și viața măririi.

„Ne-am îngropat cu El în moarte, prin Botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6,4). La Botez, în ființa credinciosului se produce o înviere la viață nouă, o renaștere faptică (Tit 3,5) care-l situează pe cel botezat în comuniune cu Hristos Cel înviat. Renașterea săvârșită la Botez este numai începutul procesului de înnoire. Această „pătimire cu Hristos” (Rom. 8,17) este luminată apoi de bucuria învierii și a vieții celei noi (Col. 2,12; Efes. 2,1-5).

Taina lui Hristos, taina Crucii și Învierii devine taină a fiecărui creștin pentru că Hristos a gustat moartea pentru toți (Evrei 2,9). Împlinite odinioară, aceste acte rămân într-o eternă actualitate și sunt accesibile tuturor celor ce caută mântuirea.

Învierea Domnului este izvorul și începutul vieții celei noi și veșnice. Înviind El și noi vom învia întrucât El „pârgă” sau „începătură” a învierii noastre s-a făcut (I Cor. 15,20). Învierea lui Hristos inaugurează pentru om, suflet și trup, o viață nouă: viață fără de sfârșit în care viața omului este veșnică împărtășire din viața lui Dumnezeu Însuși.

Primele cuvinte pe care le-a rostit Mântuitorul după Învierea Sa din morți au fost: „Bucurați-vă” (Matei 28,9) și „Pace vouă” (Luca 24,36). Prin aceste cuvinte, Hristos Cel Înviat ne descoperă fața veacului viitor, adică viața cea veșnică numită de Sfântul Apostol Pavel „pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14,17). Învierea este pace, întrucât s-a încheiat lupta cu păcatul; și este bucurie, pentru că a fost biruită moartea și despărțirea de Dumnezeu și de semeni. Ea singură confirmă și împlinește vocația omului ca ființă creată după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu, precum și vocația întregii creații de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru creștinii ortodocși, Învierea are un profund sens eshatologic, ea fiind și o pregustare a vieții viitoare cerești. De aceea, bucuria învierii este bucuria care vine, cu anticipație, din altă lume, din Împărăția lui Dumnezeu, din comuniunea lui Hristos cu Dumnezeu-Tatăl și Sfântul Duh. Ea este bucurie din bucuria lui Hristos, actualizată și împărtășită în Duhul Sfânt prin credință și nădejde încă de acum, iar în mod deplin o dată cu Parusia, prezența și venirea vizibilă și plină de slavă a Fiului lui Dumnezeu, Cel care, prin Învierea Sa a adus bucurie la toată lumea, descoperindu-i viitorul său ultim.

Bucuria Învierii fiind o „bucurie” în Domnul” (Filip. 4,4) și în Duhul Sfânt (Gal 5,22), o bucurie în nădejdea slavei (Rom. 5,2), nu o mai răpește nimeni (Ioan 16,22). De aceea, în viața creștină, sărbătoarea Învierii lui Hristos nu este numai o comemorare a unui fapt istoric trecut, ea nu produce numai o bucurie de o zi, ci bucuria Învierii lui Hristos penetrează toate zilele vieții, atunci când viața se înnoiește eliberându-se de păcat, care este despărțirea omului de Dumnezeu, cădere din starea de iubire. Sfântul Apostol Pavel exprimă această idee zicând: „Precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6,4).

Raportată la viața credincioșilor, trăirea tainei Învierii lui Hristos este o naștere din nou, un alt mod de a trăi: „Dacă este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Cor. 5,17). Sfântul Apostol Petru subliniază și mai pregnant acest adevăr: „Învierea lui Iisus Hristos din morți m-a născut din nou, spre nădejde vie” (I Petru 1,3). Numai viața înnoită prin har poate cunoaște cu adevărat bucuria învierii, care anticipează desigur, într-o formă smerită, bucuria veșnică a Împărăției viitoare a lui Hristos.

CAPITOLUL AL III-LEA.

Cincizecimea – ziua a opta – simbolul Împărăției lui Dumnezeu. Timpul cel nou

Pogorârea Sfântului Duh este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, în umanitatea sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe. Semnele lucrării Duhului Sfânt la Cincizecime au fost: „suflare ca de vânt”, care a umplut toată casa în care ședeau ei și „limbile ca de foc” care s-au așezat peste ei. Vântul are proprietatea de a alunga praful de pe obiecte și a dărâma tot ceea ce este putred în calea lui. În această imagine este arătată însăși lucrarea Sfântului Duh în inimile oamenilor. Imaginea vântului prin care Dumnezeu lucrează în lume o găsim și în Vechiul Testament. În afară de creație, când Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor, Dumnezeu i-a grăit lui Iov în mijlocul unei vijelii, zicând: „Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înțelepciune” (Iov 28,2). Asemenea este și lucrarea Sfântului Duh în viața oamenilor ca lucrarea focului material în firea lucrurilor înconjurătoare. Focul luminează și încălzește. El luminează cu lumina adevărului dumnezeiesc, el încălzește și entuziasmează pe oameni, îi îndeamnă și îi ajută să facă fapte mari. Rolul focului este de a purifica, el înlătură rugina de pe metale și cu ajutorul lui, ele se transformă prin om în unelte folositoare. Focul ceresc al Duhului Sfânt înlătură „rugina” păcatului, modelează și pregătește sufletul pentru Împărăția lui Dumnezeu. Focul Duhului Sfânt Care S-a revărsat mai întâi peste Apostoli în ziua de Rusalii, mângâie și sfințește pe credincioși prin Sfânta Liturghie și Sfintele Taine.

Cincizecimea instaurează o nouă ordine, cea a Duhului Sfânt și în El cea a prezenței sacramentale, „duhovnicești”, a lui Hristos înălțat cu trupul de-a dreapta Tatălui. Iată de ce în iconomia mântuirii și în timpul Bisericii, prezența Duhului Sfânt în lume este întotdeauna o împlinire, o pregătire, o pedagogie, o cateheză, o zămislire necontenită a chipului lui Hristos, o reactualizare sacramentală a prezenței lui Hristos înălțat.

Lucrarea Duhului Sfânt se desfășoară în lume, în timp, atunci când ea se răsfrânge asupra creației. Pecetea Duhului Sfânt este pecetea făgăduinței, dar a unei făgăduințe ce se împlinește prin Evanghelie; prin cuvântul Tatălui dat Fiului ca să-l rostească răspicat în fața oamenilor și, în special, în urechile celor care așteaptă mântuirea. Ea este însemnul adevărului veșnic, al vieții în Dumnezeu, prin Duhul dătător de viață. Căci așa cum râul poartă pecetea izvorului, tot așa și viața veșnică poartă pecetea vieții Duhului Sfânt, a tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Nimeni nu poate fi viu în veci fără a primi viață de la Duhul Sfânt.

Ortodoxia înseamnă viață în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13). Ortodoxia înseamnă adevăr, dreaptă credință, slăvire corectă a lui Dumnezeu. Ea mai înseamnă și cunoaștere corectă a lui Dumnezeu și a planurilor Sale față de lume. Dar această cunoaștere ne este dată de Duhul Sfânt venit asupra Apostolilor la Cincizecime. Apostolii au transmis, de la Hristos, prin asistența perpetuă a Duhului Sfânt, tot ce era necesar Bisericii. De aceea apostolicitatea Bisericii este continuitate în adevărul Duhului Sfânt, în adevărul Sfintei Treimi.

Duhul Sfânt este Cel care face prezentă, cu anticipare, însăși Împărăția lui Dumnezeu. El este Cel care leagă Biserica prezentă nu numai de comunitatea istorică a Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci și de adunarea din „zilele de pe urmă” în jurul Mielului (Apoc. 5 și 6). De la Cincizecime, epoca eclesiologică se întrepătrunde cu epoca eshatologică, deoarece acolo unde Duhul Sfânt este prezent și lucrează, acolo Împărăția lui Dumnezeu intră și se instalează în istorie (Fapte 2,17-18).

Exegeza patristică a dat o mare atenție acțiunii Duhului Sfânt de proslăvire a Fiului. Tatăl proslăvește pe Fiul în Duhul Sfânt, care la rândul Său, dăruiește Bisericii, ca arvună, darul și realitatea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu. Noțiunea de „paraclet”, fără să piardă sensul de „mângâietor” și de „apărător”, se referă cu precădere la dimensiunea eshatologică a operei lui Iisus Hristos. Aceste două aspecte se pot observa cel mai bine în Taina Euharistiei, care actualizează în mod liturgic „iconomia” Fiului, potrivit poruncii Mântuitorului: „Faceți aceasta întru pomenirea Mea” (Luca 22,19). În Duhul Sfânt, adunarea euharistică actualizează întruparea, moartea și Învierea lui Hristos, pâinea și vinul, adică ofranda poporului botezat în numele Sfintei Treimi, devenind, prin invocarea preotului, însuși Trupul și însuși Sângele lui Hristos Cel Înviat, umanitatea pe care Fiul și-a asumat-o pentru totdeauna. De asemenea, în Duhul Sfânt, adunarea liturgică se unește, dincolo de istorie, cu ceata martirilor și grupul Apostolilor care înconjoară Mielul, adică realitatea ultimă a Împărăției lui Dumnezeu. Pe Sfântul Disc, Biserica este reprezentată simbolic în forma ei finală, având în centrul ei pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Apoc. 5,7-13). Astfel, Taina Euharistiei ține privirea Bisericii îndreptată spre modelul ei eshatologic. De altfel, întreg vocabularul și simbolismul liturgic este de inspirație apocaliptică. În viziunea ei liturgică, Biserica are, pe lângă Faptele Apostolilor, un punct de referință în Apocalipsă.

Liturghia se săvârșește pe pământ, ceea ce înseamnă că se săvârșește în timpul și spațiul „lumii acesteia”. Dar dacă se slujește pe pământ, ea se săvârșește totuși în cer, în timpul cel nou al creației celei noi, în timpul Duhului Sfânt. În ziua Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, și cu El și în El a coborât timpul cel nou. Dar timpul cel vechi nu a dispărut și, în exterior, în lume, nu s-a schimbat nimic. Însă Bisericii lui Hristos, care trăiește în Duh și cu Duhul, i s-a dat porunca și puterea de a transforma timpul vechi în timpul cel nou. „Noi le facem pe toate” (Apoc. 21,5), iar aceasta nu înseamnă înlocuirea timpului vechi cu cel nou și nimic nu provine dintr-o „altă: lume. Este aceeași lume creată de Iubirea lui Dumnezeu pe care noi o vedem și o primim în Duhul Sfânt, așa cum a fost creată de Dumnezeu, ca fiind „cerul și pământul pline de slava lui Dumnezeu”. Astfel, a fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. „Eu am fost în duh în zi de duminică” (Apoc. 1,10). Cuvintele acestea ale văzătorului tainic se pot aplica desigur tuturor credincioșilor care trăiesc, într-o măsură cât de mică, prin agonisirea Duhului Sfânt, despre care a vorbit cuviosul Serafim de Sarov, că este esența și scopul vieții. În primul rând, aceste cuvinte se pot aplica la izvorul acestei agonisiri și anume la Liturghia dumnezeiască. În aceasta constă esența Liturghiei, ca să ne înalțe pe noi în Duhul Sfânt și întru El să transformăm timpul cel vechi în timp nou.

„Adunarea în biserică”, înălțarea către Prestolul lui Dumnezeu și participarea la Cina Împărăției se săvârșește în Duhul și cu Duhul. „Unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt și plinătatea harului”, spune Sfântul Irineu din Lyon, arătând că trăirea Bisericii este o taină a Duhului Sfânt. Căci dacă acolo unde este Biserica este Duhul Sfânt, atunci acolo unde este Duhul Sfânt este însușirea făpturii, acolo este „o altă viață, un început veșnic”, acolo este zarea vieții celei de taină, a zilei neînserate a Împărăției lui Dumnezeu. Prin pogorârea Sa în „ziua cea din urmă și mare a Cincizecimii”, Duhul Sfânt preface această „ultimă zi” în „ziua cea dintâi a creației noi” și Biserica descoperă ca dar prezența acesteia – ca ziua întâia și ziua a opta. Prin Pogorârea Duhului Sfânt s-a descoperit că Biserica este prefacerea sfârșitului în început, a vieții vechi în viața nouă.

Slujirea divină a luat naștere și s-a „constituit” în structura ei externă, mai întâi ca Simbol al Împărăției și al Bisericii, ca ceva care se înalță spre Împărăție și în această înălțare „se împlinește” pe sine ca Trup al lui Hristos și locaș al Sfântului Duh. Toată noutatea, unicitatea reală și absolută a Liturghiei creștine a fost inclusă în esență eshatologică drept „parusia” viitorului, descoperirea viitorului, părtășia la Împărăția „veacului viitor”. În lucrarea Introducere în Teologia liturgică, părintele Schmemann scrie că tocmai din această trăire eshatologică a luat naștere „ziua Domnului” ca „Simbol”, adică în „lumea aceasta”, în timpul ei s-a descoperit Împărăția lui Dumnezeu; trăirea „zilei Domnului” a determinat primirea Paștelui și a Cincizecimii – bazele „anului bisericesc” – în primul rând ca sărbători de „trecere” din eonul actual în eonul „veacului viitor”. Desigur că simbolul Împărăției – care împlinește toate simbolurile zilei Domnului, a Paștelui, Botezului și ale vieții creștine în totalitatea ei, ca „viață ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3,3) – a fost Euharistia, taina venirii Domnului Înviat, Taina întâlnirii și comuniunii cu El „la Cina Lui, în Împărăția Lui”.

Liturghia se săvârșește de către Duhul Sfânt în timpul nou. Întreaga Sfântă Liturghie – de la început până la sfârșit – este epicleză, este chemarea Sfântului Duh Care transformă tot ce se săvârșește în ea, transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată și ne descoperă. Cu alte cuvinte, prin ceea ce arată Liturghia în timpul „lumii acesteia”, ea este „simbol” și se exprimă în simboluri. Simbolul este acea realitate pe care noi o numim „stare de taină”, de mister, proprie întregii creații a lui Dumnezeu, dar pe care omul a încetat să o perceapă și s-a recunoască în „lumea aceasta” căzută. Când afirmăm că întreaga Liturghie este prefacere, avem în vedere faptul că în Liturghie, fiecare parte a ei, fiecare lucrare sfântă, fiecare ritual se preface prin Duhul Sfânt în ceea ce este, fiecare fiind „simbol real”, în ceea ce descoperă. Prin urmare, în Liturghie totul este real, dar realitatea nu este a „lumii acesteia” și nici în timpul ei căzut și divizat, ci în adunarea timpului nou.

Repetarea ciclică a slujbelor și sărbătorilor creștine nu mai înseamnă cercul vicios al imanenței fără ieșire, ci este simbolul liturgic „transparent” al veșniciei, care în mod văzut se actualizează prin repetarea periodică (ciclică) a comuniunii sacramentale cu ceea ce este veșnic. Un ciclu mai puțin obișnuit, în sensul evidenței calendaristice naturale imediate este cel al Octoihului, care se desfășoară pe durata a opt săptămâni. Cele opt glasuri ale cântărilor urmează ciclurile de câte opt săptămâni (câte un glas pe săptămână) ce și-ar putea avea o preînchipuire în calendarul străvechi al Pentacontadelor, de șapte săptămâni plus o zi, folosit de sumerieni, acadieni și alte popoare ale Orientului antic și din care pot fi regăsite astăzi urme mai ales în „cincizecimile” Postului Mare și Paștilor. Baza fenomenului Octoihului în Biserica creștină este simbolismul liturgic al învățăturii ortodoxe despre cea de a opta zi, pe care Sfântul Vasile cel Mare o numește „icoana veacului”, „veacul cel fără de moarte și fără de sfârșit”, asemuit de Sfântul Maxim Mărturisitorul cu „al optulea bărbat” al femeii din pilda imaginată de saduchei pentru a-l compromite pe Mântuitorul (Matei 22,23-32) și care se referă la vremurile ultime, ale învierii morților și ale vieții viitoare, în care „firea temporală” și-a primit sfârșitul. Sau, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul „al optulea veac este veacul ce va să fie… o singură zi neînserată, când soarele dreptății va străluci luminos peste cei drepți”.

Caracterul ciclic al slujbelor este pus în legătură cu structura săptămânii și Cincizecimea, aceasta fiind socotită ca și alcătuită din șapte săptămâni (de șapte ori câte șapte), plus a opta duminică. Tălmăcirea teologică și liturgică întemeiată pe datele Revelației și ale Tradiției este însă cel mai important aspect. Ciclul liturgic este simbolul veșniciei (simbol liturgic), în contextul dat, fie că este vorba de săptămână (în care a opta zi este iarăși prima zi) sau de Cincizecime, în care cele de șapte ori câte șapte zile (ca tot atâtea „zile-Duminici”, ce reiau de cincizeci de ori Duminica Învierii) se încheie cu a opta Duminică (săptămânală) – așa încât „începând cu Duminica și sfârșind cu Duminica, în felul acesta… se aseamănă veșniciei, care ca într-o mișcare ciclică, începe de la un punct și la același punct ajunge.

Cele opt Duminici ale Cincizecimii (cu toată bogăția semnificației lor pascale, izvorând din evenimentul Învierii) se revarsă în tot restul anului, desfășurându-se în „cincizecimile” repetate ale seriilor de către opt săptămâni ale Octoihului. Se poate spune că acestea „adună” sacramental timpul lumii, revărsându-l în veșnicia „zilei cea una și dintâi” a Creației și Învierii, a Împărăției lui Dumnezeu.

Ciclul „cincizecimilor” Octoihului este astfel simbolul liturgic continuu al plinirii eshatologice, ce se suprapune peste ciclul anual al Mineielor, prefăcând liturgic mereu timpul istoric al Bisericii în veșnicia eshatonului, sau altfel spus, timpul istoric al Bisericii fiind totodată sacramental este „veacul viitor”.

În cântările bizantine din ziua Cincizecimii, Duhul este numit uneori „slava lui Hristos” dată ucenicilor după Înălțare (catisma după polieleu) și la fiecare Euharistie, adunarea liturgică intonează după împărtășire: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi”. Cincizecimea, ziua de naștere a Bisericii, este momentul când adevăratul sens al Crucii și al Învierii lui Hristos iese la iveală, când o nouă omenitate se reîntoarce la părtășia dumnezeiască și când o nouă cunoaștere este acordată „pescarilor”. De fapt, o comparare a textelor liturgice de la Cincizecime cu acelea dedicate sărbătorii Schimbării la Față a Domnului (6 august) – și este totdeauna important să ne amintim că pentru Ortodoxie Liturghia a constituit cea mai înaltă expresie a credinței și a trăirii lor creștine – acea comparare demonstrează că minunea Cincizecimii a fost socotită ca o formă extinsă a tainei Taborului. Pe muntele Tabor, lumina dumnezeiască s-a arătat unui cerc restrâns de Apostoli, dar la Cincizecime, Hristos, „trimițând Duhul Sfânt” a strălucit ca lumină a lumii, deoarece Duhul îi „luminează pe ucenici și îi deprinde cu tainele cerești”.

Cincizecimea apare ca sfârșitul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii. Urmându-i pe Sfinții Părinți se poate spune chiar că „Hristos este Marele Înaintemergător al Duhului Sfânt”. Iată ce spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Logosul a asumat trupul ca noi să putem primi Duhul Sfânt. Dumnezeu S-a făcut purtător de trup (sarcofor) pentru ca omul să poată deveni pnevmatofor (purtător de duh)”.

Înălțarea lui Hristos este „epicleza” prin excelență, căci este dumnezeiască: Fiul cere Tatălui să dăruiască Duhul Sfânt și ca răspuns la această rugăciune, tatăl trimite Duhul, inaugurând Cincizecimea. Această viziune deplină a iconomiei nu diminuează cu nimic rolul central al Învierii tainice și al Jertfei Mielului, ci precizează ordinea progresivă a lucrărilor și arată pe Fiul și pe Duhul, fiecare în propria Sa mărime și dimensiune, fiecare slujindu-i Celuilalt și convergând împreună spre Împărăția Tatălui.

Rugăciunea adresată Duhului Sfânt, Împărate ceresc, cere și „sălășluirea” întru noi. Această rugăciune îl face pe Evagrie să spună: „Vie Împărăția Ta; Împărăția lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, noi Îl rugăm să-l facă să coboare asupra noastră”. În acest sens, „căutați Împărăția lui Dumnezeu” înseamnă „căutați Duhul Sfânt” unic necesar și iată pentru ce, după Sfântul Serafim de Sarov, scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt.

Cultul Bisericii Ortodoxe se află într-o transparență activă pentru credincioși, Duhul Sfânt lucrând la sensibilizarea lor continuă pentru Dumnezeu și pentru comuniunea reciprocă, cultul ortodox are o deschidere spre eshatologic sau comunitatea trăiește în orizontul transparent al eshatologicului și în tensiune spre el, tensiune susținută în ea de Duhul. Căci eshatologicul va fi revelarea deplină a Duhului ca energie și slavă dumnezeiască, care va copleși materialitatea creației prin intensitatea relației de comuniune a credincioșilor cu Dumnezeu și cu semenii, realizând comuniunea universală și desăvârșită. În rugăciunea după prefacerea Darurilor, la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cerem ca împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, pline de căldura Duhului să ne fie și „spre moștenirea Împărăției cerurilor”.

Despre cult ca deschidere spre eshatologic, Sfântul Vasile cel Mare zice: „Toți privim spre răsărit în timpul rugăciunilor. Dar puțini știm că prin aceasta căutăm străvechea patrie, raiul, pe care l-a sădit Dumnezeu în Eden, la răsărit. Iar rugăciunile le împlinim stând drepți și în una a sâmbetelor (Duminica), dar motivul nu-l știm toți. Prin starea în picioare în ziua Învierii nu ne amintim numai că am înviat împreună cu Hristos și suntem datori să căutăm cele de sus, ci aceasta este și o icoană a veacului ce-l așteptăm. De aceea, fiind și începutul zilelor, n-a fost numită de Moise, prima, ci una. Căci s-a făcut seară, zice, și s-a făcut ziuă, zi una (Facere 1,5); ca una care se repetă în cerc de multe ori. Și este deci aceeași una și a opta, aceeași una cu adevărat și-a opta cu adevărat…, arătând prin sine starea cea de după timpul acesta, veacul fără succesor, fără sfârșit și neîmbătrânit. Deci în mod necesar, Biserica învață pe cei crescuți de ea să împlinească rugăciunile stând în picioare, ca să nu neglijăm să ne amintim continuu de merindea vieții fără sfârșit pentru mutarea noastră la ea. Și orice Cincizecime ne face să ne gândim (să ne reamintim) la învierea așteptată în acel veac. Căci una și prima zi, înșeptită de șapte ori, alcătuiește cele șapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi. Căci începând de la prima, sfârșește la ea, desfășurându-se prin aceleași, aflătoare în mijloc, deci de cincizeci de ori. De aceea și imită prin asemănare veacul acesta (veșnicia), pornind de la aceleași semne și ajungând, ca într-o mișcare circulară, la aceleași. În acest timp, rânduielile Bisericii ne-au învățat să preferăm chipul stării în picioare la rugăciune, ca să ne mutăm, printr-un îndemn vădit, mintea de la cele de față la cele viitoare”.

Este de remarcat că însuși statul în picioare al credincioșilor la slujbele dintre Paști și Rusalii, pe care o prezintă, împreună cu altele, ca o tradiție nescrisă de la Apostoli, are pentru Sfântul Vasile cel Mare următoarea semnificație: credincioșii stau în picioare ca unii ce au înviat în potență împreună cu Hristos și nu mai sunt ținuți de moarte culcați orizontal și neputincioși. Dar statul în picioare și hainele curate în care sunt îmbrăcați credincioșii arată și faptul că ei sunt în mers spre Împărăția viitoare. Ei sunt gata de drum, ca și evreii care mâncau mielul pascal în picioare și îmbrăcați de drum. N-avem „cetate stătătoare” pe acest pământ, „ci o căutăm pe cea viitoare” (Evrei 13,14). Nu ne așezăm comod în nici o situație din lume, ci pășim mereu înainte, depășim orice nivel spiritual atins, urcând mai sus. Duhul Sfânt ne ține într-un dinamism continuu sau accentuează și dă direcție adevăratului progres spiritual al nostru.

Toate zilele se înșiră în lanț, ca zile în mers, pline de puterea ascunsă a Învierii lui Hristos, care lucrează prin Duhul, ducându-ne spre Cincizecimea finală, eshatologică, când Duhul va țâșni în plinătatea Lui în mod „vizibil” din trupul înviat și transparent al Domnului, învăluind ființa noastră, care a înaintat și ea spre transparență prin Duhul din ea și a devenit deplin transparentă și sensibilă prin Înviere și în deplină comuniune cu Hristos prin Înălțare.

În Sfântul Duh, creația se află într-o necontenită desăvârșire. Câștigarea Împărăției lui Dumnezeu are un caracter istoric progresiv. Noul Ierusalim nu este numai o grădină, ci o cetate grădină. Harismele pe care le dobândește omenirea credincioasă, în vederea ridicării acestei cetăți, au izvorul în actul creației, fiind împlinite cu harismele date la Rusalii de același Duh Sfânt. Cincizecimea este un nou act personal al Duhului Sfânt, prin care se revarsă energiile îndumnezeitoare, de aceea este și o nouă îmbogățire a întregii creații de aceste energii. Reînnoirea făpturii se săvârșește prin ivirea unui centru al creației, care reprezintă evenimentul perpetuu al Cincizecimii, Sfânta Biserică.

Există nu numai o trecere eshatologică a acestei lumi spre viața veșnică, ci și o venire istorică a Împărăției, aici și acum (Luca 17,21). Dimensiunea eshatologică a lucrării lui Hristos este evidentă în tot ceea ce El face. Împărăția a fost inaugurată cu Întruparea Sa, manifestată în minunile Sale și mai ales în Învierea Sa. Cu venirea Duhului Sfânt la Cincizecime, darurile Împărăției sunt împărtășite tuturor celor ce vor crede, ca apoi aceștia să devină martori ai Împărăției.

Aici și acum, Biserica participă în mod liturgic, sacramental și spiritual la realitatea Împărăției viitoare. Există temei în teologia patristică pentru a susține că „vie Împărăția Ta”, din Rugăciunea Domnească, se referă la Duhul Sfânt. Deoarece Biserica „primește ca arvună prezența Duhului Sfânt, Împărăția este printre noi, sfârșitul, eshaton, este deja accesibil lumii. Speranță plină de bucurie, Împărăția este deja prezentă și lucrează în lume.

Botezul este Taina intrării în Împărăția lui Dumnezeu. Potopul ar fi un „tip” pe care Botezul vine să-l împlinească. În acest sens, Botezul nu mai aparține ciclului naturii, ci aparține zilei a opta. Botezul este și totodată o profeție a morții și a Învierii eshatologice: „(Dumnezeu) n-a cruțat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptății, când a adus potopul peste cei fără de credință” (II Petru 2,5). Apelativul „al optulea propovăduitor” privește un simbol, dacă-l punem în corelație cu Botezul, dovedește că această cifră desemnează ziua a opta, care este aceea în care a înviat Hristos și s-a pogorât Duhul Sfânt. În sprijinul acestei exegeze a textului Sfântului Apostol Petru, care atestă simbolistica numărului opt, putem invoca faptul că baptisterele din veacul apostolic și imediat următor, erau adesea octogonale.

Taina Mirungerii este Taina prin care se revelează și mai clar lucrarea Sfântului Duh asupra omului întreg, trup și suflet, adică asupra persoanei. Cei unși cu Sfântul Mir trebuie să „lumineze ca făcliile cerului”, prin ei viața cerească devine transparența pământenilor. Hristos a făgăduit că încununarea lucrării Lui de mântuire va fi pogorârea Sfântului Duh. Hristos a venit pentru a restaura în noi viața pe care am pierdut-o în păcat, pentru a reda viața „din belșug”. Semnificația Cincizecimii noastre personale în taina Mirungerii este darul Sfântului Duh. El ne pecetluiește, ne face cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, părtași ai Sfântului Duh. Așa cum întreaga viață a Bisericii izvorăște din Paști și ne conduce spre Cincizecime, iar timpul de după Cincizecime către un alt Paști, viața noastră, izvorâtă în întregime din Botez este transformată într-o trecere, într-un pelerinaj și o ascensiune către ziua cea neînserată a veșnicei Împărății. În timp ce noi avansăm, luptăm, lucrăm, lumina tainică a acestei zile iluminează deja drumul nostru, reverberează pretutindeni, transformă totul, face din toate lucrurile viață în Dumnezeu. Atunci când slujba baptismală este încheiată, Botezul își începe lucrarea în noi.

Începuturile misiunii creștine în lume s-au făcut prin călăuzirea Duhului Sfânt. Sfinții Apostoli au fost călăuziți de Duhul Sfânt venit asupra lor în chip de limbi de foc la Cincizecime și ei au mers la diverse popoare pentru a propovădui și mărturisi noua și adevărata religie. Dar Duhul Sfânt nu a îngăduit ca Sfinții Apostoli să lucreze la întâmplare. El a intervenit în viața Bisericii astfel încât aceasta să fie Trup viu al Capului Hristos, în care iubirea și pacea să fie temelia vieții în Hristos și în Duhul.

Sfânta Biserică este taina prin care Duhul unește începutul și sfârșitul, lumea de față și cea viitoare, împreunând și cele două dimensiuni ale ei, cea cosmică și cea eshatologică. Sub orice aspect am privi, prezența Sfântului Duh în Biserică este o mare taină. Astfel Biserica este taina începutului și a sfârșitului, a lumii și a împlinirii ei ca Împărăție a lui Dumnezeu.

Ceea ce s-a prefigurat în rai s-a realizat la Cincizecime. Astfel, în Biserică datorită prezenței și lucrării Sfântului Duh, apa de la Botez devine „baia nașterii din nou”, mirul se face „taina nădejdii”, iar pâinea și vinul de la Sfânta Liturghie se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos, oferindu-ne „hrana nemuririi”. În sens general și atotcuprinzător, Sfânta Biserică devine cosmos transfigurat și prin creația nouă, noi înșine ne oferim lui Dumnezeu ca fiind ai lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Tot ceea ce în lume dobândește părtășie la viața creștină îndumnezeită poate fi recunoscut, descoperit și privit ca dar al Sfântului Duh, tot El fiind chemat și rânduit spre suprema împlinire: „să fie Dumnezeu totul în toate”.

CAPITOLUL AL IV-LEA. Învierea și Cincizecimea în Sfintele Taine și în Sfânta Liturghie

IV.1. Înviere, reînnoire și sfințire în Tainele Bisericii

Mântuirea oamenilor se realizează numai prin încorporarea și creșterea lor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne-a mântuit recapitulativ pe toți în Sine, adunându-ne, după aceea, în chip actual în Sine, ca mădulare ale Trupului Său, ne comunică treptat, trecându-ne prin stările prin care a trecut umanitatea Sa, desăvârșirea Sa. În acest sens, Nicolae Cabasila subliniază: „Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut și El, să răbdăm și să pătimim și noi câte a răbdat și a pătimit El… Căci într-adevăr, noi de aceea ne și botezăm ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtași cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii și, în sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a Împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuși Trupul și Sângele pe care Hristos le-a luat din pântecele Fecioarei Maria. Așa că, drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat și s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi”. Dar trecerea prin toate câte a trecut Hristos și trăirea lui Hristos în noi și cu Hristos în Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine, se realizează numai în Biserică, căci numai aici, în Biserică, lucrează Hristos prin Duhul Său mântuirea noastră împreună cu noi, revărsând viața Sa dumnezeiască asupra Bisericii asupra mădularelor ei care participă la viața Capului ei, Hristos.

Hristos, Dumnezeu-Omul, este taina originară și atotcuprinzătoare a mântuirii noastre, căci în El ne-a fost dată baza unirii divinului cu umanul, adică a energiilor divine necreate, a harului, cu umanul printr-un semn material în general, prin care se comunică omului, în formă văzută harul dumnezeiesc nevăzut. Toate Tainele Bisericii și însăși Taina Bisericii, își au baza lor divino-umană în Taina Tainelor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), argumentând, formulând și subliniind învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Logosului întrupat al Tatălui, Domnul nostru Iisus Hristos, „a salvat sensul simbolului sau al semnului văzut ca cuprinzător al vieții dumnezeiești împotriva arianismului care, despărțind radical între Dumnezeu și lume, fi cea din simbol numai un mijloc care închipuie realitatea dumnezeiască și nu o cuprinde”. Iar dogma hristologică, în formularea ei de la Sinodul III ecumenic (Efes, 431) și IV ecumenic (Calcedon, 451) explică atât comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, care constituie Biserica, cât și participarea acestora la viața dumnezeiască prin Sfintele Taine ale Bisericii. Pe acestea le-a instituit Hristos însuși ca forme și grade de relații personale ale Lui, cu oamenii încorporați în Sine ca mădulare ale Bisericii, căci orice Taină este o intrare în comuniune cu Hristos ca persoană și prin Hristos o intrare în comuniune cu ceilalți membri ai Bisericii uniți cu Hristos. Iar prezența și lucrarea lui Hristos însuși în Taine este implicată în faptul că harul Tainelor este energia necreată a lui Hristos sau lucrarea lui Hristos, accesibilă și părtășibilă omului prin umanitatea îndumnezeită a lui Hristos cel înviat și slăvit. Biserica este Trupul lui Hristos. Tainele ei își au temeiul, explicația și necesitatea lor în legătura dintre Hristos și Biserică și sunt viața și lucrarea Duhului lui Hristos, adică a Duhului Sfânt în Biserică și în mădularele ei.

Dintre toate tainele dumnezeiești, Taina lui Hristos este cea mai mare Taină sau mister, căci „Hristos este descoperirea Tainei celei ascunse din timpuri veșnice” a lui Dumnezeu (Rom. 16,25-26; Efes. 3,3 și urm.; Col. 2,2-3): Dumnezeu se face om la plinirea vremii (Gal. 4,4), spre răscumpărare și înfiere (Gal. 4,5), spre mântuirea și mărirea noastră (1 Cor. 2,7). Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, este misterul sacramental prin excelență și după Acesta și prin Acesta, Biserica și Euharistia. Prin Taina Hristos, Dumnezeu a voit să ridice natura vizibilă și mai ales să se comunice prin natura vizibilă, pentru a uni cu Sine în chip sacramental întregul neam omenesc și tot universul. Dumnezeu a binevoit să sălășluiască omenește în Hristos toată plinirea dumnezeiască (Col. 1,19 și 2,9), rămânând însă mai departe Taină. „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină dumnezeu” – este ideea centrală a iconomiei mântuirii, scumpă tuturor Părinților Bisericii, de la Sfântul Irineu la Sfântul Atanasie cel Mare și la toți de după aceștia. Aceasta exprimă esența inefabilă a Tainei Hristos, mister și sacrament originar și fundamental ascuns din veșnicie în Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol Pavel (Col. 2,2-3; 3,3; Rom, 16, 25), al întâlnirii noastre cu Dumnezeu și al mântuirii noastre a tuturor în Hristos, dar și al însușirii de către fiecare om a roadelor răscumpărării și îndumnezeirii noastre prin Hristos, în Duhul Sfânt, în Biserica Sa.

Hristos este Taina și sacramentul prin excelență, originar și general, izvor și conținut al tuturor misterelor și sacramentelor, condiție și explicație a tuturor acestora. Botezul, viețuirea Sa pe pământ, patimile și moartea pe cruce, învierea și înălțarea Sa la ceruri întru slavă, de-a dreapta Tatălui, sunt și ele Taine sau mistere prin care Hristos a săvârșit răscumpărarea și înnoirea noastră ca făpturi raționale, restabilite în comuniune cu Dumnezeu.

Taina Hristos cu actele ei mântuitoare se prelungește în umanitate prin Biserică și Tainele ei. În legătura ei strânsă cu Hristos, prin Duh Sfânt care viază și lucrează în ea, Biserica este ea însăși o Taină, și anume o Taină generală și principală, condiție și rezultat a altor Taine care exprimă propria ei sacramentalitate, ele fiind lucrări ale aceluiași Hristos în Duhul Sfânt.

Biserica este Hristos prelungit și în curs de prelungire în umanitate prin Taine. Fiind Hristos comunitar-sobornicesc extins în timp și spațiu pentru a cuprinde întreaga umanitate răscumpărată și înnoită de Hristos însuși prin întrupare, cruce și înviere, Biserica este a doua Taină sau mister principal al mântuirii noastre personale, subiective.

Prelungire dinamică prin Duhul Sfânt a întrupării Logosului, Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos pe cruce, luând putere din învierea Sa din morți. Ca comuniune și comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, Biserica intră în istorie la Cincizecime odată cu venirea ipostatică a Duhului Sfânt în lume, de la Tatăl trimis de Fiul (Ioan 14, 26; 15, 26) și cu pogorârea Lui în chip distinct peste Apostoli (Fapte 2, 1-3; 1, 13-15), la care s-au adăugat cei pătrunși la inimă de cele văzute și auzite (Fapte 2, 4, 37) care au primit cuvântul Evangheliei și s-au botezat, fiind ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 41). Legată de lucrarea Duhului Sfânt, Biserica este Cincizecimea prelungită și prezentă în umanitate, care durează în veșnicie. Intrată în istorie acum, Biserica este acel mediu statornic și de nimeni neclintit (Mt. 16, 18) fiindcă este Trupul lui Hristos, al manifestării și lucrării energiilor divine necreate în cuprinsul umanității încorporate în Hristos pe care le revarsă Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică.

Venind personal Duhul Sfânt în lume, viața lui Dumnezeu se coboară pe pământ, Treimea locuiește în noi și ne îndumnezeiește; Ea ne împărtășește energiile și lucrările Sale necreate prin care noi participăm la viața de iubire a lui Dumnezeu. Dar harul ni se împărtășește de Duhul Sfânt prin Hristos, adică prin umanitatea îndumnezeită a lui Hristos slăvit prin înviere și înălțat întru slavă la ceruri, de-a dreapta Tatălui (Rom. 5, 17, 20, 21; 6, 23). Mijloacele prin care Hristos ne comunică stările principale prin care El a trecut umanitatea Sa în planul supraconștient, ontic al existenței noastre, dându-ne puterea de a le prelungi și în planul conștient, sunt Tainele Bisericii.

Toate cele șapte Sfinte Taine sunt instituite de Hristos, unele în mod direct, iar altele în mod indirect, în ce privește temeiurile scripturistice ale instituirii lor. Instituirea dumnezeiască constituie elementul principal al ființei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu și mijloace ale prezenței și lucrării lui Hristos în Biserică și în mădularele ei prin Duhul Sfânt. Astfel, la ultima Cină spre noaptea în care urma să fie vândut, Mântuitorul Hristos vrând să lase Bisericii, așa cum o reclama umanitatea Sa, o jertfă vizibilă, care să comemoreze și să facă prezent până la sfârșitul veacurilor pe Cel care avea să o împlinească odată pentru totdeauna în mod sângeros pe cruce, a instituit dumnezeiasca Euharistie ca Jertfă și Taină în același timp (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 17-20). În același timp El constituia și pe acei preoți ai Legii celei noi, prin porunca dată Apostolilor și succesorilor lor întru preoție să aducă această jertfă: „Faceți aceasta spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19; 1 Cor. 11, 24 și 25).

Taina Preoției este legată direct de Arhieria lui Hristos și de jertfa Sa de pe cruce. Dar arhieria sau preoția în general înseamnă putere dumnezeiască acordată celui hirotonit. Această putere a Duhului Sfânt, Hristos a dat-o Sfinților Săi Apostoli și, prin ei, urmașilor lor, episcopii, îndată după învierea Sa din morți: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea a suflat asupra lor și le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). Dar Euharistia și Preoția sunt dale în vederea Bisericii și pentru Biserică. În textul: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ, drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15 și 16), Hristos sintetizează cele trei laturi principale ale Preoției, ca derivând direct din Preoția sau Arhieria Sa: puterea învățătorească, puterea harismatică sau sfințitoare și puterea jurisdicțională sau de conducere. Umplerea Apostolilor de toată puterea Duhului Sfânt pentru slujba Preoției va avea loc la Cincizecime (Luca 24, 49), odată cu venirea personală a Duhului în lume și înființarea Bisericii ca formă concretă de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt care intră în relație personală cu fiecare dintre Apostolii aflați în comuniune (Fapte 2, 1-3) și cu fiecare ins încorporat în Trupul lui Hristos, Biserica, prin Tainele (Botez, Mirungere și Euharistie) administrate de Apostoli și de urmașii lor celor care au primit cuvântul Evangheliei (Fapte 2, 38, 41, 42,- 8, 16, 17).

Botezul, ca primă Taină a încorporării noastre în Hristos, ca mădular al Bisericii, Trupul Său, sau prin care Hristos se extinde prin Duhul Sfânt în oameni, ca să-i încorporeze în Sine și în Biserică a fost instituit de Mântuitorul după învierea Sa din morți odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduire (Matei 28, 19; Marcu 16, 15-16), arătîndu-1 ca absolut necesar pentru mântuire (Ioan 3, 3, 5; Marcu 16, 16).

Prezența deplin transparentă a Duhului Sfânt după înviere, în umanitatea lui Hristos, a făcut posibilă și necesară pecetluirea celui botezat cu harul Duhului Sfânt în Taina Mirungerii, anticipată de Mântuitorul (Ioan 7, 38) și practicată după Cincizecime de Sfinții Apostoli îndată după Botez sau în legătură cu Botezul (1 Cor. 6, 11), prin punerea mâinilor (Fapte 8, 16; 19, 6) sau Mirungere (2 Cor. I, 21-22; Efes. 1, 13; 4, 30; 1 Ioan 2, 20, 27), pentru primirea darurilor Duhului Sfânt (Rom. 5, 5; 9, 15; 1 Cor. 6, 11, 19).

Taina Spovedaniei, prin care dobândim harul iertării păcatelor mărturisite cu căință adâncă în fața episcopului sau preotului, a fost instituită odată cu suflarea Duhului asupra Apostolilor, în prima zi a învierii, seara: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate, și cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).

La fel, și celelalte două Taine, Nunta și Maslul își au instituirea lor de la Hristos, fiind săvârșite tot din timpul Sfinților Apostoli.

Instituirea dumnezeiască, de la Hristos însuși, a Sfintelor Taine arată că acestea sunt absolut necesare pentru mântuire, de îndată ce însușirea personală a roadelor răscumpărării, mântuirea și îndumnezeirea, nu pot fi dobândite de om, decât numai cu ajutorul harului dumnezeiesc însuși: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6); „Eu sunt vița, voi sunteți mlădița. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5); „Și orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14, 13). Același lucru îl subliniază apoi Sfântul Apostol Pavel: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi și ca să voiți și să săvârșiți după a Lui bunăvoință” (Filipeni 13). Ajutorul și harul lui Dumnezeu ne vin prin Taine și în Biserică (Ioan 3, 3-5; Marcu 16, 16; Fapte 8, 16-17; 1 Ioan 2, 20, 27; 1 Cor. 11, 19; Matei 26, 26-28; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 51, 53-56), și nu în afara Bisericii și a Tainelor ei.

Tainele sunt, prin urmare, lucrări sfinte: 1) instituite de Hristos, săvârșite în Biserică de episcop sau preot, cu puterea Duhului dată lor în Taina Hirotoniei, 3) care sub o formă vizibilă, 4) ne împărtășesc harul nevăzut al lui Hristos sau pe Hristos însuși în acțiunile Sale mântuitoare, 5) pentru a ne face părtași de desăvârșirea umanității Sale, sau de mântuire. Instituirea lor de către Hristos subliniază ideea că numai Dumnezeu poate lega harul sau lucrarea Sa de anumite mijloace sensibile pentru a ni-1 împărtăși în mod adecvat condiției noastre de ființe spirituale-trupești. Cât privește actul sensibil și harul nevăzut, ele nu pot fi separate decât prin cugetare, căci în mod concret ele formează un întreg așa cum sufletul și trupul formează un întreg.

Instituite de Hristos, Biserica și Tainele sunt date împreună și deodată în vederea încorporării, creșterii și mântuirii oamenilor în Hristos. Legătura strânsă dintre Biserică și Taine își are temeiul în relația ființială dintre Hristos și Biserică, Trupul Lui extins în umanitate. „Biserica întreagă este plină de Hristos”. Deci și actele ei – în special cele instituite chiar de El – sunt pline de El și omul care le primește este încadrat și crește în această ordine a Bisericii, în trupul tainic al lui Hristos. „Căci pe El (Hristos) L-a dat cap Bisericii, care este Trupul Lui și plinirea Celui ce plinește toate în toți (Efes. 1, 22-23). În calitatea de Cap, Hristos nu se poate despărți de trupul Său, ci e mai degrabă conducătorul nemijlocit și suflarea cea mai intimă a lui, mereu prezentă în el… Această comuniune între Hristos și Biserică se bazează pe participarea Bisericii la pătimirea și învierea lui Hristos și se activează în ea… Și anume, aceasta se împlinește sacramental în Taine, mai întâi prin Botez, cum ne-a arătat Sf. Apostol Pavel în Romani 6 …”.

Biserica este, deci, Misterul vast, sau Taina generală în care trăiește și lucrează în chip nevăzut Hristos însuși, pe care ea ÎI experiază prin lucrările Duhului Sfânt. Tainele, în schimb, sunt actele parțiale prin care se oferă fiecăruia, în mod personal, viața dumnezeiască a lui Hristos din Biserică. De aceea, prin Taine crește și se hrănește Biserica.

Relația aceasta strânsă dintre Taine și Biserică este subliniată de Nicolae Cabasila astfel: „Biserica se arată prin Taine cum se arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri și, cum a zis Domnul, ca vița prin mlădițe, pentru că aici nu e numai o identitate de numiri și o asemănare, ci identitate de lucru, întrucât Tainele sunt Trupul și Sângele Domnului”. „Tainele sunt centrul întregii vieți a Bisericii, ele sunt condiția indispensabilă pentru creșterea trupului Bisericii. Tainele sunt „încheieturile” și „legăturile” care unesc trupul lui Hristos, pornind din capul lui (Col. 2, 19) și prin aceasta unesc pe credincioși, încât aceștia sunt „ca un singur om”, având o singură inimă și un singur suflet (Fapte 4, 32). Numai prin Taine se realizează unitatea pentru care s-a rugat Hristos”. Numai prin Taine, cei ce au primit cuvântul Evangheliei lui Hristos din gura Apostolilor, s-au putut adăuga acestora constituind Biserica ca comunitate a celor ce cred în Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt (Fapte 2, 1-3, 37-38, 41), și au putut stărui în comuniune cu Hristos și unii cu alții în Hristos (Fapte 2, 42, 46).

Biserica este o comuniune prin Taine, se întemeiază pe ele, este circumscrisă de către Taine, dar ea este săvârșitorul lor. Tainele aparțin Bisericii ca acte ale ei sau mai exact ca acte ale Capului ei, Hristos. Dar Capul nu este singur, ci este împreună cu Trupul. El nu lucrează nimic singur, ci împreună cu Trupul Său, Biserica, și tot ceea ce El face se raportează la Trupul Său, Biserica. Fiind săvârșite de Hristos, prin Duhul Său, adică Duhul Sfânt, Tainele sunt ale Bisericii. Dar acestea sunt ale Bisericii și pentru că sunt ocazionate și cerute de Biserică, pentru ea și pentru mădularele ei. Ele sunt ale Bisericii și pentru că Hristos le săvârșește din ea, în ea și împreună cu ea. Ba mai mult, Biserica este aceea care a primit și porunca expresă de la Hristos, Capul ei, să săvârșească Tainele pe care El însuși le-a instituit: instituind Euharistia, la Cina cea de Taina (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24 și Luca 22, 19-20), Mântuitorul Hristos a și poruncit săvârșirea ei: „Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; 1 Cor. 11, 24). Săvârșirea Sfintelor Taine trebuie să însoțească propovăduirea Evangheliei spre mântuire (Matei 28, 19; Marcu 16, 15-16), odată cu conducerea credincioșilor spre Hristos și dobândirea împărăției cerurilor, dată fiind prezența necontenită a lui Hristos cu Apostolii și cu urmașii lor până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20). Săvârșirea celor Sfinte, adică a Tainelor este, deci, o parte constitutivă a puterii date Bisericii de către Hristos însuși. Ba mai mult, este o obligație dată ca poruncă Bisericii (Matei 28, 19; Luca 22, 19), fiindcă numai prin Taine, Hristos se extinde în oameni și îi încorporează în Sine și în Trupul Său, Biserica, pentru a-i mântui: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16) sau „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care avea să-L primească acei ce cred în El” (Ioan 7, 38-39). Duhul lui Dumnezeu nu vine în noi decât prin Tainele Lui în Biserică. „Fără Hristos pe care ni-L împărtășește Duhul Sfânt în Taine sau fără Duhul care ni se împărtășește odată cu Hristos în Taine, în Biserică, nu avem acces la Tatăl (Ioan 14, 6).

Între Biserică și Taine există un îndoit raport: general și special. Raportul special evidențiază în modul cel mai pregnant condiționarea reciprocă a Bisericii și Tainelor ei, precum și ideea că Biserica este rezultat și condiție a Tainelor.

Astfel, prin Taina Botezului, se extinde taina întrupării Cuvântului adică crește Trupul tainic al lui Hristos, Biserica. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – vrea să lucreze pururea și în toți taina întrupării Sale”. Prin Botez, Biserica primește noi membri. Acești membri sunt oamenii trecuți prin apa Botezului și prin apa spirituală nevăzută a Duhului Sfânt. Ei poartă imprimată, în ființa lor, lucrarea sacramentală a Botezului. Toți membrii Bisericii sunt născuți sacramental după asemănarea nașterii lui Hristos, cum spune Teofan al Niceii. „De aceea și noi ne renaștem în chip suprafiresc din apa aceasta fără unire trupească și fără celelalte fapte ale firii ca fii ai lui Dumnezeu și asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu prin fire, născut din pântecele feciorelnic și neprihănit… Pentru că tot ce ne dă această renaștere și rezidire după chipul lui Dumnezeu o lucrează prezența Sfântului Duh”. Altfel spus, în toți cei botezați se află Hristos ca prunc născut fără de păcat din Fecioară, ei fiind într-un anumit grad unificați spiritual în Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

Botezul implică și împărtășește harul Duhului Sfânt în Biserică și din Biserică și la cererea acesteia. Iar harul Duhului este ceea ce formează Biserica reunind pe credincioși într-o comunitate care așteaptă venirea împărăției. Iată aici caracterul eclesial și eshatologic al Botezului.

Deci, Biserica este constituită din cei botezați și poartă caracterul Botezului, fiind Trup sacramental în care trăiește Hristos în Duhul Lui, imprimat în mădularele ei. Din aceasta rezultă sacramentalitatea intrinsecă a Bisericii și necesitatea Botezului ca primă Taină a încorporării omului în Hristos și în Biserică sau a încorporării lui în Hristos ca mădular al Bisericii. „Dar nu numai Botezul condiționează și dă realitate Bisericii ci și Biserica condiționează Botezul. Biserica e sacramentală prin faptul că e constituită din cei care au imprimat în ei Taina Botezului (și alte Taine), dar și întrucât are puterea să extindă sacramentalitatea ei asupra celor ce vor să intre în ea… „Cu alte cuvinte, din Botez ia ființă pe de o parte Biserica, dar în același timp prin împreună-lucrarea lui Hristos și a Bisericii se nasc credincioșii ca membri ai Bisericii”.

Dar cei care sunt zidiți în Trupul tainic sau sacramental al Bisericii nu sunt numai botezați, adică nu au imprimată în ființa lor numai Taina Botezului, ci poartă și pecetea Duhului Sfânt primită în Taina Ungerii cu Sfântul Mir și sunt hrăniți cu Trupul și Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii, fără să mai vorbim și de alte Taine imprimate în ființa lor, căci Biserica implică deopotrivă pentru mădularele ei atât starea de născuți de sus, adică „din apă și din Duh” (Ioan 3, 3; 5, 7), ca imprimare a stării de născut din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu, și pecetluirea lor în Duhul Sfânt, ca o imprimare a lui Hristos cel uns de Duhul Sfânt la Botez, cât și comuniunea deplină între noi și Hristos prin Sfânta Euharistie, ca imprimare a stării Lui de totală dăruire ca jertfă Tatălui pentru noi și împreună cu noi.

Deci, fiecare Taină lucrează unirea credincioșilor cu Hristos în măsuri și moduri diferite, căci toate îl cuprind pe Hristos sacramental, trecut prin toate stările prin care El și-a trecut propria umanitate. Un loc aparte îl ocupă însă Botezul, Mirungerea și Euharistia, care realizează progresiv încorporarea oamenilor în Hristos prin Botez și Mirungere, și apoi în mod deplin prin Euharistie. Prin aceste trei Taine, are loc extinderea lui Hristos prin Duhul Sfânt în oameni, constituind astfel Biserica. După concepțiile protestante, Biserica se constituie numai prin Botez, iar după doctrina catolică, prin Botez și Confirmare, aceasta din urmă fiind săvârșită la o mare distanță de timp după Botez, și anume după vârsta de șapte ani și înainte de vârsta de paisprezece ani.

Prin Botez, Hristos ne-a renăscut, iar prin Duhul Sfânt, același Hristos ne-a pecetluit pentru ziua răscumpărării, lăsându-ne totuși să avem încă un trup muritor și pătimitor, după ce a scos însă pe căpetenia răutății din cămările sufletului.

Euharistia, însă, așează în adâncul nostru chipul trupului vieții viitoare. Căci la baza voinței noastre de a muri cu Hristos, pentru a viețui Hristos în noi, „nu stă numai harul Botezului, ca iradiere de putere din Hristos cel răstignit și înviat, ci însuși trupul răstignit și înviat al lui Hristos amestecat cu trupul nostru, stă trupul nostru asimilat în potență cu trupul răstignit și înviat al lui Hristos. Transparența lui Hristos prin trupurile noastre este în curs de a deveni totală. Trupul nostru și-a pierdut autonomia și grosimea în adâncul său prin unirea cu trupul lui Hristos, care, în baza uniunii ipostatice și a morții pe cruce și-a pierdut el însuși această autonomie și grosime, iar prin înviere s-a spiritualizat”. Între Botez și Euharistie există o strânsă legătură, căci prin amândouă ni se comunică, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, dinamismul sau puterea transformatoare a morții Domnului, dar în măsuri diferite: prin Botez dobândim puterea omorârii voinței noastre pentru păcat, a aplecării voii noastre spre plăceri, deci puterea virtuții pentru viața de pe pământ; prin Euharistie dobândim puterea de a ne da viața, căci chiar ființa noastră moare tainic (și trebuie să moară, chiar și vizibil) pentru Dumnezeu, ca să ne umplem de viața Lui în viață. Dar legătura dintre Botez și Euharistie este de continuitate, adică de adâncire și desăvârșire a încorporării noastre în Hristos, sau de creștere a lui Hristos în noi și comuniunii noastre cu El. Subliniind aceasta, Teofan al Niceii (sec. XIV) afirmă: „De aceea pe cei ce intenționează să-i unească cu Sine, ca pe niște mădulare ale Sale, mai întâi îi face de același chip cu capul, prin Botez, apoi prin comunicarea și împărtășirea Trupului și Sângelui propriu lipește de Sine și întreolaltă mădularele acestea deiforme. Pentru aceasta premerge Botezul, Sfintei Împărtășanii. Căci întâi trebuie să se facă mădularele asemenea capului, ceea ce o face dumnezeiescul Botez, apoi să se unească cu Capul, unire care se înfăptuiește prin Sf. Euharistie”.

Dar înainte de a primi pe însuși vistiernicul darurilor dumnezeiești sau comoara inepuizabilă a darurilor, Hristos, omul trebuie să primească darurile Duhului Sfânt. Aici găsește Nicolae Cabasila rostul Tainei Ungerii cu Sfântul Mir, subliniind că pentru a simți că primește, în Sfînta Împărtășanie, Trupul și Sângele lui Hristos, trebuie să primești pe Duhul Lui care să-ți dea această înțelegere. „După cum înainte de a te fi împăcat cu prietenii nu poți sta în mijlocul lor, tot așa nici în stare de păcat și de stricăciune nu te poți împărtăși de Trupul și Sângele de care sunt vrednice numai sufletele curate. Iată de ce, întâi de toate, ne spălăm, apoi ne ungem și numai după ce ne-am curățit de-ajuns și ne-am umplut de buna mireasmă a ființei lui Hristos, abia după aceea suntem primiți și noi la Sfânta Masă a Împărtășaniei”.

Ungerea spre sfințire și înțelegere, spre participare la Jertfa și Învierea lui Hristos și deci pentru unirea deplină cu Hristos în Euharistie trebuie s-o primim înainte.

Legată de Botez prin lucrarea ei de încorporare și unire plenară cu Hristos, și precedată de Mirungere, Euharistia este, prin excelență, Taina comuniunii și unității eclesiale a creștinilor cu Hristos. Căci acum credincioșii nu se mai împărtășesc numai de harul lui Hristos, participând la o anumită stare și lucrare mântuitoare din viața Lui, ci de însuși Trupul Lui care devine în ei înșiși izvor al tuturor energiilor divine în calitate de trup înviat. Prin aceasta se realizează adevărata comuniune și unificare între noi și Hristos. Și fiindcă unificarea și comuniunea între persoane pot spori continuu sau pot slăbi și trebuie să fie refăcute, de aceea ne împărtășim adeseori de Hristos. Dar nu ne putem împărtăși de Euharistie pentru viață și pentru mai multă viață cu Hristos, decât cu vrednicie și pregătire pentru aceasta prin Taina Spovedaniei. Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, comuniunea cu El se imprimă până în carnea și sângele nostru, „producându-se o adevărată comuniune de carne și de sânge, purificate și penetrate de Duhul”. „Căci trup se unește cu trup, sânge cu sânge și suflet cu suflet” și drept urmare: „gândirea lui Hristos se face una cu gândirea noastră, voia Lui una cu voia noastră, trupul și sângele Lui, una cu trupul și sângele nostru”.

Realizând deplina comuniune a oamenilor cu Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, și unitatea tuturor creștinilor în Hristos și întreolaltă, Euharistia realizează, din cei botezați și pecetluiți cu Duhul lui Hristos, Biserica, ca trup al lui Hristos și comuniune a oamenilor cu Dumnezeu. Sau, mai precis: prin Sfânta Euharistie se realizează și se menține Biserica ca trup al lui Hristos, drept comunitate potențial completă a credincioșilor cu El și între ei, și plenitudine de viață a Duhului Sfânt în cei incorporați în Hristos. Această idee, Nicolae Cabasila o subliniază astfel: „Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana și băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin împărtășire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc; precum fierul înroșit în foc ni se arată aievea ca foc nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot așa și cu Biserica lui Hristos: dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuși Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui… Pentru acest motiv, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Voi sunteți Trupul lui Hristos și fiecare în parte mădular al Lui” (1 Cor. 12, 27). Sub acest aspect, Euharistia este, deci, aceea care zidește Biserica și dă consistentă și plenitudine Bisericii.

Dar, deși prin Euharistie Biserica își găsește constituirea ei ființială de Trup al lui Hristos, totuși trebuie să se țină seama că de Euharistie se pot împărtăși numai cei botezați și unși cu Sfântul Mir și prin aceasta deveniți mădulare ale Bisericii, chiar dacă nu deplin închegate. Din această pricină Biserica nu poate fi definită exclusiv o comunitate euharistică. Ea este o comunitate euharistică pentru că este o comunitate sacramentală. Căci „nu se poate socoti că comunitatea strânsă în jurul episcopului care hirotonește pe preoții ce săvârșesc Euharistia este toată Biserica, chiar dacă credincioșii au totul în ea. Ci Biserica este comunitatea sacramentală universală. Căci așa cum preoții depind de episcop prin hirotonia lor, așa și episcopul depinde de colegialitatea episcopatului Bisericii întregi prin hirotonia sa și prin comuniunea cu ea. Deci și credincioșii își datorează bunurile lor spirituale primite, comuniunii cu Biserica întreagă. Prin tot ce primesc prin preotul lor, ei sunt legați indirect de Biserica întreagă; prin Duhul Sfânt, primit în Taina Mirului sunt legați direct de tot episcopatul Bisericii, punându-se în relief că Duhul Sfânt îi unește cu Biserica întreagă, că Duhul este al Bisericii întregi. De aceea, și Euharistia săvârșită de preot și distribuită celor unși cu Sfânt Mir întemeiază nu numai o comunitate locală, ci comunitatea largă a Bisericii Universale”.

Dar comunitatea eclesială locală precum și cea universală n-ar putea avea loc și nici n-ar putea fi o comuniune sacramentală fără Euharistia ca Jertfă și Taină în același timp. Căci starea de sfințire și deci sacramentală este legată indisolubil de starea, de jertfă. Aceasta se arată cu prisosință în Euharistie, căci aici aspectul de Jertfă și cel de Taină sunt nedespărțite. Căci a oferi și a te oferi înseamnă totodată a primi. Aceasta se întâmplă în raporturile dintre oameni și, cu atât mai mult, în raportul omului cu Dumnezeu. Hristos s-a adus pe Sine Jertfă ca să ne aducă mântuirea, înnoirea și sfințirea. Dar și Taina este o Jertfă, căci Trupul Domnului care ni se dă spre mâncare este în stare de trup jertfit și înviat și ne imprimă starea de jertfă, prin care ne înălțăm și înaintăm spre înviere.

De altfel, toate Tainele au nu numai caracter de Taină ci și de Jertfă. Căci în toate, Hristos se dă pentru noi și împreună cu Sine ne oferă Tatălui, dar El ni se dăruiește și nouă. În Botez Hristos ne sădește o viață nouă, făcându-ne capabili să ne jertfim și noi lui Dumnezeu împreună cu El; în Mirungere, El ne dă puterea și darurile Duhului Sfânt pentru înaintarea în virtuți care sunt forme de autojertfire. Pocăința este harul iertării care se întâlnește cu renunțarea noastră la plăcerile egoiste. Preoția este consacrarea lui Dumnezeu a celui ce se hirotonește și puterea care o primește acesta spre a sluji lui Dumnezeu și Bisericii. Cununia este, de asemenea, un dar al iubirii și dăruirii reciproce adevărate, îmbinate cu o frânare a egoismului. Toate Tainele stau, deci, într-o legătură cu jertfa lui Hristos. Căci, „în toate Tainele primim puterea de jertfi din starea de jertfă a lui Hristos. Nu primim această putere din amintirea jertfei Lui de pe Golgota căci, în acest caz, puterea și-ar da-o omul și deci Tainele n-ar mai fi Taine; ci dintr-o stare actuală de jertfă a Lui, care este o prelungire a predării Sale ca om Tatălui, predare pe care, aflându-se El în trup capabil să moară, a dus-o până la capăt, acceptând moartea sângeroasă; dar după moartea trupească o menține ca predare spirituală totală a umanității Sale Tatălui, pentru a fi umplută în mod desăvârșit de dumnezeire, care o ține ridicată la starea de înviere, înălțare și pnevmatizare”.

În Sf. Euharistie, Mântuitorul Hristos nu ne oferă o simplă iradiere a stării Sale de jertfă și înviere, ci însuși Trupul Său jertfit și înviat, adică plin de tot Duhul. De aceea Sf. Euharistie este culminarea tuturor celorlalte Taine.

Articulată vertical în jertfa de pe Golgota Sfânta Euharistie nu rămâne o simplă anamneză sau comemorare a morții și învierii lui Hristos, ci o jertfă reală și supremă, explicată prin starea de jertfă continuă a lui Hristos în fața Tatălui chiar și pe scaunul slavei de-a dreapta Lui. Dar jertfa lui Hristos din Sfânta Euharistie nu este o altă jertfă față de cea de pe Golgota, ci una și aceeași cu care s-a înfățișat și stă ca Miel înjunghiat în veac în fața Tatălui. De aici importanța Sfintei Euharistii pentru Biserică, adică pentru creșterea ei ca Trup al lui Hristos în umanitatea tuturor timpurilor și în comunitățile ei locale, pentru creșterea fiecărui mădular al acesteia în Hristos, și locul central al Sfintei Euharistii pentru toate celelalte Taine, dată fiind legătura strânsă a acestora cu starea de Jertfă și înviere a lui Hristos, exprimată plenar prin Sfânta Euharistie.

Astfel înțeleasă, ca Jertfă a lui Hristos, sau a lui Hristos împreună cu Biserica și pentru Biserică, Sfânta Euharistie este Taina prezenței celei mai depline și a lucrării celei mai eficace a lui Hristos în Biserică și, prin ea, în lumea întreagă. Hristos este prezent în Euharistie cu trupul Său luat din Sfânta Fecioară Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat la ceruri și șezând de-a dreapta Tatălui, ca Unul dintre noi, fiind Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

El este prezent cu Trupul și Sângele Său sub chipul pâinii și al vinului, prefăcute în acest Trup și Sânge cu puterea Duhului Sfânt, invocat de episcopul sau preotul Bisericii (epicleza) în timpul Sfintei Liturghii. Prin ea, Hristos „operează extinderea mântuirii, a cărei sursă s-a făcut El, prin faptul că a luat un trup ca al nostru, și a întipărit în el dispoziția jertfei supreme pe care a suportat-o, spre lauda Tatălui, viața inalterabilă a învierii și slava unei umanități înălțate care șade de-a dreapta Tatălui și cu care are să vină din nou să judece viii și morții, spre viața sau osânda veșnică. Hristos este prezent real în Sfânta Euharistie pentru a ne face parte de toate cele ce s-au făcut în Trupul Său, de urmarea lor până astăzi și în vecii vecilor, comunicându-ni-le acum în mod actual în măsura în care putem să le primim în acest veac, dar în această comunicare actuală aflându-se virtual tot ce vom putea primi în veacul viitor”. Sfânta Euharistie este în veci un mijloc de unire plenară a credincioșilor cu Hristos și între ei, în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, și o așteptare și arvună a venirii Lui viitoare.

Mâncând pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele lui Hristos, pline de Duh Sfânt, credincioșii nu numai că se întrețin în existență și progresează în ea, ci ei înaintează pe drumul prefacerii lor în Hristos. „Comunitatea și credincioșii se mișcă mereu prin Euharistie nu numai înaintea lor, ci și spre o stare superioară celei de acum, spre cer, spre Hristos”.

Prin Sfânta Euharistie, Biserica este, deci, nu numai o comuniune euharistică ci o largă comunitate sacramentală, dată fiind legătura tuturor celorlalte Taine cu starea de jertfă și înviere a lui Hristos pe care o exprimă plenar Euharistia ca jertfă și Taină, precum și faptul că de Euharistie nu se pot apropia decât cei care și-au imprimat în ființa lor Taina adică harul Botezului și poartă pecetea Duhului Sfânt primită prin Tainele Ungerii cu Sfântul Mir.

Biserica, în calitatea ei de Taină generală, este un rezultat continuu al Tainelor ca acte care se săvârșesc în ea și de către ea, prin care mădularele ei se înnoiesc continuu și își întăresc legătura lor cu Hristos și întreolaltă prin Taine ca acte eclesiale.

Tainele aparțin Bisericii ca acte ale ei sau mai exact ca acte ale Capului ei, Hristos. Tot ce are loc în Biserică pleacă de la Capul ei, Hristos. Dar El nu lucrează singur, ci împreună cu Trupul Său, Biserica și tot ceea ce El face se raportează la Trupul Său, Biserica. Aceasta înseamnă că pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele. Prin ele acționează și Hristos, dar și Biserica sau, mai exact, Hristos în Duhul Sfânt din și prin Biserică. Biserica nu este numai un rezultat al propriilor ei Taine, ci și condiție a lor, un fel de sursă mediată, instrumentală a lor. Și Tainele ca acte ale ei, își au sursa, cel puțin mediată, în Biserică, pentru faptul că Biserica, în calitatea ei de Taină, este ea însăși o realitate plină de Hristos, fiind sacramentul general sau mediul necesar de comunicare a lui Hristos cu întreaga umanitate pe care a cuprins-o în Sine și recapitulativ a mântuit-o obiectiv.

Tainele sunt respirația continuă a Bisericii prin care ea inspiră și revarsă neîncetat pe Duhul Sfânt asupra mădularelor ei. Prin Taine și mai cu seamă prin Euharistie, cu care simțim nevoia să ne împărtășim cât mai des, dar cu vrednicie, creștem în Hristos până la vârsta deplinătății Sale (Efes. 4, 13). Euharistia, ca Jertfă și Taină, realizează unirea plenară a Bisericii cu Hristos și a credincioșilor între ei, pentru că ea este precedată de mărturisirea credinței celei una și integrală apostolice de către cei care se apropie acum de Hristos euharistic.

Condiția obiectivă a Tainelor este credința Bisericii, Revelația dumnezeiască, care este adevărul dumnezeiesc încredințat ei de Hristos spre propovăduire, păstrare și apărare. Celor ce nu cunosc pe Hristos li se predică întâi, apoi sunt puși în comuniune cu El prin Sfintele Taine, și li se predică continuu pentru a fi ajutați să crească în Hristos și pe noi trepte de comuniune cu El să ajungă prin alte împărtășiri cu El.

Comuniunea cu Hristos în Taine și mărturisirea învățăturii drepte a Bisericii stau într-o relație strânsă, organică, dat fiind faptul că învățătura dreaptă exprimă, în plinătatea ei, și comuniunea cu Hristos. Cine nu crede drept, adică cine nu crede și face ceea ce crede și face Biserica, nu se plasează în realitatea divină accesibilă omului, nu se deschide cum se cuvine ei și nici nu poate trăi corespunzător.

Dacă abia prin actul împărtășirii credincioșilor se împlinește Euharistia ca Jertfă și Taină, căci abia acum se înfăptuiește scopul pentru care s-a adus Hristos Jertfă Tatălui și rămâne pe scaunul Slavei în stare de jertfă continuă, pentru a ne atrage pe toți în jertfa Sa și a ne sfinți, Euharistia este aceea care hrănește și pecetluiește comunitatea credincioșilor cu Hristos care s-a manifestat mai înainte prin unitatea credinței în toată învățătura lui Hristos și despre Hristos. Liturghiei Cuvântului îi urmează în mod firesc liturghia Euharistiei.

Comuniunea euharistică înseamnă primirea lui Hristos întreg, Cuvântul Tatălui întrupat și Mielul care se jertfește continuu în Biserica Sa: pentru a atrage pe toți în starea Lui de jertfă și înviere în fața Tatălui, murind și înviind tainic cu El.

IV.2 Lucrarea Sfântului Duh în Tainele Bisericii

Duhul Sfânt pogoară în fiecare credincios prin Tainele Bisericii, având ca efect nașterea și creșterea lui Hristos în el. Nicolae Cabasila la întrebarea „Care este efectul și rezultatul actelor lui Hristos?” dă un răspuns cât se poate de concludent: „Nimic altceva, decât coborârea Duhului Sfânt peste Biserică”.

Lucrarea Sfântului Duh are o dezvoltare în noi, ne ajută să creștem în sensibilitatea care suportă din ce în ce mai greu să săvârșească păcatul. Transparența activă a Duhului Sfânt se trăiește mai ales în cultul public și în Sfânta Biserică, în calitatea ei de subiect sobornicesc al lui. Duhul Sfânt are un mediu cel mai adecvat de manifestare al lui, Biserica și slujbele sacramentale, în frunte cu Liturghia ca slujbă a Sfintei Euharistii.

Sfintele Taine sunt mijloace de mântuire prin care Dumnezeu dăruiește harul mântuitor în Biserică și pentru Biserică. Izvorul Sfintelor Taine este jertfa lui Hristos, care devine râu aducător de har prin Sfântul Duh. Lucrarea Sfântului Duh în lume, în viața oamenilor, este o lucrare eclesială. El luminează și sfințește viața credincioșilor și ajută fiecărui mădular al Trupului lui Hristos să ajungă la capacitatea maximă de a trăi cu Hristos și în Hristos, căci viața în Hristos este o viață sacramentală.

Sfântul Vasile cel Mare spune că „Duhul se află în fiecare”. La fiecare Taină se săvârșește o invocare a Duhului – epicleză – și în baza acesteia, prin fiecare Taină se primește o energie a Duhului. Dar invocarea aceasta este a Bisericii în întregime și harul Duhului Sfânt se pogoară peste cel ce primește o Taină, pentru că vrea să se adauge Bisericii sau să crească în Biserică.

Deși acțiunea Duhului Sfânt nu este vizibilă prin Sfintele Taine, fiind insesizabilă, totuși roadele acestei acțiuni se vor observa într-o oarecare măsură în viața oamenilor: „Iar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5,22).

Prin Sfintele Taine, Duhul Sfânt umple de viață întreaga Biserică, face din mădularele ei, mădulare vii, purtătoare de energia necreată a harului dumnezeiesc: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază și se umple de lumină”, ne spune o cântare bisericească. Sufletul se bucură de viață veșnică doar dacă este pătruns de Duhul Sfânt, care-i luminează întreaga ființă.

Biserica trăiește într-o continuă Cincizecime. Prin slujbele și Tainele ei, ea umple lumea de mireasma Duhului Sfânt. Fiecare Taină și energie în Biserică este înveșmântată în formele rugăciunilor, care prin ele însele reprezintă un mijloc de comunicare cu bogăția de sfințenie ce o păstrează Duhul Sfânt în adâncurile ființei Bisericii. Viața duhovnicească a fiecărui credincios se împrospătează și se întărește necontenit prin lucrările Duhului Sfânt, cuprinse în Sfintele Taine și rugăciuni ale Bisericii.

Prin Sfintele Taine, Duhul Sfânt scoate din izolare pe oameni și îi pune în legătură cu Dumnezeu și pe ei unii cu alții: „Ca să nu fie dezbinare în trup, ci membrele să îngrijească deopotrivă unele cu altele și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Cor. 12, 26-27). Toate Tainele sunt deopotrivă mistere care comunică credincioșilor darurile Duhului Sfânt.

Îndeosebi sunt trei Taine în care se invocă venirea și lucrarea Duhului Sfânt. Acestea sunt: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Și celelalte Taine au rugăciuni de invocare, însă ele se adresează celui de al doilea ipostas al Sfintei Treimi.

În rugăciunile Bisericii, Duhul Sfânt este numit Mângâietor, vistierul bunătăților și acoperământul oamenilor. Toate acestea nu sunt altceva decât însușiri atribuite Duhului Sfânt. „Duhul Sfânt ca ipostas este activ în diferite chipuri și în diferite grade în oameni, producând în ei efecte diferite. Dar prin toate El unește pe om cu Hristos și, prin aceasta, îl face să se împărtășească de sfințenia și de îndumnezeirea împlinită care este în trupul lui Hristos”.

Prin Sfânta Taină a Botezului, instituită de Hristos, cel care crede în El va renaște din apă și din duh la o nouă viață, o viață adevărată în Hristos, devenind totodată membru al Bisericii. Evanghelistul Ioan spune: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5).

Apa Botezului, prin invocarea Duhului Sfânt, devine purtătoare de har dumnezeiesc, deși ea își păstrează înfățișarea și forma. Prin Botez ne unim nu doar cu Duhul Sfânt, ci cu Sfânta Treime în unitatea ei deplină, deoarece și acum la recreare, ca și la cea dintâi creație, ia parte întreaga Sfânta Treime.

Formula de invocare a Duhului Sfânt pentru sfințirea apei, pe care o rostește săvârșitorul Tainei este: „Tu însuți, dar, iubitorule de oameni Împărate, vino și acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh și sfințește apa aceasta”.

Invocarea Duhului Sfânt este rostită de trei ori, preotul făcând semnul crucii în apa care se va sfinți. Numai Duhul este cel care va umple de realitate și putere ceea ce noi cerem și nădăjduim să primim, cel care împlinește credința noastră și dă conținut simbolului, dă har peste har.

Scufundându-se omul în apa Botezului se întâlnește cu Hristos sau se enipostaziază în El, încadrându-se în persoana Lui, umplându-se de energiile care izvorăsc din El. a fost nevoie ca Fiul să se scufunde în firea omenească și prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne scufundăm în viața Lui dumnezeiască sau în Duhul Lui cel Sfânt”.

În rugăciunea de sfințire a apei se cere venirea Sfântului Duh pentru curățirea apei de lucrarea celui rău, pentru ca ea să fie pregătită în vederea pogorârii Sale depline. Prin apa Botezului se spală păcatul strămoșesc după cuvântul proorocului David: „Spăla-mă-voi și mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50). Botezul este o înnoire și o îmbrăcare în Hristos, după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3,27). Cel care ne îmbracă în Hristos nu este altcineva decât Duhul Sfânt, izvorul bunătăților.

Suntem botezați într-un singur Duh pentru a forma un singur trup. Duhul Sfânt, primit prin Taina Botezului, nu dă dreptul să fim alt mădular în trupul tainic al lui Hristos, decât cel pe care l-am primit la început.

Nu poate forma fiecare nou botezat un trup, nici chiar mai mulți botezați un trup căci „Este un singur trup și un singur duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4,4-5).

Rugăciunea prin care se binecuvântează și se sfințește apa, am putea-o numi rugăciune euharistică, deoarece este un act de laudă solemnă și de mulțumire, un act de adorație prin care omul, în numele întregii lumi, răspunde lui Dumnezeu. Devenim astfel martori ai creației.

Prin sfânta Taină a Botezului, credincioșii devin pietre vii ai Casei lui Dumnezeu, ale Bisericii, având fiecare menirea să-și încredințeze viața ca pe o jertfă bine primită lui Dumnezeu. Dar, Cel care ne zidește, Cel ce duce la împlinire și la desăvârșire această zidire este Duhul Sfânt.

O lucrare specială îndeplinește Duhul Sfânt asupra celui botezat prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir, taină săvârșită imediat după Taina Botezului. Îndată după nașterea trupească urmează creșterea. Tot astfel, după nașterea în Duh, urmează creșterea în Duh, aceasta făcându-se tot prin lucrarea Duhului Sfânt. „Ceea ce este din trup, trup este, ceea ce este din Duh, Duh este.”

Fără această lucrare de ajutorare a Duhului, nu ne-ar fi ușor să actualizăm darurile primite prin Taina Botezului. Fără comunicarea continuă a Duhului cu noi, începută prin Taina Mirungerii, greu am putea să dezvoltăm viața noastră în Dumnezeu.

În general, Duhul Sfânt primit prin Taina Mirungerii este puntea de comunicare în iubire între noi și Tatăl, comunicare mereu nouă și accentuată, aceasta semnificând „cerurile deschise și calitatea de fii” pe care ne-o comunică.

Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt pentru a binecuvânta untdelemnul este: „Însuți binecuvântează și acest untdelemn, cu puterea, cu lucrarea și cu pogorârea Sfântului Duh ca să se facă acesta: ungere de nestricăciune, armă dreptății, înnoire sufletului și trupului, izgonire a toată lucrarea diavolească, spre înlăturarea tuturor răutăților”.

Prin ungerea cu Sfântul Mir ne unim tot mai mult cu Dumnezeu-Tatăl de la care vine „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”, Cel care a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt. Ne unim cu Hristos în mod tainic prin lucrarea Duhului Sfânt și devenim pe deplin creștini, fii ai lui Dumnezeu, chemați și întăriți prin „pecetea darului Sfântului Duh”, să împlinim voia lui Dumnezeu în viața noastră.

Prin Mirungere, trupul nostru devine „templu al Duhului Sfânt”, de aceea el trebuie păstrat curat pentru ca în el să se oglindească permanent lucrarea lui Dumnezeu.

Untdelemnul sfințit aduce însănătoșire, lumină și bucurie în viața celui care se atinge de el, fiind totodată și un simbol al împăcării și al păcii: este ramura de măslin pe care porumbelul a adus-o lui Noe după potop, pentru a anunța că Dumnezeu iertase pe om și s-a împăcat cu el. untdelemnul este în primul rând un simbol al vieții, însă nu în sensul primar al existenței, ci în sensul plinătății, al bucuriei și al participării la această tainică și inefabilă esență a vieții pe care noi o resimțim treptat, în momentele de fericire și de liniște sufletească.

Precum lumina soarelui ajută hranei din pământ să se ridice din rădăcină și tulpină până la cele mai înalte frunze și acolo, prin sinteză, să se transforme în fructe, la fel și harul Duhului Sfânt, care ni se dă prin Mirungere, ajută vieții noastre să crească și să se desăvârșească, prin legătura neîntreruptă cu Hristos.

„Pecetea darului Sfântului Duh” care se dă mădularelor trupului, ajută acestora să-și îndeplinească, fiecare, misiunea după voia lui Dumnezeu. Pecetluirea noastră cu Sfântul Mir înseamnă o legătură mai strânsă, permanentă cu Hristos, „o închegare în trupul tainic al lui Hristos”.

Pentru a săvârși această lucrare, Duhul Sfânt este cel care ne ajută și ne călăuzește și spre hrănirea noastră cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.

Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă că abia după primirea Tainei Mirungerii suntem cu adevărați creștini: „După ce ați fost învredniciți de ungerea cu Sfântul Mir, vă numiți creștini, acum renașterea voastră este întărită și de numele ce-l purtați. Într-adevăr, înainte de a fi învredniciți de acest har, propriu-zis nu erați vrednici de acest nume, ci erați doar pe cale de a ajunge creștini”.

Între nașterea în Hristos prin Taina Botezului și unirea cu El prin împărtășire, Duhul Sfânt pe care îl primim prin Mirungere este asemenea unei legături de care ne prindem și care ne ajută să trecem prin valurile vieții și ale ispitelor pentru a ajunge la limanul mult dorit al mântuirii.

Pregătit astfel prin Botez și prin Mirungere, creștinul se apropie și mai mult de trăirea împreună cu Hristos și în El, prin Sfânta Euharistie, piscul cel mai înalt al vieții creștine și, totodată, mediul în care cunoaștem pe Dumnezeu-Tatăl, ne împărtășim de darurile jertfei de pe cruce a Mântuitorului și suntem martori ai unei Cincizecimi euharistice, în care Duhul Sfânt ne pregătește și sfințește continuu viața și preface darurile ce sunt puse înainte în Trupul și Sângele Domnului.

De aceea să nu încetăm a chema pe Duhul Sfânt într-ajutor și a păstra pecetea cu care El ne unește cu Hristos: „(Vino Duhule Sfinte) și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre”.

Putem spune că Sfântul Duh ne naște ca fii ai lui Dumnezeu prin taina Botezului, ne întărește în credință prin Taina Mirungerii, ne curăță, ne spală de întinăciunea păcatului prin taina Pocăinței, ne mângâie și ne ajută să purtăm greutățile prin Taina Sfântului Maslu, ne dă părinți sufletești prin Taina Preoției, ne sfințește bucuriile prin Taina Nunții și, în final, ne unește cu Hristos Domnul prin Taina Euharistiei. Astfel, viața noastră pământească este călăuzită de lumina harului Sfântului Duh, pentru că „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt cel dăruit nouă” (Romani, 5,5).

IV.3. Revărsarea Sfântului Duh în Liturghie

Centrul Tainelor îl reprezintă Euharistia care se săvârșește în Sfânta Liturghie, în decursul căreia Hristos de naște în chip tainic, se jertfește, înviază și se înalță la cer, ca pe noi să ne unească cu Sine.

Liturghia este cea mai însemnată slujbă a Bisericii. Dacă am compara toate celelalte servicii bisericești cu niște înălțimi, care se ridică de la pământ la cer, Liturghia ar reprezenta vârful cel mai înalt, piscul în care se întâlnește Dumnezeu cu oamenii, prin care se cunoaște plenitudinea iubirii Sfintei Treimi față de lume.

Deosebirea dintre Sfânta Liturghie și celelalte Taine și ierurgii este că, în timp ce prin acelea ni se dă un har oarecare, necesar pentru mântuire, în Sfânta Liturghie primim prin Hristos, izvorul tuturor harurilor cerești. El ni se comunică într-un mod tainic și real. Prin Sfânta Liturghie se continuă jertfa de răscumpărare a Domnului nostru Iisus Hristos și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. Taina Euharistiei este Taina cea mare a Bisericii, prin care Hristos și Biserica devin una.

Sfânta Liturghie e Taborul cel duhovnicesc în care participăm cu sufletele noastre curățite îndelung prin lucrarea Sfântului Duh, este „binecuvântată Împărăția a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh”, coborâtă în viața Bisericii prin venirea Sfântului Duh. Acest lucru este evident încă de la începutul propriu-zis al Liturghiei, când preotul săvârșitor stă înaintea Sfintei Mese, rostind de trei ori rugăciunea „Împărate ceresc”. Rugăciunea este o mărturisire și o invocare a Sfântului Duh, prin care Biserica îl cheamă în ajutor la începutul acestei dumnezeiești slujbe. Rugăciunea cuprinde toate acele numiri biblice indicate de Iisus Hristos cu făgăduința dată Apostolilor că va trimite pe Duhul Sfânt, dar în același timp are și invocarea Sfântului Duh: „vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre”. Este o invocație retorică, unde verbul „a sălășlui” are o rezonanță deosebită, dezvăluind revărsarea Sfântului Duh în inimile credincioșilor, având ca scop curățirea de păcate și mântuirea sufletelor.

Prin această invocare a Sfântului Duh de la începutul Liturghiei, se observă că nu este o slujbă omenească, ci un „laborator” în care cele pământești se unesc cu cele cerești. În rugăciunile liturgice, credincioșii cer ajutorul Sfântului Duh, încât toată slujba se săvârșește ca sub un acoperământ ceresc, în care toate Persoanele Sfintei treimi sunt preamărite în Simbolul de credință și sunt chemate în ajutor. O îmbinare minunată, privind viața credincioșilor, are loc în Sfânta Liturghie: lex credenti și lex orandi.

Liturghia devine la un moment dat o rugăciune de laudă în care credincioșii preamăresc „pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.

Înainte de a săvârși sfințirea darurilor, Sfântul Duh este chemat să curățească de orice pată a trupului și a sufletului pe slujitori și credincioși. În a doua rugăciune din Liturghia credincioșilor, preotul rostește: „Dumnezeule, care ai cercetat între milă și îndurări smerenia noastră, Cel ce ne-ai pus pe noi smeriții și păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, înaintea Sfintei Slavei Tale, ca să slujim Sfântului Tău jertfelnic, Tu ne întărește pe noi cu puterea Sfântului Tău Duh spre slujba aceasta, și ne dă nouă cuvânt întru deschiderea gurii noastre ca să chemăm harul Sfântului Tău Duh, peste darurile care se vor pune înainte”.

Cu toții avem nevoia de ajutorul Sfântului Duh, deoarece, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, nu știm să ne rugăm singuri, ci „Duhul vine în ajutor în slăbiciunile noastre, căci nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Iar cel ce cercetează inimile știe care este dorința Duhului, căci după Dumnezeu El se roagă pentru sfinți” (Romani 8,26-27).

În tratatul său despre Sfântul Duh, Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra „duhului comuniunii”. Dacă între Persoanele Sfintei Treimi este comuniune, tot așa să fie și în Biserică, unde este Împărăția lui Dumnezeu. Unii Părinți ai Bisericii spun că, atunci când cerem să vie Împărăția lui Dumnezeu, cerem de fapt să vină Duhul Sfânt.

Rugăciunea prin care Biserica invocă pogorârea Duhului Sfânt este epicleza, cuvânt ce provine din cuvântul grecesc „epiklesis” și înseamnă rugăciune de chemare a Sfântului Duh asupra Darurilor pentru a le preface în Trupul și Sângele lui Hristos. Epicleza constituie partea cea mai importantă a Sfintei Liturghii, fiind atestată încă din primele veacuri creștine ca punctul culminant al Liturghiei. Epicleza este primirea lucrării euharistice, la fel cum Cincizecimea este plinirea unei iconomii dumnezeiești a mântuirii.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se rostește o tulburătoare epicleză prin care se cere Sfântului Duh să sfințească și să prefacă ofrandele aduse, în Trupul și Sângele Domnului: „Pentru aceasta Stăpâne Preasfinte, și noi păcătoșii și nevrednicii robii Tăi care ne-am învrednicit a sluji Sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptățile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta și îndurările Tale pe care le-ai vărsat cu prisosință peste noi, îndrăznind, ne apropiem de Sfântul Tău jertfelnic, și punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău, Ție ne rugăm și de la Tine cerem, Sfinte al Sfinților, cu bunăvoința bunătății Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste Darurile acestea ce sunt puse înainte și să le binecuvânteze pe dânsele și să le sfințească…”.

Epicleza euharistică din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este mai redusă ca număr de cuvinte, dar este la fel de sugestivă prin felul în care preotul înalță această înflăcărată rugăciune, în vederea pogorârii Sfântului Duh pentru sfințirea Darurilor: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm și Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte și fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.

Remarcăm o înlocuire sugestivă a epitetului „nesângeroasă” din sintagma „jertfă duhovnicească și nesângeroasă” cu locuțiunea adjectivală „fără de sânge”, tocmai pentru a sublinia aspectul nesângeros al Jertfei Mântuitorului. Suita de verbe „chemăm, rugăm, cădem” sugerează starea de umilință pe care trebuie să o avem la pogorârea Sfântului Duh pentru prefacerea Darurilor.

Pentru pregătirea acestui moment important s-a introdus mai târziu în liturghie troparul ceasului al treilea: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci înnoiește-L nouă celor ce ne rugăm Ție”.

Prin aceasta se arată mai mult legătura epiclezei euharistice cu Cincizecimea.

Sfântul Grigorie de Nyssa atribuie prefacerea Darurilor lucrării Sfântului Duh, care face din pâine Trupul lui Hristos, din untdelemn comun, untdelemn sfânt. Toate acestea arată că Duhul Sfânt lucrează în mod deosebit fiecare din ele.

Existența epiclezei în rânduiala Liturghiei din secolul al IV-lea ne-o confirmă Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Rugăm pe Ziditorul de oameni Dumnezeu să trimită pe Sfântul Duh peste cele puse înainte, pentru ca să se facă pâinea Trupul lui Hristos. Căci ceea ce atinge Sfântul Duh, aceea este întru toate sfințit și prefăcut”.

Nicolae Cabasila vede în turnarea apei calde în potir expresia Cincizecimii euharistice. Ne împărtășim astfel cu sângele cald, pnevmatizat al lui Iisus.

La frângerea Agnețului, preotul rostește: „primirea Sfântului Duh cerând”. Aceste cuvinte și acte reprezintă o lucrare dinamică a Sfântului Duh, care nu se oprește la momentul prefacerii darurilor. Lucrarea Duhului se desfășoară de la început până la sfârșitul slujbei. Epicleza este o împlinire a făgăduinței trimiterii Duhului Sfânt.

Între roadele jertfei tainice trebuie să amintim și împărtășirea credincioșilor cu Duhul Sfânt, odată cu iertarea păcatelor și dobândirea vieții veșnice. Această lucrare este confirmată la sfârșitul Liturghiei prin cântarea preluată de la vecernia din Sâmbăta Cincizecimii: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi”.

Când preotul pune părticica „Iisus” în potir, el rostește: „Plinirea potirului credinței Sfântului Duh”, arătând că în Sângele și Trupul Domnului este și Duhul Sfânt.

Liturghia este izvorul nesecat în care credincioșii viețuiesc împreună cu Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh. În rugăciunile liturgice, icoane, cuvinte și simboluri, Liturghia este o „teofanie sfântă”. Dumnezeu se pogoară în cel mai tainic chip în om și chemându-l la El, îl sfințește, făcându-l vrednic de a păși pe porțile Împărăției cerești.

Focul Duhului Sfânt care s-a revărsat pentru prima dată la Cincizecime peste Sfinții Apostoli, încălzește necontenit și luminează, mângâie și sfințește și acum pe credincioși, prin intermediul Sfintei Liturghii.

Sfânta Euharistie este în inima Bisericii, pentru că ea reprezintă pe însuși Hristos în Biserică. Lucrarea de transfigurare a vieții creștine nu poate să înceapă și nu se poate desăvârși fără acest focar, în care credincioșii se află împreună cu Dumnezeu și în comuniune deplină unii cu alții prin lucrarea Sfântului Duh. Putem afirma că Euharistia este pecetea supremă a tuturor celorlalte Taine, este „Taina Tainelor”, Taina finală, deoarece nu se mai adaugă nimic la aceasta și nu este posibil să se treacă mai departe de ea.

Schmemann afirmă că dacă Mirungerea încununează Botezul, Euharistia înseamnă de fapt încununarea Mirungerii.

Numirile și lucrările Sfântului Duh sunt nenumărate. Părinții Bisericii le-au asemănat cu razele fierbinți ale soarelui care luminează pământul, fapt pentru care mulți au închinat imne pentru slava Lui. Unul din cele mai frumoase imne închinate Sfântului Duh este cel compus de Simeon Noul Teolog, imn de o frumusețe literară uimitoare și un imn care poate fi interpretat ca o adevărată invocare a Sfântului Duh:

„Vino, adevărată lumină

Vino, viață veșnică

Vino, taină ascunsă

Vino, comoară fără nume

Vino, realitate dincolo de orice cuvinte

Vino, ființa ceea ce este deasupra oricărui înțeles,

Vino, Atotputernice care faci neîntrerupt toate lucrurile

le creezi și le schimbi după voia Ta.

Vino, Cel nevăzut pe care nimeni nu te poate privi

nimeni nu te poate cuprinde,

Vino, Tu Cel ce rămâi totdeauna același

și pe Tine în fiecare clipă întreg Te schimbi

Tu care Te întorci spre noi care tânjim

în infern și cu atât mai înalt ne apare cerul

Vino, căci numele Tău umple inima noastră de dorință

și este necontenit pe buzele noastre

și totuși nu putem nici spune, nici afla cine ești

și cărei ființe aparții.

Vino, Cel singuratic la noi singuraticii

Vino, căci Tu însuți ești dorința mea

Vino, respirația și viața mea

Vino, bucuria, mândria și desfătarea mea fără sfârșit”.

CAPITOLUL AL V-LEA. Învierea și Cincizecimea în iconografie

V.1. Frumusețea icoanelor și rolul pe care îl ocupă în viața creștină

Dumnezeirea cea nevăzută, imaterială nu poate fi surprinsă prin imagini materiale. Sfânta Scriptură, atunci când vorbește de „Ființa lui Dumnezeu”, folosește un limbaj metaforic. Dumnezeu poartă în El într-un mod tainic propriul Său chip, astfel încât Sfinții Părinți au putut echivala între ele cele două expresii de „chip” și „față”.

Omul este capabil însă la vederea icoanei Dumnezeului Celui nevăzut, deoarece el însuși este o „icoană” creată spre nestricăciune, a ființei lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 2,23).

Icoana este o contemplație religioasă îmbrăcată în imagini, culori și forme. Este o revelație sub aspect artistic. Viziunile lumii spirituale sunt îmbrăcate într-o formă artistică, în care limba culorilor și liniile primesc o valoare excepțională. Totul este simbolic în icoană, totul are un înțeles: nu doar subiectul, ci și forma și culorile.

Icoana nu reprezintă trupul muritor care este sortit descompunerii, ci un trup metamorfozat, iluminat de har. Icoana ne transmite frumusețea și slava dumnezeiască cu mijloace materiale care pot fi observate cu ochi trupești.

Cel care dă sfințenie icoanei este Duhul Sfânt, care, prin harul Său, trezește sfințenia în persoana reprezentată pictural. Astfel, icoana este imaginea unei persoane în care lucrează harul Duhului, care sfințește totul.

În rugăciunea din slujba de binecuvântare și de sfințire a icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, preotul se roagă: „Trimite asupra ei binecuvântarea Ta cea cerească și darul Preasfântului Duh și o binecuvântează și sfințește-o și dă-i ei putere tămăduitoare și de toate meșteșugirile diavolești izgonitoare. Umple-o de binecuvântare și puterea Sfântului chip cel nefăcut de mână, carele cu îndestulare le-a câștigat prin atingere de preacurata și preasfânta față a iubitului Tău Fiu, ca printr-însa să se lucreze puteri și minuni pentru întărirea dreptei credințe și pentru mântuirea credinciosului Tău popor”.

Icoanele sunt un mijloc de trezire, de întreținere și de întărire a vieții religioase creștine, un stimulent spre cultivarea virtuților morale și a sentimentelor superioare de iubire, devotament și jertfă pentru Biserica lui Hristos. Icoanele sunt oglinzi în care se reflectă veșnicia; sunt cheile care ne deschid ușile lumii inteligibile, ferestre deschise spre acel „cer nou și pământ nou”, pe care-l așteptăm potrivit promisiunii Mântuitorului (Apocalipsă 31,1).

În ceea ce privește conținutul icoanei, ea ne arată atitudinea pe care trebuie să o adoptăm în rugăciune, pe de o parte față de Dumnezeu și pe de altă parte față de lumea din jur, deoarece rugăciunea este o întrevedere cu Dumnezeu.

Coloristica icoanelor are menirea de a reda acea frumusețe și puritate spirituală a celui reprezentat, frumusețea lui interioară, după cum spune Sfântul Apostol Petru „podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3,4).

În limbajul său specific, icoana traduce lucrarea harului Duhului Sfânt care, conform expresiei Sfântului Grigorie Palama „pictează în noi, pentru a spune așa, asemănarea lui Dumnezeu peste chipul dumnezeiesc (…) astfel încât să ne prefacem întru asemănarea Sa”.

Astfel, rațiunea de a fi a icoanei precum și valoarea ei nu stau în frumusețea ei obiectivă, ci în ceea ce ea reprezintă, o imagine a frumuseții ca asemănare divină. Lumina acestei icoane care ne luminează nu este o strălucire firească a chipurilor, redată prin culori, ci harul divin, lumina trupului purificat de orice păcat.

Icoanele sunt un susținător al vieții creștine. Deși nu transmit harul ca Sfintele Taine, ele răspândesc în sufletele credincioșilor sentimente de credință, iubire, pocăință și alte dispoziții sufletești care premerg harului și-l fac să se coboare în inimi.

V.2. Icoana praznicului Învierii

După învățătura creștină, moartea este consecința păcatului. În Hristos, Cel fără de păcat, trupul nu putea fi supus principiului morții. De aceea, moartea acceptată voluntar de Iisus este învinsă de Hristos prin Înviere. Taina Învierii nu este descrisă în Noul Testament; aici sunt istorisite numai împrejurările în care îngerii au făcut-o cunoscută femeilor mironosițe și apostolilor. În pictura bizantină s-a respectat această tăcere a evangheliștilor. Învierea este pictată în două feluri:

coborârea lui Iisus la iad;

femeile mironosițe la mormânt.

Hristos înviat și biruitor al morții este îmbrăcat în alb, adică în lumina și măreția dumnezeiască, iar în jurul Său sunt prezenți îngerii, care Îl slujesc. Hristos scoate din iad pe Adam și pe Eva, simboluri ale omenirii izbăvită din suferință și din moarte, chemată la bucurie, așa cum răsună imnul bucuriei în Canonul Învierii din noapte de Paști.

Când Îl vedem pe Hristos înviat, transcedem de la chipul văzut la Dumnezeu care biruiește moartea, deși o primește în Sine. În Iisus Cel Înviat se vede săvârșindu-se trecerea de la omul care primește moartea, ca un supus morții, la Dumnezeu care biruiește moartea.

În icoana Învierii lui Hristos vedem pe Dumnezeu învingând moartea și ridicând omenirea la înălțimea slavei și fericirii Sale.

V.3. Icoana Praznicului Cincizecimii

Evdokimov vorbește despre cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi ca fiind Duhul frumuseții. Lucrarea Sa, ca Duh al frumuseții, este o poezie fără cuvinte. Evanghelia Duhului Sfânt este una vizuală, contemplativă. Când se descoperă este „degetul lui Dumnezeu” și El ne zugrăvește icoana Ființei cu Lumina necreată.

Icoana Cincizecimii ne oferă imaginea grupului celor doisprezece Apostoli, pleromul tainic care înlocuiește cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Sfinții Apostoli sunt așezați pe o bancă în formă de arc, formând două grupuri, unul în fața celuilalt. Toți se află în același cadru, la o scară de aceeași mărime, acest lucru semnificând egalitatea lor în cinstire.

Fecioara Maria nu este prezentă, ea fiind zugrăvită pe icoana Înălțării. La Cincizecime, Biserica primește darurile sub forma limbilor, fiecare din ele fiind primit personal de către Apostoli.

CONCLUZII

Sfintele Paști și Rusaliile sunt praznice care influențează în mod nemijlocit asupra sufletului omului, iar prin aceasta asupra lumii întregii configurații a vieții familiei și împreună cu ea asupra marii familii eclesiale. În cadrul acestor sărbători are loc o reînnoire a vieții bisericești, care merge mână în mână cu reînnoirea naturii. Cosmosul, întocmai ca și omul, nu mai „suspină acum”, ci fiecare în felul lui simte din plin bucuria vieții. Și unul și altul știe acum că Hristos este viața și izvorul vieții întrucât „toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3).

„Teologia acestor sărbători” ne conduce pașii până pe scara cea mai înaltă a cerului. Acum, mai mult decât oricând, omul simte din adâncul sufletului săi că Hristos este într-adevăr „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 4,6), iar întreaga teologie a acestor sărbători nu poate fi altceva decât marea operă a înnoirii religios-morale a omului, care inconștient va simți și gândi acum că „religia este viață, temelia fundamentală a vieții”.

Întemeiată prin Cruce și Înviere, Biserica este inaugurată la Rusalii, când s-a înfăptuit și prima comuniune între creștini. Sensul venirii Duhului „în Persoană și astfel al arătării Sale egal în mărire cu Tatăl și Fiul” este acela al realizării Împărăției lui Dumnezeu în plinătate. Cincizecimea este, după cum spune Sfântul ioan Gură de Aur, o descoperire a Bisericii, ca „ordine a lucrurilor întru totul nouă”. Este vorba de o continuare a Învierii sau de o irumpere de energie divină pe planul complementar al soteriologiei subiective. Cincizecimea deschide vistieria vieții noi și eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii și de a ajuta la însușirea lor în mod real și activ.

Împărăția Duhului Sfânt este dată Bisericii întregi. Cincizecimea face din Cruce și Înviere o realitate permanentă în comuniunea bisericească. Biserica este Trupul Domnului, iar izbăvirea și îndumnezeirea este comunicată în empiria istoriei numai întrucât Sfântul Duh face ca Hristos să devină subiectul unei existențe în noua ordine a Învierii, fără de care credincioșii încetează de a mai fi ceea ce sunt. Comunitatea istorică a Bisericii confirmă nu numai prezența Mântuitorului în lume prin ea și în ea, ci și prezența Sfântului Duh, sau mai precis, prezența lui Iisus în Duhul.

Taina mântuirii este realizată de Dumnezeu cu colaborarea efectivă și într-o armonie deplină a Persoanelor Sfintei Treimi. Ea ne revelează iubirea și bunătatea infinită a Sfântului Duh care pnevmatizează roadele jertfei de pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, actualizându-le în fiecare din noi.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1. Aghiasmatar, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984

2. Filocalia, trad de Pr. Prof. D. Stăniloae, Sibiu, 1948

3. Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1974

4. Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1953

5. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Romani VII,3, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. I, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977

6. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. Gh. Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998

7. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. I, trad. rom. de Pr. Prof. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

8. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 17, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE

1. Basarab, Pr. Dr. Mircea, Lucrarea Bisericii în păstrarea unității și integrității lumii și creației, în „Ortodoxia”, XLVI (1994), nr. 4

2. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtășirea Sfântului Duh, traducere în rom. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999

3. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturghia generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993

4. Idem, Teologia icoanelor, în „Studii Teologice”, IV (1952), nr. 3-4

5. Braniște, Pr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec IV, în „Mitropolia Olteniei”, XXXIV (1982), nr. 4-6

6. Bria, Pr. Prof. Ion, Prezența și lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în „Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 3

7. Idem, Învățătura ortodoxă despre viața viitoare, în „Ortodoxia”, XXXVI (1984), nr. 1

8. Idem, Vie Împărăția Ta, în „Studii Teologice”, XXIII (1981), nr. 1-2

9. Bulgakoff, S., Ortodoxie, trad. rom. de Nicolae Grosu, Sibiu, 1933

10. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. rom. de Pr. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

11. Idem, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, București, 1992

12. Chițescu, Prof. N., Prof. I Todoran, Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, București, 1958

13. Cireșeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit, Editura Gutenberg, București, 1912

14. Coman, Episcopul Oradiei Dr. Vasile, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfințirea și îndumnezeirea omului, în „Ortodoxia”, XXXIX (1988), nr. 2

15. Idem, Lucrarea Sfântului Duh în Liturghie, în „Mitropolia Ardealului”, XXVI (1981), nr. 4-6

16. Idem, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, Oradea, 1980

17. Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în „Ortodoxia”, XXXV (1983), nr. 2

18. Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, București, 1940

19. Evdokimov, Paul, Rugul aprins, traducere în rom. de Diac. Prof. Teodor V. Danușa, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994

20. Idem, Prezența Duhului Sfânt în tradiția ortodoxă, traducere, prefață și note de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, București, 1995

21. Idem, Arta icoanei, o teologie a frumuseții, trad. rom. de Grigore Moga și Petru Moga, București, Editura Humanitas, 1993

22. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă și Răscumpărare, în „Glasul Bisericii”, XXXII (1973), nr. 1-2

23. Ghiuș, Arhim. Benedict, Faptul răscumpărării în ciclul Întrupării, în „Studii Teologice”, XXII (1970), nr. 3-4

24. Grăjdian, Pr. Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă. Aspecte de identitate a cântării liturgice ortodoxe, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2000

25. Hamman, A.-G., Le Bapteme d’apres les Peres de l’Eglise, Editions Migne, 1995

26. Harghel, Ierom. Antonie, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Chișinău, 1928

27. Ignătescu, Pr. Vasile, Duhul Sfânt în viața Bisericii față de învățătura neoprotestanților, în „Ortodoxia”, IX (1957), nr. 1

28. Îndreptarea Legii… Pravila de la Târgoviște, 1652, Editura Academiei, București, 1962

29. Marcu, Pr. Gr. T., Omul cel nou în concepția antropologică a Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, 1951, nr. 7-8

30. Meyendorff, John, Teologia bizantină, trad. rom. De Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996

31. Milaș, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. N. Popovici, Arad, 1930-1931

32. Moldovan, Pr. Ilie, Învățătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie și preocupările ecumeniste contemporane, teză de doctorat, în „Mitropolia Ardealului”, XVIII (1973), nr. 7-8

33. Idem, Semnificația sărbătoririi Duminicii, în „Ortodoxia”, XXXIII(1981), nr. 2

34. Idem, Lucrarea Sfântului Duh în Biserică și în viața creștinului. Combaterea interpretărilor greșite, în „Revista Teologică”, IV (1994), nr. 2

35. Idem, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, XX (1968), nr. 9-10

36. Popescu, Prof. Dr. Emilian, Sfintele Paști în tradiția bizantină. Aspecte spirituale și sociale, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-8/1999

37. Popescu, T.M., Problema stabilizării datei Paștelui, în „Ortodoxia”, XVI (1964), nr. 3

38. Popoviciu, Nicolae, Epicleza euharistică, Sibiu, 1993

39. Prat, F., La Theologie de Saint Paul, Paris, 1927

40. Radu, Pr. Prof. D., Sfintele Taine în viața Bisericii, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXIII (1981), nr. 3-4

41. Idem, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

42. Schmemann, Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, trad rom. de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, București, 1994

43. Idem, Din apă și din Duh, trad. rom. Pr. Prof. Ioan Buga, Editura Symbol, București, 1992

44. Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., Duhul lui Dumnezeu – Duhul Ortodoxiei, al iubirii și al păcii, în „Ortodoxia”, XLI (1981), nr. 2

45. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

46. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943

47. Idem, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în „Ortodoxia”, XXVI (1974), nr. 2

48. Idem, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 1

49. Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, an XVIII (1966), nr. 9-10

50. Idem, Transparența Bisericii în viața sacramentală, în „Ortodoxia”, XXII (1970), nr. 4

51. Idem, Teologia Euharistiei, în „Ortodoxia”, XXI (1969), nr. 3

52. Tofană, Pr. Drd. Stelian, Învierea Mântuitorului Hristos, chezășia învierii noastre, în „Ortodoxia”, XXXVIII (1986), nr. 3

53. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei, trad. rom. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, București, 1994

54. Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Sfintele Sărbători creștine și sărbătorile altor religii, în „Glasul Bisericii”, 1955, nr. 1-2

55. Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972