Canoanele Sinoadelor Locale. Importanța Lor Actuală

CUPRINS

Lista de abrevieri

Prefață………………………………………………………………………………………….. 1

CAP. I. INTRODUCERE ………………………………………………………………. 4

I.1. Biserica și Dreptul ………………………………………………………….. 4

I.2. Legea Bisericească …………………………………………………………. 6

I.3. Factorii care au determinat nașterea Legii Bisericești…………… 7

I.4. Organe legiferatoare în Biserică ……………………………………….. 8

I.5. Participanții la sinod ……………………………………………………… 10

I.6. Sinodalitate ………………………………………………………………….. 11

I.7. Principalele tipuri de sinoade …………………………………………. 13

I.8. Sinoadele locale – generalități ………………………………………… 14

I.9. Canoanele – generalități …………………………………………………. 20

I.9.1. Clasificarea canoanelor ……………………………………… 22

I.9.2. Despre codificarea canoanelor ……………………………. 25

CAP.II. ISTORICUL SINOADELOR LOCALE ……………………………. 28

II.1. Sinodul de la Cartagina (256) ……………………………………….. 28

II.2. Sinodul de la Ancira (314) ……………………………………………. 29

II.3. Sinodul de la Neocezareea (315) …………………………………… 32

II.4. Sinodul de la Gangra (340) …………………………………………… 34

II.5. Sinodul de la Antiohia (341) …………………………………………. 38

II.6. Sinodul de la Laodiceea (343) ………………………………………. 39

II.7. Sinodul de la Sardica (343) …………………………………………… 42

II.8. Sinodul de la Constantinopol (394) ……………………………….. 45

II.9. Sinodul de la Cartagina (419) ……………………………………….. 46

II.10. Sinodul de la Constantinopol (861) ……………………………… 48

II.11. Sinodul de la Constantinopol (879 – 880) ……………………… 49

CAP.III. Privire generală asupra problemelor

dezbătute la sinoadele locale …………………….. 52

III.1. Despre hirotonie ………………………………………………………… 53

III.2. Starea civilă a clerului ………………………………………………… 57

III.3. Stări incompatibile cu hirotonia …………………………………… 59

III.4. Vârsta de hirotonie …………………………………………………….. 62

III.5. Transferul clerului ……………………………………………………… 63

III.6. Probleme morale ale clerului ……………………………………….. 66

III.7. Horepiscopi ………………………………………………………………. 68

III.8. Alegerea episcopului ………………………………………………….. 70

III.9. Biserica …………………………………………………………………….. 72

III.10. Despre zilele de post rânduite de Biserică …………………… 77

III.11. Problema organizării sinoadelor …………………………………. 78

III.12. Serbarea Paștelui ……………………………………………………… 80

III.13. Botezul catehumenilor ………………………………………………. 82

III.14. Cărțile canonice ale Sfintei Scripturi ………………………….. 83

III.15. Despre căsătorie ………………………………………………………. 85

III.16. Despre înfrânare la carne și vin ………………………………….. 88

III.17. Despre eretici …………………………………………………………… 90

CAP.IV. IMPORTANȚA ACTUALĂ A CANOANELOR

sinoadelOR locale ……………………………………………… 93

Bibliografie ………………………………………………………………………………. 100

BIBLIOGRAFIE

1. Boroianu, Dumitru, Dreptul Bisericesc, vol.I și II, Iași 1899

2. Busuioc, C., Sinodul local din Neocesareea, Ed. Lupta, Buc. 1915

3. Buzan, S., Hirotonie și hirotesie, în O., Anul IX, nr. 4/1957

4. Catrina, I. Aurelian, Canoanele sinodului convocat ca al VIII-lea

ecumenic, în O., Anul XVII, nr. 4/1965

5. Chenu, M.D., Viața sinodală a Bisericii și sociologia creștină, în Esprit,

Anul XXIX, nr. 301, Decembrie 1961

6. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000

7. Chițescu, Nicolae, Scriptură, Tradiție și tradiții, în O., Anul XV, nr. 3,

1963

8. Cobzaru, Daniel, Organizarea bisericească în lumina legislației locale

de la Antiohia 341 și Sardica 343, în O., ANUL LII,

nr. 1 – 2/2001

9. Coman, G. Ioan, Patrologia

10. Coman, G., Ioan, Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața

Bisericii, în O., Anul XIV, nr. 3/1962

11. Danielou, Jean, Nouvelle, Histoire de l’Eglise, vol. III

12. Dron, Constantin, Valoarea actuală a canoanelor, Tipografia Cărților

Bisericești, Buc. 1928

13. Dură, Nicolae, Le régime de la synodalité selon la Legislation

Canonique conciliaire occumenique du I er Milenaire,

Ed. Ametist, Buc. 1999

14. Dură, Nicolae, Biserica creștină în primele patru secole.

Organizarea și bazele ei canonice, în O.,

Anul XXXIV, nr. 3, 1982

15. Floca, N. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, Ed.

Polsib, Sibiu 1993

16. Floca, N. Ioan, Drept CanonicOrtodox. Legislație și Administrație

Bisericească, Ed. I.B.M. – B.O.R., Buc. 1990

17. Floca, N. Ioan, Canoanele sinodului de la Sardica, în S.T., Anul

XXIII, nr. 9 – 10, 1971

18. Flor, R. Teodorescu, Sinoadele ecumenice și sinoadele locale din

Răsărit și Apus – expresia unității în varietate a

Bisericii din veacul al IV-lea, în M.M.S., Anul

XLV, nr. 1 – 2, 1969

19. Grigorie, Marcu, Ideea de sinodalitate și prioritate apostolică Noul

Testament, în S.T., seria a II-a, Anul XXVI, nr. 7 – 8,

1974

20. Gabor Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie I cel Mare

(379 – 395), Ed. Bizantină, 2004

21. Găină, Dumitru I., Din activitatea canonică a patriarhului Fotie, în

S.T., Anul XV, nr. 5 – 6, 1963

22. Gidei, V.I., Sinodul din Laodiceea, Buc. 1901, (teză de licență)

23. Héfélé, Charles – Joseph, Histoire des conciles, tom deux, Paris 1869

24. Hristos, Andruțos, Simbolica, trad. rom. Iustin Moisescu, Craiova 1955

25. Ion,C., Instituția horepiscopilor în Biserica veche, în Studii Teologice,

Anul XIV, nr. 5-6, 1962

26. Viorel, Ioniță, Sinodul de la Constantinopol din 879 – 880 și

actualitatea hotărârilor sale, în S.T., seria a II-a,

Anul XXXIV, nr. 3 – 4, 1982

27. Ivan, D. Iorgu, Oros și Kanon, în O., Anul XXII, nr. 3, 1970

28. Manea, Cristișor, Tipuri de sinoade prevăzute de sfintele canoane, în

S.T., seria a II-a, Anul XV, nr. 7 – 8, 1963

29. Marcu Ascetul, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I,

Ediția a II-a, trad. rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,

Sibiu, 1947

30. Milan, Șesan, Patriarhul Fotie și Roma, în Mitropolia Ardealului,

Anul V, nr. 7 – 8, 1960

31. Mihăilescu, Gheorge, Sinodul de la Ancyra, Ed. Gutenberg, Buc. 1908

32. Milaș, Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, Ed.Gutemberg, Buc.

1915, traducere de D. I. Cornelescu și Vasile S. Radu

revăzută de I. Mihălescu

33. Milaș Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțită de comentarii,

vol.II, trad. de Uroș Covincici și Nicolae Popovici,

Tipografia Diecezană, Arad 1930

34. Moldovan, D., Ilie, Sfintele canoane și raportul lor cu revelația divină,

în Mitropolia banatului, Anul XXVII, nr. 1 – 3, 1977

35. Mortrevil, Jean, Histoire de droit Byzantin, vol. II

36. Popa, Ioasaf, Calea de mijloc în asceza creștină, Ed. Glasul

Monahilor, Buc. 1999

37. Popovici, Eusebiu, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Iași, 1925

38. Posa, Constantin, Sinodul din Antiohia 341 și canoanele sale,

(teză de licență) Ed. Gutenberg Buc. 1900

39. Radu, S., Cinstirea Bisericii, locașul lui Dumnezeu, în Mitropolia

Olteniei, Anul XIX nr. 3 – 4, 1967

40. Rămureanu, Ioan, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul

I ecumenic până la moartea lui Arie, în S.T., Anul

XIII, nr. 1 – 2, 1961

41. Rămureanu, I. Ioan, Sinoadele de la Sirimium între 348 – 358, în S.T.,

Anul XV, nr. 5 – 6, 1963

42. Rămureanu, I. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Ed. I.B.M.-

B.O.R., 1987

43. Rămureanu, I. Ioan, Sinodul de la Sardica din anul 343. importanța lui

pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto –

daco – romani, în S.T., Anul XIV, nr. 3 – 4, 1962

44. Samir, Gholam, Legea divină și legea bisericească, în S.T., seria

a II-a, Anul XXVII, nr. 9 – 10, 1975

45. Soare Gherghe, Legislație Bisericească, în B.O.R., Anul XIX,

nr. 3 – 6, 1951

46. Soare Gheorghe, Înapoi la Sfintele canoane, Buc. 1932

47. Stan, Liviu, Pe drumul tradiției și canoanelor ortodoxe, în Biserica

Ortodoxă Română, Anul XXVI, nr. 5 – 6, 1958

48. Stan, Liviu, Dreptul în viala Bisericii, în S.T., Anul XII, nr. 7 – 8, 1960

49. Stan, Liviu, Obărșia și dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc, în

Mitropolia Olteniei, Anul XX, nr. 1 – 2, 1968

50. Stan, Liviu, Biserica și Dreptul, în M.O., anul VII, nr. 8 – 9, 1956

51. Stan, Liviu, Tăria nezdruncinată a Sfintelor Canoane, în Ortodoxia,

Anul XXII, nr. 2, 1970

52. Stan, Liviu, Despre sinodalitate, în S.T., Anul Xxi, nr. 3 – 4, 1969

53. Stan, Liviu, Autocefalia și autonomia în Ortodoxie, în Mitropolia

Oleteniei, Anul XIII, ne. 5 – 6, 1961

54. Stan, Liviu, Codificarea canoanelor, în S.T., Anul XXI, nr. 9 – 10, 1969

nr. 3 – 6, 1951

55. Stănculescu, Ioan, Ascultarea canonică, în S.T., Anul XIV, nr. 7 – 8, 1962

56. Stăniloae, Dumitru, Autoritatea Bisericii, în S.T., Anul XVI, nr. 3 – 4,

1964

57. Stăniloae, Dumitru, Temeiurile teologice ale ierarhiei și ale

sinodalității, în S.T., Anul XX, nr. 3 – 4, 1970

58. Stăniloae, Dumitru, Caracterul permanent și mobil al tradiției, în S.T.,

Anul XXV, nr. 3 – 4, 1973

59. Târâlă Zosima și Haralambie Popescu, Pidalin, Ed. Speranța, Buc. 1992

60. Vlassios, I. Phidas, Drept Canonic. O perspectivă ortodoxă, trad. de

Pr. Lector Adrian Dinu (nepublicată)

=== CAPITOLUL 1 ===

CAP. I. INTRODUCERE

I.1. Biserica și Dreptul

„Biserica e o taină care nu poate fi niciodată cuprinsă complet într-o definiție, fiind viața umană a credincioșilor pătrunsă de viața divină”.

Sf. Apostol Pavel, ca de altfel și Sfinții Părinți considerau că imaginea cea mai elocventă a Bisericii este aceea de trup al lui Hristos, „tocmai pentru a sublinia că în Biserică suntem uniți cu Hristos cât și întreolaltă”. Dar unirea între Hristos și Biserică nu înseamnă o prefacere a Bisericii în Hristos, după cum „nici unirea credincioșilor cu Hristos și întreolaltă” nu înseamnă contopirea persoanelor, ci este unirea între persoanele ce se iubesc.

Taina Bisericii e mai presus de capacitatea de înțelegere a minții noastre, ea fiind „O realitate impregnată de prezența divină” rămâne de nepătruns celor care nu intră într-însa prin ușile revelației.

Din punct de vedere organizatoric Biserica este o instituție obștească formată din credincioși și organizată după rânduielile religioase și morale specifice credinței creștine.

Vorbind despre Biserică în întregimea ei, trebuie să avem în vedere atât chipul nevăzut cât și chipul văzut al acesteia – instituție religioasă creștină – obiectul dreptului bisericesc însă, îl face doar chipul văzut al Bisericii. Cu toate acestea chipul văzut al Bisericii în alcătuirea și în lucrarea sa, poate fi înțeles doar privindu-l în legătură cu chipul nevăzut. Fără de chip material Biserica nu ar fi fost accesibilă mijloacelor de percepție cu care suntem înzestrați, iar oamenii nu ar fi putut cunoaște adevărurile ei de credință și nici nu ar fi putut face uz de mijloacele, pe care Biserica le pune la dispoziția fiecăruia, pentru dobândirea mântuirii.

Iisus Hristos numește Biserica împărăția Lui Dumnezeu pe pământ (Matei XVI, 18), dar cuvântul Biserică mai este întrebuințat de Mântuitorul și într-un alt sens:

„Vorbind de fratele care-ți greșește Hristos zice că trebuie sfătuit mai întâi între tine și el singur și dacă nu ascultă să-l sfătuim înaintea mărturiilor. Însă dacă nu vrea nici atunci „spune-l Bisericii” „și dacă n-ascultă nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei XVIII, 16 -17) „căci adevăr zic vouă, câte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ dezlegate vor fi și în cer”. (Matei XVIII 15 – 18).

„Datu-mi-S-a toată puterea în cer și pe pământ, mergeți și învățați toate neamurile învățându-le să țină toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII 18 – 20).

„Precum m-a trimis pe mine Tatăl și eu vă trimit pe voi … luați Duh Sfânt, și cărora veți ierta păcatele iertate vor fi; iar cărora nu le veți ierta, nu se vor ierta” (Ioan XX, 21 – 23).

„Prin asta Hristos a poruncit apostolilor să vestească cuvântul lui Dumnezeu, să administreze Sfintele Taine și să păstreze ordinea externă în Biserică cum e mai bine pentru scopul ei, deci să dea hotărârile și legile necesare, să judece pe păcătoși și să-i pedepsească, excluzând din comunitatea bisericească pe cei neascultători”.

Deși Mântuitorul nu a înzestrat Biserica cu norme de drept, „nu i-a lăsat nici o colecțiune de legi care să-i regularizeze viața din afară, ci a arătat bine scopul Bisericii (…) făgăduindu-i că o va ajuta neîncetat, i-a arătat calea pe care avea s-o urmeze în activitatea ei”, folosirea dreptului în Biserică sau însușirea lui în unele canoane, nu constituie o alterare a ființei sau lucrării ei, atât timp cât nu este înlocuită Legea – care e o realitate de ordin teandric – cu norma juridică.

Sfinții Apostoli, iar împreună cu ei urmașii lor, au primit de la Hristos poruncă să lucreze „în toată vremea și până la sfârșit” (Matei 28, 20) pentru mântuirea credincioșilor. În acest scop ei au primit și puterea să se folosească de toate mijloacele – inclusiv dreptul – care pot ajuta la lucrarea de mântuire. „În felul acesta elementul juridic, legea de drept sau Dreptul, constituie un factor necesar în iconomia mântuirii și în natura Bisericii”.

Așadar, Dreptul în Biserică trebuie privit ca unul din mijloacele auxiliare, care se folosește în situații speciale.

Niciodată Biserica nu a făcut din Drept un mijloc curent implicat în activitatea sa specifică, deși l-a adoptat în canoane.

I.2. Legea Bisericească

„Legile fundamentale ale Bisericii se cuprind în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”.

Legea Bisericească este condiționată de caracterul social al Bisericii și nu de esența ei, și este fundamentată pe Legea divină. În sens mai larg, tot dreptul Bisericii creștine este întemeiat pe porunca divină:

„Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei XVIII, 18).

Legea Bisericească s-a fundamentat fie prin canoane exprese, fie prin obiceiuri juridice bisericești și cuprinde canoane atribuite Sfinților Apostoli, cele ale Sinoadelor ecumenice, canoanele Sinoadelor locale și cele ale Sfinților Părinți.

Dispozițiile date de Mântuitorul Sfinților Apostoli, n-au putut epuiza toate problemele care au fost puse Bisericii în diferite situații schimbătoare ale societății, ceea ce a determinat Biserica să legifereze în spiritul poruncilor Mântuitorului, făcând apel la puterea Duhului Sfânt. La sinodul de la Ierusalim, Sfinții Apostoli declară că hotărârea lor este cea a Duhului Sfânt „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”. (Fapte XV, 28). De remarcat, este că legiferarea canoanelor nu este inspirată, cum este cazul învățăturilor dogmatice, adică nu este fructul unei prezențe reale a Duhului Sfânt printre Părinții sinodului, ci este o continuare a aceluiași spirit care curge de la Sfinții Apostoli și prin ei de la Însuși Mântuitorul. Astfel, se poate vorbi de o legiferare ferită de contradicții, o legiferare care păstrează același duh de învățătură.

Biserica a formulat norme de viață și principiile de conduită în anumite definiții numite canoane, în scopul de a-și „apăra credincioșii de primejdiile unui spiritualism dezîncarnat”.

Sf. Apostol Pavel atrage atenția asupra modului de interpretare a canoanelor, interpretare care nu trebuie realizată într-o manieră literară și formalistă, ci urmărind aflarea spiritului legii „nu după literă, ci după spirit, căci litera omoară, dar spiritul face viu”. (II Corinteni III, 6)

I.3. Factorii care au determinat nașterea Legii Bisericești

Sfânta Scriptură nu cuprinde elemente de drept, însăși doctrina evanghelică bazată pe iertarea păcatelor inițiată de dragostea dumnezeiască, exclude cu desăvârșire existența vreunui element juridic într-însa, dar în organizarea și conducerea Bisericii nu putem nega prezența elementelor juridice.

Existența și răspândirea Bisericii în societate, este primul factor care implică în mod necesar utilizarea dreptului. Condițiile vieții omenești care au dat naștere dreptului în societate, s-au răsfrânt de asemenea asupra legăturilor sociale ale credincioșilor. La început normele religioase și morale au fost suficiente pentru a rezolva problemele iscate de aceste legături sociale, dar după o anumită perioadă, ele s-au dovedit insuficiente, iar Biserica a fost nevoită să elaboreze norme juridice proprii – în situații cum ar fi cele privitoare la căsătorie, tutelă, moștenire sau testamente, adoptând elemente ale dreptului roman, dar nu după tipare străine de viziunea religioasă a ortodoxiei. Astfel conceput dreptul a fost însușit de Biserică din nevoi practice.

Principalul element care a determinat adoptarea normelor juridice în viața Bisericii a fost lipsa de omogenitate socială a membrilor ei.

Relațiile patrimoniale ale comunităților au fost un alt factor important care a favorizat însușirea și dezvoltarea normelor juridice elaborate și adoptate de Biserică. Astfel, tot ceea ce achiziționa sau dona Biserica, se realiza pe baza reglementărilor normelor juridice de stat, introducând astfel unele elemente, care deși străine de natura Bisericii, au fost necesare deoarece sub aspectul ei extern, Biserica se manifestă ca orice instituție recunoscută de stat.

I.4. Organe legiferatoare în Biserică

Organele superioare de conducere în Biserică nu sunt cele individuale, reprezentate de câte o persoană, ci acelea constituite sub formă de sinoade. Mântuitorul însuși, i-a înzestrat pe Sfinții Apostoli în chip egal cu puterile necesare pentru cârmuirea Bisericii, poruncidu-Le în același timp, să nu se certe pentru întâietate, ci să lucreze împreună, slujind Biserica în chip sobornicesc:

„Știți că ocârmuitorii neamurilor … le stăpânesc … iar între voi nu va fi așa, ci care din voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slujitor” (Matei XX, 25 – 26, Marcu X 41 – 45, Luca XXII 24 – 29). Prin această poruncă, Hristos le-a cerut Sfinților Apostoli și succesorilor lor să nu instituie o autoritate supremă individuală în Biserică, refuzând sistemul autocrat al lumii și dispunând, ca toți Apostolii să slujească și să conducă împreună Biserica.

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) precizează Mântuitorul, pentru a arăta încă odată că Biserica nu poate avea scopuri asemănătoare sau identice cu acelea ale „împărățiilor lumii acesteia”.

Iisus Hristos îi încredințează pe Sfinții Apostoli de prezența Lui reală în mijlocul lor, prin lucrarea Sfântului Duh, dacă vor menține unitatea și colaborarea între ei (Matei 18, 20).

În momentul când s-au confruntat cu unele disensiuni, care puneau în pericol însăși unitatea Bisericii, Sfinții apostoli s-au conformat poruncilor Mântuitorului, s-au adunat la Ierusalim în jurul anului 50, și au luat hotărâri de comun acord, având convingerea că au lucrat sub asistența Duhului Sfânt „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28) – a devenit formula tradițională cu care începea de obicei textele deciziilor dogmatice ale sinoadelor ecumenice. Această întrunire a apostolilor, în urma căreia ei au hotărât de comun acord asupra problemelor ce măcinau Biserica, a fost numită de teologi sinod apostolic.

Organ legiferator în Biserică poate fi considerat atât sinodul ecumenic și după el, sinodul Bisericilor autocefale – care constituie organe colective, cât „și episcopul în eparhia sa, ca organ individual în problemele de natură strict internă a episcopiei sale. Exemplele în acest fel sunt epistolele și răspunsurile canonice ale unor Sfinți Părinți”.

Sistemul sinodal este nu numai forma ideală de conducere a Bisericii, ci și forul suprem de judecată și decizie în problemele doctrinare, administrative și de disciplină bisericească.

Cuvântul sinod a însemnat la început o adunare laică și anume în vechile cetăți grecești sinodul reprezenta corpul constituit din cetățeni aristocrați. El se întâlnește la Pliniu cu sensul de întrunire sau adunare deliberantă. Mai târziu el s-a întrebuințat exclusiv pentru a desemna o adunare bisericească, adică întrunirea conducătorilor bisericești, convocați pentru a hotărî asupra problemelor religioase. Cu această accepțiune cuvântul sinod îl găsim pentru prima dată în canonul 37 apostolic.

„Sinod” este un cuvânt grecesc care înseamnă a merge împreună pe același drum, a urma aceeași cale. Referitor la Biserică termenul înseamnă a hotărî împreună asupra hotărârilor de credință care constituie calea spre mântuire, scopul final al Bisericii în lume.

I.5. Participanții la sinod

În cazul în care se constată că învățătura de credință revelată de Mântuitorul Iisus Hristos și propovăduită de Sfinții Apostoli și urmașii lor era interpretată eronat, și exista pericolul scindării unității Bisericii, erau convocați episcopii unei sau mai multor provincii în sinod.

La sinod puteau participa preoți, diaconi și laici. În primele secole participarea elementului laic la sinoade era obișnuită, urmându-se exemplu Sinodul Apostolic din Ierusalim. Preoții și diaconii puteau participa la discuții exprimându-și punctul lor de vedere, dar nu aveau drept de vot. După analizarea și discutarea problemelor controversate, se luau decizii, dar numai cu acordul majorității.

Prin participarea laicilor la sinod se făcea cunoscută opinia lor ca reprezentanți ai poporului. Chiar în deciziile sinoadelor se prevedea ca hotărârile acestora să fie primite de credincioși. Astfel deciziile sinoadelor comunicate tuturor comunităților provinciilor respective, deveneau obligatorii pentru toți creștinii.

Neparticiparea la sinod nu-i elibera pe episcopi de obligația de a se informa și conforma deciziilor sinodului respectiv, iar dacă această absență nu era din motive binecuvântate, atrăgea mustrare, care deși era frățească, trebuie privită totuși ca o pedeapsă.

În ceea ce privește numărul participanților la un sinod, nu există nici o condiție care să impună să fie convocați un anumit număr de episcopi. De altfel, nici nu este decisiv numărul participanților la un sinod, pentru ca sinodul respectiv să aibă un caracter ecumenic. Sunt citate în istoria Bisericii sinoade locale la care au luat parte un număr mult mai mare de episcopi decât la unele sinoade ecumenice, astfel la sinodul local de la Cartagina (419) au luat parte peste 300 de episcopi, spre deosebire de al II-lea sinod Ecumenic la care au luat parte aproximativ 150.

Episcopii erau martorii credinței poporului, iar sinodul de episcopi reprezintă expresia sobornicității Bisericii universale: „Biserica întreagă adică toate Bisericile locale răspândite pe pământ adunate pentru a simți împreună și a delibera împreună”.

Sinoadele erau așadar mijloace de afirmare a unității bisericești, de apărare a credinței și de impunere a disciplinei bisericești.

I.6. Sinodalitate

„Prin sinodalitate se înțelege rânduiala potrivit căreia organele superioare de conducere ale Bisericii nu sunt cele individuale, ci cele constituite sub formă de sinoade”.

Privită ca formă de organizare și de conducere a vieții bisericești, sinodalitatea își are temei în rostirile și poruncile Mântuitorului, care în diverse împrejurări a subliniat atât nevoia, cât și îndatorirea membrilor Bisericii să viețuiască și să lucreze în comun, spunând „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor”. (Matei XVIII, 20)

O altă afirmație scripturistică importantă pentru modelul sinodal de organizare și de conducere a Bisericii, este precizarea pe care le-o face Mântuitorul Sfinților Apostoli și ucenicii: „ … prin aceea vor cunoaște oamenii că sunteți ucenici ai Mei, de veți avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 34 – 35).

Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul cât a stat pe pământ, i-a învățat pe oameni prin pilde și minuni, cum trebuie să cinstească și să creadă în adevăratul Dumnezeu: „Duh este Dumnezeu și cel ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh și adevăr” (Ioan IV, 24), poruncindu-le să lucreze în comun pentru dobândirea mântuirii, să ceară în comun venirea Sa în mijlocul lor, pentru că numai atunci când vor fi împreună, va fi și El între ei, și atunci se vor bucura de prezența și de asistența activă a Sfântului Duh.

Prin sinodalitate sau sobornicitate se recunoaște și se asigură fiecărui credincios, atât în cadrul slujirii liturgice, cât și în cadrul altor slujiri, pe care se reclamă întreaga lucrare bisericească, calitatea de fiu al lui Dumnezeu. Acesta este unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxă proclamă și practică primatul sinodalității, împotriva oricărui primat ierarhic, conștientă fiind că prin slujire sinodală, nu se lipsește nici o clipă de prezența și lucrarea Mântuitorului, care este de față între cei care se adună cu adevărat în numele Lui.

Pr. Prof. D. Stăniloae vorbind despre sinodalitatea ierarhiei o leagă de ideea de slujire: „ierarhia și sinodalitatea ei în Biserica Ortodoxă implică în sine 3 principii: principiul comuniunii care este principiul general a întregii vieți a Bisericii și de la care conducerea ei nu se poate abate, principiul originii transcendente a slujirii ei, prin care se deosebește în cadrul comuniunii bisericești ca o comunitate aparte și principiul complementarității între conducerea sinodală ierarhică și obștea bisericească”.

„Sinodalitatea ierarhiei reprezintă comuniunea persoanelor înzestrate cu o slujire specială în Biserică”, slujire care constă în „propovăduirea învățăturii neschimbate a lui Iisus Hristos și conducerea pastorală a credincioșilor spre desăvârșirea în Dumnezeu”.

Serghie Bulgakov consideră că sinodului îi revine numai rolul de a proclama adevărurile de credință în definiții dogmatice, deoarece în Biserică lucrează prin excelență Duhul Sfânt.

I.7. Principalele tipuri de sinoade

Există mai multe criterii de clasificare a sinoadelor, astfel au fost împărțite după caracterul lor local, particular general sau universal, periodic ori accidental, după scopul pe care-l urmăreau, după calitatea și numărul membrilor participanți la sinod precum și după teritoriul administrativ bisericesc, pe care acești membri îl reprezentau.

Sinoadele periodice sau ordinare erau sinoadele provinciale (eparhiale sau mitropolitane), sinoade exarhale (diecezane sau patriarhale) și sinoadele naționale. Sinoadele accidentale sau extraordinare au fost sinoadele episcopiilor vecine, sinoade instanțe de judecată și sinoade endemice.

În ceea ce privește componența sinoadelor se poate vorbi de două tipuri și anume: sinoade mixte, formate din clerici și laici, și sinoade arhierești sau episcopale. Sinoadele mixte au fost cele mai numeroase în decursul istoriei bisericești.

În funcție de importanța lor, sinoadele pot fi împărțite în sinoade ale Bisericii locale și sinoade ecumenice. Sinodul general sau ecumenic este cel mai înalt for de judecată în Biserică. În istoria Bisericii sunt cunoscute șapte astfel de sinoade ecumenice. Niceea (325) Constantinopol (381), Efes (431) Calcedon (451) Constantinopol (553) Constantinopol (680 – 681) și Niceea (787).

Sinoadele ecumenice au fost convocate „când s-a ivit în Biserică o aprinsă dezbatere dogmatică ce amenința să separe biserica în două”. „Sinodul avea ca scop să împace părțile în luptă și să salveze unitatea Bisericii. Sinodul ecumenic nu a fost convocat niciodată pentru a da formulări dogmatice neimpuse de o necesitate imperioasă”.

Sinoadele locale sau particulare erau convocate de episcopii unei eparhii în cazuri excepționale, pentru a cunoaște părerea întregului Cler subordonat, în legătură cu diversele probleme bisericești apărute. Inițial, sinoadele particulare reprezentau una sau mai multe provincii bisericești, dar cu timpul ele au reprezentat Biserica unui stat sau a unei națiuni.

Sinoadele endemice erau un tip special de sinoade particulare extraordinare, acestea erau convocate de un episcop, care era și președintele sinodului, cu toți episcopii prezenți întâmplător în același timp la reședința lui. În Apus aceste sinoade erau numite concilia mixta, deoarece participau și demnitari laici, reglementându-se probleme bisericești și civile.

I.8. Sinoadele locale – generalități

În primele secole ale creștinismului cele mai frecvente sinoade au fost sinoadele locale. Sinodul particular este organul autorității bisericești pentru bisericile particulare.

Sinodul local își are originea în practica Bisericii din primele veacuri. Această practică este exprimată chiar în Canoanele Apostolice. Principiul sinodalității este cuprins și în canonul 34 Apostolic, care dispune să fie încredințată conducerea circumscripției bisericești sinodului tuturor episcopilor, sub președinția episcopului protos al celei mai mari unități bisericești teritoriale, iar canonul 37 Apostolic hotărăște ca „De două ori pe an să se țină sinodul episcopilor”, pentru ca problemele mai importante ivite în Biserică să fie rezolvate în sinoade și acestea să devină o normă permanentă în Biserică. Dreptul și datoria de a convoca sinodul provincial aparține mitropolitului, el fiind întâistătătorul episcopilor din circumscripția sa bisericească, numită eparhie.

Primele sinoade locale menționate în istoria bisericească s-au ținut la Palermo, în Sicilia, în Frigia, în Anhialos, în Tracia în jurul anului 150.

Sinoadele locale convocate atât în Biserica Răsăriteană cât și în cele din Biserica Apuseană au fost numeroase, dar nu toate canoanele acestor sinoade locale au avut valabilitatea pentru întreaga Biserică, ci numai canoanele acelor sinoade locale cărora sinoadele ecumenice le-au conferit autoritate ecumenică.

Există încă în știința Dreptului Bisericesc, opinii diferite în ceea ce privește Sinoadele locale cărora sinoadele generale le-au conferită putere ecumenică. Autorii de Drept Canonic le numără diferit, astfel Eusebiu Popovici consideră că opt dintre sinoadele locale se bucură de acest statut, Dr. D. Boroianu consideră că 12 sunt sinoadele locale, iar Arhid. Floca citează 11 sinoade locale ale căror hotărâri sinodale generale le-au conferit putere ecumenică.

În acest studiu, referitor la „Canoanele sinoadelor locale. Importanța lor actuală”, am luat în considerare opinia lui Floca privitoare la sinoadele locale ale căror hotărâri au dobândit autoritate ecumenică – acest autor de Drept Canonic consideră că 11 dintre sinoadele locale au avut o importanță deosebită, dat fiind faptul că acestea au aprobat canoane acceptate de întreaga Biserică, și care au fost cuprinse în Codul canonic al Ortodoxiei. Enumerate cronologic aceste sinoade sunt următoarele:

sinodul din Cartagina (256) a aprobat un canon

sinodul din Ancyra în Galatia (314) care a aprobat 25 de canoane reglementând în special procedura de reprimire în Biserică a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință în timpul persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor

sinodul din Neocezareea în Pont (315) care a reglementat prin cele 9 canoane probleme de disciplină bisericească.

sinodul de la Gangra (340) în Paflagonia care a condamnat în cele 21 de canoane învățătura greșită a eustanțienilor.

sinodul de la Antiohia (341) care a aprobat 25 de canoane privind învățătura de credință și disciplină bisericească în urma disputelor ariene

sinodul de la Laodiceea în Asia (343) a aprobat 60 de canoane privind cultul bisericesc și drepturile preoților; tot la acest sinod a fost codificat canonul cărților Sfintei Scripturi pentru Biserica Răsăriteană.

sinodul de la Sardica (343) în Illyricum care a reglementat prin cele 21 de canoane probleme de disciplină și administrație bisericească

sinodul din Constantinopol (394) a aprobat un canon

sinodul de la Cartagina (419) a aprobat 133 de canoane

sinodul din Constantinopol din Biserica Sfânta Sofia în 879 a dat 3 canoane

Inițial sinoade locale reprezentau una sau mai multe provincii bisericești, cu

timpul însă ele au reprezentat Biserica unui stat sau a unei națiuni.

În izvoarele canonice sinodul provincial se mai numea și sinod eparhial, ca urmare a faptului că în vremea respectivă cuvântul eparhie avea înțelesul curent de provincie.

Sinodul diecezan era format din toți episcopii și mitropoliții unei eparhii întinse, numite pe atunci dieceză, și mai târziu patriarhat, din această cauză acest sinod se mai numește și sinod patriarhal.

Sinoadele diecezane au fost sinoade locale mai frecvente în Africa romană. Din rândul sinoadelor locale fac parte și sinoadele endemice. Dintre toate sinoadele endemice, cele care au dobândit o însemnătate mai mare au fost cele întrunite la Constantinopol iar acest lucru s-a întâmplat atât pentru faptul că „Roma nouă” devenise și centrul Bisericii ecumenice, cât și pentru că practica lor a durat mai mult la Constantinopol. O categorie aparte de sinoade locale o reprezintă sinoadele Bisericilor autocefale care sunt numite Biserici locale și atunci și sinoadele lor se numesc sinoade locale.

În codul canonic al Bisericii au intrat numai canoanele celor 11 sinoade locale, pe care le-am enumerat anterior, iar aceste canoane formează în ordinea importanței, a treia categorie de canoane după canoanele apostolice și după canoanele sinoadelor ecumenice. Hotărârile sinoadelor ocazionale, mitropolitane sau diecezane nu au fost acceptate în codul canonic al Bisericii.

Nu se poate afirma că numărul și importanța sinoadelor locale în Biserica din Apus ar fi mai prejos decât a sinoadelor locale din Biserica de Răsărit. În Biserica Apuseană cele mai importante sinoade s-au întrunit în Africa romană, la Cartagina și la Hippo, numeroase alte sinoade întrunite la Roma, la Elvira în Spania în Galia, Francia și mai târziu în Britania, Irlanda și Germania.

Hotărârile canonice și unele hotărâri dogmatice ale sinoadelor locale din Răsărit au fost acceptate în mod oficial și înscrise în codul canonic al Bisericii, prin hotărârile celor două sinoade VI și VII Ecumenice. În Apus însă, au fost acceptate numai hotărârile sinodului de la Sardica din anul 343 și de la Cartagina din anul 419, fără ca acest lucru să însemne că hotărârile celorlalte sinoade locale apusene, nu ar avea nici o însemnătate pentru dezvoltarea și statornicirea legislației bisericești; aceste sinoade n-au fost acceptate ca fiind importante pentru întreaga Biserică, dar local, pentru acele părți din Biserica din Apus ale căror episcopi au fost convocați la respectivele sinoade, hotărârile lor au avut cu siguranță valabilitate și importanță.

Toate dispozițiile sinoadelor locale au avut și au valoare numai pentru acele Biserici care au fost reprezentate în sinoadele respective, cu excepția sinoadelor locale ale căror canoane au fost admise în codul canonic al Bisericii. Se citează cazuri când hotărârile unora dintre sinoadele locale au fost admise și aplicate și în alte Biserici, care nu au fost reprezentate la sinod.

În vechime majoritatea sinoadelor locale au avut o alcătuire mixtă, adică în componența lor au intrat alături de episcopi, numeroși clerici de toate treptele, laici, iar apoi monahi. În ceea ce privește alcătuirea actuală a sinoadelor locale putem vorbi de sinoade episcopale și sinoade mixte.

Sinoadele episcopale – așa cum arată și numele sunt formate numai din episcopi. La sinoadele mixte erau convocați episcopi, preoți, diaconi și mireni.

Faptul că sinoadele locale au și au avut cu adevărat importanță în soluționarea problemelor bisericești, o indică și hotărârea sinodului IV de la Calcedon (451), care dispune „potrivit canoanelor Sfinților Părinți, că episcopii din fiecare eparhie să se întrunească de 2 ori pe an la un loc”, ca urmare a dezbinărilor apărute în Biserică cauzate de întreruperea sinoadelor provinciale într-o anumită perioadă.

Sinoadele locale au fost foarte frecvente în primele șase veacuri, cu timpul însă, ca urmare a diferitelor probleme pe care le întâmpinau cei ce le organizau ele s-au mai rărit. În aceste condiții sinoadele ecumenice VI și VII au modificat hotărârile sinoadelor anterioare potrivit cărora sinodul provincial trebuia să se țină de 2 ori în fiecare an, și au dispus ca aceste sinoade să se țină o singură dată pe an.

Hotărârea unui sinod putea fi revocată doar în condiția în care aceasta nu era votată unanim; atunci când o hotărâre era votată unanim, aceasta rămânea neschimbată și nu se mai putea face recurs la un for superior.

Sinoadele particulare au avut o importanță deosebită mai ales în reglementarea problemelor de disciplină bisericească, a problemelor canonice și liturgice care au preocupat Bisericile locale, la viața morală și în general la credința creștinilor. Deși sinoadele particulare pot promulga hotărâri de cuprins dogmatic, hotărârile acestor sinoade nu au un caracter infailibil precum îl au hotărârile sinoadelor ecumenice.

Dacă la un sinod local se condamna vreo erezie episcopii participanți la sinod anunțau pe episcopii vecini prin scrisori, dând astfel ocazii la alte sinoade locale. Canoanele acestor unsprezece sinoade locale, enumerate anterior, care au dobândit prin dispoziția sinoadelor generale autoritate ecumenică, se cuprind în Sintagma Ateniană și în Pidalion.

Colecțiile canonice slave și românești expun doar canoanele a 10 sinoade locale, lipsind canonul sinodului de la Catargina 256 ținut de Sfântul Ciprian, motivul pentru care s-a omis din aceste colecții sinodul ținut de Sfântul Ciprian la Cartagina, este că prevederile sinodului „corespunzând unor împrejurări temporare și locale, au importanță numai pentru Biserica Africană”.

Sinoadele locale, atât ale Bisericii Răsăritene cât și acelei Apusene, prin dispozițiile lor, sunt reprezentative pentru unitatea canonică a întregii Biserici.

Sinodul VII Ecumenic precizează că datoria principală a sinoadelor provinciale este de a „păzi dumnezeieștile și de viață făcătoarele porunci ale lui Dumnezeu”.

I.9. Canoane – generalități

Înșiși Sfinții Apostoli l-au rugat pe Mântuitorul să le explice unele învățături pe care ei nu le înțelegeau (Matei XIII, 36), cu atât mai mult s-a simțit nevoia mai târziu de a fi explicate unele învățături creștine și chiar de a fi fixate în texte mai scurte de către conducătorii Bisericii creștine (convocați în sinoade) în scopul de a fi înțelese mai ușor de credincioși.

Canoanele sunt legi bisericești obligatorii pentru întreaga Biserică și au fost cuprinse în colecțiunea fundamentală de canoane.

Cuvântul „canon” are mai multe înțelesuri, astfel canon poate să însemne linie de lemn folosită de meseriași pentru îndreptat obiecte. În limbaj bisericesc „canon” înseamnă normă sau regulă de urmat, dar poate să însemne de asemenea și pedeapsă aplicată penitenților, folosit în cult termenul are înțelesul de „grup de cântări organizate”.

„În limba dreptului bisericesc canonul înseamnă orice normă care a fost dată, din partea autorității competente, pentru ca afacerile bisericești să fie netezite, astfel ca în viața bisericească să nu fie nimic în dezordine”.

Canoanele nu sunt un echivalent al normelor juridice, cunoscute în vechile religii, ci ele sunt norme de viață ce urmăresc să stabilească cum trebuie să acționeze sau să se comporte credincioșii în diverse situații ale vieții social – religioase, astfel încât acțiunilor lor să fie apreciate pozitiv în raport cu credința și normele religioase, apărând în acest fel credincioșii de primejdiile unui pseudo-spiritualism.

În viața Bisericii, canoanele sunt nedespărțite de adevărurile de credință, fiind de cele mai multe ori aplicări ale dogmelor în toate domeniile activității practice ale societății creștine.

„Pentru ca o normă a forului bisericesc competent să poată deveni și să poată fi numită canon … trebuie să poarte pecetea perfecțiunii și generalității, adică să fie expresia unui adevăr care să se bazeze pe Sfânta Scriptură sau Tradiții și lucrul acesta să fie recunoscut de către Biserica întreagă”.

Romano-catolicii înțeleg prin canon pur și simplu o normă juridică, considerând-o ca o lege asemănătoare oricărei alte legi pământești care trebuie împlinită; neîmplinirea ei, mai ales în cazul epitimiilor trebuie compensată prin satisfacere. Dimpotrivă, potrivit gândirii ortodoxe canoanele nu sunt legi, ci porunci în care e ascuns însuși Hristos: „Domnul e ascuns între poruncile sale – ne spune Marcu Ascetul. Și cei ce-l caută pe El îl găsesc pe măsura împlinirii lor”.

Pentru a moșteni viața veșnică trebuie să împlinim poruncile Domnului Mântuitorul însuși ne spune acest lucru: „De vrei să intri în viață păzește poruncile” (19, 17). Toți trebuie să ne străduim să împlinim poruncile pentru că atât prin Legea Veche cât și prin Legea Nouă toți suntem chemați „de a fi sfinți”, „de a fi desăvârșiți” (Matei 5, 48).

Putem să ne arătăm dragostea față de Hristos împlinind poruncile Lui, pe care le-a rânduit în scopul desăvârșirii celor ce îl urmează pe el:

„Acela mă iubește care împlinește poruncile Mele” (Ioan 14,21).

Există o strânsă legătură între norma bisericească și adevărul revelat, în care stă însăși Legea dată lumii de Mântuitorul. Privite astfel canoanele deschid drumul spre împărăția cerurilor:

„Canoanele implică o anumită viziune a credinciosului care vrea să se realizeze în Hristos. Fără ele, dogmele ar arăta o înălțime pentru admirația poetică, un spectacol frumos, nu o înălțime accesibilă credinciosului, o înălțime la care credinciosul poate ajunge urmărind indicațiile canoanelor. Desigur canoanele indică o cale strâmtă, dar această cale e singura pe care se poare urca spre infinit”.

Este important să cunoaștem Sfintele canoane , dar este și mai important să ne străduim să le aplicăm în viața de zi cu zi, și să facem lucrul acesta, nu „într-o manieră formalistă, nu după literă, ci după spirit” pentru că „litera omoară” iar spiritul face viu.

Pentru interpretarea corespunzătoare a unui canon este necesar să fie luate în considerație cele 4 elemente:

elementul gramatical

elementul logic

elementul istoric

elementul sistem

Ca urmare a faptului că legislația bisericească nu poate cita toate cazurile posibile, rămân lacune în legislație, care impun aprobarea unor legi noi – iar acest lucru este posibil prin puterea legislativă a Bisericii.

Adevărurile de credință și normele de viață prezente în canoane sunt exprimate într-o manieră mai ușor accesibilă credincioșilor.

Cunoașterea Sfintei Scripturi și a Sfintelor canoane deopotrivă, este una din cerințe pentru fiecare candidat la preoție, așa după cum prevede canonul 2 al sinodului VII Ecumenic, dar aplicarea prescripțiilor canonice în împrejurările vieții presupune o reală pătrundere duhovnicească atât pentru laici cât și pentru cler.

I.9.1. Clasificarea Canoanelor*

* Clasificarea Canoanelor am redat-o după Arhid. Ioan Floca din lucrarea sa „Drept canonic Ortodox”.

Canoanele fiind legile de drept scrise intră în cuprinsul codului canonic al Bisericii, fiind expresia voinței autorității supreme de conducere a Bisericii și au fost clasificate astfel:

După cuprins au fost împărțite în următoarele categorii:

canoane de cuprins dogmatic

canoane de cuprins religios rural

canoane de cuprins cultic

canoane de cuprins juridic

canoane de cuprins mixt

Codul canonic al Bisericii este format din patru categorii de canoane, având în vedere criteriul provenienței și al importanței, și au fost grupate astfel:

canoane Apostolice

canoanele sinoadelor Ecumenice

canoanele sinoadelor locale

canoanele Sfinților Părinți

În ceea ce privește originea canoanelor Apostolice, acestea nu provin de la Sfinții Apostoli, ci dintr-o perioadă care începe cu cea apostolică, dar durează până în secolul V. Se presupune că aceste canoane au fost alcătuite de către unii dintre ucenicii Sfinților Apostoli, fie de către alți oameni din epoca post – apostolică, care însă le-au dat titlu de canoane Apostolice pentru a le investi cu o autoritate mai mare.

Canoanele Apostolice au fost fixate în scris pentru a fi de folos în rezolvarea diverselor probleme bisericești, fiind determinate de nevoi variate și sporadice ele apar în grupuri mici de 10 – 15 a câte 3 până la 6 canoane așezate fără nici o legătură între ele. Apoi au fost adunate rezultând colecția generală de 85 de canoane apostolice.

Biserica Apuseană a avut inițial o colecție de numai 50 de canoane ca urmare a faptului că atâtea fuseseră traduse la începutul secolului VI.

Canoanele sinoadelor locale au fost acceptate în codul canonic al Bisericii prin canonul 2 al sinodului Trulan.

În Biserica Apuseană deși au fost convocate numeroase sinoade, a fost admis în rândul sinoadelor locale numai sinodul de la Sardica întrunit în anul 343 și de la Cartagina 419, așadar doar canoanele acestor sinoade locale au dobândit consacrare în întreaga Biserică de Apus.

Sfintele canoane, și anume acelea care se inspiră direct din Evanghelie, delimitează anumite sensuri ale acestui conținut revelațional în scopul de a fi transformate de credincioși în viață spirituală. În anumite cazuri canoanele devin o tâlcuire a Evangheliei. Nici un cuvânt din Evanghelie nu poate fi înțeles bine în afară de Predania Sfinților Părinți. În sinodul de la Ierusalim din 1072 s-au stabilit următoarele:

„Credem că dumnezeiasca și Sfânta Scriptură este vestită de Dumnezeu, din cari pricină trebuie să credem în ea fără contrazicere, însă nu așa cum i se pare fiecăruia, ci după explicările și Tradiția Bisericii Universale”.

Canoanele de conținut doctrinar, precum și cele de organizare bisericească fundamentală, se deosebesc de legile bisericești care se referă la anumite rânduieli vremelnice, deoarece având drept suprem sprijin adevărul revelat, valoarea lor este indiscutabilă și nu pot cădea niciodată în desuetudine. Datorită principiilor dogmatice și morale pe care le exprimă acestea pot fi aplicate în toate situațiile, vremurile și cazurile.

Raportând sfintele canoane la Revelația divină se constată că nu toate canoanele sunt o zestre a Sfintei Tradiții, deoarece nu toate exprimă adevărul revelat, în această categorie intră canoanele de cuprins juridic, acestea nu au legătură directă cu dogmele credinței, și nici nu se referă la principii fundamentale de organizare bisericească.

Canoanele au valoare și putere veșnică numai în măsura în care au un fond dogmatic. Canoanele prin care Biserica a reglementat viața externă a membrilor ei, în veacurile trecute, deși au primit o consacrare datorită întrebuințării lor îndelungate, pot fi părăsite sau adaptate împrejurărilor noi în care Biserica își desfășoară activitatea.

„Orice hotărâre a Bisericii care nu se referă la învățătura dogmatică și morală, ci la buna rânduială și conducere … nu este infailibilă, adică nesusceptibilă de modificare și îndreptare”.

I.9.2. Despre Codificarea Canoanelor

Codul canonic reprezintă totalitatea canoanelor date la sinoadele ecumenice și locale.

În studiul dreptului, cuvântul cod are înțelesul de colecție de legi scrise.

În Codul canonic al Bisericii noastre intră atât canoanele sinoadelor ecumenice și locale, cât și canoanele Apostolice și o parte din rostirile Sfinților Părinți, cărora li s-a recunoscut de către Biserică valoarea de canoane.

Cu siguranță că Biserica din vremurile mai vechi a acceptat și a folosit canoanele Apostolice, ale sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți, dar acestea au fost incluse în mod oficial în Codul Canonic al Bisericii abia în anul 692, prin sinodul Trulan care prin canonul 2 dispune după cum urmează:

„Acest Sfânt sinod a socotit drept lucru prea bun și de mare însemnătate, ca de acum înainte să rămână întărite și statornicite, spre plinul sufletului și tămăduirea patimilor, cele 85 de canoane care au fost primite și întărite de Sfinții și fericiții Părinți ca mai înainte de noi, dar încă și transmise nouă cu numele Sfinților și Slăviților Apostoli. (…)

Pecetluim însă și pe toate celelalte sfinte canoane date de Sfinții și fericiții noștri, și anume de cei 318 sfinți părinți adunați la Niceea, și de la cei de la Ancira și de la cei de la Neocezareea, de asemenea și de cei de la Gangra, pe lângă aceștia și de cei de la Antiohia Siriei, dar și de cei de la Laodiceea Frigiei, apoi și de cei 150 adunați în această cetate împărătească și de Dumnezeu păzită (Constantinopol) și de cei 200 întruniți întâia dată în metropola Efesului, și de cei 630 sfinți și fericiți părinți de la Calcedon, asemenea și de cei din Sardica, apoi și de cei de la Cartagina (…)

Și nimănui nu-i este permis a schimba canoanele mai întâi arătate, sau a le desființa, sau a primi afară de acestea alte canoane, născocite de oare cari indivizi sub titluri false, care au căutat să neguțătorească cu adevărul”.

Am citat acest canon, deoarece așa cum afirma Mortrevil aici se regăsesc „adevăratele elemente ale Dreptului Eclesiastic” și poate fi considerat temelia întregii legislații a Bisericii Ortodoxe.

Prin acest canon, s-a triat și eliminat tot ceea ce s-a socotit a nu fi conform cu „dreapta credință” cu „frumusețea sublimă a dogmelor dumnezeiești” sau cu „predaniile”. Se remarcă din textul acestui canon, atât după felul în care începe, cât și formula de încheiere, că sinodul Trulan a procedat la codificarea canoanelor emise până în anul 691 – 692, la care a adăugat canoanele sale proprii. Așadar prim codificare completă a canoanelor se datorește sinodului VI Ecumenic (Trulan).

Codificarea făcută de sinodul (Trulan)a fost acceptată și confirmată în mod solemn și de către sinodul VII Ecumenic întrunit la Constantinopol în anul 787, care prin canonul 1 declară:

„Cu bucurie primim dumnezeieștile canoane, și întărim așezământul lor întreg și nestrămutat … date fiind de prea lăudații apostoli și de către cele 6 sinoade ecumenice, și de către cele locale, adunate spre a da astfel de așezăminte, și de către sfinții noștri părinți”. Se observă că sinodul VII Ecumenic, nu a procedat la o codificare propriu – zisă, așa cum a făcut sinodul VI Ecumenic, ci doar a întărit cele stabilite la sinodul respectiv.

A doua codificare propriu – zisă a canoanelor aparține patriarhului Fotie, care a realizat acest lucru prin „Nonocanonul în XIV titluri” care a fost acceptat și generalizat pentru întreaga Biserică în anul 920, prin hotărârea sinodului de la Constantinopol.

Nomocanoanele au rezultat din îmbinarea normelor bisericești propriu – zise sau a canoanelor, cu legile de stat care se referă la treburi bisericești și care au fost aplicate în viața bisericească. Cuvântul „nomocanon” este un cuvânt compus format din „nomo” – lege de stat și „canon” – lege bisericească.

Din anul 920 nici o lege bisericească nu se mai numește canon, cu acest an începând o nouă epocă în istoria bisericească, dat fiind faptul că în acest an s-a încheiat Codul canonic al Bisericii întregi. Acest fapt nu înseamnă că și legiferarea canonică s-a încheiat, deoarece puterea sau funcția legislativă a Bisericii nu s-a încheiat după încheierea colecției oficiale de canoane, ea afirmându-se cu aceeași vigoare și valoare de până atunci.

În virtutea acestei puteri legislative Biserica poate oricând să emită legi bisericești noi, să abroge pe unele din legile vechi, să modifice, să le interpreteze și să le aplice în funcție de nevoile vieții bisericești.

=== CAPITOLUL 2 ===

CAP.II. ISTORICUL SINOADELOR LOCALE

II.1. SINODUL DE LA CARTAGINA 256

Sinodul de la Cartagina, prezidat de Sfântul Ciprian al Cartaginei, a avut drept scop reglementarea unei probleme cu care se confrunta Biserica africană, și anume botezul ereticilor.

În „Pidalion” este menționat că în timpul Sfântului Ciprian s-au ținut în Cartagina 3 sinoade locale, toate având ca obiectiv reglementarea botezului ereticilor, primul sinod a avut loc în anul 255 iar al doilea și al treilea în anul 256, la ultimul luând parte un număr de 84 de episcopi sub președinția Sfântului Ciprian al Cartaginei.

La sinodul de la Cartagina din anul 256 s-a aprobat un singur canon, acesta este inclus în sintagma Ateniană și în „Pidalion”, dar hotărârea acestui sinod nu se găsește în colecțiile de canoane slavone și românești.

Nicodim Milaș motivează că s-a omis din colecțiile amintite de canoane, sinodul din Cartagina sub președinția Sfântului Ciprian prin faptul că „hotărârea acestui sinod ca orice eretic sau schismatic care se întoarce la Biserica ortodoxă să fie botezat, nu e obligatorie pentru întreaga Biserică; căci hotărârea aceasta, conform hotărârii canonului 2 al sinodului Trulan, corespunzând unor împrejurări temporale și locale, are importanță numai pentru Biserica africană”.

Comentând acest canon Balsamon afirma următoarele „Prin canonul acesta, se hotărăște că aceea care se întorc la Biserica ortodoxă ca eretici și schismatici, trebuiesc botezați din nou, chiar dacă a primit botezul mai înainte”.

Cunoscut este faptul că Sfântul Ciprian împărtășea opinia celorlalți episcopi din Asia Mică, printre care și Tertulian, neadmițând validitatea botezului ereticilor.

În toate cele trei sinoade ținute la Cartagina în anul 255 și respectiv 256 Sfântul Ciprian se pronunță pentru nevaliditatea acestui botez. Din această cauză, a intrat în conflict cu episcopul Ștefan al Romei care susținea validitatea botezului ereticilor.

În canonul sinodului de la Cartagina din anul 256, Părinții sinodului prezintă multe dovezi scripturistice arătând întemeiată hotărârea sinodului care consideră că ereticii și schismaticii trebuiesc botezați din nou, aceștia fiind în afara Bisericii – botezul săvârșit de ei nu poate fi considerat botez, ereticii și schismaticii nu sunt preoți, iar botezul ereticilor nu poate fi primit de Dumnezeu aceștia fiind vrăjmașii Domnului.

În „Pidalion” este notat că sinodul al II-lea Ecumenic, prin canonul 7 recunoaște în parte hotărârea acestui sinod, iar canonul 2 al sinodului Trulan vizează că această dispoziție privește părțile Africii unde s-a ținut sinodul.

Balsamon în comentariul la canonul sinodului de la Cartagina afirma:

„ (…) canonul acesta la început nu se aplica la toți… Deoarece însă canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic conține o hotărâre cu totul contrară hotărârii acestei enciclici cu privire la ereticii și schismaticii care se întorc la credință, hotărârea lui cade”.

Hotărârea sinodului de la Cartagina din anul 256 prezidat de Sfântul Ciprian, a fost recunoscută drept canonică de sinodul VI Ecumenic, drept urmare sinodul acesta poate fi considerat în categoria sinoadelor locale, ale căror canoane au putere obligatorii pentru întreaga Biserică.

II.2. SINODUL DE LA ANCIRA (314)

Sinodul de la Ancira a fost convocat în scopul de a rezolva o problemă disciplinară, cu privire la cei căzuți – lapsi – din cauza persecuțiilor dezlănțuite împotriva creștinilor. Cei care s-au lepădat de credință în timpul persecuțiilor purtau diferite denumiri, astfel cei ce aduceau jertfe se numeau sacrificați, cei ce tămâiau thurificați, acei care declarau că au adus jertfe, fără să fi făcut aceasta libellatici, iar cei care la judecată declarau că nu sunt creștini acta facientes.

Scopul convocării Sinodului de la Ancira a fost unul cu totul deosebit, ținând seama de faptul că Părinții Sinodului au dezbătut o problemă care a frământat aproape 3 secole Biserica Apuseană, și care se referea la cei căzuți (lapsi) în persecuțiile lui Maximin, și la modul cum aceștia trebuie reprimiți în comunitatea creștină. Toate sinoadele care au urmat persecuțiilor, pe lângă celelalte preocupări, aveau în vedere și rezolvarea neînțelegerilor care apăreau între creștinii adevărați sau ortodocși și cei schismatici, care dădeau pedepse disciplinare mult prea aspre pentru cei căzuți. Schismaticii susțineau eliminarea din Biserică sau permiteau reprimirea în Biserică acelor căzuți în condiția în care aceștia erau supuși la penitență toată viața.

În Biserica Apuseană montaniștii, o minoritatea rigoristă, considerau că disciplina bisericească trebuie să fie mai aspră și să fie aplicate pedepse dure celor care căzut în persecuții, pentru că, în viziunea lor, însăși fuga de persecuții era privită ca o indirectă lepădare de Hristos. Astfel ei cereau ca ucigașii, adulterii, desfrânații și cei căzuți – lapsi – să nu mai fie primiți în comunitatea credincioșilor, petrecând restul vieții în pocăință, în afara comunității creștine.

Tertulian a trecut în partida montaniștilor când era la o vârstă înaintată, și îmbrățișând învățăturile montaniștilor, în multe opere pe care le-a scris la această vârstă, propaga ideile rigoriste ale acestora și considera fuga de persecuții ca o apostasie, iar celor cu păcate grele: ucigași, preacurvari și căzuți – lapsi – le refuza pentru totdeauna reprimirea în comunitatea Bisericii.

Împrejurările istorice premergătoare sinodului de la Ancira

Dioclețian a urmat la tronul Imperiului Roman după moartea lui Deciu, și și-a luat ca ajutor cu titlul de Cesar în rezolvarea problemelor Imperiului, pe Galeriu, care-i ura pe creștini, iar în timp l-a influențat și pe Dioclețian în această privință. Astfel în anul 298, Galeriu l-a convins pe Dioclețian să-i alunge pe creștini din armată, iar în perioada 303 – 304 l-a determinat să dea 4 edicte din ce în ce mai aspre îndreptate împotriva creștinilor.

Acestea prevedeau ca toții creștini să fie adunați pentru a se închina zeilor, iar în condiția în care s-ar fi împotrivit cineva, acela urma să fie pedepsit cu moartea. De asemenea se prevedea să fie dărâmate bisericile și arse cărțile sfinte.

În istoria bisericească sunt numeroase informații, care într-adevăr atestă faptul că torturile folosite de persecutori, pentru a-i determina pe creștini să cadă, erau îngrozitoare. Erau întrebuințate nu numai răstignirea și celelalte pedepse cu moartea, dar și alte mijloace de constrângere, astfel creștinii care refuzau să-și nege credința erau arși pe grătare, sfâșiați cu unghiile de fier, jupiți de piele și târâți pe bucăți de sticle și scoici. În aceste condiții foarte mulți creștini au căzut jertfă persecuției, în timp ce alții, ca urmare a numeroaselor torturi la care erau supuși, nu se mai puteau împotrivi, și dintre aceștia unii cădeau, renunțând la creștinism.

Creștinii care se lepădau de credință erau numiți de confrații lor lapsi, iar cei ce predau sfintele cărți erau numiți trădători.

Maximin Daza sau Daja a urmat la tron lui Dioclețian și a continuat cu și mai multă furie persecuțiile împotriva creștinilor.

Canoanele sinodului de la Ancira vizează în mod deosebit modul în care trebuie reprimiți în sânul Bisericii cei căzuți în timpul persecuțiilor, având în vedere și circumstanțele care au determinat pe cineva să cadă, precum și faptul că aplicarea pedepselor disciplinare trebuie făcută gradat.

Numărul episcopilor care au participat la sinodul de la Ancira și

președinția sinodului

Privitor la numele precum și numărul episcopilor care au participat la sinodul local de la Ancira, nimic nu se poate fixa cu certitudine. Deși s-au păstrat trei liste cu episcopii care au participat la sinod, ele diferă mult unele de altele, atât în ceea ce privește numele participanților cât și numărul acestora care rămâne îndoielnic între 12, 17 și 18. În lista cea mai lungă se găsesc următoarele nume: Viteliu, patriarhul Antiohiei Siriei, Agricola mitropolitul Cezareei Capadociei, Marcel arhiepiscopul Ancyrei din Galatia devenit celebru în controversa ariană, Lup al Tarsului, Sfântul și mucenic Vasileos episcopul Amasiei din Hellespont (sinonim de la Ancyra în Pidalion) Philadelf al Iuliopolei din Galatia, Eustolius al Nicomidie, Heraclius al Zelei din Armenia, Petru al Iconiului, Nunechius al Laodiceei Frigiei, Sergianus al Antiohiei din Pisidia; Epidaur al Pergului din Pamphilia, Narcis al Neromiei din Cilicia, Salomen al Germanicei din Celesyria și Gherman de Neapolis din Palestina.

Cei mai mulți dintre episcopii anterior enumerați au participat după 11 ani și la primul sinod ecumenic de la Niceea.

Sinodul de la Ancira a mai fost numit și sinodul general al Bisericilor Asiei Mici și Siriei, ca urmare a faptului că majoritatea episcopilor participanți la sinod aparțineau provinciilor Asiei Mici și Siriei.

Președinția sinodului

Referitor la Președinția sinodului de la Ancira, părerile istoricilor sunt diferite, astfel unii consideră că Viteliu patriarhul Antiohiei a prezidat sinodul, având drept argument faptul că scaunul episcopal al Antiohiei era considerat cel mai de seamă la vremea respectivă în Orient, în timp ce alți istorici consideră că sinodul a fost prezidat de Marcel de Ancira.

II.3. Sinodul local de la Neocesareea (315)

Împrejurările istorice premergătoare desfășurării acestui sinod, precum și data convocării, nu sunt cunoscute cu exactitate, ca urmare a faptului că nu sunt informații suficiente în ceea ce privește cauza și data convocării sinodului local de la Neocesareea. Tot ceea ce se cunoaște, referitor la aceste două aspecte, și anume contextul istoric al desfășurării sinodului și data convocării, sunt deducții din titlul și textul canoanelor precum și din numele episcopilor participanți la sinod.

Este important de remarcat faptul că problemele care au fost puse în discuție în sinodul de la Neocezareea și anume căsătoria preoților după hirotonie, legalitatea căsătoriei unei femei cu 2 frați, greșelile preoților diaconilor și catehumenilor, problema preoților rurali și horepiscopilor – toate acestea au fost dezbătute și la sinodul local din Ancira (314).

Comparând lista participanților la sinodul de la Neocezareea, cu cea a participanților la sinodul de la Ancira, se poate deduce cu multă probabilitate, că sinodul de la Neocezareea s-a ținut nu după mult timp după sinodul de la Ancira și se poate considera ca o completare a celui din urmă.

La stabilirea probabilă a datei când s-a ținut acest sinod poate fi de real ajutor, faptul că unii dintre episcopii care au luat parte la sinodul de la Ancira au luat parte și la sinodul de la Neocezareea.

Președinția sinodului de la Neocezareea

Părerile istoricilor sunt împărțite în ceea ce privește numele episcopului care a prezidat sinodul de la Neocezareea. Din listele cu participanți la sinodul din Neocezareea, publicate de Harduin și Mansi, se poate observa că în capul listelor este Vitalie din Antiohia, care a prezidat și sinodul din Ancira.

În „Pidalion” nu este dată lista părinților participanți la sinodul local de la Neocezareea, ci numai numărul lor „Și s-au adunat la dânsul dupe Dositei douăzeci și trei de părinți al căror Exarh a fost Vitalie”.

La sinodul de la Neocezareea au fost date un număr de 15 canoane, majoritatea cu un caracter disciplinar, acestea având o mare însemnătate istorică, morală și socială în același timp. Citind atent textul canoanelor sinodului de la Neocezareea, ne putem face o imagine despre starea socială și morală a societății creștine de la începutul secolului al IV-lea.

Deși la acest sinod majoritatea dezbaterilor și hotărârilor vizează probleme de disciplină, aceste probleme sunt de mare importanță și bine definite, astfel încât canoanele date au câștigat putere ecumenică, prin hotărârile sinodului VI și VII ecumenic.

Importanța sinodului Neocezareea rezidă și din faptul că unele canoane ale acestui sinod au fost completate de hotărârile sinoadelor ecumenice, sau chiar au fost preluate în întregime de acestea.

II.4. Sinodul de la Gangra (340)

Prin edictul de la Milano din anul 313, împăratul Constantin cel Mare a declarat creștinismul religie licită în cadrul Imperiului Roman, astfel încetând persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor.

Un istoric francez constata că în timpul cât au durat persecuțiile, martirajul, ca har suprem, reprezenta calea de ajungere la desăvârșirea sufletească. Când însă în Biserică s-a așezat pacea, unii dintre credincioși, mai ales noii convertiți din elita societății sau chiar conducătorii bisericești, alunecau spre delăsare față de viața duhovnicească a Bisericii. În această situație fuga de lume a apărut ca benefică pentru viața de desăvârșire „ca un martiraj alb temeluit pe viața de renunțare, de omorâre a patimilor, paralel cu martirajul roșu din vremea persecuțiilor”.

O altă opinie cu privire la viața monahală, este că aceasta a părut din cauze religioase, izvorâte din dorința unor creștini de a se conforma cât mai mult rânduielilor religioase și morale trasate de creștinism, stăruind în rugăciune și meditație precum și slujirea aproapelui, din dorința arzătoare de a dobândi desăvârșirea firii omenești.

Referitor la dorința de a atinge desăvârșirea, Sfântul Grigore de Nisa afirma că deși poate nu vom reuși s-o dobândim în întregime „să câștigăm din ea măcar cât vom putea să cuprindem, că poate însăși voința de a fi și mai mult în bine este desăvârșirea firii omenești” („Despre viața lui Moise”).

Monahismul – această nouă stare de ascetism – s-a dezvoltat și organizat ca o ripostă la slăbirea entuziasmului creștin care culmina înainte de anul 313 prin martirajul sângelui. După acest an, care a însemnat pentru creștini libertatea religiei lor, a apărut și evoluat un alt tip de martiraj, și anume cel al lacrimilor, entuziasmul religios al unor creștini găsindu-și făgașul în asceză practicată mai întâi în lume apoi în pustiu.

În Egipt au apărut ambele fațete ale monahismului, atât monahismul chinovitic (de obște) realizat de Sfântul Pahomie, câr și cel pustnicesc, avându-l în frunte pe Sfântul Antonie cel Mare, primul ascet pusnic din Egipt, sub îndrumarea căruia erau mai mulți ucenici pustnici, după cum afirma Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a fost fiu duhovnicesc. Unul dintre ucenicii direcți ai Sfântului Antonie este Eustațiu, care a dus viață pusnicească în nord – estul Asiei Mici, devenind apoi episcop de Sebasta. La început acesta l-a influențat pe învățatul Vasile din Cezareea Capadociei, adică pe viitorul Sfânt Vasile cel Mare, care a îmbrățișat acest fel de trăire duhovnicească. Mai târziu însă Eustațiu, dar mai ales ucenicii lui, eustațienii au ajuns o sectă rigoristă. Ca episcop, Eustațiu a căzut în mrejele semiarienilor motiv pentru care Sfântul Vasile cel Mare a rupt orice legătură cu acesta.

Eustațienii nu recunoșteau taina căsătoriei, susținând ca model de trăire creștină, numai fecioria și castitatea, îndemnând soții să se despartă, să-și abandoneze copii, iar apoi să se dedice vieții de înfrânare.

Rigoriștii, eustațienii, se împotriveau consumului de carne, dar dezlegau sau chiar anulau posturile rânduite de Biserică. Renunțau la slujbele bisericești și locașurile de cult, eustațienii învățându-i pe adepții lor să se roage oriunde și cu rugăciuni după inspirația momentului. Respingeau slujirea preoților căsătoriți și acceptau numai pe a celor despărțiți de soții, sau necăsătoriți. Administrau averea bisericească fără a ține seama de aprobarea episcopului legal rânduit, așa cum era datina Bisericii. Disprețuiau agapele, care aveau ca scop ajutarea săracilor. Instigau la anarhie îndemnând sclavii să nu se mai supună stăpânilor lor. Impuneau femeilor să poarte haine bărbătești și să-și tundă părul.

Pr. Prof. Constantin Dron consideră că multe dintre acțiunile și crezurile eustațienilor seamănă cu cele ale adventiștilor, evangheliștilor sau altor secte pietiste de astăzi, așa încât anatemele acestui sinod pot fi adresate și acestor sectanți.

Convocarea sinodului local de la Gangra

Învățătura eustațienilor neagă Sfânta Taină a căsătoriei, propagând în același timp și alte învățături eronate cu privire la viața creștinilor deși este precizat în revelație că atât căsătoria cât și trăirea în castitate deplină sunt binecuvântate de Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare aducând următoarea precizare: „Din dragostea Sa pentru oameni și din grija pentru mântuirea lor Mântuitorul a oferit oamenilor două feluri de viețuire căsătoria și fecioria. Acela care n-ar putea suporta lupta pentru trăirea în feciorie să-și aleagă o tovarășă de viață”.

Pericolul rigorismului eustațian era mare, aceștia aveau tot mai mulți adepți din rândul creștinilor, atât al laicilor cât și al preoților, care îmbrățișând învățătura greșită își abandonau familiile și copii.

În aceste condiții în care exista riscul ca eustațienii să transforme monahismul într-o sectă religioasă, influențând monahismul din Asia Mică, amenințând în același timp însăși unitatea Bisericii, episcopii locului au convocat un sinod la Gangra în provincia Paflagonia (din Asia Mică) în jurul anului 340.

Numărul episcopilor participanți, președinția și scopul sinodului

La sinodul care s-a ținut la Gangra în provincia Paflagonia au fost

convocați un număr de 13 episcopi sub președinția episcopului semiarian Eusebiu de Nicomidia. Faptul că Eusebiu de Nicomidia a prezidat sinodul de la Gangra, este controversat, ca urmare a informațiilor pe care le oferă Balerini care crede că președintele sinodului de la Gangra ar fi fost Eusebie arhiepiscop al Cezareei Capadociei (362 – 370) predecesorul Sfântului Vasile cel Mare.

Scopul convocării sinodului a fost combaterea tuturor învățăturilor eronate ale eustațienilor. Deși nu a fost pomenit expres Eustațiu de Sebasta a fost și el acuzat. Sinodul a dat 21 de canoane dintre care 20 condamnau eustațianismul, iar al 21-lea este formulat ca o concluzie a celorlalte 20 de canoane, arătând ceea ce trebuie avut în vedere pentru trăirea adevăratei vieți creștine.

Pentru combaterea rigorismului eustațian Sfinții Părinți de la sinodul de la Gangra au invocat și canoanele Sfinților Apostoli, astfel 14 dintre aceste canoane sunt menționate la fiecare dintre canoanele acestui sinod.

Héfélé afirmă că acest sinod, care a fost convocat odată cu sinodul de la Laodiceea, a dat un număr de numai 20 de canoane și o scrisoare sinodală adresată episcopilor din Armenia. Textul acestei scrisori este semnat de episcopii participanți la sinod: Eusebie, Elianus, Eugenius, Olimpius, Bitinicus, Gregorius, Filitus, Lappus, Eulalius, Hypatius, Prairesius, Basilius și Bassus, fără a fi indicate însă, diecezele acestor episcopi.

Unele manuscrise latine precum și scriitorii Baronius și Binius au pretins că Osius de Cordova ar fi prezidat sinodul în numele papei ceea ce este greșit, dat fiind faptul că acesta nu mai era în viață în momentul convocării și desfășurării sinodului de la Gangra.

II. 5. Sinodul de la Antiohia (341)

Acest sinod este convocat în anul 341 pe timpul lui Constantin, fiul împăratului Constantin cel Mare și ținut în Antiohia Siriei, la care au participat 97 de părinți, după Sozomen, din a căror activitate rămân 25 de canoane cu privire la disciplina bisericească.

Cu ocazia sfințirii noii Biserici din Antiohia, pe la jumătatea anului 341 s-au întrunit acolo 100 de episcopi, într-un sinod ca să dea hotărâri asupra uniformizării administrației bisericești. Președinția a cerut-o Plachet, episcopul Antiohiei. S-au adoptat 25 canoane ce au fost primite în colecțiunile bisericești generale de canoane și se bucură de o deosebită cinste atât în Orient cât și în Occident.

În toamna anului 341, Constantius, Augustul Orientului, lua măsuri să se sfințească marea catedrală din Antohia, începută de Constantin Cesare. Cu acest prilej, s-a întrunit la Antiohia un mare sinod la care au luat parte peste 90 de episcopi orientali, după cum ne informează Sf. Atanasie sau 97 de episcopi, după relatările lui Ilarie de Pictaisium și Sozomen, în care eusebimii nu formau decât o minoritate. El e cunoscut în istorie sub numele de sinodul „sfințirii” sau „înnoirii”. Era răspunsul orientalilor la sinodul ținut la Roma în iarna anului 340 – 341 de papa Iuliu și episcopatul occidental.

În enciclica trimisă episcopilor Bisericii universale despre hotărârile luate, sinodalii întruniți la Antiohia spuneau: „Noi nu ne-am făcut următorii lui Arie. Cum am putea noi fiind episcopi să urmăm un preot? Nici n-am primit altă credință decât cea transmisă la început. Dar, trebuind să cercetăm credința lui și s-o apreciem, noi mai degrabă l-am primit decât l-am urmat”.

Cu acest prilej ei alcătuiră și aprobară trei noi formule de credință. Formula a doua a fost privită mult timp la adevăratul simbol al Bisericii din Antiohia.

Împăratul Constans, Augustul Occidentului, ceru fratelui său Constantius informații asupra sinodului din Antiohia. O delegație formată din episcopi semiarieni Narcis de Neromada, Maris de Calcedon, Teodor de Herocleea și Marem de Arethusa părăsiră Antiohia la începutul anului 342 pentru a merge la curtea din Treveri în Galia de nord unde reședința împăratului Constans, ducând cu ei o formulă de credință, socotită ca „al patrulea Simbol de la Antiohie”.

II.6. Sinodul de la Laodiceea 343 (364?)

Găsim în colecțiile foarte vechi ale conciliilor care provin din sec. 6 și chiar din secolul 5 actele unui sinod ținut la Laodiceea în Frigia (Anii se confundă cu Laodiceea din Siria).

Aceste acte sunt datate după cele ale sinodului din Antiohia ținut în 341 și înainte de cele ale celui de-al 2-lea sinod ecumenic din 381. Matei Vlastare plasează acest sinod din Laodiceea după cel de la Sardica în timp ce conciliul de la Trules și papa Leon IV îl plasează imediat înainte de cel de-al 2-lea conciliu ecumenic.

Baronius plasează acest sinod înainte de conciliul de la Niceea și aceasta pentru 2 motive:

pentru că în ultimul canon de la Laodiceea carte a Judit nu este în numărul cărților canonice, în timp ce la raportul lui S. Jérome sinodul de la Niceea declarase deja această carte ca fiind canonică.

mai multe canoane de la Laodiceea sunt identice canoanelor de la Niceea fără ca pentru aceasta sinodul de la Niceea să fi avut loc înainte de cel de la Laodiceea. Dar dacă sinodul de la Laodiceea s-a desfășurat primul, se explică foarte bine prin faptul că sinodul de la Niceea ar fi împrumutat câteva din canoanele sale, fără să se creadă pentru aceasta obligat să spună de unde proveneau aceste canoane.

Dar aceste argumente sunt slabe pentru că sinodul de la Niceea nu a dat un decret asupra cărții Judit. Conciliul de la Niceea n-a vorbit despre cartea Judit decât treacăt, adică această carte ar fi fost probabil citată într-o discuție sau un document oarecare și ar fi fost aprobată în mod tacit prin faptul însuși. Dacă la sinodul de la Niceea ar fi fost aprobat un canon asupra acestei cărți, este sigur că S. Jerôme n-ar fi vorbit într-o manieră atât de vagă despre cinstea de care se bucura această carte în Biserică. Iar dacă conciliul de la Niceea nu a dat un decret asupra cărții Judit, orice argumentare a lui Baramius cade prin ea însăși.

În schimb canoanele de la Laodiceea conțin multe reguli și ordonanțe pentru o multitudine de aspecte ale serviciului divin, trădând astfel o epocă destul de îndepărtată de persecuții, și în care Biserica se bucura de pace și libertate. Așa se explică faptul că găsim în canoanele de la Laodiceea ordonanțe despre haine bisericești, în timp ce nu găsim niciuna în ce-i privește pe lapși. Aceasta arată că au fost compuse mai degrabă în a doua jumătate decât la începutul secolului 4.

Al 7-lea canon de la Laodiceea care declara fără valoare botezul fatimenilor ar putea să ofere o bază cronologică. Mai știm în fapt că Fotimus, episcop de Sirmium va atrage atenția asupra lui spre mijlocul sec. al IV-lea. El a fost în mod succesiv anatemizat la sinodul de la Antiohia din 344, de către ortodocși la sinodul de la Milan 345 și apoi din nou în 351 – 355 în sinoadele de la Sirmium și Milan. El a fost exilat de mai multe ori și a murit în exil în 366.

Piere de Marea a vrut să dovedească că sinodul de la Loadiceea s-ar fi ținut în 365. El a fost contrazis de Pagi care adoptând ipoteza lui Godefroi (în notițele sale despre Filostorgius) a crezut că sinodul de la Laodiceea se reunise spre anul 363 de către Teodosiu, episcop arian al Lidiei. Un pasaj din „Corpus Juris Canonici” al cărui autor este necunoscut, spune că episcopul Teodosius despre care nu ne dă multe informații, a fost principalul autor al canoanelor de la Laodiceea. Godefroi și Pagi au încercat să identifice pe acest Teodosiu cu cel despre care vorbește Filostorgius, sprijinindu-se în acest raționament, pe de o parte pe faptul că sinodul de la Laodiceea a făcut dovada unui ascetism sever mai ales în ce privește moravurile și pe care, pe de altă parte episcopul Teodosiu ar fi avut, spre deosebire de Filostorgius, un sentiment de repulsie foarte viu cu privire la căsătorie.

Dar putem răspunde mai întâi că sinodul de la Laodiceea nu afișează în nici un fel un sentiment de dispreț pentru căsătorie. Valois afirmă contrariul celor spuse de Pagi, indicând că acest Teodosiu s-a lăsat antrenat în raporturi sau relații ilicite, și că a dus viața unui libertin. Omul despre care vorbește Filostorgius, cel care, nevrând să dea socoteală despre viața sa nefericită, reunește într-un conciliu pe prietenii săi și pe însoțitorii de dezmăț pentru a răsturna pe cei de care se teme, nu este în mod sigur autorul acestor decrete atât de serioase, atât de severe și în același timp atât de demne cum sunt cele de la Laodiceea. Așadar nu trebuie totuși să confundăm pe Teodosiu promotorul sinodului de la Laodiceea cu Teodosiu de care vorbește Filostorgas. Din cauza acestor incertitudini cel mai bine este să se plaseze convocarea sinodului de la Laodiceea între 343 și 381 adică între sinodul de la Sardica și cel de-al II-lea sinod Ecumenic.

Caracterul preponderent disciplinar al decretelor date de acest sinod, ne sugerează că acest conciliu s-a ținut într-o perioadă în care s-a optat pentru un fel de armistițiu în combaterile dogmatice ale arianismului.

Cele 60 de canoane ale sinodului de la Laodiceea au fost redactate în limba greacă și le avem încă în textul original. S-au făcut destul de devreme traduceri latine pe care le posedăm încă; în Evul Mediu aceste canoane au fost comentate de Balsamon, Zonara și Aristen, iar în timpurile moderne de Van Espen și profesorul Herbst.

Nicodim Milaș afirmă că acest sinod a fost convocat în anul 343 de mai mulți episcopi din Asia Mică și că a dat 60 de canoane. În capitolul X din Cormiciaia sunt 58 de canoane iar în îndreptarea legii 59.

Târâlă afirmă că ședințele acestui sinod a avut loc în anul 343 iar după alții în 364, elaborând 60 de canoane pentru bunul mers al Bisericii în genere, fiind determinat de nedumerirea unora asupra dogmelor de credință privitoare la Sfânta Treime.

Ioan N. Floca afirmă că sinodul s-a ținut în anul 343+.

II.7. Sinodul de la Sardica (343)

Învățăturile ereticului Arie condamnat la sinodul I ecumenic de la Niceea în 325 au provocat mari frământări în sânul Bisericii, iar odată cu încheierea acestui sinod, învățătura lui Arie nu a fost pe deplin înlăturată.

La ședința de închidere a sinodului ținută în 25 august 325 împăratul trimite în exil în Galia și pe episcopii Eusebie de Nicomidia, Teognis de Niceea și Maris de Calcedon susținătorii lui Arie, care deși semnaseră hotărârile sinodului n-au vrut să anatemizeze pe Arie.

Constanția, văduva lui Licinius și sora lui Constantin cel Mare, câștigată pentru arianism, îl convinge pe acesta să-i cheme din exil în 326, după un an, la insistențele acestora îl chemă și pe Arie. La 8 iunie 328 este ales episcop de Alexandria Sfântul Atanasie în locul lui Alexandru. Începe lupta împotriva ortodocșilor și pe rând sunt condamnați Eustațiu de Antiohia și Marcel de Ancyra în 330.

Pentru înlăturarea Sfântului Atanasie s-a convocat un sinod special în 335 la Tyr la care majoritari erau episcopii semiarieni care i-au adus mai multe învinuiri:

a impus egiptenilor un impozit din cămăși de in

a ordonat preotului Macarie să spargă potirul unui oarecare Ischyras

ar fi dat o mare sumă de bani lui Philumenos acuzat de trădare față de împărat.

Pentru clarificarea acestora s-a dispus să se facă o anchetă de către Delmatius,

fratele vitreg a lui Constantin cel Mare, unde toate învinuirile sunt dovedite ca false.

Sinodul convocat la Tyr sub conducerea lui Eusebiu de Cesareea propune o altă anchetă la Mareotida. De această dată comisia fiind formată numai din arieni, condamnă pe Sfântul Atanasie, deși acesta s-a retras de la sinod și a plecat la Constantinopol pentru a cere ajutorul împăratului. Adversarii Sfântului Atanasie vin și ei la Constantinopol, cu ocazia sărbătoririi celui de-al 30 an de domnie a lui Constantin, în fața împăratului aceștia îl acuză că s-ar fi lăudat că poate împiedica transportarea grâului din Egipt la Constantinopol. În aceste condiții Sfântul Atanasie este exilat pe 5 februarie 336 (7 noiembrie 335) în Galia, în ciuda demersurilor făcute de marile pusnic Antonie de Tabaida, care cere rechemarea ucenicului din exil.

În 337 Constantin II permite întoarcerea din exil și este primit pe 23 noiembrie 337 în Alexandria. În 338 este convocat un sinod împotriva hotărârilor sinodului de la Tyr. Tot acum are loc înlocuirea episcopului ortodox Pavel cu Eusebiu al Nicomidiei la Constantinopol. Au loc demersuri la Papa Iuliu și la împărat atât din partea eusebienilor cât și din partea ortodocșilor. Papa hotărăște convocarea unui sinod la Roma (la cererea eusebienilor) dar eusebienii refuză să participe amenințând cu ruperea relațiilor cu Roma; totuși sinodul a avut loc în anul 340 – 341, și au participat mulți dintre episcopii exilați.

În 340, Constantin II moare la Aquileea învins de Constans. Acum puterea lui Constantius, ce era și el susținător al arienilor, scade în favoarea lui Constans, sprijinitorul creștinilor. În 341 cu ocazia sfințirii catedralei din Antiohia este convocat un sinod la care iau parte 90 episcopi, fiind răspunsul orientalilor la sinodul ținut la Roma în 340 – 341.

Se hotărăște de către Constans convocarea unui nou sinod la Sardica ținut în 343 (347) un rol foarte important avându-l cei doi împărați precum și Protogenes de Sardica (reședința Daciei Mediteraneene).

Participanții la sinod au fost foarte mulți, încât Vasile Pârvan spunea: „Așa de mulți episcopi dunăreni ca la Sardica nu mai întâlnim la nici un alt conciliu (…)”, orașul fiind așezat în mijlocul ținutului Moeso – Dacic.

S-a hotărât de către orientali (eusebieni) neprimirea lui Atanasie la sinod, lucru refuzat de episcopii ilirieni și occidentali. Episcopii orientali se mută de la Sardica în Tracia la Philipopolis în ciuda demersurilor pe care Osius de Cordoba le face pentru a aduce pacea.

Înainte de plecare, au redactat o enciclică, în care condamnă pe toți episcopii convocați la sinod, inclusiv pe Iuliu al Romei „autorul și cauza tuturor relelor”. La Philipopolis fuseserp rău primiți de episcopul Lucius de Adrianopole, susținător al Sfântului Atanasie, care reclamat fiind împăratului, a fost trimis în lanțuri în exil împreună cu 10 laici cu episcopul Diodor de Tenedos și cu episcopii ce s-au aliat ilirienilor și occidentalilor. Din scrisoarea trimisă la Roma Papei Iuliu aflăm întreita misiune a sinodului:

s-a ocupat de sfânta și dreapta credință pe care au stricat-o arienii

situația episcopilor depuși din scaune de semiarieni, precum și legalitatea acestor depuneri

violențele săvârșite de semiarieni

Apoi s-a arătat motivul adevărat al retragerii și anume faptul că mulți din

episcopii ce au suferit au fost prezenți la sinod. Se arată în continuarea falsitatea învinuirilor aduse. S-au excomunicat Grigorie de Alexandria (ales în locul Sfântului Atanasie), Vasile de Ancira (în locul lui Marcel de Ancyra) și Asclepius de Gaza, precum și mulți alții, printre care Valens și Ursacius numiți de Teodoret vipere: „încă și două vipere s-au născut pe pământ din aspida arienă: Vales și Ursacius”.

Apoi a fost trimisă împăraților o scrisoare pentru a-i ruga:

să-i elibereze pe cei ce suferă pe nedrept din cauza arienilor

judecătorii să judece numai problemele publice și să nu se amestece în judecarea clericilor. Așadar treburile Bisericii trebuie rezolvate în Biserică.

Sinodalii au vrut să dea un nou simbol de credință. Cei ce au fost de acord au

fost Osius de Cordoba și Protogenes de Sardica. Sfântul Atanasie se ridică și arată că simbolului de la Niceea nu-i lipsește nimic, sinodalii respingând formularea unui nou simbol.

O altă problemă dezbătură a fost anunțarea datei Paștelui romanii și alexandrinii urmând ca timp de 50 de ani să anunțe data acestuia. S-au aprobat 21 canoane.

Așadar sinodul de la Sardica este unul din cele mai importante din seria sinoadelor care au încercat aplanarea certurilor și tulburărilor provocate în Biserica Universală de arieni, după condamnarea lui Arie în 325 la sinodul I de la Niceea.

Hotărârile sinodului din Sardica n-au fost aplicate decât în provinciile Illyricului și ale Occidentului. În Răsărit împăratul Constantiu sprijină până la moarte (361) pe semiarieni, încât hotărârile rămăseseră literă moartă.

Sfântul Atanasie n-a putut să-și reocupe scaunul său după închiderea ședințelor sinodului de la Sardica, astfel că în 344 era la Naisus iar în 345 la Aquileea.

II.8. Sinodul din Constantinopol (394)

„Cu ocazia certei dintre episcopii Agapie și Bagadie, care pretindeau tronul Mitropolitului Bostrei din Arabia, s-a adunat în 394 la Constantinopol un sinod pentru a împăca această ceartă. La el au luat parte Nectarie al Constantinopolului, Teofil al Alexandrei, Flavian al Antiohiei și alți 17 episcopi. Sinodul acesta, pe care l-a prezidat Nectarie, a hotărât că un episcop poate fi depus și de sinodul mai multor episcopi nu numai de trei episcopi. Hotărârea aceasta a fost dată ca un canon deosebit ce a fost primit în colecțiunea canoanelor bisericești universale”. Târâlă spunea că acest sinod „a rezolvit chestiunea dând 2 canoane, prin care se hotărăște că nu se poate ca 2 episcopi să hirotonisească un episcop, iar pentru caterisire nu pot nici 3”.

Episcopul Bagadiu ce pretindea scaunul mitropolitan a fost caterisit de 2

episcopi și se hotărăște că un episcop nu poate fi caterisit nici de 2 episcopi, nici de 3, ci de un sinod de episcopi la care să ia parte cât mai mulți episcopi și să fier de față și acuzatul. Același lucru îl spune și Héfélé.

II.9. Sinodul de la Cartagina 419

Sub acest nume se înțeleg toate sinoadele ținute în Africa la Hyppo, Mileve și Cartagina și anume:

Sinodul din Cartagina 348,

Sinodul din Cartagina 390,

Sinodul din Hyppo 393,

Sinodul din Cartagina 397,

Sinodul din Cartagina 16 iunie 401,

Sinodul din Cartagina 13 Sept. 401,

Sinodul din Mileve 402,

Sinodul din Cartagina 403,

Sinodul din Cartagina 404,

Sinodul din Cartagina 405,

Sinodul din Cartagina 407,

Sinodul din Cartagina 409,

Sinodul din Cartagina 410,

Sinodul din Cartagina 418, care s-au desfășurat în perioada 348 – 418

și al căror hotărâri au fost revizuite la ultimul sinod, care a avut loc în anul 419 la Cartagina.

De la sinoadele citate anterior sinodul de la Cartagina din 419 a preluat un număr de 121 de canoane, la care a adăugat și cele 12 canoane care au fost date în timpul desfășurării acestui sinod. Așadar, la sinodul de la Cartagina din anul 419, au fost primite și declarate universal obligatorii un număr de 133 de canoane, cunoscute astăzi sub numele de canoanele sinodului de la Cartagina 419.

Canoanele sinodului de la Cartagina au fost primite în toate colecțiile de canoane, fiind deosebit doar modul citării lor, atât cu privire la text cât și cu privire la ordinea lor. În „Pidalion” și „Îndreptarea legii” se găsesc 141 de canoane, în alte ediții se găsesc 133 de canoane, deosebirea aceasta, în ceea ce privește numărul canoanelor acestui sinod, nu este însă importantă, deoarece așa după cum am arătat anterior, cuprinsul e același, doar distribuirea materiei este deosebită.

Unele colecții de canoane, între care și Corniciaia, redau pe lângă canoanele menționate și alte 5 canoane, care însă nu sunt canoane în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt enciclice ale Bisericii africane sau răspunsuri pe care le-au dat părinții participanți la sinod la întrebările puse acestora.

Scopul convocării sinodului de la Cartagina din anul 419 a fost rezolvarea unei chestiuni controversate, și anume dacă hotărârile reprezentanților Bisericii africane pot fi apelate la Papa Romei. Sinodul de la Cartagina a dezbătut această problemă și a respins definitiv acest drept de care se bucurau papii.

La sinodul de la Cartagina s-a dezbătut nu numai contestarea dreptului papei de a primi apelațiuni contra hotărârilor vreunui sinod episcopal din Biserica Africii, dar s-au revizuit toate canoanele sinoadelor africane ținute între 348 și 418, admițând un număr de 121 de canoane de la aceste sinoade, și sinodul însuși a dat un număr de 12 canoane privitoare la disciplina bisericească și la eresul răspândit de Pelaghie.

Sinodul de Cartagina din anul 419 s-a ținut în două ședințe, și anume în 25 mai și respectiv 30 mai 419.

La sinodul din Cartagina din anul 419 au participat un număr de 217 episcopi sub președinția lui Augustin arhiepiscopul Cartaginei. La acest sinod a fost reprezentată și Biserica romană.

II.10. Sinodul de la Constantinopol 861

Depunerea patriarhului Ignatie al Constantinopolului și întronarea lui Fotie ca patriarh ecumenic a determinat tulburări în Biserică, dând motiv papei să se amestece în afacerile „interiaore ale patriarhului din Constantinopol”. La toate acestea, s-au adăugat frământările aduse în Biserică de către iconoclaști – care erau deja condamnați prin sinodul VII Ecumenic.

Sinodul din Constantinopol din anul 861 a fost convocat în scopul validării lui Fotie ca patriarh, restabilind astfel ordinea bisericească, precum și „pentru a se da o hotărâre definitivă împotriva iconoclaștilor”.

La sinodul de la Constantinopol din anul 861, care s-a ținut în Biserica Sfinții Apostoli, au participat un număr de 318 episcopi a luat parte împăratul Mihail al III-lea și a fost reprezentată și Biserica Romei.

Milaș notează că datorită atacurilor iconocloștilor, nu s-a putut ajunge la hotărârea dorită în prima ședință, fiind așadar necesar a doua întrunire a aceluiași sinod, motiv pentru care sinodul acesta s-a numit întâiul – al doilea.

În a doua ședință a sinodului de la Constantinopol (861) s-a confirmat condamnarea iconocloștilor (fapt săvârșit și la sinodul VII ecumenic) s-a recunoscut legalitatea alegerii patriarhului Fotie și au fost elaborate un număr de 17 canoane referitoare la disciplina bisericească. Cele mai multe din prevederile acestor canoane au fost statornicite și de alte sinoade anterioare.

II.11. Sinodul de la Constantinopol (879 – 880)

Patriarhul Fotie al Constantinopolului (857 – 867; 877 – 886) s-a impus, nu numai ca ierarh, dar și ca mare teolog; ca episcop acesta a fost obiectul de cercetare a numeroși teologi occidentali, considerându-se că atitudinea lui față de Biserica latină a fost una din cele mai importante cauze ale tristului eveniment din 16 iunie 1054. Actualmente, s-a ajuns la concluzia că schisma dintre Biserica latină și cea greacă a fost rezultatul unei lungi perioade de înstrăinare, fiind implicați factori culturali, politici și teologici.

Pr. Prof. Viorel Ioniță consideră că atât patriarhul Fotie cât și contracandidatul său Ignatie au fost victime ale situației dificile apărută în lumea bizantină după înfrângerea definitivă a iconoclaștilor.

Iconoclasmul, favorizat de situați politică tulbure din secolul IX, a scindat Biserica și societatea bizantină în două partide antagoniste: pe de o parte patriarhul Ignatie și susținătorii săi, iar de cealaltă parte patriarhul Fotie.

Patriarhul Ignatie a fost nevoit să părăsească scaunul patriarhal în anul 857, acesta fiind ocupat de Fotie până în anul 867. Schimbarea conducerii politice de la 867 a condus la restabilirea lui Ignatie pe scaunul de patriarh ecumenic.

Înainte de a muri patriarhul Ignatie s-a împăcat cu Fotie care este reinstalat în anul 877 ca patriarh ecumenic. În a doua perioadă a păstoririi sale Fotie este călăuzit de dorința restabilirii unei împăcări în sânul Bisericii tulburată de dispute hrănite mai ales de interese străine Bisericii Bizantine.

Așadar nu răzbunarea, ci împăcarea a fost dorința care l-a determinat pe marele ierarh să convoace în anul 879 sinodul de la Constantinopol.

Convocarea sinodului

În primăvara anului 879 patriarhul Fotie a trimis mai multe scrisori prin care invita pe întâistătătorii scaunelor apostolice la sinod.

Papa Ioan al VIII-lea s-a decis să înceteze politica împotriva lui Fotie, inițiată de înaintașul său Nicolae I (858 – 867), și trimite la sinod din partea Bisericii Romei pe cardinalul preot Petru și episcopii Pavel și Eugeniu.

Au fost invitați la acest sinod patriarhii: Mihai al II-lea al Alexandriei (870 – 903), Teodosie I al Antiohiei (870 – 890), Ilie al II-lea al Ierusalimului (879 – 907). Patriarhia Alexandriei a fost reprezentată la Sinod de preotul Cosma, apocrisiar al Bisericii din Alexandria la Constantinopol, patriarhia de Antiohia a fost reprezentată de arhiepiscopul Vasile de Martiropolis, iar patriarhia de Ierusalim a fost reprezentată de preotul Ilie.

Printre participanții la sinod se remarcă: pe arhiepiscopul Procopiu de Cezareea, Grigore de Efes, Ioan de Heracleea, Grigorie de Cezie, Zaharia de Calcedon, Teodor de Tesalonic.

La sinodul convocat de patriarhul Fotie la Constantinopol în anul 879, au participat un număr foarte mare de episcopi, și anume 383, fiind trimiși reprezentanți și din partea scaunului papal.

Lucrările sinodului s-au desfășurat din noiembrie 879 până pe 13 martie 880, în șapte ședințe sub președinția patriarhului Fotie în Biserica Sfânta Sofia.

La acest sinod, la care a fost recunoscută ocuparea de către Fotie a scaunului patriarhiei ecumenice, s-au aprobat un număr de 3 canoane.

Primul canon al acestui sinod dispune respectarea reciprocă a hotărârilor luate de Biserica din Roma și cea din Constantinopol, subliniind astfel unitatea canonică dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus.

„Sfântul și ecumenicul sinod a hotărât ca acei clerici, ori mireni, ori episcopii din Italia, care petrec în Asia, sau Europa, sau lidia, și au fost puși sub legătură, sau caterisire, sau anatematizare de către prea sfințitul papa Ioan, unii ca aceștia să fie puși și de către Fotie, Prea sfințitul patriarh al Constantinopolului, sub hotărâre de pedeapsă, adică să fie ori caterisiți, ori anatematizați, ori afurisiți. Dar și acei clerici, sau laici, sau cei din tagma arhierească sau ieraticească, din orice parohie, pe care Fotie Prea sfințitul nostru Patriarh, îi va pune sub afurisire sau caterisire, sau anatemizare, să-i aibă pe ei și pe prea sfințitul papa Ioan și Sfântă lui Dumnezeu Biserică a romanilor supusă lui sub acceași sentință a pedepsei, și să nu se schimbe ceva din prerogativele cuvenite prea sfințitului scaun al bisericii romanilor, nici din totalitatea prerogativele întâiului șezător al ei, nici acum, nici în viitor”.

(Canonul 1 Constantinopol 879)

Deși acest sinod s-a autointitulat sfânt și ecumenic, prin participarea unui număr așa de mare de episcopi fiind reprezentată și Biserica Romei, autorii de drept canonic îl consideră sinod particular.

Milaș notează că la sinodul din Constantinopol din anul 879 – 880 a fost proclamată solemn pacea încheiată între Biserica de Răsărit și cea de Apus.

=== CAPITOLUL 3 ===

CAP.III. Privire generală asupra problemelor dezbătute la sinoadele locale

În ceea ce privește chestiunile ce se puneau în discuție la sinoadele locale, se poate remarca faptul că acestea rezolvau probleme referitoare la învățătura de credință și disciplina bisericească, reglementând în același timp prin canoane, și norme de comportament în diferite situații și ipostaze ale vieții, atât pentru clerici cât și pentru laici.

Canonul 37 Apostolic prevede ca sinoadelor locale să cerceteze: „dogmele dreptei credințe și să hotărască în privința controverselor bisericești ce se vor ivi”, iar canonul 20 de la Antiohia arată că ele trebuie ținute: „Pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor controversate”.

Părinții sinodului VII Ecumenic împart problemele ce intră în competența acestui sinod: în canonice și evanghelice. Problemele evanghelice dezbătute la sinoadele locale se referă la doctrină, administrarea tainelor precum și celelalte porunci dumnezeiești. Referitor la problemele canonice ale sinoadelor locale, acestea se referă la:

I. Condiția clerului, reglementând:

starea civilă a clerului

despre hirotonie

piedici pentru hirotonie

viața socială a clericilor

aspecte privitoare la transferul clerului în alte parohii

alegerea episcopului

II. Condiția elementului laic – trupul viu al Bisericii lui Hristos:

aspecte privitoare la căsătoria mirenilor

despre post și rugăciune

ținuta corespunzătoare a creștinului în societate

III. Condițiile de reprimire a ereticilor în sânul Bisericii

IV. Aspecte ale vieții Bisericii:

serbarea sfintelor Paști

problema organizării sinoadelor

administrarea averii bisericești

zilele de post rânduite de Biserică

În continuare voi încerca să prezint câteva din problemele dezbătute la

sinoadele locale cu privire la: căsătorie, hirotonie, Biserică și viața morală a laicilor și clericilor.

III.1. Despre hirotonie

Hirotonia este actul prin care i se dă candidatului harul dumnezeiesc de a administra Sfintele Taine. Spre deosebire de hirotonie, hirotesie este actul prin care candidatul este primit în ierarhia bisericească, dar nu i se dă harul să administreze sfintele Taine. Hirotonia se săvârșește în timpul sfintei Liturghii și de obicei duminica, pentru a putea lua parte la ea câți mai mulți credincioși. Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul. O particularitate fundamentală a hirotoniei este aceea că nu se poate repeta.

Canonul 48 Cartagina (419) subliniază că atât botezul cât și hirotonirea nu se pot repeta:

„Referitor la însărcinarea ce ni s-a dat nouă la sinodul de la Capna că nu se permit a se face botezuri din nou, sau hirotoniri din nou sau transferări de episcopi (…)” (fragment din Canonul 48 Cartagina 419).

Episcopul pentru a săvârși hirotonirea în chip legal (el însuși trebuie să fi primit acest drept de la cei chemați de lege să-l dea și care, și ei la rândul lor l-au primit prin succesiune neîntreruptă de la apostoli) trebuie să ocupe un loc legal în ierarhia bisericească și să fie membru legal al ierarhiei. Episcopul care s-a dedicat vieții pustnicești, a fost depus în funcție sau a devenit eretic ori nu a fost instituit de episcopi legali, nefiind purtătorul succesiunii ierarhice, nu are dreptul să hirotonească, iar dacă totuși săvârșește acest act hirotonirea nu e recunoscută de Biserică, fiind fără importanță. Hirotonia câștigată prin simonie de asemenea nu este valabilă.

Ciprian al Cartaginei compara hirotonirea cu botezul, deoarece ambele acte sunt de o importanță covârșitoare: prin botez omul intră în sânul Bisericii, iar prin hirotonie în rândul slujitorilor aleși ai Bisericii.

Odată hirotonit preotul diaconul sau episcopul nu poate părăsi slujba spirituală pentru a se dedica altor servicii lumești și nici nu li se permite acestora să dețină pe lângă slujba spirituală o slujbă profană. Acestea fiind prevăzute în canoanele sinoadelor apostolice 62, 81, 83.

Toți cei ce primesc hirotonia își impun obligația ascultării canonice, care își are originea în raporturile canonice dintre membrii ierarhiei, fiind condiționată de întâietatea persoanelor din treptele ierarhice superioare, față de aceia care ocupă un rang inferior. Acest lucru este stabilit în sinodul local de la Constantinopol (861). Canonul 13 al acestui sinod sancționează cu pedeapsa caterisirii presbiterul și diaconul care nu se supune episcopului, chiar în condiția în care acesta ar fi acuzat de diverse infracțiuni, până nu s-a pronunțat sentința definitivă a sinodului asupra episcopului acuzat.

„Cel viclean aruncând în Biserica lui Hristos sămânța neghinei eretice, și acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale spre viclenie apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor, dar Sfântul sinod zăticnind (zădărnicind) desăvârșit și această viclenie a lui, a hotărât să dea de acum înainte vreun presbeter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarece vinovăție, înainte de sinvoliceasca judecată și cercetare, și de osândirea lui desăvârșită ar îndrăzni să se depărteze de la comunicarea cu acela și numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii și să se lipsească de toată demnitatea ieraticească. Căci cel ce este rânduit în presbiterială și își atribuie pripit judecata mitropoliților și osândește însuși mai înainte de judecată, după chibzuința sa pe părintele și pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierasiți, și ei să cadă din demnitatea lor, iar de vor fi monahi, sau mireni desăvârșit să se afurisească din Biserică, până când desfăcând legătura cu schimaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu”. (Canonul 13 Constantinopol 861).

Canonul 14 al sinodului de la Constantinopol (861) stabilește aceeași pedeapsă ca și canonul precedent facând însă referire la raportul dintre episcop și mitropolitul său. „Dacă vreun episcop, sub pretext că acuză pe mitropolitul său, mai înainte de cercetarea sinodului, s-ar depărta pe sieși de la comuniunea cu el și nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfânta Liturghie) Sfântul sinod a hotărât ca acela să fie caterisit; numai dacă dezbinându-se de mitropolitul său, ar face schismă. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsura datoriilor sale, și nici presbiterul să nu-l defaime pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. (Canonul 14 Constantinopol 861)

Canonul 15 al sinodului de la Constantinopol (861) întregește și aprofundează prevederile canoanelor anterioare și în raport cu patriarhul, față de care toți ceilalți clerici trebuie să se supună. Acest canon stabilește că singurul caz în care clericii pot refuza ascultarea față de episcop, este atunci când episcopul propovăduiește în public în Biserică vreo învățătură eretică. Numai în acest caz preoții respectivi nu numai că nu vor fi supuși pedepsei canonice, ci se vor bucura de toată cinstea.

„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, și mitropoliți cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfățișarea în fața sinodului și de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire.

Și acestea s-au hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oricărei vinovății se depărtează de întâii lor stătători, și fac schismă și rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Părinți, firește adică, de comuniunea cu acele, care propovăduiește eresul în public, și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune cercetării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop, chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi și pe pseudo-învățători, și nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”. (Canonul 15 Constantinopol 861)

Canonul 31 al sinodului de la Cartagina (419) prevede pedeapsă pentru neascultare și atunci când episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică și candidatul se opune acestei promovări.

„Tot așa s-a hotărât că dacă oarecare dintre clerici și diaconi nu s-ar supune episcopilor lor, care pentru oarecare pricini constrângătoare ale bisericilor lor ar vrea să-i înalțe la demnitate mai mare în biserica lor să nu mai slujească nici în treapta din care n-a vrut să iasă”. (Canonul 31 Cartagina 419). Balsamon a citat motivul pentru care a fost adoptat acest canon: „Se întâmplă ca unii clerici care erau chemați de episcopi în interesul Bisericii la posturi mai înalte, se revoltau împotriva acestui lucru, deoarece preferau să rămână în posturile de mai înainte din pricina veniturilor, sau având în vedere unele plăceri pe care le aveau acolo”.

La sinodul de la Laodiceea (343) s-a hotărât prin canonul 20: „Nu se cuvine ca diaconul să șadă înaintea presbiterului, ci să șadă la porunca presbiterului. Asemenea și diaconii să aibă cinste de la slujitorii bisericești și de la toți clericii”. (Canonul 20 Laodiceea 343) Așadar prin acest canon se impune și diaconului ascultare canonică față de presbiteri.

III. 2. Starea civilă a clerului

Atât căsătoria cât și trăirea în castitate sunt harisme binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare preciza:

„Din dragostea Sa pentru oameni și din grija pentru mântuirea lor, Mântuitorul a oferit oamenilor două feluri de viețuire: căsătoria și fecioria. Acela care n-ar suporta lupta pentru trăirea în feciorie să-și aleagă o tovarășă de viață”.

La Sinodul local de la Gangra (340) s-a dezbătut problema căsătoriei preotului pentru a combate astfel, învățătura greșită a lui Eustațiu și a ucenicilor lui, care interpretând eronat textele din Scriptură, cu privire la înfrânare, au căzut în concepția unor secte gnostice care condamnau căsătoria. Eustațienii nu numai că negau taina nunții, dar nu recunoșteau nici Sfintele Taine săvârșite de preoții căsătoriți, oprindu-și adepții de a primi sfânta împărtășanie de la astfel de preoți. Sfinții Părinți ai Sinodului de la Gangra condamnă prin acest canon pe cei care nu recunosc drept act legal căsătoria preoților:

„Dacă cineva ar afirma că nu se cuvine a primi cuminecătură de la un presbiter însurat, când liturghisește acesta, să fie anatemă”. (Canonul 4 Gangra 340). Cu privire la starea civilă a clerului canonul 10 al Sinodului de la Ancira (314) permite căsătoria după hirotonie a diaconilor cu condiția ca aceștia să fi declarat deja înainte de a fi hirotonit în fața episcopului că nu por rămâne necăsătoriți.

„Toți cei care sunt puși diaconi dacă chiar la punerea lor, au mărturisit și au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne așa, aceștia însurându-se după aceea să rămână în slujbă pentru că li s-a dat lor voie de către episcop” (Canonul 10 Ancira 314). Dacă însă nu făceau astfel de declarație la hirotonie, iar ulterior se căsătoreau, aceștia, prin hotărârea acestui sinod cădeau din dreapta diaconiei.

Referitor la această problemă sinodul VI Ecumenic anulează dispoziția sinodului de la Ancira și permit căsătoria doar înainte de a fi hirotonit candidatul.

Canonul 1 al sinodului de la Neocezareea (315) condamnă preoții, respectiv toți cei din cinul preoțesc, care se căsătoresc după hirotonie, iar pe cei ce comit adulter sau desfrâu, îi exclud de la rugăciunea comună cu credincioșii în Biserică:

„Presbiterul dacă se va însura să se scoată din treapta sa, iar de va fi desfrânat sau va comite adulter să se excludă cu desăvârșire și să se supună penitenței”. (Canonul 1 Neocezareea 315)

Sinodul de la Cartagina (419) dezbate probleme privitoare la viața de familie a clericilor astfel prin canoanele 3 și 4 tratează despre necesitatea înfrânării clericilor atunci când se pregătesc să săvârșească Sfintele Taine.

„Să se decidă ca episcopul și presbiterul și diaconul și toți cei ce se ating de cele Sfinte, păzitori ai înfrânării să se rețină de la femei… Se hotărăște ca toți cei ce stau sau slujesc la altar să respecte înfrânarea”. (Canonul 4 Cartagina 419)

Canonul 25 al sinodului de la Cartagina vine în completarea celorlalte 2 canoane privitoare la înfrânarea clerului impunând și ipodiaconilor să se rețină la relații sexuale când se pregătesc pentru Sfintele Taine.

„… propun ceea ce s-a întărit la diferite sinoade că atât ipodiaconii, care se ating de Sfintele Taine, cât și diaconii și presbiterii, dar și episcopii, să se și înfrâneze de la soții la timpuri anumite, ca să fie ca și cum nu le-ar avea”. (Canonul 25 Cartagina 419)

Canonul 70 al sinodului de la Cartagina (419) – stabilește ca și celelalte canoane 3, 4, 25 – obligația clerului superior de a se opri de la relații sexuale la anumite timpuri determinate – dar nu obligă la aceasta clerul inferior, ca urmare a faptului că aceștia nu se ating de Sfintele Taine.

„… se hotărește ca episcopii, presbiterii și diaconii sunt datori să se rețină de la soțiile lor la timpuri determinate; și dacă nu fac aceasta să se amvoveze (excludă) din starea celesiastică; ceilalți clerici să nu se constrângă la aceasta, ci trebuie să se păstreze obscenul fiecărei biserici”. (Canonul 70 Cartagina 419)

III.3. Stări incompatibile cu hirotonia

Pornind de la principiul biblic potrivit căruia prin căsătorie între soț și soție se stabilește o legătură atât de strânsă, încât aceștia devin un singur trup, (Efeseni 5, 31), părinții sinodului de la Neocezareea precizează că orice păcat săvârșit de un soț pătează în același timp și pe celălalt soț, și hotărăște prin canonul 8, interzicerea promovării în cler a unui credincios a cărui soție a fost dovedită adulteră, obligând pe preotul a cărui soție este dovedită adulteră să divorțeze de ea, în caz contrar acesta trebuie să părăsească preoția.

„De se va vădi în public că soția cuiva care este laic, a comis adulter, unul ca acela nu poate veni în slujba preoțească. iar, dacă dânsa va comite adulter după hirotonie, el este dator să o demită; iar de va viețui cu dânsa, nu poate ține slujba ce i s-a încredințat”. (Canonul 8 Neocezareea 315)

Sinodul de la Cartagina (419) interzice prin canonul 21 căsătoria copiilor clericilor cu eretici sau păgâni:

„Așijderea s-a hotărât ca copii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic”. (Canonul 21 Cartagina 419)

Canoanele opresc intrarea în cler a acelora care s-au abătut de la credința creștină. Astfel sinodul de la Ancira stabilește, prin canonul 1, ca preoții care au jertfit idolilor, făcându-se astfel vinovați de infracțiunea de apostazie, să fie excluși din Biserică, menționând însă, că aceea dintre clerici care se pocăiesc, să fie reprimiți în comunitate, dar numai ca laici.

În condiția în care presbiterii apostați s-au pocăit cu adevărat și au făcut în același timp și dovada acestui fapt, prin zelul lor pentru Hristos, suportând chinurile la care au fost supuși de către persecutori. – Părinții sinodului de la Ancira hotărăsc, ca unii ca aceștia, să fie reprimiți cu numele de presbiteri și să se bucure de cinstea șederii între preoți, dar interzice acestora preoția lucrătoare, interzicându-le în mod deosebit de a mai sluji în calitate de preoți, adică de a aduce Sfânta Jertfă, de a propovădui sau de a deține o funcție preoțească de conducere. Pr. Prof. Ioan Floca opinează că la aceleași sancțiuni vor fi supuși și episcopii apostați, dar nu se face vreo mențiune în acest sens.

„În privința presbiterilor care au jertfit idolilor și apoi iarăși s-au luptat în prigoane pentru credință, nu însă prin vreo prefăcătorie și cu adevărat, nici punând lucrurile la cale de mai înainte, nici lucrând cu intenție vicleană, nici înduplecând pe prigonitor ca să pară numai că s-au supus chinurilor, atrăgându-le pe acestea asupra lor numai la aparență și formă; sinodul a hotărât ca aceștia să se împărteșească de cinste și de ședere; dar nu este iertat ca ei să aducă Jertfă, sau să propovăduiască, sau în general să săvârșească ceva din slujbele ierarhicești”. (Canonul 1 Ancira 314)

Canonul 2 al Sinodului de la Ancira reglementează situația diaconilor care s-au făcut vinovați de infracțiunea de apostazie. Părinții sinodului hotărăsc ca diaconii apostaziați care au făcut dovada căinței sincere, să-și păstreze cinstea de diacon, interzicându-le însă acestora de-a exercita slujba diaconiei, cu precizarea de aduce Sfintele daruri și de a citi rugăciuni la slujbe.

Se remarcă faptul că în cazul diaconilor, părinții acordă episcopului dreptul de a aplica sancțiune după caz, mai ușoară sau mai grea față de cea prevăzută de canon, în funcție de anumite circumstanțe atenuante sau agravante. Balsamon în comentariul acestui canon motivează acest fapt, afirmând că s-a procedat așa „deoarece (în Biserică) fiecare doctorie sufletească depinde de judecata episcopului”.

„Așișderea și diaconii care au jertfit idolilor, dar după aceea iarăși s-au luptat pentru credință, altcum să aibă cinste, dar să înceteze de orice slujbă Sfântă, și de a aduce pâinea sau paharul, sau de a propovădui. Dacă însă oarecare din episcopi vor băga de seamă la aceștia vreo râvnă, sau umilința blândeții și ar voi să le dea ceva mai mult, sau să-i ierte, dânșii au puterea să facă acest lucru”. (Canonul 2 Ancira 314).

S-a pus în discuție la Sinodul de la Ancira (314), dacă se pot împărtăși cei care prigoniți fiind, laici sau clerici, au fugit, refugiindu-se în alte cetăți, dar care prinși și persecutați, și-au mărturisit neîncetat credința. Părinții sinodului au stabilit ca aceștia să nu se oprească de la împărtășanie, precizând și faptul că dacă au fost excluși de la împărtășanie, să fie reprimiți în comunitate cu toate drepturile, considerându-se că n-au păcătuit cu nimic. Zonarea consideră că hotărârea părinților este bazată pe învățătura Sfintei Evanghelii, în care se arată că Domnul nostru Iisus Hristos a îndrumat pe sfinții Săi ucenici, ca în cazul în care sunt prigoniți într-o cetate, să meargă în alta (Matei 10, 23).

În acest canon Părinții dispun că, dacă mirenii aflați în situația menționată anterior, cer să fie primiți în cler, aceștia pot fi hirotoniți cu mențiunea să îndeplinească condițiile impuse candidaților la hirotonie.

„Pe cei ce au fugit și au fost prinși, sau au fost trădați de ai lor, sau altfel au fost despuiați de averi sau au suferit chinuri, sau în temniță s-au aruncat, și strigând că sunt creștini și au fost sfâșiați, sau cu sila punându-li-se ceva lucru idolesc în mâini de către siluitori, sau de silă primind oarecare mâncare de la idoli, însă mărturisind neîncetat că sunt creștini și mâhnirea asupra celor ce li s-a întâmplat arătând-o pururea cu toată atitudinea și înfățișarea lor și cu smerenia vieții, unii ca aceștia, fiind afară de păcat, să nu se oprească de la împărtășite; iar nu s-au și oprit de către cineva din strictețe prea mare, sau din nepriceperea unora, îndată să se primească. Acesta este în vigoare deopotrivă și pentru cei din cler și pentru ceilalți laici. S-a mai cercetat deodată și aceea dacă, se pot înainta în treapta preoțească laicii, care au căzut în urma aceleiași sâlnicii; deci s-a hotărât ca aceștia să se prohirisească (hirotonească) ca unii care nimic nu au păcătuit, dacă viețuirea lor de mai înainte s-ar afla dreaptă”. (Canonul 3 Ancira 314)

Canoanele sancționează clericii care percep camătă, astfel canonul 4 al sinodului de la Laodiceea hotărăște:

„Nu se cuvine ca cei ierosiți să împrumute bani pe dobânzi și să ia camătă și cele ce se zic camete pe jumătate”. (Canonul 4 Laodiceea 343). Acest fapt este prevăzut și de canoanele 5 și 16 Cartagina (419).

III.4. Vârsta de hirotonire

Sinodul de la Neocezareea (315) dezbate problema vârstei canonice pentru hirotonire și fixează vârsta de 30 de ani pentru hirotonirea preotului.

„Presbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de a fi chiar bărbat vrednic pentru toate ci să aștepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani s-a botezat și a început să învețe”. (Canonul 11 Neocezareea 315)

Referitor la aceeași problemă a vârstei de hirotonire, Sinodul de la Cartagina scade vârsta considerată canonică pentru hirotonire a diaconilor, hotărând ca hirotonirea să nu se facă înainte de 25 de ani „(…) Și diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 de ani”. (Canonul 16 Cartagina 419).

Având în vedere canonul 11 al sinodului de la Neocezareea (315) care consideră canonică vârsta de 30 ani pentru hirotonirea preotului, canonul 21 al sinodului local de la Cartagina (419) care stabilește vârsta diaconului 25 ani combinat cu canonul 5 al sinodului IV Ecumenic care stabilește vârsta de 40 de ani pentru călugărițe, sinodul VI ecumenic a făcut canonul 14 cu următorul cuprins:

„Canonul Sfinților și de Dumnezeu părinților noștri să stăpânească și întru acesta, presbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonisească, măcar de ar fi omul cu totul vrednic, ci să aștepte. Că Domnul nostru Iisus Hristos în anul al treizecilea s-a botezat și a început a învăța. Așișderea nici diaconul mai înainte de 25 ani iar diaconița mai înainte de 40 de ani să nu se hirotonisească”. (Canonul 14 al sinodului VI Ecumenic). Motivul acestei hotărâri a fost pe de o parte că însuși Mântuitorul la această vârstă s-a botezat și a început a predica, iar pe de altă parte faptul că la această vârstă nu se mai poate pune în discuție lipsa de maturitate.

În Biserica Română Ortodoxă având în vedere numărul mic de preoți și faptul că exista numeroase parohii fără păstori spirituali, s-a admis hirotoniile de preoți și diaconi sub această vârstă. Zonara în comentariile lui la acest canon afirma: „La hirotonie episcopul trebuie să aducă aminte acelora pe care-i hirotonește de hotărârile sinoadelor atât cu privire la credință cât și cu privire la felul lor de viețuire și la mântuirea afacerilor bisericești, pentru ca cunoscând hotărârile părinților să lucreze conform lor”

Sinodul de la Cartagina impune drept condiție pentru a accede în cler, ca întreaga familie a candidatului la preoție să fie creștină.

„Episcopii, presbiterii și diaconii să nu se hirotonească înainte de ar face creștini ortodocși pe toți cei din casele lor”. (Canonul 36 Cartagina 419)

Canonul 18 Cartagina (419) dispune ca episcopul sau clericul să ia la cunoștință înainte de hirotonire despre hotărârile sinoadelor și să aplice în tot cursul vieții, învățăturile pe care le primesc cu ocazia hirotonirii.

„Așișderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul, ori clericul, cei ce-i hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva hotărârilor sinodului să se căiască”. (Canonul 18 Cartagina 419)

III.5. Transferul clerului

Părinții sinodului de la Sardica (343) au dezbătut problema transferului episcopilor, ca urmare a faptului că s-au înregistrat la vremea respectivă abuzuri ale unor episcopi, care din lăcomie și dorința de a obține putere mai mare, se mutau abuziv de la o cetate mai mică la una mai mare.

Pentru a opri pe viitor această practică a episcopilor, sinodul a dispus ca unii ca aceștia să se caterisească și să fie privați de orice drepturi, chiar și de acela de comunicare al laicilor. „Osiu, episcopul cetății Cordovei: „Nu atât obiceiul cel rău cât mai vârtos corupția cea prea vătămătoare a cârmuirii afacerilor bisericești treburi să se dezrădăcineze chiar din temeliile ei, ca nici unuia dintre episcopi să nu-i fie iertat a se muta dintr-o cetate mică în altă cetate. Căci este vădit pretextul acestei cauze pentru care se fac unele ca acestea. Căci niciodată nu s-a putut afla vreunul din episcopi care să fi năzuit a se muta de la o cetate mai mare la o cetate mai mică, prin ceea ce s-a dovedit că unii ca aceștia s-au aprins ca un înfocat chip al lăcomiei după averi și au slujit mai mult trufiei, ca să se pară că au câștigat stăpânire mai mare. Prin urmare nu sunt oare de acord ca astfel de răutate să se pedepsească mai aspru, căci socotind că unii ca aceștia nici comuniunea laicilor nu se cuvine să o aibă?” Episcopii ziseră cu toții „Toți sunt de acord”. (Canonul 1 Sardica 343)

Sinodul de la Sardica completează prevederile primului canon, menționând prin canonul 2 că nu se acceptă din partea episcopilor care ar face astfel de transferuri nici o scuză, Părinții sinodului dispunând ca unii ca aceștia nici în ceasul morții să nu se învrednicească de comuniunea laicilor.

„Episcopul Osiu zise: „Iar de s-ar afla vreunul așa de nebun sau îndrăzneț, încât să fie de părere de a aduce o oarecare scuză pentru unele ca acestea, adeverind că i s-au adus scrisori de la popor, vădit este că s-au putut corupe câțiva oaricare cu plată și cu preț pentru ca să facă tulburări în Biserică, ca și cum ar dori, firește să-l aibă pe dânsul episcop. Deci socotesc că acest fel de vicleșuguri și uneltiri sunt cât mai vrednice de pedeapsă, încât unul ca acesta nici la sfârșitul vieții să nu se învrednicească nici chiar de comuniunea laicilor. Răspundeți deci ori de sunteți de acord cu această socotință?” Răspuns-au: „Se aprobă cele spuse”. (Canonul 2 Sardica 343)

Problema transferului ierarhilor a fost pusă în discuție și la sinoadele apostolice, astfel canonul 13 al sinodului de la Antiohia reia prevederile canonului 35 apostolic întărindu-le.

„Nici un episcop să nu îndrăznească să se mute de la o eparhie la alta, și să hirotonească pe oarecare în Biserică pentru îndeplinirea slujbei, nici să aducă cu sine pe alții, decât numai dacă s-ar duce chemat fiind prin acela, în al căror teritoriu s-ar duce. Iar dacă nefiind chemat de cineva, s-ar duce fără rânduială pentru hirotonirea oarecărora și pentru rânduirea afacerilor bisericești, care nu-l privesc pe dânsul, să fie nule cele făcute de dânsul, și el încă să-și ia pedeapsa cuvenită nerânduielii sale și întreprinderii ilegale, caterisiți fiind imediat de acum înainte de sfântul sinod”. (Canonul 13 Antohia 341)

Canonul 3 al sinodului de la Antiohia (341) prevede ca transferul clerului să se facă numai după pravilă.

„Dacă vreun presbiter, ori diacon, ori în genere oricine dintre cei din preoție părăsindu-și parohia sa se va duce în alta, apoi desăvârșit mutându-se va încerca să petreacă timp îndelungat în altă parohie, acela să nu mai liturghisească mai ales dacă episcopul său propriu chemându-l și sfătuind-l să se întoarcă în parohia sa, nu va asculta. Iar de va stărui în nerânduială desăvârșit să se caterisească din slujbă, încât nicidecum să nu se mai integreze la locul său de serviciu. Iar dacă caterisit fiind pentru această pricină, l-ar primi alt episcop, și acela să primească epitimia de la sinodul obștesc, ca unul care desființează legiuirile bisericești”. (Canonul 3 Antiohia 341).

Canonul 90 al sinodului de la Cartagina (419) impune ca și citeții să rămână acolo unde au fost hirotesiți.

„Așijderea s-a hotărât, ca dacă oricine ar citi în biserică chiar și numai o dată, să nu se primească de altă Biserică în cler. Și au iscălit: Episcopul Aureliu aș Bisericii din Cartagina consimțind cu hotărârea prezentă, și citind-o a iscălit-o. De asemenea au iscălit și ceilalți episcopi”, (Canonul 90 Cartagina 419)

Canonul 21 Antiohia (341) repetă și întărește prevederile canoanelor 14 Apostolice și 15 al primului sinod Ecumenic cu privire la transferul episcopilor.

„Episcopul să nu se mute de la o parohie la alta, nici din voia sa aruncându-se, nici silit de popor, nici constrâns de episcopi, că să rămână la biserica pentru care a fost sortit de la început de Dumnezeu; și să nu se strămute de la ea, potrivit hotărârii date acum mai înainte în această privință”. (Canonul 21 Antiohia 341)

III.6. Probleme morale ale clerului

Problemele ce privesc moralitatea clerului au fost dezbătute atât la sinoadele apostolice cât și la sinoadele ecumenice și locale.

La sinodul local de la Neocezareea (315) au fost emise o serie de canoane care se referă la moralitatea clerului. Canonul 9 al sinodului de la Neocezareea (315) face referire la păcatele săvârșite de preot înainte de hirotonie; Părinții sinodului au dezbătut această problemă și au hotărât, că în cazul în care preotul a păcătuit cu trupul înainte de a fi hirotonit, iar după hirotonie și-a mărturisit păcatul săvârșit, acestuia nu-i mai este îngăduit să săvârșească Sfânta Liturghie, dar poate să-și păstreze onorurile adică să stea între preoți, să se împărtășească în altar și să săvârșească celelalte ierurgii. Cât privește păcatele mai mici se apreciază „invocându-se părerea unora că acestea se iartă prin hirotonire”. Balsamon comentând acest canon afirmă: „Au mai adăugat părinții acestui sinod: dovedirea reală pentru că nimenea să ni fie caterisit, ci numai pe dovezi reale, adică prin dispoziția a 5 martorii, care să jure. Și legea zice că este mai bine ca păcatele să fie părăsite nepedepsite, decât să sufere unii fără nici o vină”.

Dacă însă se face dovada că presbiterul a păcătuit înainte de hirotonie, iar acesta nu a mărturisit că a păcătuit, Părinții sinodului au hotărât ca unul ca acesta să fie caterisit, rămânând în rândul mirenilor. În cazul în care preotul este bănuit că a viețuit în desfrâu, fără a se face însă dovada, și fără ca acesta să mărturisească, Părinții sinodului lasă pe seama conștiinței preotului să judece dacă este sau nu vrednic să aducă jertfă lui Dumnezeu.

„Presbiterul, dacă s-a înaintat după ce mai înainte a păcătuit în trup, și va mărturisi că a păcătuit înainte de hirotonie, să nu jertfească, rămânând în celelalte pentru zelul său de altfel, pentru că mulți au zis că și hirotonia iartă cele mai multe păcate. Iar dacă el însuși nu mărturisește, și nu se poate dovedi arătat atunci el însuși are puterea de a hotărî ce să facă”. (Canonul 9 Neocezareea 315)

Canonul 10 al sinodului de la Neocezareea este o continuare a celui precedent și prescrie pentru diaconul care a mărturisit că a trăit în desfrâu, aceleași sancțiuni ca și pentru preoți. Diaconul se va scoate din diaconat și va deveni slujitor bisericesc.

„Așijderea și diaconul de va cădea în același păcat, să aibă numai treapta slujitorului bisericesc”. (Canonul 10 Neocezareea 315)

Sfinții Părinți a Sinodului I Ecumenic pentru a preîntâmpina astfel de întâmplări, au hotărât prin canonul 9 ca oricine urmează să intre în cler, să se mărturisească întâi la duhovnic, și numai dacă se găsește curat poate să accede în cler – acest lucru fiind de actualitate și în prezent.

Canonul 24 al sinodului de la Laodiceea interzice clericilor de a intra în cârciumi: „Nu se cuvine ca cei ierarhicești, de la presbiteri până la diaconi, și apoi cei din tagma bisericească până la slujitorii bisericești, ori citeșți, ori cântăreți, ori exorciști, ori ușieri, ori celor din tagma asceților, să intre în cârciumă”. (Canonul 24 Laodiceea 343)

Același lucru este prevăzut și de canonul 40 al sinodului de la Cartagina:

„Clericii să nu intre în cârciumă pentru ca să mănânce sau să bea, decât dacă nevoia străinătății i-ar sili”. (40 Cartagina 419)

Sinodul de la Laodiceea prin canonul 30 interzice clericilor și laicilor să intre în băile obștești pentru a nu fi aceștia motiv de sminteală.

„Nu se cuvine ca cei ierarhicești sau clerici sau asceții să se scalde în baie cu femei, și nici creștinul sau laicul; căci aceasta este cea dintâi osândire din partea păgânilor”. (canonul 30 Laodiceea 343)

Canonul 54 Cartagina (419) stabilește comportamentul clericilor la petreceri, interzicându-le acestora să privească spectacole de teatru:

„Nu se cuvine ca cei ierarhicești ori clericii să privească oarecare spectacole la nunți sau șa ospețe, ci mai înainte de a intra teatraliștii să se scoale și să plece”. (Canonul 54 Cartagina 419)

Sinodul de la Laodiceea interzice clericilor să perceapă dobândă și nici jumătate de dobândă, numite astfel de legile romane. „Nu se cuvine ca cei ierosiți să împrumute bani pe dobânzi, și să ia camătă și cele ce se zic camete pe jumătate”. (canonul 4 Laodiceea 343)

Canonul 5 al sinodului de la Cartagina condamnă lăcomia și cămătăria. „Episcopul Aureliu zise: „Patima lăcomiei, despre care nimeni nu se îndoiește că este mama tuturor relelor, trebuie să se reprime ca nimeni să nu se folosească de cele străine, nici să treacă cineva pentru câștig peste hotarele Părinților, nici să fie îngăduit vreunui cleric să ia în vreun chip camătă pentru un lucru. (…)” (Canonul 5 Cartagina 419).

Canonul 16 al sinodului de la Cartagina întărește prevederile celorlalte canoane cu privire la interzicerea perceperii dobânzilor de către clerici. „ (…) Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, să primească banii săi înapoi, iar dacă va împrumuta, sub altă formă, să primească cât a dat (…)” (fragm. din canonul 16 Cartagina 419)

III.7. Horepiscopi

Canonul 10 al sinodului de la Antiohia reglementează în detaliu cercul de competență al horepiscopilor, Părinții sinodului prevenindu-i pe aceștia că vor fi depuși din treaptă în cazul în care își depășesc limitele competenței lor.

„Sfântul sinod au hotărât ca cei de pe sate, sau de la țară sau așa numiții horepiscopi, de ar fi luat hirotonie de episcop, să-și cunoască măsura drepturilor lor și să cârmuiască bisericile supuse lor, și să se mulțumească cu îngrijirea și administrarea acestora, să așeze adică citeți și ipodiaconi și exorați și să se mulțumească cu înaintarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici diaconi fără episcopul din cetatea căruia este supus atât el cât și teritoriul lui. Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte acela să se caterisească și să se lipsească de cinstea ce o are. Și horepiscopul să se facă de către episcopul cetății căreia este pus”. (Canonul 10 Antiohia 341)

Sinodul de la Ancira (314) stabilește prin Canonul 13 statul juridic al horepiscopilor, stabilind că aceștia aveau dreptul să hirotonească preoți și diaconi numai în circumscripția lor. Horepiscopii puteau însă hirotoni și în alte circumscripții, dar numai cu delegație scrisă de la episcopul locului.

„Horepiscopilor nu le este iertat să hirotonească presbiteri sau diaconi în altă eparhie, dar încă nici presbiteri pentru cetate, decât numai cu încuviințarea episcopului dată prin scrisori”. (Canonul 13 Ancira 314)

Canonul 14 al sinodului de la Neocezareea (315) consideră pe horepiscopi ca împreună liturghisitori cu episcopii, permițându-le acestora să săvârșească Sfânta Liturghie în cetatea episcopală.

Pr. Prof. Floca, în comentariul acestui canon, consideră că diferențierea dintre episcopi și horepiscopi, admisă pe linie administrativă, nu poate fi invocată și pe linie sacramentală. „Horepiscopii însă sunt după chipul celor șaptezeci de ucenici; și ei ca împreună liturghisitori ai episcopilor, cinstindu-se pentru zelul lor față de sărăci, pot să aducă jertfă în Biserica din cetate”. (Canonul 14 Neocezareea 315)

La sinodul de la Laodiceea (343) prin canonul 57, în scopul de a menține autoritatea episcopului, s-a dispus ca pe viitor să nu se așeze episcopi la sate, ci periodeți, adică preoți superiori care în numele episcopului inspectau Bisericile de la sate din cuprinsul eparhiei. Periodeții ca de altfel și episcopii de țară (horepiscopii) nu aveau voie să facă nimic fără acordul episcopului din cetate.

„Nu se cuvine a așeza în sate și la țară, ci periodeți; iar cei așezați mai înainte să nu facă nimic fără socotința episcopului cetății; dar asemenea nici presbiterii să nu facă nimic fără de socotința episcopului”. (Canonul 57 Laodiceea 343)

În prezent această funcție bisericească nu mai există și ca urmare aceste canoane care fac referire la horepiscopi au căzut în desuetudine dar cu siguranță au o importanță istorică deosebită oferindu-ne informații despre organizarea ierarhiei bisericești în primele secole creștine.

III.8. Alegerea episcopului

Referitor la alegerea episcopului sinodul de la Laodiceea (343) hotărăște ca mitropolitul și episcopii vecini să decidă acest lucru:

„Episcopii să se așeze la conducerea bisericească cu hotărârea mitropoliților și a episcopilor celor dimprejur, fiind examinați vreme îndelungată atât în privința Credinței cât și a Conduitei dreptei vieți”. (Canonul 12 Laodiceea 343)

Canonul 19 al sinodului de la Antiohia prevede ca instalarea unui episcop să se facă de către mitropolit, pe baza hotărârii sinodului mitropolitan luată cu unanimitate sau majoritatea voturilor participanților la sinod.

„Episcopul să nu se herotonească fără sinod, și prezența celui din capitala eparhiei, și acesta neapărat fiind de față, mai este să fie împreună cu dânsul toții slujitorii din eparhie și pe care cel din capitală se cuvine ai chema prin scrisori”. (Canonul 19 Antiohia 341)

Așadar alegerea și instituirea episcopului este de competența sinodului local. Sinodul de la Cartagina (419) hotărăște prin canonul 49 că pentru hirotonia episcopului sunt suficient 3 episcopi.

„Să se păstreze rânduiala cea veghe ca numai puțini decât 3 dintre episcopii orânduiți să fie de ajuns pentru hirotonia episcopilor”. (Canonul 49 Cartagina 419). Părinții Sinodului au luat această hotărâre și ca urmare a faptului că la vremea respectivă era dificil de convocat la sinod un număr mare de episcopi.

S-a dezbătut la sinodul de la Laodiceea problema participării maselor la sinod în scopul alegerii clerului, iar Sfinții Părinți ai sinodului au hotărât prin canonul 13: „Nu se permite plebei să facă alegerile celor ce vor fi așezați în preoție”. (Canonul 13 Laodiceea 343). Aceeași problemă este reglementată și prin canonul 5 al aceluiași sinod.

Referitor la participanții la sinodul local convocat în scopul alegerii episcopului, Sinodul de la Sardica prin canonul 6 completează canoanele altor sinoade privitoare la această problemă și hotărăște ca poporul, prin reprezentanții săi, să poată participa la sinod pentru alegerea episcopului. Privitor la instituirea mitropolitului acest canon prevede ca la acest act să fie invitați și episcopii vecini.

„Dacă s-ar întâmpla vreo eparhie în care se află episcopi mai mulți, să absenteze un episcop și acela pentru oarecare lenevire nu ar voi să se înfățișeze și să hotărască împreună asupra așezării episcopilor, iar mulțimile adunându-se s-ar ruga să se facă așezarea episcopului cerut de dânșii, trebuie mai întâi ca episcopul ce a absentat să se înștiințeze prin scrisorile exarhului eparhiei că mulțimile se roagă a li se da lor păstor … Iar de nu ar veni fiind poftit și prin scrisori și nici nu ar răspunde prin scrisoare, trebuie să se satisfacă voința mulțimii (…)”. (Canonul 6 Sardica 343)

Tot prin acest canon Părinții Sinodului de la Sardica (343) dispun ca în cazul când unii episcopi absentează de la sinod, ceilalți pot face alegerea în lipsa lor.

În condițiile în care se ridică obiecțiuni cu privire la candidații pentru scaunul de episcop, sinodul de la Cartagina, dispune prin canonul 50 ca pe lângă cei trei episcopi convocați, deja să se mai adauge 1 sau 2 episcopi care să cerceteze persoanele care ridică obiecțiunile, iar hirotonirea are loc numai în condiția în care cel cercetat iese curat în fața poporului.

Canonul 55 al sinodului de la Cartagina (419) reflectă o situație specială din sânul Bisericii africane, care se referă la privilegiul episcopului Cartaginei „prima totius Africae”, de a așeza și sfinți pe alți episcopi precum și de a transfera pe unii clerici; nu se poate afirma că acest canon se mai aplică și astăzi, dar fiind faptul că prevederile acestui canon au rămas fără obiect, deoarece această funcție bisericească nu mai există în prezent.

„ (…) Episcopul Numidiei zise: „Scaunul acesta totdeauna a avut puterea ca de

unde vrea și în numele oricărui i se adresează să hirotonească episcopi după dorința fiecărei biserici”. Episcopul Epigonie zise: „Bunăvoința ta modelează puterea, căci tu frate, îndrăznești mai puțin decât ai putea, prin ceea ce tuturor te arăți bun și iubitor de oameni, dar aceasta depinde de judecata ta, să ții seama de persoana fiecărui episcop; și dacă crezi de cuviință, la prima și singura întâlnire să aperi puterea acestui scaun deoarece ești nevoit să primești toate bisericile. Drept aceea noi nu-ți dăm ție puterea, ci o confirmăm cu învoirea ta ca întotdeauna și unde crezi de cuviință să posezi pe acela să fie sub jurisdicția ta acela, pe care-l voiești și să prohirisești înainte stătător pentru biserici și pe ceilalți solicitatori (…)”. (fragm. din Canonul 55 Cartagina 419).

III.9. Biserica

Textul de la I Timotei 2, 8 spune că Domnului ne putem ruga în orice loc, astfel interpretând în mod greșit acest text au apărut diverse secte, printre care și eustațianismul care desconsiderau Casa Domnului și nesocoteau rugăciunile din Biserică. În dezbaterile sinodului local de la Gangra (340) Părinții sinodului au combătut eustațianismul și implicit învățătura lor greșită privitoare la Biserică:

„Dacă cineva ar învăța despre Casa Domnului că este de disprețuit și adunările dintr-însa, să fie anatema”. (Canonul 5 Gangra 340)

Prin canonul 6 al aceluiași sinod sunt anatemizați toți cei care defaimă Biserica și preoții ei, vizându-se astfel preoții eustațienilor care se considerau singurii adevărați. „Dacă cineva ar săvârși slujbele cele bisericești intenționat împotriva Bisericii, defăimând Biserica, și ar voi să lucreze cele ale Bisericii, nefiind împreună cu presbiterul, împotriva socotinței episcopului, să fie anatema”. (Canonul 6 Gangra 340)

Administrarea averii Bisericii

În ceea ce privește dreptul Bisericii de a poseda averi, acesta este incontestabil, având în vedere faptul că Biserica este un organism social și are nevoie de bunuri pământești, atât pentru a-și întreține slujitorii, cât și pentru a-i sprijini pe cei aflați la nevoie. Așadar pentru a-și realiza menirea Sfântă în lume – mântuirea credincioșilor – Biserica are nevoie și de mijloace materiale în acest scop. Actualmente administrarea averii bisericii este reglementată prin legile bisericești ale bisericilor autocefale și sub supravegherea autorităților publice.

Sinoadele apostolice au pus în discuție problema administrării patrimoniului bisericesc, iar prin canonul 38 apostolic s-a dispus ca de administrarea averii bisericești să se ocupe episcopul – care era răspunzător numai în fața lui Dumnezeu. Mai târziu aceeași problemă s-a dezbătut și la alte sinoade; altfel s-a convocat sinodul local de la Gangra 340 care avea drept scop combaterea învățăturii greșite a eustațienilor care disprețuiau ierarhia bisericească, canonic constituită, și administrau bunurile bisericești, fără a ține seama de faptul că averea Bisericii se chivernisește de episcop. Canonul 7 al sinodului de la Gangra condamnă această învățătură greșită:

„Dacă cineva ar vrea să ia rodurile aduse pentru Biserică sau ale da celor ce sunt afară de Biserică, împotriva socotinței episcopului, sau aceluia căruia i s-a încredințat acestea, și n-ar voi să procedeze după socotința aceluia, să fie anatema”. (Canonul 7 Gangra 340)

Canonul 8 al aceluiași sinod, completează prevederile canonului 7 prin faptul că îi anatemizează nu numai pe cei care oferă din bunurile Bisericii, fără să fie investiți cu această atribuție, dar îi anatemizează în același timp și pe cei care primesc daruri din bunurile Bisericii de la aceștia.

„Dacă cineva ar da sau ar primi rodurile destinate Bisericii, fără de episcop și de cel ce este rânduit pentru orânduirea carității, să fie anatema și cel ce dă și cel ce primește”. (Canonul 8 Gangra 340)

Un an mai târziu de la desfășurarea lucrărilor sinodului de la Gangra, la Antiohia a fost convocat în anul 341 un alt sinod care a abordat printre altele și problema chivernisirii bunurilor Bisericii. Canonul 24 al sinodului de la Antiohia prevede ca de altfel și canoanele 7 și 8 de la Gangra, ca averea Bisericii să fie gestionată de episcop. Acest canon completează prevederile anterioare, prin faptul că dispune ca bunurile episcopului să fie cunoscute de către diaconi și preoți, și în același timp prevede că episcopul are dreptul să dispună de averea sa cum dorește.

„Bine este ca cele ale Bisericii să se păstreze pentru Biserică cu toată grija și cu buna cunoștință și cu credință către atotvăzătorul și judecătorul Dumnezeu. Acestea se cuvin a se chivernisi cu judecata și stăpânirea episcopului căruia îi este încredințat poporul întreg și sufletele celor ce se adună la Biserică. Și cunoscute să fie cele ce aparțin Bisericii, cu știrea presbiterilor și diaconilor dimprejurul lui, ca aceștia să știe și să nu le fie necunoscut, care sunt cele proprii ale Bisericii, încât nimic să nu le fi ascuns; că, de ce se întâmplă episcopului să moară cunoscute fiind lucrurile ce aparțin Bisericii, nici acestea să nu lipsească și să nu se pradă, nici cele proprii ale episcopului să nu se surpe sub pretextul lucrurilor bisericești. Căci drept și plăcut este atât înaintea lui Dumnezeu cât și a oamenilor ca cele proprii ale episcopului să le lase oricărora ar voi el; iar cele ale Bisericii pentru dânsa a se păstra, și nici Biserica să nu sufere vreo pagubă, nici episcopul să nu fie lipsit de bunurile sale în favorul obștesc sub pretextul Bisericii, sau cei ce-i aparțin să cadă în proces, și pe lângă aceasta dânsul după moarte să se acopere de ocări”. (Canonul 24 Antiohia 341). Așadar acest canon prevede că episcopul, nu numai că are dreptul de a poseda bunuri, dar are în același timp dreptul să se folosească așa cum dorește de averea sa.

Canonul 25 al sinodului de la Antiohia 341 prevede că într-adevăr episcopul este întâiul chivernisitor al bunurilor eparhiei, dar acesta să gestioneze averea Bisericii cu știrea preoților și a diaconilor. Tot acest canon dispune ca în cazul în care episcopul nu se achită cum se cuvine de acestă datorie, acesta „să dea seamă sinodului eparhiei”.

„Episcopul” să aibă stăpânire asupra lucrurilor bisericești ca să le chivernisească pentru toți cei ce sunt lipsiți, cu toată evlavia și frica de Dumnezeu, dar să se împărtășească și el de cele trebuincioase, dacă ar fi lipsit la nevoile sale constrângătoare, și frații care se găzduiesc la dânsul, încât să nu fie lipsiși în nici un chip după dumnezeiescul apostol care zice: „Având hrană și îmbrăcăminte cu acestea ne vom îndestula” (I Timotei 6,8) iar de nu s-ar îndestula cu acestea, ci ar schimba lucrurile bisericești pentru trebuințele sale casnice și veniturile Bisericii sau rodurile țarinilor, nu le-ar chivernisi cu știrea presbiterilor ori diaconilor, ci casnicilor săi, sau rudelor, sau fraților, sau fiilor săi le-ar da puterea de a le chivernisi, ca astfel prin unii ca aceștia să se păgubească pe ascuns gestiunea Bisericii, acela să dea seamă sinodului eparhiei (…)” (Canonul 25 Antiohia 341)

Statul juridic al bunurilor care sunt proprietatea Bisericii este reglementat și în sinodul de la Ancira prin canpnul 15, care stabilește, că înstrăinarea acestora nu se poate face fără încuviințarea episcopului. Acest canon prevede și faptul că, în cazul în care presbiterul în lipsa episcopului ar înstrăina ceva din bunurile Bisericii, actul respectiv ar fi nul, episcopul nou venit având dreptul de a revendica bunul, sau să retria prețul în funcție de rentabilitatea actului încheiat.

„În privința lucrurilor aparținătoare Bisericii, pe care presbiterii nefiind episcopi le-au vândut, Biserica să le reclame înapoi. Și stă în chibzuința episcopului de se cuvine a lua prețul înapoi ori nu, fiindcă de multe ori venitul celor vândute le aduce mai multe decât prețul”. (Canonul 15 Ancira 314)

Privitor la înstrăinarea averii bisericești sinodul de la Cartagina (419) prin canonul 26, hotărăște că nimeni nu are dreptul să vândă averea bisericească, în caz de necesitate urgentă același canon, prin derogare, admite vânzarea a averilor care nu sunt rentabile și indică în același timp și procedura de urmat:

„Așijderea s-a hotărât ca nimeni să nu vândă averea bisericească. Și dacă un bun bisericesc nu ar avea venituri și o nevoie mare ar sili acesta să se arate celui ce stă în fruntea acelei eparhii și împreună cu numărul hotărât al episcopilor șă se hotărască ce este de făcut. Iar dacă ar sili o nevoie atât de mare a Bisericii, încât să nu se poată sfătui înainte de a vinde atunci episcopul să cheme mărturie măcar pe cei învecinați, având grijă să arate sinodului toate împrejurările întâmpinate bisericii lui, ceea ce nu va face atunci vânzătorul se va arăta onorat înaintea lui Dumnezeu și a sinodului și străin de demnitatea sa proprie”. (Canonul 26 Cartagina 419)

Dacă la sinodul de la Ancira (314) prin canonul 15 era suficientă încuviințarea episcopului pentru a înstrăina un bun al Bisericii, se remarcă faptul că Sinodul de la Cartagina (419) dispune canonul 26 cu numai sinodul poate hotărî înstrăinarea averii bisericești.

Canonul 33 al sinodului de la Cartagina întărește rânduiala potrivit căreia averea bisericească nu se înstrăinează:

„Tot astfel s-a hotărât ca presbiterii să nu vândă fără știrea episcopilor lor un lucru de-al Bisericii în care au fost consacrați, de asemenea nici episcopilor nu le este îngăduit să vândă moșii ale Bisericii fără știrea sinodului sau a presbiterilor lor. Deci nefiind nici o nevoie nici episcopului nu-i este iertat să abuzeze de averea înscrisă în registrul bisericesc”. (Canonul 33 Cartagina 419)

Canonul 32 al sinodului de la Cartagina (419) face deosebiri între averea bisericii și averea particulară a clerului și hotărăște că episcopul poate dispune doar de averea câștigată prin moștenite sau altă cale particulară bogată, iar averea provenită în urma veniturilor din servicii se impune a o transmite Bisericii.

„Așijderea s-a hotărât ca episcopii, presbiterii și diaconii sau oricare clerici, care n-au avut nimic dacă promovați fiind, și-au cumpărat pe timpul episcopatului sau clericatului lor, țarini sau orice fel de moșii pe numele lor, să se considere ca și când și-ar fi însușit lucrurile Domnului, dacă nu cumva admoniați fiind le-ar restitui Bisericii. Iar dacă le-ar veni ceva în proprietatea lor, mai cu seamă din dăruirea cuiva sau din moștenirea rudelor, cu aceea să facă după dorința lor. Dar dacă ar voi să le retragă chiar și după ce le-au oferit (să le dea Bisericii) să se judece ca niște netrebnici, fiind nevrednici de demnitatea bisericească”. (Canonul 32 Cartagina 419). Așadar Canonul 32 al Sinodului de la Cartagina recomandă episcopilor să lase averea lor bisericii.

Prin Canonul 22 al aceluiași sinod Părinții interzic creștinilor să facă acte de donație pe seama eterodocșilor.

„Episcopii sau clericii, precum s-a zis să nu introducă acelor în proprietate nimic prin donații din bunurile lor”. (Canonul 22 Cartagina 419)

Canonul 81 al Sinodului de la Cartagina prevede ca episcopul să nu lase moștenire ereticilor și necreștinilor:

„Așijderea s-a hotărât că dacă vreun episcop ar prefera față de Biserică, să lase moștenitori pe eretici sau păgâni, ori de sunt rudenii, ori de sunt afară de rudenia sa, să se pronunțe și după moartea lui anatema asupra unuia ca acesta (…)”. (Canonul 81 Cartagina 419)

III.10. Despre zilele de Post rânduite de Biserică

Sinodul de la Gangra (340) a condamnat învățătura greșită a eustațienilor care învățau ca duminica să se ajuneze. Canonul 18 a sinodului de la Gangra hotărăște ca duminica să nu se postească; același lucru a fost hotărât și prin canonul 66 apostolic.

„Dacă cineva, pentru asceză părută ar ajuna duminica să fie anatema”.(Canonul 18 Gangra)

Eustațienii considerau c-au atins desăvârșirea în viața lor, fiind fără păcate, desconsiderau posturile rânduite de Biserică spre pocăința credincioșilor și iertarea păcatelor, astfel încât în aceste condiții la sinodul de la Gangra Părinții sinodului îi anatemizează, pe cei ce urmând pe eustațieni, nu respectau posturile rânduite de Biserică.

„Dacă vreunul din cei ce practică asceza, fără nevoie trupească ar disprețui și ar dezlega posturile cele mai transmise îndeobște și care se păzesc de Biserică, având acela și mintea întreagă, să fie anatema”. (canonul 19 Gangra)

Sinodalii de la Laodiceea (343) dispun:

„Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta și duminica”. (Canonul 52 Laodiceea 343). Sinodul Trulan completează prevederile acestui canon, introducând regula ca Liturghia darurilor mai înainte sfințite să se săvârșească în toate zilele Postului Mare, cu excepția zilelor de sâmbătă, duminica și a zilei de Bunavestire.

La sinodul de la Laodiceea s-a hotărât prin Canonul 51 ca Sfinții să se pomenească în postul mare numai sâmbăta și duminica.

„Nu se cuvine a săvârși în Patruzecime praznicele moștenirii mucenicilor, ci pomenirea sfinților să se facă în sâmbete și duminici”. (Canonul 51 Laodiceea 343)

Părinții Sinodului de la Laodiceea au hotărât prin canonul 52 ca în timpul postului creștinii să aibă o atitudine corespunzătoare, interzicând petrecerile și nunțile în perioada postului mare.

„Nu se cuvine a ține nunți sau zile de naștere în Patruzecime”. (Canonul 52 Laodiceea 343)

III.11. Problema organizării sinoadelor

Sinodul de la Antiohia (341) luând în considerare prevederile Canonului 27 apostolic, prin Canonul 20 întărește rânduiala potrivit căreia, sinodul mitropolitan se întrunește de două ori pe an, în săptămâna a patra după Paști și în luna octombrie.

„Pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor controversate, s-a hotărât că este bine să se țină în fiecare eparhie, de două ori pe an sinoadele episcopilor: întâi adică după a treia săptămână a Sărbătorii Paștilor; astfel ca în a patra săptămână a cincizecimii să se încheie sinodul cel din capitală, înștiințând pe episcopii eparhioți; iar sinodul al doilea să se țină la idele lui octombrie, care este a zecea zi a lunii Iperverten: ca la aceste sinoade să vină presbiterii și diaconii și toți celor ce li se pare că sunt nedreptățiți, și de la sinod să dobândească judecată. Însă să nu poată oarecare de sine să țină sinodul fără aceea, cărora li s-au încredințat mitropoliile”. (Canonul 20 Antiohia 341)

Prin acest canon Părinții Sinodului de la Antiohia arată menirea care trebuie să o aibă sinodul mitropolitan, și anume „pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor controversate”, precum și pentru a judeca „prebiterii și diaconii și toți celor ce li se pare că sunt nedreptățiți”. De asemenea este prevăzut și faptul că întrunirea este considerată legală numai în condiția în care este convocată de mitropolitul în drept.

Canonul 40 al Sinodului de la Laodiceea (343) impune participarea obligatorie a episcopilor convocați la sinodul mitropolitan, reluând astfel și întărind prevederile canonului 37 apostolic.

„Nu se cuvine ca episcopii chemați fiind la sinod, să bârfească, ci să meargă și să învețe pentru îndreptarea Bisericii și a celorlalți. iar de ar bârfi unul ca acesta pe sine însuși se acuză, fără numai dacă ar lipsi din cauza vreunei eventualități extraordinare”. (Canonul 40 Laodiceea 343)

Sinodul de la Cartagina (419) prin canonul 76 prevede obligația episcopilor desemnați de a participa la sinodul ecumenic, în caz contrar aceștia erau pasibili de sancțiuni.

„De asemenea s-a hotărât, ca de câte ori ar trebui să se întrunească un sinod, episcopii care nu sunt împiedicați nici de vârstă, nici de neputință, nici de vreo nevoie mai grea, să se prezinte după cuviință și să dea de știre primaților din fiecare eparhie despre toții episcopii …; iar dacă nu ar putea să se prezinte din cauza ivirii unor nevoi multe, precum se poate întâmpla, de nu vor anunța primatului propriu cauza împiedicării lor, apoi unii ca aceștia trebuie să se îndestuleze cu comuniunea prorpiei lor Biserici”. (Canonul 76 Cartagina 419)

Canonul 95 al sinodului de la Cartagina stabilește ca pe viitor sinodul general să nu se mai întrunească anual, ci de câte ori era nevoie pentru a discuta probleme de interes general. Sinoadele eparhiale – stabilește același canon – să se întrunească însă anual, pentru a discuta problemele private.

„S-a discutat că de acum înainte nu mai este necesar ca în fiecare an să se întrunească frații de câte ori cere trebuința obștească, adică a toată Africa, (atunci) dându-se scrisori din toate părțile către acest scaun, trebuie să se adune sinodul în acea eparhie, în care ne-ar îndemna nevoia și împrejurările; iar pricinile, care nu sunt comune să se judece în (episcopii) eparhiile, parohiile proprii”. (Canonul 95 Cartagina 419). Canonul 95 al sinodului de la Cartagina modifică rânduiala potrivit căreia sinodul general al Africii proconsulare cu capitala la Cartagina să se întrunească în ficare an – așa după cum prevedea canonul 18 al aceluiași sinod – impunând obligația ca sinodul general să se întrunească în viitor numai atunci când era necesar.

III.12. Serbarea Paștelui

Cu privire la Sebarea Paștelui Părinții primului sinod ecumenic de la Niceea au dispus ca Paștele să fie serbat în fiecare an, în prima duminică după lună plină, care urmează echinopțiului de primăvară și niciodată să fie serbat cu Pasca ebraică, în acest sens s-a hotărât că în cazul în care data Paștelui ar coincide cu Pasca iudaică, Serbarea Paștilor noastre să se amâne cu o săptămână. Dar nu toți sau conformat acestei hotărâri, cunoscute fiind dispensele în legătură cu sărbătoarea pascală, produse în Asia Mică – care serbau Pasca odată cu evreii la 14 Nissan, iar apoi la 3 zile serbau învierea Domnului, indiferent de ziua săptămânii, și creștinii din Apus care serbau învierea Domnului în prima duminică după 14 Nissan.

Părinții sinodului de la Antiohia (341) prin canonul unul dispun ca prăznuirea Paștilor să se facă în conformitate cu hotărârea Sinodului Ecumenic de la Niceea, iar toți cei care ar îndrăzni să desconsidere dispoziția acestui sinod, să fie excomunicați din sânul Bisericii:

„Toți cei care ar îndrăzni să desființeze hotărârea marelui și sfântului sinod întrunit în Niceea în prezența evlaviosului și de Dumnezeu prea iubitul împărat Constantin, în privința sfintelor sărbători a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi celor bine hotărâte, și acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre preostașii Bisericii, episcopi ori presbiteri ori diaconi, va îndrăzni după hotărârea aceasta, să se osândească spre zăpăcirea popoarelor și spre tulburarea bisericilor și să serbeze Paștile cu evreii; Sfântul sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte ca unul ce și-a îngrămădit păcate nu numai sieși, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune și de zăpăcire și nu numai pe aceștia îi caterisește din slujbă, ci și pe acei ce vor îndrăzni să se împărtășească cu aceștia după caterisire. Iar cei caterisiți să se lipsească și de cinstea exterioară de care i-a făcut părtași Sfântul canon și preoția lui Dumnezeu”. (Canonul 1 Antiohia 341). Așadar clericii care nu vor respecta data serbării Pascale în conformitate cu dispoziția sinodului I ecumenic, vor fi caterisiți.

Este important de remarcat faptul că la sinodul de la Antiohia prin canonul 1 care se referă la prăznuirea Paștilor, Părinții sinodului nu au modificat nimic, ci numai au întărit hotărârea primului Sinod Ecumenic cu privire la acest lucru.

Referitor la serbarea pascală în Biserica Africii, Canonul 51 al sinodului de la Cartagina hotărăște, ca fiecare eparhie să trimită doi reprezentanți la sinodul care se ținea în fiecare an la Cartagina, aici făcându-se cunoscută și data la care să se serbeze Prăznuirea Învierii Domnului.

„… Episcopul Aureliu a zis: „După cum ne amintim încă de mult am făcut cunoscut că în fiecare an vrem să ne întrunim spre a ne sfătui și dacă se pare sfințiilor voastre când vom fi adunați împreună, atunci să se publice ziua Sfintelor Paști prin delegații care se vor afla la sinod”. Episcopii, Onorat și Urban grăiră: „Acum rugăm adunarea aceasta să binevoiască a înconștiința prin scrisori eparhiile voastre spre aceasta”. Episcopul Aureliu a zis: „Așa trebuie să se facă”. (Canonul 51 Cartagina 419)

Reluând cele hotărâte prin canonul 34 și 51 ale sinodului de la Cartagina părinții acestui sinod stabilesc prin canonul 73, că la sinodul general de la Cartagina, care se va ține la 21 august în fiecare an, să se informeze asupra zilei în care se va prăznui Învierea lui Hristos.

„Așijderea s-a hotărât ca ziua cinstitelor Paști să se publice tuturor prin iscălirea actelor sinodului. iar ziua sinodului să se țină aceeași care s-a hotărât la sinodul de la Iconia, adică înainte de ziua a zecea a calendarului lui septembrie, deci trebuie să se scrie căpeteniilor tuturor eparhiilor ca atunci când vor convoca la sine sinodul să țină ziua aceasta”. (Canonul 73 Cartagina 419)

Canonul 38 al sinodului de la Laodiceea îi oprește pe creștini să primească azime de la iudei:

„Nu se cuvine a primi azime de la iudei, sau a se împărtăși cu păgânătățile lor”. (Canonul 38 Laodiceea)

III.13. Botezul Catehumenilor

Pentru a fi botezați catehumenii aveau obligația de ași însuși învățătura de credință în mod sistematic, ca apoi să se prezinte în fața episcopului sau preotului pentru a arăta ceea ce au învățat.

Canonul 46 ai sinodului local de la Laodiceea întărește obligați catehumenilor de a se întări în credință înainte de a fi botezați:

„Se cuvine ca cei ce vor să se lumineze să învețe credința și în a cincea zi din fiecare săptămână să dea seama episcopului sau presbiterilor”. (Canonul 46 Laodiceea 343)

S-a pus în discuție dacă botezul catehumenilor în stare de boală – așadar înainte de timpul prescris pentru educația religioasă – mai este sau nu valid. Sinodul de la Neocezareea (315) a dispus prin canonul 12, că unii ca aceștia să nu fie promovați imediat în cler. Sfinții Părinți fac totuși și aici un pogorământ, acceptându-i în cler, în condiția în care nu erau alți candidați mai buni, pe aceia care însănătoșindu-se au dat dovadă de mult zel și credință statornică.

„Dacă cineva bolnav fiind s-a luminat prin botez, nu se poate înainta la presbiterie, căci credința lui nu este din convingere, ci din nevoi; fără numai poate în urma zelului și credinței sale de mai apoi, și din lipsa de oameni”. (Canonul 12 Neocezareea 315). Balsamon comentând acest canon, se exprimă în același mod ca și Zonora: „Așadar însemnează, că ambele trebuie să concureze: și sârguința pentru virtute și raritatea oamenilor, lipsind una dintre acestea nu se va călca canonul”.

Sfinții Părinți consideră că acel „ce voiește să se boteze, trebuie să se arate expres voința sa”, iar dacă se botează din diverse motive, boală de pildă, nu o face din convingere fermă, însănătoșindu-se rămâne de probat convingerea sa în învățătura creștină. Este explicabil așadar că unul ca acesta nu poate să accede în preoție, decât în condiția în care dovedește cu adevărat viața pioasă și nu există alți candidați la preoție. Sinodul de la Laodiceea revine la această chestiune și prin canonul 3 hotărăște: „Nu se cuvine cei de curând luminați, a se aduce în tagma ierarhicească” (Canonul 3 Laodiceea), iar prin canonul 47 sinodul hotărăște că în cazul în care se îmbolnăveau catehumenii puteau fi botezați chiar înainte de a se fi împlinit în întregime timpul prescris pentru instruirea religioasă. Dacă se însănătoșeau însă, erau obligați să continue instruirea și educarea prescrisă, pentru a dovedi că s-au învrednicit de darul botezului.

„Se cuvine ca cei ce în boală au primit luminarea, și apoi sau sculat, să învețe credința și să se cunoască că s-au învrednicit de dar dumnezeiesc”. (Canonul 47 Laodiceea 343)

Canonul 12 Ancira reglementează problema catehumenilor care au jertfit idolilor, Părinții sinodului considerând că prin botez aceștia sunt spălați de păcat:

„Sinodul a hotărât că cei ce au jertfit idolilor mai înainte de Botez, și după aceea s-au botezat, să se înainteze în treaptă ca unii ce sunt spălați de păcat”. (canonul 12 Ancira 314)

Catehumenatul organizat a dispărut ca atare din viața bisericească, așadar canoanele care fac referiri la acestea, au căzut în desuetudine (aceste canoane nu mai au aplicare în viața bisericească actuală), dar cu siguranță au mare importanță nu numai prin faptul că la vremea respectivă au reglementat această problemă apărută în sânul Bisericii, ci și pentru că în prezent ele constituie un obiect de studiu, o valoroasă sursă de informații privitoare la viața bisericească din primele secole creștine.

III.14. Cărțile canonice ale Sfintei Scripturi

Încă de timpuriu Biserica creștină a fost nevoită să lupte cu diverse învățături rătăcite apărute printr-o interpretare greșită a Sfintei Scripturi. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți s-au străduit să arate și să fixeze care sunt cărțile primite de Biserica creștină, atât cele din Vechiul Testament cât și din Noul Testament. La vremea respectivă circulau diferite scrieri apocrife mai ales îmbibate de învățături ale gnosticilor precum: „Evanghelia celor 12 Apostoli”, „Evanghelia Egiptenilor”, „Evanghelia lui Iacob”, „Pseudoevanghelia lui Matei”, „Evanghelia lui Nicodim”, „Evanghelia lui Filip”, „Dragostea cea în șapte cuvinte”, „Faptele lui Andrei” etc.

Canonul 59 al sinodului local din Laodiceea hotărăște să nu se citească în Biserică alți psalmi sau cărți necanonice decât cele ale Vechiului și Noului testament.

„Nu se cuvine a se zice în biserică cântări speciale, nici cărți necanonice, ci numai cele canonice ale Testamentului Vechi și Nou”. (Canonul 59 Laodiceea 343)

Canonul 60 al aceluiași sinod precizează cărțile care alcătuiesc canonul Sfintei Scripturi, și anume 22 de cărți ale Vechiului Testament și toate cărțile Noului Testament, afară de Apocalipsa care probabil în Frigia nu era cunoscută. este de remarcat faptul că toate cărțile prezentate în canonul 60 Laodiceea sunt considerate și astăzi canonice.

„Cărțile Testamentului Vechi care trebuie să se citească sunt: 1. Facerea lumii; 2. Ieșirea din Egipt; 3. Leviticul; 4. Numerii; 5. A doua lege; 6. Iisus a lui Navi; 7. Judecătorii și Rut; 8. Ester; 9. Ale împărățiilor întâia și a doua; 10. Ale împărățiilor a treia și a patra; 11. Paralipomena întâia și a doua; 12. Ezdra întâia și a doua; 13. Cartea Psalmilor 150; 14. Pildele lui Solomon, 15. Ecleziasticul; 16. Cântarea cântărilor; 17. Iov; 18. Cei doisprezece prooroci; 19. Isaia; 20. Eremia și Baruh, Plângerile și epistolele; 21. Ezechil 22 Daniil. Iar ale Testamentului Nou acestea: Patru Evanghelii a lui Matei, a lui Marcu, a lui Ioan, a lui Luca; Faptele Apostolilor; Șapte epistole catolice a lui Iacob una, a lui Petru două, a lui Ioan trei, a lui Iuda una; patrusprezece epistole a lui Pavel: Către Romani, Către Corinseni două, Către Galaseni una, Către Efeseni una, Către Filipeni una, Către Coloseni una, Către Tesaloniceni două, Către evrei una, Către Timotei două, Către Tituna și Către Filimon una”. (Canonul 60 Laodiceea)

Canonul 24 al sinodului de la Cartagina enumeră cărțile Vechiului Testament vrednice să se citească în Biserică.

Canonul 54 al sinodului de la Cartagina permite a se citi patimile mucenicilor în zilele când acestea se serbează.

„Fie îngăduit încă a se citi patimile mucenicilor, când se serbează zilele lor cele din cursul anului”. (Canonul 54 Cartagina 419)

Canonul 103 al sinodului de la Cartagina întărește rânduiala potrivit căreia în Biserică să fie citite numai rugăciunile aprobate de sinod.

„S-a mai hotărât, ca rugăciunile întărite la sinod, ori cele de introducere a liturghiei, ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâinii, de toți să se săvârșească, și niciodată nicidecum să nu se rostească altele împotriva credinței, ci să se citească cele ce s-au adunat odinioară de cei preaînțelepți”. (Canonul 103 Cartagina 419)

III.15. Despre căsătorie

Sinodul local de la Gangra dezbate problema căsătoriei, în scopul de a-i combate pe eustațienii care condamnau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, și recomandau tuturor să trăiască în feciorie și să nu se căsătorească niciodată.

Părinții sinodului de la Gangra prin canonul 9 îi condamnă pe toți cei care desconsideră căsătoria, anatemizându-i pe cei care se îndepărtează de căsătorie nu din asceză, ci din alte motive.

„Dacă cineva se dedică fecioriei și înfrânării nu pentru bunătatea și sfințenia fecioriei, ci pentru că scârbindu-se se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema”. (Canonul 9 Gangra 340)

Cu siguranță că învățătura creștină consideră fecioria un lucru bun și sfânt, în condiția în care aceasta este ținută cu smerenie și evlavie, și nu este motiv de mândrie.

Canonul 10 al sinodului de la Gangra vine să completeze canonul precedent ai aceluiași sinod și dispune să fie condamnați cei care trăind în feciorie ar lua în decădere căsătoria, nunta fiind o Taină instituită de Mântuitorul.

„Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, și-ar bate joc de căsătorie, să fie anatema”. (Canonul 10 Gangra 340)

Canonul 14 al sinodului de Gangra vizează învățătura greșită a eustațienilor despre căsătorie, aceștia considerând că pentru a se mântui femeia trebuie să se despartă de soțul ei, Părinții sinodului osândesc pe femeile care din scârbă își părăsesc bărbatul.

„Dacă vreo femeie ar părăsi pe bărbatul său și ar vrea să se retragă, scârbindu-se de căsătorie să fie anatema”. (Canonul 14 Gangra 340)

Canonul 11 de la Ancira dezbate o problemă referitoare la logodnicele răpite, stabilind ca acestea să fie înapoiate logodnicilor lor, chiar în situația în care acestea au fost siluite de răpitor.

„Sinodul a hotărât ca fetele care s-au logodit și după aceea au fost răpite de alții, să se dea înapoi celor ce mai întâi s-au logodit cu ele, chiar de ar suferi și silă de la aceea”. (Canonul 11 Ancira 314)

Referitor la această problemă canoanele 67 Apostolic, 98 Ecumenic și canonul 22 al Sfântului Vasile aduc o completare și anume lasă la aprecierea logodnicului libertatea de a reprimi sau nu pe logodnica răpită și necinstită de altul.

Luând în considerare cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: „căi femeia măritată este legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăiește, iar dacă i-a murit bărbatul este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă față de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat”. (Romani 7, 2 – 3)

„Femeia este legată de lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei iar dacă bărbatul ei va muri este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”. (I Corinteni 7, 39), Părinții sinodului de la Laodiceea prin canonul 1 îngăduie a doua căsătorie, dacă aceasta se încheie liber și legal, indicând în același timp epitimia ca acei căsătoriți să petreacă un timp scurt în post și rugăciune.

„Am hotărât potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber și legiuit s-au împreunat prin nunta a doua, și nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni și posturi, după iertare trebuie să li se dea împărtășania”. (Canonul 1 Laodiceea 343)

Referitor la aceeași chestiune, sinodul de la Neocezarea, (315) dispune prin canonul 7 ca preotul să nu participe la această nuntă, pentru a nu se crede că preotul aprobă ceva pentru care el însuși a impus epitimie. Canonul 7 al sinodului de la Neocezareea interzice a doua căsătorie fără săvârșirea epitimiei cuvenită, stabilită de preot.

„Presbiterul să nu mănânce la nunțile celor căsătoriți a doua oară, deoarece nunta a doua cere penitență; cine va fi acel presbiter, care prin participarea sa la ospătare aprobă aceste nunți?” (Canonul 7 Neocezareea 315)

La sinodul de la Neocezareea s-a pus în discuție situația în care persoana rămasă văduvă după o a doua căsătorie mai are dreptul să încheie o altă căsătorie, Părinții sinodului precizând că unii ca aceștia trebuie să urmeze timpul stabilit de penitență, fără a arăta cât anume, cu mențiunea că acesta poate fi scurtat în funcție de credința și voința lor.

„Pentru cei ce cad în mai multe nunți este învederat timpul hotărât pentru penitență, dar întoarcerea și credința lor le scurtează timpul penitenței”. (canonul 3 Neocezareea 315)

Părinții sinodului de la Neocezareea declară nelegală căsătoria încheiată cu fratele respectiv sora primului soț, sancționându-i pe acei ce-ar face acest lucru cu scoaterea din comuniune până la sfârșitul vieții, dacă nu se pocăiesc și nu desfac căsătoria nelegiuită. Totuși, dacă se află pe patul de moarte și promite că însănătoșindu-se nu va mai trăi în căsătoria nelegiuită, i se permite să se mărturisească și să se împărtășească.

Canonul 2 de la Neocezareea prevede, ca în cazul în care una din părți va muri, atunci partea rămasă în viață va rămâne până la sfârșitul zilelor printre penitenți.

„Femeia, dacă se va mărita cu 2 frați, să se scotă din comuniune până la moarte, totuși dacă în vremea morții va zice că, făcându-se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă va avea pocăință. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăința”. (Canonul 2 Neocezareea 315)

La sinodul de la Laodiceea s-a dezbătut problema căsătoriilor mixte, aceasta fiind pusă în discuție și la sinoadele IV și VI Ecumenic care au interzis acest tip de căsătorii.

Părinții de la Laodiceea interzic căsătoriile mixte, permițându-le pe acestea numai în situația în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.

„Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei”. (Canonul 10 Laodiceea 343)

Canonul 31 al sinodului de la Laodiceea întregește prevederile canonului 10 privind căsătoriile mixte, precizând că în principiu se interzice căsătoria cu ereticii, dar se admite în cazul în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.

„Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie, sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui că se fac creștini”. (Canonul 31 Laodiceea 343)

Sinodul de la Cartagina prin canonul 21 interzice copiilor clericilor de a se căsători cu eretici și păgâni.

„Așijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic”. (Canonul 21 Cartagina 419)

III.16. Despre înfrânare la carne și vin

Gnosticii considerau că materia este creația diavolului și din această cauză aceștia recomandau ca oamenii să se ferească de tot ceea ce era material. Encratiții și marcioniții și alte secte ce împărtășeau principiile gnosticilor, nu recunoșteau căsătoria, nu mâncau carne și nu beau vin. Dar această abstinență nu era exercitată din conștiință creștină, ci fie din mândrie, fie din scârbă pentru carne și vin.

Canonul 2 al sinodului de la Gangra (340) combate rigorismul absurd al eustațienilor care, considerând materia rea în sine, îndemnau la înfrânare de la carne și vin. Așadar motivul pentru care ei recomandau această înfrânare nu era din dorința de „stăruință în bine, adică din asceză”, așa cum prevede învățătura creștină, ci din mândrie. Părinții sinodului sancționează cu anatema pe toți cei ce pretindeau înfrânare fățarnică.

„Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie și cu credință folosește carne spre mâncare, afară de cea în sânge și jertfă idolilor sau de sugrumate, ca și cum nu ar avea nădejde din cauză că se hrănește cu carne, să fie anatema”. (Canonul 2 Gangra 340). Învățătura creștină nu-i înlătură pe cei care din convingere și umilință creștină își impun această înfrânare, canoanele apostolice precizând: „cel ce vrea să se rețină permanent de la mâncare de carne și de la vin, deci stăruința spre bine, adică pentru asceză cu direcție și scop creștin, aceluia îi este permis … să facă aceasta”. Aceeași problemă este vizată și în canonul 21 al sinodului de la Gangra.

„Acestea însă le scriem, nu spre a stârpi pe cei ce vor să practice asceza în Biserica lui Dumnezeu potrivit scripturilor, ci pe cei ce iau pretextul ascezei spre mândrie, ridicându-se împotriva celor ce viețuiesc mai simplu, și pe cei ce introduc inovații împotriva scripturilor și canoanelor bisericești. Așadar noi încă admirăm fecioria cea cu smerenie și primim înfrânarea ceea ce se face cu demnitate și cu evlavie … si facerile de bine îmbelșugate ale fraților ce se fac potrivit predaniei bisericești pentru sărăci, le lăudăm și scurt zis, dorim să se facă în Biserică toate cele predanisite de dumnezeieștile scripturi și de Predania Apostolică”. (Canonul 21 Gangra 340)

Canonul 21 este ultimul canon al sinodului local de la Gangra, și este formulat ca o concluzie a canoanelor precedente. În acest canon este prezentată în amănunt învățătura mincinoasă a lui Eustațiu. Dacă în primele 20 de canoane se anatemizează separat toate punctele acestei învățături, în canonul 21 referindu-se la aceea învățătură, se dau îndemnuri și o serie de reguli pentru toții creștinii ortodocși, pentru ca aceștia să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu.

La sinodul de la Ancira (314) s-a discutat despre clericii vegetarieni, Sfinții Părinți au hotărât prin canonul 14 al acestui sinod, ca în scopul de a nu produce sminteală în rândul credincioșilor preoții sau diaconii vegetarieni să guste din mâncărurile cu carne servite la agape, fără a fi obligați să mănânce. În cazul în care aceștia refuzau acest lucru, abținându-se în același timp să consume legumele puse lângă cărnuri, se prevedea sancționarea lor cu depunerea din treaptă:

„Presbiterii și diaconii cei din cler care se rețin de la cărnuri, sinodul a hotărât ca ei să se atingă de ele, și apoi așa de vor voi să se înfrâneze de la ele, iar de nu vor vrea, și nici legumele ce sunt puse lângă cărnuri nu vor să le mănânce, și astfel de nu se vor supune canonului, să înceteze ei din treaptă”. (Canonul 14 Ancira 314)

III.17. Despre eretici

Ereticii de deosebesc de adevărații creștini ortodocși atât prin modul de a-și manifesta ideile religioase, cât și prin faptul că nu împărtășesc aceeași concepție unitară a dogmelor cu privire la religia creștină ortodoxă. Pot fi considerați eretici însă, și unii creștini care deși sunt botezați în Hristos, faptele lor arată că nu respectă pe Dumnezeu așa cum învață doctrina creștină. Mântuitorul însuși interzice creștinilor să se roage cu ereticii. Canoanele interzic ereticilor de a intra în casa lui Dumnezeu atâta vreme cât aceștia nu revin la dreapta credință.

Pornind de la precizarea făcută de Mântuitorul „Cel ce nu este cu Mine împotriva mea este” (Luca 11, 23, Matei 12, 30), Părinții sinodului de la Laodiceea dispun ca ereticii care stăruie în erezie să nu fie admiși de Biserică.

„Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă stăruie în eres”. (Canonul 6 Laodiceea 343). La același sinod este interzis creștinilor vizitarea cimitirelor ereticilor, Părinții sancționându-i pe cei care nu respectă această dispoziție cu oprirea temporară de la împărtășanie, iar pe catehumeni cu prelungirea timpului de catehumenat.

„Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele ori la acele ce se zic locuri mucenicești ale oricăror eretici, pentru rugăciune sau pentru vindecare; și unii ca aceștia de vor fi credincioși, să se excomunice până la un timp anumit. Iar, pocăindu-se și mărturisindu-se că au greșit, să se primească”. (Canonul 9 Laodiceea 343)

Canonul 33 al sinodului de la Laodiceea completează prevederile celorlalte canoane ale acestui sinod cu privire la eretici, adăugând că ortodocșii nu pot avea comunitate de credință, nici cu ereticii, dar nici cu schismaticii.

„Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”. (Canonul 33 Laodiceea 343). Biserica nu îngăduie creștinilor căsătoria cu ereticii, acest lucru este prevăzut și în canonul 31 Laodiceea; Părinții sinodului de la Laodiceea admițând totuși căsătoria cu aceștia, numai în condiția în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.

La sinodul de la Laodiceea s-a dezbătut problema cinstirii martirilor ereticilor, Părinții sinodului au dispus să-i pedepsească cu anatema pe creștinii care din ignoranță sau fiind seduși de eretici le-ar cinsti acestora martirii.

„Nici un creștin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos, și să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor, sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceștia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânșii să fie anatema”. (Canonul 34 Laodiceea 343)

Cu privire la eretici Biserica Ortodoxă are o atitudine diferită, astfel cei care se îndepărtează de dogma fundamentală a Bisericii trebuie botezați din nou, iar cei care se deosebesc mai puțin, prin abateri de ordin secundar, nu mai sunt botezați, ci doar pecetluiți cu sfântul mir. Acești eretici pot fi reprimiți în sânul Bisericii fiind, după caz, fie botezați din nou, fie pecetluiți cu sfântul mir, numai după ce au declarat în scris că s-au lepădat și au anatemizat eresul.

La sinodul de la Laodiceea s-a hotărât prin canonul 7 reprimirea în sânul Bisericii, fără a-i boteza din nou, dar bineînțeles după ce au anatemizat eresul, pe novațieni, fotiniani și quartodecimali.

„Cei ce se întorc din eresuri, adică dintre novațieni sau fotiniani sau quartodecimali ori catehumeni, ori credincioși de ai lor, să nu primească înainte de a anatemiza tot eresul, și mai ales pe cel ce se țineau, și apoi pe cei ce se ziceau la dânșii credincioși, învățându-i sinoadele credinței și ungându-i cu Sfânta Ungere, așa să se împărtășească cu Sfintele taine”. (Canonul 7 Laodiceea 343)

Canonul 8 al sinodului de la Laodiceea impun frigilor pentru reprimirea în Biserică, botezul:

„Cei ce se întorc de la eresul celor ce se zic frigi, de ar fi și în clerul cel de dânșii socotit, și s-ar zice cei mai mari, unii ca aceștia să se caterisească cu toată sârguința și să se boteze de episcopii și presbiterii Bisericii”. (Canonul 8 Laodiceea 343).

Referitor la donatiști, urmașii lui Donat, sinodul de la Cartagina dispune prin canonul 57 să-i primească în Biserică fără a repeta Botezul.

„Deoarece s-a hotărât în sinodul de mai înainte, îmi amintesc în armonie cu voi că, copiii cei mici botezați de donatiști, care încă nu au putut cunoaște pierzarea rătăcirii lor, după ce vor ajunge la vârsta capabilă de raționare, cunoscând adevărul și urând răutatea donatiștilor acelora față de catolicească Biserică a lui Dumnezeu, care s-a răspândit în toată lumea, unii ca aceștia să se primească după rânduiala veghe prin punerea mâinilor, și nu trebuie să se oprească sub cuvânt de rătăcire de la starea clerului, când venind la credință (…)”. (fragm. din canonul 57 Cartagina 419)

Canonul 66 al sinodului de la Cartagina demonstrează atitudinea blândă a Bisericii africane față de schismaticii donatiști.

În scopul stabilirii păcii cu donatiștii, dar și ca urmare a lipsei de clerici cu care se confrunta Biserica Africii, Părinții sinodului de la Cartagina prin canonul 68 admit valabilă hirotonia donatiștilor.

=== CAPITOLUL 4 ===

CAP.IV. IMPORTANȚA ACTUALĂ A CANOANELOR sinoadelOR locale

Hotărârile sinoadelor locale nu au fost date pentru a legifera apriori asupra unor probleme care ar fi putut să se ivească în sânul Bisericii, ci pentru a rezolva probleme reale cu care s-au confruntat comunitățile creștine datorită unei înțelegerii greșite a Revelației în Hristos.

Canoanele sinoadelor locale au fără îndoială o importanță istorică deosebită, dat fiind faptul că acestea pot servi ca izvoare istorice, care pe de o parte atestă prezența creștinismului încă din cele mai vechi timpuri în diversele regiuni ale globului, iar pe de altă parte ne informează asupra problemelor cu care se confrunta Biserica, referitoare la viața liturgică, la condițiile de reprimire în sânul Bisericii a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință, a ereticilor, condițiile de hirotonire, de alegere a episcopilor, precum și problemele morale ale credincioșilor. Deși canoanele sinoadelor locale au o importanță istorică de necontestat, acestea nu pot fi privite doar ca izvoare autentice ale istoriei bisericești, deoarece ele decurg direct din viața istorică a Bisericii.

Pentru a înțelege canoanele este important să se cerceteze și cauzele bisericești care au favorizat adoptarea acestora. Ar fi imposibil de înțeles mesajul canoanelor dacă am despărți conținutul specific al acestora de contextul istoric.

Dispozițiile sinoadelor locale se referă mai ales la jurisdicțiile și obligațiile pastorale ale episcopilor provinciali, la raportul dintre episcopi și păstoriți, la problemele canonice și liturgice care preocupau Bisericile locale, la viața morală și în general la credința creștinilor, penitență sau altfel spus, la ansamblul slujirii pastorale a fiecărui episcop. Sinoadele locale au fost convocate în diferite circumstanțe și în scopul de a armoniza în chip autentic misiune spirituală a Bisericii la condițiile istorice permanent schimbătoare.

Hotărârile sinoadelor locale au o importanță și o valoare de necontestat, fapt dovedit și de hotărârile Sinoadelor Ecumenice VI și VII, care prin canoanele 2 și respectiv 1 au conferit acestora autoritate ecumenică. Așadar nimeni nu poate contesta valabilitatea deciziilor acestor sinoade ecumenice. Cu toate acestea, autorii de drept canonic, dar și teologii, și-au pus întrebarea dacă unele din aceste canoane pot fi modificate, știut fiind faptul că evoluția societății a determinat numeroase schimbări, iar unele din dispozițiile acestor sinoade nu mai pot fi aplicate în prezent, deoarece situațiile și probleme reglementate prin acestea, nu mai sunt întâlnite în prezent.

Pr. prof. Liviu Stan argumentează că ar fi chiar cu neputință ca toate dintre canoanele adoptate într-o perioadă de 7 – 8 veacuri înainte de anul 920, să se mai potrivească și astăzi – autorul făcând referire aici la canoanele disciplinare și nu la cele dogmatice. Despre această problemă Prof. Dr. Boroianu afirma următoarele: „în ceiace privește credința, legile rămân etern aplicabile, iar în ceea ce privește buna rânduială în biserică, se susțin atât cât alte legi nu vin a le schimba”. De asemenea Nicodim Milaș în importantul său tratat de „Drept Bisericesc Orintal” preciza „deosebirea dintre legile dogmatice și cele disciplinare, cele dintâi numite dogme expun cu multă preciziune adevărul descoperit prin el și condamnă ereziile îndreptate împotriva lui. Aceste erezii au și făcut ca biserica să dea aceste legi … deoarece Biserica nu creează nici o dogmă nouă, ci dă o formă scrisă și stabilită adevărurilor descoperite precizându-le. Legile dogmatice ca atare sunt cu totul neschimbătoare.

Celelalte legi, adică legile disciplinare sau legile bisericești în sens mai strâns regulează viața din afară a credincioșilor din biserică precum a tot ce trebuie pentru menținerea ordinii bisericești și ajungerea scopului bisericii. Aceste legi disciplinare nu sunt deloc neschimbătoare, ci se pot schimba după nevoile bisericii și după schimbările pe care le indică starea socială dintr-o epocă sau alta. Asemenea schimbări se puteau face odinioară și se pot face și azi numai cu condiție ca să ținem cu tărie la legile fundamentale ale organizării bisericești și să avem în vedere normele de mai înainte, ferindu-ne de a produce sminteală între credincioși”.

Ținând seama de toate aceste aspecte Pr. C. Dron opinia că „deși canoanele sunt în vigoare vorbind din punct de vedere teoretic pot fi totuși modificate”.

Din categoria teologilor care susțin revizuirea operei canonice face parte și Pr. Prof. Liviu Stan care în studiul intitulat „Legislația bisericească și valoarea ei canonică” face o clasificare a canoanelor care au căzut în desuetudine, acestea se referă la:

Funcții bisericești dispărute: fac referire canonul 38 Cartagina, care are ca obiect pe văduve ca grup organizat de slujitoare sau femeii afierosite bisericii, acest cin exista în epoca apostolică, dar nu și astăzi. Canonul 26 Laodiceea este fără obiect, deoarece reglementează situația exorciștilor, funcție care nu mai există în Biserică de 1500 de ani. Canonul 96 Cartagina se referă la executori bisericești, funcție existentă în Biserica Africii în sec. V.

Stări bisericești și condiții sociale dispărute: canoanele 12 Ancira, 5 Neocezareea, 5, 19, 45, 46, 47 Laodiceea se referă la catehumenatul organizat, care astăzi a dispărut din viața bisericească. Canoanel 45, 63, 129 Cartagina îi socotesc în afara Bisericii pe actori, comedianți și artiști în general. Canoanele 64, 82 Cartagina se referă la scalavi. Raporturile creștinilor cu evreii sunt reglementate prin canoanele 37, 38 Laodiceea.

Privilegii de altă dată ale unor biserici: canonul 7 Sardica care stabilește așa numitul drept de azil al bisericii, un privilegiu care astăzi nu mai există. Canonul 55 Cartagina care dă episcopului Cartaginei dreptul de a hirotoni clerici întoate parohiile din Africa.

Privilegiile împăraților bizantini: invocate de canonul 104 Cartagina care permite împăratului bizantin să convoace instanțele de judecată ale clerului.

Condiția socială a clerului în primele secole creștine: canonul 15 Cartagina care impune clerului să nu ia parte la spectacole de teatru, de dans, de circ și canonul 30 Laodiceea care impune clericilor să nu gireze pe nimeni.

Cu toate că au fost semnalate unele canoane care au căzut în desuetudine,

rămânând – așa cum arăta Pr. prof. Stan – fără obiect, opera canonică a sinoadelor locale este fără îndoială valabilă și astăzi după atâtea secole, aspect consfințit de hotărârile sinoadelor ecumenice; iar privitor la canoanele care nu mai au aplicare în prezent, consider că nu reprezintă o problemă atât de stringentă pentru legislația bisericească, dat fiind faptul că acestea sunt foarte puține în raport cu marea operă legislativă a celor 11 sinoade particulare și a faptului că acestea au dezbătut o varietate de probleme, ale căror reglementări au aplicare și în mileniul 3. Aceste reglementări se referă la condiția clerului, la probleme morale ale credincioșilor precum și la eretici.

Biserica a acordat o importanță deosebită condițiilor de reprimire în comunitatea creștină a ereticilor și schismaticilor. Atitudinea față de eretici este diferită stabilind necesitatea botezului pentru acei care se depărtează de dogma fundamentală a Bisericii, iar acei care se deosebesc mai puțin prin abateri de ordin secundar de perceptele ortodoxiei, să fie reprimiți în Biserică prin pecetluirea cu Sfântul Mir, nefiind necesară repetarea botezului.

Canoanele sinoadelor locale cu privire la eretici au avut o importanță deosebită prin faptul că la vremea respectivă au reglementat și relația care o puteau avea creștinii cu ereticii. Referitor la acest aspect, Părinții sinoadelor locale au avut o atitudine reticentă, fapt ce transpare și din prevederile canoanelor adoptate la aceste sinoade. Se remarcă faptul că hotărârile sinoadelor locale nu încurajează legăturile sociale ale creștinilor cu ereticii, probabil în scopul de a-i feri pe creștini de relații cu aceștia, pentru a nu fi creștinilor motiv de sminteală.

Sinodul local de la Gangra (340) a fost convocat de episcopii locului, în scopul de a combate învățătura greșită a eustațienilor, care desconsiderau nunta și îndemnau soții să-și abandoneze familiile, nu respectau zilele de post rânduite de biserică și desconsiderau preoții căsătoriți. Canonul 4 al acestui sinod consideră drept act legal căsătoria preoților fapt ce s-a menținut până în zilele noastre. Acest sinod a avut o importanță deosebită, ca urmare a faptului că prin hotărârile adoptate a fost combătută învățătura eretică a eustațienilor, care rigoriști fiind, riscau să transforme monahismul într-o sectă religioasă.

În sinodul de la Ancira, Părinții sinodului au stabilit condițiile de reprimire a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință, dispunând în funcție de gravitatea faptelor săvârșite și a căderii, trepte diferite de penitență.

La sinodul de la Neocezareea (315) s-au dezbătut probleme de disciplină și au fost adoptate un număr de 15 canoane, majoritatea cu un caracter disciplinar, din prevederile cărora ne putem face o imagine despre starea socială și morală a societății creștine de la începutul secolului al IV-lea.

Sinodul de la Sardica (343) este important prin faptul că, la acest conciliu s-a încercat aplanarea neînțelegerilor și tulburărilor provocate în Biserică de către arieni și semiarieni, mai ale după condamnarea lui Arie, la sinodul I Ecumenic, scopul acestui sinod însă, nu a fost niciodată atins. Așa după cum nota istoricul I. Rămureanu, acest sinod are o importanță deosebită pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto-daci și daco-romani de la sudul și nordul Dunării, prin faptul că la acest sinod au participat mulți episcopi care-i păstoreau pe strămoșii noștri. Numărul mare de episcopi din regiunile dunărene care au participat la sinodul de la Sardica, atestă vechimea creștinismului pe teritoriul patriei noastre.

Sinodul de la Constantinopol (861) și-a dovedit cu siguranță importanța, nu numai prin faptul că a confirmat condamnarea iconoclaștilor, dar și prin faptul că majoritatea prevederilor canoanelor adoptate la acest sinod au fost statornicite și de alte sinoade.

Canonul 1 a sinodului de la Constantinopol (879 – 880) este, după opinia mea, de o importanță incontestabilă, prin faptul că, prin prevederile lui este subliniată însăși unitatea canonică dintre Biserica Răsăriteană și cea Apuseană. Vorbind despre importanța sinodului de la Constantinopol (879 – 880), Milaș afirma că prin acest conciliu a fost „proclamată solemn pacea încheiată între Biserica de Răsărit și cea de Apus”.

Canoanele sinodului de la Cartagina (419) sunt cele mai numeroase aprobate vreodată la un sinod local. Aceste canoane au o valoare deosebită prin varietatea problemelor dezbătute, care vizează atât reglementarea vieții morale a creștinilor cât și problema ereticilor donatiști, care au frământat Biserica Africii o lungă perioadă de timp. Este demn de remarcat faptul că dintre sinoadele locale, numai la sinodul de la Cartagina (419) s-au aprobat pe lângă canoanele cu caracter disciplinar și canoane de conținut dogmatic. Pr. C. Dron numără 9 canoane de conținut dogmatic aprobate de sinodalii de la Cartagina, și anume canonul 2 care face vorbire despre Sfânta Treime și care are – după cum afirmă autorul un „sumar” conținut dogmatic – și canoanel 120 – 128 prin care se anatemizează eresul pelagian.

Valoarea actuală a canoanelor celor 11 sinoade locale este subliniată, atât de faptul că ele sunt obligatorii pentru toată Biserica aspect consfințit de hotărârile sinoadelor ecumenice, cât și din aplicarea în viață bisericească de-a lungul celor 17 secole, de când acestea au fost adoptate.

Un alt argument care susține importanța operei canonice a sinoadelor locale, îl reprezintă studiul făcut de Pr. Vlasioss Phidas în lucrarea „Drept canonic. O perspectivă ortodoxă”, operă în care autorul prezintă pentru fiecare sinod local în parte, canoanele ale căror prevederi au fost reluate și dezbătute la sinoadele ecumenice. Acestea sunt următoarele:

15 dintre cele 25 de canoane aprobate la sinodul de la Ancira (314)

9 dintre cele 15 canoane aprobate la sinodul de la Neocezareea (315)

13 dintre cele 25 canoane aprobate la sinodul de la Antiohia (341)

16 dintre canoanele sinodului de la Sardica (343)

34 dintre cele 60 de canoane ale sinodului de la Laodiceea (343)

11 dintre cele 21 de canoane ale sinodului de la Gangra (340)

canonul de la sinodul de la Constantinopol (394)

77 dintre cele 133 de canoane ale sinodului de la Cartagina (419)

15 dintre cele 17 canoane ale sinodului de la Constantinopol (861)

2 dintre cele 3 canoane ale sinodului de la Sofia în Constantinopol (879 – 880)

Din toată opera canonică a sinoadelor locale, reprezentată de cele 322 de

canoane aprobate de acestea, se observă din studiul enunțat anterior, că reglementările a 193 dintre aceste canoane, au fost reluate și dezbătute și la sinoadele Ecumenice. Faptul că Sfinții Părinți ai sinoadelor ecumenice au găsit de cuviință să reia parte din prevederile acestor sinoade și să le dezbată în ședințele sinoadelor Ecumenice, subliniază importanța problemelor dezbătute la sinoadele locale.

Sinoadele locale au transmis Bisericii un prețios tezaur de învățătură și disciplină, care alimentează viața creștinilor de peste 1600 de ani.

=== l ===

Prefață

Dumnezeu a creat omul – cununa creației sale – după chipul Lui „Și a făcut Dumnezeu om după chipul său” (Facere 1, 27), iar apoi l-a chemat la desăvârșire, la asemănarea cu Dumnezeu, trimițând în lume, din marea Sa iubire de oameni, pe însuși Fiul Lui, Iisus Hristos (Ioan 3, 16) pentru a ne răscumpăra păcatele, dându-ne în același timp pildă de viață creștină, învățându-ne cum să ne rugăm „Duh este Dumnezeu și cel ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh și adevăr” (Ioan IV, 24) și cum să ne iubim:

„Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu pre voi” (Ioan 15,12).

În viziunea ortodoxă, canoanele aprobate la sinoadele ecumenice și cele adoptate la sinoadele locale, și pe care sinoadele universale le-au înzestrat cu autoritate ecumenică, nu sunt simple legi, ci porunci în care e ascuns însuși Mântuitorul, după cum ne spune Marcu Ascetul: „Domnul e ascuns între poruncile sale”.

Pr. Prof. Ioan Floca susține, că în starea de după căderea în păcat, nu-i mai sunt omului suficiente mijloacele religioase și cele morale pentru dobândirea mântuirii, ci la acestea trebuiesc adăugate și mijloace auxiliare, juridice și anume canoanele, care să normalizeze viața creștină după principiile evanghelice, iar respectând aceste principii, nu facem nimic mai mult decât să îndeplinim porunca Mântuitorului: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”. (Matei 5, 48).

Privite în această lumină, canoanele reprezintă un factor necesar în iconomia mântuirii.

Unii însă, și-ar putea pune întrebări dacă este posibil ca aceste canoane ale sinoadelor locale aprobate în urmă cu 17 – 18 secole mai sunt actuale? Pot ele, promova, în vre-un fel spiritualitatea creștină a veacului nostru? Pot fi integrate aceste canoane în atmosfera ecumenistă a zilelor noastre, care caută cu înfrigurare apropiere și înțelegere, nu numai între creștini, ci și între aceștia și necreștini?

Ei bine, ele sunt actuale și după atâtea secole susțin autorii de drept canonic și teologii, aceștia argumentând că dispozițiile sinoadelor locale, conțin elemente viguroase și actuale, sădite în ele de puterea Duhului Sfânt, care le-a insuflat, le-a îndrumat și le ține fondul mereu viu, orientat spre viața veșnică; iar, dacă un număr mic dintre aceste canoane nu mai au aplicare în viața bisericească, acest lucru se întâmplă, ca urmare a faptului că situațiile și problemele reglementate prin acestea, nu mai sunt întâlnite în prezent.

M-am hotărât să scriu această lucrare de licență, cu titlul „Canoanele sinoadelor locale. Importanța lor actuală”, pe parcursul studiilor mele universitare, întrucât, am observat că există puțini autori care s-au ocupat de studiul sinoadelor locale, atât a canoanelor acestora cât și a contextului istoric în care acestea au fost convocate.

Consider că studiul canoanelor trebuie să fie însoțit și de cercetarea cauzelor istorice care au favorizat adoptarea acestora, pentru că ar fi imposibil de înțeles corespunzător mesajul canoanelor, dacă am despărți conținutul specific al acestora de contextul istoric.

În realizarea acestei lucrări mi-au fost de ajutor scrierile cunoscutului autor de drept canonic Arhidiacon Profesor doctor Ioan Floca „Drept canonic ortodox. Legislația și Administrație Bisericească” volumele I și II și „Canoanele Bisericii Ortodoxe” – lucrare din care am preluat canoanele și interpretările acestora; cartea Pr. Prof. Constantin Dron „Valoarea actuală a canoanelor”, precum și opera consacrată a lui Nicodim Milaș „Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii” vol. II.

La sfatul Pr. Prof. Ioan Antistescu am conceput lucrarea în modul următor:

I. Introducere – care cuprinde informații succinte despre Dreptul Bisericesc și definirea termenilor: canon, cod canonic, sinod, sinodalitate (în scopul de a face accesibilă lucrarea și celor care nu au o pregătire teologică).

II. Istoricul sinoadelor locale – aici sunt prezentate contextul istoric al convocării și desfășurării celor 11 sinoade locale.

III. Privire generală asupra problemelor dezbătute la sinoadele locale.

IV. Importanța actuală a canoanelor sinoadelor locale.

ABREVIERI

BIS – Biserica

BOR – Biserica Ortodoxă Română. Buletinul oficial al Patriarhiei

Române

Cor – Corinteni

Fac – Facere

Gal – Galateni

In – Ioan

Ist – Istorie

Lc – Luca

MA – Mitropolia Ardealului. Revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului,

Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Episcopiei Alba –

Iuliei și Episcopiei Oradiei

MB – Mitropolia Banatului. Revista oficială a Arhiepiscopiei

Timișoarei și Caransebeșului și a Episcopiei Aradului

MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei. Revista oficială a

Arhiepiscopiei Iașilor și a Episcopiei Romanului și Hușilor

MO – Mitropolia Olteniei. Revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei și

a Episcopiei Râmnicului și Argeșului

Mt – Matei

O – Ortodoxia: Revista Patriarhiei Române

ST – Studii Teologice. Revista Institutelor teologice din Patriarhia

Română

Tim – Timotei

CAP. I. INTRODUCERE

I.1. Biserica și Dreptul

„Biserica e o taină care nu poate fi niciodată cuprinsă complet într-o definiție, fiind viața umană a credincioșilor pătrunsă de viața divină”.

Sf. Apostol Pavel, ca de altfel și Sfinții Părinți considerau că imaginea cea mai elocventă a Bisericii este aceea de trup al lui Hristos, „tocmai pentru a sublinia că în Biserică suntem uniți cu Hristos cât și întreolaltă”. Dar unirea între Hristos și Biserică nu înseamnă o prefacere a Bisericii în Hristos, după cum „nici unirea credincioșilor cu Hristos și întreolaltă” nu înseamnă contopirea persoanelor, ci este unirea între persoanele ce se iubesc.

Taina Bisericii e mai presus de capacitatea de înțelegere a minții noastre, ea fiind „O realitate impregnată de prezența divină” rămâne de nepătruns celor care nu intră într-însa prin ușile revelației.

Din punct de vedere organizatoric Biserica este o instituție obștească formată din credincioși și organizată după rânduielile religioase și morale specifice credinței creștine.

Vorbind despre Biserică în întregimea ei, trebuie să avem în vedere atât chipul nevăzut cât și chipul văzut al acesteia – instituție religioasă creștină – obiectul dreptului bisericesc însă, îl face doar chipul văzut al Bisericii. Cu toate acestea chipul văzut al Bisericii în alcătuirea și în lucrarea sa, poate fi înțeles doar privindu-l în legătură cu chipul nevăzut. Fără de chip material Biserica nu ar fi fost accesibilă mijloacelor de percepție cu care suntem înzestrați, iar oamenii nu ar fi putut cunoaște adevărurile ei de credință și nici nu ar fi putut face uz de mijloacele, pe care Biserica le pune la dispoziția fiecăruia, pentru dobândirea mântuirii.

Iisus Hristos numește Biserica împărăția Lui Dumnezeu pe pământ (Matei XVI, 18), dar cuvântul Biserică mai este întrebuințat de Mântuitorul și într-un alt sens:

„Vorbind de fratele care-ți greșește Hristos zice că trebuie sfătuit mai întâi între tine și el singur și dacă nu ascultă să-l sfătuim înaintea mărturiilor. Însă dacă nu vrea nici atunci „spune-l Bisericii” „și dacă n-ascultă nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei XVIII, 16 -17) „căci adevăr zic vouă, câte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ dezlegate vor fi și în cer”. (Matei XVIII 15 – 18).

„Datu-mi-S-a toată puterea în cer și pe pământ, mergeți și învățați toate neamurile învățându-le să țină toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII 18 – 20).

„Precum m-a trimis pe mine Tatăl și eu vă trimit pe voi … luați Duh Sfânt, și cărora veți ierta păcatele iertate vor fi; iar cărora nu le veți ierta, nu se vor ierta” (Ioan XX, 21 – 23).

„Prin asta Hristos a poruncit apostolilor să vestească cuvântul lui Dumnezeu, să administreze Sfintele Taine și să păstreze ordinea externă în Biserică cum e mai bine pentru scopul ei, deci să dea hotărârile și legile necesare, să judece pe păcătoși și să-i pedepsească, excluzând din comunitatea bisericească pe cei neascultători”.

Deși Mântuitorul nu a înzestrat Biserica cu norme de drept, „nu i-a lăsat nici o colecțiune de legi care să-i regularizeze viața din afară, ci a arătat bine scopul Bisericii (…) făgăduindu-i că o va ajuta neîncetat, i-a arătat calea pe care avea s-o urmeze în activitatea ei”, folosirea dreptului în Biserică sau însușirea lui în unele canoane, nu constituie o alterare a ființei sau lucrării ei, atât timp cât nu este înlocuită Legea – care e o realitate de ordin teandric – cu norma juridică.

Sfinții Apostoli, iar împreună cu ei urmașii lor, au primit de la Hristos poruncă să lucreze „în toată vremea și până la sfârșit” (Matei 28, 20) pentru mântuirea credincioșilor. În acest scop ei au primit și puterea să se folosească de toate mijloacele – inclusiv dreptul – care pot ajuta la lucrarea de mântuire. „În felul acesta elementul juridic, legea de drept sau Dreptul, constituie un factor necesar în iconomia mântuirii și în natura Bisericii”.

Așadar, Dreptul în Biserică trebuie privit ca unul din mijloacele auxiliare, care se folosește în situații speciale.

Niciodată Biserica nu a făcut din Drept un mijloc curent implicat în activitatea sa specifică, deși l-a adoptat în canoane.

I.2. Legea Bisericească

„Legile fundamentale ale Bisericii se cuprind în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”.

Legea Bisericească este condiționată de caracterul social al Bisericii și nu de esența ei, și este fundamentată pe Legea divină. În sens mai larg, tot dreptul Bisericii creștine este întemeiat pe porunca divină:

„Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei XVIII, 18).

Legea Bisericească s-a fundamentat fie prin canoane exprese, fie prin obiceiuri juridice bisericești și cuprinde canoane atribuite Sfinților Apostoli, cele ale Sinoadelor ecumenice, canoanele Sinoadelor locale și cele ale Sfinților Părinți.

Dispozițiile date de Mântuitorul Sfinților Apostoli, n-au putut epuiza toate problemele care au fost puse Bisericii în diferite situații schimbătoare ale societății, ceea ce a determinat Biserica să legifereze în spiritul poruncilor Mântuitorului, făcând apel la puterea Duhului Sfânt. La sinodul de la Ierusalim, Sfinții Apostoli declară că hotărârea lor este cea a Duhului Sfânt „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”. (Fapte XV, 28). De remarcat, este că legiferarea canoanelor nu este inspirată, cum este cazul învățăturilor dogmatice, adică nu este fructul unei prezențe reale a Duhului Sfânt printre Părinții sinodului, ci este o continuare a aceluiași spirit care curge de la Sfinții Apostoli și prin ei de la Însuși Mântuitorul. Astfel, se poate vorbi de o legiferare ferită de contradicții, o legiferare care păstrează același duh de învățătură.

Biserica a formulat norme de viață și principiile de conduită în anumite definiții numite canoane, în scopul de a-și „apăra credincioșii de primejdiile unui spiritualism dezîncarnat”.

Sf. Apostol Pavel atrage atenția asupra modului de interpretare a canoanelor, interpretare care nu trebuie realizată într-o manieră literară și formalistă, ci urmărind aflarea spiritului legii „nu după literă, ci după spirit, căci litera omoară, dar spiritul face viu”. (II Corinteni III, 6)

I.3. Factorii care au determinat nașterea Legii Bisericești

Sfânta Scriptură nu cuprinde elemente de drept, însăși doctrina evanghelică bazată pe iertarea păcatelor inițiată de dragostea dumnezeiască, exclude cu desăvârșire existența vreunui element juridic într-însa, dar în organizarea și conducerea Bisericii nu putem nega prezența elementelor juridice.

Existența și răspândirea Bisericii în societate, este primul factor care implică în mod necesar utilizarea dreptului. Condițiile vieții omenești care au dat naștere dreptului în societate, s-au răsfrânt de asemenea asupra legăturilor sociale ale credincioșilor. La început normele religioase și morale au fost suficiente pentru a rezolva problemele iscate de aceste legături sociale, dar după o anumită perioadă, ele s-au dovedit insuficiente, iar Biserica a fost nevoită să elaboreze norme juridice proprii – în situații cum ar fi cele privitoare la căsătorie, tutelă, moștenire sau testamente, adoptând elemente ale dreptului roman, dar nu după tipare străine de viziunea religioasă a ortodoxiei. Astfel conceput dreptul a fost însușit de Biserică din nevoi practice.

Principalul element care a determinat adoptarea normelor juridice în viața Bisericii a fost lipsa de omogenitate socială a membrilor ei.

Relațiile patrimoniale ale comunităților au fost un alt factor important care a favorizat însușirea și dezvoltarea normelor juridice elaborate și adoptate de Biserică. Astfel, tot ceea ce achiziționa sau dona Biserica, se realiza pe baza reglementărilor normelor juridice de stat, introducând astfel unele elemente, care deși străine de natura Bisericii, au fost necesare deoarece sub aspectul ei extern, Biserica se manifestă ca orice instituție recunoscută de stat.

I.4. Organe legiferatoare în Biserică

Organele superioare de conducere în Biserică nu sunt cele individuale, reprezentate de câte o persoană, ci acelea constituite sub formă de sinoade. Mântuitorul însuși, i-a înzestrat pe Sfinții Apostoli în chip egal cu puterile necesare pentru cârmuirea Bisericii, poruncidu-Le în același timp, să nu se certe pentru întâietate, ci să lucreze împreună, slujind Biserica în chip sobornicesc:

„Știți că ocârmuitorii neamurilor … le stăpânesc … iar între voi nu va fi așa, ci care din voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slujitor” (Matei XX, 25 – 26, Marcu X 41 – 45, Luca XXII 24 – 29). Prin această poruncă, Hristos le-a cerut Sfinților Apostoli și succesorilor lor să nu instituie o autoritate supremă individuală în Biserică, refuzând sistemul autocrat al lumii și dispunând, ca toți Apostolii să slujească și să conducă împreună Biserica.

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) precizează Mântuitorul, pentru a arăta încă odată că Biserica nu poate avea scopuri asemănătoare sau identice cu acelea ale „împărățiilor lumii acesteia”.

Iisus Hristos îi încredințează pe Sfinții Apostoli de prezența Lui reală în mijlocul lor, prin lucrarea Sfântului Duh, dacă vor menține unitatea și colaborarea între ei (Matei 18, 20).

În momentul când s-au confruntat cu unele disensiuni, care puneau în pericol însăși unitatea Bisericii, Sfinții apostoli s-au conformat poruncilor Mântuitorului, s-au adunat la Ierusalim în jurul anului 50, și au luat hotărâri de comun acord, având convingerea că au lucrat sub asistența Duhului Sfânt „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28) – a devenit formula tradițională cu care începea de obicei textele deciziilor dogmatice ale sinoadelor ecumenice. Această întrunire a apostolilor, în urma căreia ei au hotărât de comun acord asupra problemelor ce măcinau Biserica, a fost numită de teologi sinod apostolic.

Organ legiferator în Biserică poate fi considerat atât sinodul ecumenic și după el, sinodul Bisericilor autocefale – care constituie organe colective, cât „și episcopul în eparhia sa, ca organ individual în problemele de natură strict internă a episcopiei sale. Exemplele în acest fel sunt epistolele și răspunsurile canonice ale unor Sfinți Părinți”.

Sistemul sinodal este nu numai forma ideală de conducere a Bisericii, ci și forul suprem de judecată și decizie în problemele doctrinare, administrative și de disciplină bisericească.

Cuvântul sinod a însemnat la început o adunare laică și anume în vechile cetăți grecești sinodul reprezenta corpul constituit din cetățeni aristocrați. El se întâlnește la Pliniu cu sensul de întrunire sau adunare deliberantă. Mai târziu el s-a întrebuințat exclusiv pentru a desemna o adunare bisericească, adică întrunirea conducătorilor bisericești, convocați pentru a hotărî asupra problemelor religioase. Cu această accepțiune cuvântul sinod îl găsim pentru prima dată în canonul 37 apostolic.

„Sinod” este un cuvânt grecesc care înseamnă a merge împreună pe același drum, a urma aceeași cale. Referitor la Biserică termenul înseamnă a hotărî împreună asupra hotărârilor de credință care constituie calea spre mântuire, scopul final al Bisericii în lume.

I.5. Participanții la sinod

În cazul în care se constată că învățătura de credință revelată de Mântuitorul Iisus Hristos și propovăduită de Sfinții Apostoli și urmașii lor era interpretată eronat, și exista pericolul scindării unității Bisericii, erau convocați episcopii unei sau mai multor provincii în sinod.

La sinod puteau participa preoți, diaconi și laici. În primele secole participarea elementului laic la sinoade era obișnuită, urmându-se exemplu Sinodul Apostolic din Ierusalim. Preoții și diaconii puteau participa la discuții exprimându-și punctul lor de vedere, dar nu aveau drept de vot. După analizarea și discutarea problemelor controversate, se luau decizii, dar numai cu acordul majorității.

Prin participarea laicilor la sinod se făcea cunoscută opinia lor ca reprezentanți ai poporului. Chiar în deciziile sinoadelor se prevedea ca hotărârile acestora să fie primite de credincioși. Astfel deciziile sinoadelor comunicate tuturor comunităților provinciilor respective, deveneau obligatorii pentru toți creștinii.

Neparticiparea la sinod nu-i elibera pe episcopi de obligația de a se informa și conforma deciziilor sinodului respectiv, iar dacă această absență nu era din motive binecuvântate, atrăgea mustrare, care deși era frățească, trebuie privită totuși ca o pedeapsă.

În ceea ce privește numărul participanților la un sinod, nu există nici o condiție care să impună să fie convocați un anumit număr de episcopi. De altfel, nici nu este decisiv numărul participanților la un sinod, pentru ca sinodul respectiv să aibă un caracter ecumenic. Sunt citate în istoria Bisericii sinoade locale la care au luat parte un număr mult mai mare de episcopi decât la unele sinoade ecumenice, astfel la sinodul local de la Cartagina (419) au luat parte peste 300 de episcopi, spre deosebire de al II-lea sinod Ecumenic la care au luat parte aproximativ 150.

Episcopii erau martorii credinței poporului, iar sinodul de episcopi reprezintă expresia sobornicității Bisericii universale: „Biserica întreagă adică toate Bisericile locale răspândite pe pământ adunate pentru a simți împreună și a delibera împreună”.

Sinoadele erau așadar mijloace de afirmare a unității bisericești, de apărare a credinței și de impunere a disciplinei bisericești.

I.6. Sinodalitate

„Prin sinodalitate se înțelege rânduiala potrivit căreia organele superioare de conducere ale Bisericii nu sunt cele individuale, ci cele constituite sub formă de sinoade”.

Privită ca formă de organizare și de conducere a vieții bisericești, sinodalitatea își are temei în rostirile și poruncile Mântuitorului, care în diverse împrejurări a subliniat atât nevoia, cât și îndatorirea membrilor Bisericii să viețuiască și să lucreze în comun, spunând „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor”. (Matei XVIII, 20)

O altă afirmație scripturistică importantă pentru modelul sinodal de organizare și de conducere a Bisericii, este precizarea pe care le-o face Mântuitorul Sfinților Apostoli și ucenicii: „ … prin aceea vor cunoaște oamenii că sunteți ucenici ai Mei, de veți avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 34 – 35).

Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul cât a stat pe pământ, i-a învățat pe oameni prin pilde și minuni, cum trebuie să cinstească și să creadă în adevăratul Dumnezeu: „Duh este Dumnezeu și cel ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh și adevăr” (Ioan IV, 24), poruncindu-le să lucreze în comun pentru dobândirea mântuirii, să ceară în comun venirea Sa în mijlocul lor, pentru că numai atunci când vor fi împreună, va fi și El între ei, și atunci se vor bucura de prezența și de asistența activă a Sfântului Duh.

Prin sinodalitate sau sobornicitate se recunoaște și se asigură fiecărui credincios, atât în cadrul slujirii liturgice, cât și în cadrul altor slujiri, pe care se reclamă întreaga lucrare bisericească, calitatea de fiu al lui Dumnezeu. Acesta este unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxă proclamă și practică primatul sinodalității, împotriva oricărui primat ierarhic, conștientă fiind că prin slujire sinodală, nu se lipsește nici o clipă de prezența și lucrarea Mântuitorului, care este de față între cei care se adună cu adevărat în numele Lui.

Pr. Prof. D. Stăniloae vorbind despre sinodalitatea ierarhiei o leagă de ideea de slujire: „ierarhia și sinodalitatea ei în Biserica Ortodoxă implică în sine 3 principii: principiul comuniunii care este principiul general a întregii vieți a Bisericii și de la care conducerea ei nu se poate abate, principiul originii transcendente a slujirii ei, prin care se deosebește în cadrul comuniunii bisericești ca o comunitate aparte și principiul complementarității între conducerea sinodală ierarhică și obștea bisericească”.

„Sinodalitatea ierarhiei reprezintă comuniunea persoanelor înzestrate cu o slujire specială în Biserică”, slujire care constă în „propovăduirea învățăturii neschimbate a lui Iisus Hristos și conducerea pastorală a credincioșilor spre desăvârșirea în Dumnezeu”.

Serghie Bulgakov consideră că sinodului îi revine numai rolul de a proclama adevărurile de credință în definiții dogmatice, deoarece în Biserică lucrează prin excelență Duhul Sfânt.

I.7. Principalele tipuri de sinoade

Există mai multe criterii de clasificare a sinoadelor, astfel au fost împărțite după caracterul lor local, particular general sau universal, periodic ori accidental, după scopul pe care-l urmăreau, după calitatea și numărul membrilor participanți la sinod precum și după teritoriul administrativ bisericesc, pe care acești membri îl reprezentau.

Sinoadele periodice sau ordinare erau sinoadele provinciale (eparhiale sau mitropolitane), sinoade exarhale (diecezane sau patriarhale) și sinoadele naționale. Sinoadele accidentale sau extraordinare au fost sinoadele episcopiilor vecine, sinoade instanțe de judecată și sinoade endemice.

În ceea ce privește componența sinoadelor se poate vorbi de două tipuri și anume: sinoade mixte, formate din clerici și laici, și sinoade arhierești sau episcopale. Sinoadele mixte au fost cele mai numeroase în decursul istoriei bisericești.

În funcție de importanța lor, sinoadele pot fi împărțite în sinoade ale Bisericii locale și sinoade ecumenice. Sinodul general sau ecumenic este cel mai înalt for de judecată în Biserică. În istoria Bisericii sunt cunoscute șapte astfel de sinoade ecumenice. Niceea (325) Constantinopol (381), Efes (431) Calcedon (451) Constantinopol (553) Constantinopol (680 – 681) și Niceea (787).

Sinoadele ecumenice au fost convocate „când s-a ivit în Biserică o aprinsă dezbatere dogmatică ce amenința să separe biserica în două”. „Sinodul avea ca scop să împace părțile în luptă și să salveze unitatea Bisericii. Sinodul ecumenic nu a fost convocat niciodată pentru a da formulări dogmatice neimpuse de o necesitate imperioasă”.

Sinoadele locale sau particulare erau convocate de episcopii unei eparhii în cazuri excepționale, pentru a cunoaște părerea întregului Cler subordonat, în legătură cu diversele probleme bisericești apărute. Inițial, sinoadele particulare reprezentau una sau mai multe provincii bisericești, dar cu timpul ele au reprezentat Biserica unui stat sau a unei națiuni.

Sinoadele endemice erau un tip special de sinoade particulare extraordinare, acestea erau convocate de un episcop, care era și președintele sinodului, cu toți episcopii prezenți întâmplător în același timp la reședința lui. În Apus aceste sinoade erau numite concilia mixta, deoarece participau și demnitari laici, reglementându-se probleme bisericești și civile.

I.8. Sinoadele locale – generalități

În primele secole ale creștinismului cele mai frecvente sinoade au fost sinoadele locale. Sinodul particular este organul autorității bisericești pentru bisericile particulare.

Sinodul local își are originea în practica Bisericii din primele veacuri. Această practică este exprimată chiar în Canoanele Apostolice. Principiul sinodalității este cuprins și în canonul 34 Apostolic, care dispune să fie încredințată conducerea circumscripției bisericești sinodului tuturor episcopilor, sub președinția episcopului protos al celei mai mari unități bisericești teritoriale, iar canonul 37 Apostolic hotărăște ca „De două ori pe an să se țină sinodul episcopilor”, pentru ca problemele mai importante ivite în Biserică să fie rezolvate în sinoade și acestea să devină o normă permanentă în Biserică. Dreptul și datoria de a convoca sinodul provincial aparține mitropolitului, el fiind întâistătătorul episcopilor din circumscripția sa bisericească, numită eparhie.

Primele sinoade locale menționate în istoria bisericească s-au ținut la Palermo, în Sicilia, în Frigia, în Anhialos, în Tracia în jurul anului 150.

Sinoadele locale convocate atât în Biserica Răsăriteană cât și în cele din Biserica Apuseană au fost numeroase, dar nu toate canoanele acestor sinoade locale au avut valabilitatea pentru întreaga Biserică, ci numai canoanele acelor sinoade locale cărora sinoadele ecumenice le-au conferit autoritate ecumenică.

Există încă în știința Dreptului Bisericesc, opinii diferite în ceea ce privește Sinoadele locale cărora sinoadele generale le-au conferită putere ecumenică. Autorii de Drept Canonic le numără diferit, astfel Eusebiu Popovici consideră că opt dintre sinoadele locale se bucură de acest statut, Dr. D. Boroianu consideră că 12 sunt sinoadele locale, iar Arhid. Floca citează 11 sinoade locale ale căror hotărâri sinodale generale le-au conferit putere ecumenică.

În acest studiu, referitor la „Canoanele sinoadelor locale. Importanța lor actuală”, am luat în considerare opinia lui Floca privitoare la sinoadele locale ale căror hotărâri au dobândit autoritate ecumenică – acest autor de Drept Canonic consideră că 11 dintre sinoadele locale au avut o importanță deosebită, dat fiind faptul că acestea au aprobat canoane acceptate de întreaga Biserică, și care au fost cuprinse în Codul canonic al Ortodoxiei. Enumerate cronologic aceste sinoade sunt următoarele:

sinodul din Cartagina (256) a aprobat un canon

sinodul din Ancyra în Galatia (314) care a aprobat 25 de canoane reglementând în special procedura de reprimire în Biserică a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință în timpul persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor

sinodul din Neocezareea în Pont (315) care a reglementat prin cele 9 canoane probleme de disciplină bisericească.

sinodul de la Gangra (340) în Paflagonia care a condamnat în cele 21 de canoane învățătura greșită a eustanțienilor.

sinodul de la Antiohia (341) care a aprobat 25 de canoane privind învățătura de credință și disciplină bisericească în urma disputelor ariene

sinodul de la Laodiceea în Asia (343) a aprobat 60 de canoane privind cultul bisericesc și drepturile preoților; tot la acest sinod a fost codificat canonul cărților Sfintei Scripturi pentru Biserica Răsăriteană.

sinodul de la Sardica (343) în Illyricum care a reglementat prin cele 21 de canoane probleme de disciplină și administrație bisericească

sinodul din Constantinopol (394) a aprobat un canon

sinodul de la Cartagina (419) a aprobat 133 de canoane

sinodul din Constantinopol din Biserica Sfânta Sofia în 879 a dat 3 canoane

Inițial sinoade locale reprezentau una sau mai multe provincii bisericești, cu

timpul însă ele au reprezentat Biserica unui stat sau a unei națiuni.

În izvoarele canonice sinodul provincial se mai numea și sinod eparhial, ca urmare a faptului că în vremea respectivă cuvântul eparhie avea înțelesul curent de provincie.

Sinodul diecezan era format din toți episcopii și mitropoliții unei eparhii întinse, numite pe atunci dieceză, și mai târziu patriarhat, din această cauză acest sinod se mai numește și sinod patriarhal.

Sinoadele diecezane au fost sinoade locale mai frecvente în Africa romană. Din rândul sinoadelor locale fac parte și sinoadele endemice. Dintre toate sinoadele endemice, cele care au dobândit o însemnătate mai mare au fost cele întrunite la Constantinopol iar acest lucru s-a întâmplat atât pentru faptul că „Roma nouă” devenise și centrul Bisericii ecumenice, cât și pentru că practica lor a durat mai mult la Constantinopol. O categorie aparte de sinoade locale o reprezintă sinoadele Bisericilor autocefale care sunt numite Biserici locale și atunci și sinoadele lor se numesc sinoade locale.

În codul canonic al Bisericii au intrat numai canoanele celor 11 sinoade locale, pe care le-am enumerat anterior, iar aceste canoane formează în ordinea importanței, a treia categorie de canoane după canoanele apostolice și după canoanele sinoadelor ecumenice. Hotărârile sinoadelor ocazionale, mitropolitane sau diecezane nu au fost acceptate în codul canonic al Bisericii.

Nu se poate afirma că numărul și importanța sinoadelor locale în Biserica din Apus ar fi mai prejos decât a sinoadelor locale din Biserica de Răsărit. În Biserica Apuseană cele mai importante sinoade s-au întrunit în Africa romană, la Cartagina și la Hippo, numeroase alte sinoade întrunite la Roma, la Elvira în Spania în Galia, Francia și mai târziu în Britania, Irlanda și Germania.

Hotărârile canonice și unele hotărâri dogmatice ale sinoadelor locale din Răsărit au fost acceptate în mod oficial și înscrise în codul canonic al Bisericii, prin hotărârile celor două sinoade VI și VII Ecumenice. În Apus însă, au fost acceptate numai hotărârile sinodului de la Sardica din anul 343 și de la Cartagina din anul 419, fără ca acest lucru să însemne că hotărârile celorlalte sinoade locale apusene, nu ar avea nici o însemnătate pentru dezvoltarea și statornicirea legislației bisericești; aceste sinoade n-au fost acceptate ca fiind importante pentru întreaga Biserică, dar local, pentru acele părți din Biserica din Apus ale căror episcopi au fost convocați la respectivele sinoade, hotărârile lor au avut cu siguranță valabilitate și importanță.

Toate dispozițiile sinoadelor locale au avut și au valoare numai pentru acele Biserici care au fost reprezentate în sinoadele respective, cu excepția sinoadelor locale ale căror canoane au fost admise în codul canonic al Bisericii. Se citează cazuri când hotărârile unora dintre sinoadele locale au fost admise și aplicate și în alte Biserici, care nu au fost reprezentate la sinod.

În vechime majoritatea sinoadelor locale au avut o alcătuire mixtă, adică în componența lor au intrat alături de episcopi, numeroși clerici de toate treptele, laici, iar apoi monahi. În ceea ce privește alcătuirea actuală a sinoadelor locale putem vorbi de sinoade episcopale și sinoade mixte.

Sinoadele episcopale – așa cum arată și numele sunt formate numai din episcopi. La sinoadele mixte erau convocați episcopi, preoți, diaconi și mireni.

Faptul că sinoadele locale au și au avut cu adevărat importanță în soluționarea problemelor bisericești, o indică și hotărârea sinodului IV de la Calcedon (451), care dispune „potrivit canoanelor Sfinților Părinți, că episcopii din fiecare eparhie să se întrunească de 2 ori pe an la un loc”, ca urmare a dezbinărilor apărute în Biserică cauzate de întreruperea sinoadelor provinciale într-o anumită perioadă.

Sinoadele locale au fost foarte frecvente în primele șase veacuri, cu timpul însă, ca urmare a diferitelor probleme pe care le întâmpinau cei ce le organizau ele s-au mai rărit. În aceste condiții sinoadele ecumenice VI și VII au modificat hotărârile sinoadelor anterioare potrivit cărora sinodul provincial trebuia să se țină de 2 ori în fiecare an, și au dispus ca aceste sinoade să se țină o singură dată pe an.

Hotărârea unui sinod putea fi revocată doar în condiția în care aceasta nu era votată unanim; atunci când o hotărâre era votată unanim, aceasta rămânea neschimbată și nu se mai putea face recurs la un for superior.

Sinoadele particulare au avut o importanță deosebită mai ales în reglementarea problemelor de disciplină bisericească, a problemelor canonice și liturgice care au preocupat Bisericile locale, la viața morală și în general la credința creștinilor. Deși sinoadele particulare pot promulga hotărâri de cuprins dogmatic, hotărârile acestor sinoade nu au un caracter infailibil precum îl au hotărârile sinoadelor ecumenice.

Dacă la un sinod local se condamna vreo erezie episcopii participanți la sinod anunțau pe episcopii vecini prin scrisori, dând astfel ocazii la alte sinoade locale. Canoanele acestor unsprezece sinoade locale, enumerate anterior, care au dobândit prin dispoziția sinoadelor generale autoritate ecumenică, se cuprind în Sintagma Ateniană și în Pidalion.

Colecțiile canonice slave și românești expun doar canoanele a 10 sinoade locale, lipsind canonul sinodului de la Catargina 256 ținut de Sfântul Ciprian, motivul pentru care s-a omis din aceste colecții sinodul ținut de Sfântul Ciprian la Cartagina, este că prevederile sinodului „corespunzând unor împrejurări temporare și locale, au importanță numai pentru Biserica Africană”.

Sinoadele locale, atât ale Bisericii Răsăritene cât și acelei Apusene, prin dispozițiile lor, sunt reprezentative pentru unitatea canonică a întregii Biserici.

Sinodul VII Ecumenic precizează că datoria principală a sinoadelor provinciale este de a „păzi dumnezeieștile și de viață făcătoarele porunci ale lui Dumnezeu”.

I.9. Canoane – generalități

Înșiși Sfinții Apostoli l-au rugat pe Mântuitorul să le explice unele învățături pe care ei nu le înțelegeau (Matei XIII, 36), cu atât mai mult s-a simțit nevoia mai târziu de a fi explicate unele învățături creștine și chiar de a fi fixate în texte mai scurte de către conducătorii Bisericii creștine (convocați în sinoade) în scopul de a fi înțelese mai ușor de credincioși.

Canoanele sunt legi bisericești obligatorii pentru întreaga Biserică și au fost cuprinse în colecțiunea fundamentală de canoane.

Cuvântul „canon” are mai multe înțelesuri, astfel canon poate să însemne linie de lemn folosită de meseriași pentru îndreptat obiecte. În limbaj bisericesc „canon” înseamnă normă sau regulă de urmat, dar poate să însemne de asemenea și pedeapsă aplicată penitenților, folosit în cult termenul are înțelesul de „grup de cântări organizate”.

„În limba dreptului bisericesc canonul înseamnă orice normă care a fost dată, din partea autorității competente, pentru ca afacerile bisericești să fie netezite, astfel ca în viața bisericească să nu fie nimic în dezordine”.

Canoanele nu sunt un echivalent al normelor juridice, cunoscute în vechile religii, ci ele sunt norme de viață ce urmăresc să stabilească cum trebuie să acționeze sau să se comporte credincioșii în diverse situații ale vieții social – religioase, astfel încât acțiunilor lor să fie apreciate pozitiv în raport cu credința și normele religioase, apărând în acest fel credincioșii de primejdiile unui pseudo-spiritualism.

În viața Bisericii, canoanele sunt nedespărțite de adevărurile de credință, fiind de cele mai multe ori aplicări ale dogmelor în toate domeniile activității practice ale societății creștine.

„Pentru ca o normă a forului bisericesc competent să poată deveni și să poată fi numită canon … trebuie să poarte pecetea perfecțiunii și generalității, adică să fie expresia unui adevăr care să se bazeze pe Sfânta Scriptură sau Tradiții și lucrul acesta să fie recunoscut de către Biserica întreagă”.

Romano-catolicii înțeleg prin canon pur și simplu o normă juridică, considerând-o ca o lege asemănătoare oricărei alte legi pământești care trebuie împlinită; neîmplinirea ei, mai ales în cazul epitimiilor trebuie compensată prin satisfacere. Dimpotrivă, potrivit gândirii ortodoxe canoanele nu sunt legi, ci porunci în care e ascuns însuși Hristos: „Domnul e ascuns între poruncile sale – ne spune Marcu Ascetul. Și cei ce-l caută pe El îl găsesc pe măsura împlinirii lor”.

Pentru a moșteni viața veșnică trebuie să împlinim poruncile Domnului Mântuitorul însuși ne spune acest lucru: „De vrei să intri în viață păzește poruncile” (19, 17). Toți trebuie să ne străduim să împlinim poruncile pentru că atât prin Legea Veche cât și prin Legea Nouă toți suntem chemați „de a fi sfinți”, „de a fi desăvârșiți” (Matei 5, 48).

Putem să ne arătăm dragostea față de Hristos împlinind poruncile Lui, pe care le-a rânduit în scopul desăvârșirii celor ce îl urmează pe el:

„Acela mă iubește care împlinește poruncile Mele” (Ioan 14,21).

Există o strânsă legătură între norma bisericească și adevărul revelat, în care stă însăși Legea dată lumii de Mântuitorul. Privite astfel canoanele deschid drumul spre împărăția cerurilor:

„Canoanele implică o anumită viziune a credinciosului care vrea să se realizeze în Hristos. Fără ele, dogmele ar arăta o înălțime pentru admirația poetică, un spectacol frumos, nu o înălțime accesibilă credinciosului, o înălțime la care credinciosul poate ajunge urmărind indicațiile canoanelor. Desigur canoanele indică o cale strâmtă, dar această cale e singura pe care se poare urca spre infinit”.

Este important să cunoaștem Sfintele canoane , dar este și mai important să ne străduim să le aplicăm în viața de zi cu zi, și să facem lucrul acesta, nu „într-o manieră formalistă, nu după literă, ci după spirit” pentru că „litera omoară” iar spiritul face viu.

Pentru interpretarea corespunzătoare a unui canon este necesar să fie luate în considerație cele 4 elemente:

elementul gramatical

elementul logic

elementul istoric

elementul sistem

Ca urmare a faptului că legislația bisericească nu poate cita toate cazurile posibile, rămân lacune în legislație, care impun aprobarea unor legi noi – iar acest lucru este posibil prin puterea legislativă a Bisericii.

Adevărurile de credință și normele de viață prezente în canoane sunt exprimate într-o manieră mai ușor accesibilă credincioșilor.

Cunoașterea Sfintei Scripturi și a Sfintelor canoane deopotrivă, este una din cerințe pentru fiecare candidat la preoție, așa după cum prevede canonul 2 al sinodului VII Ecumenic, dar aplicarea prescripțiilor canonice în împrejurările vieții presupune o reală pătrundere duhovnicească atât pentru laici cât și pentru cler.

I.9.1. Clasificarea Canoanelor*

* Clasificarea Canoanelor am redat-o după Arhid. Ioan Floca din lucrarea sa „Drept canonic Ortodox”.

Canoanele fiind legile de drept scrise intră în cuprinsul codului canonic al Bisericii, fiind expresia voinței autorității supreme de conducere a Bisericii și au fost clasificate astfel:

După cuprins au fost împărțite în următoarele categorii:

canoane de cuprins dogmatic

canoane de cuprins religios rural

canoane de cuprins cultic

canoane de cuprins juridic

canoane de cuprins mixt

Codul canonic al Bisericii este format din patru categorii de canoane, având în vedere criteriul provenienței și al importanței, și au fost grupate astfel:

canoane Apostolice

canoanele sinoadelor Ecumenice

canoanele sinoadelor locale

canoanele Sfinților Părinți

În ceea ce privește originea canoanelor Apostolice, acestea nu provin de la Sfinții Apostoli, ci dintr-o perioadă care începe cu cea apostolică, dar durează până în secolul V. Se presupune că aceste canoane au fost alcătuite de către unii dintre ucenicii Sfinților Apostoli, fie de către alți oameni din epoca post – apostolică, care însă le-au dat titlu de canoane Apostolice pentru a le investi cu o autoritate mai mare.

Canoanele Apostolice au fost fixate în scris pentru a fi de folos în rezolvarea diverselor probleme bisericești, fiind determinate de nevoi variate și sporadice ele apar în grupuri mici de 10 – 15 a câte 3 până la 6 canoane așezate fără nici o legătură între ele. Apoi au fost adunate rezultând colecția generală de 85 de canoane apostolice.

Biserica Apuseană a avut inițial o colecție de numai 50 de canoane ca urmare a faptului că atâtea fuseseră traduse la începutul secolului VI.

Canoanele sinoadelor locale au fost acceptate în codul canonic al Bisericii prin canonul 2 al sinodului Trulan.

În Biserica Apuseană deși au fost convocate numeroase sinoade, a fost admis în rândul sinoadelor locale numai sinodul de la Sardica întrunit în anul 343 și de la Cartagina 419, așadar doar canoanele acestor sinoade locale au dobândit consacrare în întreaga Biserică de Apus.

Sfintele canoane, și anume acelea care se inspiră direct din Evanghelie, delimitează anumite sensuri ale acestui conținut revelațional în scopul de a fi transformate de credincioși în viață spirituală. În anumite cazuri canoanele devin o tâlcuire a Evangheliei. Nici un cuvânt din Evanghelie nu poate fi înțeles bine în afară de Predania Sfinților Părinți. În sinodul de la Ierusalim din 1072 s-au stabilit următoarele:

„Credem că dumnezeiasca și Sfânta Scriptură este vestită de Dumnezeu, din cari pricină trebuie să credem în ea fără contrazicere, însă nu așa cum i se pare fiecăruia, ci după explicările și Tradiția Bisericii Universale”.

Canoanele de conținut doctrinar, precum și cele de organizare bisericească fundamentală, se deosebesc de legile bisericești care se referă la anumite rânduieli vremelnice, deoarece având drept suprem sprijin adevărul revelat, valoarea lor este indiscutabilă și nu pot cădea niciodată în desuetudine. Datorită principiilor dogmatice și morale pe care le exprimă acestea pot fi aplicate în toate situațiile, vremurile și cazurile.

Raportând sfintele canoane la Revelația divină se constată că nu toate canoanele sunt o zestre a Sfintei Tradiții, deoarece nu toate exprimă adevărul revelat, în această categorie intră canoanele de cuprins juridic, acestea nu au legătură directă cu dogmele credinței, și nici nu se referă la principii fundamentale de organizare bisericească.

Canoanele au valoare și putere veșnică numai în măsura în care au un fond dogmatic. Canoanele prin care Biserica a reglementat viața externă a membrilor ei, în veacurile trecute, deși au primit o consacrare datorită întrebuințării lor îndelungate, pot fi părăsite sau adaptate împrejurărilor noi în care Biserica își desfășoară activitatea.

„Orice hotărâre a Bisericii care nu se referă la învățătura dogmatică și morală, ci la buna rânduială și conducere … nu este infailibilă, adică nesusceptibilă de modificare și îndreptare”.

I.9.2. Despre Codificarea Canoanelor

Codul canonic reprezintă totalitatea canoanelor date la sinoadele ecumenice și locale.

În studiul dreptului, cuvântul cod are înțelesul de colecție de legi scrise.

În Codul canonic al Bisericii noastre intră atât canoanele sinoadelor ecumenice și locale, cât și canoanele Apostolice și o parte din rostirile Sfinților Părinți, cărora li s-a recunoscut de către Biserică valoarea de canoane.

Cu siguranță că Biserica din vremurile mai vechi a acceptat și a folosit canoanele Apostolice, ale sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți, dar acestea au fost incluse în mod oficial în Codul Canonic al Bisericii abia în anul 692, prin sinodul Trulan care prin canonul 2 dispune după cum urmează:

„Acest Sfânt sinod a socotit drept lucru prea bun și de mare însemnătate, ca de acum înainte să rămână întărite și statornicite, spre plinul sufletului și tămăduirea patimilor, cele 85 de canoane care au fost primite și întărite de Sfinții și fericiții Părinți ca mai înainte de noi, dar încă și transmise nouă cu numele Sfinților și Slăviților Apostoli. (…)

Pecetluim însă și pe toate celelalte sfinte canoane date de Sfinții și fericiții noștri, și anume de cei 318 sfinți părinți adunați la Niceea, și de la cei de la Ancira și de la cei de la Neocezareea, de asemenea și de cei de la Gangra, pe lângă aceștia și de cei de la Antiohia Siriei, dar și de cei de la Laodiceea Frigiei, apoi și de cei 150 adunați în această cetate împărătească și de Dumnezeu păzită (Constantinopol) și de cei 200 întruniți întâia dată în metropola Efesului, și de cei 630 sfinți și fericiți părinți de la Calcedon, asemenea și de cei din Sardica, apoi și de cei de la Cartagina (…)

Și nimănui nu-i este permis a schimba canoanele mai întâi arătate, sau a le desființa, sau a primi afară de acestea alte canoane, născocite de oare cari indivizi sub titluri false, care au căutat să neguțătorească cu adevărul”.

Am citat acest canon, deoarece așa cum afirma Mortrevil aici se regăsesc „adevăratele elemente ale Dreptului Eclesiastic” și poate fi considerat temelia întregii legislații a Bisericii Ortodoxe.

Prin acest canon, s-a triat și eliminat tot ceea ce s-a socotit a nu fi conform cu „dreapta credință” cu „frumusețea sublimă a dogmelor dumnezeiești” sau cu „predaniile”. Se remarcă din textul acestui canon, atât după felul în care începe, cât și formula de încheiere, că sinodul Trulan a procedat la codificarea canoanelor emise până în anul 691 – 692, la care a adăugat canoanele sale proprii. Așadar prim codificare completă a canoanelor se datorește sinodului VI Ecumenic (Trulan).

Codificarea făcută de sinodul (Trulan)a fost acceptată și confirmată în mod solemn și de către sinodul VII Ecumenic întrunit la Constantinopol în anul 787, care prin canonul 1 declară:

„Cu bucurie primim dumnezeieștile canoane, și întărim așezământul lor întreg și nestrămutat … date fiind de prea lăudații apostoli și de către cele 6 sinoade ecumenice, și de către cele locale, adunate spre a da astfel de așezăminte, și de către sfinții noștri părinți”. Se observă că sinodul VII Ecumenic, nu a procedat la o codificare propriu – zisă, așa cum a făcut sinodul VI Ecumenic, ci doar a întărit cele stabilite la sinodul respectiv.

A doua codificare propriu – zisă a canoanelor aparține patriarhului Fotie, care a realizat acest lucru prin „Nonocanonul în XIV titluri” care a fost acceptat și generalizat pentru întreaga Biserică în anul 920, prin hotărârea sinodului de la Constantinopol.

Nomocanoanele au rezultat din îmbinarea normelor bisericești propriu – zise sau a canoanelor, cu legile de stat care se referă la treburi bisericești și care au fost aplicate în viața bisericească. Cuvântul „nomocanon” este un cuvânt compus format din „nomo” – lege de stat și „canon” – lege bisericească.

Din anul 920 nici o lege bisericească nu se mai numește canon, cu acest an începând o nouă epocă în istoria bisericească, dat fiind faptul că în acest an s-a încheiat Codul canonic al Bisericii întregi. Acest fapt nu înseamnă că și legiferarea canonică s-a încheiat, deoarece puterea sau funcția legislativă a Bisericii nu s-a încheiat după încheierea colecției oficiale de canoane, ea afirmându-se cu aceeași vigoare și valoare de până atunci.

În virtutea acestei puteri legislative Biserica poate oricând să emită legi bisericești noi, să abroge pe unele din legile vechi, să modifice, să le interpreteze și să le aplice în funcție de nevoile vieții bisericești.

CAP.II. ISTORICUL SINOADELOR LOCALE

II.1. SINODUL DE LA CARTAGINA 256

Sinodul de la Cartagina, prezidat de Sfântul Ciprian al Cartaginei, a avut drept scop reglementarea unei probleme cu care se confrunta Biserica africană, și anume botezul ereticilor.

În „Pidalion” este menționat că în timpul Sfântului Ciprian s-au ținut în Cartagina 3 sinoade locale, toate având ca obiectiv reglementarea botezului ereticilor, primul sinod a avut loc în anul 255 iar al doilea și al treilea în anul 256, la ultimul luând parte un număr de 84 de episcopi sub președinția Sfântului Ciprian al Cartaginei.

La sinodul de la Cartagina din anul 256 s-a aprobat un singur canon, acesta este inclus în sintagma Ateniană și în „Pidalion”, dar hotărârea acestui sinod nu se găsește în colecțiile de canoane slavone și românești.

Nicodim Milaș motivează că s-a omis din colecțiile amintite de canoane, sinodul din Cartagina sub președinția Sfântului Ciprian prin faptul că „hotărârea acestui sinod ca orice eretic sau schismatic care se întoarce la Biserica ortodoxă să fie botezat, nu e obligatorie pentru întreaga Biserică; căci hotărârea aceasta, conform hotărârii canonului 2 al sinodului Trulan, corespunzând unor împrejurări temporale și locale, are importanță numai pentru Biserica africană”.

Comentând acest canon Balsamon afirma următoarele „Prin canonul acesta, se hotărăște că aceea care se întorc la Biserica ortodoxă ca eretici și schismatici, trebuiesc botezați din nou, chiar dacă a primit botezul mai înainte”.

Cunoscut este faptul că Sfântul Ciprian împărtășea opinia celorlalți episcopi din Asia Mică, printre care și Tertulian, neadmițând validitatea botezului ereticilor.

În toate cele trei sinoade ținute la Cartagina în anul 255 și respectiv 256 Sfântul Ciprian se pronunță pentru nevaliditatea acestui botez. Din această cauză, a intrat în conflict cu episcopul Ștefan al Romei care susținea validitatea botezului ereticilor.

În canonul sinodului de la Cartagina din anul 256, Părinții sinodului prezintă multe dovezi scripturistice arătând întemeiată hotărârea sinodului care consideră că ereticii și schismaticii trebuiesc botezați din nou, aceștia fiind în afara Bisericii – botezul săvârșit de ei nu poate fi considerat botez, ereticii și schismaticii nu sunt preoți, iar botezul ereticilor nu poate fi primit de Dumnezeu aceștia fiind vrăjmașii Domnului.

În „Pidalion” este notat că sinodul al II-lea Ecumenic, prin canonul 7 recunoaște în parte hotărârea acestui sinod, iar canonul 2 al sinodului Trulan vizează că această dispoziție privește părțile Africii unde s-a ținut sinodul.

Balsamon în comentariul la canonul sinodului de la Cartagina afirma:

„ (…) canonul acesta la început nu se aplica la toți… Deoarece însă canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic conține o hotărâre cu totul contrară hotărârii acestei enciclici cu privire la ereticii și schismaticii care se întorc la credință, hotărârea lui cade”.

Hotărârea sinodului de la Cartagina din anul 256 prezidat de Sfântul Ciprian, a fost recunoscută drept canonică de sinodul VI Ecumenic, drept urmare sinodul acesta poate fi considerat în categoria sinoadelor locale, ale căror canoane au putere obligatorii pentru întreaga Biserică.

II.2. SINODUL DE LA ANCIRA (314)

Sinodul de la Ancira a fost convocat în scopul de a rezolva o problemă disciplinară, cu privire la cei căzuți – lapsi – din cauza persecuțiilor dezlănțuite împotriva creștinilor. Cei care s-au lepădat de credință în timpul persecuțiilor purtau diferite denumiri, astfel cei ce aduceau jertfe se numeau sacrificați, cei ce tămâiau thurificați, acei care declarau că au adus jertfe, fără să fi făcut aceasta libellatici, iar cei care la judecată declarau că nu sunt creștini acta facientes.

Scopul convocării Sinodului de la Ancira a fost unul cu totul deosebit, ținând seama de faptul că Părinții Sinodului au dezbătut o problemă care a frământat aproape 3 secole Biserica Apuseană, și care se referea la cei căzuți (lapsi) în persecuțiile lui Maximin, și la modul cum aceștia trebuie reprimiți în comunitatea creștină. Toate sinoadele care au urmat persecuțiilor, pe lângă celelalte preocupări, aveau în vedere și rezolvarea neînțelegerilor care apăreau între creștinii adevărați sau ortodocși și cei schismatici, care dădeau pedepse disciplinare mult prea aspre pentru cei căzuți. Schismaticii susțineau eliminarea din Biserică sau permiteau reprimirea în Biserică acelor căzuți în condiția în care aceștia erau supuși la penitență toată viața.

În Biserica Apuseană montaniștii, o minoritatea rigoristă, considerau că disciplina bisericească trebuie să fie mai aspră și să fie aplicate pedepse dure celor care căzut în persecuții, pentru că, în viziunea lor, însăși fuga de persecuții era privită ca o indirectă lepădare de Hristos. Astfel ei cereau ca ucigașii, adulterii, desfrânații și cei căzuți – lapsi – să nu mai fie primiți în comunitatea credincioșilor, petrecând restul vieții în pocăință, în afara comunității creștine.

Tertulian a trecut în partida montaniștilor când era la o vârstă înaintată, și îmbrățișând învățăturile montaniștilor, în multe opere pe care le-a scris la această vârstă, propaga ideile rigoriste ale acestora și considera fuga de persecuții ca o apostasie, iar celor cu păcate grele: ucigași, preacurvari și căzuți – lapsi – le refuza pentru totdeauna reprimirea în comunitatea Bisericii.

Împrejurările istorice premergătoare sinodului de la Ancira

Dioclețian a urmat la tronul Imperiului Roman după moartea lui Deciu, și și-a luat ca ajutor cu titlul de Cesar în rezolvarea problemelor Imperiului, pe Galeriu, care-i ura pe creștini, iar în timp l-a influențat și pe Dioclețian în această privință. Astfel în anul 298, Galeriu l-a convins pe Dioclețian să-i alunge pe creștini din armată, iar în perioada 303 – 304 l-a determinat să dea 4 edicte din ce în ce mai aspre îndreptate împotriva creștinilor.

Acestea prevedeau ca toții creștini să fie adunați pentru a se închina zeilor, iar în condiția în care s-ar fi împotrivit cineva, acela urma să fie pedepsit cu moartea. De asemenea se prevedea să fie dărâmate bisericile și arse cărțile sfinte.

În istoria bisericească sunt numeroase informații, care într-adevăr atestă faptul că torturile folosite de persecutori, pentru a-i determina pe creștini să cadă, erau îngrozitoare. Erau întrebuințate nu numai răstignirea și celelalte pedepse cu moartea, dar și alte mijloace de constrângere, astfel creștinii care refuzau să-și nege credința erau arși pe grătare, sfâșiați cu unghiile de fier, jupiți de piele și târâți pe bucăți de sticle și scoici. În aceste condiții foarte mulți creștini au căzut jertfă persecuției, în timp ce alții, ca urmare a numeroaselor torturi la care erau supuși, nu se mai puteau împotrivi, și dintre aceștia unii cădeau, renunțând la creștinism.

Creștinii care se lepădau de credință erau numiți de confrații lor lapsi, iar cei ce predau sfintele cărți erau numiți trădători.

Maximin Daza sau Daja a urmat la tron lui Dioclețian și a continuat cu și mai multă furie persecuțiile împotriva creștinilor.

Canoanele sinodului de la Ancira vizează în mod deosebit modul în care trebuie reprimiți în sânul Bisericii cei căzuți în timpul persecuțiilor, având în vedere și circumstanțele care au determinat pe cineva să cadă, precum și faptul că aplicarea pedepselor disciplinare trebuie făcută gradat.

Numărul episcopilor care au participat la sinodul de la Ancira și

președinția sinodului

Privitor la numele precum și numărul episcopilor care au participat la sinodul local de la Ancira, nimic nu se poate fixa cu certitudine. Deși s-au păstrat trei liste cu episcopii care au participat la sinod, ele diferă mult unele de altele, atât în ceea ce privește numele participanților cât și numărul acestora care rămâne îndoielnic între 12, 17 și 18. În lista cea mai lungă se găsesc următoarele nume: Viteliu, patriarhul Antiohiei Siriei, Agricola mitropolitul Cezareei Capadociei, Marcel arhiepiscopul Ancyrei din Galatia devenit celebru în controversa ariană, Lup al Tarsului, Sfântul și mucenic Vasileos episcopul Amasiei din Hellespont (sinonim de la Ancyra în Pidalion) Philadelf al Iuliopolei din Galatia, Eustolius al Nicomidie, Heraclius al Zelei din Armenia, Petru al Iconiului, Nunechius al Laodiceei Frigiei, Sergianus al Antiohiei din Pisidia; Epidaur al Pergului din Pamphilia, Narcis al Neromiei din Cilicia, Salomen al Germanicei din Celesyria și Gherman de Neapolis din Palestina.

Cei mai mulți dintre episcopii anterior enumerați au participat după 11 ani și la primul sinod ecumenic de la Niceea.

Sinodul de la Ancira a mai fost numit și sinodul general al Bisericilor Asiei Mici și Siriei, ca urmare a faptului că majoritatea episcopilor participanți la sinod aparțineau provinciilor Asiei Mici și Siriei.

Președinția sinodului

Referitor la Președinția sinodului de la Ancira, părerile istoricilor sunt diferite, astfel unii consideră că Viteliu patriarhul Antiohiei a prezidat sinodul, având drept argument faptul că scaunul episcopal al Antiohiei era considerat cel mai de seamă la vremea respectivă în Orient, în timp ce alți istorici consideră că sinodul a fost prezidat de Marcel de Ancira.

II.3. Sinodul local de la Neocesareea (315)

Împrejurările istorice premergătoare desfășurării acestui sinod, precum și data convocării, nu sunt cunoscute cu exactitate, ca urmare a faptului că nu sunt informații suficiente în ceea ce privește cauza și data convocării sinodului local de la Neocesareea. Tot ceea ce se cunoaște, referitor la aceste două aspecte, și anume contextul istoric al desfășurării sinodului și data convocării, sunt deducții din titlul și textul canoanelor precum și din numele episcopilor participanți la sinod.

Este important de remarcat faptul că problemele care au fost puse în discuție în sinodul de la Neocezareea și anume căsătoria preoților după hirotonie, legalitatea căsătoriei unei femei cu 2 frați, greșelile preoților diaconilor și catehumenilor, problema preoților rurali și horepiscopilor – toate acestea au fost dezbătute și la sinodul local din Ancira (314).

Comparând lista participanților la sinodul de la Neocezareea, cu cea a participanților la sinodul de la Ancira, se poate deduce cu multă probabilitate, că sinodul de la Neocezareea s-a ținut nu după mult timp după sinodul de la Ancira și se poate considera ca o completare a celui din urmă.

La stabilirea probabilă a datei când s-a ținut acest sinod poate fi de real ajutor, faptul că unii dintre episcopii care au luat parte la sinodul de la Ancira au luat parte și la sinodul de la Neocezareea.

Președinția sinodului de la Neocezareea

Părerile istoricilor sunt împărțite în ceea ce privește numele episcopului care a prezidat sinodul de la Neocezareea. Din listele cu participanți la sinodul din Neocezareea, publicate de Harduin și Mansi, se poate observa că în capul listelor este Vitalie din Antiohia, care a prezidat și sinodul din Ancira.

În „Pidalion” nu este dată lista părinților participanți la sinodul local de la Neocezareea, ci numai numărul lor „Și s-au adunat la dânsul dupe Dositei douăzeci și trei de părinți al căror Exarh a fost Vitalie”.

La sinodul de la Neocezareea au fost date un număr de 15 canoane, majoritatea cu un caracter disciplinar, acestea având o mare însemnătate istorică, morală și socială în același timp. Citind atent textul canoanelor sinodului de la Neocezareea, ne putem face o imagine despre starea socială și morală a societății creștine de la începutul secolului al IV-lea.

Deși la acest sinod majoritatea dezbaterilor și hotărârilor vizează probleme de disciplină, aceste probleme sunt de mare importanță și bine definite, astfel încât canoanele date au câștigat putere ecumenică, prin hotărârile sinodului VI și VII ecumenic.

Importanța sinodului Neocezareea rezidă și din faptul că unele canoane ale acestui sinod au fost completate de hotărârile sinoadelor ecumenice, sau chiar au fost preluate în întregime de acestea.

II.4. Sinodul de la Gangra (340)

Prin edictul de la Milano din anul 313, împăratul Constantin cel Mare a declarat creștinismul religie licită în cadrul Imperiului Roman, astfel încetând persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor.

Un istoric francez constata că în timpul cât au durat persecuțiile, martirajul, ca har suprem, reprezenta calea de ajungere la desăvârșirea sufletească. Când însă în Biserică s-a așezat pacea, unii dintre credincioși, mai ales noii convertiți din elita societății sau chiar conducătorii bisericești, alunecau spre delăsare față de viața duhovnicească a Bisericii. În această situație fuga de lume a apărut ca benefică pentru viața de desăvârșire „ca un martiraj alb temeluit pe viața de renunțare, de omorâre a patimilor, paralel cu martirajul roșu din vremea persecuțiilor”.

O altă opinie cu privire la viața monahală, este că aceasta a părut din cauze religioase, izvorâte din dorința unor creștini de a se conforma cât mai mult rânduielilor religioase și morale trasate de creștinism, stăruind în rugăciune și meditație precum și slujirea aproapelui, din dorința arzătoare de a dobândi desăvârșirea firii omenești.

Referitor la dorința de a atinge desăvârșirea, Sfântul Grigore de Nisa afirma că deși poate nu vom reuși s-o dobândim în întregime „să câștigăm din ea măcar cât vom putea să cuprindem, că poate însăși voința de a fi și mai mult în bine este desăvârșirea firii omenești” („Despre viața lui Moise”).

Monahismul – această nouă stare de ascetism – s-a dezvoltat și organizat ca o ripostă la slăbirea entuziasmului creștin care culmina înainte de anul 313 prin martirajul sângelui. După acest an, care a însemnat pentru creștini libertatea religiei lor, a apărut și evoluat un alt tip de martiraj, și anume cel al lacrimilor, entuziasmul religios al unor creștini găsindu-și făgașul în asceză practicată mai întâi în lume apoi în pustiu.

În Egipt au apărut ambele fațete ale monahismului, atât monahismul chinovitic (de obște) realizat de Sfântul Pahomie, câr și cel pustnicesc, avându-l în frunte pe Sfântul Antonie cel Mare, primul ascet pusnic din Egipt, sub îndrumarea căruia erau mai mulți ucenici pustnici, după cum afirma Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a fost fiu duhovnicesc. Unul dintre ucenicii direcți ai Sfântului Antonie este Eustațiu, care a dus viață pusnicească în nord – estul Asiei Mici, devenind apoi episcop de Sebasta. La început acesta l-a influențat pe învățatul Vasile din Cezareea Capadociei, adică pe viitorul Sfânt Vasile cel Mare, care a îmbrățișat acest fel de trăire duhovnicească. Mai târziu însă Eustațiu, dar mai ales ucenicii lui, eustațienii au ajuns o sectă rigoristă. Ca episcop, Eustațiu a căzut în mrejele semiarienilor motiv pentru care Sfântul Vasile cel Mare a rupt orice legătură cu acesta.

Eustațienii nu recunoșteau taina căsătoriei, susținând ca model de trăire creștină, numai fecioria și castitatea, îndemnând soții să se despartă, să-și abandoneze copii, iar apoi să se dedice vieții de înfrânare.

Rigoriștii, eustațienii, se împotriveau consumului de carne, dar dezlegau sau chiar anulau posturile rânduite de Biserică. Renunțau la slujbele bisericești și locașurile de cult, eustațienii învățându-i pe adepții lor să se roage oriunde și cu rugăciuni după inspirația momentului. Respingeau slujirea preoților căsătoriți și acceptau numai pe a celor despărțiți de soții, sau necăsătoriți. Administrau averea bisericească fără a ține seama de aprobarea episcopului legal rânduit, așa cum era datina Bisericii. Disprețuiau agapele, care aveau ca scop ajutarea săracilor. Instigau la anarhie îndemnând sclavii să nu se mai supună stăpânilor lor. Impuneau femeilor să poarte haine bărbătești și să-și tundă părul.

Pr. Prof. Constantin Dron consideră că multe dintre acțiunile și crezurile eustațienilor seamănă cu cele ale adventiștilor, evangheliștilor sau altor secte pietiste de astăzi, așa încât anatemele acestui sinod pot fi adresate și acestor sectanți.

Convocarea sinodului local de la Gangra

Învățătura eustațienilor neagă Sfânta Taină a căsătoriei, propagând în același timp și alte învățături eronate cu privire la viața creștinilor deși este precizat în revelație că atât căsătoria cât și trăirea în castitate deplină sunt binecuvântate de Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare aducând următoarea precizare: „Din dragostea Sa pentru oameni și din grija pentru mântuirea lor Mântuitorul a oferit oamenilor două feluri de viețuire căsătoria și fecioria. Acela care n-ar putea suporta lupta pentru trăirea în feciorie să-și aleagă o tovarășă de viață”.

Pericolul rigorismului eustațian era mare, aceștia aveau tot mai mulți adepți din rândul creștinilor, atât al laicilor cât și al preoților, care îmbrățișând învățătura greșită își abandonau familiile și copii.

În aceste condiții în care exista riscul ca eustațienii să transforme monahismul într-o sectă religioasă, influențând monahismul din Asia Mică, amenințând în același timp însăși unitatea Bisericii, episcopii locului au convocat un sinod la Gangra în provincia Paflagonia (din Asia Mică) în jurul anului 340.

Numărul episcopilor participanți, președinția și scopul sinodului

La sinodul care s-a ținut la Gangra în provincia Paflagonia au fost

convocați un număr de 13 episcopi sub președinția episcopului semiarian Eusebiu de Nicomidia. Faptul că Eusebiu de Nicomidia a prezidat sinodul de la Gangra, este controversat, ca urmare a informațiilor pe care le oferă Balerini care crede că președintele sinodului de la Gangra ar fi fost Eusebie arhiepiscop al Cezareei Capadociei (362 – 370) predecesorul Sfântului Vasile cel Mare.

Scopul convocării sinodului a fost combaterea tuturor învățăturilor eronate ale eustațienilor. Deși nu a fost pomenit expres Eustațiu de Sebasta a fost și el acuzat. Sinodul a dat 21 de canoane dintre care 20 condamnau eustațianismul, iar al 21-lea este formulat ca o concluzie a celorlalte 20 de canoane, arătând ceea ce trebuie avut în vedere pentru trăirea adevăratei vieți creștine.

Pentru combaterea rigorismului eustațian Sfinții Părinți de la sinodul de la Gangra au invocat și canoanele Sfinților Apostoli, astfel 14 dintre aceste canoane sunt menționate la fiecare dintre canoanele acestui sinod.

Héfélé afirmă că acest sinod, care a fost convocat odată cu sinodul de la Laodiceea, a dat un număr de numai 20 de canoane și o scrisoare sinodală adresată episcopilor din Armenia. Textul acestei scrisori este semnat de episcopii participanți la sinod: Eusebie, Elianus, Eugenius, Olimpius, Bitinicus, Gregorius, Filitus, Lappus, Eulalius, Hypatius, Prairesius, Basilius și Bassus, fără a fi indicate însă, diecezele acestor episcopi.

Unele manuscrise latine precum și scriitorii Baronius și Binius au pretins că Osius de Cordova ar fi prezidat sinodul în numele papei ceea ce este greșit, dat fiind faptul că acesta nu mai era în viață în momentul convocării și desfășurării sinodului de la Gangra.

II. 5. Sinodul de la Antiohia (341)

Acest sinod este convocat în anul 341 pe timpul lui Constantin, fiul împăratului Constantin cel Mare și ținut în Antiohia Siriei, la care au participat 97 de părinți, după Sozomen, din a căror activitate rămân 25 de canoane cu privire la disciplina bisericească.

Cu ocazia sfințirii noii Biserici din Antiohia, pe la jumătatea anului 341 s-au întrunit acolo 100 de episcopi, într-un sinod ca să dea hotărâri asupra uniformizării administrației bisericești. Președinția a cerut-o Plachet, episcopul Antiohiei. S-au adoptat 25 canoane ce au fost primite în colecțiunile bisericești generale de canoane și se bucură de o deosebită cinste atât în Orient cât și în Occident.

În toamna anului 341, Constantius, Augustul Orientului, lua măsuri să se sfințească marea catedrală din Antohia, începută de Constantin Cesare. Cu acest prilej, s-a întrunit la Antiohia un mare sinod la care au luat parte peste 90 de episcopi orientali, după cum ne informează Sf. Atanasie sau 97 de episcopi, după relatările lui Ilarie de Pictaisium și Sozomen, în care eusebimii nu formau decât o minoritate. El e cunoscut în istorie sub numele de sinodul „sfințirii” sau „înnoirii”. Era răspunsul orientalilor la sinodul ținut la Roma în iarna anului 340 – 341 de papa Iuliu și episcopatul occidental.

În enciclica trimisă episcopilor Bisericii universale despre hotărârile luate, sinodalii întruniți la Antiohia spuneau: „Noi nu ne-am făcut următorii lui Arie. Cum am putea noi fiind episcopi să urmăm un preot? Nici n-am primit altă credință decât cea transmisă la început. Dar, trebuind să cercetăm credința lui și s-o apreciem, noi mai degrabă l-am primit decât l-am urmat”.

Cu acest prilej ei alcătuiră și aprobară trei noi formule de credință. Formula a doua a fost privită mult timp la adevăratul simbol al Bisericii din Antiohia.

Împăratul Constans, Augustul Occidentului, ceru fratelui său Constantius informații asupra sinodului din Antiohia. O delegație formată din episcopi semiarieni Narcis de Neromada, Maris de Calcedon, Teodor de Herocleea și Marem de Arethusa părăsiră Antiohia la începutul anului 342 pentru a merge la curtea din Treveri în Galia de nord unde reședința împăratului Constans, ducând cu ei o formulă de credință, socotită ca „al patrulea Simbol de la Antiohie”.

II.6. Sinodul de la Laodiceea 343 (364?)

Găsim în colecțiile foarte vechi ale conciliilor care provin din sec. 6 și chiar din secolul 5 actele unui sinod ținut la Laodiceea în Frigia (Anii se confundă cu Laodiceea din Siria).

Aceste acte sunt datate după cele ale sinodului din Antiohia ținut în 341 și înainte de cele ale celui de-al 2-lea sinod ecumenic din 381. Matei Vlastare plasează acest sinod din Laodiceea după cel de la Sardica în timp ce conciliul de la Trules și papa Leon IV îl plasează imediat înainte de cel de-al 2-lea conciliu ecumenic.

Baronius plasează acest sinod înainte de conciliul de la Niceea și aceasta pentru 2 motive:

pentru că în ultimul canon de la Laodiceea carte a Judit nu este în numărul cărților canonice, în timp ce la raportul lui S. Jérome sinodul de la Niceea declarase deja această carte ca fiind canonică.

mai multe canoane de la Laodiceea sunt identice canoanelor de la Niceea fără ca pentru aceasta sinodul de la Niceea să fi avut loc înainte de cel de la Laodiceea. Dar dacă sinodul de la Laodiceea s-a desfășurat primul, se explică foarte bine prin faptul că sinodul de la Niceea ar fi împrumutat câteva din canoanele sale, fără să se creadă pentru aceasta obligat să spună de unde proveneau aceste canoane.

Dar aceste argumente sunt slabe pentru că sinodul de la Niceea nu a dat un decret asupra cărții Judit. Conciliul de la Niceea n-a vorbit despre cartea Judit decât treacăt, adică această carte ar fi fost probabil citată într-o discuție sau un document oarecare și ar fi fost aprobată în mod tacit prin faptul însuși. Dacă la sinodul de la Niceea ar fi fost aprobat un canon asupra acestei cărți, este sigur că S. Jerôme n-ar fi vorbit într-o manieră atât de vagă despre cinstea de care se bucura această carte în Biserică. Iar dacă conciliul de la Niceea nu a dat un decret asupra cărții Judit, orice argumentare a lui Baramius cade prin ea însăși.

În schimb canoanele de la Laodiceea conțin multe reguli și ordonanțe pentru o multitudine de aspecte ale serviciului divin, trădând astfel o epocă destul de îndepărtată de persecuții, și în care Biserica se bucura de pace și libertate. Așa se explică faptul că găsim în canoanele de la Laodiceea ordonanțe despre haine bisericești, în timp ce nu găsim niciuna în ce-i privește pe lapși. Aceasta arată că au fost compuse mai degrabă în a doua jumătate decât la începutul secolului 4.

Al 7-lea canon de la Laodiceea care declara fără valoare botezul fatimenilor ar putea să ofere o bază cronologică. Mai știm în fapt că Fotimus, episcop de Sirmium va atrage atenția asupra lui spre mijlocul sec. al IV-lea. El a fost în mod succesiv anatemizat la sinodul de la Antiohia din 344, de către ortodocși la sinodul de la Milan 345 și apoi din nou în 351 – 355 în sinoadele de la Sirmium și Milan. El a fost exilat de mai multe ori și a murit în exil în 366.

Piere de Marea a vrut să dovedească că sinodul de la Loadiceea s-ar fi ținut în 365. El a fost contrazis de Pagi care adoptând ipoteza lui Godefroi (în notițele sale despre Filostorgius) a crezut că sinodul de la Laodiceea se reunise spre anul 363 de către Teodosiu, episcop arian al Lidiei. Un pasaj din „Corpus Juris Canonici” al cărui autor este necunoscut, spune că episcopul Teodosius despre care nu ne dă multe informații, a fost principalul autor al canoanelor de la Laodiceea. Godefroi și Pagi au încercat să identifice pe acest Teodosiu cu cel despre care vorbește Filostorgius, sprijinindu-se în acest raționament, pe de o parte pe faptul că sinodul de la Laodiceea a făcut dovada unui ascetism sever mai ales în ce privește moravurile și pe care, pe de altă parte episcopul Teodosiu ar fi avut, spre deosebire de Filostorgius, un sentiment de repulsie foarte viu cu privire la căsătorie.

Dar putem răspunde mai întâi că sinodul de la Laodiceea nu afișează în nici un fel un sentiment de dispreț pentru căsătorie. Valois afirmă contrariul celor spuse de Pagi, indicând că acest Teodosiu s-a lăsat antrenat în raporturi sau relații ilicite, și că a dus viața unui libertin. Omul despre care vorbește Filostorgius, cel care, nevrând să dea socoteală despre viața sa nefericită, reunește într-un conciliu pe prietenii săi și pe însoțitorii de dezmăț pentru a răsturna pe cei de care se teme, nu este în mod sigur autorul acestor decrete atât de serioase, atât de severe și în același timp atât de demne cum sunt cele de la Laodiceea. Așadar nu trebuie totuși să confundăm pe Teodosiu promotorul sinodului de la Laodiceea cu Teodosiu de care vorbește Filostorgas. Din cauza acestor incertitudini cel mai bine este să se plaseze convocarea sinodului de la Laodiceea între 343 și 381 adică între sinodul de la Sardica și cel de-al II-lea sinod Ecumenic.

Caracterul preponderent disciplinar al decretelor date de acest sinod, ne sugerează că acest conciliu s-a ținut într-o perioadă în care s-a optat pentru un fel de armistițiu în combaterile dogmatice ale arianismului.

Cele 60 de canoane ale sinodului de la Laodiceea au fost redactate în limba greacă și le avem încă în textul original. S-au făcut destul de devreme traduceri latine pe care le posedăm încă; în Evul Mediu aceste canoane au fost comentate de Balsamon, Zonara și Aristen, iar în timpurile moderne de Van Espen și profesorul Herbst.

Nicodim Milaș afirmă că acest sinod a fost convocat în anul 343 de mai mulți episcopi din Asia Mică și că a dat 60 de canoane. În capitolul X din Cormiciaia sunt 58 de canoane iar în îndreptarea legii 59.

Târâlă afirmă că ședințele acestui sinod a avut loc în anul 343 iar după alții în 364, elaborând 60 de canoane pentru bunul mers al Bisericii în genere, fiind determinat de nedumerirea unora asupra dogmelor de credință privitoare la Sfânta Treime.

Ioan N. Floca afirmă că sinodul s-a ținut în anul 343+.

II.7. Sinodul de la Sardica (343)

Învățăturile ereticului Arie condamnat la sinodul I ecumenic de la Niceea în 325 au provocat mari frământări în sânul Bisericii, iar odată cu încheierea acestui sinod, învățătura lui Arie nu a fost pe deplin înlăturată.

La ședința de închidere a sinodului ținută în 25 august 325 împăratul trimite în exil în Galia și pe episcopii Eusebie de Nicomidia, Teognis de Niceea și Maris de Calcedon susținătorii lui Arie, care deși semnaseră hotărârile sinodului n-au vrut să anatemizeze pe Arie.

Constanția, văduva lui Licinius și sora lui Constantin cel Mare, câștigată pentru arianism, îl convinge pe acesta să-i cheme din exil în 326, după un an, la insistențele acestora îl chemă și pe Arie. La 8 iunie 328 este ales episcop de Alexandria Sfântul Atanasie în locul lui Alexandru. Începe lupta împotriva ortodocșilor și pe rând sunt condamnați Eustațiu de Antiohia și Marcel de Ancyra în 330.

Pentru înlăturarea Sfântului Atanasie s-a convocat un sinod special în 335 la Tyr la care majoritari erau episcopii semiarieni care i-au adus mai multe învinuiri:

a impus egiptenilor un impozit din cămăși de in

a ordonat preotului Macarie să spargă potirul unui oarecare Ischyras

ar fi dat o mare sumă de bani lui Philumenos acuzat de trădare față de împărat.

Pentru clarificarea acestora s-a dispus să se facă o anchetă de către Delmatius,

fratele vitreg a lui Constantin cel Mare, unde toate învinuirile sunt dovedite ca false.

Sinodul convocat la Tyr sub conducerea lui Eusebiu de Cesareea propune o altă anchetă la Mareotida. De această dată comisia fiind formată numai din arieni, condamnă pe Sfântul Atanasie, deși acesta s-a retras de la sinod și a plecat la Constantinopol pentru a cere ajutorul împăratului. Adversarii Sfântului Atanasie vin și ei la Constantinopol, cu ocazia sărbătoririi celui de-al 30 an de domnie a lui Constantin, în fața împăratului aceștia îl acuză că s-ar fi lăudat că poate împiedica transportarea grâului din Egipt la Constantinopol. În aceste condiții Sfântul Atanasie este exilat pe 5 februarie 336 (7 noiembrie 335) în Galia, în ciuda demersurilor făcute de marile pusnic Antonie de Tabaida, care cere rechemarea ucenicului din exil.

În 337 Constantin II permite întoarcerea din exil și este primit pe 23 noiembrie 337 în Alexandria. În 338 este convocat un sinod împotriva hotărârilor sinodului de la Tyr. Tot acum are loc înlocuirea episcopului ortodox Pavel cu Eusebiu al Nicomidiei la Constantinopol. Au loc demersuri la Papa Iuliu și la împărat atât din partea eusebienilor cât și din partea ortodocșilor. Papa hotărăște convocarea unui sinod la Roma (la cererea eusebienilor) dar eusebienii refuză să participe amenințând cu ruperea relațiilor cu Roma; totuși sinodul a avut loc în anul 340 – 341, și au participat mulți dintre episcopii exilați.

În 340, Constantin II moare la Aquileea învins de Constans. Acum puterea lui Constantius, ce era și el susținător al arienilor, scade în favoarea lui Constans, sprijinitorul creștinilor. În 341 cu ocazia sfințirii catedralei din Antiohia este convocat un sinod la care iau parte 90 episcopi, fiind răspunsul orientalilor la sinodul ținut la Roma în 340 – 341.

Se hotărăște de către Constans convocarea unui nou sinod la Sardica ținut în 343 (347) un rol foarte important avându-l cei doi împărați precum și Protogenes de Sardica (reședința Daciei Mediteraneene).

Participanții la sinod au fost foarte mulți, încât Vasile Pârvan spunea: „Așa de mulți episcopi dunăreni ca la Sardica nu mai întâlnim la nici un alt conciliu (…)”, orașul fiind așezat în mijlocul ținutului Moeso – Dacic.

S-a hotărât de către orientali (eusebieni) neprimirea lui Atanasie la sinod, lucru refuzat de episcopii ilirieni și occidentali. Episcopii orientali se mută de la Sardica în Tracia la Philipopolis în ciuda demersurilor pe care Osius de Cordoba le face pentru a aduce pacea.

Înainte de plecare, au redactat o enciclică, în care condamnă pe toți episcopii convocați la sinod, inclusiv pe Iuliu al Romei „autorul și cauza tuturor relelor”. La Philipopolis fuseserp rău primiți de episcopul Lucius de Adrianopole, susținător al Sfântului Atanasie, care reclamat fiind împăratului, a fost trimis în lanțuri în exil împreună cu 10 laici cu episcopul Diodor de Tenedos și cu episcopii ce s-au aliat ilirienilor și occidentalilor. Din scrisoarea trimisă la Roma Papei Iuliu aflăm întreita misiune a sinodului:

s-a ocupat de sfânta și dreapta credință pe care au stricat-o arienii

situația episcopilor depuși din scaune de semiarieni, precum și legalitatea acestor depuneri

violențele săvârșite de semiarieni

Apoi s-a arătat motivul adevărat al retragerii și anume faptul că mulți din

episcopii ce au suferit au fost prezenți la sinod. Se arată în continuarea falsitatea învinuirilor aduse. S-au excomunicat Grigorie de Alexandria (ales în locul Sfântului Atanasie), Vasile de Ancira (în locul lui Marcel de Ancyra) și Asclepius de Gaza, precum și mulți alții, printre care Valens și Ursacius numiți de Teodoret vipere: „încă și două vipere s-au născut pe pământ din aspida arienă: Vales și Ursacius”.

Apoi a fost trimisă împăraților o scrisoare pentru a-i ruga:

să-i elibereze pe cei ce suferă pe nedrept din cauza arienilor

judecătorii să judece numai problemele publice și să nu se amestece în judecarea clericilor. Așadar treburile Bisericii trebuie rezolvate în Biserică.

Sinodalii au vrut să dea un nou simbol de credință. Cei ce au fost de acord au

fost Osius de Cordoba și Protogenes de Sardica. Sfântul Atanasie se ridică și arată că simbolului de la Niceea nu-i lipsește nimic, sinodalii respingând formularea unui nou simbol.

O altă problemă dezbătură a fost anunțarea datei Paștelui romanii și alexandrinii urmând ca timp de 50 de ani să anunțe data acestuia. S-au aprobat 21 canoane.

Așadar sinodul de la Sardica este unul din cele mai importante din seria sinoadelor care au încercat aplanarea certurilor și tulburărilor provocate în Biserica Universală de arieni, după condamnarea lui Arie în 325 la sinodul I de la Niceea.

Hotărârile sinodului din Sardica n-au fost aplicate decât în provinciile Illyricului și ale Occidentului. În Răsărit împăratul Constantiu sprijină până la moarte (361) pe semiarieni, încât hotărârile rămăseseră literă moartă.

Sfântul Atanasie n-a putut să-și reocupe scaunul său după închiderea ședințelor sinodului de la Sardica, astfel că în 344 era la Naisus iar în 345 la Aquileea.

II.8. Sinodul din Constantinopol (394)

„Cu ocazia certei dintre episcopii Agapie și Bagadie, care pretindeau tronul Mitropolitului Bostrei din Arabia, s-a adunat în 394 la Constantinopol un sinod pentru a împăca această ceartă. La el au luat parte Nectarie al Constantinopolului, Teofil al Alexandrei, Flavian al Antiohiei și alți 17 episcopi. Sinodul acesta, pe care l-a prezidat Nectarie, a hotărât că un episcop poate fi depus și de sinodul mai multor episcopi nu numai de trei episcopi. Hotărârea aceasta a fost dată ca un canon deosebit ce a fost primit în colecțiunea canoanelor bisericești universale”. Târâlă spunea că acest sinod „a rezolvit chestiunea dând 2 canoane, prin care se hotărăște că nu se poate ca 2 episcopi să hirotonisească un episcop, iar pentru caterisire nu pot nici 3”.

Episcopul Bagadiu ce pretindea scaunul mitropolitan a fost caterisit de 2

episcopi și se hotărăște că un episcop nu poate fi caterisit nici de 2 episcopi, nici de 3, ci de un sinod de episcopi la care să ia parte cât mai mulți episcopi și să fier de față și acuzatul. Același lucru îl spune și Héfélé.

II.9. Sinodul de la Cartagina 419

Sub acest nume se înțeleg toate sinoadele ținute în Africa la Hyppo, Mileve și Cartagina și anume:

Sinodul din Cartagina 348,

Sinodul din Cartagina 390,

Sinodul din Hyppo 393,

Sinodul din Cartagina 397,

Sinodul din Cartagina 16 iunie 401,

Sinodul din Cartagina 13 Sept. 401,

Sinodul din Mileve 402,

Sinodul din Cartagina 403,

Sinodul din Cartagina 404,

Sinodul din Cartagina 405,

Sinodul din Cartagina 407,

Sinodul din Cartagina 409,

Sinodul din Cartagina 410,

Sinodul din Cartagina 418, care s-au desfășurat în perioada 348 – 418

și al căror hotărâri au fost revizuite la ultimul sinod, care a avut loc în anul 419 la Cartagina.

De la sinoadele citate anterior sinodul de la Cartagina din 419 a preluat un număr de 121 de canoane, la care a adăugat și cele 12 canoane care au fost date în timpul desfășurării acestui sinod. Așadar, la sinodul de la Cartagina din anul 419, au fost primite și declarate universal obligatorii un număr de 133 de canoane, cunoscute astăzi sub numele de canoanele sinodului de la Cartagina 419.

Canoanele sinodului de la Cartagina au fost primite în toate colecțiile de canoane, fiind deosebit doar modul citării lor, atât cu privire la text cât și cu privire la ordinea lor. În „Pidalion” și „Îndreptarea legii” se găsesc 141 de canoane, în alte ediții se găsesc 133 de canoane, deosebirea aceasta, în ceea ce privește numărul canoanelor acestui sinod, nu este însă importantă, deoarece așa după cum am arătat anterior, cuprinsul e același, doar distribuirea materiei este deosebită.

Unele colecții de canoane, între care și Corniciaia, redau pe lângă canoanele menționate și alte 5 canoane, care însă nu sunt canoane în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt enciclice ale Bisericii africane sau răspunsuri pe care le-au dat părinții participanți la sinod la întrebările puse acestora.

Scopul convocării sinodului de la Cartagina din anul 419 a fost rezolvarea unei chestiuni controversate, și anume dacă hotărârile reprezentanților Bisericii africane pot fi apelate la Papa Romei. Sinodul de la Cartagina a dezbătut această problemă și a respins definitiv acest drept de care se bucurau papii.

La sinodul de la Cartagina s-a dezbătut nu numai contestarea dreptului papei de a primi apelațiuni contra hotărârilor vreunui sinod episcopal din Biserica Africii, dar s-au revizuit toate canoanele sinoadelor africane ținute între 348 și 418, admițând un număr de 121 de canoane de la aceste sinoade, și sinodul însuși a dat un număr de 12 canoane privitoare la disciplina bisericească și la eresul răspândit de Pelaghie.

Sinodul de Cartagina din anul 419 s-a ținut în două ședințe, și anume în 25 mai și respectiv 30 mai 419.

La sinodul din Cartagina din anul 419 au participat un număr de 217 episcopi sub președinția lui Augustin arhiepiscopul Cartaginei. La acest sinod a fost reprezentată și Biserica romană.

II.10. Sinodul de la Constantinopol 861

Depunerea patriarhului Ignatie al Constantinopolului și întronarea lui Fotie ca patriarh ecumenic a determinat tulburări în Biserică, dând motiv papei să se amestece în afacerile „interiaore ale patriarhului din Constantinopol”. La toate acestea, s-au adăugat frământările aduse în Biserică de către iconoclaști – care erau deja condamnați prin sinodul VII Ecumenic.

Sinodul din Constantinopol din anul 861 a fost convocat în scopul validării lui Fotie ca patriarh, restabilind astfel ordinea bisericească, precum și „pentru a se da o hotărâre definitivă împotriva iconoclaștilor”.

La sinodul de la Constantinopol din anul 861, care s-a ținut în Biserica Sfinții Apostoli, au participat un număr de 318 episcopi a luat parte împăratul Mihail al III-lea și a fost reprezentată și Biserica Romei.

Milaș notează că datorită atacurilor iconocloștilor, nu s-a putut ajunge la hotărârea dorită în prima ședință, fiind așadar necesar a doua întrunire a aceluiași sinod, motiv pentru care sinodul acesta s-a numit întâiul – al doilea.

În a doua ședință a sinodului de la Constantinopol (861) s-a confirmat condamnarea iconocloștilor (fapt săvârșit și la sinodul VII ecumenic) s-a recunoscut legalitatea alegerii patriarhului Fotie și au fost elaborate un număr de 17 canoane referitoare la disciplina bisericească. Cele mai multe din prevederile acestor canoane au fost statornicite și de alte sinoade anterioare.

II.11. Sinodul de la Constantinopol (879 – 880)

Patriarhul Fotie al Constantinopolului (857 – 867; 877 – 886) s-a impus, nu numai ca ierarh, dar și ca mare teolog; ca episcop acesta a fost obiectul de cercetare a numeroși teologi occidentali, considerându-se că atitudinea lui față de Biserica latină a fost una din cele mai importante cauze ale tristului eveniment din 16 iunie 1054. Actualmente, s-a ajuns la concluzia că schisma dintre Biserica latină și cea greacă a fost rezultatul unei lungi perioade de înstrăinare, fiind implicați factori culturali, politici și teologici.

Pr. Prof. Viorel Ioniță consideră că atât patriarhul Fotie cât și contracandidatul său Ignatie au fost victime ale situației dificile apărută în lumea bizantină după înfrângerea definitivă a iconoclaștilor.

Iconoclasmul, favorizat de situați politică tulbure din secolul IX, a scindat Biserica și societatea bizantină în două partide antagoniste: pe de o parte patriarhul Ignatie și susținătorii săi, iar de cealaltă parte patriarhul Fotie.

Patriarhul Ignatie a fost nevoit să părăsească scaunul patriarhal în anul 857, acesta fiind ocupat de Fotie până în anul 867. Schimbarea conducerii politice de la 867 a condus la restabilirea lui Ignatie pe scaunul de patriarh ecumenic.

Înainte de a muri patriarhul Ignatie s-a împăcat cu Fotie care este reinstalat în anul 877 ca patriarh ecumenic. În a doua perioadă a păstoririi sale Fotie este călăuzit de dorința restabilirii unei împăcări în sânul Bisericii tulburată de dispute hrănite mai ales de interese străine Bisericii Bizantine.

Așadar nu răzbunarea, ci împăcarea a fost dorința care l-a determinat pe marele ierarh să convoace în anul 879 sinodul de la Constantinopol.

Convocarea sinodului

În primăvara anului 879 patriarhul Fotie a trimis mai multe scrisori prin care invita pe întâistătătorii scaunelor apostolice la sinod.

Papa Ioan al VIII-lea s-a decis să înceteze politica împotriva lui Fotie, inițiată de înaintașul său Nicolae I (858 – 867), și trimite la sinod din partea Bisericii Romei pe cardinalul preot Petru și episcopii Pavel și Eugeniu.

Au fost invitați la acest sinod patriarhii: Mihai al II-lea al Alexandriei (870 – 903), Teodosie I al Antiohiei (870 – 890), Ilie al II-lea al Ierusalimului (879 – 907). Patriarhia Alexandriei a fost reprezentată la Sinod de preotul Cosma, apocrisiar al Bisericii din Alexandria la Constantinopol, patriarhia de Antiohia a fost reprezentată de arhiepiscopul Vasile de Martiropolis, iar patriarhia de Ierusalim a fost reprezentată de preotul Ilie.

Printre participanții la sinod se remarcă: pe arhiepiscopul Procopiu de Cezareea, Grigore de Efes, Ioan de Heracleea, Grigorie de Cezie, Zaharia de Calcedon, Teodor de Tesalonic.

La sinodul convocat de patriarhul Fotie la Constantinopol în anul 879, au participat un număr foarte mare de episcopi, și anume 383, fiind trimiși reprezentanți și din partea scaunului papal.

Lucrările sinodului s-au desfășurat din noiembrie 879 până pe 13 martie 880, în șapte ședințe sub președinția patriarhului Fotie în Biserica Sfânta Sofia.

La acest sinod, la care a fost recunoscută ocuparea de către Fotie a scaunului patriarhiei ecumenice, s-au aprobat un număr de 3 canoane.

Primul canon al acestui sinod dispune respectarea reciprocă a hotărârilor luate de Biserica din Roma și cea din Constantinopol, subliniind astfel unitatea canonică dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus.

„Sfântul și ecumenicul sinod a hotărât ca acei clerici, ori mireni, ori episcopii din Italia, care petrec în Asia, sau Europa, sau lidia, și au fost puși sub legătură, sau caterisire, sau anatematizare de către prea sfințitul papa Ioan, unii ca aceștia să fie puși și de către Fotie, Prea sfințitul patriarh al Constantinopolului, sub hotărâre de pedeapsă, adică să fie ori caterisiți, ori anatematizați, ori afurisiți. Dar și acei clerici, sau laici, sau cei din tagma arhierească sau ieraticească, din orice parohie, pe care Fotie Prea sfințitul nostru Patriarh, îi va pune sub afurisire sau caterisire, sau anatemizare, să-i aibă pe ei și pe prea sfințitul papa Ioan și Sfântă lui Dumnezeu Biserică a romanilor supusă lui sub acceași sentință a pedepsei, și să nu se schimbe ceva din prerogativele cuvenite prea sfințitului scaun al bisericii romanilor, nici din totalitatea prerogativele întâiului șezător al ei, nici acum, nici în viitor”.

(Canonul 1 Constantinopol 879)

Deși acest sinod s-a autointitulat sfânt și ecumenic, prin participarea unui număr așa de mare de episcopi fiind reprezentată și Biserica Romei, autorii de drept canonic îl consideră sinod particular.

Milaș notează că la sinodul din Constantinopol din anul 879 – 880 a fost proclamată solemn pacea încheiată între Biserica de Răsărit și cea de Apus.

CAP.III. Privire generală asupra problemelor dezbătute la sinoadele locale

În ceea ce privește chestiunile ce se puneau în discuție la sinoadele locale, se poate remarca faptul că acestea rezolvau probleme referitoare la învățătura de credință și disciplina bisericească, reglementând în același timp prin canoane, și norme de comportament în diferite situații și ipostaze ale vieții, atât pentru clerici cât și pentru laici.

Canonul 37 Apostolic prevede ca sinoadelor locale să cerceteze: „dogmele dreptei credințe și să hotărască în privința controverselor bisericești ce se vor ivi”, iar canonul 20 de la Antiohia arată că ele trebuie ținute: „Pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor controversate”.

Părinții sinodului VII Ecumenic împart problemele ce intră în competența acestui sinod: în canonice și evanghelice. Problemele evanghelice dezbătute la sinoadele locale se referă la doctrină, administrarea tainelor precum și celelalte porunci dumnezeiești. Referitor la problemele canonice ale sinoadelor locale, acestea se referă la:

I. Condiția clerului, reglementând:

starea civilă a clerului

despre hirotonie

piedici pentru hirotonie

viața socială a clericilor

aspecte privitoare la transferul clerului în alte parohii

alegerea episcopului

II. Condiția elementului laic – trupul viu al Bisericii lui Hristos:

aspecte privitoare la căsătoria mirenilor

despre post și rugăciune

ținuta corespunzătoare a creștinului în societate

III. Condițiile de reprimire a ereticilor în sânul Bisericii

IV. Aspecte ale vieții Bisericii:

serbarea sfintelor Paști

problema organizării sinoadelor

administrarea averii bisericești

zilele de post rânduite de Biserică

În continuare voi încerca să prezint câteva din problemele dezbătute la

sinoadele locale cu privire la: căsătorie, hirotonie, Biserică și viața morală a laicilor și clericilor.

III.1. Despre hirotonie

Hirotonia este actul prin care i se dă candidatului harul dumnezeiesc de a administra Sfintele Taine. Spre deosebire de hirotonie, hirotesie este actul prin care candidatul este primit în ierarhia bisericească, dar nu i se dă harul să administreze sfintele Taine. Hirotonia se săvârșește în timpul sfintei Liturghii și de obicei duminica, pentru a putea lua parte la ea câți mai mulți credincioși. Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul. O particularitate fundamentală a hirotoniei este aceea că nu se poate repeta.

Canonul 48 Cartagina (419) subliniază că atât botezul cât și hirotonirea nu se pot repeta:

„Referitor la însărcinarea ce ni s-a dat nouă la sinodul de la Capna că nu se permit a se face botezuri din nou, sau hirotoniri din nou sau transferări de episcopi (…)” (fragment din Canonul 48 Cartagina 419).

Episcopul pentru a săvârși hirotonirea în chip legal (el însuși trebuie să fi primit acest drept de la cei chemați de lege să-l dea și care, și ei la rândul lor l-au primit prin succesiune neîntreruptă de la apostoli) trebuie să ocupe un loc legal în ierarhia bisericească și să fie membru legal al ierarhiei. Episcopul care s-a dedicat vieții pustnicești, a fost depus în funcție sau a devenit eretic ori nu a fost instituit de episcopi legali, nefiind purtătorul succesiunii ierarhice, nu are dreptul să hirotonească, iar dacă totuși săvârșește acest act hirotonirea nu e recunoscută de Biserică, fiind fără importanță. Hirotonia câștigată prin simonie de asemenea nu este valabilă.

Ciprian al Cartaginei compara hirotonirea cu botezul, deoarece ambele acte sunt de o importanță covârșitoare: prin botez omul intră în sânul Bisericii, iar prin hirotonie în rândul slujitorilor aleși ai Bisericii.

Odată hirotonit preotul diaconul sau episcopul nu poate părăsi slujba spirituală pentru a se dedica altor servicii lumești și nici nu li se permite acestora să dețină pe lângă slujba spirituală o slujbă profană. Acestea fiind prevăzute în canoanele sinoadelor apostolice 62, 81, 83.

Toți cei ce primesc hirotonia își impun obligația ascultării canonice, care își are originea în raporturile canonice dintre membrii ierarhiei, fiind condiționată de întâietatea persoanelor din treptele ierarhice superioare, față de aceia care ocupă un rang inferior. Acest lucru este stabilit în sinodul local de la Constantinopol (861). Canonul 13 al acestui sinod sancționează cu pedeapsa caterisirii presbiterul și diaconul care nu se supune episcopului, chiar în condiția în care acesta ar fi acuzat de diverse infracțiuni, până nu s-a pronunțat sentința definitivă a sinodului asupra episcopului acuzat.

„Cel viclean aruncând în Biserica lui Hristos sămânța neghinei eretice, și acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale spre viclenie apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor, dar Sfântul sinod zăticnind (zădărnicind) desăvârșit și această viclenie a lui, a hotărât să dea de acum înainte vreun presbeter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarece vinovăție, înainte de sinvoliceasca judecată și cercetare, și de osândirea lui desăvârșită ar îndrăzni să se depărteze de la comunicarea cu acela și numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii și să se lipsească de toată demnitatea ieraticească. Căci cel ce este rânduit în presbiterială și își atribuie pripit judecata mitropoliților și osândește însuși mai înainte de judecată, după chibzuința sa pe părintele și pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierasiți, și ei să cadă din demnitatea lor, iar de vor fi monahi, sau mireni desăvârșit să se afurisească din Biserică, până când desfăcând legătura cu schimaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu”. (Canonul 13 Constantinopol 861).

Canonul 14 al sinodului de la Constantinopol (861) stabilește aceeași pedeapsă ca și canonul precedent facând însă referire la raportul dintre episcop și mitropolitul său. „Dacă vreun episcop, sub pretext că acuză pe mitropolitul său, mai înainte de cercetarea sinodului, s-ar depărta pe sieși de la comuniunea cu el și nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfânta Liturghie) Sfântul sinod a hotărât ca acela să fie caterisit; numai dacă dezbinându-se de mitropolitul său, ar face schismă. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsura datoriilor sale, și nici presbiterul să nu-l defaime pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. (Canonul 14 Constantinopol 861)

Canonul 15 al sinodului de la Constantinopol (861) întregește și aprofundează prevederile canoanelor anterioare și în raport cu patriarhul, față de care toți ceilalți clerici trebuie să se supună. Acest canon stabilește că singurul caz în care clericii pot refuza ascultarea față de episcop, este atunci când episcopul propovăduiește în public în Biserică vreo învățătură eretică. Numai în acest caz preoții respectivi nu numai că nu vor fi supuși pedepsei canonice, ci se vor bucura de toată cinstea.

„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, și mitropoliți cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfățișarea în fața sinodului și de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire.

Și acestea s-au hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oricărei vinovății se depărtează de întâii lor stătători, și fac schismă și rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Părinți, firește adică, de comuniunea cu acele, care propovăduiește eresul în public, și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune cercetării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop, chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi și pe pseudo-învățători, și nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”. (Canonul 15 Constantinopol 861)

Canonul 31 al sinodului de la Cartagina (419) prevede pedeapsă pentru neascultare și atunci când episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică și candidatul se opune acestei promovări.

„Tot așa s-a hotărât că dacă oarecare dintre clerici și diaconi nu s-ar supune episcopilor lor, care pentru oarecare pricini constrângătoare ale bisericilor lor ar vrea să-i înalțe la demnitate mai mare în biserica lor să nu mai slujească nici în treapta din care n-a vrut să iasă”. (Canonul 31 Cartagina 419). Balsamon a citat motivul pentru care a fost adoptat acest canon: „Se întâmplă ca unii clerici care erau chemați de episcopi în interesul Bisericii la posturi mai înalte, se revoltau împotriva acestui lucru, deoarece preferau să rămână în posturile de mai înainte din pricina veniturilor, sau având în vedere unele plăceri pe care le aveau acolo”.

La sinodul de la Laodiceea (343) s-a hotărât prin canonul 20: „Nu se cuvine ca diaconul să șadă înaintea presbiterului, ci să șadă la porunca presbiterului. Asemenea și diaconii să aibă cinste de la slujitorii bisericești și de la toți clericii”. (Canonul 20 Laodiceea 343) Așadar prin acest canon se impune și diaconului ascultare canonică față de presbiteri.

III. 2. Starea civilă a clerului

Atât căsătoria cât și trăirea în castitate sunt harisme binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare preciza:

„Din dragostea Sa pentru oameni și din grija pentru mântuirea lor, Mântuitorul a oferit oamenilor două feluri de viețuire: căsătoria și fecioria. Acela care n-ar suporta lupta pentru trăirea în feciorie să-și aleagă o tovarășă de viață”.

La Sinodul local de la Gangra (340) s-a dezbătut problema căsătoriei preotului pentru a combate astfel, învățătura greșită a lui Eustațiu și a ucenicilor lui, care interpretând eronat textele din Scriptură, cu privire la înfrânare, au căzut în concepția unor secte gnostice care condamnau căsătoria. Eustațienii nu numai că negau taina nunții, dar nu recunoșteau nici Sfintele Taine săvârșite de preoții căsătoriți, oprindu-și adepții de a primi sfânta împărtășanie de la astfel de preoți. Sfinții Părinți ai Sinodului de la Gangra condamnă prin acest canon pe cei care nu recunosc drept act legal căsătoria preoților:

„Dacă cineva ar afirma că nu se cuvine a primi cuminecătură de la un presbiter însurat, când liturghisește acesta, să fie anatemă”. (Canonul 4 Gangra 340). Cu privire la starea civilă a clerului canonul 10 al Sinodului de la Ancira (314) permite căsătoria după hirotonie a diaconilor cu condiția ca aceștia să fi declarat deja înainte de a fi hirotonit în fața episcopului că nu por rămâne necăsătoriți.

„Toți cei care sunt puși diaconi dacă chiar la punerea lor, au mărturisit și au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne așa, aceștia însurându-se după aceea să rămână în slujbă pentru că li s-a dat lor voie de către episcop” (Canonul 10 Ancira 314). Dacă însă nu făceau astfel de declarație la hirotonie, iar ulterior se căsătoreau, aceștia, prin hotărârea acestui sinod cădeau din dreapta diaconiei.

Referitor la această problemă sinodul VI Ecumenic anulează dispoziția sinodului de la Ancira și permit căsătoria doar înainte de a fi hirotonit candidatul.

Canonul 1 al sinodului de la Neocezareea (315) condamnă preoții, respectiv toți cei din cinul preoțesc, care se căsătoresc după hirotonie, iar pe cei ce comit adulter sau desfrâu, îi exclud de la rugăciunea comună cu credincioșii în Biserică:

„Presbiterul dacă se va însura să se scoată din treapta sa, iar de va fi desfrânat sau va comite adulter să se excludă cu desăvârșire și să se supună penitenței”. (Canonul 1 Neocezareea 315)

Sinodul de la Cartagina (419) dezbate probleme privitoare la viața de familie a clericilor astfel prin canoanele 3 și 4 tratează despre necesitatea înfrânării clericilor atunci când se pregătesc să săvârșească Sfintele Taine.

„Să se decidă ca episcopul și presbiterul și diaconul și toți cei ce se ating de cele Sfinte, păzitori ai înfrânării să se rețină de la femei… Se hotărăște ca toți cei ce stau sau slujesc la altar să respecte înfrânarea”. (Canonul 4 Cartagina 419)

Canonul 25 al sinodului de la Cartagina vine în completarea celorlalte 2 canoane privitoare la înfrânarea clerului impunând și ipodiaconilor să se rețină la relații sexuale când se pregătesc pentru Sfintele Taine.

„… propun ceea ce s-a întărit la diferite sinoade că atât ipodiaconii, care se ating de Sfintele Taine, cât și diaconii și presbiterii, dar și episcopii, să se și înfrâneze de la soții la timpuri anumite, ca să fie ca și cum nu le-ar avea”. (Canonul 25 Cartagina 419)

Canonul 70 al sinodului de la Cartagina (419) – stabilește ca și celelalte canoane 3, 4, 25 – obligația clerului superior de a se opri de la relații sexuale la anumite timpuri determinate – dar nu obligă la aceasta clerul inferior, ca urmare a faptului că aceștia nu se ating de Sfintele Taine.

„… se hotărește ca episcopii, presbiterii și diaconii sunt datori să se rețină de la soțiile lor la timpuri determinate; și dacă nu fac aceasta să se amvoveze (excludă) din starea celesiastică; ceilalți clerici să nu se constrângă la aceasta, ci trebuie să se păstreze obscenul fiecărei biserici”. (Canonul 70 Cartagina 419)

III.3. Stări incompatibile cu hirotonia

Pornind de la principiul biblic potrivit căruia prin căsătorie între soț și soție se stabilește o legătură atât de strânsă, încât aceștia devin un singur trup, (Efeseni 5, 31), părinții sinodului de la Neocezareea precizează că orice păcat săvârșit de un soț pătează în același timp și pe celălalt soț, și hotărăște prin canonul 8, interzicerea promovării în cler a unui credincios a cărui soție a fost dovedită adulteră, obligând pe preotul a cărui soție este dovedită adulteră să divorțeze de ea, în caz contrar acesta trebuie să părăsească preoția.

„De se va vădi în public că soția cuiva care este laic, a comis adulter, unul ca acela nu poate veni în slujba preoțească. iar, dacă dânsa va comite adulter după hirotonie, el este dator să o demită; iar de va viețui cu dânsa, nu poate ține slujba ce i s-a încredințat”. (Canonul 8 Neocezareea 315)

Sinodul de la Cartagina (419) interzice prin canonul 21 căsătoria copiilor clericilor cu eretici sau păgâni:

„Așijderea s-a hotărât ca copii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic”. (Canonul 21 Cartagina 419)

Canoanele opresc intrarea în cler a acelora care s-au abătut de la credința creștină. Astfel sinodul de la Ancira stabilește, prin canonul 1, ca preoții care au jertfit idolilor, făcându-se astfel vinovați de infracțiunea de apostazie, să fie excluși din Biserică, menționând însă, că aceea dintre clerici care se pocăiesc, să fie reprimiți în comunitate, dar numai ca laici.

În condiția în care presbiterii apostați s-au pocăit cu adevărat și au făcut în același timp și dovada acestui fapt, prin zelul lor pentru Hristos, suportând chinurile la care au fost supuși de către persecutori. – Părinții sinodului de la Ancira hotărăsc, ca unii ca aceștia, să fie reprimiți cu numele de presbiteri și să se bucure de cinstea șederii între preoți, dar interzice acestora preoția lucrătoare, interzicându-le în mod deosebit de a mai sluji în calitate de preoți, adică de a aduce Sfânta Jertfă, de a propovădui sau de a deține o funcție preoțească de conducere. Pr. Prof. Ioan Floca opinează că la aceleași sancțiuni vor fi supuși și episcopii apostați, dar nu se face vreo mențiune în acest sens.

„În privința presbiterilor care au jertfit idolilor și apoi iarăși s-au luptat în prigoane pentru credință, nu însă prin vreo prefăcătorie și cu adevărat, nici punând lucrurile la cale de mai înainte, nici lucrând cu intenție vicleană, nici înduplecând pe prigonitor ca să pară numai că s-au supus chinurilor, atrăgându-le pe acestea asupra lor numai la aparență și formă; sinodul a hotărât ca aceștia să se împărteșească de cinste și de ședere; dar nu este iertat ca ei să aducă Jertfă, sau să propovăduiască, sau în general să săvârșească ceva din slujbele ierarhicești”. (Canonul 1 Ancira 314)

Canonul 2 al Sinodului de la Ancira reglementează situația diaconilor care s-au făcut vinovați de infracțiunea de apostazie. Părinții sinodului hotărăsc ca diaconii apostaziați care au făcut dovada căinței sincere, să-și păstreze cinstea de diacon, interzicându-le însă acestora de-a exercita slujba diaconiei, cu precizarea de aduce Sfintele daruri și de a citi rugăciuni la slujbe.

Se remarcă faptul că în cazul diaconilor, părinții acordă episcopului dreptul de a aplica sancțiune după caz, mai ușoară sau mai grea față de cea prevăzută de canon, în funcție de anumite circumstanțe atenuante sau agravante. Balsamon în comentariul acestui canon motivează acest fapt, afirmând că s-a procedat așa „deoarece (în Biserică) fiecare doctorie sufletească depinde de judecata episcopului”.

„Așișderea și diaconii care au jertfit idolilor, dar după aceea iarăși s-au luptat pentru credință, altcum să aibă cinste, dar să înceteze de orice slujbă Sfântă, și de a aduce pâinea sau paharul, sau de a propovădui. Dacă însă oarecare din episcopi vor băga de seamă la aceștia vreo râvnă, sau umilința blândeții și ar voi să le dea ceva mai mult, sau să-i ierte, dânșii au puterea să facă acest lucru”. (Canonul 2 Ancira 314).

S-a pus în discuție la Sinodul de la Ancira (314), dacă se pot împărtăși cei care prigoniți fiind, laici sau clerici, au fugit, refugiindu-se în alte cetăți, dar care prinși și persecutați, și-au mărturisit neîncetat credința. Părinții sinodului au stabilit ca aceștia să nu se oprească de la împărtășanie, precizând și faptul că dacă au fost excluși de la împărtășanie, să fie reprimiți în comunitate cu toate drepturile, considerându-se că n-au păcătuit cu nimic. Zonarea consideră că hotărârea părinților este bazată pe învățătura Sfintei Evanghelii, în care se arată că Domnul nostru Iisus Hristos a îndrumat pe sfinții Săi ucenici, ca în cazul în care sunt prigoniți într-o cetate, să meargă în alta (Matei 10, 23).

În acest canon Părinții dispun că, dacă mirenii aflați în situația menționată anterior, cer să fie primiți în cler, aceștia pot fi hirotoniți cu mențiunea să îndeplinească condițiile impuse candidaților la hirotonie.

„Pe cei ce au fugit și au fost prinși, sau au fost trădați de ai lor, sau altfel au fost despuiați de averi sau au suferit chinuri, sau în temniță s-au aruncat, și strigând că sunt creștini și au fost sfâșiați, sau cu sila punându-li-se ceva lucru idolesc în mâini de către siluitori, sau de silă primind oarecare mâncare de la idoli, însă mărturisind neîncetat că sunt creștini și mâhnirea asupra celor ce li s-a întâmplat arătând-o pururea cu toată atitudinea și înfățișarea lor și cu smerenia vieții, unii ca aceștia, fiind afară de păcat, să nu se oprească de la împărtășite; iar nu s-au și oprit de către cineva din strictețe prea mare, sau din nepriceperea unora, îndată să se primească. Acesta este în vigoare deopotrivă și pentru cei din cler și pentru ceilalți laici. S-a mai cercetat deodată și aceea dacă, se pot înainta în treapta preoțească laicii, care au căzut în urma aceleiași sâlnicii; deci s-a hotărât ca aceștia să se prohirisească (hirotonească) ca unii care nimic nu au păcătuit, dacă viețuirea lor de mai înainte s-ar afla dreaptă”. (Canonul 3 Ancira 314)

Canoanele sancționează clericii care percep camătă, astfel canonul 4 al sinodului de la Laodiceea hotărăște:

„Nu se cuvine ca cei ierosiți să împrumute bani pe dobânzi și să ia camătă și cele ce se zic camete pe jumătate”. (Canonul 4 Laodiceea 343). Acest fapt este prevăzut și de canoanele 5 și 16 Cartagina (419).

III.4. Vârsta de hirotonire

Sinodul de la Neocezareea (315) dezbate problema vârstei canonice pentru hirotonire și fixează vârsta de 30 de ani pentru hirotonirea preotului.

„Presbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de a fi chiar bărbat vrednic pentru toate ci să aștepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani s-a botezat și a început să învețe”. (Canonul 11 Neocezareea 315)

Referitor la aceeași problemă a vârstei de hirotonire, Sinodul de la Cartagina scade vârsta considerată canonică pentru hirotonire a diaconilor, hotărând ca hirotonirea să nu se facă înainte de 25 de ani „(…) Și diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 de ani”. (Canonul 16 Cartagina 419).

Având în vedere canonul 11 al sinodului de la Neocezareea (315) care consideră canonică vârsta de 30 ani pentru hirotonirea preotului, canonul 21 al sinodului local de la Cartagina (419) care stabilește vârsta diaconului 25 ani combinat cu canonul 5 al sinodului IV Ecumenic care stabilește vârsta de 40 de ani pentru călugărițe, sinodul VI ecumenic a făcut canonul 14 cu următorul cuprins:

„Canonul Sfinților și de Dumnezeu părinților noștri să stăpânească și întru acesta, presbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonisească, măcar de ar fi omul cu totul vrednic, ci să aștepte. Că Domnul nostru Iisus Hristos în anul al treizecilea s-a botezat și a început a învăța. Așișderea nici diaconul mai înainte de 25 ani iar diaconița mai înainte de 40 de ani să nu se hirotonisească”. (Canonul 14 al sinodului VI Ecumenic). Motivul acestei hotărâri a fost pe de o parte că însuși Mântuitorul la această vârstă s-a botezat și a început a predica, iar pe de altă parte faptul că la această vârstă nu se mai poate pune în discuție lipsa de maturitate.

În Biserica Română Ortodoxă având în vedere numărul mic de preoți și faptul că exista numeroase parohii fără păstori spirituali, s-a admis hirotoniile de preoți și diaconi sub această vârstă. Zonara în comentariile lui la acest canon afirma: „La hirotonie episcopul trebuie să aducă aminte acelora pe care-i hirotonește de hotărârile sinoadelor atât cu privire la credință cât și cu privire la felul lor de viețuire și la mântuirea afacerilor bisericești, pentru ca cunoscând hotărârile părinților să lucreze conform lor”

Sinodul de la Cartagina impune drept condiție pentru a accede în cler, ca întreaga familie a candidatului la preoție să fie creștină.

„Episcopii, presbiterii și diaconii să nu se hirotonească înainte de ar face creștini ortodocși pe toți cei din casele lor”. (Canonul 36 Cartagina 419)

Canonul 18 Cartagina (419) dispune ca episcopul sau clericul să ia la cunoștință înainte de hirotonire despre hotărârile sinoadelor și să aplice în tot cursul vieții, învățăturile pe care le primesc cu ocazia hirotonirii.

„Așișderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul, ori clericul, cei ce-i hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva hotărârilor sinodului să se căiască”. (Canonul 18 Cartagina 419)

III.5. Transferul clerului

Părinții sinodului de la Sardica (343) au dezbătut problema transferului episcopilor, ca urmare a faptului că s-au înregistrat la vremea respectivă abuzuri ale unor episcopi, care din lăcomie și dorința de a obține putere mai mare, se mutau abuziv de la o cetate mai mică la una mai mare.

Pentru a opri pe viitor această practică a episcopilor, sinodul a dispus ca unii ca aceștia să se caterisească și să fie privați de orice drepturi, chiar și de acela de comunicare al laicilor. „Osiu, episcopul cetății Cordovei: „Nu atât obiceiul cel rău cât mai vârtos corupția cea prea vătămătoare a cârmuirii afacerilor bisericești treburi să se dezrădăcineze chiar din temeliile ei, ca nici unuia dintre episcopi să nu-i fie iertat a se muta dintr-o cetate mică în altă cetate. Căci este vădit pretextul acestei cauze pentru care se fac unele ca acestea. Căci niciodată nu s-a putut afla vreunul din episcopi care să fi năzuit a se muta de la o cetate mai mare la o cetate mai mică, prin ceea ce s-a dovedit că unii ca aceștia s-au aprins ca un înfocat chip al lăcomiei după averi și au slujit mai mult trufiei, ca să se pară că au câștigat stăpânire mai mare. Prin urmare nu sunt oare de acord ca astfel de răutate să se pedepsească mai aspru, căci socotind că unii ca aceștia nici comuniunea laicilor nu se cuvine să o aibă?” Episcopii ziseră cu toții „Toți sunt de acord”. (Canonul 1 Sardica 343)

Sinodul de la Sardica completează prevederile primului canon, menționând prin canonul 2 că nu se acceptă din partea episcopilor care ar face astfel de transferuri nici o scuză, Părinții sinodului dispunând ca unii ca aceștia nici în ceasul morții să nu se învrednicească de comuniunea laicilor.

„Episcopul Osiu zise: „Iar de s-ar afla vreunul așa de nebun sau îndrăzneț, încât să fie de părere de a aduce o oarecare scuză pentru unele ca acestea, adeverind că i s-au adus scrisori de la popor, vădit este că s-au putut corupe câțiva oaricare cu plată și cu preț pentru ca să facă tulburări în Biserică, ca și cum ar dori, firește să-l aibă pe dânsul episcop. Deci socotesc că acest fel de vicleșuguri și uneltiri sunt cât mai vrednice de pedeapsă, încât unul ca acesta nici la sfârșitul vieții să nu se învrednicească nici chiar de comuniunea laicilor. Răspundeți deci ori de sunteți de acord cu această socotință?” Răspuns-au: „Se aprobă cele spuse”. (Canonul 2 Sardica 343)

Problema transferului ierarhilor a fost pusă în discuție și la sinoadele apostolice, astfel canonul 13 al sinodului de la Antiohia reia prevederile canonului 35 apostolic întărindu-le.

„Nici un episcop să nu îndrăznească să se mute de la o eparhie la alta, și să hirotonească pe oarecare în Biserică pentru îndeplinirea slujbei, nici să aducă cu sine pe alții, decât numai dacă s-ar duce chemat fiind prin acela, în al căror teritoriu s-ar duce. Iar dacă nefiind chemat de cineva, s-ar duce fără rânduială pentru hirotonirea oarecărora și pentru rânduirea afacerilor bisericești, care nu-l privesc pe dânsul, să fie nule cele făcute de dânsul, și el încă să-și ia pedeapsa cuvenită nerânduielii sale și întreprinderii ilegale, caterisiți fiind imediat de acum înainte de sfântul sinod”. (Canonul 13 Antohia 341)

Canonul 3 al sinodului de la Antiohia (341) prevede ca transferul clerului să se facă numai după pravilă.

„Dacă vreun presbiter, ori diacon, ori în genere oricine dintre cei din preoție părăsindu-și parohia sa se va duce în alta, apoi desăvârșit mutându-se va încerca să petreacă timp îndelungat în altă parohie, acela să nu mai liturghisească mai ales dacă episcopul său propriu chemându-l și sfătuind-l să se întoarcă în parohia sa, nu va asculta. Iar de va stărui în nerânduială desăvârșit să se caterisească din slujbă, încât nicidecum să nu se mai integreze la locul său de serviciu. Iar dacă caterisit fiind pentru această pricină, l-ar primi alt episcop, și acela să primească epitimia de la sinodul obștesc, ca unul care desființează legiuirile bisericești”. (Canonul 3 Antiohia 341).

Canonul 90 al sinodului de la Cartagina (419) impune ca și citeții să rămână acolo unde au fost hirotesiți.

„Așijderea s-a hotărât, ca dacă oricine ar citi în biserică chiar și numai o dată, să nu se primească de altă Biserică în cler. Și au iscălit: Episcopul Aureliu aș Bisericii din Cartagina consimțind cu hotărârea prezentă, și citind-o a iscălit-o. De asemenea au iscălit și ceilalți episcopi”, (Canonul 90 Cartagina 419)

Canonul 21 Antiohia (341) repetă și întărește prevederile canoanelor 14 Apostolice și 15 al primului sinod Ecumenic cu privire la transferul episcopilor.

„Episcopul să nu se mute de la o parohie la alta, nici din voia sa aruncându-se, nici silit de popor, nici constrâns de episcopi, că să rămână la biserica pentru care a fost sortit de la început de Dumnezeu; și să nu se strămute de la ea, potrivit hotărârii date acum mai înainte în această privință”. (Canonul 21 Antiohia 341)

III.6. Probleme morale ale clerului

Problemele ce privesc moralitatea clerului au fost dezbătute atât la sinoadele apostolice cât și la sinoadele ecumenice și locale.

La sinodul local de la Neocezareea (315) au fost emise o serie de canoane care se referă la moralitatea clerului. Canonul 9 al sinodului de la Neocezareea (315) face referire la păcatele săvârșite de preot înainte de hirotonie; Părinții sinodului au dezbătut această problemă și au hotărât, că în cazul în care preotul a păcătuit cu trupul înainte de a fi hirotonit, iar după hirotonie și-a mărturisit păcatul săvârșit, acestuia nu-i mai este îngăduit să săvârșească Sfânta Liturghie, dar poate să-și păstreze onorurile adică să stea între preoți, să se împărtășească în altar și să săvârșească celelalte ierurgii. Cât privește păcatele mai mici se apreciază „invocându-se părerea unora că acestea se iartă prin hirotonire”. Balsamon comentând acest canon afirmă: „Au mai adăugat părinții acestui sinod: dovedirea reală pentru că nimenea să ni fie caterisit, ci numai pe dovezi reale, adică prin dispoziția a 5 martorii, care să jure. Și legea zice că este mai bine ca păcatele să fie părăsite nepedepsite, decât să sufere unii fără nici o vină”.

Dacă însă se face dovada că presbiterul a păcătuit înainte de hirotonie, iar acesta nu a mărturisit că a păcătuit, Părinții sinodului au hotărât ca unul ca acesta să fie caterisit, rămânând în rândul mirenilor. În cazul în care preotul este bănuit că a viețuit în desfrâu, fără a se face însă dovada, și fără ca acesta să mărturisească, Părinții sinodului lasă pe seama conștiinței preotului să judece dacă este sau nu vrednic să aducă jertfă lui Dumnezeu.

„Presbiterul, dacă s-a înaintat după ce mai înainte a păcătuit în trup, și va mărturisi că a păcătuit înainte de hirotonie, să nu jertfească, rămânând în celelalte pentru zelul său de altfel, pentru că mulți au zis că și hirotonia iartă cele mai multe păcate. Iar dacă el însuși nu mărturisește, și nu se poate dovedi arătat atunci el însuși are puterea de a hotărî ce să facă”. (Canonul 9 Neocezareea 315)

Canonul 10 al sinodului de la Neocezareea este o continuare a celui precedent și prescrie pentru diaconul care a mărturisit că a trăit în desfrâu, aceleași sancțiuni ca și pentru preoți. Diaconul se va scoate din diaconat și va deveni slujitor bisericesc.

„Așijderea și diaconul de va cădea în același păcat, să aibă numai treapta slujitorului bisericesc”. (Canonul 10 Neocezareea 315)

Sfinții Părinți a Sinodului I Ecumenic pentru a preîntâmpina astfel de întâmplări, au hotărât prin canonul 9 ca oricine urmează să intre în cler, să se mărturisească întâi la duhovnic, și numai dacă se găsește curat poate să accede în cler – acest lucru fiind de actualitate și în prezent.

Canonul 24 al sinodului de la Laodiceea interzice clericilor de a intra în cârciumi: „Nu se cuvine ca cei ierarhicești, de la presbiteri până la diaconi, și apoi cei din tagma bisericească până la slujitorii bisericești, ori citeșți, ori cântăreți, ori exorciști, ori ușieri, ori celor din tagma asceților, să intre în cârciumă”. (Canonul 24 Laodiceea 343)

Același lucru este prevăzut și de canonul 40 al sinodului de la Cartagina:

„Clericii să nu intre în cârciumă pentru ca să mănânce sau să bea, decât dacă nevoia străinătății i-ar sili”. (40 Cartagina 419)

Sinodul de la Laodiceea prin canonul 30 interzice clericilor și laicilor să intre în băile obștești pentru a nu fi aceștia motiv de sminteală.

„Nu se cuvine ca cei ierarhicești sau clerici sau asceții să se scalde în baie cu femei, și nici creștinul sau laicul; căci aceasta este cea dintâi osândire din partea păgânilor”. (canonul 30 Laodiceea 343)

Canonul 54 Cartagina (419) stabilește comportamentul clericilor la petreceri, interzicându-le acestora să privească spectacole de teatru:

„Nu se cuvine ca cei ierarhicești ori clericii să privească oarecare spectacole la nunți sau șa ospețe, ci mai înainte de a intra teatraliștii să se scoale și să plece”. (Canonul 54 Cartagina 419)

Sinodul de la Laodiceea interzice clericilor să perceapă dobândă și nici jumătate de dobândă, numite astfel de legile romane. „Nu se cuvine ca cei ierosiți să împrumute bani pe dobânzi, și să ia camătă și cele ce se zic camete pe jumătate”. (canonul 4 Laodiceea 343)

Canonul 5 al sinodului de la Cartagina condamnă lăcomia și cămătăria. „Episcopul Aureliu zise: „Patima lăcomiei, despre care nimeni nu se îndoiește că este mama tuturor relelor, trebuie să se reprime ca nimeni să nu se folosească de cele străine, nici să treacă cineva pentru câștig peste hotarele Părinților, nici să fie îngăduit vreunui cleric să ia în vreun chip camătă pentru un lucru. (…)” (Canonul 5 Cartagina 419).

Canonul 16 al sinodului de la Cartagina întărește prevederile celorlalte canoane cu privire la interzicerea perceperii dobânzilor de către clerici. „ (…) Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, să primească banii săi înapoi, iar dacă va împrumuta, sub altă formă, să primească cât a dat (…)” (fragm. din canonul 16 Cartagina 419)

III.7. Horepiscopi

Canonul 10 al sinodului de la Antiohia reglementează în detaliu cercul de competență al horepiscopilor, Părinții sinodului prevenindu-i pe aceștia că vor fi depuși din treaptă în cazul în care își depășesc limitele competenței lor.

„Sfântul sinod au hotărât ca cei de pe sate, sau de la țară sau așa numiții horepiscopi, de ar fi luat hirotonie de episcop, să-și cunoască măsura drepturilor lor și să cârmuiască bisericile supuse lor, și să se mulțumească cu îngrijirea și administrarea acestora, să așeze adică citeți și ipodiaconi și exorați și să se mulțumească cu înaintarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici diaconi fără episcopul din cetatea căruia este supus atât el cât și teritoriul lui. Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte acela să se caterisească și să se lipsească de cinstea ce o are. Și horepiscopul să se facă de către episcopul cetății căreia este pus”. (Canonul 10 Antiohia 341)

Sinodul de la Ancira (314) stabilește prin Canonul 13 statul juridic al horepiscopilor, stabilind că aceștia aveau dreptul să hirotonească preoți și diaconi numai în circumscripția lor. Horepiscopii puteau însă hirotoni și în alte circumscripții, dar numai cu delegație scrisă de la episcopul locului.

„Horepiscopilor nu le este iertat să hirotonească presbiteri sau diaconi în altă eparhie, dar încă nici presbiteri pentru cetate, decât numai cu încuviințarea episcopului dată prin scrisori”. (Canonul 13 Ancira 314)

Canonul 14 al sinodului de la Neocezareea (315) consideră pe horepiscopi ca împreună liturghisitori cu episcopii, permițându-le acestora să săvârșească Sfânta Liturghie în cetatea episcopală.

Pr. Prof. Floca, în comentariul acestui canon, consideră că diferențierea dintre episcopi și horepiscopi, admisă pe linie administrativă, nu poate fi invocată și pe linie sacramentală. „Horepiscopii însă sunt după chipul celor șaptezeci de ucenici; și ei ca împreună liturghisitori ai episcopilor, cinstindu-se pentru zelul lor față de sărăci, pot să aducă jertfă în Biserica din cetate”. (Canonul 14 Neocezareea 315)

La sinodul de la Laodiceea (343) prin canonul 57, în scopul de a menține autoritatea episcopului, s-a dispus ca pe viitor să nu se așeze episcopi la sate, ci periodeți, adică preoți superiori care în numele episcopului inspectau Bisericile de la sate din cuprinsul eparhiei. Periodeții ca de altfel și episcopii de țară (horepiscopii) nu aveau voie să facă nimic fără acordul episcopului din cetate.

„Nu se cuvine a așeza în sate și la țară, ci periodeți; iar cei așezați mai înainte să nu facă nimic fără socotința episcopului cetății; dar asemenea nici presbiterii să nu facă nimic fără de socotința episcopului”. (Canonul 57 Laodiceea 343)

În prezent această funcție bisericească nu mai există și ca urmare aceste canoane care fac referire la horepiscopi au căzut în desuetudine dar cu siguranță au o importanță istorică deosebită oferindu-ne informații despre organizarea ierarhiei bisericești în primele secole creștine.

III.8. Alegerea episcopului

Referitor la alegerea episcopului sinodul de la Laodiceea (343) hotărăște ca mitropolitul și episcopii vecini să decidă acest lucru:

„Episcopii să se așeze la conducerea bisericească cu hotărârea mitropoliților și a episcopilor celor dimprejur, fiind examinați vreme îndelungată atât în privința Credinței cât și a Conduitei dreptei vieți”. (Canonul 12 Laodiceea 343)

Canonul 19 al sinodului de la Antiohia prevede ca instalarea unui episcop să se facă de către mitropolit, pe baza hotărârii sinodului mitropolitan luată cu unanimitate sau majoritatea voturilor participanților la sinod.

„Episcopul să nu se herotonească fără sinod, și prezența celui din capitala eparhiei, și acesta neapărat fiind de față, mai este să fie împreună cu dânsul toții slujitorii din eparhie și pe care cel din capitală se cuvine ai chema prin scrisori”. (Canonul 19 Antiohia 341)

Așadar alegerea și instituirea episcopului este de competența sinodului local. Sinodul de la Cartagina (419) hotărăște prin canonul 49 că pentru hirotonia episcopului sunt suficient 3 episcopi.

„Să se păstreze rânduiala cea veghe ca numai puțini decât 3 dintre episcopii orânduiți să fie de ajuns pentru hirotonia episcopilor”. (Canonul 49 Cartagina 419). Părinții Sinodului au luat această hotărâre și ca urmare a faptului că la vremea respectivă era dificil de convocat la sinod un număr mare de episcopi.

S-a dezbătut la sinodul de la Laodiceea problema participării maselor la sinod în scopul alegerii clerului, iar Sfinții Părinți ai sinodului au hotărât prin canonul 13: „Nu se permite plebei să facă alegerile celor ce vor fi așezați în preoție”. (Canonul 13 Laodiceea 343). Aceeași problemă este reglementată și prin canonul 5 al aceluiași sinod.

Referitor la participanții la sinodul local convocat în scopul alegerii episcopului, Sinodul de la Sardica prin canonul 6 completează canoanele altor sinoade privitoare la această problemă și hotărăște ca poporul, prin reprezentanții săi, să poată participa la sinod pentru alegerea episcopului. Privitor la instituirea mitropolitului acest canon prevede ca la acest act să fie invitați și episcopii vecini.

„Dacă s-ar întâmpla vreo eparhie în care se află episcopi mai mulți, să absenteze un episcop și acela pentru oarecare lenevire nu ar voi să se înfățișeze și să hotărască împreună asupra așezării episcopilor, iar mulțimile adunându-se s-ar ruga să se facă așezarea episcopului cerut de dânșii, trebuie mai întâi ca episcopul ce a absentat să se înștiințeze prin scrisorile exarhului eparhiei că mulțimile se roagă a li se da lor păstor … Iar de nu ar veni fiind poftit și prin scrisori și nici nu ar răspunde prin scrisoare, trebuie să se satisfacă voința mulțimii (…)”. (Canonul 6 Sardica 343)

Tot prin acest canon Părinții Sinodului de la Sardica (343) dispun ca în cazul când unii episcopi absentează de la sinod, ceilalți pot face alegerea în lipsa lor.

În condițiile în care se ridică obiecțiuni cu privire la candidații pentru scaunul de episcop, sinodul de la Cartagina, dispune prin canonul 50 ca pe lângă cei trei episcopi convocați, deja să se mai adauge 1 sau 2 episcopi care să cerceteze persoanele care ridică obiecțiunile, iar hirotonirea are loc numai în condiția în care cel cercetat iese curat în fața poporului.

Canonul 55 al sinodului de la Cartagina (419) reflectă o situație specială din sânul Bisericii africane, care se referă la privilegiul episcopului Cartaginei „prima totius Africae”, de a așeza și sfinți pe alți episcopi precum și de a transfera pe unii clerici; nu se poate afirma că acest canon se mai aplică și astăzi, dar fiind faptul că prevederile acestui canon au rămas fără obiect, deoarece această funcție bisericească nu mai există în prezent.

„ (…) Episcopul Numidiei zise: „Scaunul acesta totdeauna a avut puterea ca de

unde vrea și în numele oricărui i se adresează să hirotonească episcopi după dorința fiecărei biserici”. Episcopul Epigonie zise: „Bunăvoința ta modelează puterea, căci tu frate, îndrăznești mai puțin decât ai putea, prin ceea ce tuturor te arăți bun și iubitor de oameni, dar aceasta depinde de judecata ta, să ții seama de persoana fiecărui episcop; și dacă crezi de cuviință, la prima și singura întâlnire să aperi puterea acestui scaun deoarece ești nevoit să primești toate bisericile. Drept aceea noi nu-ți dăm ție puterea, ci o confirmăm cu învoirea ta ca întotdeauna și unde crezi de cuviință să posezi pe acela să fie sub jurisdicția ta acela, pe care-l voiești și să prohirisești înainte stătător pentru biserici și pe ceilalți solicitatori (…)”. (fragm. din Canonul 55 Cartagina 419).

III.9. Biserica

Textul de la I Timotei 2, 8 spune că Domnului ne putem ruga în orice loc, astfel interpretând în mod greșit acest text au apărut diverse secte, printre care și eustațianismul care desconsiderau Casa Domnului și nesocoteau rugăciunile din Biserică. În dezbaterile sinodului local de la Gangra (340) Părinții sinodului au combătut eustațianismul și implicit învățătura lor greșită privitoare la Biserică:

„Dacă cineva ar învăța despre Casa Domnului că este de disprețuit și adunările dintr-însa, să fie anatema”. (Canonul 5 Gangra 340)

Prin canonul 6 al aceluiași sinod sunt anatemizați toți cei care defaimă Biserica și preoții ei, vizându-se astfel preoții eustațienilor care se considerau singurii adevărați. „Dacă cineva ar săvârși slujbele cele bisericești intenționat împotriva Bisericii, defăimând Biserica, și ar voi să lucreze cele ale Bisericii, nefiind împreună cu presbiterul, împotriva socotinței episcopului, să fie anatema”. (Canonul 6 Gangra 340)

Administrarea averii Bisericii

În ceea ce privește dreptul Bisericii de a poseda averi, acesta este incontestabil, având în vedere faptul că Biserica este un organism social și are nevoie de bunuri pământești, atât pentru a-și întreține slujitorii, cât și pentru a-i sprijini pe cei aflați la nevoie. Așadar pentru a-și realiza menirea Sfântă în lume – mântuirea credincioșilor – Biserica are nevoie și de mijloace materiale în acest scop. Actualmente administrarea averii bisericii este reglementată prin legile bisericești ale bisericilor autocefale și sub supravegherea autorităților publice.

Sinoadele apostolice au pus în discuție problema administrării patrimoniului bisericesc, iar prin canonul 38 apostolic s-a dispus ca de administrarea averii bisericești să se ocupe episcopul – care era răspunzător numai în fața lui Dumnezeu. Mai târziu aceeași problemă s-a dezbătut și la alte sinoade; altfel s-a convocat sinodul local de la Gangra 340 care avea drept scop combaterea învățăturii greșite a eustațienilor care disprețuiau ierarhia bisericească, canonic constituită, și administrau bunurile bisericești, fără a ține seama de faptul că averea Bisericii se chivernisește de episcop. Canonul 7 al sinodului de la Gangra condamnă această învățătură greșită:

„Dacă cineva ar vrea să ia rodurile aduse pentru Biserică sau ale da celor ce sunt afară de Biserică, împotriva socotinței episcopului, sau aceluia căruia i s-a încredințat acestea, și n-ar voi să procedeze după socotința aceluia, să fie anatema”. (Canonul 7 Gangra 340)

Canonul 8 al aceluiași sinod, completează prevederile canonului 7 prin faptul că îi anatemizează nu numai pe cei care oferă din bunurile Bisericii, fără să fie investiți cu această atribuție, dar îi anatemizează în același timp și pe cei care primesc daruri din bunurile Bisericii de la aceștia.

„Dacă cineva ar da sau ar primi rodurile destinate Bisericii, fără de episcop și de cel ce este rânduit pentru orânduirea carității, să fie anatema și cel ce dă și cel ce primește”. (Canonul 8 Gangra 340)

Un an mai târziu de la desfășurarea lucrărilor sinodului de la Gangra, la Antiohia a fost convocat în anul 341 un alt sinod care a abordat printre altele și problema chivernisirii bunurilor Bisericii. Canonul 24 al sinodului de la Antiohia prevede ca de altfel și canoanele 7 și 8 de la Gangra, ca averea Bisericii să fie gestionată de episcop. Acest canon completează prevederile anterioare, prin faptul că dispune ca bunurile episcopului să fie cunoscute de către diaconi și preoți, și în același timp prevede că episcopul are dreptul să dispună de averea sa cum dorește.

„Bine este ca cele ale Bisericii să se păstreze pentru Biserică cu toată grija și cu buna cunoștință și cu credință către atotvăzătorul și judecătorul Dumnezeu. Acestea se cuvin a se chivernisi cu judecata și stăpânirea episcopului căruia îi este încredințat poporul întreg și sufletele celor ce se adună la Biserică. Și cunoscute să fie cele ce aparțin Bisericii, cu știrea presbiterilor și diaconilor dimprejurul lui, ca aceștia să știe și să nu le fie necunoscut, care sunt cele proprii ale Bisericii, încât nimic să nu le fi ascuns; că, de ce se întâmplă episcopului să moară cunoscute fiind lucrurile ce aparțin Bisericii, nici acestea să nu lipsească și să nu se pradă, nici cele proprii ale episcopului să nu se surpe sub pretextul lucrurilor bisericești. Căci drept și plăcut este atât înaintea lui Dumnezeu cât și a oamenilor ca cele proprii ale episcopului să le lase oricărora ar voi el; iar cele ale Bisericii pentru dânsa a se păstra, și nici Biserica să nu sufere vreo pagubă, nici episcopul să nu fie lipsit de bunurile sale în favorul obștesc sub pretextul Bisericii, sau cei ce-i aparțin să cadă în proces, și pe lângă aceasta dânsul după moarte să se acopere de ocări”. (Canonul 24 Antiohia 341). Așadar acest canon prevede că episcopul, nu numai că are dreptul de a poseda bunuri, dar are în același timp dreptul să se folosească așa cum dorește de averea sa.

Canonul 25 al sinodului de la Antiohia 341 prevede că într-adevăr episcopul este întâiul chivernisitor al bunurilor eparhiei, dar acesta să gestioneze averea Bisericii cu știrea preoților și a diaconilor. Tot acest canon dispune ca în cazul în care episcopul nu se achită cum se cuvine de acestă datorie, acesta „să dea seamă sinodului eparhiei”.

„Episcopul” să aibă stăpânire asupra lucrurilor bisericești ca să le chivernisească pentru toți cei ce sunt lipsiți, cu toată evlavia și frica de Dumnezeu, dar să se împărtășească și el de cele trebuincioase, dacă ar fi lipsit la nevoile sale constrângătoare, și frații care se găzduiesc la dânsul, încât să nu fie lipsiși în nici un chip după dumnezeiescul apostol care zice: „Având hrană și îmbrăcăminte cu acestea ne vom îndestula” (I Timotei 6,8) iar de nu s-ar îndestula cu acestea, ci ar schimba lucrurile bisericești pentru trebuințele sale casnice și veniturile Bisericii sau rodurile țarinilor, nu le-ar chivernisi cu știrea presbiterilor ori diaconilor, ci casnicilor săi, sau rudelor, sau fraților, sau fiilor săi le-ar da puterea de a le chivernisi, ca astfel prin unii ca aceștia să se păgubească pe ascuns gestiunea Bisericii, acela să dea seamă sinodului eparhiei (…)” (Canonul 25 Antiohia 341)

Statul juridic al bunurilor care sunt proprietatea Bisericii este reglementat și în sinodul de la Ancira prin canpnul 15, care stabilește, că înstrăinarea acestora nu se poate face fără încuviințarea episcopului. Acest canon prevede și faptul că, în cazul în care presbiterul în lipsa episcopului ar înstrăina ceva din bunurile Bisericii, actul respectiv ar fi nul, episcopul nou venit având dreptul de a revendica bunul, sau să retria prețul în funcție de rentabilitatea actului încheiat.

„În privința lucrurilor aparținătoare Bisericii, pe care presbiterii nefiind episcopi le-au vândut, Biserica să le reclame înapoi. Și stă în chibzuința episcopului de se cuvine a lua prețul înapoi ori nu, fiindcă de multe ori venitul celor vândute le aduce mai multe decât prețul”. (Canonul 15 Ancira 314)

Privitor la înstrăinarea averii bisericești sinodul de la Cartagina (419) prin canonul 26, hotărăște că nimeni nu are dreptul să vândă averea bisericească, în caz de necesitate urgentă același canon, prin derogare, admite vânzarea a averilor care nu sunt rentabile și indică în același timp și procedura de urmat:

„Așijderea s-a hotărât ca nimeni să nu vândă averea bisericească. Și dacă un bun bisericesc nu ar avea venituri și o nevoie mare ar sili acesta să se arate celui ce stă în fruntea acelei eparhii și împreună cu numărul hotărât al episcopilor șă se hotărască ce este de făcut. Iar dacă ar sili o nevoie atât de mare a Bisericii, încât să nu se poată sfătui înainte de a vinde atunci episcopul să cheme mărturie măcar pe cei învecinați, având grijă să arate sinodului toate împrejurările întâmpinate bisericii lui, ceea ce nu va face atunci vânzătorul se va arăta onorat înaintea lui Dumnezeu și a sinodului și străin de demnitatea sa proprie”. (Canonul 26 Cartagina 419)

Dacă la sinodul de la Ancira (314) prin canonul 15 era suficientă încuviințarea episcopului pentru a înstrăina un bun al Bisericii, se remarcă faptul că Sinodul de la Cartagina (419) dispune canonul 26 cu numai sinodul poate hotărî înstrăinarea averii bisericești.

Canonul 33 al sinodului de la Cartagina întărește rânduiala potrivit căreia averea bisericească nu se înstrăinează:

„Tot astfel s-a hotărât ca presbiterii să nu vândă fără știrea episcopilor lor un lucru de-al Bisericii în care au fost consacrați, de asemenea nici episcopilor nu le este îngăduit să vândă moșii ale Bisericii fără știrea sinodului sau a presbiterilor lor. Deci nefiind nici o nevoie nici episcopului nu-i este iertat să abuzeze de averea înscrisă în registrul bisericesc”. (Canonul 33 Cartagina 419)

Canonul 32 al sinodului de la Cartagina (419) face deosebiri între averea bisericii și averea particulară a clerului și hotărăște că episcopul poate dispune doar de averea câștigată prin moștenite sau altă cale particulară bogată, iar averea provenită în urma veniturilor din servicii se impune a o transmite Bisericii.

„Așijderea s-a hotărât ca episcopii, presbiterii și diaconii sau oricare clerici, care n-au avut nimic dacă promovați fiind, și-au cumpărat pe timpul episcopatului sau clericatului lor, țarini sau orice fel de moșii pe numele lor, să se considere ca și când și-ar fi însușit lucrurile Domnului, dacă nu cumva admoniați fiind le-ar restitui Bisericii. Iar dacă le-ar veni ceva în proprietatea lor, mai cu seamă din dăruirea cuiva sau din moștenirea rudelor, cu aceea să facă după dorința lor. Dar dacă ar voi să le retragă chiar și după ce le-au oferit (să le dea Bisericii) să se judece ca niște netrebnici, fiind nevrednici de demnitatea bisericească”. (Canonul 32 Cartagina 419). Așadar Canonul 32 al Sinodului de la Cartagina recomandă episcopilor să lase averea lor bisericii.

Prin Canonul 22 al aceluiași sinod Părinții interzic creștinilor să facă acte de donație pe seama eterodocșilor.

„Episcopii sau clericii, precum s-a zis să nu introducă acelor în proprietate nimic prin donații din bunurile lor”. (Canonul 22 Cartagina 419)

Canonul 81 al Sinodului de la Cartagina prevede ca episcopul să nu lase moștenire ereticilor și necreștinilor:

„Așijderea s-a hotărât că dacă vreun episcop ar prefera față de Biserică, să lase moștenitori pe eretici sau păgâni, ori de sunt rudenii, ori de sunt afară de rudenia sa, să se pronunțe și după moartea lui anatema asupra unuia ca acesta (…)”. (Canonul 81 Cartagina 419)

III.10. Despre zilele de Post rânduite de Biserică

Sinodul de la Gangra (340) a condamnat învățătura greșită a eustațienilor care învățau ca duminica să se ajuneze. Canonul 18 a sinodului de la Gangra hotărăște ca duminica să nu se postească; același lucru a fost hotărât și prin canonul 66 apostolic.

„Dacă cineva, pentru asceză părută ar ajuna duminica să fie anatema”.(Canonul 18 Gangra)

Eustațienii considerau c-au atins desăvârșirea în viața lor, fiind fără păcate, desconsiderau posturile rânduite de Biserică spre pocăința credincioșilor și iertarea păcatelor, astfel încât în aceste condiții la sinodul de la Gangra Părinții sinodului îi anatemizează, pe cei ce urmând pe eustațieni, nu respectau posturile rânduite de Biserică.

„Dacă vreunul din cei ce practică asceza, fără nevoie trupească ar disprețui și ar dezlega posturile cele mai transmise îndeobște și care se păzesc de Biserică, având acela și mintea întreagă, să fie anatema”. (canonul 19 Gangra)

Sinodalii de la Laodiceea (343) dispun:

„Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta și duminica”. (Canonul 52 Laodiceea 343). Sinodul Trulan completează prevederile acestui canon, introducând regula ca Liturghia darurilor mai înainte sfințite să se săvârșească în toate zilele Postului Mare, cu excepția zilelor de sâmbătă, duminica și a zilei de Bunavestire.

La sinodul de la Laodiceea s-a hotărât prin Canonul 51 ca Sfinții să se pomenească în postul mare numai sâmbăta și duminica.

„Nu se cuvine a săvârși în Patruzecime praznicele moștenirii mucenicilor, ci pomenirea sfinților să se facă în sâmbete și duminici”. (Canonul 51 Laodiceea 343)

Părinții Sinodului de la Laodiceea au hotărât prin canonul 52 ca în timpul postului creștinii să aibă o atitudine corespunzătoare, interzicând petrecerile și nunțile în perioada postului mare.

„Nu se cuvine a ține nunți sau zile de naștere în Patruzecime”. (Canonul 52 Laodiceea 343)

III.11. Problema organizării sinoadelor

Sinodul de la Antiohia (341) luând în considerare prevederile Canonului 27 apostolic, prin Canonul 20 întărește rânduiala potrivit căreia, sinodul mitropolitan se întrunește de două ori pe an, în săptămâna a patra după Paști și în luna octombrie.

„Pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor controversate, s-a hotărât că este bine să se țină în fiecare eparhie, de două ori pe an sinoadele episcopilor: întâi adică după a treia săptămână a Sărbătorii Paștilor; astfel ca în a patra săptămână a cincizecimii să se încheie sinodul cel din capitală, înștiințând pe episcopii eparhioți; iar sinodul al doilea să se țină la idele lui octombrie, care este a zecea zi a lunii Iperverten: ca la aceste sinoade să vină presbiterii și diaconii și toți celor ce li se pare că sunt nedreptățiți, și de la sinod să dobândească judecată. Însă să nu poată oarecare de sine să țină sinodul fără aceea, cărora li s-au încredințat mitropoliile”. (Canonul 20 Antiohia 341)

Prin acest canon Părinții Sinodului de la Antiohia arată menirea care trebuie să o aibă sinodul mitropolitan, și anume „pentru trebuințele bisericești și pentru dezlegarea pricinilor controversate”, precum și pentru a judeca „prebiterii și diaconii și toți celor ce li se pare că sunt nedreptățiți”. De asemenea este prevăzut și faptul că întrunirea este considerată legală numai în condiția în care este convocată de mitropolitul în drept.

Canonul 40 al Sinodului de la Laodiceea (343) impune participarea obligatorie a episcopilor convocați la sinodul mitropolitan, reluând astfel și întărind prevederile canonului 37 apostolic.

„Nu se cuvine ca episcopii chemați fiind la sinod, să bârfească, ci să meargă și să învețe pentru îndreptarea Bisericii și a celorlalți. iar de ar bârfi unul ca acesta pe sine însuși se acuză, fără numai dacă ar lipsi din cauza vreunei eventualități extraordinare”. (Canonul 40 Laodiceea 343)

Sinodul de la Cartagina (419) prin canonul 76 prevede obligația episcopilor desemnați de a participa la sinodul ecumenic, în caz contrar aceștia erau pasibili de sancțiuni.

„De asemenea s-a hotărât, ca de câte ori ar trebui să se întrunească un sinod, episcopii care nu sunt împiedicați nici de vârstă, nici de neputință, nici de vreo nevoie mai grea, să se prezinte după cuviință și să dea de știre primaților din fiecare eparhie despre toții episcopii …; iar dacă nu ar putea să se prezinte din cauza ivirii unor nevoi multe, precum se poate întâmpla, de nu vor anunța primatului propriu cauza împiedicării lor, apoi unii ca aceștia trebuie să se îndestuleze cu comuniunea prorpiei lor Biserici”. (Canonul 76 Cartagina 419)

Canonul 95 al sinodului de la Cartagina stabilește ca pe viitor sinodul general să nu se mai întrunească anual, ci de câte ori era nevoie pentru a discuta probleme de interes general. Sinoadele eparhiale – stabilește același canon – să se întrunească însă anual, pentru a discuta problemele private.

„S-a discutat că de acum înainte nu mai este necesar ca în fiecare an să se întrunească frații de câte ori cere trebuința obștească, adică a toată Africa, (atunci) dându-se scrisori din toate părțile către acest scaun, trebuie să se adune sinodul în acea eparhie, în care ne-ar îndemna nevoia și împrejurările; iar pricinile, care nu sunt comune să se judece în (episcopii) eparhiile, parohiile proprii”. (Canonul 95 Cartagina 419). Canonul 95 al sinodului de la Cartagina modifică rânduiala potrivit căreia sinodul general al Africii proconsulare cu capitala la Cartagina să se întrunească în ficare an – așa după cum prevedea canonul 18 al aceluiași sinod – impunând obligația ca sinodul general să se întrunească în viitor numai atunci când era necesar.

III.12. Serbarea Paștelui

Cu privire la Sebarea Paștelui Părinții primului sinod ecumenic de la Niceea au dispus ca Paștele să fie serbat în fiecare an, în prima duminică după lună plină, care urmează echinopțiului de primăvară și niciodată să fie serbat cu Pasca ebraică, în acest sens s-a hotărât că în cazul în care data Paștelui ar coincide cu Pasca iudaică, Serbarea Paștilor noastre să se amâne cu o săptămână. Dar nu toți sau conformat acestei hotărâri, cunoscute fiind dispensele în legătură cu sărbătoarea pascală, produse în Asia Mică – care serbau Pasca odată cu evreii la 14 Nissan, iar apoi la 3 zile serbau învierea Domnului, indiferent de ziua săptămânii, și creștinii din Apus care serbau învierea Domnului în prima duminică după 14 Nissan.

Părinții sinodului de la Antiohia (341) prin canonul unul dispun ca prăznuirea Paștilor să se facă în conformitate cu hotărârea Sinodului Ecumenic de la Niceea, iar toți cei care ar îndrăzni să desconsidere dispoziția acestui sinod, să fie excomunicați din sânul Bisericii:

„Toți cei care ar îndrăzni să desființeze hotărârea marelui și sfântului sinod întrunit în Niceea în prezența evlaviosului și de Dumnezeu prea iubitul împărat Constantin, în privința sfintelor sărbători a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi celor bine hotărâte, și acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre preostașii Bisericii, episcopi ori presbiteri ori diaconi, va îndrăzni după hotărârea aceasta, să se osândească spre zăpăcirea popoarelor și spre tulburarea bisericilor și să serbeze Paștile cu evreii; Sfântul sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte ca unul ce și-a îngrămădit păcate nu numai sieși, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune și de zăpăcire și nu numai pe aceștia îi caterisește din slujbă, ci și pe acei ce vor îndrăzni să se împărtășească cu aceștia după caterisire. Iar cei caterisiți să se lipsească și de cinstea exterioară de care i-a făcut părtași Sfântul canon și preoția lui Dumnezeu”. (Canonul 1 Antiohia 341). Așadar clericii care nu vor respecta data serbării Pascale în conformitate cu dispoziția sinodului I ecumenic, vor fi caterisiți.

Este important de remarcat faptul că la sinodul de la Antiohia prin canonul 1 care se referă la prăznuirea Paștilor, Părinții sinodului nu au modificat nimic, ci numai au întărit hotărârea primului Sinod Ecumenic cu privire la acest lucru.

Referitor la serbarea pascală în Biserica Africii, Canonul 51 al sinodului de la Cartagina hotărăște, ca fiecare eparhie să trimită doi reprezentanți la sinodul care se ținea în fiecare an la Cartagina, aici făcându-se cunoscută și data la care să se serbeze Prăznuirea Învierii Domnului.

„… Episcopul Aureliu a zis: „După cum ne amintim încă de mult am făcut cunoscut că în fiecare an vrem să ne întrunim spre a ne sfătui și dacă se pare sfințiilor voastre când vom fi adunați împreună, atunci să se publice ziua Sfintelor Paști prin delegații care se vor afla la sinod”. Episcopii, Onorat și Urban grăiră: „Acum rugăm adunarea aceasta să binevoiască a înconștiința prin scrisori eparhiile voastre spre aceasta”. Episcopul Aureliu a zis: „Așa trebuie să se facă”. (Canonul 51 Cartagina 419)

Reluând cele hotărâte prin canonul 34 și 51 ale sinodului de la Cartagina părinții acestui sinod stabilesc prin canonul 73, că la sinodul general de la Cartagina, care se va ține la 21 august în fiecare an, să se informeze asupra zilei în care se va prăznui Învierea lui Hristos.

„Așijderea s-a hotărât ca ziua cinstitelor Paști să se publice tuturor prin iscălirea actelor sinodului. iar ziua sinodului să se țină aceeași care s-a hotărât la sinodul de la Iconia, adică înainte de ziua a zecea a calendarului lui septembrie, deci trebuie să se scrie căpeteniilor tuturor eparhiilor ca atunci când vor convoca la sine sinodul să țină ziua aceasta”. (Canonul 73 Cartagina 419)

Canonul 38 al sinodului de la Laodiceea îi oprește pe creștini să primească azime de la iudei:

„Nu se cuvine a primi azime de la iudei, sau a se împărtăși cu păgânătățile lor”. (Canonul 38 Laodiceea)

III.13. Botezul Catehumenilor

Pentru a fi botezați catehumenii aveau obligația de ași însuși învățătura de credință în mod sistematic, ca apoi să se prezinte în fața episcopului sau preotului pentru a arăta ceea ce au învățat.

Canonul 46 ai sinodului local de la Laodiceea întărește obligați catehumenilor de a se întări în credință înainte de a fi botezați:

„Se cuvine ca cei ce vor să se lumineze să învețe credința și în a cincea zi din fiecare săptămână să dea seama episcopului sau presbiterilor”. (Canonul 46 Laodiceea 343)

S-a pus în discuție dacă botezul catehumenilor în stare de boală – așadar înainte de timpul prescris pentru educația religioasă – mai este sau nu valid. Sinodul de la Neocezareea (315) a dispus prin canonul 12, că unii ca aceștia să nu fie promovați imediat în cler. Sfinții Părinți fac totuși și aici un pogorământ, acceptându-i în cler, în condiția în care nu erau alți candidați mai buni, pe aceia care însănătoșindu-se au dat dovadă de mult zel și credință statornică.

„Dacă cineva bolnav fiind s-a luminat prin botez, nu se poate înainta la presbiterie, căci credința lui nu este din convingere, ci din nevoi; fără numai poate în urma zelului și credinței sale de mai apoi, și din lipsa de oameni”. (Canonul 12 Neocezareea 315). Balsamon comentând acest canon, se exprimă în același mod ca și Zonora: „Așadar însemnează, că ambele trebuie să concureze: și sârguința pentru virtute și raritatea oamenilor, lipsind una dintre acestea nu se va călca canonul”.

Sfinții Părinți consideră că acel „ce voiește să se boteze, trebuie să se arate expres voința sa”, iar dacă se botează din diverse motive, boală de pildă, nu o face din convingere fermă, însănătoșindu-se rămâne de probat convingerea sa în învățătura creștină. Este explicabil așadar că unul ca acesta nu poate să accede în preoție, decât în condiția în care dovedește cu adevărat viața pioasă și nu există alți candidați la preoție. Sinodul de la Laodiceea revine la această chestiune și prin canonul 3 hotărăște: „Nu se cuvine cei de curând luminați, a se aduce în tagma ierarhicească” (Canonul 3 Laodiceea), iar prin canonul 47 sinodul hotărăște că în cazul în care se îmbolnăveau catehumenii puteau fi botezați chiar înainte de a se fi împlinit în întregime timpul prescris pentru instruirea religioasă. Dacă se însănătoșeau însă, erau obligați să continue instruirea și educarea prescrisă, pentru a dovedi că s-au învrednicit de darul botezului.

„Se cuvine ca cei ce în boală au primit luminarea, și apoi sau sculat, să învețe credința și să se cunoască că s-au învrednicit de dar dumnezeiesc”. (Canonul 47 Laodiceea 343)

Canonul 12 Ancira reglementează problema catehumenilor care au jertfit idolilor, Părinții sinodului considerând că prin botez aceștia sunt spălați de păcat:

„Sinodul a hotărât că cei ce au jertfit idolilor mai înainte de Botez, și după aceea s-au botezat, să se înainteze în treaptă ca unii ce sunt spălați de păcat”. (canonul 12 Ancira 314)

Catehumenatul organizat a dispărut ca atare din viața bisericească, așadar canoanele care fac referiri la acestea, au căzut în desuetudine (aceste canoane nu mai au aplicare în viața bisericească actuală), dar cu siguranță au mare importanță nu numai prin faptul că la vremea respectivă au reglementat această problemă apărută în sânul Bisericii, ci și pentru că în prezent ele constituie un obiect de studiu, o valoroasă sursă de informații privitoare la viața bisericească din primele secole creștine.

III.14. Cărțile canonice ale Sfintei Scripturi

Încă de timpuriu Biserica creștină a fost nevoită să lupte cu diverse învățături rătăcite apărute printr-o interpretare greșită a Sfintei Scripturi. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți s-au străduit să arate și să fixeze care sunt cărțile primite de Biserica creștină, atât cele din Vechiul Testament cât și din Noul Testament. La vremea respectivă circulau diferite scrieri apocrife mai ales îmbibate de învățături ale gnosticilor precum: „Evanghelia celor 12 Apostoli”, „Evanghelia Egiptenilor”, „Evanghelia lui Iacob”, „Pseudoevanghelia lui Matei”, „Evanghelia lui Nicodim”, „Evanghelia lui Filip”, „Dragostea cea în șapte cuvinte”, „Faptele lui Andrei” etc.

Canonul 59 al sinodului local din Laodiceea hotărăște să nu se citească în Biserică alți psalmi sau cărți necanonice decât cele ale Vechiului și Noului testament.

„Nu se cuvine a se zice în biserică cântări speciale, nici cărți necanonice, ci numai cele canonice ale Testamentului Vechi și Nou”. (Canonul 59 Laodiceea 343)

Canonul 60 al aceluiași sinod precizează cărțile care alcătuiesc canonul Sfintei Scripturi, și anume 22 de cărți ale Vechiului Testament și toate cărțile Noului Testament, afară de Apocalipsa care probabil în Frigia nu era cunoscută. este de remarcat faptul că toate cărțile prezentate în canonul 60 Laodiceea sunt considerate și astăzi canonice.

„Cărțile Testamentului Vechi care trebuie să se citească sunt: 1. Facerea lumii; 2. Ieșirea din Egipt; 3. Leviticul; 4. Numerii; 5. A doua lege; 6. Iisus a lui Navi; 7. Judecătorii și Rut; 8. Ester; 9. Ale împărățiilor întâia și a doua; 10. Ale împărățiilor a treia și a patra; 11. Paralipomena întâia și a doua; 12. Ezdra întâia și a doua; 13. Cartea Psalmilor 150; 14. Pildele lui Solomon, 15. Ecleziasticul; 16. Cântarea cântărilor; 17. Iov; 18. Cei doisprezece prooroci; 19. Isaia; 20. Eremia și Baruh, Plângerile și epistolele; 21. Ezechil 22 Daniil. Iar ale Testamentului Nou acestea: Patru Evanghelii a lui Matei, a lui Marcu, a lui Ioan, a lui Luca; Faptele Apostolilor; Șapte epistole catolice a lui Iacob una, a lui Petru două, a lui Ioan trei, a lui Iuda una; patrusprezece epistole a lui Pavel: Către Romani, Către Corinseni două, Către Galaseni una, Către Efeseni una, Către Filipeni una, Către Coloseni una, Către Tesaloniceni două, Către evrei una, Către Timotei două, Către Tituna și Către Filimon una”. (Canonul 60 Laodiceea)

Canonul 24 al sinodului de la Cartagina enumeră cărțile Vechiului Testament vrednice să se citească în Biserică.

Canonul 54 al sinodului de la Cartagina permite a se citi patimile mucenicilor în zilele când acestea se serbează.

„Fie îngăduit încă a se citi patimile mucenicilor, când se serbează zilele lor cele din cursul anului”. (Canonul 54 Cartagina 419)

Canonul 103 al sinodului de la Cartagina întărește rânduiala potrivit căreia în Biserică să fie citite numai rugăciunile aprobate de sinod.

„S-a mai hotărât, ca rugăciunile întărite la sinod, ori cele de introducere a liturghiei, ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâinii, de toți să se săvârșească, și niciodată nicidecum să nu se rostească altele împotriva credinței, ci să se citească cele ce s-au adunat odinioară de cei preaînțelepți”. (Canonul 103 Cartagina 419)

III.15. Despre căsătorie

Sinodul local de la Gangra dezbate problema căsătoriei, în scopul de a-i combate pe eustațienii care condamnau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, și recomandau tuturor să trăiască în feciorie și să nu se căsătorească niciodată.

Părinții sinodului de la Gangra prin canonul 9 îi condamnă pe toți cei care desconsideră căsătoria, anatemizându-i pe cei care se îndepărtează de căsătorie nu din asceză, ci din alte motive.

„Dacă cineva se dedică fecioriei și înfrânării nu pentru bunătatea și sfințenia fecioriei, ci pentru că scârbindu-se se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema”. (Canonul 9 Gangra 340)

Cu siguranță că învățătura creștină consideră fecioria un lucru bun și sfânt, în condiția în care aceasta este ținută cu smerenie și evlavie, și nu este motiv de mândrie.

Canonul 10 al sinodului de la Gangra vine să completeze canonul precedent ai aceluiași sinod și dispune să fie condamnați cei care trăind în feciorie ar lua în decădere căsătoria, nunta fiind o Taină instituită de Mântuitorul.

„Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, și-ar bate joc de căsătorie, să fie anatema”. (Canonul 10 Gangra 340)

Canonul 14 al sinodului de Gangra vizează învățătura greșită a eustațienilor despre căsătorie, aceștia considerând că pentru a se mântui femeia trebuie să se despartă de soțul ei, Părinții sinodului osândesc pe femeile care din scârbă își părăsesc bărbatul.

„Dacă vreo femeie ar părăsi pe bărbatul său și ar vrea să se retragă, scârbindu-se de căsătorie să fie anatema”. (Canonul 14 Gangra 340)

Canonul 11 de la Ancira dezbate o problemă referitoare la logodnicele răpite, stabilind ca acestea să fie înapoiate logodnicilor lor, chiar în situația în care acestea au fost siluite de răpitor.

„Sinodul a hotărât ca fetele care s-au logodit și după aceea au fost răpite de alții, să se dea înapoi celor ce mai întâi s-au logodit cu ele, chiar de ar suferi și silă de la aceea”. (Canonul 11 Ancira 314)

Referitor la această problemă canoanele 67 Apostolic, 98 Ecumenic și canonul 22 al Sfântului Vasile aduc o completare și anume lasă la aprecierea logodnicului libertatea de a reprimi sau nu pe logodnica răpită și necinstită de altul.

Luând în considerare cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: „căi femeia măritată este legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăiește, iar dacă i-a murit bărbatul este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă față de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat”. (Romani 7, 2 – 3)

„Femeia este legată de lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei iar dacă bărbatul ei va muri este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”. (I Corinteni 7, 39), Părinții sinodului de la Laodiceea prin canonul 1 îngăduie a doua căsătorie, dacă aceasta se încheie liber și legal, indicând în același timp epitimia ca acei căsătoriți să petreacă un timp scurt în post și rugăciune.

„Am hotărât potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber și legiuit s-au împreunat prin nunta a doua, și nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni și posturi, după iertare trebuie să li se dea împărtășania”. (Canonul 1 Laodiceea 343)

Referitor la aceeași chestiune, sinodul de la Neocezarea, (315) dispune prin canonul 7 ca preotul să nu participe la această nuntă, pentru a nu se crede că preotul aprobă ceva pentru care el însuși a impus epitimie. Canonul 7 al sinodului de la Neocezareea interzice a doua căsătorie fără săvârșirea epitimiei cuvenită, stabilită de preot.

„Presbiterul să nu mănânce la nunțile celor căsătoriți a doua oară, deoarece nunta a doua cere penitență; cine va fi acel presbiter, care prin participarea sa la ospătare aprobă aceste nunți?” (Canonul 7 Neocezareea 315)

La sinodul de la Neocezareea s-a pus în discuție situația în care persoana rămasă văduvă după o a doua căsătorie mai are dreptul să încheie o altă căsătorie, Părinții sinodului precizând că unii ca aceștia trebuie să urmeze timpul stabilit de penitență, fără a arăta cât anume, cu mențiunea că acesta poate fi scurtat în funcție de credința și voința lor.

„Pentru cei ce cad în mai multe nunți este învederat timpul hotărât pentru penitență, dar întoarcerea și credința lor le scurtează timpul penitenței”. (canonul 3 Neocezareea 315)

Părinții sinodului de la Neocezareea declară nelegală căsătoria încheiată cu fratele respectiv sora primului soț, sancționându-i pe acei ce-ar face acest lucru cu scoaterea din comuniune până la sfârșitul vieții, dacă nu se pocăiesc și nu desfac căsătoria nelegiuită. Totuși, dacă se află pe patul de moarte și promite că însănătoșindu-se nu va mai trăi în căsătoria nelegiuită, i se permite să se mărturisească și să se împărtășească.

Canonul 2 de la Neocezareea prevede, ca în cazul în care una din părți va muri, atunci partea rămasă în viață va rămâne până la sfârșitul zilelor printre penitenți.

„Femeia, dacă se va mărita cu 2 frați, să se scotă din comuniune până la moarte, totuși dacă în vremea morții va zice că, făcându-se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă va avea pocăință. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăința”. (Canonul 2 Neocezareea 315)

La sinodul de la Laodiceea s-a dezbătut problema căsătoriilor mixte, aceasta fiind pusă în discuție și la sinoadele IV și VI Ecumenic care au interzis acest tip de căsătorii.

Părinții de la Laodiceea interzic căsătoriile mixte, permițându-le pe acestea numai în situația în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.

„Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei”. (Canonul 10 Laodiceea 343)

Canonul 31 al sinodului de la Laodiceea întregește prevederile canonului 10 privind căsătoriile mixte, precizând că în principiu se interzice căsătoria cu ereticii, dar se admite în cazul în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.

„Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie, sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui că se fac creștini”. (Canonul 31 Laodiceea 343)

Sinodul de la Cartagina prin canonul 21 interzice copiilor clericilor de a se căsători cu eretici și păgâni.

„Așijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic”. (Canonul 21 Cartagina 419)

III.16. Despre înfrânare la carne și vin

Gnosticii considerau că materia este creația diavolului și din această cauză aceștia recomandau ca oamenii să se ferească de tot ceea ce era material. Encratiții și marcioniții și alte secte ce împărtășeau principiile gnosticilor, nu recunoșteau căsătoria, nu mâncau carne și nu beau vin. Dar această abstinență nu era exercitată din conștiință creștină, ci fie din mândrie, fie din scârbă pentru carne și vin.

Canonul 2 al sinodului de la Gangra (340) combate rigorismul absurd al eustațienilor care, considerând materia rea în sine, îndemnau la înfrânare de la carne și vin. Așadar motivul pentru care ei recomandau această înfrânare nu era din dorința de „stăruință în bine, adică din asceză”, așa cum prevede învățătura creștină, ci din mândrie. Părinții sinodului sancționează cu anatema pe toți cei ce pretindeau înfrânare fățarnică.

„Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie și cu credință folosește carne spre mâncare, afară de cea în sânge și jertfă idolilor sau de sugrumate, ca și cum nu ar avea nădejde din cauză că se hrănește cu carne, să fie anatema”. (Canonul 2 Gangra 340). Învățătura creștină nu-i înlătură pe cei care din convingere și umilință creștină își impun această înfrânare, canoanele apostolice precizând: „cel ce vrea să se rețină permanent de la mâncare de carne și de la vin, deci stăruința spre bine, adică pentru asceză cu direcție și scop creștin, aceluia îi este permis … să facă aceasta”. Aceeași problemă este vizată și în canonul 21 al sinodului de la Gangra.

„Acestea însă le scriem, nu spre a stârpi pe cei ce vor să practice asceza în Biserica lui Dumnezeu potrivit scripturilor, ci pe cei ce iau pretextul ascezei spre mândrie, ridicându-se împotriva celor ce viețuiesc mai simplu, și pe cei ce introduc inovații împotriva scripturilor și canoanelor bisericești. Așadar noi încă admirăm fecioria cea cu smerenie și primim înfrânarea ceea ce se face cu demnitate și cu evlavie … si facerile de bine îmbelșugate ale fraților ce se fac potrivit predaniei bisericești pentru sărăci, le lăudăm și scurt zis, dorim să se facă în Biserică toate cele predanisite de dumnezeieștile scripturi și de Predania Apostolică”. (Canonul 21 Gangra 340)

Canonul 21 este ultimul canon al sinodului local de la Gangra, și este formulat ca o concluzie a canoanelor precedente. În acest canon este prezentată în amănunt învățătura mincinoasă a lui Eustațiu. Dacă în primele 20 de canoane se anatemizează separat toate punctele acestei învățături, în canonul 21 referindu-se la aceea învățătură, se dau îndemnuri și o serie de reguli pentru toții creștinii ortodocși, pentru ca aceștia să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu.

La sinodul de la Ancira (314) s-a discutat despre clericii vegetarieni, Sfinții Părinți au hotărât prin canonul 14 al acestui sinod, ca în scopul de a nu produce sminteală în rândul credincioșilor preoții sau diaconii vegetarieni să guste din mâncărurile cu carne servite la agape, fără a fi obligați să mănânce. În cazul în care aceștia refuzau acest lucru, abținându-se în același timp să consume legumele puse lângă cărnuri, se prevedea sancționarea lor cu depunerea din treaptă:

„Presbiterii și diaconii cei din cler care se rețin de la cărnuri, sinodul a hotărât ca ei să se atingă de ele, și apoi așa de vor voi să se înfrâneze de la ele, iar de nu vor vrea, și nici legumele ce sunt puse lângă cărnuri nu vor să le mănânce, și astfel de nu se vor supune canonului, să înceteze ei din treaptă”. (Canonul 14 Ancira 314)

III.17. Despre eretici

Ereticii de deosebesc de adevărații creștini ortodocși atât prin modul de a-și manifesta ideile religioase, cât și prin faptul că nu împărtășesc aceeași concepție unitară a dogmelor cu privire la religia creștină ortodoxă. Pot fi considerați eretici însă, și unii creștini care deși sunt botezați în Hristos, faptele lor arată că nu respectă pe Dumnezeu așa cum învață doctrina creștină. Mântuitorul însuși interzice creștinilor să se roage cu ereticii. Canoanele interzic ereticilor de a intra în casa lui Dumnezeu atâta vreme cât aceștia nu revin la dreapta credință.

Pornind de la precizarea făcută de Mântuitorul „Cel ce nu este cu Mine împotriva mea este” (Luca 11, 23, Matei 12, 30), Părinții sinodului de la Laodiceea dispun ca ereticii care stăruie în erezie să nu fie admiși de Biserică.

„Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă stăruie în eres”. (Canonul 6 Laodiceea 343). La același sinod este interzis creștinilor vizitarea cimitirelor ereticilor, Părinții sancționându-i pe cei care nu respectă această dispoziție cu oprirea temporară de la împărtășanie, iar pe catehumeni cu prelungirea timpului de catehumenat.

„Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele ori la acele ce se zic locuri mucenicești ale oricăror eretici, pentru rugăciune sau pentru vindecare; și unii ca aceștia de vor fi credincioși, să se excomunice până la un timp anumit. Iar, pocăindu-se și mărturisindu-se că au greșit, să se primească”. (Canonul 9 Laodiceea 343)

Canonul 33 al sinodului de la Laodiceea completează prevederile celorlalte canoane ale acestui sinod cu privire la eretici, adăugând că ortodocșii nu pot avea comunitate de credință, nici cu ereticii, dar nici cu schismaticii.

„Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”. (Canonul 33 Laodiceea 343). Biserica nu îngăduie creștinilor căsătoria cu ereticii, acest lucru este prevăzut și în canonul 31 Laodiceea; Părinții sinodului de la Laodiceea admițând totuși căsătoria cu aceștia, numai în condiția în care partea neortodoxă trece la ortodoxie.

La sinodul de la Laodiceea s-a dezbătut problema cinstirii martirilor ereticilor, Părinții sinodului au dispus să-i pedepsească cu anatema pe creștinii care din ignoranță sau fiind seduși de eretici le-ar cinsti acestora martirii.

„Nici un creștin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos, și să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor, sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceștia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânșii să fie anatema”. (Canonul 34 Laodiceea 343)

Cu privire la eretici Biserica Ortodoxă are o atitudine diferită, astfel cei care se îndepărtează de dogma fundamentală a Bisericii trebuie botezați din nou, iar cei care se deosebesc mai puțin, prin abateri de ordin secundar, nu mai sunt botezați, ci doar pecetluiți cu sfântul mir. Acești eretici pot fi reprimiți în sânul Bisericii fiind, după caz, fie botezați din nou, fie pecetluiți cu sfântul mir, numai după ce au declarat în scris că s-au lepădat și au anatemizat eresul.

La sinodul de la Laodiceea s-a hotărât prin canonul 7 reprimirea în sânul Bisericii, fără a-i boteza din nou, dar bineînțeles după ce au anatemizat eresul, pe novațieni, fotiniani și quartodecimali.

„Cei ce se întorc din eresuri, adică dintre novațieni sau fotiniani sau quartodecimali ori catehumeni, ori credincioși de ai lor, să nu primească înainte de a anatemiza tot eresul, și mai ales pe cel ce se țineau, și apoi pe cei ce se ziceau la dânșii credincioși, învățându-i sinoadele credinței și ungându-i cu Sfânta Ungere, așa să se împărtășească cu Sfintele taine”. (Canonul 7 Laodiceea 343)

Canonul 8 al sinodului de la Laodiceea impun frigilor pentru reprimirea în Biserică, botezul:

„Cei ce se întorc de la eresul celor ce se zic frigi, de ar fi și în clerul cel de dânșii socotit, și s-ar zice cei mai mari, unii ca aceștia să se caterisească cu toată sârguința și să se boteze de episcopii și presbiterii Bisericii”. (Canonul 8 Laodiceea 343).

Referitor la donatiști, urmașii lui Donat, sinodul de la Cartagina dispune prin canonul 57 să-i primească în Biserică fără a repeta Botezul.

„Deoarece s-a hotărât în sinodul de mai înainte, îmi amintesc în armonie cu voi că, copiii cei mici botezați de donatiști, care încă nu au putut cunoaște pierzarea rătăcirii lor, după ce vor ajunge la vârsta capabilă de raționare, cunoscând adevărul și urând răutatea donatiștilor acelora față de catolicească Biserică a lui Dumnezeu, care s-a răspândit în toată lumea, unii ca aceștia să se primească după rânduiala veghe prin punerea mâinilor, și nu trebuie să se oprească sub cuvânt de rătăcire de la starea clerului, când venind la credință (…)”. (fragm. din canonul 57 Cartagina 419)

Canonul 66 al sinodului de la Cartagina demonstrează atitudinea blândă a Bisericii africane față de schismaticii donatiști.

În scopul stabilirii păcii cu donatiștii, dar și ca urmare a lipsei de clerici cu care se confrunta Biserica Africii, Părinții sinodului de la Cartagina prin canonul 68 admit valabilă hirotonia donatiștilor.

CAP.IV. IMPORTANȚA ACTUALĂ A CANOANELOR sinoadelOR locale

Hotărârile sinoadelor locale nu au fost date pentru a legifera apriori asupra unor probleme care ar fi putut să se ivească în sânul Bisericii, ci pentru a rezolva probleme reale cu care s-au confruntat comunitățile creștine datorită unei înțelegerii greșite a Revelației în Hristos.

Canoanele sinoadelor locale au fără îndoială o importanță istorică deosebită, dat fiind faptul că acestea pot servi ca izvoare istorice, care pe de o parte atestă prezența creștinismului încă din cele mai vechi timpuri în diversele regiuni ale globului, iar pe de altă parte ne informează asupra problemelor cu care se confrunta Biserica, referitoare la viața liturgică, la condițiile de reprimire în sânul Bisericii a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință, a ereticilor, condițiile de hirotonire, de alegere a episcopilor, precum și problemele morale ale credincioșilor. Deși canoanele sinoadelor locale au o importanță istorică de necontestat, acestea nu pot fi privite doar ca izvoare autentice ale istoriei bisericești, deoarece ele decurg direct din viața istorică a Bisericii.

Pentru a înțelege canoanele este important să se cerceteze și cauzele bisericești care au favorizat adoptarea acestora. Ar fi imposibil de înțeles mesajul canoanelor dacă am despărți conținutul specific al acestora de contextul istoric.

Dispozițiile sinoadelor locale se referă mai ales la jurisdicțiile și obligațiile pastorale ale episcopilor provinciali, la raportul dintre episcopi și păstoriți, la problemele canonice și liturgice care preocupau Bisericile locale, la viața morală și în general la credința creștinilor, penitență sau altfel spus, la ansamblul slujirii pastorale a fiecărui episcop. Sinoadele locale au fost convocate în diferite circumstanțe și în scopul de a armoniza în chip autentic misiune spirituală a Bisericii la condițiile istorice permanent schimbătoare.

Hotărârile sinoadelor locale au o importanță și o valoare de necontestat, fapt dovedit și de hotărârile Sinoadelor Ecumenice VI și VII, care prin canoanele 2 și respectiv 1 au conferit acestora autoritate ecumenică. Așadar nimeni nu poate contesta valabilitatea deciziilor acestor sinoade ecumenice. Cu toate acestea, autorii de drept canonic, dar și teologii, și-au pus întrebarea dacă unele din aceste canoane pot fi modificate, știut fiind faptul că evoluția societății a determinat numeroase schimbări, iar unele din dispozițiile acestor sinoade nu mai pot fi aplicate în prezent, deoarece situațiile și probleme reglementate prin acestea, nu mai sunt întâlnite în prezent.

Pr. prof. Liviu Stan argumentează că ar fi chiar cu neputință ca toate dintre canoanele adoptate într-o perioadă de 7 – 8 veacuri înainte de anul 920, să se mai potrivească și astăzi – autorul făcând referire aici la canoanele disciplinare și nu la cele dogmatice. Despre această problemă Prof. Dr. Boroianu afirma următoarele: „în ceiace privește credința, legile rămân etern aplicabile, iar în ceea ce privește buna rânduială în biserică, se susțin atât cât alte legi nu vin a le schimba”. De asemenea Nicodim Milaș în importantul său tratat de „Drept Bisericesc Orintal” preciza „deosebirea dintre legile dogmatice și cele disciplinare, cele dintâi numite dogme expun cu multă preciziune adevărul descoperit prin el și condamnă ereziile îndreptate împotriva lui. Aceste erezii au și făcut ca biserica să dea aceste legi … deoarece Biserica nu creează nici o dogmă nouă, ci dă o formă scrisă și stabilită adevărurilor descoperite precizându-le. Legile dogmatice ca atare sunt cu totul neschimbătoare.

Celelalte legi, adică legile disciplinare sau legile bisericești în sens mai strâns regulează viața din afară a credincioșilor din biserică precum a tot ce trebuie pentru menținerea ordinii bisericești și ajungerea scopului bisericii. Aceste legi disciplinare nu sunt deloc neschimbătoare, ci se pot schimba după nevoile bisericii și după schimbările pe care le indică starea socială dintr-o epocă sau alta. Asemenea schimbări se puteau face odinioară și se pot face și azi numai cu condiție ca să ținem cu tărie la legile fundamentale ale organizării bisericești și să avem în vedere normele de mai înainte, ferindu-ne de a produce sminteală între credincioși”.

Ținând seama de toate aceste aspecte Pr. C. Dron opinia că „deși canoanele sunt în vigoare vorbind din punct de vedere teoretic pot fi totuși modificate”.

Din categoria teologilor care susțin revizuirea operei canonice face parte și Pr. Prof. Liviu Stan care în studiul intitulat „Legislația bisericească și valoarea ei canonică” face o clasificare a canoanelor care au căzut în desuetudine, acestea se referă la:

Funcții bisericești dispărute: fac referire canonul 38 Cartagina, care are ca obiect pe văduve ca grup organizat de slujitoare sau femeii afierosite bisericii, acest cin exista în epoca apostolică, dar nu și astăzi. Canonul 26 Laodiceea este fără obiect, deoarece reglementează situația exorciștilor, funcție care nu mai există în Biserică de 1500 de ani. Canonul 96 Cartagina se referă la executori bisericești, funcție existentă în Biserica Africii în sec. V.

Stări bisericești și condiții sociale dispărute: canoanele 12 Ancira, 5 Neocezareea, 5, 19, 45, 46, 47 Laodiceea se referă la catehumenatul organizat, care astăzi a dispărut din viața bisericească. Canoanel 45, 63, 129 Cartagina îi socotesc în afara Bisericii pe actori, comedianți și artiști în general. Canoanele 64, 82 Cartagina se referă la scalavi. Raporturile creștinilor cu evreii sunt reglementate prin canoanele 37, 38 Laodiceea.

Privilegii de altă dată ale unor biserici: canonul 7 Sardica care stabilește așa numitul drept de azil al bisericii, un privilegiu care astăzi nu mai există. Canonul 55 Cartagina care dă episcopului Cartaginei dreptul de a hirotoni clerici întoate parohiile din Africa.

Privilegiile împăraților bizantini: invocate de canonul 104 Cartagina care permite împăratului bizantin să convoace instanțele de judecată ale clerului.

Condiția socială a clerului în primele secole creștine: canonul 15 Cartagina care impune clerului să nu ia parte la spectacole de teatru, de dans, de circ și canonul 30 Laodiceea care impune clericilor să nu gireze pe nimeni.

Cu toate că au fost semnalate unele canoane care au căzut în desuetudine,

rămânând – așa cum arăta Pr. prof. Stan – fără obiect, opera canonică a sinoadelor locale este fără îndoială valabilă și astăzi după atâtea secole, aspect consfințit de hotărârile sinoadelor ecumenice; iar privitor la canoanele care nu mai au aplicare în prezent, consider că nu reprezintă o problemă atât de stringentă pentru legislația bisericească, dat fiind faptul că acestea sunt foarte puține în raport cu marea operă legislativă a celor 11 sinoade particulare și a faptului că acestea au dezbătut o varietate de probleme, ale căror reglementări au aplicare și în mileniul 3. Aceste reglementări se referă la condiția clerului, la probleme morale ale credincioșilor precum și la eretici.

Biserica a acordat o importanță deosebită condițiilor de reprimire în comunitatea creștină a ereticilor și schismaticilor. Atitudinea față de eretici este diferită stabilind necesitatea botezului pentru acei care se depărtează de dogma fundamentală a Bisericii, iar acei care se deosebesc mai puțin prin abateri de ordin secundar de perceptele ortodoxiei, să fie reprimiți în Biserică prin pecetluirea cu Sfântul Mir, nefiind necesară repetarea botezului.

Canoanele sinoadelor locale cu privire la eretici au avut o importanță deosebită prin faptul că la vremea respectivă au reglementat și relația care o puteau avea creștinii cu ereticii. Referitor la acest aspect, Părinții sinoadelor locale au avut o atitudine reticentă, fapt ce transpare și din prevederile canoanelor adoptate la aceste sinoade. Se remarcă faptul că hotărârile sinoadelor locale nu încurajează legăturile sociale ale creștinilor cu ereticii, probabil în scopul de a-i feri pe creștini de relații cu aceștia, pentru a nu fi creștinilor motiv de sminteală.

Sinodul local de la Gangra (340) a fost convocat de episcopii locului, în scopul de a combate învățătura greșită a eustațienilor, care desconsiderau nunta și îndemnau soții să-și abandoneze familiile, nu respectau zilele de post rânduite de biserică și desconsiderau preoții căsătoriți. Canonul 4 al acestui sinod consideră drept act legal căsătoria preoților fapt ce s-a menținut până în zilele noastre. Acest sinod a avut o importanță deosebită, ca urmare a faptului că prin hotărârile adoptate a fost combătută învățătura eretică a eustațienilor, care rigoriști fiind, riscau să transforme monahismul într-o sectă religioasă.

În sinodul de la Ancira, Părinții sinodului au stabilit condițiile de reprimire a celor căzuți (lapsi) de la dreapta credință, dispunând în funcție de gravitatea faptelor săvârșite și a căderii, trepte diferite de penitență.

La sinodul de la Neocezareea (315) s-au dezbătut probleme de disciplină și au fost adoptate un număr de 15 canoane, majoritatea cu un caracter disciplinar, din prevederile cărora ne putem face o imagine despre starea socială și morală a societății creștine de la începutul secolului al IV-lea.

Sinodul de la Sardica (343) este important prin faptul că, la acest conciliu s-a încercat aplanarea neînțelegerilor și tulburărilor provocate în Biserică de către arieni și semiarieni, mai ale după condamnarea lui Arie, la sinodul I Ecumenic, scopul acestui sinod însă, nu a fost niciodată atins. Așa după cum nota istoricul I. Rămureanu, acest sinod are o importanță deosebită pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto-daci și daco-romani de la sudul și nordul Dunării, prin faptul că la acest sinod au participat mulți episcopi care-i păstoreau pe strămoșii noștri. Numărul mare de episcopi din regiunile dunărene care au participat la sinodul de la Sardica, atestă vechimea creștinismului pe teritoriul patriei noastre.

Sinodul de la Constantinopol (861) și-a dovedit cu siguranță importanța, nu numai prin faptul că a confirmat condamnarea iconoclaștilor, dar și prin faptul că majoritatea prevederilor canoanelor adoptate la acest sinod au fost statornicite și de alte sinoade.

Canonul 1 a sinodului de la Constantinopol (879 – 880) este, după opinia mea, de o importanță incontestabilă, prin faptul că, prin prevederile lui este subliniată însăși unitatea canonică dintre Biserica Răsăriteană și cea Apuseană. Vorbind despre importanța sinodului de la Constantinopol (879 – 880), Milaș afirma că prin acest conciliu a fost „proclamată solemn pacea încheiată între Biserica de Răsărit și cea de Apus”.

Canoanele sinodului de la Cartagina (419) sunt cele mai numeroase aprobate vreodată la un sinod local. Aceste canoane au o valoare deosebită prin varietatea problemelor dezbătute, care vizează atât reglementarea vieții morale a creștinilor cât și problema ereticilor donatiști, care au frământat Biserica Africii o lungă perioadă de timp. Este demn de remarcat faptul că dintre sinoadele locale, numai la sinodul de la Cartagina (419) s-au aprobat pe lângă canoanele cu caracter disciplinar și canoane de conținut dogmatic. Pr. C. Dron numără 9 canoane de conținut dogmatic aprobate de sinodalii de la Cartagina, și anume canonul 2 care face vorbire despre Sfânta Treime și care are – după cum afirmă autorul un „sumar” conținut dogmatic – și canoanel 120 – 128 prin care se anatemizează eresul pelagian.

Valoarea actuală a canoanelor celor 11 sinoade locale este subliniată, atât de faptul că ele sunt obligatorii pentru toată Biserica aspect consfințit de hotărârile sinoadelor ecumenice, cât și din aplicarea în viață bisericească de-a lungul celor 17 secole, de când acestea au fost adoptate.

Un alt argument care susține importanța operei canonice a sinoadelor locale, îl reprezintă studiul făcut de Pr. Vlasioss Phidas în lucrarea „Drept canonic. O perspectivă ortodoxă”, operă în care autorul prezintă pentru fiecare sinod local în parte, canoanele ale căror prevederi au fost reluate și dezbătute la sinoadele ecumenice. Acestea sunt următoarele:

15 dintre cele 25 de canoane aprobate la sinodul de la Ancira (314)

9 dintre cele 15 canoane aprobate la sinodul de la Neocezareea (315)

13 dintre cele 25 canoane aprobate la sinodul de la Antiohia (341)

16 dintre canoanele sinodului de la Sardica (343)

34 dintre cele 60 de canoane ale sinodului de la Laodiceea (343)

11 dintre cele 21 de canoane ale sinodului de la Gangra (340)

canonul de la sinodul de la Constantinopol (394)

77 dintre cele 133 de canoane ale sinodului de la Cartagina (419)

15 dintre cele 17 canoane ale sinodului de la Constantinopol (861)

2 dintre cele 3 canoane ale sinodului de la Sofia în Constantinopol (879 – 880)

Din toată opera canonică a sinoadelor locale, reprezentată de cele 322 de

canoane aprobate de acestea, se observă din studiul enunțat anterior, că reglementările a 193 dintre aceste canoane, au fost reluate și dezbătute și la sinoadele Ecumenice. Faptul că Sfinții Părinți ai sinoadelor ecumenice au găsit de cuviință să reia parte din prevederile acestor sinoade și să le dezbată în ședințele sinoadelor Ecumenice, subliniază importanța problemelor dezbătute la sinoadele locale.

Sinoadele locale au transmis Bisericii un prețios tezaur de învățătură și disciplină, care alimentează viața creștinilor de peste 1600 de ani.

BIBLIOGRAFIE

1. Boroianu, Dumitru, Dreptul Bisericesc, vol.I și II, Iași 1899

2. Busuioc, C., Sinodul local din Neocesareea, Ed. Lupta, Buc. 1915

3. Buzan, S., Hirotonie și hirotesie, în O., Anul IX, nr. 4/1957

4. Catrina, I. Aurelian, Canoanele sinodului convocat ca al VIII-lea

ecumenic, în O., Anul XVII, nr. 4/1965

5. Chenu, M.D., Viața sinodală a Bisericii și sociologia creștină, în Esprit,

Anul XXIX, nr. 301, Decembrie 1961

6. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000

7. Chițescu, Nicolae, Scriptură, Tradiție și tradiții, în O., Anul XV, nr. 3,

1963

8. Cobzaru, Daniel, Organizarea bisericească în lumina legislației locale

de la Antiohia 341 și Sardica 343, în O., ANUL LII,

nr. 1 – 2/2001

9. Coman, G. Ioan, Patrologia

10. Coman, G., Ioan, Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața

Bisericii, în O., Anul XIV, nr. 3/1962

11. Danielou, Jean, Nouvelle, Histoire de l’Eglise, vol. III

12. Dron, Constantin, Valoarea actuală a canoanelor, Tipografia Cărților

Bisericești, Buc. 1928

13. Dură, Nicolae, Le régime de la synodalité selon la Legislation

Canonique conciliaire occumenique du I er Milenaire,

Ed. Ametist, Buc. 1999

14. Dură, Nicolae, Biserica creștină în primele patru secole.

Organizarea și bazele ei canonice, în O.,

Anul XXXIV, nr. 3, 1982

15. Floca, N. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, Ed.

Polsib, Sibiu 1993

16. Floca, N. Ioan, Drept CanonicOrtodox. Legislație și Administrație

Bisericească, Ed. I.B.M. – B.O.R., Buc. 1990

17. Floca, N. Ioan, Canoanele sinodului de la Sardica, în S.T., Anul

XXIII, nr. 9 – 10, 1971

18. Flor, R. Teodorescu, Sinoadele ecumenice și sinoadele locale din

Răsărit și Apus – expresia unității în varietate a

Bisericii din veacul al IV-lea, în M.M.S., Anul

XLV, nr. 1 – 2, 1969

19. Grigorie, Marcu, Ideea de sinodalitate și prioritate apostolică Noul

Testament, în S.T., seria a II-a, Anul XXVI, nr. 7 – 8,

1974

20. Gabor Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie I cel Mare

(379 – 395), Ed. Bizantină, 2004

21. Găină, Dumitru I., Din activitatea canonică a patriarhului Fotie, în

S.T., Anul XV, nr. 5 – 6, 1963

22. Gidei, V.I., Sinodul din Laodiceea, Buc. 1901, (teză de licență)

23. Héfélé, Charles – Joseph, Histoire des conciles, tom deux, Paris 1869

24. Hristos, Andruțos, Simbolica, trad. rom. Iustin Moisescu, Craiova 1955

25. Ion,C., Instituția horepiscopilor în Biserica veche, în Studii Teologice,

Anul XIV, nr. 5-6, 1962

26. Viorel, Ioniță, Sinodul de la Constantinopol din 879 – 880 și

actualitatea hotărârilor sale, în S.T., seria a II-a,

Anul XXXIV, nr. 3 – 4, 1982

27. Ivan, D. Iorgu, Oros și Kanon, în O., Anul XXII, nr. 3, 1970

28. Manea, Cristișor, Tipuri de sinoade prevăzute de sfintele canoane, în

S.T., seria a II-a, Anul XV, nr. 7 – 8, 1963

29. Marcu Ascetul, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I,

Ediția a II-a, trad. rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,

Sibiu, 1947

30. Milan, Șesan, Patriarhul Fotie și Roma, în Mitropolia Ardealului,

Anul V, nr. 7 – 8, 1960

31. Mihăilescu, Gheorge, Sinodul de la Ancyra, Ed. Gutenberg, Buc. 1908

32. Milaș, Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, Ed.Gutemberg, Buc.

1915, traducere de D. I. Cornelescu și Vasile S. Radu

revăzută de I. Mihălescu

33. Milaș Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțită de comentarii,

vol.II, trad. de Uroș Covincici și Nicolae Popovici,

Tipografia Diecezană, Arad 1930

34. Moldovan, D., Ilie, Sfintele canoane și raportul lor cu revelația divină,

în Mitropolia banatului, Anul XXVII, nr. 1 – 3, 1977

35. Mortrevil, Jean, Histoire de droit Byzantin, vol. II

36. Popa, Ioasaf, Calea de mijloc în asceza creștină, Ed. Glasul

Monahilor, Buc. 1999

37. Popovici, Eusebiu, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Iași, 1925

38. Posa, Constantin, Sinodul din Antiohia 341 și canoanele sale,

(teză de licență) Ed. Gutenberg Buc. 1900

39. Radu, S., Cinstirea Bisericii, locașul lui Dumnezeu, în Mitropolia

Olteniei, Anul XIX nr. 3 – 4, 1967

40. Rămureanu, Ioan, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul

I ecumenic până la moartea lui Arie, în S.T., Anul

XIII, nr. 1 – 2, 1961

41. Rămureanu, I. Ioan, Sinoadele de la Sirimium între 348 – 358, în S.T.,

Anul XV, nr. 5 – 6, 1963

42. Rămureanu, I. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Ed. I.B.M.-

B.O.R., 1987

43. Rămureanu, I. Ioan, Sinodul de la Sardica din anul 343. importanța lui

pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto –

daco – romani, în S.T., Anul XIV, nr. 3 – 4, 1962

44. Samir, Gholam, Legea divină și legea bisericească, în S.T., seria

a II-a, Anul XXVII, nr. 9 – 10, 1975

45. Soare Gherghe, Legislație Bisericească, în B.O.R., Anul XIX,

nr. 3 – 6, 1951

46. Soare Gheorghe, Înapoi la Sfintele canoane, Buc. 1932

47. Stan, Liviu, Pe drumul tradiției și canoanelor ortodoxe, în Biserica

Ortodoxă Română, Anul XXVI, nr. 5 – 6, 1958

48. Stan, Liviu, Dreptul în viala Bisericii, în S.T., Anul XII, nr. 7 – 8, 1960

49. Stan, Liviu, Obărșia și dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc, în

Mitropolia Olteniei, Anul XX, nr. 1 – 2, 1968

50. Stan, Liviu, Biserica și Dreptul, în M.O., anul VII, nr. 8 – 9, 1956

51. Stan, Liviu, Tăria nezdruncinată a Sfintelor Canoane, în Ortodoxia,

Anul XXII, nr. 2, 1970

52. Stan, Liviu, Despre sinodalitate, în S.T., Anul Xxi, nr. 3 – 4, 1969

53. Stan, Liviu, Autocefalia și autonomia în Ortodoxie, în Mitropolia

Oleteniei, Anul XIII, ne. 5 – 6, 1961

54. Stan, Liviu, Codificarea canoanelor, în S.T., Anul XXI, nr. 9 – 10, 1969

nr. 3 – 6, 1951

55. Stănculescu, Ioan, Ascultarea canonică, în S.T., Anul XIV, nr. 7 – 8, 1962

56. Stăniloae, Dumitru, Autoritatea Bisericii, în S.T., Anul XVI, nr. 3 – 4,

1964

57. Stăniloae, Dumitru, Temeiurile teologice ale ierarhiei și ale

sinodalității, în S.T., Anul XX, nr. 3 – 4, 1970

58. Stăniloae, Dumitru, Caracterul permanent și mobil al tradiției, în S.T.,

Anul XXV, nr. 3 – 4, 1973

59. Târâlă Zosima și Haralambie Popescu, Pidalin, Ed. Speranța, Buc. 1992

60. Vlassios, I. Phidas, Drept Canonic. O perspectivă ortodoxă, trad. de

Pr. Lector Adrian Dinu (nepublicată)

CUPRINS

Lista de abrevieri

Prefață………………………………………………………………………………………….. 1

CAP. I. INTRODUCERE ………………………………………………………………. 4

I.1. Biserica și Dreptul ………………………………………………………….. 4

I.2. Legea Bisericească …………………………………………………………. 6

I.3. Factorii care au determinat nașterea Legii Bisericești…………… 7

I.4. Organe legiferatoare în Biserică ……………………………………….. 8

I.5. Participanții la sinod ……………………………………………………… 10

I.6. Sinodalitate ………………………………………………………………….. 11

I.7. Principalele tipuri de sinoade …………………………………………. 13

I.8. Sinoadele locale – generalități ………………………………………… 14

I.9. Canoanele – generalități …………………………………………………. 20

I.9.1. Clasificarea canoanelor ……………………………………… 22

I.9.2. Despre codificarea canoanelor ……………………………. 25

CAP.II. ISTORICUL SINOADELOR LOCALE ……………………………. 28

II.1. Sinodul de la Cartagina (256) ……………………………………….. 28

II.2. Sinodul de la Ancira (314) ……………………………………………. 29

II.3. Sinodul de la Neocezareea (315) …………………………………… 32

II.4. Sinodul de la Gangra (340) …………………………………………… 34

II.5. Sinodul de la Antiohia (341) …………………………………………. 38

II.6. Sinodul de la Laodiceea (343) ………………………………………. 39

II.7. Sinodul de la Sardica (343) …………………………………………… 42

II.8. Sinodul de la Constantinopol (394) ……………………………….. 45

II.9. Sinodul de la Cartagina (419) ……………………………………….. 46

II.10. Sinodul de la Constantinopol (861) ……………………………… 48

II.11. Sinodul de la Constantinopol (879 – 880) ……………………… 49

CAP.III. Privire generală asupra problemelor

dezbătute la sinoadele locale …………………….. 52

III.1. Despre hirotonie ………………………………………………………… 53

III.2. Starea civilă a clerului ………………………………………………… 57

III.3. Stări incompatibile cu hirotonia …………………………………… 59

III.4. Vârsta de hirotonie …………………………………………………….. 62

III.5. Transferul clerului ……………………………………………………… 63

III.6. Probleme morale ale clerului ……………………………………….. 66

III.7. Horepiscopi ………………………………………………………………. 68

III.8. Alegerea episcopului ………………………………………………….. 70

III.9. Biserica …………………………………………………………………….. 72

III.10. Despre zilele de post rânduite de Biserică …………………… 77

III.11. Problema organizării sinoadelor …………………………………. 78

III.12. Serbarea Paștelui ……………………………………………………… 80

III.13. Botezul catehumenilor ………………………………………………. 82

III.14. Cărțile canonice ale Sfintei Scripturi ………………………….. 83

III.15. Despre căsătorie ………………………………………………………. 85

III.16. Despre înfrânare la carne și vin ………………………………….. 88

III.17. Despre eretici …………………………………………………………… 90

CAP.IV. IMPORTANȚA ACTUALĂ A CANOANELOR

sinoadelOR locale ……………………………………………… 93

Bibliografie ………………………………………………………………………………. 100