Parintele Duhovnicesc Duhovnic

=== l ===

INTRODUCERE

1. Un teolog a afirmat că Πνευματικός πατήρ este, înainte de toate, cel ce s-a născut el însuși din Duh. Sintagma “părintele duhovnicesc” apare în Sfânta Scriptură ca temei al noilor relații ce s-au statornicit, prin Hristos, între om și Dumnezeu. Hristos Mântuitorul ne așează în raport de filiație prin har, față de Dumnezeu Tatăl, fapt ce reiese cu claritate din rugăciunea “Tatăl nostru” (Matei VI, 9) sau, altfel spus, începând cu Hristos, relația stăpân – rob face loc misterului tată – fiu.

Paternitatea și filiația spirituală nu rămân numai în relația om – Dumnezeu, ci încă de la început s-a extins și în cadrul relației dintre Apostoli și ucenicii lor și credincioșii acelor timpuri. Cel renăscut în Hristos prin botez devenea fiu, iar cel prin care se săvârșea lucrarea devenea părinte: “Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Hristos” (I Corinteni IV, 15).

Pe temeiul celor arătate, antichitatea creștină a dat duhovnicului numele de “părinte”.. De la început, părintele duhovnicesc sau duhovnicul, apare în relație cu Taina Mărturisirii, însă paralel cu viața monahală au apărut părinții duhovnicești, acei ava, stareți sau bătrâni. Aceștia, adesea nehirotoniți, erau îndrumători de conștiințe, sfătuitori, îngrijindu-se de modelarea sufletească și de creșterea duhovnicească a ucenicilor din mănăstire sau din afara ei. Starea lor profound duhovnicească “transmite ca odinioară Ilie lui Elisei, Duhul, ucenicilor săi”.

Deși această îndrumare nu avea și putere sacramentală, Biserica a admis starea de lucruri. “Această derogare se explică prin starea monastică, o stare de pocăință absolută: stăpâni pe această artă, stareții pot să-i ajute pe alții”.

Deși cele două moduri de exercitare a paternității duhovnicești au coexistat în viața Bisericii, funcțiile lor nu s-au confundat niciodată. Mai mult decât atât, când împrejurările au cerut-o, Biserica a făcut deosebire clară între slujba de sfătuitor și puterea de dezlegare și a reafirmat tradiția potrivit căreia episcopii și preoții sunt împuterniciți cu slujirea mărturisirii și a iertării păcatelor.

Pe baza Revelației, a conștiinței Bisericii și a experienței ei, “iconomul” pocăinței era episcopul. El ascultă mărturisirile celor ce păcătuiau și le dădea dezlegarea. Odată cu înmulțirea comunităților creștine, episcopul trece sarcina slujbei mărturisirii și a iconomiei pocăinței asupra preoților. Potrivit rânduielii, episcopul, ca unul care are deplinătatea puterii harice, are calitatea și puterea de a excomunica, dar și de a reprimi în comuniune. El făcea aceasta în mod regulat, atunci când adunarea euharistică din fiecare comunitate era prezidată de un episcop. Dezlegarea pentru împărtășirea de la masa euharistică o are numai cel ce prezidează adunarea euharistică. Atunci când comunitățile creștine s-au înmulțit, preotul a primit delegația de a prezida adunarea euharistică și odată cu aceasta și îngăduința de a lega și dezlega pe cei ce vin la mărturisire și care, până atunci, erau legați sau dezlegați de păcate numai de către episcopi.

2. Denumirea de duhovnic pe care spiritualitatea ortodoxă o atribuie preotului care a primit îngăduința de a săvârși Taina Mărturisirii comportă sensuri profunde. Ea presupune o stare harică deosebită, stare pe care preotul o dobândește odată cu experiența adăugată râvnei sale în slujirea preoțească, Faptul că vechile rânduieli ale Bisericii prevedeau ca duhovnicia să se dea la vârste mai înaintate, este o dovadă în acest sens.

Nu încape nici o îndoială că duhovnicul este omul Duhului, persoana prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, însă lucrează asupra celorlalți atâta vreme cât mai întâi este viu și lucrător în viața lui.

El devine om duhovnicesc printr-o muncă asiduă, prin efort continu și prin modelarea propriei personae în lumina poruncilor lui Dumnezeu, porunci sfinte și sfințitoare.

Dacă puterea de a săvârși Taina Mărturisirii o primește preotul prin însuși actul hirtoniei, îngăduința de a exercita această putere se dă prin hirotesia în duhovnic. Aceasta nu este o simplă îngăduință sau o simplă dezlegare din partea arhiereului, ci este mai mult decât atât. Întrucât ea se dă printr-o rânduială liturgică, crează și o stare harică deosebită.

Atare stare harică, pe de o parte îl ajută pe preot în lucrarea sa în cadrul spovedaniei. “Prin hirotesie, duhovnicul primește duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeletnicirea sa și să mântuiască cu înțelepciune sufletele păcătoșilor, așa cum prin punerea mâinilor lui Moise, a primit Isus Navi duhul chibzuinței” (Deuteronom XXXIV, 9). Pe de altă parte i se dă o identitate proprie preotului respectiv între ceilalți preoți. El devine preot duhovnic. Această realitate și distincție în același timp apare și în rugăciunea de dezlegare: “iar eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată…”

3. “Spoveditul”, termen care provine de la slovonescul исловеддnie, desemnează pe duhovnicul nostru ca săvârșitor al tainei Sfintei Mărturisiri.

Enciclica Patriarhilor orientali, art. 17 stabilește că Sfânta Împărtășanie se dă numai celor mărturisiți și iertați, adică acelora împăcați cu Biserica. Așadar, mărturisirea păcatelor, urmarea canonului și iertarea sunt momente și lucrări prealabile Sfintei Împărtășiri. Rânduiala Mărturisirii prezentată astăzi în Molitfelnic are caracterul unei judecăți bisericești sau lis eclesiastica. Însă penitentul este acuzatorul, preotul (arhiereul) este martorul, iar primitorul, deci judecătorul, este Dumnezeu, este Mântuitorul Hristos, aflat de față prin sfânta Sa icoană.

În virtutea puterii supreme ce li s-a dat, de a lega și dezlega păcatele oamenilor, episcopii sunt îndreptățiți să primească mărturisirea credincioșilor. (can. 52 apost., 6, 7, 43 Cartagina; Constit. Apostolice II, 11-12). Preoții duhovnici au aceeași îndreptățire pe temeiul împuternicirilor pastorale din parohie (52 Ap. Cons. Apost. VIII, 15). Putem observa că în Grecia, în secolele trecute, mărturisirea se făcea de către ieromonahi anume (ό πνευματικός πάτηρ), obținând de la episcopul locului o autoritate specială, un ordin Episcopal scris ε̉̉νταλτήριον de la ε̉ντέλλομαι- eu poruncesc. Tot venitul acumulat era trimis la episcopie în vederea strângerii de provizii. Drept urmare în Biserica Greciei s-a produs o reacție împotriva acestor duhovnici și preoții de parohie au început să împărtășească credincioșii fără spovedanie, fapt specific acestei Biserici, nemairepetându-se în celelalte Biserici Ortodoxe. La ruși și la români în special, duhovnicii au devenit preoți specializați, ajungând la această vrednicie prin vârstă, experiență și un examen special – de regulă prin învățarea Pravilei – a canoanelor. Mai nou dreptul de a spovedi se acordă printr-un act special semnat de episcop. La noi duhovnicul primește dreptul de a mărturisi prin hirotesia ce se dă după un anumit număr de ani de practică preoțească. În caz de urgență, va spovedi în temeiul hirotoniei primite. Mărturisirea ortodoxă 1, 1–13 îi oprește pe duhovnici să admită la Sfânta Spovedanie pe credincioșii de altă confesiune.

Păcatele mărturisite sunt iertate după îndeplinirea canonului (epitimia, certarea). Pedepsele ce se administrează nu constituie condamnări, ca în dreptul laic, ci sunt pași spre redresare și mântuire, mijloace de vindecare duhovnicească. Aflate la îndemâna Bisericii. Altfel spus, Dreptul bisericesc este taumaturgic sau vindecător, iar nu punitiv sau răzbunător. De aceea conștienți de această structură ontologică a Dreptului bisericesc și a Tainei Mărtutrisirii ca legisactio eclesiastica, Părinții Sinodului Trulan în canonul 102 VI, ecumenic, poruncesc următoarele:

“Se cuvine ca cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega și de a dezlega, să cerceteze felul greșelii și năzuința de întoarcere a celui păcătos și să aducă astfel leac potrivit boalei. Ca nu cumva folosindu-le pe amândouă fără măsură să primejduiască mântuirea celui bolnav. Căci nu-i ușoară boala păcatului, ci felurită și multă, odrăslind multe ramuri vătămătoare din care izvorăște mult rău și curge înainte până când stă chiar împotriva puterii doctorului. De aceea cel ce se înfățișează ca știutor de leacuri duhovnicești, trebuie să cerceteze mai întâi înclinarea păcătosului și anume dacă tinde spre sănătate, sau dacă dimpotrivă, prin felul său de purtare, cheamă asupra-și boala; cum se îngrijește în timpul pocăinței de întoarcere, și de nu, ispitind cumva, se împotrivește doctorului, iar din pricina leacurilor aduse și care se pun deasupra, rana sufletului crește, măsurând astfel cum se cuvine îngăduința. Căci tot avântul lui Dumnezeu și al aceluia ce i s-a dat cârmuirea pastorală, este să se întoarcă și să tămăduiască oaia cea rătăcită și mușcată de șarpe. și nici să o împingă către prăpastia deznădejdii, dar nici să slăbească frânele, împingând spre nesocotirea și disprețul vieții, ci în tot chipul, ori prin doctorii aspre și întăritoare, ori prin altele mai ușoare și mai blânde, să se împotrivească patimii și să lupte pentru închiderea ranei, căutând ca pocăința să dea roade și să îndrumeze înțelepțește pe omul chemat către luminarea cea de sus. Se cuvine deci ca și noi să le știm pe amândouă și cele hotărâte și cele obișnuite, urmând potrivit obiceiului, față de cei ce nu primesc cele hotărâte, după cum ne învață și Sfântul Vasile”.

Pidalionul (în nota 1 la can. 12 I ec.), cere multă circumspecție pentru ca nu cumva “unii, neputând suferi asprimile canonului, să devină recalcitranți; sau deznădăjduiți; iar alții, pentru că nu au luat canon potrivit păcatelor lor, să se lenevească și mai rău și să păcătuiască mai mult”.

Indulgențele apărute în Biserica de Apus în sec. XV – XVI nu au putut înlocui marturisirea nici în Biserica Romano – Catolică. Ele au cauzat însă mult rău în Apus, chiar dezbinarea sub denumirea de Reforma lui Luther, de la începutul sec. XVI.

Aprecierea faptelor la spovedanie. Întrucât preotul duhovnic are capacitatea de a evalua faptele mărturisite de penitent, el deține puterea odinioară dată Bisericii, Sfinților Apostoli și episcopilor; de-a lega și dezlega. După ce a pronunțat mai întâi iertarea din partea Mântuitorului Hristos, îl iartă și îl dezleagă și el “Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pe tine frate (soră)” și să-ți lase (alunge) ție toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin.”

Judecata propriu – zisă nu este pământească. Deși ea se petrece înaintea duhovnicului, în lumea aceasta. Duhovnicul sau “spovădăul’’trebuie să fie un bun cunoscător al vieții omenești, nu pentru a judeca pe cel venit în fața Judecătorului Suprem, ci pentru a-și da seama de vătămarea sufletească produsă de viața nedreaptă a celui venit la mărturisire și pentru a pregăti locul cel mai potrivit pentru vindecare. Duhovnicul nu are dreptul să provoace mai multă rănire sau chiar deznădejde, ci este cel care deschide zarea vindecării sufletești prin recomandările de îndreptare (canon) și prin tandrețea sufletească față de fiul sufletesc pierdut și regăsit. De aceea, cu privire la modul de exprimare a judecății, Pravila bisericească impune următoarele: “Și după ce-și va spune oricine (oarecine) păcatele, îl învață și-l canonește cum îi va cunoaște greșelile și cum îl va lumina Duhul Sfănt într-acel ceas dându-i și canon după cum se va cuveni, nici foarte greu nici foarte usor, ci să socotească vârsta lui: tânăr iaste au bătrân, însurat iaste au neînsurat, bogat au sărac preot au mirean, au monarh, carturariu, au necărturariu, și câtă vreme au păcătuit și în ce vreme, în post au în zile slobode, cu ce mijloc, fățis sau într-ascuns, cu vreo fată a vreunii rudenii au streină și altele ca acestea. Căci cu aceste mijloace se fac păcatele mai grele au mai ușoare, și așa urmează și canonul. Și încă să socotească și păcatele celuia ce s-au spovedit, și carele va fi mai mare pentru acel păcat să-i dea canon. Adică să zicem: un om a făcut curvie și ucidere. Uciderea este mai mare păcat. și să-i dea canonul uciderii pentru toate, învățându-l ca să-și aducă aminte pururea de păcatele lui, și să se întristeze cu suspinare și cu lacrimi rugându-se lui Dumnezeu să-l ierte. Și canonul să-l facă cu mijlocu ce au rânduit Părinții Bisericii noastre, adică cu post, cu rugăciune, și cu milostenii, și cu alte fapte plăcute lui Dumnezeu, iar nu să îndemne pe creștini să mănânce pământ și cărbuni și alte oarecare mojicești învățături ca niște neînvățați”.

Desprindem de aici două coordonate: 1) Se dă o singură dată canon sau sfat de îndreptare, anume, pentru păcatul cel mai greu, adică pentru infracțiunea religioasă cea mai gravă. Păcatele nu se cumulează, ci se are în vedere cel mai grav săvârșit. 2) Canonul nu are caracter laic, ci bisericesc, traumatologic sau vindecător, iar nu vindecativ sau răzbunător.*

Canonul nu se administrează după bunul plac. El trebuie să țină seama de doi factori: persoana și timpul comiterii păcatului: “Socotește și aceasta, ca de când va fi părăsit omul păcatul, dintr-acea vreme să ia și canonul, cum am zis. Un om a făcut păcate de moarte, ucidere sau preacurvie; pe acesta să-l întrebi și de va fi părăsit de doi ani de acel păcat să-i scazi doi ani. Iar de va fi părăsit de cinci ani, tu să-i scazi cu acei cinci, și la celelalte așa să faci scădere. Că după cum grăiește Marele Vasile, cap. 29: în câtă vreme va face omul păcatul, și nu să va pricestui, întru nimic i se socotește după aceea, ca și de va ține oprirea, de pricestanie și să va întâmpla iarăși să cază în păcat, iară dinceput să cade a-și începe canonul. Iară de să va întâmpla să cază într-alt păcat mai înainte de săvârșirea canonului, să cade a socoti anii carii sunt mai mulți ai canonului neplinit, sau ai canonului păcatului celui făcut de curând, și carii vor fi ani mai mulți, cu acela să-l canonești. Și iarăși, după ce au lăsat păcatul, de să va opri din sine sau de la alt duhovnic de Sfânta Pricestanie, acei ani să i se socotească în numărul canonului ce i-l va da. Iar de să va afla acel om cu bună cucernicie și va vrea să facă în toate zilele metanii după putință, să-i ierți lui un an din numărul opririi de Pricestanie. De va vrea să facă milostenie după putere, să-i ierți și alt an. De va posti miercurea și vinerea, după porunca dumnezeieștelor canoane, să-i ierți și alt an. De va vrea să postească lunea de carne, să-i lași și alt an. De va fi de vârstă mai jos de 30 ani, să-i lași și alt an. De va fi mai jos de 20 de ani, să-l canonești mai ușor. De va vrea să se facă călugăr și să se pocăiască de păcate, atuncea cu două părți să-l canonești, și a treia să-l ierți. De va vrea să meargă în mănăstire de obște, să-i lași jumătate de canon. Iar de va cădea după ce au luat chipul călugăriei, atuncea să le facă toate deplin”.

Canonisirea este obligatoriu și complexă. Ea nu înseamnă chinuire, cum rău se înțelege astăzi de către mulți duhovnici, atât de mir cât și de ieromonahi, ci înseamnă luarea în grija duhovnicească și vindecare prin asistența religioasă de prim ordin a celui rănit prin ispitirea sau amăgirea diavolului. Dar în canonisire se include neapărat rugăciunea zilnică, mai intensă, pentru a trezi în credincios conștiința viețuirii în prezența continuă și reală a lui Dumnezeu: “Pe nimeni să nu lași să se ducă făra canon, măcar de i-ar fi păcatele lui cât de mici, căci pocăința cea desăvârșită întru aceste trei părți se săvârșește: întru zdrobirea inimii, întru spovedania păcatelor înaintea duhovnicului, și întru facerea canonului. Iară lipsind una dintre aceste trei, nu poate fi taina pocăinței desăvârșit, și pentru aceea nici iertarea păcatelor va fi”.

Există și un fel de canon “perpetuu” pentru păcatele zilnice: “Drept aceea și pentru aceea păcatele cele mici ce se fac preste zi, cu cuvântul și cu gândul, în loc de canon li se dă să citească pre zi <<Tatăl Nostru>> de cinci sau zece ori, sau <<Crez întru unul Dumnezeu, Născătoarea de Dumnezeu>> sau de 100 de ori rugăciunea <<Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine păcătosul>>”.

Primirea sau acceptarea canonului de către credinciosul penitent constituie o garanție că acesta din urmă dorește să fie fiu duhovnicesc : “Și câți vor asculta și cu dragoste vor primi a face canonul, carele îl vei da lor, pre acela să-i aibi fii duhovnicești, iar câți nu te ascultă nici vor să se supuie învățăturii tale, pre unii ca aceia învață-i cu blândețe ca să pue început bun. Și de se vor întoarce îi primești și cu veselă față, îi cheamă iarăși cătră părinteasca dragoste. Iară să nu dai obraz celor nesupuși, ca să nu te faci pre sine-ți părtaș păcatelor streine. Și așa să socotești păcatele celor ce se mărturisesc către tine, ca<și> cum ar fi ale tale, și să te întristezi ca și cum ai avea a da seama la Dumnezeu pentru dânsul. Însă de nu te va asculta ca să se părăsească nu te rușina de dânsul, că el însuși va da seama de păcatul său”

Între canonisiri există și cele pentru preoți. Ele privesc fie modul de conviețuire, fie slujirea, fie duhovnicia însăși. Astfel, se prevede că preotul duhovnicesc dacă va divulga păcatele mărturisite la spovedanie să aibă canon de oprire de la preoție 3 ani, după cum zice Postnicul; iar alții poruncesc să i se ia darul preoției și al duhovniciei de tot; având numai dreptul de a se cumineca cu Sfânta Pricestanie; însă politiceasca Pravilă ceva mai aspră zice să i se scoată limba prin ceafă și să o tragă până ce va muri.

Duhovnicului ii este total interzis să divulge secretul mărturisirii. Iar de va trimite la alt duhovnic pe cel care și-a mărturisit păcatele în prezența lui și să-l spovedească acela din nou, nu mai este duhovnic, chiar din acea clipă, ci și-a pierdut de fapt darul și puterea duhovniciei. La fel, credinciosul care s-a spovedit la un duhovnic, este obligat să păstreze taina și să nu se respovedească pentru ceea ce a dezvăluit deja și pentru care și-a primit canonul arătându-se nemulțumit de primul duhovnic. De altfel, în mod obișnuit, așa cum învață și mitropolitul Antim Ivireanu, duhovnicul competent este duhovnicul din parohie și nu altul pentru credincioșii mireni, iar pentru monahi și monahii nu are competența altcineva decât duhovnicul pentru propria obște. Dreptul bisericesc nu se recunoaște nicidecum așa zișii super – duhovnici.

Este un fapt îndeajuns de cunoscut ca practică necanonică, de a spovedi credincioșii dar din alte parohii a cauzat și cauzează demoralizarea credincioșilor, neîncrederea în preoție și bagatelizarea Sfintei Taine a Spovedaniei. Este necesar ca și Chiriarhii să dea îndrumări clare în această privință, lămurindu-se ce înseamnă și din punct de vedere bisericesc, lucrul judecat : res judicata pro veritate habetur, în vederea păstrării unității de credință și a întegrității parohiilor. Căci se întâmplă ca, uneori, credincioșii cărora le-a fost greu să treacă peste jena de a spune adevărul lui Dumnezeu în fața propriului părinte duhovnicesc, să alerge la alți duhovnici care nu-i cunosc, și să fie opriți de la Sfânta Împărtășanie pe zeci de ani. Deși, aparent, ei duc o viață evlavioasă, nu iau parte la împărtășire și devin, astfel, străini de Altarul pe care îl au în față. De aceea, este cu totul vinovată atragerea de credincioși din alte parohii sub pretexte pioase excepționale și care nu fac decât să transforme propriul oficiu într-un veritabil auxiliar al “religiei de piață” – fapt detestat de Însuși Mântuitorul Hristos, când a alungat cu biciul vânzătorii din Templu.

CAPITOLUL I

1. Preoția și duhovnicia – instituții ale Bisericii interconfesional.

Preoția și duhovnicia sunt instituții ale Bisericii. Preoția este Sfântă Taină iar duhovnicia este pentru savârșirea lucrării de sfințire, de propovăduire și de păstorire a credincioșilor, după porunca Mântuitorului au fost rânduiți de către însuși Mântuitorul, Sfinții Apostoli, care la rândul lor, au instituit apoi Preoția Legii noi, adică pe slujitorii bisericești din cele trei trepte ale ierarhiei preoțești: episcopi, prezbiteri și diaconi. Acest lucru este atestat de autorii cărților Noului Testament încă din primele zile ale Bisericii, după Cincizecime, când ierarhia bisericească de instituire divină apare deplin constituită.

În Noul Testament se vorbește despre existența diaconilor și a preoților, înainte de ținerea Sinodului de la Ierusalim. Există și alte mărturii, încă din acel timp, cu privire la denumirea slujitorilor bisericești din cele trei trepte ale ierarhiei preoțești.

În canoanele apostolice 1, 2 și altele, după ce se stabilește cum se face alegerea și hirtonirea arhiereului se arată că prezbiterul și celelalte persoane care fac parte din cler, sunt inferioare treptei episcopale, întrucât săvârșirea hirotoniei preotului și a diaconului, precum și a hirotesiei în celelalte trepte ține de competența treptei ierarhice a episcopului.

Canonul 2 apostolic prevede “Preotul să se hirotonească de către un singur episcop, și diaconul și ceilalți clerici”.

Πρεσβύτερος ΰπό ένός έπισκόπου χειροτονείσθω, καί διακονος και οί λοιποι κληρικοί.

Presbyter ale uno episcopo ordinator, item diaconus et reliqui clerici.

Articolul 90, punctul 2 din Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, arată că hirotonia preotului se face de către episcop (sau de către arhiereul delegat), iar a arhiereului se face de către trei episcopi (arhierei eparhioți), pe temeiul cercetării canonice prealabile. Câteva dintre canoanele Bisericii Ortodoxe se referă cu destulă amănunțime la hirotonie și la starea clericală cu totul deosebită de cea a laicilor sau a mirenilor specificând și unele dintre marile ei răspunderi. Dintre astfel de canoane fac parte și următoarele:

Canonul 9 I ec “Dacă unii au fost făcuți preoți fără cercetare, și cercetându-l mai târziu au mărturisit cele greșite de dânșii, dovedindu-se din mărturisirea lor ca oamenii, lucrând împotriva canonului i-au hirotonit, pe aceștia canonul nu-i îngăduie, deoarece Biserica universală apără numai ceea ce este fără prihană”(Lămuriri în canoanele 61, 17, 18, 19, 25 ap.).

Canonul 10 I ec “Cei căzuti, care au fost hirotoniți din neștiință, sau chiar cu știrea hirotonitorilor nu ies de sub prevederile canonului bisericesc, deoarece aflându-se, se caterisesc”.

Canonul 61 ap. “Dacă se va ridica asupra unui credincios vreo învinuire de desfrânare, ori de adulter, ori de altă oarecare faptă oprită și se va dovedi, să nu se promoveze în cler”.

Canonul 28 ap. “Dacă, vreun episcop, ori presbiter, ori diacon caterisit după dreptate, pentru vinovății învederate, ar îndrăzni să se atingă de slujba ce i-a fost încredințată oarecând, acela să se taie cu totul de la Biserică” (canoanele: 5 Sin I ec; 6 Sin II ec, 29 Sin IV ec; 14 Sardica 4, 12, 15 Antid., 29, 65 Cartagina, 8 Vasile cel Mare).

Canonul 29 ap. “Dacă vreun episcop prin bani a ajuns la demnitatea aceasta mare, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească atât dânsul cât și cel ce l-a hirotonit și să se taie desăvârșit și de la împărtășire, ca Simon Magul prin mine Petru” (paralel : 2 sin IV ec; 22, 23 Trulan, 4, 5, 15, 19 sin VII ec, 2 Sardica, 90 Vasile cel Mare, Epistola lui Ghenadie, Epistola lui Tarasie).

Canonul 30 ap. “Dacă vre un episcop, servindu-se de stăpânitori lumești, printr-înșii pune mâna pe Biserică, să se caterisească și să se afurisească și toți părtașii la aceasta”.

Canonul 58 Trulan “Nimeni din cei ce sunt mireni să nu-și dea sieși Sfintele Taine, fiind de față episcopul, preotul sau diaconul. Iar dacă ar îndrăzni aceasta făcând ceea ce este împotriva rânduielilor, să se afurisească pe o săptămână, învățând din aceasta a nu îndrăzni ceea ce nu trebuie să îndrăznești” (13 I ec și 18 I ec).

Canonul 10 IV ec. “Nu este îngăduit unui cleric să fie trecut în același timp la bisericile din două orașe, adică la cea pentru care a fost hirotonit de la început și la aceea unde s-a dus apoi, fiind oarecum mai bună și pentru pofta de slavă deșartă…..Cei ce după hotărârea acestui mare și ecumenic sinod, ar îndrăzni să facă ceva din cele oprite acum, a hotarât Sfântul Sinod ca să cadă din treapta lor”

Din mulțimea canoanelor sinoadelor locale, în care sunt menționate împreună sau separate treptele sacerdotale de presbiter sau diacon amintesc doar canonul 6 al Sinodului al III-lea local de la Gangra (340) și canonul 10 al Sinodului de la Cartagina (419) care e într-o strânsă legătură cu cel anterior unde se amintește despre raporturile ce trebuie să fie între prezbiter și episcop; apoi canonul 31 al sinodului local de la Cartagina.

Preoția ca instituție a Bisericii mai întâi de toate este Taina în care prin punerea mâinilor arhiereului și prin rugăciune, se impărtășește persoanei anume pregătite Harul care dă puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși Sfintele Taine și a conduce pe credincioși la mântuire. Preoția sau Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler, cât și primirea unei puteri spirituale, sau a unei trepte din acea putere.

Taina aceasta săvârșindu-se prin punerea mâinilor (ceea ce în grecește se cheamă χειροτονία sau χειροθεσία – de unde a primit și numele de Hirotonie sau Hirotesie). Cu timpul a rămas pentru ea numai cuvântul hirotonie iar cel de hirotosire exprimă altceva decât ideea de taină a preoției, deși ea are o oarecare legătură cu această Taină. Azi hirotesia este o ierurgie prin care se intuiesc gradele inferioare ale ierarhiei bisericești și ranguri sau demnități bisericești.

Dacă Biserica Ortodoxă și cea Romano Catolică acceptă și recunosc Hirotoniei caracterul de Taină, protestanții contestă acest lucru nerecunoscând caracterul de Taină și deci de lucrare sfântă instituită de Domnul. Pentru ei, ea nu e decât o autorizație pe care o dau credincioșii unuia dintre ei de a învăța. Sau e investirea rituală în oficiul de predicator fără caracter tainic.

Această părere a protestanților e contrazisă atât de Sfânta Scriptură cât și de învățătura Bisericii de totdeauna. Sfânta Scriptură ne arată că Domnul Iisus Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire să se continue peste veacuri și să fie folositoare tuturor oamenilor, și-a ales 12 Apostoli, pe care i-a luat din mulțimea celor ce-I crezuseră (Lc VI, 13). Pe aceștia i-a ținut în jurul Său și timp de 3 ani i-a învățat tainele împărăției lui Dumnezeu. Apoi le-a dat puterea de a-i continua opera; fapt ce rezultă din cuvintele pe care le rostește către ei, după învierea Sa: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și grăind aceasta a suflat și le-a zis : Luați Duh Sfănt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veți ține, le vor fi ținute” (Ioan XX, 21–23). Deci le dă puterea de a învăța, de a conduce și a împărtăși Harul. Iar acest lucru îl face Mântuitorul nu numai cu cuvântul, ci ceea ce înseamnă că cu această ocazie îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu și prin aceasta instituie și Taina Hirotoniei. Puterea deplină pentru slujba în care sunt rânduiți o primesc ei în ziua Cincizecimii, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, când încep să propovăduiască și să boteze pe cei ce credeau în Evanghelie. Slujba dată lor și inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei ci și la urmașii lor. Domnul le spune că va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor (Mt. XXVIII, 20). Dar cum ei nu aveau să trăiască atât, înseamnă că Harul ce li se dă, se va da mai departe, prin ei și urmașilor lor.Acest lucru a fost înțeles perfect de Sfinții Apostoli, de aceea vedem că nu mult după Înălțarea Domnului ei mijlocesc și altora în diferite grade, harul, adică puterea pe care au primit-o de la Mântuitorul. Această mijlocire o fac printr-un anume ritual – prin punerea mâinilor. Căci de la Sfinții Apostoli încoace, Harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul și de la Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, nu se mai coboară, în mod obișnuit, direct asupra celor ce hirotonesc, ci se coboară, conform celor orânduite de Domnul, numai prin mijlocirea lor.

Săvârșind ei această lucrare văzută, cu care se îmbină Harul cel nevăzut, înseamnă că împlinesc astfel o poruncă a Mântuitorului. E foarte probabil ca ritualul punerii mâinilor să fi fost prescris chiar de Mântuitorul. El a fost aplicat totdeauna în Biserică. Prin acest ritual li se împărtășește celor șapte diaconi, Harul de a fi ajutătorii Sfinților Apostoli. În Faptele Apostolilor citim că, alegând credincioșii 7 bărbați de vază, “i-au înfățișat înaintea Apostolilor, care după ce s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei” (Fp. VI, 6).

Prin punerea mâinilor sunt instituiți și preoții, Sfântul Pavel și Barnaba, după ce au propovăduit Evanghelia în Listra, Iconiu și Antiohia, “cu rugăciuni și cu ajunări, le-au hirotonit preoți în fiecare Biserică” (Fapte XIV, 23). Harul slujirii lui Dumnezeu îl primesc, tot prin punerea mâinilor, și episcopii. Acest har a fost transmis prin Sfântul Apostol Pavel episcopilor Tit și Timotei. Sfântul Apostol Pavel scrie lui Timotei despre care se știe că era episcop: “Te îndemn să ții aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6). Literatura patristică, începând cu Părinții Apostolici și până la Sfântul Ioan Damaschin, ne oferă nenumărate mărturii despre caracterul de Taină a Preoției pe care ne-o prezintă ca o stare deosebită de cea mirenească. În același sens ne vorbesc și cărțile de ritual în care se arată și modul cum trebuie să fie săvârșită Hitrotonia.

Harul Preoției se transmite prin punerea mâinilor, dar el nu-și are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu. Sfântul Ioan Hrisostom scrie: “Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu și mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotonește, dacă hirotonia se face cum se cuvine”.

Canoanele Bisericii Ortodoxe arată că acest Har nu este permis să fie mijlocit pe bani.

Canonul 2 IV ec. “Dacă vreun episcop ar face hirotonie pe bani, și ar coborî întru marfă harul cel de nevândut, și ar hirotoni pe bani episcop sau horepiscop, sau preot sau diacon, sau vreun altul dintre numărați în cler sau ar promova pe bani iconom, sau ecdic, sau paramonar (pălimar), sau pe oricare din canon pentru câstig rușinos, cel care a săvârșit aceasta, după ce va fi fost certat (έλεγχθείς) și să se primejduiască în privința treptei sale (κινδυνευ έτω περί τόν οίκείον βαθμόν), iar cel hirotonit nimic să nu folosească din hirotonia cea din negoț (κατ’έμπορίαν), sau din promovare, ci să fie străin de demnitatea (τής άξίας), sau de funcția (τοΰ φροντίσματος) pe care a dobândit-o cu bani. Iar dacă cineva s-ar arăta mijlocind (μεσιτεύων φανείη) astfel de fapte de rușine și scelerate, de-ar fi cleric și el să cadă din treapta lui, iar de-ar fi mirean, sau monah, să se anatematizeze”.

Canonul 5 VIII ec. “…Însă dacă cineva la hirotonie s-ar dovedi vreodată că a făcut aceasta, să i se întâmple potrivit canonului apostolic care zice : Dacă vreun episcope cu bani ar ajunge să ia această demnitate, sau vreun preot, sau vreun diacon, să se caterisească și el și cel care l-a hirotonit, și să se taie cu totul de la cuminicare, ca Simon Magul de către Mine, Petru. Tot așa și potrivit cu cel de-al II-lea canon al cuvioșilor noștri Părinți de la Calcedon, care zice : dacă vreun episcop ar face hirotonie pe bani și spre vânzare ar pogorâ harul cel de nevândut…..”

Întrucât în Revelația divină se vorbește că Sfinții Apostoli au împărtășit Harul Preoției numai episcopului, presbiterului și diaconului înseamnă că numai acestea sunt trepte ierarhice de drept divin, avându-și bază în voința Mântuitorului. Celelalte trepte care existau sau există în Biserică nu au acest caracter, ele fiind simple funcții bisericești fără caracter haric, fără darul preoției. Ele nu se primesc prin, și nu sunt integrate în, Hirotonie. Nimeni în afară de episcop, presbiter și diacon nu are preoția în Biserică, adevăr mărturisit cu prisosință și de literatura patristică.

Ca o concluzie la cele relatate până acum putem spune că Preoția – Ordinatio e recunoscută ca taină în Biserica Ortodoxă și cea Catolică (inclusiv toate Bisericile eterodocșilor orientali). Este una dintre tainele care nu se repetă – după expresia catolică, acordă harul idelebil.

Biserica episcopală a Angliei atribuie și ea hirotoniei caracter de Taină (chestiunea recunoașterii hirotoniilor anglicane este însă dependentă de recunoașterea canonicității primului ei episcop T. Parker; deocamdată, la conferința bisericească interortodoxă de la Moscova din 1948, valabilitatea hirotoniilor anglicane nu a fost recunoscută).

Protestanții în general (inclusive sectele) resping preoția ca Taină. Pentru ei nu există deosebire între clerici și laici (preoți și mireni), ci toți credincioșii sunt preoți (concepția preoției universale sau generale, preoția “împărătească”, bazată pe o greșită înțelegere a textului biblic de la I Petru II, 5). Preoția nu e o Taină, ci o rânduială a lui Dumnezeu, utilă sau o simplă investire rituală cu oficiul de predicator, fără nici un caracter mistic. El se poate da oricui (la unele secte protestante din America se poate da chiar și femeilor). Clericii confesiunilor protestante se consacră (rânduiesc) printr-o hirotesie a bătrânilor și prin rugăciunile publice (mai ales la Luterani), care nu acordă Harul, ci au mai mult efecte morale. Întoarcerea din cler în rândurile laicilor este oricând posibilă și indiferentă.

Între ortodocși și catolici nu găsim decât mici diferențe în legătură cu taina hirotoniei, privitoare la unele amănunte de ritual sau mod de săvârșire. Astfel, la ortodocși hirotonia tuturor treptelor se săvârșește de către episcop prin punerea mâinilor, însoțită de rugăciunile respective din Arhieraticon; la catolici, prin punerea mâinilor episcopului, însoțită de ungerea mâinilor candidatului cu untdelemn. Preotului nou hirotonit i se dă la el discul și potirul cu Sfintele Daruri, cu formula : “Primește puterea de a aduce jertfa lui Dumnezeu și de a săvârși Missa pentru cei vii ca și pentru cei morți” (diaconul primește Sfânta Evanghelie, subdiaconul discul și potirul goale). După aceea i se pune din nou mâinile pe cap, cu formula: “primește Duh Sfânt, Caruia vei ierta păcatele, iertate vor fi…” etc (aceasta e socotită la ei forma tainei).

La ortodocși hirotonia episcopului nu poate fi făcută decât de mai mulți arhierei (cel puțin doi); la catolici se admite și hirotonia făcută de un singur episcop în împrejurări excepționale.

Este cunoscut de asemenea, că pe când la ortodocși e impus celibatul numai pentru treapta de episcop, la catolici e impus tuturor treptelor preoției.

De altfel, spre deosebire de ortodocși, catolicii socotesc treptele preoției la patru (ordines majores), adăugând în plus față de noi pe aceea a subdiaconatului, care la noi e socotită între treptele inferioare sau subordonate ale clerului (ordines minores).

În ceea ce privește duhovnicia aceasta ține și chiar depinde în mod direct de preoție. Chiar dacă în vechime existau duhovnici care nu erau preoți, adică acei sfătuitori și îndrumători pe drumul cel bun a celor care rătăciseră; aceștia – duhovnicii – aflându-se în cadrul unor mănăstiri; astăzi pentru a fi duhovnic trebuie mai întâi să fii preot.

Deci duhovnicul nu este altul decât preotul care spovedește pe credincioși, confesorul – la catolici; persoana căreia cineva îi încredințează toate gândurile și intențiile sale intime. Activitatea unui duhovnic este legată în mod deosebit de Taina Spovedaniei.

Duhovnicia este activitatea desfășurată de un duhovnic pentru zidirea sufletească a credincioșilor, elevilor și studenților în școlile bisericești.

La început, atât episcopii, cât și presbiterii, prin însuși actul hirotoniei, dobândeau calitatea sau starea harică de duhovnic, pe baza și prin puterea căreia putem administra Sfânta Taină a Pocăinței. Această stare a durat până târziu când au început a fi hirotoniți în treapta de presbiteri și persoane sub vârsta de 30 ani, precum și unele care corespundeau întru totul pentru întreaga lucrare la care erau îndatorați ca preoți. De aceea s-a introdus o nouă rânduială și anume aceea de a nu li se permite tuturor preoților să administreze Sfânta Taină a Pocăinței îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare și pentru maturizarea celor prea tineri, că astfel dobândind experiență și ajungând la o conștiința superioară a misiunii preoțești, să poată administra în mod corespunzător Sfânta Taină a Pocăinței.

De fapt ei aveau starea harică, în baza căreia puteau administra Sfânta Taină a Pocăinței, aceasta primind-o la Hirotonie însă le-a fost oprit dreptul săvârșirii tainei, până la momentul în care episcopul socotea că preotul a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei și printr-o ierurgie specială numită “duhovnicia” sau “facerea duhovnicului”.

Din cele spuse se vede că duhovnicia nu este o Taină aparte, prin care celui care i se conferă i s-ar da un har prin care s-ar completa harul primit prin Sfânta Taină a Pocăinței, ci i se dă numai dezlegarea și împuternicirea legală sau binecuvântarea de a săvârși Sfânta Taină a Pocăinței, de la care fusese oprit până aici. Așadar duhovnicia nu este o nouă hirotonie și nici o completare a hirotoniei propriu – zise ci este numai a hirotosiei.

Cuvântul “hirotesie” înseamnă punerea mâinilor, iar cuvântul hirotonie înseamnă ridicarea mâinii pentru vot. Ambele cuvinte au avut înțelesul inițial de hirotonie, adică act prin care se transmite harul preoției în vreuna din cele trei trepte de instituire divină.

Având în vedere cele de mai sus, duhovnicia apare ca o noțiune complexă și se manifestă pe două direcții: una sacramental – liturgică legată nemijlocit de administrarea Tainei Spovedaniei și alta pedagogico – pastorală care are în vedere viața duhovniocească în general.

2. Preotul fără duhovnicie

Originea preoției, sacerdoțiului creștin, o găsim din timpul Apostolilor. Cuvintele Apostolului Pavel, adresate lui Tit și Timotei, pe care îi instituie mai marii Bisericii în Creta și Efes, ca ei să așeze presbiteri în cetăți : “Nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat ” I Tim. V, 22; “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsec și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit”. Tit 1, 5.

Simion din Tesalonic și alții spun că presbiterii sunt urmașii celor 70 de ucenici care au fost instituiți de Mântuitorul cu ajutoare ale Apostolilor, de aceea presbiteratul este socotit, în dreptul canonic, o treaptă ierarhică de instituire divină. Numele de presbiter a fost stabilit de către Apostoli și se obișnuia ca și episcopii să fie numiți presbiteri, nume ce se dădeau pe atunci celor mai bătrâni, cu toate că aceștia puteau să fie și tineri, ceea ce dovedește că înțelesul cuvântului presbiter nu este numai acela de bătrân, ci și acela de cârmuitor sau de supraveghetor al unei rânduieli în Biserică, așa cum și episcopul îndeplinea aceeași slujbă de supraveghetor peste toți: “Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere” (I Pt V, 1, Fp. XX 17, I Tim V, 19).

Preotul sau presbiterul este și el părtaș la succesiunea apostolică, atât prin har, cât și prin slujirea cârmuitoare pe care o îndeplinește în Biserică ca o treaptă dependență de cea episcopală, dar totodată și autonomă față de acesta, fiind investită cu misiune pastorală proprie, cu putere și răspundere proprie, ca cel ce leagă și dezleagă singur, cu aceeași putere și cu același rost ca și episcopul.

Abia la începutul secolului al II-lea s-a precizat pentru fiecare grad numirea sa specială de episcopi și presbiteri. Din acest motiv protestanții susțin că în timpul Apostolilor, nu poate fi vorba de două grade ierarhice deosebite, adică de episcope și presbiteri, pentru că aceștia formau o singură treaptă ierarhică. Apostolul Pavel vorbind în II Timotei III, 11 numai despre calitățile pe care trebuie să le îndeplinească episcopii și diaconii, cât și Clement Românul, nevorbind nimic de presbiteri, protestanții afirmă că, presbiteratul s-a introdus abia în sec. al II-lea, prin abuzul episcopilor, care s-au ridicat cu de la sine putere peste presbiteri. Pentru că, zic ei, în timpul apostolic nu erau trepte ierarhice, ci erau numai presbiteri – numiți și episcopi -, adică supraveghetori și diaconi, care îndeplineau slujba de ajutoare la seviciile agapelor.

Afirmația protestantă nu este și nu poate fi documentată, pentru că, atât Sfânta Scriptură, cât și Clement Românul în epistola I către Corinteni 42, 44, epistola pe care o invocă protestanții, amintește clar de existența presbiterilor, asemănând pe episcopi cu arhiereii, pe presbiteri cu preoții, iar pe diaconi cu leviții din Vechiul Testament. Tot așa Ignatie din Antiohia, în epistola sa către Smirneni, capitolul 8, zice: “Urmați cu toții episcopului, precum Hristos pe Părintele Său și pe preoți ca pe Apostoli, dar cinstiți și pe diaconi ca pe porunca lui Dumnezeu”.

Sinodul de la Elvira din 306, prin canonul 33, la fel distinge clar diferențierea celor 3 trepte. Tot așa mai târziu mitropolitul Epifanie din Salamina a condamnat pe episcopul Aieriu din Sevasta, care a susținut că între episcop și presbiter nu ar exista nici o deosebire. Această deosebire este amintită de altfel în I Timotei V, 19, unde Apostolul Pavel îndreptățește pe episcopul Timotei de a judeca pe presbiteri, zicând: “dar pâră asupra presbiterului să nu primești, decât numai cu doi sau trei martori”, ceea ce dovedește pe deplin existența deosebirii între episcopi și presbiteri, încă din timpul Apostolilor.

Presbiteratul, întocmit ca și episcopatul se obține prin actul hirotoniei, care dă capabilitatea acestei trepte și prin actul instalării care îndreptățește de a pune în practică această capabilitate. În felul acesta presbiterul poate predica, poate săvârși Sfintele Taine și poate cârmui. Prin urmare, preoții pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară de ceea ce e baza acestor lucrări, și anume: a) hirotonia, b) sfințirea antimiselor, c) sfințirea Sfântului Mir.

Preoții au dreptul să săvârșească slujbele bisericești, însă nu pot înlocui pe cel care le dă harul pentru savârșirea acestor slujbe; ei au dreptul să săvârșească Sfânta Liturghie, însă sfințirea antimiselor neapărat necesare la Liturghie o are numai episcopul; tot așa au dreptul să dea oamenilor harul duhovnicesc prin Sfintele Taine, însă pregătirea mijlocului prin care omul capătă însușirea de a primi acest dar, adică a Sfântului Mir, pentru Taina Mirungerii o poate face numai episcopul.

Una din laturile cele mai importante și mai pline de răspundere ale activității pastorale, desfășurate de preot, este cea sfințitoare. Prin aceasta preotul invocă harul sfințitor, binecuvintează și sfințește pe credincioși și firea sau lucrurile înconjurătoare de care ei au nevoie. Totodată se aduce la îndeplinire scopul sau funcția harismatică, sacramentală sau sfințitoare a cultului. În această privință, un rol cu totul deosebit îl au, alături de Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și ierurgii.

În cadrul activității sfințitoare, preotul exercită și puterea de a lega și dezlega păcatele, cu care Mântuitorul a investit pe Sfinții Apostoli și prin ei pe toti urmașii lor, arhierei și preoți, prin Taina Hirotoniei. Nimic nu este mai măreț, dar în același timp mai cutremurător, decât puterea legării și dezlegării pe care preotul o exercită mai ales în cadrul Sfintei Spovedanii și a altor taine și ierurgii.

În acest context se pune problema ca și întrebarea dacă un preot care nu a primit hirotesia de duhovnic, poate să lege și să dezlege păcatele oamenilor, în cadrul diferitelor taine și ierurgii pe care le săvârșește și care implică și aplicarea puterii de a lega și dezlega.

Pentru a răspunde corect la această întrebare trebuie știut faptul că puterea de a ierta sau de a lega și dezlega păcatele se transmite prin Sfânta Taină a Hirotoniei. Orice preot hirotonit valabil are puterea de a lega și dezlega păcatele. Hirotonirea întru preot îi dă acestuia puterea și posibilitatea de a exercita toate lucrările sfințitoare legate de treapta preoției, cu excepția celor rezervate exclusiv episcopului și amintite mai sus. În afară de aceastea preotul poate să săvârșească orice lucrare sfințitoare, indiferent dacă hirotonia este veche numai de o oră sau de zeci de ani.

Cât privește calitatea de duhovnic, aceasta se dobândește în urma unei hirotesii, adică a unei slujbe de binecuvântare prin care preotul primește împuternicirea, sau mai bine zis îndreptățirea, să exercite ceea ce el potențial a primit prin Taina Hirotoniei, adică puterea de a ierta sau de a lega și dezlega. Hirotesia în duhovnic nu aduce un har special preotului dinainte hirotonit, ci doar un drept de a săvârși ceea ce el poate deja să facă. Și se pune atunci întrebarea : de ce mai este nevoie de hirotesie în duhovnic, dacă preotul poate săvârși Taina Spovedaniei în urma harului primit la hirotonie?

Pentru faptul că Spovedania este una dintre cele mai grele lucrări pe care preotul este dator să le îndeplinească. Spovedania nu este asemănătoare oricărei slujbe de binecuvântare sau sfințire, săvârșită după un anume tipic și cu concentrarea interioară necesară, ci ea este mai ales o slujbă sau o taină care presupune și cere, pe lângă puterea harică de a lega și dezlega și multă pricepere, îndemânare și experiența de viață, liturgică și pastorală, multa maturitate și răspundere. Spovedania nu este și nu trebuie privită ca o simplă înșirare de păcate, urmată de rugăciunea preotului de iertare, ci ea cere o profundă cunoaștere a vieții sufletești a oamenilor și o matură chibzuință prin care noi trebuie să zidim sufletește pe cei care se spovedesc.

Nimic nu este mai greu decât să fixezi un diagnostic și să dai medicamentul necesar vindecării. Pentru că în spovedanie preotul trebuie să zidească pe credincioși, să-i îndrepte pe calea adevăratei cunoașteri și trăiri și să le trezească conștiința adormită de păcat pentru o viețuire creștinească. Or, aceasta nu o poate face decât un duhovnic priceput, cu o lungă și bogată experiență pastorală. Acesta a fost motivul pentru care duhovnicia se acordă mult mai târziu după hirotonire, pentru a se căpăta o experiență de viață și pastorală care să-l facă pe preot capabil de a săvârși o așa de delicată, dificilă și plină de responsabilitate lucrare.

Aceasta nu înseamnă că un preot care nu a primit duhovnicia nu are puterea de a lega și dezlega. El o are prin hirotonie, dar nu are dreptul să o exercite. Nu hirotesia în duhovnic îi dă puterea de a lega și dezlega, ci hirotonia în preot. De aceea o spovedanie săvârșită de un preot fără duhovnicie este perfect valabilă, din punct de vedere haric, sfințitor, teologic ori dogmatic, dar pasibilă de pedeapsă din punct de vedere canonic, pentru că s-a încălcat o rânduială conform căreia cel ce săvârșește taina spovedaniei trebuie să aibă pe lângă hirotonie și hirotesia în duhovnic sau împuternicirea săvârșirii ei.

Canonul 13 I ec. “Cu privire la cei ce se sfârșesc, să se păzească și acum legea veche și canonică, încât de-ar fi cineva să moară (εί τις έξοδεύοι), să nu fie lipsit de cea din urmă și cea mai trebuincioasă merinde (έφοδίου). Iar dacă deznădăjduind (anterior) a primit Sfânta Cuminecătură și a fost rânduit între cei vii (și-a revenit) să stea cu cei ce se împărtășesc numai de rugăciune. În general însă și pentru oricine ar fi pe patul de moarte (καί περί παντός ούτνοσοΰν έξοδεύοντος), cerând să se împărtășească din Euharistie, episcopul, după certare, să-i dea din Jertfă (μεταδιδότω της προσφοράς)”.

Dacă în vechime era o regulă ca duhovnicia să se dea celui hiorotonit după un timp mai lung sau mai scurt, în funcție de destoinicia preotului respectiv, în zilele noastre hirotesia în duhovnic se face aproape cu regularitate, imediat după hirotonie. La această situație s-a ajuns datorită multor cauze:

1. Din nevoia ca preotul să-și îndeplinească toate lucrările sfințitoare în cadrul parohiei sale fără a mai apela la preoții din parohiile vecine;

2. Pentru a nu fi pus în situația de a săvârși Taina Spovedaniei în cazuri de necesitate și să dea apoi socoteală de aceasta autorității bisericești superioare;

3. S-a urmărit să nu se știrbescă autoritatea preotului ca incapabil de a săvârși această lucrare și de a nu da naștere la imixtiuni și neînțelegeri prin apelarea la serviciile preoților duhovnici din alte parohii.

Cât privește săvârșirea celorlalte slujbe, efectul lor nu mai depinde de calitatea de duhovnic și deci de maturitatea sau experiența, ci de harul primit la hirotonie. De aceea nu este nevoie să fii duhovnic pentru ca să săvârșești înmormântarea sau panihida în cadrul cărora se citesc rugăciunile de dezlegare, căci acestea pot fi rostite, cu efectul respectiv, de orice preot care a fost hirotonit. Nu numai duhovnicii au voie să le citească, ci orice preot care a primit puterea legării și dezlegării prin hirotonie, de la arhiereu. La fel și ectenia pentru cei răposați din timpul Sfintei Liturghii, cu rugăciunea de iertare.

De asemenea orice preot poate săvârși Sfântul Maslu, chiar dacă nu este duhovnic, căci are puterea de a lega și dezlega. Cât privește molitva dinainte de spovedanie, ea nu poate fi citită decât de cel care are îndreptățirea să săvârșească Taina Spovedaniei, adică de duhovnic, căci intră în rânduiala acestei slujbe. Dacă un preot are puterea de a transforma pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului, cu atât mai mult, el are puterea de a lega și dezlega, pe care i-o conferă hirotonia.

De aceea în privința lucrării sfințitoare, preotul duhovnic se deosebește de cel care nu are această calitate doar la spovedanie, nu și în celelalte lucrări sfințitoare care cer exercitarea puterii legării și dezlegării.

Preotul cu duhovnicie

“Duhovnicul nu este nimic altceva – spunea Sfântul Vasile cel Mare decât cel care ține locul Mântuitorului și mijlocește întru Dumnezeu și om și oferă lui Dumnezeu mântuirea celor ce i s-au încredințat lui”, iar în altă parte, același Sfânt Părinte arată și mai clar că duhovnicesc se numește “acela care nu mai trăiește după trup, ci condus de Duhul lui Dumnezeu, devine al lui Dumnezeu, și se face asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”.

Biserica l-a consacrat cu numirea de “părinte duhovnicesc, πνευματικός πατήρ, și om duhovnicesc πνευματικός άνθρωπο, iconomul Pocăinței ο’ικονόμος μετανοίας”. Duhovnicul nu este doar “un dascăl erudit înconjurat de ucenici, cărora le dezvăluie tainele filosofiei și ale cunoașterii; nici un “guru” care-i inițiază pe discipoli în tainele esoterice ale unei vieți ieșite din comun; nici un rabin ce tâlcuiește Thora; el este părinte”. În acest sens Sfântul Apostol Pavel previne pe corinteni: “De ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinti. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Corinteni IV, 15). Iar către galateni scrie : “O copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni IV, 19).

Preotul este cel care naște și renaște pe credincioșii săi prin Taina Sfantului Botez și a Mărturișirii. De aici și atributul de “părinte”. El nu este cu nimic mai prejos decât părinții trupești, având tot atâtea datorii pe plan spiritual pentru fiii sai sufletești cât au și părinții după trup. În tradiția Bisericii, calitatea de părinte spiritual este chiar superioară celei de părinte trupesc, după cum viața în Hristos e superioară celei pământești. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazians arată: “În născătorul tău […] tu trebuie să te încrezi mai mult decât în părinții după trup,”, iar Sfântul Teodor Studitul îl numea în mod curent pe Sfântul Platon, duhovnicul său “părinte”, iar pe Fotinos, tatăl său natural, “bărbatul mamei mele”.

Denumirea de duhovnic pe care spiritualitatea ortodoxă o atribuie preotului care a primit îngăduința de a săvârși Taina Mărturisirii comportă sensuri profunde. Ea presupune o stare harică deosebită, stare pe care preotul o dobândește odată cu experiența adăugată râvnei sale în slujba preoțească.

Faptul că vechile rânduieli ale Bisericii prevedeau ca duhovnicia să se dea la vârste mai înaintate este o dovadă în acest sens. Nu încape nici o îndoială că duhovnicul este omul Duhului, persoana prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, însă lucrează asupra celorlalți atâta vreme cât mai întâi este viu și lucrător în viața lui.

El devine om duhovnicesc printr-o munca așiduă, prin efort continuu și prin modelarea propriei persone în lumina poruncilor lui Dumnezeu, care sunt “sfinte și sfințitoare”.

Pregătirea pentru duhovnicie

Preotul care vrea să se facă duhovnic trebuie să aibă o virtute și o

Sfințenie deosebită, mai presus de a celorlați oameni și chiar de a împreună slujitorilor săi dintre care va fi ales; iar dacă ar fi avut patimi acestea să fie vindcate și biruite, fiindcă ajuns duhovnic preotul trebuie să petreacă o viață duhovnicească, călăuzit fiind de darul și socotința Sfântului Duh.

Pentru aceasta, în acest chip, Marele Vașile arată apăsat ce este duhovnicul : “Duhovnic se numește cel ce nu mai viețuiește după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu și se face fiu al lui Dumnezeu și a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”. De asemenea dumnezeiescul Grigorie Șinaitul spune că nu este dat tuturor să îndrume pe alții, ci acelora cărora li s-a dat dumnezeiasca socotință, și deosebirea duhurilor, care desparte pe cel rău de cel bun cu sabia cuvântului. Preotul nu trebuie să se mulțumească doar cu un șingur dar al Duhului Sfânt, ci trebuie să ceară de la Dumnezeu să-i dea dar îndoit, precum și Elisei l-a cerut de la Ilie:”Duhul care este în tine să fie îndoit în mine”. IV Regi II, 9, ca să poată cu aceasta să se cârmuiască pe șine și pe alții.

De asemenea în această pregătire pentru duhovnicie preotul trebuie să-și vindece și să-și biruie patimile sale, deoarece dacă va căuta să vindece patimile altora înainte să și le vindece pe ale sale va fi mustrat de cuvintele Scripturii : “doctore vindecă-te pe tine” și “doctor pentru alții și el colcăie de răni”. Pentru a fi luminător și împlinitor al altora trebuie mai întâi tu ca preot să fii luminat și împlinit, mai întâi tu trebuie să ai, ca apoi să daruiești și altora. Frumos în acest sens îndrumă și Sfântul Dionișie Areopagitul care spune că “Împărtașirea (din ceva) merge înaintea dăruirii”(Ierarhia bisericească, cap. III).

Pentru a fi duhovnic trebuie să fii mai întâi pildă vie celor pe care va urma să-i povățuiești. Dacă tu ca preot duhovnic postești, vor posti și ei, dacă tu te smerești se vor smeri și dânșii și dacă tu viețuiești cuviincios și urmând pe Hristos, tot așa se vor îndemna să trăiască și ei. Sfântul Meletie Mărturișitorul spune că cei pătimași nu se cade să cârmuiască și să fie iconomi ai sufletelor: “Precum leul nu poate să fie păstor oilor, după cum nu se cade ca pasărea să păstorească vulpea, tot astfel nu trebuie ca cei pătimași să cârmuiască sufletele, pe care trebuie să le ducă lui Dumnezeu, izbăvite de patimi”.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că dacă fiind pătimaș vei căuta să ajungi duhovnic, tu cu mintea întunecată de patimi, nu vei putea să deosebești care este îndreptarea potrivită de care are nevoie fiecare păcătos: “Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atuncea vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău”. Matei VII, 5. De asemenea nu vei putea da canon cum se cuvine, ci vei face cu multă ușurință pogorăminte peste măsură de mari acelor păcătoși care cad în aceleași patimi pe care le ai și tu; deoarece “în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, căci aceleași lucruri faci și tu, care judeci”. (Romani II, 1).

Pentru aceasta citim în cartea “Duhovnicul care capătă învățătură”, că un creștin a întrebat pe un ințelept dacă se află aceleași păcate în felurite locuri. Înțeleptul i-a răspuns că sunt aceleași, fiindcă Dumnezeu este același în locuri felurite. Atunci creștinul îi spune: “Cum, așadar, eu pentru aceleași păcate am fost canonișit în mai multe feluri, fiindcă pe când mă aflam în cutare loc, duhovnicul de acolo pentru beție deloc nu m-a dojenit; pentru curvie însă m-a mustrat strasnic, încât mustrarea a fost îndeajuns ca să mă împiedice de la păcat. Când însă mă aflam în cutare loc, duhovnicul de acolo, pentru curvie nici măcar o povață ușoară nu mi-a grăit, iar pentru beție, tare m-a mustrat, ca pe un pângăritor de cele sfinte și mi-a dat canon”. Dintr-aceasta, căpătăm învățătura că acești duhovnici, pentru patimile pe care le aveau și dânșii, făceau pogorământ prea mare, iar pentru acele patimi pe care nu le aveau, făceau mustrarea cuvenită. Asfel stând lucrurile tu ca preot duhovnic nu vei putea să-i întorci pe păcătoși la tine, ci dimpotrivă, păcătoșii te vor intoarce pe tine la dânșii. Lucru pe care Dumnezeu îl oprește, grăind către Ieremia: “Se vor întoarce ei la tine, iar tu nu te vei întoarce la ei”, Ieremia XV, 19 și despre care Nichifor Hartofilax spune : “Căci, într-adevăr, este lucru primejdios, să legi și să dezlegi, fără ocol, pe cei căzuți în greșeli și să nu alcătuiești leacurile potrivite pentru patimi”.

În pregătirea pentru duhovnicie un loc de cinste îl ocupă cunoașterea și iscusința deosebită a Sfintei Scripturi, a dogmelor credinței care se cuprind în Crez și mai ales și îndeosebi a tuturor canoanelor : apostolice, ale sinoadelor și ale Părinților, în deprinderea cărora preotul trebuie să se îndeletnicească permanent pentru a le ști și a se foloși de ele așa cum se cuvine.

Sfântul Nicodim Aghioritul în această privință îndeamnă pe preoți spunând: “Peste ele să te culci, cum făcea Alexandru cu Iliada lui Homer, deasupra lor să-și tragă suflarea, în fiecare ceas și în fiecare clipă. Fiindcă și tu ai să ajungi cârmaciul corabiei Sfintei Biserici și tu, mai cu deosebire, ai să ții în mâinile tale aceste canoane, care sunt ca o cârmă a Bisericii. De aceea trebuie să fii deprins mai înainte cum trebuie să o rostești și să o întorci cu meșteșug, pentru că la timpul cuvenit când, adică, te vei face duhovnic, prin această iscusită cârmuire a ta, să izbăvești din viforul păcatelor pe sărmanii păcătoși”.

Un dascăl spunea că mare lucru este acesta: doctorii să se cufunde pururi în căutarea cărților doftoricești, ca să găsească vreun loc pentru a putea lungi viața trecătoare a unui bolnav ; și duhovnicii, fie la răstimpuri, fie cu greutate, să deschidă vreo carte cucernică, spre a învăța leac și prin el să dea viață veșnică și mântuire păcătoșilor.

Canonul 102 al sinodului Trulan este de cea mai mare importanță pentru îndrumarea duhovnicului, care e povățuit să procedeze cu înțelepciune față de păcătoși și cu o măiestrie asemănătoare aceleia pe care o folosesc medicii în tratarea bolnavilor. Puterea de a lega și dezlega angajează la cea mai grea răspundere pe cârmuitorii sufletelor credincioșilor, folosindu-se în cazul cârmuirii acestora de lucruri mult mai delicate și mai importante în același timp decât sunt cele ce cad sub îngrijirea medicilor.

Pentru a releva importanța pe care o are măiestria duhovnicilor, putem spune cu dreptate că pretutindeni, credincioșii sunt așa precum sunt și duhovnicii lor.

“Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega și de a dezlega, să cerceteze felul (calitatea) păcatului și aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, și astfel pe ambele să le aplice tratamentului bolnavului, ca nu cumva foloșindu-se de câte una cu lipsă de măsură, să se îșele în privința mântuirii celui suferind. Căci nu este șimplă boala păcatului, ci felurită și cu multe chipuri, germinatoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă timp îndelungat și merge înainte, până când stă contra puterii celui ce tratează. Așa încât cel care în Duhul i s-a arătat știința vindecării, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziția celui ce a păcătuit, și dacă înclină spre sănătate, sau dimpotrivă, prin propria purtare cheamă asupra-și boala, observând, și cum se îngrijește între timp de întoarcere, și dacă nu cumva se opune maestrului, și rana sufletului crește din princina administrării medicamentelor prescrise, și astfel să cumpănească după vrednicie milostivirea. Căci tot cuvântul, prin Dumnezeu sau prin cel căruia i s-a încredințat conducerea pastorală, să readucă oaia cea rătăcită, și cea mușcată de șarpe să se însănătoșească. Și nici să-l prăvale în prăpastiile deznădejdii, nici să slăbească firul spre atracția și spre disprețuirea vieții. Ci prin orice modalitae, fie prin medicamente mai aspre și mai acide, fie prin unele mai moi și mai blânde să reziste contra suferinței, și să se lupte pentru închiderea rănii, verificând roadele pocăinței, și îndrumând înțelept pe omul chemat către noblețea cea de sus (πρός τήν άνω λαμπροφορίαν). Este necesar, așadar, ca noi să le vedem și pe cele ale acriviei, și pe cele ale obișnuinței. Trebuie să urmăm însă, la cei ce nu primesc severitatea, modului ce ni s-a transmis, după cum ne învață Sfântul Vasile.”

Corespondent can. 102 Trulan mai sunt canoanele: 74, 84, 85 Sf. Vașile cel Mare; 12 șin. I ec., etc.

În canonul 84 Sf. Vașile cel Mare conferă duhovnicului puterea de a scurta timpul epitimiei pentru acei penitenți care se căiesc în chip sincer. În acest canon se dispune să nu se absolve de epitimie aceia care nu arată rodurile căinței curate. Pe acei ce nu dau semene de îndreptare, recomandă chiar să fie abandonați, pentru că există pericolul, ca ocupându-ne insistent de nedreptatea lor să ne punem în primejdie însăși mântuirea sufletului nostru. (Facerea XIX, 17).

“Toate acestea le scriem ca să se cerce rodurile pocăinței; căci negreșit……..”.

Canonul 85 constituie continuarea celui precedent, ambele formând încheierea scrisorii a III-a către Amfilochie. În încheiere Sfântul Vasile dă o serie de îndrumări pentru duhovnici cu privire la modul cum să procedeze cu păcătoșii, cum să se străduiască în chipuri felurite pentru îndreptarea și mântuirea acelora, stând ferm și categoric pe temeiul prevederilor sfintelor canoane, și îndrumă și în caz de reușită cum să se ferească, cum să nu se întineze ei înșiși de păcat, atrăgând atenția să aibă grijă să-și mântuiască cel puțin sufletul lor de osânda cea veșnică.

“Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceștia, ci temându-ne de…….+ tot canonul”.

Referitor la pregătirea preotului pentru duhovnicie se pot folosi unele canoane referitoare la pregătirea episcopului:

Canonul 2 șin VII ec. Arată că episcopul trebuie să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic, atât Sfânta Scriptură cât și sfintele canoane, precum și pravilele bisericești și Psaltirea pentru a se vedea că cel ce urmează a deveni episcop îndeplinește sau nu aceste condiții. La fel, o temeinică pregătire în acest sens i se cere și preotului ce vrea să devină duhovnic. “Deoarece cântând ne alăturăm lui Dumnezeu : « La îndreptărileTale voi cugeta și nu voi uita cuvintele Tale » (Ps. 118, 19), toți creștinii trebuie să păzească acest lucru mântuitor, și îndeosebi cei ce ne-au înveșmântat cu demnitatea preoțească. Deci hotărâm ca tot cel care urmează să fie promovat la treapta episcopatului, să cunoască întru totul Psaltirea, pentru ca în aceasta, să se inițieze cu îndemnul tot clerul de la el. Dar să se cerceteze riguros de către mitropolit dacă are șilință să citească atent, și nu în treacăt și sfintele canoane, și Sfânta Evanghelie, și cartea dumnezeiescului Apostol, și întreaga Sfântă Scriptură. Și potrivit poruncilor dumnezeiești să se întoarcă și să învețe poporul păstorit de el. Căci ființa ierarhiei de la noi o constituie cuvintele cele date de Dumnezeu, adică știința adevărată a Sfintelor Scripturi, după cum a rostit marele Dionisie : « De s-ar îndoi și nu i-ar place să și facă așa și să învețe, să nu se hirotonească. Fiindcă Dumnezeu a zis în chip profetic : Fiindcă tu ai îndepărtat știința și eu mi te voi îndepărta de a fi preot » (Osea 4,16) ”

b) Impedimente la duhovnicie

Acestea nu sunt precizate undeva anume, dar se poate observa privind la opusul calităților pe care trebuie să le aibă un preot pentru a fi duhovnic. În vechime drept impedimente erau două : nepriceperea și lipsa de experiență care-l opreau să spovedească : “popa tânăru să nu cuteze a ispovedi [pentru că de va] trage orbu pe orbu amândoi cadu în groapă” (Ms. Românesc nr. 5211, f. 19).

Impedimente ce rezultă din Calitațile sacerdotale și morale pe care trebuie să le aibă un duhovnic :

lipsa hirotoniei canonice;

Lipsa propriei stări duhovnicști, adică a unei vieți sfinte și a unei moralități exemplare. “Mai întâi, tu părinte, care vrei să te faci duhovnic trebuie să ai o virtute și o sfințenie deosebită și mai presus de a celorlalți credincioși, încă, și decât a preoților cu care slujești

Și dintre care va fi ales” Pr. Petre Vintilescu sintetizează și el : “fără autoritatea și prestigiul unei moralități și sfințenii într-adevăr sacerdotale, influența preotului duhovnic în perfecționarea și dirijarea sufletelor este nulă, este chiar imposibilă” Sfântul Apostol Pavel precizează că preotul trebuie să fie “fără de prihană, bărbatul unei femei (I Tim. III, 2), iar în canonul 61 apostolic se hotărăște că “dacă împotriva unui credincios, se face vreo învinuire de desfrânare sau de adulter sau de o altă oarecare faptă oprită și s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler”.

– alt impediment este lipsa dragostei – cea mai mare virtute morală a duhovnicului I Car. XIII, 13 “Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el ” I Ioan IV, 16. De aceea “marii duhovnici erau vestiți prin dragoste” Părintele duhovnic iși manifestă dragostea în mai multe chipuri : prin răbdare, prin blândețe sau prin severitatea binefăcătoare.

“Prin răbdarea voastră veți câstiga sufletele voastre” (Lc XXI, 19). “De va cădea un om în vreo greșeală voi cei duhovnicești îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții” (Gal VI, 1).

“Dragostea iartă totul; dar asta nu înseamnă că ea închide ochii asupra păcatului,” ca și cum acesta n-ar exista. “Iertarea din dragoste nu suprimă deloc responsabilitatea păcatului”. Dar nici a terapeutului creștin. “Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubește și că un părinte pedepsește pe feciorul care-i este drag” (Pilde III, 12).

Alte impedimente la duhovnicie rezultă și din lipsa calităților intelectuale. Preotul duhovnic trebuie să fie un om cult, bine informat, ori lipsa acestei calități este sigur un ipediment la duhovnicie dar și la preoție pentru că lui I se cere să fie cult cu cei culți, simplu cu cei simpli, dar simplitatea lui spre deosebire de a credinciosului simplu să izvorască dintr-o mare cultură, să fie o înălțime care se adaptează, nu pur și simplu o simplitate. Profetul Maleahi atenționează: “Căci buzele preotului vor păzi știința și din gura lui se va cere învățătura, căci el este solul Domnului Savaot” (Maleahi II, 7). Sfântul Nicodim Aghioritul spune că duhovnicul mai mult decât ceilalți trebuie să aibă o cunoaștere și o iscusință deosebită a Scripturii, a dogmelor credinței ce se cuprind în Crez și mai ales și îndeosebi a tuturor canoanelor. Duhovnicul trebuie să fie și un bun cunoscător al misticii creștine, atât din experiența proprie cât și din lecturi alese. Cultura sa de specialitate va fi completată de cea generală. “Mai ales ca duhovnic, preotul are absolută nevoie de cunostinte din acele discipline laice care îl ajută la cunoașterea și conducerea sufletelor pe căile mântuirii: psihologia, pedagogia, metodica, retorica, etc, ca și discipline care îl ajută să cunoască legile și mecanismul istoriei și al evoluției vieții sociale: istoria universală, istoria patriei, sociologie, dreptul, economie politica, etc”.

Lipsa tactului pastoral se adaugă și el la impedimentele duhovniciei, pentru că pentru un viitor duhovnic acesta este vital fiind “arta artelor și știința științelor”.. Acest tact pastoral îl face pe fiecare preot și duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile și hotărârile sale, ci să chibzuiască îndelung, să cumpănească bine lucrurile și să dea apoi cele mai bune și mai înțelepte îndemnuri și povețe. Mântuitorul însuși sfătuiește pe Sfinții Apostoli: “Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi (curați) ca porumbeii” (Matei X, 16).

Dacă duhovnicului îi lipsește tactul pastoral ce va face el în scaunul spovedaniei unde trebuie să procedeze “cu foarte multă grijă, cu înțelepciune, măsura și echilibru, pentru ca nici să nu încurajeze sau să promoveze păcatul printr-o blândețe sau îngăduință excesivă, dar nici să nu descurajeze pe penitent sau să îl depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime și severitate, ci să aibă în vedere numai și numai îndreptarea penitentului și desăvârșirea lui în virtute”. Cu toate că puterea duhovniciei “este mai întâi o problemă de har” datorită înțelepciunii pastorale acumulate în timp “credincioșii caută preoți cu experientă, duhovnici mai în vârstă, a căror autoritate este mult mai mare decât a unui preot tânăr”.

Impedimente la duhovnicie mai pot fi și următoarele:

vătămarea corporală în privința auzului și a văzului;

dacă e o fire impulsivă;

dacă nu este ortodox;

– dacă e de curând convertit.

c) Examinarea de către episcop

Cel ce s-a pregătit pentru duhovnicie înainte de a i se da aceasta trebuie si este examinat de episcop sau mitropolit.

La această etapă poate fi adaptat canonul 2 al șin. VII ec., a – II-a parte a acestuia care arată că episcopul trebuie să fie supus unei examinări aprofundate din partea mitropolitului competent, iar în cazul nostru de către ambii; și numai dacă va întruni și alte însușiri, candidatul la episcopie poate fi hirotonit, altfel nu, iar în cazul nostru candidatul la duhovnicie.

În urma acestei examinări care se mai numește și ispitire, preotului în cauză i se dă hirotesia în duhovnic dacă acesta este găsit vrednic de ea.

Canonul 9 Sin. I ec. “Dacă cineva fără cercetare a fost înaintat presbiter, sau făcându-i-se ispitirea și-a mărturisit păcatele, și mărturisindu-se el, oamenii fiind mișcați, au pus mâinile pe unul ca acesta împotriva canonului, pe acesta canonul nu-l primește (în cler), căci Biserica sobornicească apără (revendică) numai ceea ce este fără de prihană”.

Din textul canonului rezultă că înainte de primirea cuiva în cler, trebuie să se facă cercetarea cuvenită în legătură cu însușirile religioase, morale ale candidaților, urmând apoi mărturisirea acestora. Dacă se constată că îndeplinesc condițiile pentru a fi admiși în cler, erau hirotoniți, dacă nu erau respinși.

La fel și celor ce se pregătesc pentru duhovnicie li se face o ispitire în vederea pregătirii și-a vredniciei lor pentru a fi duhovnici.

d) Instituirea prin hirotosie

Cuvântul hirotosie înseamnă punerea mâinilor, iar cuvântul hirotonie înseamnă întinderea mâinii. Ambele cuvinte au avut înțelesul inițial de hirotonie, adică de act prin care se transmite harul preoției în vreuna din cele trei trepte de instituire divină.

O hirotesie cu totul deosebită și importantă pentru viața Bisericii este aceea întru duhovnic. Ea constă în binecuvântarea pe care episcopul o dă în cadrul unui ritual aparte, oricărui preot hirotonit în această treaptă, adică în cea de presbiter (preot) pentru a administra Sfânta Taină a Pocăinței. În legătură cu această hirotesie întru duhovnic există părerea greșită că abia prin ea i s-ar conferi preotului în cauză calitatea harică de a administra Sfânta Taină a Pocăintei. În realitate însă, ea nu prezintă decât o încuviințare sau o dezlegare care i se dă preotului să administreze și această Sfântă Taină, pentru care el primește calitatea harică necesară prin Taina Sfintei Hirotonii, la care hirotesia întru duhovnic nu adaugă o stare harică de aceeași natură cu a Sfintelor Taine și care singură l-ar face apt pe cel care o primește să săvârșească Sfânta Taină a Pocăintei. Prin această hirotesie preotul primește o binecuvântare care-l întărește personal pentru a putea administra cu mai multă chibzuință și pricepere Sfânta Taină a Pocăinței, nu însă un har care s-ar adăuga la acela primit prin Taina Hirotoniei, sporind cumva eficacitatea acesteia. Despre vreo asemenea învățătură a Bisericii nu s-a păstrat nici o urmă, iar admiterea ei ar însemna transformarea ierurgiei care se numește duhovnicie sau hirotesie întru duhovnic, într-o a opta taină a Bisericii, ca Taină complementară a Hirotoniei.

Întrucât această lucrare sfântă care se numește hirotesia întru duhovnic are un rost deosebit pentru reglementarea administrării Sfintei Taine a Pocainței în viața Bisericii, ea a fost rezervată exclusiv episcopului, care nu o poate ceda vreunei trepte inferioare celei episcopale. De asemenea întrucât ea condiționează exercițiul deplin al puterii preoțești, pentru că fără de ea presbiterul poate săvârși numai cinci din cele șase Taine, pentru care primește calitatea harică prin hirotonie, în jurul duhovnicului s-au brodat felurite teorii cu caracter mistic, care depășind evlavia tradițională și cumpănită a Bisericii, au determinat și formarea părerii greșite că duhovnicia ar avea caracterul unei a opta taine.

Trebuie știut faptul că duhovnicia nu se practică pretutindeni în Ortodoxie ca hirotesie obligatorie ce se săvârșește numai la o anumită vreme după hirotonia întru presbiter, ci există, fie rânduiala că ea nu se mai săvârșește deloc, fie că se savârșește la sfârșitul ceremonialului de hirotonie.

Potrivit rânduielii în vigoare acolo unde aceasta există și se aplică, efectul juridic al duhovniciei este acela de îndreptățire a celui căruia i se săvârșește hirotesia întru duhovnic, de a administra și Sfânta Taină a Pocăinței, a cărei săvârșire înainte de primirea duhovniciei atrage pedepsirea celui vinovat, fără însă ca aceasta să prejudicieze într-un fel oarecare efectul însuși al tainei pe care a săvârșit-o. Dar există și excepții de la această regulă, și anume acele cazuri grave cum ar fi primejdia de moarte, când preotul poate săvârși Sfânta Taină a Pocăinței, chiar dacă nu are duhovnicia (can 13 I ec. 6 Ancira, 7 Cartagina, 75 Vasile cel Mare, 2,5 Grigorie de Nissa).

Ca și celelalte hirotesii, hirotesia în duhovnic se săvârșește în afara Sfântului Altar, pe când hirotoniile numai în interiorul Altarului.

Binecuvântarea primită prin hirotesii se poate pierde prin căderea în erezie, cum se pierde și harul primit prin Hirotonie. Pe câtă vreme însă în cazul hirotesiilor se poate proceda la anularea efectelor lor juridice, adică la revocarea din treptele conferite prin hirotesire și adică la luarea treptei de protodiacon, arhidiacon, protopresbiter, econom, etc., în cazul hirotoniilor nu se poate proceda în acest chip, treptele conferite prin hirotonie neputând fi anulate decât prin căderea în erezie, căci caterisirea sau depunerea din treptă din alte motive nu produce efectul anulării hirotoniei, ci numai acela al opririi de la săvârșirea actelor sfinte sau de la slujirea sacerdotală.

e) Eliberarea actului de duhovnicie

Eliberarea acestui act de duhovnicie vine în urma unei lungi și serioase pregătiri, urmată de o examinare sau ispitire a episcopului sau mitropolitului locului și de slujba Hirotesiei duhovnicului.

Dacă hirotesia în duhovnic se face când arhiereul nu liturghisește, atunci arhiereul intră în Sfântul Altar, ușile împărătești fiind deschise, iși pune epitrahilul și omoforul și vine în fața Sfintei Mese. Diaconul, din mijlocul bisericii, zice : Binecuvintează, Prea Sfințite Stăpâne.

Arhiereul, din fața Sfintei Mese, dă binecuvântarea, zicând : Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Strana zice : Amin. Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție, Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule……, Preasfântă Treime……, Tatăl nostru……Arhiereul : Că a ta este împărăția și puterea și slava a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Candidatul merge în mijlocul bisericii și face trei metanii mari. Arhiereul vine între ușile împărătești, pe solee, iar diaconul, luând pe candidat, plecându-l puțin de cap, îl aduce arhiereului zicând:

Poruncește, porunciți, poruncește Prea Sfințite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte, pe prea cucernicul și alesul între preoți (N), spre a fi hirotesit duhovnic pe seama bisericii cu hramul (N) din parohia (N).

Ajuns în fața arhiereului, candidatul îngenunche, iar arhiereul îl binecuvintează pe cap de trei ori.

Diaconul zice: Domnului să ne rugăm.

Strana : Doamne miluiește.

Arhiereul se roagă : Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai dăruit celor doisprezece ucenici slujba apostolică și duhovnicească, poruncindu-le lor de a lega și dezlega greșealele oamenilor, Însuți și acum, pe robul Tău acesta (N), care s-a ales de către mine, deplin fiind întru tot harul, arată-l pe dânsul vrednic de apostoleasca și duhovniceasca Ta slujire, prin a noastră smerenie, de a lega și dezlega greșealele celor nevrednici. Că Tu ești Dătătorul bunătăților și Tie slavă înălțăm : Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Diaconul : Cu înțelepciune drepți, să ascultăm Sfânta Evanghelie.

Arhiereul : Pace tuturor.

Strana: Și duhului tău.

Arhiereul : Din Sfânta Evanghelie de la Ioan, citire.

Strana : Slavă Ție, Doamne.

Diaconul : Să luăm aminte!

Arhiereul citește Evanghelia de la Ioan (XX, 19 – 23) “Și iarăși a zis lor Iisus : Pace vouă!; precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi. și acestea zicând, a suflat și a zis lor : Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor și cărora le veți ține, ținute vor fi.”

Mărire Ție, Doamne…

Diaconul : Să luăm aminte!

Arhiereul, punând mâna pe capul candidatului, zice: Smerenia noastră, prin Harul întru tot Sfântul Duh, Începătorul desăvârșirii, te prohirisește pe tine prea cucernicule preote (N), duhovnic, spre slujba de părinte duhovnicesc; în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Și zicând acestea îl binecuvintează pe cap de trei ori, îl ridică în picioare și-l prezintă poporului, rostind : Vrednic este ?, dându-i pe rând crucea de binecuvântare și Molitfelnicul.. Strana raspunde: Vrednic este! Apoi noul hirotesit se pleacă spre popor, iar arhiereul face apolisul.

Dacă arhiereul liturghisește, hirotesia o face, de regulă, la sfârșitul Liturghiei, după Rugaciunea Amvonului. Atunci, îndată după Rugăciune, candidatul la hirotesie face trei metanii în mijlocul bisericii și diaconii, luându-l unul de o parte și celălalt de alta, îl aduc la arhiereu, rostind: Poruncește, porunciți, poruncește Prea Sfinte Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte, pe prea cucernicul și alesul între preoți (N), spre a se hirotesi duhovnic pe seama bisericii cu hramul (N) din parohia (N).

Și se urmează rânduiala de mai sus fără Evanghelie.

Din această rânduială vedem că respectivul candidat este hirotesit în duhovnic pe seama unei parohii la fel ca și hirotonia și că îi este dată libertatea de a săvârși Taina Spovedaniei legând și dezlegând greșelile oamenilor asemenea Sfinților Apostoli.

După oficierea slujbei îi este eliberat actul de duhovnicie ce cuprinde : voi adauga aici actul Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, dacă-mi va permite. Mii de multumiri!

CAP. II. DREPTURILE DUHOVNICULUI

de a primi la spovedanie credincioșii ortodocși

După învățătura Bisercii Ortodoxe de Răsărit, săvârșitor al spovedaniei sau Tainei Pocăinței este episcopul și preotul, îndreptățiti la aceasta prin hirotonia lor în trepta respectivă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat puterea de a săvârși Taina Spovedaniei, Sfinților Apostoli: “Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute (Ioan XX, 22-23); iar aceștia au transmis-o urmașilor lor direcți: episcopii și preoții. Preotul trebuie să aibă hirotonie canonică, preoție lucrătoare și darul duhovniciei, cu gramata arhierească”.

Sfinții Părinți ai sinodului din Cartagina prin canonul 7 și 43, precum și dumnezeieștile Pravile, cer și “Daltirie” preotului, ca să poată duhovnici.

Canonul 7 Cartagina: “Episcopul Aureliu zice: Dacă cineva, fiind în primejdie de moarte, ar cere să se împace cu sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu dreptate ca presbiterul să întrebe pe episcope, și așa, după dispoziția acestuia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte, această rânduială trebuie să o întărim prin hotărâre mântuitoare. Toți episcopii au răspuns : Se hotărăște ceea ce sfințenia voastră crede de cuviință să aprobăm în chip necesar.”

Canonul 43 Cartagina: “Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitență cu judecata epicopilor, după deosebirea păcatelor; iar presbiterul să nu dea absoluție celui ce se pocăiește fără știrea episcopului; decât numai în lipsa episcopului din nevoie constrângătoare dar, dacă vreodată delictul celui ce se pocăiește este public și divulgat, zguduind Biserica întreagă, apoi asupra aceluia înaintea tindei să se pună mâna”.

În acest canon se dezbat trei chestiuni: una, că episcopul singur are dreptul a fixa timpul penitenței pentru cei ce se pocăiesc; a doua, prezbiterul poate face aceasta numai în lipsa episcopului și în caz de necesitate; și a treia, penitenților cunoscuți public că au săvârșit fapte grave, iertarea sau absoluțiunea trebuie să se facă tot public, înaintea ușilor bisericii.

Pravila spune că: “Fiecare preot carele va îndrăzni să primească gândurile și ispovedania, să-i ispovăduiască fără de carte ce se cheamă Daltirie, unul ca acela se canonește să se pedepsească multă vreme cu oprirea de la preoția lui, ca un călcător de dumnezeiești Pravile, pentru că numai la cel bolnav de moarte poate merge, altfel 3 ani canon.”

Prin urmare, mărturisirea păcatelor de către creștinul care se pocăiește, trebuie făcută înaintea preotului duhovnic, fiindcă numai prin dezlegarea de la preotul duhovnic primește cel ce se pocăiește, dezlegarea sau iertarea păcatelor sale și de la Dumnezeu. Aici în scaunul mărturisirii, își exercită duhovnicul misiunea sa de mijlocitor al harului, de om al lui Dumnezeu.

El trebuie să dea asistență sufletească la toți cei ce se apropie de dânsul “care sunt creștini de legea ortodoxă răsăriteană” pentru toate vârstele.

Vârsta celor ce au a se spovedi a fost apreciată foarte diferit de Sfinții Părinți și de canoane. Rânduielile vechi apreciază vârsta de 12 ani la baieți și 14 ani la fete, însă aceleași rânduieli spun, mai pe urmă că “Dumnezeu nu socotește pe cei ce fac păcate după anii pe care-i au, ci după cum e mintea și înțelepciunea omului”.

Prin urmare, vârsta de spovedanie începe cu anii, la care începe responsabilitatea omului de păcate, adică atunci când începe să aibă putere de discernământ. Copiii pot face preocuparea duhovnicului începând cu vârsta de 7 ani. Chiar Timotei al Alexandriei prin canonul I, socotește începutul puterii de discernământ cam pe la 7 ani. . Această vârstă are importanța ei fiziologică și psihologică. Este vârsta la care se consideră că respectivul copil are o individualitate aparte, în comportamentul său fizic și psihic, săvârșind acte raționale.

Potrivit canoanerlor (3, 32, 54, Sf. Vasile cel Mare, 27 Cartagina, 69 apostolic, etc) obligația mărturisirii păcatelor revine și clericilor, inclusiv episcopilor. Simeon al Tesalonicului ne povățuiește ca “noi atât arhierei cât și preoții, neîncetat, cu luare aminte, cu umilință și cu spovedanie, săvârșind Sfânta Liturghie să ne împărtășim cu înfricoșatele Taine”.

Canonul 27 Cartagina: “Asemenea s-a hotărât că dacă presbiterii, ori diaconii, s-ar dovedi vreodată în vreun păcat mai greu, care trebuie să-i înlăture din slujbă, să nu se pună asupra lor mâinile ca peste cei ce se pocăiesc; ori ca peste laicii credincioși, nici să nu li se dea voie să se înainteze în treapta clerului ca celor ce s-au botezat din nou. ”

Mărturisirea păcatelor se poate face oricând. După cuvântul Sfântului Vasile cel Mare “pocăința nu trebuie să înceteze în cursul vieții întregi: căci cine e fără păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta, apoi cu cuvântul; dacă nu cu cuvântul, atunci cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele…, ele pătează conștiința, iar conștiința trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curățenie dar, totuși, zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o și curățim”. Mărturisirea frecventă reprezintă un mijloc pentru întărirea voinței, o înfrânare în fața noilor ispite. Mărturisirea cu valoare morală și cu eficacitate este cea făcută în forma expozitivă și monologică. Examenul de conștiință este momentul pregătitor pentru Taina Mărturisirii. Actul material al mărturisirii păcatelor îl constituie materializarea căințelor penitentului într-un prim act de voință morală, concretizat în dorința expresă de îndreptare. Locul îndreptățit pentru așezarea scaunului de spovedanie este Biserica. În cazuri excepționale, poate fi administrate și în case. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, cerea ca mărturisirea să se facă “în loc cinstit, sfânt și osebit, fără zgomot”.

Potrivit regulilor disciplinei penitențiale, cercetarea conștiinței trebuie practicată serios, stăruitor, minuțios, metodic și îndelung. Învățătura către cel ce se pocăiește glasuiește că “mai înainte de a merge la duhovnic, două sau trei săptămâni,… șezi cu liniște multă și plecându-ți capul, fă cercetarea conștiinței tale…și fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale…sau măcar socotește câte păcate ai făcut după ce te-ai mărturisit cu lucrul, cu cuvântul, cu învoiala gândului…socotește cu multă silință, ca să afli fiecare păcat al tău…”

Deci ca o primă îndatorire a duhovnicului este să primească la spovedanie pe tot credinciosul ortodox ce dorește aceasta și o cere de la preot. Canonul 52 apostolic ne vorbește despre Spoverdanie arătând pe săvârșitorii ei precum și obligația de a primi pe cel ce vine de la mărturisit : “Dacă un episcope sau presbiter nu primește pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl îndepărtează, să se caterisească, pentru că mâhnește pe Hristos, Care a zis : “Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (LC XV, 7).

b) de a examina în cunoștință de cauză: întrebările din Molitfelnic

După învățătura Sfântului Nicodim Aghioritul, preotului duhovnic îi revine îndatorirea de a-i învăța pe credincioși să-și mărturisească păcatele din proprie inițiativă, fără a aștepta prea mult ca să fie întrebați întrucât, spre deosebire de alte tribunale de judecată unde cel ce se arată pe sine vinovat se pedepsește, la această judecată a mărturisirii, cel ce-și arată de la sine păcatele este iertat. Acest lucru îl arată și înțeleptul când zice că : “Dreptul se face sieși părtaș când grăiește mai întâi, când însă îl asuprește potrivnicul, atunci se face cercetare” (Pilde XVIII, 17), iar profetul îndeamnă la rândul său: “Spune-mi tu mai întâi nelegiuirile tale ca să te îndreptățești” (Isaia XLIII, 26). Mărturisirea păcatelor nu trebuie evitată și nici amânată.

Mărturtisirea poate fi monologică sau dialogică. În general se recomandă metoda combinată. Mărturisirea nu e monolog, ci dialog între preot și credincios, și în Hristos; pentru a scoate la lumină faptele, pentru a fi judecate “în Dumnezeu” (Ioan II, 21). E o analiză, o cercetare a lumii, a sufletului în urma păcatului pentru scoaterea a tot ceea ce este nociv, distrugător în el și îl reface în structura lui autentică; pentru a-l însănătoși. Dialogul are loc după îndreptarul din ritual. Dar preotul are în vedere pe fiecare credincios în unicitatea lui; în relieful sau adâncimea căinței lui și cercetează păcatul în stadiul în care se află de început, sau înrădăcinare puternică, devenit viciu, o altă natură, cu care ai atât de mult de luptat. Și, e necesar în acest scop o analiză în sine a păcatului, a evoluției, a treptelor lui, începând de la primele forme, neluate uneori în seamă, pâna la starea cea mai gravă.

Mărturisirea monologică, expozitivă, presupune o scrutare severă, în prealabil, a conștiinței din partea penitentului. Dar oricât de temeinică ar fi cercetarea conștiinței din partea penitentului, duhovnicul va trebui să intervină cu întrebări spre a se edifica asupra naturii și gravității păcatului. În privința aceasta, Nicodim Aghioritul spune următoarele : “Fiecare păcat pe care îl auzi, o duhovnicie, să-l cerci cu cele 7 întrebări, adică: cine este cel ce a făcut păcatul, ce fel de păcat a făcut, pentru ce l-a făcut, cu ce chip l-a făcut, în ce vreme, în ce loc și de câte ori, și la care dintre cele zece porunci a greșit (substanța faptei, motivul sau scopul, intenția, împrejurările, locul, gradul de publicitate și numărul). La aceasta să urmezi și tu dreptului Iov, care cerca cu osândire fieștecare judecată ce nu știa: “cercetăm cu sârguință pricinele care îmi erau necunoscute” (Iov XXXIX, 16).

Formularea întrebărilor este o problemă dificilă și delicată pentru duhovnic. De felul cum știe să pună întrebările, depinde în bună parte tămăduirea rănii sufletești, pentru care păcătosul și-a plecat genunchii cu încredere înaintea lui. E momentul cheie, când duhovnicul trebuie să-și aducă aminte de cuvintele Fericitului Augustin referitoare la starea abrutizantă a celui sfâșiat de păcate și de seninătatea pe care i-o aduce convertirea.

Sufletul păcătosului este sfâșiat și are nevoie de recâstigarea unității sale, de acel restitution in integrum, pe care o terapeutică aparentă a duhovnicului i-o poate da. Desigur că duhovnicul nu poate face minuni în problema aceasta, asemenea Mântuitorului sau Sfinților Apostoli, de a cunoaște integral sufletul penitentului. Are însă imperioasa datorie de a folosi toate mijloacele psihologice, spre a diagnostica rana vieții lăuntrice și a gasi remediul potrivit. Întrebările îl pot ajuta în această operație de curățire a vasului lăuntric de miasmele păcatului și a-l face candelă virtuții.

Întrebările se impun duhovnicului spre a completa tabloul păcatelor destăinuite monologic de penitent, dar cu deosebire pentru a stabili păcatul dominant, din care derivă celelalte păcate. Ele sunt necesare și pentru a înlătura subterfugiul la care recurg unii credincioși lipsiți de religiozitate sinceră, asemenea acelora de care vorbeșet mitropolitul Antim Ivireanu, care au “doi duhovnici, unul la țară și altul la oraș : la cel de la țară, ca la un prost, spune păcatele cele ce socotește el că sunt mai mari, iar la cel de la oraș spune păcatele ce socotește că sunt mai mici, neguțitorind și meșteșugind Taina Ispovedaniei”. Întrebările sunt necesare apoi pentru timizi, emotivi în general și pentru cei ce nu și-au scrutat conștiința înainte de a veni la mărturisire.

Molitfelnicul cuprinde întrebările pe care are să le pună duhovnicul la mărturisire. Ele sunt în legătură cu Decalogul, cu Simbolul Credinței, cu virtuțile și datoriile creștinești. Cu ajutorul lor se perindă în fața minții toate păcatele pe care le poate comite un om. Ar fi imprudent ca duhovnicul să citească lista întreagă a păcatelor, căci ar putea sugera păcatele la care penitentul poate nici nu gândise. Reducerea și adaptarea întrebărilor după împrejurări, este îngăduită și-și găsește legitimarea chiar în îndrumările din Molitfelnic, unde se spuene: “Duhovnice, cu toată socoteala și purtarea de grijă, să iei seama celor ce se mărturisesc la tine, ținând seama de este slujbaș sau dregător sau om de rând, de este sănătos sau bolnav, cărturar sau necărturar”. Întrebările pot fi sporite sau împuținate, după cazuri și necesități, fără să fie denaturate în cuprinsul și în spiritul lor.

Pentru orientare, este util să avem un plan, un cadru sumar de desfășurare a dialogului duhovnic penitent, plecând de la ceea ce este adevăr de credință, adevăr moral și viață creștinească, cu abaterile de la postulatele principiilor lor. Aproape în toate cărțile de rugăciuni se dă învățătura pentru Spovedanie, în care se recomandă ca actul Spovedaniei să fie pus în legătură cu Decalogul, cu cele 9 porunci bisericești, cu păcatele contra Duhului Sfânt, cu cele șapte păcate capitale și stigătoare la cer și cu faptele milei trupești și sufletești. Astfel, duhovnicul se va încredința din răspunsul la prima întrebare, asupra datei când s-a mărturisit și împărtășit credinciosul, precum și asupra felului cum și-a îndeplinit canonul. Nu va uita să ceară penitentului motivarea delăsării și-l va povățui pentru viitor. În continuare, iși va întocmi ordinea întrebărilor în așa fel încât să se poată edifice asupra nivelului religios și moral al penitentului. Întâi se va asigura dacă penitentul cunoaște și mărturisește corect adevărurile de credință cuprinse în Simbolul Credinței. În caz negativ îi va face o sumară îndrumare. Apoi, va trece la întrebările referitoare la transgresiunile de ordin moral, care au în vedere perioada de timp de la ultima mărturisire, dar pot să se extindă pe o perioadă și mai lungă, chiar asupra vieții întregi. Esențialul este ca ele să mergă la țintă, adică să fie în așa fel formulate încât să câștige încrederea penitentului și să-l dispună la o destăinuire fără reticențe.

Cu toate că duhovnicul în scaunul mărturisirii trebuie să se folosească de întrebări totuși va evita întrebările de amănunt ce nu țin de Taina Mărturisirii, precum și acelea care ar trezi curiozitatea pentru păcate despre care penitentul nu a avut cunoștință. Nu este îngăduit duhovnicului să facă din Taina Spovedaniei o lucrare superficială și pripită și nici prea minuțioasă, spre a nu o transforma în lucru de clacă sau de tortură.

Ca regulă generală, nu este suficient ca duhovnicul să ia în considerare simpla enumerare a păcatelor, ci să provoace o discuție asupra urâciunii lor, dar mai ales asupra consecințelor pe care le au asupra sănătății trupești și sufletești deopotrivă. O discuție purtată cu dibăcie pedagogică, în care întrebările sunt formulate cu multă prudență, are darul de a zgudui conștiința penitentului, de a o trezi din rătăcirea ei și a o canaliza pe făgașul vieții curate. Prima Pârgă a acestei răscoliri a conștiinței este căința pentru viața păcătoasă pe care a trăit-o. Căința este un paradox, afirma gânditorul Max Schelir, fiindcă “deși privește plină de lacrimi înapoi, influența ei se îndreaptă fericit și puternic spre viitor, spre izbăvirea de moartea morală”.

Încurajarea ce vine în acest moment din partea duhovnicului, îl scoate pe penitent din starea apăsătoare în care l-a adus păcatul, îi trezește dorul unei înnoiri în duhul vieții curate și-i inspiră încrederea în puterile sufletești ce n-au fost atinse de flagelul păcatului. În locul unde a fost păcatul, în urma căinței, care a dărâmat zidul trufiei și a altoit smerenia, apare izvor de viață nouă, așa cum în viața unui neam o înfrângere e prefăcută în izvor de biruințe viitoare.

Fiind cunoscător al resorturilor sufletești, duhovnicul nu va uita inconștientul penitenților, în care se găsesc elemente importante, cu ajutorul cărora se pot explica multe din actele lor. O serie de fenomene sufletești, din cauza unor împrejurări nefavorabile, sunt trecute în subconștient. Refularea nu înseamnă însă și dispariția lor. Ele pot să reapară într-o formă deghizată, încât să nu le recunoaștem. Pentru a elibera personalitatea morală a credinciosului de aceste forțe oculte, duhovnicul psiholog, din convorbirea pe care o are cu astfel de subiecți, va afla cauza morbidității și va încerca s-o stingă pentru ca dispărând cauza, să dispară și efectul.

Știind de existența rezervoarelor sufletești de care dispune penitentul în inconștient, duhovnicul se va folosi de ele în mod constructiv fără a părăsi terenul dogmatic al Bisericii în legătură cu Taina Spovedaniei. Desigur, nu va uita nici alte împrejurări externe, care dau prilej de păcat și-l favorizează. Sfaturile ce le dă și mustrările pe care le face sunt în funcție de constatările făcute în legătură cu poziția religios–morală a penitentului, în forul intern sau în viața din afară. Instruirea va avea ca obiect păcatul, nu într-o expunere lungă, ci sumară, dictate de cazul pe care îl are în față. Pentru cei care vin pocăiți mustrarea nu-I necesară, iar pentru firile timide sau scrupuloase este contraindicată.

Scopul pe care trebuie să-l urmărească duhovnicul în discuția cu penitentul este trezirea aversiunii

c) de a fi martor;

d) de a fi taumaturg;

e) de a ierta și dezlega.

Unul din drepturile duhovnicului, mai ales în ceea ce ține de spovedanie este de a fi martor înaintea lui Dumnezeu față de păcat, deci evitarea lui în viitor și dorul după mireasma întremătoare a virtuților.

pentru omul necăjit și păcătos ce vine să se curățe de mulțimea păcatelor sale. Acest lucru se vede clar și din rugăciunea de la ritualul Spovedaniei, cea de dinaintea mărtuirisirii păcatelor a penitentului: “Iată, fiule, Hristos stă nevzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană este înaintea noastră. Iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, sa știi că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”.

După ce preotul duhovnic identifică boala și după ce a dat sfaturi necesare, urmează stabilirea canonului sau epitimiei. Aceasta reclamă din partea duhovnicului însușiri cu totul deosebite, căci, “oricât de grea și de anevoioasă ni se pare arta medicinei, zice Sf. Grigorie de Nazianz, tot mai greu este să studiezi și să vindeci moravuri, pasiuni, vicii și înclinări rele”. De aceea se cere duhovnicului ca prin pricepere și îndemânare să fie asemenea medicului către care se îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că-i va identifica boala și-i va prescrie leacul corespunzător.

Zonara, în comentariul său la epistola pastorală despre sărbători a lui Atanasie cel Mare zice că cuvântul κανών înseamnă o unealtă de lemn întrebuințată de meseriași la lustruirea lemnului. Corespunzător întrebuințării acestui obiect cuvântul canon are însemnare de normă sau regulă în materie de disciplină bisericească în general, iar în legătură cu spovedania în special canonul reprezintă un instrument spiritual pentru îndreptarea vieții sau aducerea ei la nivelul legii morale, având un efect terapeutic. Spre deosebire de sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur pentru continuarea, adâncirea și desăvârșirea pocăinței, cerută de natura specială a anumitor păcate. El este prin urmare un tratament medical curativ, cu dietă riguroasă, pentru regenerarea organismului moral, adică a conștiinței și a voinței. Prin canon se urmărește reprimarea instinctelor inferioare, prin care s-a introdus dezarmonia în viața sufletească și morală a penitentului. El poartă în sine și o oarecare notă de certare, de unde canonul se mai numește și epitimie (certare, pedeapsă).

Aplicarea canonului de pocăință se face așadar într-un spirit corecțional, nu cu caracter de pedepsire sau de ispășire a păcatului, ci cu un scop salutar, pedagogic sau de corijare (îndreptare) a penitentului. Scopul epitemiilor prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispășitor, adică pentru a satisface justiția divină, așa cum învață Biserica Romano–Catolica. Dreptatea dumnezeiască a fost satisfăcută odată pentru totdeauna pentru neamul omenesc, prin patima Mântuitorului. Scopul lor este îndreptarea penitentului prin exerciții mai grele, dar cu atât mai hotărâtoare pentru restabilirea funcțiunilor conștiinței și voinței morale. Epitimiile ar putea fi numite pedepse, cel mult în sensul de pedepse părintești – πεδευματα – în sensul în care părinții își pedepsesc copiii din iubire, pentru a-I îndrepta, iar nu pentru că au greșit.

Canonul 96 Trulan, vorbind de măsurile împotriva celor ce constituiau o tentativă fața de semenii lor prin găteala capului zice: “…cu epitimie potrivită, parintește îi vindecăm”. De asemenea în canonul 5 al Sinodului VII Ecumenic citim cu privire la cei ce se făleau că au intrat în preoție făcând daruri Bisericii “…prin epitemii să se îndrepte”.

Canonul nu are caracter laic, ci bisericesc, taumaturgic sau vindecator, iar nu vindicativ sau răzbunător.

În scaunul de spovedanie, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, stă medicul care tămăduiește, iar nu judecătorul, care osândește; aici nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se acordă iertarea păcatelor.

De aici observăm un alt drept al duhovnicului, acela de a fi taumaturg.

Cuantumul de pedeapsă duhovnicească sau gravitatea epitimiei care trebuie aplicată în diferite cazuri, este lăsată la aprecierea duhovnicului. Sfântul Vasile cel Mare referitor la rostul epitimilor spune: “Vindecarea să se hotărască nu după timpul penitenței, ci după chipul pocăinței” (can. 2 Sf. Vasile cel Mare), căci în primul rând trebuie “să se cerce roadele pocăinței, fiindcă negreșit, nu după timpul de penitență le judecăm pe unele ca acestea, ci ținem seama de felul pocăinței” (can. 84 Vasile cel Mare).

Arătând că într-adevăr scopul epitimiilor este vindecarea de păcate, iar nu pedepsirea propriu–zisă a penitentului, Sfântul Vasile cel Mare se mai pronunță în această privință astfel: “Iar îndeobște, vindecarea cea mai adevărată este îndreptarea de păcate” și povățuiește că în aplicarea epitimiilor să nu se țină nimeni de litera legii, ci “să se procedeze atât după lege, cât și după obicei” (can. 3 Sf. Vasile cel Mare).

La fel de importantă este și îndrumarea Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la epitimii : “Epitimia să nu se dea simplu, după cantitatea păcatului, ci să se aibă în vedere și intenția celor ce păcătuiesc, ca nu cumva voind să cârpești ceea ce s-a rupt, mai mare să fie crăpătura, și străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut, să faci căderea mai mare”… ci bine cercetând lucrurile… “Preotul să aplice cele corespunzătoare, ca nu cumva străduința lui să fie zadarnică” (Sf. Ioan Gură de Aur, Îndrumări pentru duhovnici).

Principiul general de care s-au condus Sfinții Părinți în stabilirea normelor privitoare la raportul dintre păcate și epitimii, a fost acela că în nici un caz prin aplicarea epitimiilor nu trebuie să i se ia penitentului nădejdea îndreptării și deci nădejdea mântuirii. În acest sens, citind modul în care învață Sfântul Vasile cel Mare despre raportul dintre păcat și epitimie, sinodul VI ecumenic (Trulan), stabilește prin canonul său ultim, 102, următoarea regulă normativă: “Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega și de a lega trebuie să țină seama de natura păcatului și de înclinarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit și astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu cumva aplicându-l pe acesta în chip disproporționat, să greșească în privința mântuirii celui bolnav”.

Epitimiile aplicate de un duhovnic presbiter, au exact aceeași putere ca și cele aplicate de un episcope, căci între calitatea și puterea de a dezlega sau de a lega a unuia sau a altuia, nu există nici o deosebire, iar episcopul nu poate să intervină și să modifice, să micșoreze sau să înăsprească vreo epitimie dată de orice alt duhovnic, fie presbiter, fie arhiereu.

Canoanele care arată că episcopul are dreptul să mărească sau să micșoreze epitimiile, precum și să-i dezlege pe unii penitenți în cazul că se constată la ei o pocăiță sinceră, se referă numai la epitemiile pe care le aplică singur, nu la cele aplicate de alți duhovnici (can. 12 I ec; 16 IV ec; 102 VI ec; 2, 5, 7, Ancvira; 43 Cartagina; 2, 54, 74, 84, 85 Vasile cel Mare; 45, 56, 7 Grig. Nissa; 3 Atan cel Mare; 3 Ioan Post).

Puterea dată de Hristos Apostolilor de a ierta păcatele oamenilor nu apare ca o harismă personală, ci ca o instituție permanentă, și ca o expresie concretă a puterii Duhului Sfânt cu care Hristos Însuși a investit pe Apostolii Săi după Înviere. Căci odată cu instituirea preoției sacramentale: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi… Luați Duh Sfânt” (Ioan XX, 21–22), are loc și instituirea Tainei Spovedaniei, arătată ca lucrare a celor investiți cu puterea Duhului Sfânt și trimiși în lume “cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține ținute vor fi” (Ioan XX, 23).

Cel din urmă moment al actului mărturisirii este dezlegarea, care constă în sentința de iertare integrală a păcatelor și reintegrarea în starea harică. Dezlegarea se dă prin formula, sau epicleza Tainei Spovedaniei ce arată atât pe săvârșitorul Tainei cât și felul și originea puterii iertării păcatelor : “Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N) și să-ți lase ție toate păcatele. și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.

Prin această rugăciune și prin atingerea de creștetul penitentului, tot din porunca divină “peste bolnavi mâinile își vor pune și se vor face sănătoși” (Mc. XVI 18), preotul are conștiința că transmite atunci harul primit prin Duhul Sfânt, acel har și putere a Domnului transmis prin succesiunea apostolică care lucrează în Biserică. Acest har al dezlegării se unește cu căința, cu dezlegarea pe care credinciosul însuși o resimte în mărturisirea lui, la care se face și el părtaș, pentru a deveni apoi părtaș la “Cina Domnului”. Credinciosul trebuie să știe și despre valoarea mâinii ca organ al mângâierii, prin care se transmite harul Duhului Sfânt Mângâietorul, ce ne aduce mângaiere inimii și pace sufletească. Va fi povățuit să caute să se “dezlege” și el sufletește în numele iertării primite de la Hristos prin preot, odată cu mărturisirea sa șinceră și să caute mai stăruitor împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine în vederea unirii tot mai strânse cu Hristos în dumnezeiasca Împărtășanie. Unirea celor două dezlegări, obiectivă și subiectivă, din partea lui Dumnezeu prin preot și a credinciosului prin voia sa liberă, e faptul hotarâtor. Dumnezeu nu silește pe nimeni, dar nici El nu poate fi silit; adică voia, legea, ordinea divină, nu pot fi relativizate.

Această rugăciune, formulă de dezlegare e rugătoare, conformă cu spiritul chenotic al Bisericii Ortodoxe, total deosebită de formula imprecatory romano – catolica : “Ego te absolve a peccatis tuis in nominee Patris el Filii et Spiritus Sancti”. În epicleza ortodoxă a Tainei Spovedaniei nu se vede nici un fel de substituire a episcopului și preotului lui Hristos însuși, săvârșitorul real și principal dar nevăzut al Tainei.

Episcopul și preotul sunt organele văzute ale Arhiereului și Preotului nevăzut Hristos, care i-a investit pe aceștia cu puterea Duhului Sfânt să lucreze cele sfinte, Tainele, ca mijloace obiective de împărtășire a harului dumnezeiesc, în Biserica Sa, care este o comunitate concretă sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu.

Canonul 102 Trulan precizează: “Se cuvine ca cei ce au primit de la Dumnezeu putere de a lega și dezlega să cerceteze felul greșelii și năzuinței de întoarcere a celui păcătos și să aducă astfel leac potrivit bolii. Ca nu cumva folosindu-le pe amândouă fără măsură să primejduiască mântuirea celui bolnav…” Deci puterea preotului de a lega și dezlega condiționează mântuirea celui care se mărturisește. Canoanele lui Hipolit în rugăciunea de consacrare a preoției subliniază în primul rând, puterea de iertare a păcatelor, în timp ce Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său – Despre preoție, sublinia că preoții sunt investiți cu o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor, căci nu lor le-a zis ceea ce le-a zis preoților: “Cele ce veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și cele ce veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Matei XVIII, 18).

Uneori singură formula de dezlegare poate constitui canonul. Ea nu se poate da decât celor demni, refuzându-se celor refractari la căință. Nedemni și neîndreptățiți la dezlegare sunt acei care nu pot distinge între faptele bune și rele, cei lipsiți de minte, precum și cei lipsiți total de cunoștința adevărurilor creștine. Nedemni sunt ereticii și schismaticii, precum și toți aceia care nu manifestă părere de rău pentru păcatele lor, nu se mărturisesc după cuviință, nu vor să-și îndeplinească canonul, deci nedispuși sau neînclinați spre căință, cei certați cu semenii lor și nedispuși să se împace, sau se găsesc în păcate de moarte și nu vor să le părăsească : concubinajul, vrăjitoria, spiritismul, etc.

Dezlegarea se dă tuturor celor ce dovedesc căința, sinceritatea, integritatea mintală și dorința de îndreptare. Oricât de mare ar fi păcatul și cât de aspru ar fi canonul dat, prin epitimie, duhovnicul urmărește vindecarea sufletului de urmările păcatului și împărtășirea cu Hristos cel euharistic. În perspectiva acestor principii, duhovnicul nu are voie să respingă pe păcatosul ce se întoarce la Biserică cu pocăința sinceră. În baza dispoziției canonului 52 apostolic, “Episcopul sau presbiterul care nu primește pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să se caterisească, căci mâhnește pe Hristos, Cel ce a zis: bucurie se face în cer pentru un păcătos, care se pocăiește…”

Libertatea duhovnicului de a pronunța dezlegarea de păcate, nu este practic limitată de nimic, afară de cuvintele Domnului, care precizează că hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în veacul acesta, nici în veacul viitor.

Cap. III OBLIGAȚIILE DUHOVNICULUI

a) de a se instrui în duhovnicie

Deci instruirea în duhovnicie înainte de a o căpăta se face după cum am precizat prin acea pregătire despre care am vorbit în primul capitol, iar după obținerea duhovniciei instruirea nu e alta decât măiestria cu care părintele duhovnic pune în practică întregul său bagaj de cunoștințe, fapt ce poate fi numit Tact pastoral.

După cum bine știm, “știința nu ne procură decât principii pe care numai arta le poate aplica.” Știind că această conducere a omului spre mântuire este nici mai mult nici mai puțin decât arta artelor și știința științelor, ne putem da seama de arta, iscusința și flexibilitatea aplicării în practică a științei acumulate de preot, în funcție de fiecare caz concret. Acesta este tactul pastoral, care “îl face pe fiecare preot și duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile și hotarârile sale, ci să chibzuiască îndelung, să cumpănească bine lucrurile și să dea apoi cele mai bune și mai înțelepte îndemnuri și povețe”.

Mai presus de orice “tactul pastoral înseamnă echilibru. El cere măsura potrivita, răspuns bun și atitudinea cea mai indicată în fiecare caz, toate în accord în primul rând cu conținutul chemării creștine și în al doilea rând cu condițiile sub care se prezintă cazul special. A te face “tuturor toate”, nu înseamnă abandonarea crezului creștin, fiindcă aceasta n-ar mai duce la dobândirea sufletelor pentru Hristos; După cum nici a rămâne intransigent de dragul fermității la înțelegerea unor situații care se cer pătrunse, nu este spre folosul duhovnicesc.”

Tactul constituie o calitate – o virtute am putea chiar să o numim – dintre cele mai necesare preotului duhovnic, care în activitatea sa are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere și temperamente sau firi. Chiar Mântuitorul sfătuiește în această direcție pe proprii Apostoli și prin ei pe toți slujitorii Lui să “fie înțelepți ca șerpii și blânzi (curați) ca porumbeii” (Mt. X, 16). Această însușire este menită să corecteze, să atenueze și să contrabalanseze excesul de idealism și idealismul incorigibil, care l-ar putea împinge pe preotul duhovnic la greșeli de tactică sau acte necugetate și costisitoare, ce ar putea compromite sau zădărnici definitive misiunea și activitatea lui. Duhovnicul înzestrat cu înțelepciune, tact și prudență, nu exagerează obstacolele și greutățile ivite în cale, nu le supraevaluează și nici nu se sperie de ele; el le prevede, le recunoaște și nu le sfidează, ci le cântărește just; e conștient, dar nu înfricoșat și nu disperă în lupta cu greutățile drumului și cu toate sacrificiile care i se cer pâna la capăt.

Această instruire în duhovnicie cuprinde și acea putere a duhovnicului de a păstra întotdeauna echilibrul just dintre ceea ce I se cere ca preot pe de o parte și realitațile existente în care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Fără să sacrifice idealul evanghelic sau să renunțe la el, îl urmărește cu răbdare, dar fără să neglijeze sau să braveze realitățile. Căci, dacă lipsa de zel și de idealism face duhovnicia neroditoare, excesul de zel poate fi adesea păgubitor, atunci când compromite succesul întrebuințând mijloace neadecvate. Mântuitorul condamnă, de exemplu, excesul de zel al Sf. Apostol Petru, când acesta scoate sabia în grădina Ghetsimani, ca să-și apere pe Învățătorul iubit; gestul oricât de spectaculos și eroic în aparență, în fond era zadarnic.

Pravilele și canoanele Bisericii, care și acestea contribuie la instruirea duhovnicului ne arată nu numai metodele și mijloacele cele mai potrivite pentru soluționarea concretă a fiecărui caz în parte, dar și alegerea momentului celui mai potrivit pentru aceasta. Astfel greșesc acei duhovnici care încearcă să schimbe brusc viața unor oameni mai puțin maleabili, fără nici o explicație și fără a-l convinge mai întâi de bunele sale intenții. Tactul în pastorație și în duhovnicie nu înseamnă nici decum “abilitate, prefăcătorie ori șiretenie ce cochetează cu imortalitatea…, ci cumințenie creștină care are în vedere interesele supreme ale Bisericii”.

Cunoașterea și experiența, elemente ale instruirii în duhovnicie, cu toate că se adâncesc în timp ele sunt necesare chiar de la începutul activității duhovnicești. “Corăbierul nu iese în largul mării dacă nu cunoște meșteșugul conducerii, în speranța că va învăța sau că marea însăși îl va învăța cum să o travesrseze. El își poate adapta doar meșteșugul conducerii la drumul pe care îl are de parcurs”.

De netăgăduit este importanța deosebită ce o prezintă tactul pastoral în scaunul spovedaniei, unde preotul trebuie să procedeze “cu foarte multă grijă cu înțelepciune, măsură și echilibru, pentru ca nici să nu încurajeze sau să promoveze păcatul printr-o blândețe sau îngăduință excesivă, dar nici să nu descurajeze pe penitent sau să-l depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime și severitate, ci să aibă în vedere numai și numai îndreptarea penitentului și desăvârșirea lui în virtute”.

Canonul 102 al șinodului VI ec. – Trulan este un ghid bun pentru instruirea în duhovnicie a preotului, duhovnicului.

Cu toate că puterea duhovniciei “este mai întâi o problemă de har”, datorită înțelepciunii pastorale acumulate în timp și deci a instruirii în duhovnicie “credincioșii caută preoți cu experiență, duhovnici mai în vârstă, a căror autoritate este mult mai mare decât a unui preot tânar”.

b) a nu se calca limitele superioare și inferioare ale recomandărilor canonice

Din cele relatate pâna acum am putut să observăm foarte ușor cât de mare este puterea preotului duhovnic și de a cărui pricepere și iscusință depinde mântuirea tuturor celor pe care -i păstorește și-i îndrumă mai ales din scaunul de spovedanie. Tocmai din acest motiv nespus de mare este și pericolul ce-l paște din privința încălcării limitelor canonice mai ales atunci când spovedește.

Călăuzirea pe drumul mântuirii a celor ce-i sunt încredințați spre păstorire, această artă a artelor și știință a științelor, îl poate ușor arunca în mândrie pe duhovnic și aceasta să-l poarte din extremă în extremă, fără a mai găsi calea de mijloc, linia de plutire care încet dar șigur te duce la limanul vieții veșnice.

Acest pericol poate fi îndepărtat și ținut la distanță de duhovnic atâta vreme cât el are o temeinică pregătire, încununată de smerenie și o conștiință a valorilor; călăuzit fiind de Dumnezeu prin canoanele ce sunt date ca o cârmă a micii sau marii corăbii ce trebuie să o ducă la țărm fără a fi scufundată sau rătăcită pe oceanul vieții acesteia.

Canoanele, cârmă a Bisericii, dau sfaturile necesare duhovnicului pentru a se comporta și a lua decizii corecte, zidind și nu dărâmând mulțimea sufletelor ce-i cer ajutorul; și nici el avându-le pe acestea (canoanele) drept călăuză spre Hristos nu poate devia de la calea cea dreaptă.

Deși duhovnicul “poate să procedeze după chibzuința sa”, el nu poate fixa la întâmplare un canon. “Dacă un laic cu voia sa își va mărturisi păcatele sale, duhovnicul poate să procedeze după chibzuința sa” – can. 30 al Sf. Nichifor Mărturisitorul.

Libertatea sa este încărcată de răspundere, mai ales că nici un alt preot sau episcop chiar, nu poate ridica epitimia dată de el, decât în caz de moarte.

Canonul 32 Apostolic: ”Dacă vreun presbiter sau diacon se afurisește de către episcop, să nu fie îngăduit a fi primit de altul (de alt episcop), ci doar de către cel care l-a afurisit pe el, decât numai dacă din întâmplare ar fi murit (s-ar săvârși din viață) episcopul care l-a afurisit pe el”.

Canonul 6 Antiohia: “Dacă cineva a fost excomunicat de episcopul său, acela să nu se primească mai înainte de alții, dacă nu s-ar primi de însuși episcopul său, sau ținându-se sinod și prezentându-se s-ar apăra, și convingând sinodul, ar primi altă sentință. și hotărârea aceasta are valoare pentru mireni, presbiteri, diaconi și pentru toți cei din canon”.

Și nici doar sa micșoreze sau să o înăsprească. Numai duhovnicul respectiv poate modifica sau anula o epitimie pe care el însuși a dat-o. Dacă e cazul. Trebuie știut și faptul că “epitimiile aplicate de un preot au exact aceeași putere ca și cele aplicate de un episcop, căci între calitatea și puterea de a lega și dezlega a unuia sau a altuia nu există nici o deosebire”.

În privința stabilirii epitimiilor duhovnicul este ajutat de canoanele Bisericii Ortodoxe care îl sfătuiesc și-l îndrumă în vederea luării unei decizii corecte și ziditoare; arătând totodată importanța primordială a pocăinței în acest sens.

Astfel în canonul 2, Sf. Vasile cel Mare hotărăște ca “vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinței”; iar canonul 84 spune : “căci negreșit nu după timpul de penitență le judecăm pe unele ca acestea (roadele pocăinței), ci ținem seama de felul pocăinței”. Canoanele 12 al sin. I ec., 102 Trulan, 5 Ancira, 74 Sf. Vasile cel Mare, 8 Grigorie de Nissa, precum și altele întăresc aceeași idee.

Canonul 102 Trulan, un canon prin excelență adresat duhovnicilor, arată rolul hotărâtor al pocăinței, responsabilitatea și greutatea medicului sufletesc în gasirea căii celei mai potrivite pentru vindecarea păcătosului. Aici este repetată de trei ori importanța pocăinței: duhovnicul să cerceteze “aplecarea spre întoarcere”, “starea celui ce a păcătuit”, “roadele pocăinței”. În atingerea scopului, “aducerea înapoi a oii celei rătăcite și vindecarea celui mușcat de șarpe”, duhovnicul să cunoască “și pe cele ale asprimii și pe cele ale obiceiului”, căci “boala nu este simplă, ci felurită”.

Chiar dacă duhovnicul are puterea să procedeze după chibzuința sa (can. 32 Apostolic, 6 Antiohia) în fixarea unui canon trebuie să aibă în vedere însușirile naturale ale temperamentului și ale stării sufletești a penitentului mai ales în raport cu păcatul precum și nivelul moral al acestuia și apoi în raport cu : puterea penitentului, posibilitățile de viață și relațiile personale ale acestuia, posibilitatea canonului în mentalitatea personală a penitentului și a timpului actual, să fixeze canonul având în vedere și felul, natura, gravitatea păcatului, precum și dispoziția de îndreptare a penitentului. Duhovnicul trebuie să mai țină seama, prin urmare, de toate împrejurările, care hotărăsc gravitatea păcatului:

Poziția socială și familiară, precum și vârsta celui ce a păcătuit;

Gradul de publicitate al păcatului săvârșit;

Gravitatea și însușirile păcatului;

Motivul, intenția sau scopul, cu care l-a săvârșit;

Momentul și împrejurările generale ale păcătuirii;

Condițiile dinainte și după păcat;

Dispoziția spre întoarcere.

O altă îndrumare pentru duhovnic în vederea aplicării tratamentului potrivit pentru rana și boala penitentului o gasim și în “Pravila de ispravă oamenilor și de toate păcatele și greșalele”, art. 13 “Frați, ascoltați î(n)vățătora lui Dumnezeu, să no ne î(n)șele vrăjmașol. Cade-se d(u)hovnicul, a 3 parte pre ispovednic î(n) troprotivă păcateloru, dereptu să se spăsească corondu”.

Duhovnicul în scaunul de spovedanie nu trebuie să fie nici prea aspru dar nici prea blând, încadrându-se în limitele canoanelor și urmărind un singur lucru – îndreptarea, vindecarea celui bolnav; iar canonul ce i-l dă să fie cel bun și potrivit, după cum el consideră călăuzit fiind de Duhul Sfânt și de sfaturile cuprinse în canoanele Bisericii.

c) de a nu divulga mărturisirea penitentului

O altă obligație a duhovnicului prevăzută și în Sfintele canoane este – secretul spovedaniei. Canoanele ce cuprind această obligație sunt în număr de trei : 132 Cartagina; 34 al Sfântului Vasile cel Mare și 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, suficiente însă pentru a statornici această problemă.

În ordine cronologică, Sfântul Vasile cel Mare este primul care ridică această chestiune a păstrării secretului mărturisirii în al 34 – lea canon al său. Ne aflăm înaintea anului 391, când patriarhul Nectarie al Constantinopolului a interzis mărturisirea publică. Acest canon ne indică faptul practicării, încă, a mărturisirii sub ambele forme – individuală și publică – cea din urmă formă pierzând teren până la desființare în favoarea celei dintâi. “Începând chiar din sec. al – III- lea a existat o mărturisire publică pentru păcatele grave, notorii”, dar și aceasta era inițiată tot de o mărturisire individuală, secretă, anterioară, la duhovnic, care recomandă – dacă socotea util atât pentru penitent, pentru a-i înfrânge pornirea spre păcat, cât mai ales pentru comunitate, pentru a o feri de astfel de păcate grave – și mărturisirea publică.

Prevederile canonului al – 34-lea al Sfântului Vasile cel Mare “constituie o excepție de la regula generală stabilită de acest Sfânt Părinte prin canonul 58, unde prevedea pentru adulter epitimia de 15 ani săvârșită în public”, trecându-se prin cele patru etaper ale pocăinței prevăzute în canoane (can. 11 al Sfântului Grigorie Făcătorul de minuni și cele paralele). Această excepție se admite însă numai în cazul când adulterul femeii nu este cunoscut public, nu s-a întâmplat spre scandalizare publică, ci numai duhovnicul l-a cunoscut din însăși mărturisirea păcătoasei. Pentru acest caz Sfântul Vasile cel Mare dispune ca femeia respectivă să fie, totuși supusă epitimiei și anume să rămână fără Sfânta Împărtășanie atâția ani câți se prescrie pentru adulter, dar că nu mai este obligată a suporta această epitimie în public, stând cu ceilalți păcătoși în respectivele trepte de pocăință, ci poate sta în biserică la rugăciune cu credincioșii, pentru ca să nu se observe că dânsa a comis un păcat greu. Sfântul Vasile “dispune în felul acesta, ținând seama de slăbiciunea femeiască în general și pentru ca după posibilitate să fie ferit de publicitate acel păcat al femeii care ar fi nu numai spre paguba reputației familiei, ei și a societății (creștine) însăși”.

La câtiva zeci de ani după prescripția Sfântului Vasile din canonul 34, la Sinodul local de la Cartagina din 419, în canonul 132, se arată că duhovnicul nu poate fi singur martor. Aceasta din două motive: 1) pentru că potrivit principiului de drept civil – testis unnus, testis nullus – (principiu care-l găsim și în Sfânta Scriptură), o acuză adusă cuiva că duhovnicul “are informațiile din scaunul mărturisirii care se cer să rămână secret profesional sau de serviciu”.

Al treilea și ultimul canon din colecția de canoane a Bisericii Ortodoxe ce tratează și mai clar despre secretul Spovedaniei este al 28-lea al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (+818). De altfel, acest canon cuprinde mai multe îndrumări pentru duhovnic între care și păstrarea secretului mărturisirii : “Duhovnicul care primește mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i oprească pe aceștia de la împărtășire, dar să nu-i oprească a intra în biserică, nici să nu dea în vileag cele ce le știe despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândețe ca să stăruiască ei întru pocăință și rugăciune, și să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia”.

De altfel “obligația duhovnicului de a păstra secretul mărturisirilor primite în scaunul de spovedanie, a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziție în chip expres de către Biserică”. Mai precis, secretul mărturisirii se vede legat de însăși instituirea acestei taine, căci discreția duhovnicului este impusă mai întâi de dreptul natural. Dreptul natural al credinciosului de a-i fi păstrat secretul confesat duhovnicului decurge din aceea că el își dezvăluie cele mai intime și ascunse slăbiciuni sufletești la scaunul spovedaniei, în secret.

Spre deosebire de celelalte secrete, secretul confesional este cerut și de dreptul dumnezeiesc. Ca instrument al lui Dumnezeu în numele căruia administrează Taina Spovedaniei și căruia credinciosul se deschide, duhovnicul este obligat a păstra aceeași taină pe care Dumnezeu însuși o păstrează față de păcatele oamenilor. și în rugăciunea imediat dinaintea Spovedaniei se spune că “Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea”. Avertisment și încurajare totodată pentru penitent – pentru spovedanie deschisă, curată și completă -, dar și pentru duhovnic – pentru răspunderea ce o are față de penitent cu privire la sfaturile și la epitimia ce trebuie date, cât și cu privire la păstrarea secretului spovedaniei. Duhovnicul trebuie să urmeze sfatului dat de Isus Sirah: “Niciodată nu spune ceea ce ai auzit și nimic nu ți se va împuțina. Către prieten și către vrăjmaș nu povesti…Ai auzit cuvânt? Să moară în tine!” (Isus Sirah XIX, 7-8, 10).

Duhovnicului nu-i este iertat a destăinui păcatele aflate nici în fața autorităților oricâte presiuni s-ar face asupra sa, chiar cu riscul pierderii vieții: “A muri apărând sfințenia Legii este adevărată slavă și dobândirea Împărăției”. Duhovnicul dacă află că cineva este acuzat și condamnat pe nedrept pentru o faptă gravă și el cunoaște din scaunul spovedaniei pe adevăratul vinovat, “poate să spună – cel mult – forului în drept că nu acela-i vinovat. Pe adevaratul vinovat nu este permis să-l denunțe cu nici un chip”.

Violarea secretului mărturisirii este pedepsită și de “legiuirile bizantine ce prevedeau pedepse foarte aspre: tăierea limbii și închisoare pe viață pentru cei care îndrăzneau să dezvăluie secretul mărturisirii”.

Îndreptarea Legii din 1652 menționează și ea pedepse grele pentru divulgarea secretului mărturisirii. “Duhovnicul de va spune păcatele celora ce i se spovedesc, acela să aibă canon cu oprirea de preoția lui 3 ani. Iar alți învățători zic și poruncesc să-i fie luat darul de tot și darul preoției și al duhovniciei, numai aceasta să aibă ca să se cuminice dumnezeieștii priceasteni. Iară cetățeneasca lege zice să-i scoată limba prin ceafă și să i-o tragă până ce va muri”.

Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române socotește violarea secretului mărturisirii ca delict (art. 3) și se stabilește ca pedeapsă depunerea pentru această abatere (art. 28).

În afară de orice pedeapsă omenească, violarea secretului mărturisirii atrage după sine și pedeapsa lui Dumnezeu asupra preotului care s-a făcut nevrednic, prin divulgarea secretului Spovedaniei. Articolul 28 din Regulamentul de procedură al Bisericii Ortodoxe Române pedepsește violarea secretului mărturisirii cu depunerea din treptă a duhovnicului.

Având în vedere dreptul natural al omului privind păstrarea secretului, legislațiile civile fac referire la aceasta și în acest sens constituțiile moderne garantează secretul corespondenței de orice fel. Codul penal românesc consideră violarea secretului corespondenței infracțiune contra libertății persoanei și prevede pentru aceasta pedeapsa cu închisoare de la o lună la un an sau amendă (art. 195). Tot infracțiune contra libertății persoanei este și divulgarea secretului profesional sau de serviciu care este pedepsită de codul penal (art. 196) cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amendă. Articolul citat nu menționează care funcție sau profesie este obligată la păstrarea secretului profesional, însă comentariul la art. 196 din Codul penal, specifică anumite categorii de funcționari: pe judecători, notari, funcționari CEC, etc, iar dintre profesii pe cei cu pregătire specială: avocați, medici, farmaciști, preoți, etc.

Trebuie știut faptul că, dacă în legislăția civilă divulgarea secretului profesional nu aduce nulitate depoziției martorului, în cea bisericească, conform can. 132 Cartagina, mărturia duhovnicului privind unele fapte aflate în scaunul spovedaniei este lovită de nulitate. Nedivulgarea secretului mărturisirii a constituit o obligație a duhovnicului încă de la începutul practicării acestei Taine. Chiar și credincioșii primelor secole păstrau unele secrete privitoare la credința creștină, ceea ce s-a numit disciplina arcană.

Secretul Spovedaniei transpare cu multă claritate în Taina Pocăinței, constituind parte integrantă din disciplina acesteia și este o condiție sine qua non a întregii Spovedanii. Credinciosul își destăinuie duhovnicului părțile cele mai urâte ale sufletului său cu condiția ca acestea să rămână necunoscute altora. Multe păcate sunt făcute în secret și numai duhovnicului – pentru că prin el vine iertarea de la Dumnezeu – i le spune.

Căci, în eventualitatea divulgării secretului Spovedaniei este păgubit atât penitentul respectiv care își pierde încrederea în slujitorul Domnului dar și Biserica în general, deoarece este pusă sub semnul întrebării de către ceilalți credincioși păstrarea discreției asupra celor mărturisite și sunt îndepărtați din scaunul Spovedaniei, devenind chiar victime ale unor secte care și așa neagă necesitatea acestei Sfinte Taine, ca mijloc de mântuire.

d) – de a trăi potrivit Sfintelor canoane și calității de duhovnic.

Educația omului este una dintre cele mai nobile misiuni. Duhovnicul prin obligația ce o are de a trăi potrivit Sfintelor canoane și calității de duhovnic devine astfel prin modul său de viață educatorul ce continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. Lucrarea educației este în acest sens, în esența ei, o lucrare de mântuire și constituie o misiune generală pentru oameni.

Dacă viața fiecărui creștin se cere a fi ca o lumină pentru semenul său, cu atât mai mult duhovnicul prin trăirea lui este obligat să fie o pildă demnă de urmat. “Gândiți-vă bine, zice Sfântul Pavel, să nu dați fratelui pricină de poticnire și de sminteală” Romani XIV, 14, “ci fiecare din noi să placă aproapelui său în ceea ce este bine, spre zidirea sufletească” (Romani XVI, 2); “Să nu se îngrijească fiecare numai de ale sale, ci fiecare să poarte grijă și de ale altora” (Filipeni II, 4).

O putere mai mare decât știința părintelui duhovnic în vederea educării credincioșilor o are tocmai aplicarea ei în propria-i viață. În acest sens îndrumătorul, ajutat de puterea lucrătoare a farului divin, determină, susține și călăuzește progresul moral al păstoriților săi de la pruncia duhovnicească “până vor ajunge oameni desăvârșiți după măsura deplină a staturii lui Hristos; ca să nu mai fie copii (Efes. IV, 13-15). Creșterea morală a creștinului este deci o creștere în Hristos, o întipărire a simtămintelor și virtuților Sale în viața noastră” (Gal IV, 19).

Viața unui păstor de suflete este o continuă luptă cu tot ce est rău și dăunător și biruința nu poate fi spre zidire sufletească, decât dacă lupta ce se duce urmează un curs firesc de legi ce alcătuiesc regulamentul luptei. “Căci chiar de se luptă cineva nu se încununează dacă nu se luptă dupa lege” (II Timotei II, 5).

Iar această lege ce se cere a fi respectată de duhovnic sunt Sfintele canoane și cele ce rezultă din propria-i calitate, demnitate de duhovnic. “Adevărul creștin este o putere imensă care nu se revelează decât în faptă, ca o fructificare a vieții pe urmele lui Hristos”. De aceea, înainte de a fi propovăduit prin cuvânt, el trebuie propovăduit prin fapte, prin viața exemplară, așa cum a făcut Mântuitorul. “Între învățătura și viața Lui nu se poate face decât în abstract deosebire. Între una și alta nu există nici o tensiune, ci una acoperă complet pe cealaltă. Învățătura Lui se oglindește desăvârșit în faptele Lui și viața i se răsfrânge fără rest, în învățătură. Sudura dintre una și alta e atât de strânsă încât ele formează un tot organic, neîmpărțit și nedespărțit. Una tâlcuiește desăvârșit pe cealaltă”.

În felul de a trăi duhovnicul trebuie să-L urmeze pe Hristos, Pedagogul faptei, al înnobilării sufletului, al viețuirii curate și nu al metodei și al unei învățături sterpe. “Cel ce-Mi slujește Mie, zice Mântuitorul, Mie să-mi urmeze” (Ioan XII, 26) “Pildă v-am dat, ca să faceți și voi, cum am făcut Eu vouă” (Ioan XIII, 15). O lege elementară și care nu permite nici o excepție, cere ca cel ce îndrumează pe cineva la o profesie să fie el însuși un bun cunoscător și mai ales un bun practicant al ei. Adevăr valabil și pentru îndrumătorul duhovnicesc. Nu-I poți transmite unui credincios idealul înalt al vieții creștine și nu-l poți încălzi și entuziasma pentru el, dacă acest ideal nu există mai întâi în cugetul, inima, voința și deprinderile tale. Caracterul religios – moral bine conturat al îndrumătorului duhovnicesc constituie una din condițiile principale pentru formarea caracterului ceredincioșilor. Nici o altă îndeletnicire nu angajează și nu obligă la conformitate între om și chemarea sa, între cuvânt și faptă, ca misiunea de preot și îndrumător. Calitățile fizice și intelectuale nu pot să înlocuiască niciodată pe cele morale, care se cer în mod obligator și necondiționat, oricare ar fi celelalte însușiri ale preotului duhovnic. El trebuie să slujească mai ales cu viața, cu inima, cu purtarea sa.

Viața virtuoasă, ca o înainte mergătoare, pregătește calea, creind condiții sufletești bune pentru primirea și aplicarea învățăturii date. Acest lucru îl arată și Mântuitorul, când zice : “Voi sunteți lumina lumii… Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri” Mt. V, 14-16. Pentru aceasta este absolut necesar ca îndrumătorul duhovnicesc să aibă o viață exemplară. “Căci cel ce va face și va învăța (și pe alții să facă) acela se va chema mare în Împărăția cerurilor” (Mt. V, 19). Sfântul Apostol Pavel care cunoștea din proprie experiență puterea faptei, nu încetează a da sfaturi în acest sens. Ucenicului său Timotei îi spune clar: “Fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul și cu purtarea, cu dragostea, cu duhul și cu curățenia” (I Timotei IV, 12; III, 1-12).

La rândul lor, Sfinții Părinți stăruie foarte mult asupra apostolatului faptei, al exemplului. Pentru Sf. Grigorie Teologul, preotul și episcopul trebuie să fie mai presus de păstoriții lor prin virtuți și apropiere de Dumnezeu “Cu alte cuvinte aceștia să fie față de comunitate ceea ce este sufletul față de trup”.

Sfântul Ioan Gură de Aur constată că “mai tare decât orice trâmbiță rasună mărturia faptelor bune și mai strălucitoare decât lumina este o viață curată, chiar dacă defăimătorii ar fi fără de număr” (Omilia XV, 5 la Matei, PG 57 col. 240). Aceasta îl face să spună îndrumătorului duhovnicesc: “Fii tu, prototip al vieții, stând înaintea credincioșilor ca o icoană vie, ca o lege însuflețită, ca un dreptar, ca un monument viu al bunei viețuiri, căci așa trebuie să fie dascălul” (Omilia la I Timotei, PG. 62, 556).

Sfântul Vasile cel Mare cere îndrumătorului duhovnicesc să aibă o viață și conduită ireproșabilă. Viața lui să fie legea cea vie a ucenicilor săi și tâlcuirea adevărată a îndrumărilor verbale date; să fie împodobit cu virtute pentru a zidi duhovnicește pe cei ce trăiesc în jurul lui.

Duhovnicul numai având această certitudine că pășește într-adevăr pe urmele lui Iisus Hristos, va avea curajul și îndrăzneala să ceară și ucenicilor săi să-l urmeze : “Deci, vă rog, să-mi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos” (I Cor. IV, 16; XI, 1; Gal. IV, 12; I Tes. III, 7-8) “Ce ați învățat, ce ați primit, și ați auzit și ați văzut la mine aceea să faceți și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipineni IV, 9).

CAP. IV PRIVILEGIILE DUHOVNICULUI

a) – de a fi ocrotit de lege în oficiul de duhovnic

Codul de procedură penală statuează ca “persoana obligată de a păstra secretul profesional sau de serviciu nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau organizației față de care este obligată a păstra secretul (art. 79, Codul de procedură penală).

Codul de procedură civilă enumeră în art. 191, între cei ce sunt scutiți a fi martori, pe primul loc pe slujitorii cultelor, înaintea altor zece categorii. Comentariul la același articol 191, arată: “Cu excepția slujitorilor cultelor, aceste persoane vor putea fi totuși obligate să depună ca martori, dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului profesional de către partea interesată la păstrarea lui”.

Mai trebuie știut și faptul că dacă în legislația civilă divulgarea secretului profesional nu aduce nulitate depoziției martorului, în cea bisericească, conform canonului 132 Cartagina, mărturia duhovnicului privind unele fapte aflate în scaunul spovedaniei este lovită de nulitate.

Canonul 132 Cartagina: “Așijderea s-a hotărât că dacă un episcope ar zice cândva că cineva lui singur i-a mărturisit vinovăția sa, și acela tăgăduiește, să nu socotească episcopul că va fi târât în ocara sa, fiindcă singur nu i se dă crezământ, chiar dacă zice că din imboldul conștiinței sale nu poate să fie în comuniune cu cel ce tăgăduiește fapta sa.”

În acest canon se arată că nimeni nu poate fi judecat pe baza mărturiei unui singur martor, mai ales când acesta are informațiile din scaunul mărturisirii care se cer să rămână secret profesional sau de serviciu.

Am văzut deci că duhovnicul în privința păstrării secretului mărturisirii este apărat atât de legile civile, dar și de cele bisericești – Sfintele canoane.

Canonul 131 Cartagina ocrotește pe duhovnic, scutindu-l de a fi martor la o judecata unde i se poate cere divulgarea secretului profesional. “Și să nu se mai admită la mărturie ca martori cei despre care s-a poruncit să nu se primească nici la acuză, sau pe care acuzatorul îi aduce din casa sa; nici să se primească mărturia până la vârsta de 14 ani”.

În acest canon se aplixcă principiul din dreptul roman potrivit căruia nu pot fi martori împotriva clerului persoanele care nu sunt admise ca acuzatori sau au fost martori ai apărării acuzatorului, precum nici minorii.

Pe lângă acestea mai sunt și alte canoane care dezbat această problemă : 74, 75 Apostolic, 9 Cartagina, 2 Sin. I ec, etc., și care ocroteșc pe duhovnic sau chiar nu îi iau în considerație mărturia.

Duhovnicul este cu adevărat ocrotit de lege în această privință, dar poate fi și pedepsit dacă divulgă secretul mărturisirii (vezi Cap. III finalul punctului c).

b) de a păstra legătura cu cel spovedit

Odată cu sfârșitul mărturisirii și rostirea rugăciunii de dezlegare nu a încetat și legătura duhovnicului cu penitentul. Această legătură care a luat ființă se continuă și se consolidează. Din acest moment preotul îi este părinte duhovnic ucenicului și are datoria să-l crească duhovnicește, iar această creștere se realizează în timp.

Din scaunul de mărturisire penitentul, ucenicul, face parte integrantă din viața părintelui său sufletesc. Duhovnicul îl poartă cu sine în rugăciuni și povțte și răspunde pentru el mai mult decât până la mărturisire. El poartă cu sine nu numai păcatele mărturisite, ca “martor”, al mărturisirii, ci poartă și omul înnoit prin mărturisire. Această purtare cu sine a penitentului o realizează în primul rând prin rugăciune: “Afară de rugăciunea cea de obște, unul pentru altul, dator este părintele duhovnicesc și însuși în taină să se roage des lui Dumnezeu pentru fiii săi cei duhovnicești, ca să-i întărească Dumnezeu întru pocăință și să-i îngrădească cu darul său ca să nu mai cază în păcate grele”.

Sfaturile pe care duhovnicul le dă penitentului se adaugă pe măsură ce ucenicul crește duhovnicește. Pentru un alt fel de viață e necesară un alt fel de hrană. Penitentul vine la spovedanie pentru a primi iertarea, dar și învățătura. Mărturisirea îl eliberează pe cel ținut de păcat, iar sfaturile care i s-au dat au rolul de a-l ține pe cel care s-a mărturisit în afară de păcat, deci în comuniune cu Dumnezeu.

Există credincioși care, apăsați de povara unor păcate, îl caută pe preot pentru a se mărturisi, după aceea însă evită întâlnirile cu preotul duhovnic datorită rușinii.

Trebuie precizat un lucru, și anume acela că preotul nu păstrează imaginea celui ce a păcătuit, ci a celui ce s-a mărturisit și s-a îndreptat. De altfel “Iisus Hristos nu iartă pe păcătos pentru a rămâne păcătos, ci pentru hotărârea acestuia de indreptare”. Față de aceștia duhovnicul trebuie să arate mai multă preocupare, mai multă apropiere și chiar mai multă afecțiune. El poate să-i facă dovada, și trebuie să procedeze așa, că-și poate aminti orice, numai păcatele care i-au fost mărturisite, nu.

În preotul duhovnic ucenicul nu trebuie să vadă doar pe cel ce predică, pe cel ce mustră, ci pe cel ce iubește. Prin comportamentul său înainte, în timpul și după spovedanie trebuie de fapt să dovedească prietenie. Aceasta este viziunea Sfinților Parinți; “Adevăratul duhovnic cultivă o prietenie deschisă și trainică cu toți ucenicii și fiii săi sufletesti. Ca expresie morală și socială a iubirii, prietenia trezește și face să crească toate forțele latente ale binelui care cuceresc treptat sufletul și se întind apoi la sufletele din apropiere și la cele depărtate. O prietenie sinceră și intensă crează o comuniune spirituală, o circulație a fiecăruia în toți și a tuturor în fiecare…”

Deci rolul preotului duhovnic nu se termină cu mărturisirea, după cum nici o casă nu este terminată după ce ai pus-o sub acoperiș. Rolul duhovnicului nu se termină niciodată. După cum medicul continuă să dea asistență medicală bolnavului care s-a tămăduit, prin medicamente de întreținere, tot așa și duhovnicul trebuie să rămână într-o comuniune cu cei care i s-au mărturisit. Astfel spovedania se prelungește în viața credinciosului, ca o călătorie permanentă cu Iisus spre Emaus, ca o “umblare întru înnoirea vieții” (Romani VI, 4), adică o viață duhovnicească prelungită. În acest chip prelungirea efectelor Spovedaniei va avea nu numai un aspect individual, ci și unul eclesiologic, întrucât Taina prin rolul ei educativ te readuce între semeni și îți creează condiții de a-i ajuta și sluji.

Privilegiul duhovnicului de a păstra legătura cu cel spovedit, și nu o legătură oarecare ci una de prietenie ziditoare de suflete, apare și ca un paradox, deoarece pe de o parte duhovnicul trebuie să îngroape în sine slăbiciunile ce i s-au mărturisit de către fiecare, iar pe de alta, el trebuie să le poarte realmente ca pe ale sale, să sufere pentru cei ce se află sub povara lor și să-i ajute prin aceasta să le învingă tot mai mult, să devină tot mai tari. El trebuie să rămână prietenul intim al credincioșilor, să-i îndrume pe toți, să sufere pentru toti, să insufle curaj spre bine tuturor, dar să facă aceasta cu fiecare în mod intim, confidențial, neștiut de ceilalți. Inima lui să fie în centrul unor fire tainice care îl leagă tainic cu toți credincioșii săi. Sunt tot atâtea moduri prin care el întărește pe fiecare ca să-și învingă slăbiciunile lui speciale, pe lângă modurile intime în care îl ajută.

În felul acesta toti cei credincioși au în duhovnic un prieten confident, care-i cunoaște și le înțelege slăbiciunile manifestate în anumite fapte, și-i ajută.

Întrucât spovedania este o treaptă în scara desăvârșirii, privilegiul duhovnicului de a păstra legătura cu cel spovedit se cere a fi tocmai spre un real progres al ucenicului pe această scară.

c) de a fi respectați în mod deosebit în parohie și în așezămintele monahale

Respectul deosebit ce trebuie să-l avem față de preoții duhovnici rezultă cu putere din ceea ce sunt ei pentru noi în această viață.

Duhovnicul nu este cu nimic mai prejos decât părinții trupești, având tot atâtea datorii pe plan spiritual pentru fii săi sufletești câte au și părinții după trup. În tradiția Bisericii, calitatea de părinte spiritual este chiar superioară celei de părinte trupesc, după cum viața în Hristos e superioară celei pământești. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazians arată : “În născătorul tău […] tu trebuie să te încrezi mai mult decât în părinții tăi după trup”, iar Sfântul Teodor Studitul îl numea în mod curent pe Sfântul Platon, duhovnicul său “părinte”, iar pe Fotinos, tatăl sau natural, “bărbatul mamei sale”.

Cu adevărat duhovnicul este superior părinților trupești pentru că el este cel care naște și renaște pe credincioșii săi prin Taina Sfântului Botez și a Mărturisirii. Respectul deosebit ce i se cuvine acestui om al lui Dumnezeu face parte din drumul nostru spre Hristos, spre mântuire a cărui călăuză, sprijin și putere nu este altul decât el – părintele duhovnic.

Fără a mai fi scrisă undva, în legile civile sau cele bisericești – poruncile, etc, respectful deosebit până la jertfă ce trebuie să-l dăm părinților trupești e pecetluit în inimile noastre; dar dacă astfel stau lucrurile atunci pentru un credincios respectul ce i-l datorează duhovnicului său este infinit mai mare. Suntem datori cu acest respect și datoria ni-o amintesc mulți Sfinți Părinți și scriitori bisericești, dar o vedem și pe viu la superiorii noștri, mai marii Bisericii care nu numai că cer sfatul duhovnicilor în diferite probleme mai delicate și se mărturisesc lor, ci le acordă un respect pentru toții credincioșii.

Vedem că și în vechime duhovnicii se bucurau, într-un mod smerit, de respectful domnitorilor creștini care-și încredințau spre călăuză sufletul lor acestora și cereau sfaturi spre a fi aplicate aici pe pământ convinși fiind de buna lor calauzire.

Chiar și în mănăstiri duhovnicii sunt și trebuie respectați într-un mod aparte. Trebuie știut faptul că în vechime la mănăstiri exista un “sfat duhovnicesc”, de care toți călugării trebuiau să se supună și să facă ascultare desăvârșită de aceștia și față de stareț. Însuși starețul cerea ajutorul duhovnicilor ori de câte ori era nevoie.

Însuși viața lor deosebită, plină de sfințenie și Duh Sfânt îi face pe aceștia să aibă din partea tuturor un respect aparte.

Părintele spiritual dacă se va manifesta față de copiii lor sufletești cu multă blândețe, smerenie, gingășie, dar și cu demnitatea autorității ce o deține, după cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel “Pentru toți toate m-am făcut, ca din toți măcar pe unii sa-i mântuiesc…”, “Slobod fiind față de toți, tuturor m-am făcut rob, ca să dobândesc pe cât mai mulți. Mă silesc să plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulți ca să se mântuiască” (I Cor. IX, 19-22; X, 32-33) nu poate să primească pentru aceasta din partea lor decât respect și prețuire, iar din partea lui Dumnezeu mântuire la care și el prin lucrarea sa duhovnicească i-a condus pe credincioși – fiii spirituali.

Dumnezeu vrea să aibă în îndrumătorul duhovnicesc un următor al Fiului Său, un trăitor al Evangheliei Sale, un iconom credincios al Tainelor Sale, un împlinitor al voinței Sale. Credincioșii vor să aibă în el un om al virtuții, care să le slujească cu dreptate și părintească iubire jertfelnică, cu râvna de mântuire, ca la rândul lor să-și arate față de el respectul și dragostea lor, toată încrederea, ascultarea și slujirea lor de fii adevărați.

CAP. V DE LEGE FERENDA

În decursul timpului, s-au discutat aproape toate componentele religiei creștine. S-a analizat zestrea canonică amănunțit ori de câte ori a fost nevoie fie pentru apărarea credinței față de cei ce unelteau contra Bisericii, fie pentru a face învățătura de credință o disciplină mai înțeleasă celor care nu aveau o pregătire teologică avansată. Toate acestea s-au făcut pentru luminarea credincioșilor în vederea parcurgerii drumului spre mântuirea lor. Aspecte mai mult sau mai puțin complexe au fost cuprinse în Canoanele, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, aprobate fiind de Sfântul Sinod.

Din păcate, au mai rămas lucruri de importanță, încă puțin menționate și nu îndeajuns fixate în aceste canoane. Ele trebuie dezbătute și trebuie întocmite legi pe seama lor, pentru a împiedica o eventuală întelegere greșită a disciplinei bisericești. După cum și Arhid. Ioan N. Floca precizează în “Dreptul canonic ortodox printre chestiunile de care se ocupă prea puțin sau deloc canoanele se numără și hirotesia întru duhovnic”, mai ales funcția taumaturgică pe care duhovnicul o îndeplinește în scaunul de spovedanie.

Credincioșii trebuie să știe că unul dintre drepturile duhovnicului este acela de taumaturg al tuturor celor ce-i cer și au nevoie de ajutorul lui. S-a observat că în caz de război și de criză puternică de medicamente, de timp și de spațiu se făcea o selecție a celor răniți spre a fi îngrijiți, adică doctorul dacă constată că unii nu aveau șansă de scăpare nu-și mai pierdea timpul cu ei. Duhovnicul însă ca vindecător de suflete, sau taumaturg spiritual este obligat să nu lase nici un credincios rănit fără a-l face sănătos. Duhovnicul ca taumaturg, este asemenea păstorului din Noul Testament care avea 100 de oi și pierzând una, le-a lăsat la loc sigur pe cele 99 și s-a dus s-o caute pe cea pierdută. Aflând-o s-a bucurat de ea mai mult decât de cele 99 pe care le avea.

Duhovnicul taumaturg Îl urmează pe Mântuitorul Hristos care Însuși mărturisește că va veni pentru oile pierdute ale lui Israel și afirmă că nu cei sănătoși, ci cei bolnavi au nevoie de doctor. Mulți credincioși se tem și fiindu-le rușine fug și evită duhovnicii, neștiind că acești doctori sunt fără de arginți și nu caută decât vindecarea lor spre mântuire. Cu adevărat, vindecarea se face de către doctor dar în cazul de față numai cu ajutorul și cu voința celui suferind, după cum avertizează și rugăciunea de dinaintea spovedaniei : «… ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat». Ajutorul celui suferind și pe care trebuie să și-l dea pentru propria-i vindecare, constă în mărturisirea corectă și completă ă tuturor păcatelor pe care le-a săvârșit de la ultima spovedanie și l-au rănit atât de tare.

Problema de față – duhovnicul taumaturg – poate fi asemănată cu o zicală din popor « Tu să faci un pas către Dumnezeu că El va face zece către tine », adică, cel suferind trebuie să-și deschidă sufletul, iar Dumnezeu prin preotul duhovnic vindecă de boala survenită.

Fiind un aspect atât de important este necesară și o mai clară precizare a funcției taumaturgice a duhovnicului, în Legiuirile Bisericești și în Regulamentele Bisericii Ortodoxe Române.

CAP. VI CONCLUZII

În urma tratării acestei teme “Drepturile, obligațiile și privilegiile duhovnicilor”, trebuie să reținem următoarele idei:

După cum și Sfântul Vasile cel Mare spunea că duhovnicul nu este nimic altceva decât cel ce ține locul Mântuitorului și mijlocește între Dumnezeu și om, oferind lui Dumnezeu mântuirea celor ce i s-au încredințat lui,, iar în altă parte același Sfânt Părinte arată și mai clar că “duhovnicesc” se numește “acela care nu mai trăiește după trup, ci condus de Duhul lui Dumnezeu, devine al lui Dumnezeu și se face asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”. Pe duhovnic Biserica l-a consacrat cu numirea de “părinte duhovnicesc” πνευματικός πατήρ și om duhovnicesc πνευματικός άνθρωπος, iconom al pocăinței ο oικονόμος μετανοία.

Spiritualitatea ortodoxă atribuie denumirea de “duhovnic” preotului care a primit îngăduința de a săvârși Taina Marturisirii. Puterea de a săvârși Taina Mărturisirii o primește preotul prin însuși actul hirotoniei, iar îngăduința de a exercita această putere se dă prin hirotesia în duhovnic adică printr-o ierurgie specială, nu o Sfântă Taină ca Preoția.

Ierurgiile sunt lucrări sfinte sau acte prin care se sfințește viața credincioșilor și firea înconjurătoare, dar le se deosebesc de Sfintele Taine atât prin caracterul lor de acte auxiliare cât și prin efectele lor. Sfintele taine sunt de instituire divină, pe când ierurgiile sunt de instituire bisericească, deși păstrate din tradiția apostolică și din lucrarea altor slujitori ai Bisericii, și intrate astfel în tradiția Bisericii, ele nu-și au temeiul în voința Mântuitorului arătată direct sau indirect, ci în lucrarea bisericească.

Hirotesia în duhovnic este mai mult decât o simplă dezlegare din partea arhiereului, întrucât ea se dă printr-o rânduială liturgică și creează o stare harică deosebită ce-l ajută pe preot în lucrarea sa din cadrul spovedaniei și-i dă o identitate proprie preotului respective între ceilalți preoți. “Prin hirotesie duhovnicul primește duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeletnicirea sa și să mântuiască cu înțelepciune sufletele păcătoșilor, așa cum prin punerea mâinilor lui Moise a primit Isus Navi duhul chibzuinței” (Deut. XXXIV, 9).

Atât Preoția cât și Duhovnicia sunt instituții ale Bisericii și, așa după cum s-a văzut, prima este Sfântă Taină, iar a doua ierurgie specială pe lângă preoție.

Privind interconfesional, Duhovnicia stă sau cade în funcție de acceptarea sau respingerea Hirotoniei ca Taină. Dacă Biserica Ortodoxă și cea Romano – Catolică acceptă și recunosc Hirotoniei caracterul de Taină, protestanții contestă acest lucru, nerecunoscând-o pe aceasta ca Taină și deci ca lucrare sfântă instituită de Domnul nostru Iisus Hristos. Teza protestanților este contrazisă atât de Sfânta Scriptură cât și de învățătura Bisericii de totdeauna.

Activitatea unui duhovnic este legată în mod deosebit de Taina Spovedaniei, el nefiind altul decât preotul care spovedește pe credincioși, confesorul – la catolici; persoana căreia cineva îi încredintează toate gândurile și intențiile sale intime.

Duhovnicia apare ca o noțiune complexă și se manifestă pe două direcții: una sacramental–liturgică, legată nemijlocit de administrarea Tainei Spovedaniei și alta pedagogico–pastorală care are în vedere viața duhovnicească în general.

Preotul care vrea să devină duhovnic trebuie să aibă viață virtuoasă și sfințenie deosebită, mai presus de a celorlalți oameni și chiar de a împreună slujitorilor săi dintre care va fi ales. Mai întâi de toate în pregătirea pentru duhovnicie preotul trebuie să se curățe de patimi după cum îndeamnă și Sfântul Nicodim Aghioritul că “dacă fiind pătimaș vei căuta să ajungi duhovnic, tu cu mintea întunecată de patimi, nu vei putea să deosebești care este îndreptarea potrivită de care are nevoie fiecare păcătos – Fățarnice scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei VII, 5).

În pregătirea pentru duhovnicie un loc de cinste îl ocupă cunoașterea și iscusința deosebită a Sfintei Scripturi, a dogmelor credinței care se cuprind în Crez și mai ales și îndeosebi a tuturor canoanelor: apostolice, ale Sinoadelor și ale Părinților, în deprinderea cărora preotul terebuie să se îndeletnicească permanent pentru a le ști și a se folosi de ele așa cum se cuvine.

Canonul 102 al sinodului Trulan este de cea mai mare importanță pentru îndrumarea duhovnicului, povățuit să procedeze cu înțelepciune față de păcătoși și cu o măistrie asemănătoare aceleia pe care o folosesc medicii în tratarea bolnavilor. Puterea de a lega și dezlega angajează la cea mai grea răspundere pe cârmuitorii sufletelor credincioșilor, folosindu-se în cazul cârmuirii acestora de lucruri mult mai delicate și mai importante în același timp decât sunt cele ce cad sub îngrijirea medicilor. Pentru a releva importanța pe care o are măiestria duhovnicilor, putem spune cu dreptate că pretutindeni credincioșii sunt așa precum sunt și duhovnicii lor. Acestui canon de bază pentru îndrumarea duhovnicilor 102 Trulan i se adaugă și alte canoane cum ar fi : 74, 84, 85 ale Sf. Vasile cel Mare, 12 Sin. I ec., 2 Sin. VII ec., etc.

Sunt și impedimente la duhovnicie și acestea după cum s-a arătat în mare parte rezultă din opusul calităților pe care trebuie să le aibă un preot pentru a fi duhovnic.

Preotul pregătit pentru duhovnicie este examinat sau ispitit – în termini canonici – de episcop, care găsindu-l apt îl instituie prin hirotesie, adică îi dă voie să spovedească, și-i eliberează actul de duhovnicie.

Trebuie știut de asemenea că duhovnicul are drepturi, obligații și privilegii.

Drepturi: – de a primi la spovedanie credincioși ortodocși; Mărturișirea ortodoxă I, 1, 13 îi oprește pe duhovnici să admită la Sf. Spovedanie pe credincioșii de altă confesiune.

– de a examina în cunoștintă de cauză. Adică duhovnicul pentru lămurirea situației, a gravității căderii păcătosului pe lângă mărturisirea creștinului să-l întrebe după Molitfelnic și să provoace o discuție asupra consecințelor pe care le au acestea asupra sănătății trupești și sufletești deopotrivă.

– de a fi martor : “…Iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie…”

– de a fi taumaturg – Aici se referă la canonul dat spre vindecare celui ce și-a mărturisit păcatele. Canonul nu are caracter laic, ci bisericesc, taumaturgic sau vindecător, iar nu vindecativ sau răzbunător. În scaunul de spovedanie, precum zice Sf Ioan Gură de Aur, stă medicul care tămăduiește, iar nu judecătorul care osândește; aici nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se acordă iertarea păcatelor.

– de a ierta și dezlega. Cel din urmă moment al actului mărturisirii este dezlegarea, care constă în sentința de iertare integrală a păcatelor și reintegrarea în starea harică. Dezlegarea se dă prin formula, sau epicleza Tainei Spovedaniei ce arată atât pe săvârșitorul Tainei cât și felul și originea puterii iertării păcatelor : “Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N) și s ă-ți lase ție toate păcatele. și eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.”

Obligațiile duhovnicului sunt:

– de a se instrui în duhovnicie

Instruirea în duhovnicie înainte de a o căpăta se face după cum am precizat prin acea pregătire despre care am vorbit în primul capitol, iar după obținerea duhovniciei instruirea nu e alta decât măiestria cu care părintele duhovnic pune în practică întregul său bagaj de cunoștințe, fapt ce poate fi numit – Tact pastoral.

de a nu călca limitele superioare și inferioare ale recomandărilor canonice.

Călăuzirea pe drumul mântuirii a celor ce-i sunt încredințați spre păstorire, îl poate ușor arunca în mândrie pe duhovnic și acesta să-l poarte din extremă în extremă, fără a mai găsi linia de plutire care te duce la limanul vieții veșnice. Acest pericol poate fi îndepărtat și ținut la distanță de duhovnic atâta vreme cât el are o temeinică pregătire, încununată de smerenie și o conștiință a valorilor; călăuzit fiind de Dumnezeu prin canoanele ce-i sunt date ca o cârmă a corabiei ce trebuie s-o ducă la țărm.

– de a nu divulga mărturisirea creștinului. Obligația păstrării secretului spovedaniei este prevăzută de canoanele: 132 Cartagina, 34 al Sf. Vasile cel Mare și 28 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, de glava 319 din Îndreptarea Legii din 1652 și chiar de legiuirile bizantine ce prevedeau pedepse foarte aspre : tăierea limbii și inchisoare pe viață pentru cei care îndrăzneau să dezvăluie secretul mărturisirii.

– de a trăi potrivit Sfintelor canoane și calității de duhovnic.

Sf Ioan Gură de Aur constată că mai tare decât orice trâmbiță răsună mărturia faptelor bune și mai strălucitoare decât lumina este o viață curată, chiar dacă defăimătorii ar fi fără de număr (Omilia XV, 5 la Matei).

Deși puține totuși putem observa că duhovnicul are și anumite privilegii:

de a fi ocrotit de lege în oficiul de duhovnic

Codul de procedură civilă enumeră în art. 191 între cei ce sunt scutiți de a fi martori și pe slujitorii cultelor, la fel și Codul de procedură penală absolvă de a fi martor persoanele obligate să păstreze secretul profesional printre care se numără și duhovnicul. La acestea se adaugă și canoanele: 131 Cartagina; 132 Cartagina; 74, 75 Apostolic, 9 Cartagina; 2 Sin. I ec., etc.

de a păstra legătura cu cel spovedit.

Din momentul terminării mărturisirii și rostirii rugăciunii de dezlegare, preotul îi este părinte duhovnic ucenicului și are datoria să-l crească duhovnicește, iar această creștere se realizează în timp. Această legătură nu este una oarecare, ci o legătură de prietenie ziditoare de suflete. Deci rolul preotului duhovnic nu se termină cu mărturisirea, după cum nici o casă nu este terminată după ce ai pus-o sub acoperiș.

– de a fi respectați în mod deosebit în parohie și în așezămintele monahale.

Respectul deosebit reiese din ceea ce sunt ei pentru noi în această viață – părinți spirituali. În tradiția Bisericii, calitatea de părinte duhovnicesc este chiar superioară celei de părinte trupesc, după cum viața în Hristos e superioară celei pământești.

Însuși viața lor deosebită, plină de sfințenie și Duh Sfânt îi face pe aceștia să aibă din partea tuturor un respect aparte.

Creștinii sunt datori cu toții să cinstească duhovnicii, deoarece sunt adevărate faruri călăuzitoare, taumaturgi iscusiți ai sufletelor și trupurilor noastre pe drumul către Hristos.

Bibliografie

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, S.B.I.R., 1988.

Arhieraticon, tipărit cu binecuvântarea Sfântului Sinod și a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Hirotesia duhovnicului, Ed. I.B.M al B.O.R, București, 1993.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, sfătuire către duhovnic, tradusă de Prof Alexandru Elian, Timișoara, 1986.

Aghiasmatar, tipărit cu aprobarea Sf. Sinod și cu binecuvantarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul BOR, Ed. IBM al BOR, editia a V-a, București, 1992.

Dron, C., Canoanele – text și interpretare, vol. II. Sinoadele ecumenice, București, 1935.

Prăvilioara, Bucureși 1781, fila 23 – 24.

Milaș, Dr. N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, tradus de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Papovici, vol. II, partea I, Arad, 1930.

Sf. Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice, XXII, 4, în colecția “Părinți și Scriitori bisericești”, vol. XVIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1989.

Idem, Despre Sf. Duh, cap. XXVI, în colecția “Părinți și Scriitori bisericești”, vol. XII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 1988.

Sf. Grigorie de Narianz, Omit in eos qui alios acerbius judecant, Opp. T. II, p. 137, apud. Pr. Prof Dr. Spiridon Cândea, Mărturisirea păcatelor, în “Mitropolia Olteniei”, VI (1954), nr. 9–10.

Sfântul Grigorie de Nazians, Despre preoție, cap. XXX, în vol. “Despre preoție”, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I. B. M al BOR, București, 1998.

Sf. Vasile cel Mare, Regulile (XVII legile duhovnicesti launtrice), în trad. rom. “Vechile rânduieli ale vieții monahale”, Mănăstirea Dobrusa, 1929.

Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia despre fugă, trad. de Pr. N. Donoș, Huși, 1931.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad de N. Ștefănescu, București, 1939.

Dicționare, manuale și cursuri

Stoian, Pr. Ioan M. Dicționar religios, Ed. Garamond, București, 1994.

Stan, Pr. Prof. univ. Dr. Alexandru I., Drept bisericesc, Targoviste, 2002.

Chițescu, Prof. Dr. N., Teologia Dogmatică și Simbolistică. Vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1958.

Folca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic orodox, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, manual pentru Institutele Teologice, București, 1980.

Mitrofanovici, Dr. Vasile, Liturgica Bisericii Ortodoxe, cursuri universitare, partea a IV-a, Ed. Consiliului Eparhial ortodox din Bucovina, Cernăuți, 1929.

Radu, Pr. Prof. Dumitru, Îndrumări misionare, cap. Taina Mărturisirii, Ed. IBM al BOR, București, 1986.

Buga, Pr. Prof. Ion, Pastorala, Editia a II-a, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1992.

Balca, Diac. Prof. N., Concepțiile pedagogice despre om, Curs de magisteriu, 1955/56.

Lucrări

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu I. Popa, Arhiereu vicar, Ed. I. B. M. al B. O. R., București, 1996.

Milaș, Dr. N., Drept Bisericesc Ortodox, traducere făcută cu învoirea autorului după ediția a II-a germană de Dimitrie I. Caramfilescu și Vasile I. Radu revăzută de I. Mihălcescu, Profesor la Facultatea de Teologie din București, Tipografia “Gutenberg”, 1915.

Popovici, Eusebiu, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, vol. I, București, 1925.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996.

Idem, Spovedanie, Mărturisire, Căință, în vol. Biserică și cult pe înțelesul tuturor, Ed. Europartener, București, 1996.

Felea, Preot Ilarion V., Pocăința, Studiu de documentare teologică și psihologică, Teza de doctorat, Sibiu, 1939.

†Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, Ed. Episcopiei Alba Iuliei, 1998.

Hausherr, Irene, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, Ed. “Deisis”, Sibiu, 1999.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, Sibiu, 1993.

Idem, Drept canonic ortodox, Legislație și administrație bisericească. Vol. II, Ed. I. B. M. al B. O. R., București, 1990.

Vasilescu, Emilian, Psihologia și sociologia în slijba păstorului de suflete, în vol. Râvna casei Tale, Ed. Cugetarea, București, 1940.

Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania și duhovnicia, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1995.

Bute, Pr. asist. Sorin N., Pravila de ispravă oamenilor, Ed. Macarie, Târgoviște, 2003.

Dostoievski, F. M., Frații Karamazov, vol. I, Ed. Cartea Românească, București, 1986.

*** Îndreptarea Legii, 1652, Ed. Academiei RPR, București, 1962, glava 319.

*** Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. Știintifică, București, 1960.

Mărturisirea Ortodoxă, ediția a II-a, București, 1922.

Articole și studii

Moca, Pr. Dumitru, Instituția duhovniciei in tradiția răsăriteană, în Mitropolia Banatului”, XXXVIII (1988), nr. 4.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D.,Cât timp trebuie să postim înainte de primirea Sfintei Împărtășanii?, în “Vestitorul Ortodoxiei”, IX (1977), nr. 193–194.

Moisescu, Prof. Justin, Ierarhia Bisericească în epoca apostolică, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 1-3. an. VI (1954).

Vintilescu, Petre, Primirea și oprirea de la Sfânta Împărtășanie, în Revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12, 1938.

Cândea, Pr. Prof Dr. Spiridon, Mărturisirea păcatelor, în Mitropolia Olteniei, VI (1954), nr. 9 – 10.

Manolache, Drd. Anca, Sfânta Taină a Mărturisirii, în Glasul Bisericii, XXXVIII (1979).

Plămădeală, †Antonie, Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, Art. Cultura în ajutorul vocației și misiunii preotului, în vol. Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.

Petrica, Pr. Vasile, Tactul pastoral, în Mitropolia Banatului, XXXV (1985), nr. 7–8.

Idem, Câteva îndrumări pastorale pentru preții începători, în Mitropolia Banatului, XXIV (1974), nr. 4-6.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Legătura preotului cu credincioșii, în Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 3–4.

Belea, Pr. Nicodim Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în Studii Teologice, seria a II–a, III(1951), nr. 9–10.

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Taina Mărturisirii, în Ortodoxia, XXXI(1979), nr. 3-4.

Bănescu, Preot. Dr. M. Funcționalitatea “dezlegării” în Sfânta Taină a Pocăinței, în Mitropolia Banatului, nr. 7–9, 1981.

Idem, Simțul pastoral și bunul simț al duhovnicului, în Mitropolia Banatului, XXXI (1981), nr. 1–3.

Radu, Pr. Prof. Dumitru, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a dezlega păcatele după învățătura ortodoxă, în Biserica Ortodoxa Română, C(1982), nr. 9-10.

Idem, Caracterul ecclesiologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, în Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1-2.

Bunea, Pr. Ioan, Cum să spovedim, în B.O.R, CIV(1986), nr. 3-4.

Stăniloae, Pr. Dumitru, Căința și înviere sufletească, în Revista Teologică, Sibiu, nr. 1-2, 1945.

Idem, Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în Ortodoxia, XXIV(1972), nr. 1.

Brătan, Pr. Ilie, Tactul pastoral, în Mitropolia Olteniei, IX (1957), nr. 1–2.

†Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în Mitropolia Olteniei, VIII (1956), nr. 1-3.

Belu, Pr. Prof. D. I., Predica prin exemplul personal, în BOR, 1954, nr. 4.

Idem, Calitațile de îndrumător duhovnicesc ale Sf. Apostol Pavel, în S. T., 1955, nr. 9-10.

Popescu, Prof. Teodor M. Sfințenia și răspunderea preoției, în ST, 1952, nr. 3-4.

Vidac, Episcopul Vichentie Ioanovici al Timisoarei și Lipovei, Îndreptarea păcătosului cu duhul blândeților; apud. Pr. Prof. Ene Braniște, Sfaturi și îndemnuri pentru duhovnici în vechile cărți de învățătură pentru preoți, în Mitropolia Olteniei,,VIII(1956), nr. 10-12.

Radu, Prof. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Spovedanii, în Mitropolia Ardealului, VIII (1963), nr. 4-6.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 4.

Coman, Pr. Prof Ioan C., Sfinții Părinți ca îndrumători ai duhovniciei, în Mitropolia Banatului, XVI (1966), nr. 4-6.

Crăciunaș, Magistrand Ierod Irineu, Îndrumătorul duhovnicesc și ucenicul după Sfinții Părinți, în ST, seria a II-a, anul VIII(1956), nr. 9-10.

Cuprins

Introducere – Terminologia ortodoxă privitoare la duhovnic:

1. Părinte duhovnicesc (Πάτερ πνευματικός)…………………………………………1

2. Duhovnic…………………………………………………………………………….3

3. Spovădău (în Transilvania), de la исповеаніе………………………………….…..4

I. Preoția și Duhovnicia – instituții ale Bisericii (interconfesional)…………………..….12

Preotulfără duhovnicie…………………………………………………………………..21

Preotulcu duhovnicie:……………………………………………………………………28

a) pregătirea pentru duhovnicie………………………………………………………30

b) impedimente la duhovnicie………………………………………………………..36

c) examinarea de către episcop……………………………………………………….39

d) instituirea prin hirotesie……………………………………………………………40

e) eliberarea actului de duhovnicie…………………………………………………..42

II. Drepturile duhovnicului………………………………………………………………..46

a) de a primi la Spovedanie credincioși ortodocși……………………………………46

b) de a examina în cunoștință de cauză……………………………………………….50

c) de a fi martor……………………………………………………………………….55

d) de a fi tauaturg………………………………………………………………….…55

e) de a ierta și dezlega…………………………………………………………….….55

III. Obligațiile duhovnicului………………………………………………………………..63

a) de a se instrui în duhovnicie………………………………………………………63

b) de a nu călca limitele superioare și inferioare ale recomandărilor canonice……..66

c) de a nu divulga secretul Spovedaniei……………………………………………..70

d) de a trăi potrivit sfintelor canoane și calității de duhovnic……………………….75

IV. Privilegiile duhovnicului………………………………………………………………..79

a) de a fi ocrotit de lege………………………………………………………………..79

de a păstra legătura cu cel spovedit……………………………………………….80

c) de a fi respectat în mod deosebit în parohie și în așezămintele monahale…………83

V. De lege ferenda (este necesară o mai clară precizare a funcției taumaturgice în

LegiuirileBisericești și în Regulamentele BOR)……………………………………………..86

Concluzii…………………………………………………………………………………….88

Bibliografie..…………………………………………………………………………………95

Cuprins…………………………………………………………………………………….100