Ierurgii In Legatura CU Nasterea Si Moartea Omului
CUPRINS
PARTEA I
Ierurgii în legătură cu viața omului
Capitolul 1
Introducere…………………………………………………………-p. 4
Despre ierurgii – Generalități………………… ………………….-p. 11
Împărțirea ierurgiilor……………………………………………………-p. 20
Capitolul 2
– Ierurgii în legătură cu Taina Botezului………………………………..-p. 28
Capitolul 3
– Ierurgii în legătură cu Taina Hirotoniei și a Cununiei. Despre Slujbele de Mulțumire………………………………………………………….- p. 43
Capitolul 4
Ierurgii cu destinație specială…………………………………….- p. 66
Capitolul 5
– Ierurgiile cu privire la natura înconjurătoare………………………….-p. 79
PARTEA a II a
Ierurgii în legătură cu sfârșitul omului și cu grija față de cei morți
Capitolul 1
– Ierurgii în legătură cu moartea și cu înmormântarea………………… -p.87
Capitolul 2
– Ierurgiile și rânduielile de după înmormântare……………………….- p. 92
BIBLIOGRAFIE
=== l ===
CUPRINS
PARTEA I
Ierurgii în legătură cu viața omului
Capitolul 1
Introducere…………………………………………………………-p. 4
Despre ierurgii – Generalități………………… ………………….-p. 11
Împărțirea ierurgiilor……………………………………………………-p. 20
Capitolul 2
– Ierurgii în legătură cu Taina Botezului………………………………..-p. 28
Capitolul 3
– Ierurgii în legătură cu Taina Hirotoniei și a Cununiei. Despre Slujbele de Mulțumire………………………………………………………….- p. 43
Capitolul 4
Ierurgii cu destinație specială…………………………………….- p. 66
Capitolul 5
– Ierurgiile cu privire la natura înconjurătoare………………………….-p. 79
PARTEA a II a
Ierurgii în legătură cu sfârșitul omului și cu grija față de cei morți
Capitolul 1
– Ierurgii în legătură cu moartea și cu înmormântarea………………… -p.87
Capitolul 2
– Ierurgiile și rânduielile de după înmormântare……………………….- p. 92
BIBLIOGRAFIE
PARTEA I
Ierurgii în legătură cu viața omului
Capitolul 1
Introducere
Omul este creat de Dumnezeu din iubire. Acest lucru face ca între Creator și creatură să existe o legătură pe care nimic nu o poate distruge (păcatul protopărinților noștri a făcut ca această legătură dintre om și Dumnezeu să fie alterată, dar nu distrusă). Expresia cea mai deplină a acestei legături dintre om și Ziditorul a toată făptura este cultul, întrucât – potrivit învățăturii Bisericii – numai în cult există o reciprocitate între Creator si creatură, în sensul că omul recunoaște superioritatea infinită a lui Dumnezeu, iar Acesta se descoperă omului.
În grădina Edenului, Adam și Eva comunicau cu Dumnezeu și se împărtășeau de slava Lui; această stare din Paradis se regăsește acum în cult, care nu înseamnă altceva decât toate acele fapte cu caracter religios, prin care, pe de o parte, omul își exprimă cinstirea sau respectul față de Dumnezeu, iar pe de alta Dumnezeu își împărtășește harul Său omului.
Restaurarea legăturii dintre om și Dumnezeu – slăbită prin păcatul strămoșesc – s-a făcut prin Patimile, Moartea, Îngroparea și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos și desăvârșită prin Înălțarea Sa la cer și Pogorârea Sfântului Duh, adică prin întemeierea Bisericii.
Din cele expuse până aici, desprindem cele două funcții (scopuri) majore ale cultului Bisericii, și anume: funcția latreutică (având ca punct de plecare pe om și ca destinatar pe Dumnezeu – expresie a cinstirii Creatorului de către creatură) și harismatic sau sfințitor (pornind dinspre Dumnezeu spre oameni – expresie a dragostei dumnezeiești față de om).
Omul – care este coroana creației – nu se reprezintă în cult doar pe sine, ci și pe întreaga natură; aceasta pentru că, pe de o parte omul – fiind creat din aceleași elemente ca și natura – nu poate fi separat de aceasta, iar pe de altă parte, fiind mai important decât toată creația, are dreptul și datoria de a o reprezenta și pe aceasta în relația cu Atotțiitorul. Așadar, cinstirea pe care omul o acordă lui Dumnezeu prin cult este în numele întregii creații.
Izvorul cinstirii lui Dumnezeu este nevoia firească de a-L preamări pe Dumnezeu, care se manifestă ca admirație, contemplație sau recunoaștere a slăbiciunilor și imperfecțiunilor proprii, având ca referință pe Cel al cărui Chip îl purtăm.
Caracterul sau scopul harismatic al cultului este dat de aceea că Dumnezeu ne cheamă spre El : Creșteți ( Fc. I, 28 ); dar – în marea Sa milă – ne-a dat și ajutorul Său pentru aceasta, care este harul Lui, pe care îl primim în cadrul sfintelor slujbe ce alcătuiesc cultul divin public, dar și ca urmare a rugăciunilor ori rânduielilor ce alcătuiesc cultul particular.
Cele două scopuri ale cultului dumnezeiesc sunt de o egală importanță; totuși, se poate vorbi de o întâietate; aceasta – în cadrul teologiei răsăritene – este a celui harismatic, întrucât, potrivit acesteia, este necesară mai întâi transfigurarea omului, sfințirea lui, numai astfel omul putând fi mântuit.
Alături de scopurile amintite până aici, mai există un al treilea scop, secundar față de celelalte și – deci – de mai mică importanță – scopul didactic sau catehetic. De fapt, acesta nici nu este un scop în sine, ci este derivat din celelalte două; el corespunde misiunii didactice a Bisericii și a sfințiților slujitori.
Necesitatea transfigurării duhovnicești a omului este dată de chiar păcatul strămoșesc, care – deși șters prin Jertfa Mântuitorului pe Cruce – se răsfrânge, prin urmările sale, atât asupra omului, cât și asupra naturii. Această tranfigurare a omului se produce – după cum aminteam mai devreme – prin cult, indiferent că vorbim de cultul public sau de cel particular.
Cultul public este alcătuit din trei categorii de slujbe sau rânduieli: Laude, Taine și ierurgii.
Cultul particular se constituie din toate acele rugăciuni pe care credinciosul le rostește independent de restul comunității religioase.
Prin toate acestea se împărtășește harul necesar mântuirii, dar desăvârșite în această privință sunt cele ce țin de cultul public pentru că numai în cadrul acesteia omul se manifestă ca ființă socială și își exersează iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele în mod deplin.
Pentru o parte dintre aceste sfinte slujbe găsim argumente încă din perioada vechitestamentară, ele fiind practicate sau prefigurate de către drepții Vechiului Testament. O altă parte au fost instituite de către Mântuitorul în mod expres, făcându-le prin aceasta necesare pentru mântuire. A treia categorie o constituie acele rânduieli care – întemeiate pe cuvintele sau faptele Mântuitorului – sfinții Apostoli și Biserica le-au instituit, în funcție de nevoile temporare ale credincioșilor.
În cele ce urmează vom trata despre fiecare grupă de slujbe din cele amintite până aici, încercând să stabilim atât legătura dintre ele, cât și importanța lor în cult.
Centrul divin public îl constituie Sfânta Liturghie – slujba celebrării euharistice, sau oficiul divin al Împărtășaniei. În jurul ei gravitează toate celelalte slujbe sau oficii divine ale Bisericii – Laude, Taine și ierurgii – care o preced, sunt concomitente cu ea sau îi urmează.
Sfânta Liturghie îmbină, în proporții aproximativ egale, toate scopurile cultului divin – harismatic, latreutic și didactic. În același timp, celelalte slujbe scot în evidență unul sau altul dintre scopurile cultului, fără însă a le uita pe celelalte.
În mod normal, Sfânta Liturghie este precedată și urmată de cele șapte Laude bisericești; astfel, Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia și Ceasurile I, III și VI o precedă, iar Ceasul al nouălea îi urmează, alcătuindu-se în acest fel ziua liturgică.
Apariția cultului creștin în spațiul Legii Vechiului Testament ( pe care Mântuitorul a venit să o desăvârșească – cf. Mt. V, 17 ), a făcut ca o parte din cultul Legii mozaice să fie respectată și în cultul creștin, mai ales că, inițial, între Biserică și sinagogă se putea vorbi numai de o separare virtuală. Cu timpul însă, această separare devine reală, iar ceea ce se păstrează capătă noi sensuri, mai înalte, spiritualizate.
Din cultul Legii Vechiului Testament am moștenit ( sau păstrat ) momentele zilnice de rugăciune, peste care s-au suprapus Laudele – slujbe bisericești în care creștinii preamăresc pe Dumnezeu și-I mulțumesc pentru binefacerile primite, cerându-I în același timp ajutor pentru depășirea greutătilor și a necazurilor. Ele scot în evidență funcția latreutică a cultului divin public.
Laudele se împart în trei grupe, în funcție de momentele importante ale zilei; în acest sens cele șapte Laude își găsesc originea în cărțile Vechiului Testament: Seara și dimineața și la amiază voi spune, voi vesti și va auzi glasul meu ( Ps. LIV, 19 ) sau datoria permanentă a omului de a-și îndrepta cugetul său către Dumnezeu: Dumnezeule, Dumnezelul mântuirii mele, ziua și noaptea am strigat către Tine, să ajungă înaintea Ta rugăciunea mea ( Ps. LXXXVII, 1 – 2 ).
Cea mai importantă mențiune vechitestamentară în legătură cu Laudele bisericești o constituie afirmația De șapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecătile dreptătii Tale, Doamne ( Ps. CXVIII, 164 ). Pornind de la această afirmație, cu timpul, Biserica a stabilit numărul momentelor de rugăciune în comun la șapte.
Unele dintre cele șapte Laude sunt menționate, ca practică, în cartea Faptele Apostolilor, în care se arată că Sfinții Apostoli obișnuiau să meargă la templu ori sinagogă în anumite momente din zi care corespund celor trei ceasuri liturgice din practica Bisericii primare ( F. Ap.X, 9; II, 15; III, 1) – ceasurile al treilea, al șaselea, al nouălea .
Altă parte dintre laudele bisercești au origine și semnificație simbolică pur creștină, iar altele fac trimitere și la epoca Vechiului Testament, ca perioadă de pregătire a venirii Mântuitorului Hristos. De altfel, aceasta este și justificarea adoptării unor momente de rugăciune din cultul Legii vechi – anume, ideea că Biserica este desăvârșirea a ceea ce Vechiul Testament era prefigurare, precum și aceea că Biserici îi revenea sarcina de a împlini misiunea pe care nu a împlinit-o sinagoga iudaică.
Desigur că Laudele nu au apărut toate o dată, ca momente zilnice de rugăciune, mai ales că, inițial, cultul creștin comporta un caracter nocturn, care, pentru a se evita oboseala pricinuită de privegherea continuă, s-a împărțit în două – o primă parte ce se desfășura seara și o a doua care se săvârșea mai spre dimineață.
În închiere, facem observația că Laudele bisericești au un întreit scop: preamărirea lui Dumnezeu ( fapt ce rezultă din conținutul și structura slujbelor, precum și din chiar denumirea lor generală – Laude ), pregătirea pentru sfânta Liturghie, respectiv mulțumirea pentru ziua ce se închie, în cazul Laudelor de după sfânta Liturghie și, în fine, amintirea evenimentelor importante ce stau în legătură cu Jertfa Mântuitorului.
Facem acum precizarea că Sfânta Liturghie nu intră în rândul celor șapte Laude, pentru că în timpul ei are loc săvârșirea unei Taine (fără ca prin aceasta să devină ea însăși o sfântă Taină). Având în vedere că în cursul acestei sfinte slujbe – în jurul căreia gravitează întreaga viață duhovnicească a creștinilor – are loc săvârșirea celei mai importante sfinte Taine (Euharistia), Biserica cere credincioșilor ei participarea la cele șapte Laude, care – după cum spuneam mai devreme – sunt cele mai potrivite mijloace de pregătire sufletească pentru Sfânta Liturghie.
Omul se desăvârșește și se sfințește prin unire cu Hristos, ce are loc în cadrul sfintelor Taine, prin care se face comunicarea sau împărtășirea realităților divine, într-un gest însoțit de o realitate materială și prilejuită de preot. Potrivit învățăturii Bisericii, sfintele Taine sunt lucrări sfinte, care, sub formă văzută, pricinuiesc și împărtășesc credinciosului harul cel nevăzut al lui Dumnezeu; rânduite de Domnul nostru Iisus Hristos, fiecare credincios primește prin ele harul dumnezeiesc.
Prin sfintele Taine, Hristos se împărtășește, ca anticipare a împărăției Sale eshatologice, îl transfigurează pe credincios, astfel încât, din făptuitor al răului pe care nu îl voiește (cf. Rom. VII, 19) să devină hristofor (purtător de Hristos), biruitor al păcatului și al morții.
Dacă despre Laudele bisericești spuneam mai devreme că ele exprimă în mod deosebit funcția latreutică a cultului, Sfintele Taine – după cum am observat din cele expuse până aici – acordă o atenție deosebită scopului harismatic al acestuia. Ca și Laudele, Sfintele Taine stau în legătură cu Sfânta Liturghie.
Originea lor este dumnezeiască, fiind instituite de Mântuitorul Hristos, având în vedere folosul nostru duhovnicesc. Sfintele Evanghelii indică atât momentul instituirii lor, cât și necesitatea lor pentru mântuire, fără să existe însă vreun loc în care să se precizeze numărul lor.
Totuși, există în Vechiul Testament o serie de texte care le anticipează; este important să precizăm că – deși există aceste texte care le prefigurează – Tainele sunt de origine pur creștină, lucru pe care, de altfel, îl atestă și puținătatea textelor ce le preînchipuie. Singura Taină care are o legătură mai strânsă cu Vechiul Testament – atât ca scop, cât și ca fond – este Taina Cununiei sau Nunta.
Am observat mai devreme că Laudele bisericești au anumite momente din zi în care pot fi săvârșite (termene fixe și caracter periodic), precum și că toți credincioșii sunt chemați să participe la săvârșirea lor, aceasta fiind manifestare a caracterului eclesiologic al cultului divin public.
În număr de șapte – întocmai ca și Laudele bisericești –, sfintele Taine nu se mai adresează întregii comunități, ci doar anumitor membrii ai acesteia, care s-au pregătit în chip special pentru primirea lor. Având în vedere acest caracter oarecum particular al sfintelor Taine, ele sunt considerate de către unii teologi ca făcând parte nu din cultul public, ci din cel particular.
Trebuie să observăm însă faptul că ele se săvârșesc – în mod normal – fie înainte, fie concomitent cu, fie (imediat) după sfânta Liturghie, deci în legătură cu cultul public, precum și pe acela că ele se săvârșesc cu participarea Bisericii (în mijlocul credincioșilor) și în biserică (numai în cazuri speciale se admite ca ele să se săvârșească în alt loc decât în biserică), în vreme ce sfânta Taină a Maslului constituie o excepție, prin însuși scopul ei – tămăduirea celui bolnav, care nu poate veni la biserică.
Pe de altă parte, Sfintele Taine nu au efect numai asupra destinatarilor lor imediați, ci și asupra Bisericii. Astfel, prin Botez Biserica se extinde, prin Spovedanie și Euharistie membrii Bisericii se sfințesc, prin Nuntă mirii se încadrează în Biserică drept o familie, prin Hirotonie cineva este trimis să se îngrijească de creșterea duhovnicească a membrilor Bisericii etc. Din aceste motive, Sfintele Taine au caracter eclesiologic-comunitar.
În legătură cu numărul Sfintelor Taine, observăm că acestea nu dintotdeauna au fost șapte, ci mai întâi numai două – Botezul și Euharistia. Cu timpul, însă, au fost practicate și celelalte. Este interesant faptul că o vreme în rândul lor au fost socotite și câteva ierurgii mai importante – înmormântarea (probabil prin analogie cu Botezul, care stă în legătură cu nașterea) și tunderea în monahism (probabil pentru că în cadrul acestei rânduieli se schimbă numele celui ce se călugărește).
Observăm, din cele expuse până aici, că Tainele au în principal un caracter sacramental sau sfințitor. De altfel, însăși denumirea lor din teologia apuseană – sacramente – arată acest lucru. Faptul că sunt în număr de șapte nu ne poate trimite cu gândul decât la cele șapte daruri ale Duhului Sfânt.
Ele arată legătura dintre Vechiul Testament și Noul Testament, dar nu și dependență față de Legea Veche.
Despre ierurgii – Generalități
Alături de Laudele bisericești și de sfintele Taine stau ierurgiile – cea de a treia categorie de slujbe ale cultului divin public al Bisericii Ortodoxe. Acestea sunt rugăciuni de binecuvântare și sfințire a firii înconjurătoare, a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.
Termenul de ierurgie provine din limba greacă (din cuvintele și = , care înseamnă lucrare sau slujbă sfântă. Aceste rânduieli mai erau cunoscute în vechime și sub denumirea de euhologii (cuvânt de asemenea din limba greacă) și care înseamnă cuvânt de rugăciune sau slujbă cu rugăciune. De la această a doua denumire derivă și titlul mai vechi al cărții ce cuprinde în mod curent aceste sfinte slujbe – Evhologhion (Molitfelnicul de astăzi).
Conform sensului de slujbă cu rugăciune, credem că nu este greșit să afirmăm că, la început, acesta era un nume generic al mai multor slujbe, așa cum denumirea de Liturghie a avut la început sensul de slujire, și prin acest termen se înțelegeau toate slujbele bisericești care privreau comunitatea în întrgul ei.
În prezent, termenul ”ierurgii” se referă numai la anumite slujbe, care țin atât de cultul public – prin aceea că întreaga comunitate participă la ele –, cât mai ales de cel particular – cele mai multe dintre ele au efect numai asupra destinatarului imediat; numai în sens larg se poate poate vorbi de un efect și asupra Bisericii, aceasta raportând pe credincios la comunitate. Totuși, ierurgiile sunt parte a cultului public, pentru că Biserica nu l-a lăsat nicicând pe credincios în izolare, ci l-a pus în comuniune cu ceilalți membrii ai ei. Ele țin un loc de mijloc între cultul public și cel patricular.
Termenul de ierurgie este specific teologiei răsăritene. În Apus, ele poartă denumirea de sacramentalii, denumire care exprimă mai bine atât scopul lor (sfințirea omului și a naturii), cât și faptul că se află în legătură cu sfintele Taine (numite în Apus Sacramente), a căror lucrare o preced sau o prelungesc.
Scopul acestor sfinte slujbe este să curățească și să binecuvinteze pe om și firea înconjurătoare sau vietățile și lucrurile de care acesta are nevoie penttru trai sau pentru mântuirea sufletului și preamărirea lui Dumnezeu, așadar sfințirea omului și ajutarea lui în dobândirea sfințeniei, care este – mai întâi de toate – lucrarea lui Dumnezeu și un dar al Lui pentru oameni.
Este important să precizăm că ele nu sunt fundamentale pentru mântuire, cum este cazul sfintelor Taine, deși – ca scop – sunt asemănătoare, pentru că vizează același lucru: împărtășirea harului dumnezeiesc. În cazul raportului dintre ierurgii și sfintele Taine, putem face o paralelă cu raportul dintre sfaturile evanghelice și porunci: cele din urmă au ca rezultat mântuirea, dar împlinirea și a celor dintâi ușurează obținerea ei. Ierurgiile conferă, de fapt, un har ajutător, necesar omului în anumite circumstanțe.
Necesitatea ierurgiilor este dată de persistența urmărilor păcatului strămoșesc, precum și de existența păcatului în lume, care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu.
Pe de altă parte, solidaritatea dintre om și natură, precum și faptul că sfintele Taine nu se adresează decât oamenilor, face necesară existența ierurgiilor, prin care Biserica mijlocește desăvârșirea creației.
Aproape toate sfintele slujbe ale Bisericii sunt prefigurate prin acte și simboluri în cărțile Vechiul Testament, iar Noul Testament le arată ca fiind practicate de sfinții Apostoli. Acest lucru nu înseamnă nici o dependență a cultului creștin de cel al Legii Vechiului Testament, dar nici că cele despre care nu avem nici o mărturie în Noul Testament nu sunt conforme cu învățătura sau practica Mântuitorului, răspândite prin predica sfinților Apostoli, căci – pe de o parte – Biserica este mai mult decât sinagoga sau templul iudaic, și – pe de altă parte – ierurgiile sunt cuprinse ca mijloace în puterea dată Bisericii de a birui răul.
VECHIUL TESTAMENT vorbește despre sfințirea lui Iahve (Ieș., XXVIII, 26), dar – evident – nu cu caracterul sacramental de revărsare a harului dumnezeiesc, ci cu acela de consacrare sau afierosire lui Dumnezeu. Astfel, se vorbește despre sfințirea Cortului Mărturiei (Ieș. XXIX, 37), a templului zidit de Solomon (III Regi), a jertfelor (Lev. I, 4), a odoarelor sfinte (Ieș. XXX, 29), ori a arhiereului și a preoților (Ieș. XXX, 30).
Aceste sfințiri (consacrări) se făceau și ele tot prin niște rânduieli de cult, dar nu se poate vorbi de efecte harice asupra persoanelor sau obiectelor vizate. Pe de altă parte, ierurgiile nu se referă numai la persoanele și la obiectele destinate deservirii cultului sau la materiile de jertfă – cum era cazul în perioada Vechiului Testament –, ci și la întreaga fire, la tot ceea ce îi este util și necesar omului pentru împlinirea scopului său suprem – asemănarea cu Dumnezeu.
NOUL TESTAMENT nu ne mai înfățișează rânduieli de afierosire, ci împrejurări în care Mântuitorul Iisus Hristos revarsă harul dumnezeiesc care pe cele neputincioase le vindecă, iar pe cele cu lipsă le împlinește. Mai mult decât atât, Mântuitorul conferă acest drept și această putere și celor doisprezece ucenici ai Săi atunci când, trimițându-i întâia dată la propovăduire, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință (Mt. X, 1).
Mântuitorul Însuși le dă pildă ucenicilor Săi cum să iconomisească harul ce le este dat, spunându-le: Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i (Mt. X, 8), dar și prin propriile Sale fapte, căci ce altceva sunt minunile săvârșite de El, dacă nu revărsări de har și puteri dumnezeiești?
Câteva dintre faptele Mântuitorului argumentează, însă, cel mai bine faptul că Biserica poate sfinți și natura: cea a prefacerii apei în vin la nunta din Cana Galileii (In. II, 1 –11), cele ale înmulțirii pâinilor pe care mai înainte de a le împărți, le-a binecuvântat (Mt. XIV, 19 și In, VI, 11), cea a potolirii furtunii de pe mare (Mt. VIII, 24 – 27, comp. Mc. IV, 37 – 41 și Lc. VIII, 23 – 25), mersul pe apă (Mt. XIV, 25, comp. Mc. VI, 48) etc.
De asemenea, Sfinții Apostoli au întărit propovăduirea sfintei Evanghelii prin minuni, pe care cartea Faptele Apostolilor le relatează. Iată acum câteva asemenea situații: vindecarea ologului de la Poarta Frumoasă a templului (F. Ap. III. 6 – 8), alungarea duhurilor necurate ( F. Ap. VIII, 7), vindecarea paraliticului Enea (F. Ap. IX, 34), precum și a altor persoane. Faima Apostolilor se răspândise atât de mult încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei (F. Ap. V, 15).
Din cele expuse până aici, concluzionăm că tămăduirile de bolnavi, izgonirea duhurilor necurate săvârșite de Mântuitorul și – după Înălțarea Sa la cer – de către Sfinții Apostoli sunt miezul (esența) rânduielilor ce poartă astăzi denumirea de ierurgii. Nu era necesară apariția și existența unor rânduieli dezvoltate în cadrul cărora Duhul Sfânt să fie invocat pentru a se împlini cererile credincioșilor, cu timpul această nevoie de sistematizare s-a văzut tot mai mult. Astfel, rânduielile s-au dezvoltat prin adăugarea de rituri sau ceremonii, rugăciuni și cântări, care le-au îmbogățit și au accentuat latura catehetică din cuprinsul lor, mai ales că – pentru început – a fost necesară o dublare a cuvintelor de învățătură rostite de către cei în drept (clerici hirotoniți) cu învățături, care să fie ușor de reținut și conforme cu adevărurile de credință.
Referitor la ierurgii, ca acte de binecuvântare – fără însă a folosi termenul tehnic de astăzi – vorbesc și Părinții și Scriitorii Bisericești din primele veacuri creștine. Astfel, mărturii despre existența unor acte de binecuvântare a materiilor folosite în cult găsim în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful. Despre existența unor asemenea acte liturgice încă dintru început mai găsim argumente și la Tertulian și la Sfântul Vasile cel Mare. Tot din aceeași perioadă găsim referire la aceste acte liturgice în cartea Așezămintele sfinților Apostoli, precum și în scrierea ce este cunoscută sub numele Evhologhionul lui Serapion (episcop de Thmuïs – localitate în Egipt), care nu este altceva decât o înșirare de rugăciuni ce se rosteau în diverse momente și la diferite slujbe (asemenea colecții aflându-se la dispoziția ierarhilor vremii).
Pe de altă parte, chiar unele dintre ierurgii sunt dovada vechimii acestei categorii de slujbe în cadrul cultului Bisericii. Este cazul Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare (se pare că tot el a alcătuit și exorcismele care se citesc înainte de administrarea Botezului), al Molitfelor Sfântului Ioan Gură de Aur, ori al Molitfelor Sfântului Mucenic Trifon în vreme ce o serie de rugăciuni, ca cea a sfințirii aghiasmei, a binecuvântării fructelor sau rânduiala ce se săvârșește în vreme de secetă le găsim chiar în Așezămintele Sfinților Apostoli. Eusebiu de Cezareea (+339 sau 340) în Istoria bisericească vorbește de reînoiri (sau deschideri) de biserici și târnosiri făcute prin rânduieli de cult întocmite special pentru asemenea ocazii.
Tot despre ierurgii ne vorbește și istoricul Sozomen (în a cărui lucrare găsim sfințirea aghiasmei), precum și Tertulian (despre sfințirea vaselor și a veșmintelor liturgice).
Vedem, așadar, că ierurgiile nu sunt rânduieli apărute dintr-o dată în cultul Bisericii, ele fiind rodul unei evoluții firești a acestuia în timp, evoluție raportată la nevoile temporare ale credincioșilor. Ca fond și scop, ele sunt de aceeași vârstă cu Biserica, până să ajungă la cea actuală.
Ierurgiile sunt lucrări ale Bisericii, prin care aceasta împărtășește credincioșilor harul dumnezeiesc, în funcție de nevoile spirituale ale acestora și de viața lor religioasă. Prin ierurgii, Biserica vine în întâmpinarea dorinței și necesității credincioșilor de a fi sfințiți, iar pe de altă parte își manifestă atât libertatea, dar și datoria, de a sfinți pe om pe tot parcursul vieții sale, cât și pe aceea de a crea.
Spre deosebire de Taine, ierurgiile sunt întemeiate de Biserică. Acest lucru își găsește necesitatea atât în faptul că sfintele Taine nu acoperă decât evenimentele principale din viața unui om (nașterea din apă și din Duh, unirea cu Hristos, trimiterea către o comunitate etc.), ceea ce ar fi făcut ca restul vieții omului să rămână fără necesara binecuvântare a lui Dumnezeu, cât și în acela că ea, Biserica, nu putea rămâne indiferentă față de nevoile spirituale ale acestuia, care – în mod firesc – pe măsură ce omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cresc și ele.
Ca și sfintele Taine, ierurgiile au o parte văzută și o parte nevăzută. Partea văzută constă în toate actele și rugăciunile pe care preotul – în oficiul său de slujitor al celor sfinte – le săvârșește în cadrul acestor rânduieli. Partea nevăzută – care este, de fapt, efectul celei dintâi – constă în revărsarea harului dumnezeiesc cerut prin acelea.
În esență, ierurgiile acentuează și mijlocesc prezența lui Dumnezeu, în calitatea Sa de sfințitor și desăvârșitor al lumii și – prin aceasta – ele sunt viață în Duhul Sfânt, invitându-i pe credincioși să își trăiască viața în Duhul Sfânt. Din acest motiv, există ierurgii adaptate în funcție de situațiile în care s-ar putea afla credincioșii, și, din același motiv, Biserica are dreptul de a crea noi ierurgii, care să corespundă vieții religioase și sociale dintr-un anumit moment, îndepărtându-le pe cele care nu mai corespund cu starea de fapt prin nepracticarea lor.
În interiorul cultului divin, ierurgiile țin – conform celor spuse mai sus – un loc de mijloc între rugăciunile pe care credincioșii le fac independent de restul comunității (în cadrul cultului particular) și sfintele Taine. Din acest motiv, ierurgiile nu se pot separa de restul serviciilor divine ale Bisericii, mai ales că pe unele le precedă, altora le urmează, iar cu altele sunt concomitente.
Astfel, o parte a ierurgiilor stă în legătură cu Laudele bisericești, cum este cazul binecuvântării prinoaselor de la Litie, în cadrul Vecerniei, ori a ramurilor de salcie în cadrul Utreniei din Duminica Floriilor.
Altele (cele mai multe) stau în legătură cu sfintele Taine – fie că le precedă (într-un caz fiind socotite ca mijloace de pregătire a acestora – cum este Logodna, care se săvârșește înainte de Cununie, sau hirotesiile în citeț și ipodiacon, înainte de Hirotonie), fie că se desfășoară în timpul lor (sfințirea apei pentru Botez și a untdelemnului pentru Maslu în timpul celor două sfinte Taine), fie că le urmează (fiind socotite ca mijloace de plinire a rânduielii – ca, de exemplu, rânduiala îmbisericirii pruncului, după Botez sau rugăciunea din a opta zi după Cununie ).
Ierurgiile în legătură cu Laudele bisericești vizează mai mult binecuvânatrea și sființirea naturii, căci mai ales în cadrul lor omul se prezintă pe sine, dar reprezintă și natura. De altfel, materiile sfințite în cadrul Laudelor stau în legătură cu slujba în timpul căreia sunt sfințite. În vechime, darurile aduse pentru Litie erau consumate în biserică, chiar în timpul slujbei, pentru ca participanții să poată petrece cu o mai mare ușurință atât osteneala priveghelii, cât și răstimpul de până la momentul împărtășirii de a doua zi.
Ierugiile în legătură cu sfintele Taine vizează, de cele mai multe ori, binecuvântarea și sfințirea omului, căci – după cum se știe – sfintele Taine nu pot fi administrate decât oamenilor. Acestea sunt necesare pentru că, pe de o parte, omul trebuie pregătit pentru primirea Tainei, iar după primirea acestora este necesar să i se întipărească mai adânc momentul respectiv, precum și o binecuvântare a noului început, cunoscut fiind faptul că nici o binecuvântare nu este în plus, precum și că orice început trebuie făcut cu gândul la Dumnezeu. În schimb, ierurgiile care se desfășoară în timpul Tainei respective au drept subiect însăși materia Tainei (apa, în cazul Botezului și untdelemnul în cazul Maslului).
În afară de acestea mai există o serie de ierurgii care nu sunt legate nici de Laude, nici de Taine, ci fie se săvârșesc singure (sunt de sine stătătoare, cu rânduială proprie), fie împreună cu altele (mai exact, în cadrul altora). În primul caz, s-ar putea înscrie rânduiala ce se face în ziua întâi la femeia lăuză, iar în al doilea rânduiala ce se face la casa supărată de duhuri rele.
Din acest punct de vedere, în funcție de modul de săvârșire – împreună cu alte sfinte slujbe sau separat – depinde și locul unde ele se săvârșesc adică în sfântul locaș, ori în altă parte. Un îndrumător sigur pentru a determina exact locul de săvârșire este Molitfelnicul, în care găsim indicații precise, precum și Tipicul ori cărțile folosite în cult, care fac referire la anumite ierurgii.
Astfel, cele în dependență de Laude sau de sfintele Taine se săvârșesc în mod evident în același loc cu acestea – adică în biserică sau, cel mai departe, înaintea bisericii. Excepție fac acele ierurgii care, deși săvârșite în legătură cu sfânta Liturghie, au drept scop sfințirea ori purificarea casei.
Cele care nu se află în legătură cu vreuna dintre Laudele bisericești sau cu vreuna dintre sfintele Taine – și care sunt și cele mai multe – se săvârșesc acasă la solicitant, sau oriunde în altă parte, atâta vreme cât este un loc decent și potrivit pentru săvârșirea unei sfinte slujbe.
Din cele arătate până aici înțelegem că, în funcție de importanța și scopul imediat al unei ierurgii – ori a rânduielii cu care stă în legătură –, variază și locul în care se va săvârși respectiva ierurgie.
După cum aminteam mai sus, unele ierurgii stau în legătură cu altele ori cu anumite Laude sau sfinte Taine, fiind legate de acestea în mod indisolubil. Din acest motiv considerăm potrivit să precizăm că pentru acestea momentul din zi de săvârșire este unul și același cu al slujbei de care sunt legate.
Alte sfinte ierurgii, dimpotrivă, se săvârșesc izolat, cu rânduială proprie, fară ca în Tipic, ori în alte cărți de cult, să se precizeze un anume moment la care să se săvârșească, preotul fiind dator a-l alege pe cel mai potrivit, atât pentru credincios, cât și pentru sine, astfel încât rânduiala ce o va săvârși să-și atingă scopul cât mai deplin.
Tot de importanța ierurgiilor depinde și săvârșitorul, care poate fi episcopul sau preotul; în nici un caz diaconul, care după cum se știe nu poate săvârși singur nici o slujbă. Episcopul poate săvârși orice ierurgie, în vreme ce preotul le poate săvârși numai pe acelea care au legătură cu viața cotidiană a parohiei pentru care a fost hirotonit.
Astfel, preotul nu poate săvârși, în nici un caz, acele ierurgii care ar știrbi cumva autoritatea episcopului eparhiot – de altfel puține la număr: sfințirea Sfântului și Marelui Mir (sfințire pe care o face întregul Sinod al unei Biserici autocefale, sfințirea antimiselor și hirotesiile (cu binecuvântarea arhiereului locului, în mănăstiri,hirotesiile în citeț și în ipodiacon se pot face și de către egumenul mănăstirii, dar numai pe seama acelei mănăstiri).
Având în vedere faptul că ierurgiile sunt și ele niște popasuri duhovnicești, este firesc ca preotului să i se ceară o anume pregătire sufletească și trupească, respect față de rânduială și evlavie și convingere în timpul slujirii, asfel încât aceasta să-și atingă scopul, iar credinciosului să-i sporească atașamentul față de Dumnezeu și de cele sfinte.
Autoritatea de a săvârși numai el anumite ierurgii este reglementată prin canoane ale unor Sinoade Ecumenice sau locale. Astfel, prin canonul 6 al Sinodului de la Cartagina (419) s-a stabilit că pregătirea Sfântului Mir și consacrarea fecioarelor să nu se facă de presbiter precum nici sfințirea locurilor și bisericilor. Din formulare deducem că episcopul este cel ce poate săvârși acestea, căci diaconul nu poate săvârși nici o rânduială de unul singur, ci numai alături de episcop sau de preot, el neavând putere sacramentală.
Pe de altă parte, există o serie de canoane care confirmă excepțiile de care vorbeam mai devreme. În acest sens, canonul 14 al Sinodului VII Ecumenic, reluând canonul 33 al Sinodului Trulan și confirmat de canonul 6 al lui Nichifor Mărturtisitorul arată că egumenul poate hirotesi el însuși în trepta de citeț , dar numai pe seama mănăstirii sale și numai în aceasta. Nicifor Mărturisitorul adaugă la drepturile egumenului de a hirotesi și treapta ipodiaconului
Împărțirea ierurgiilor
Am văzut mai devreme că una din deosebirile dintre sfintele Taine și ierurgii constă în aceea că acestea din urmă pot fi administrate atât oamenilor, cât și celorlalte ființe (necuvântătoarelor), ori obiectelor.
Acesta este și motivul pentru care mai mulți dintre liturgiști împart ierurgiile mai întâi în funcție de destinatarul (primitorul) acestor sfinte slujbe – anume în ierurgii care privesc în mod direct viața omului și ierurgii care privesc în mod indirect viața omului.
În rândul primei categorii de ierurgii intră toate acele ierurgii care vizează curățirea, exorcizarea sau sfințirea omului. Prin acestea omul reintră în comuniune harică cu Creatorul său, pregătindu-l pentru transfigurarea viitoare, pentru crearea unui cer nou și pământ nou. Astfel – prin aceste ierurgii – omul mai pierde o parte din întunecimea și întinăciunea păcatului, devenind mai pregătit pentru întâmpinarea Fiului lui Dumnezeu, Care va veni să judece vii și morții.
Între cele din a doua categorie de ierurgii sunt considerate toate acelea care vizează curățarea, exorcizarea și sfințirea lucrurilor sau a locurilor de care omul se folosește pentru a-și desfășura în mod firesc viața și, implicit, a-și lucra mântuirea. După cum arătam și mai înainte ele stau în legătură tot cu omul, dar în mod indirect, pentru că prin ele se binecuvintează și se sfințesc toate cele necesare și de folos omului. În aceste ierurgii, prin materiile pământești și sub forme diverse, harul luiDumnezeu se revarsă peste lume; acest har pregătește cosmosul pentru transfigurarea viitoare…Un ajutor de har este oferit omului, după trebuințele sale personale .
În ierurgii – fie că ne referim la cele în legătură directă, fie că ne referim la cele care au legătură mijlocită cu omul și viața lui – sunt un mijloc prin care Biserica se străduiește să ducă la desăvârșire creația – să împlinească menirea dată acesteia de însuși Creatorul. În ele se afirmă – după cum aminteam mai sus – unitatea, dată prin creație, dintre om și restul zidirii, din care și face parte.
Un alt criteriu de împărțire este structura acestor sfinte slujbe, în funcție de care putem deosebi trei categorii de ierurgii: rugăciuni, rânduieli, slujbe.
Cele mai multe dintre acestea, în Molitfelnic sunt rugăciuni izolate. Pentru acestea există două situații de citire a lor: fie singure, fie în legătură cu alte sfinte slujbe. Pentru primul caz, atât Molitfelnicul cât și tipicul, indică faptul că înainte de a se citi rugăciunea respectivă, preotul va rosti binecuvântarea mică, apoi rugăciunile începătoare și troparul zilei, încheind cu otpustul zilei și cu formula Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin, adică în acelaș fel în care sfârșește orice sfântă slujbă.
În al doilea caz (când aceste rugăciuni stau în legătură cu alte slujbe), se vor urmări momentul și locul cel mai potrivit din rânduiala respectivă. De obicei însă, locul acestor rugăciuni este precizat chiar de cărțile de slujbă. Spre exemplu, binecuvântarea prinoaselor la Sfânta Liturghie se face întotdeauna după Rugăciunea Amvonului, iar rugăciunile citite în legătură cu sfeștania se intercalează între troparul Mântuiește, Doamne, poporul tău și ectenia întreită prescurtată de la sfârșitul rânduielii.
A doua categorie de ierurgii (mai dezvoltate decât cele dintâi) sunt rânduielile, care au, pe lângă rugăciunea ori rugăciunile principale și alte elemente de slujbă – tropare, ectenii, cântări, citiri, rituri – care îmbogățesc aceste sfinte slujbe, conferindu-le solemnitate, în funcție de locul în care se săvârșesc și de motivația lor.
Și acestea, ca și cele dintâi, pot fi săvârșite singure, dar și împreună cu alte sfinte ierurgii prin slujbe. Rânduiala după care se săvârșesc aceste ierurgii este aceiași cu cea precizată mai sus, în ambele cazuri. De altfel, putem observa că, atunci când se săvârșesc separat de alte rânduieli fixate deja și mai vaste, rugăciunile devin ele însele rânduieli, prin adăugarea elementelor amintite mai sus.
Cea de a treia categorie de ieururgii se constituie în slujbe propriu-zise, fiind cele mai dezvoltate și mai solemne din punct de vedere al rânduielii, în cuprinsul lor găsindu-se cele mai numeroase elemente de slujbă, iar preotul fiind îmbrăcat – în mod necesar – cu epitahilul și cu felonul.
În rândul acestor categorii de slujbă intră – între altele – Sfițirea cea mică a apei (sau slujba Aghiasmei mici ori a Sfeștaniei, cum este ea cunoscută în popor). Am amintit aici această slujbă deoarece în legătură cu ea stau cele mai multe dintre rânduieli și rugăciuni și pentru că, pe de altă parte, dintre toate ierurgiile, este cea mai des săvârșită. De exemplu, Tipicul și Molitfelnicul prescriu ca în situațiile în care se binecuvintează o casă nouă sau o fântână, să se săvârșească anterior Sfițirea cea mică a apei.
Ca semne de recunoaștere a acestei categorii de rânduieli ar fi atât formule proprii pentru început și încheiere, (binecuvântare mică, respectiv, otpust), precum și Apostol și Evanghelie – acesta fiind și motivul pentru care preotului i se cere să se îmbrace și cu felonul, pe lângă epitrahil, acesta, după cum se știe, îmbrăcându-se obligatoriu la toate slujbele la care se citește Evanghelie, precum și la anumite momente mai importante ale anumitor slujbe.
Un ultim criteriu de împărțire a ierurgiilor îl constituie scopul (efectul); potrivit acestui criteriu, avem patru categorii de ierurgii: sfințiri, binecuvântări, curățiri, dezlegări și exorcisme, cele mai mici fiind exorcismele.
Ierurgii în adevăratul sens al cuvântului sunt sfințirile sau consacrările – prin ele lucruri sau persoane sunt scoase din utilizarea obișnuită, profană, și sunt puse în slujba anumitor scopuri sfinte; prin aceste ierurgii lucrurile sau persoanele destinatare sunt consacrate lui Dumnezeu.
Observăm, însă, că acestea au drept subiect mai puțin persoane, și mai mult lucruri sau obiecte. Astfel, prin asemenea ierurgii sunt hirotesiți cei ce urmează a deveni preoți și sunt consacrați în slujirea lor, monahii.
Putem spune, pe de altă parte, că aceste ierurgii sunt folosite mai mult în legătură cu cele ce țin de cult, lucru pe care îl deducem din chiar denumirea generală a acestor ierurgii. Aici se încadrează, spre exemplu, rânduielile ce țin de sfințirea bisericii, a antimiselor, a vaselor și a veșmintelor liturgice, a icoanelor, a crucilor, a cimitirelor, la care se adaugă și hirotesiile și rânduielile legate de viața monahală.
O parte dintre aceste ierurgii stau în legătură Sfițirea cea mică a apei (sfeștania) – aceasta pentru că ulterior rugăciunii de sfințire, ele sunt stropite cu agheasmă, ca un semn vzibil al introducerii lor în uzul cultic, dar și pentru a da o mai mare solemnitate acestui act liturgic.
O altă parte a acestora este pusă în legătură cu Sfânta Liturghie (în mod special, hirotesiile), pentru că beneficiarii lor urmează a-și exercita drepturile conferite de acestea în cadrul Sfintei Liturghii, dar și pentru că prin aceste ierurgii sunt trimiși cu o anumită misiune în Biserică, adesea fiind unite mai mult ca oricând în cadrul Sfintei Liturghii – atât în chip simbolic (prin darurile de pâine și vin, binecuvântate la Proscomidie), cât și în chip real (prin participarea credincioșilor).
Necesitatea acestor ierurgii este dată de însuși scopul lor, căci prin ele persoanele sau lucrurile sunt binecuvântate în chip special, pentru o destinație specială. Ele sunt necesare pentru că utilizarea acestora sau lucrarea lor nu este una profană, ci una închinată lui Dumnezeu, care – conform Sfintei Scripturi – a poruncit ca cele ce îi sunt închinate să fie consacrate printr-o rânduială specifică (Ieș. XL, 9 ș. u.).
O altă categorie de ierurgii, conform criteriului amintit, o constituie binecuvântările, care au ca subiect omul ori lucrurile necesare acestuia pentru viața de zi cu zi, având țintă finală atingerea desăvârșirii. Nu mai este vorba, prin urmare, de o legătură foarte strânsă cu cele ce țin de cult în mod direct, cum era cazul consacrărilor; totuși, acest tip de ierurgii se întâlnesc și în legătură cu rânduielile de cult.
În general, ierurgiile cunoscute sub denumirea de binecuvântări, sunt părți integrante ale altor slujbe. Și aici – ca și în cazul consacrărilor sau sfințirilor – vorbim de aceleași două slujbe – anume Sfițirea cea mică a apei (apă cu care, după sfințire, sunt stropite persoanele prezente și lucrurile sau locurile pentru care se citesc rugăciunile prescrise de Molitfelnic) sau Sfânta Liturghie. Remarcăm, însă, că la cele două se mai adaugă și rânduiala parastasului, în cadrul căreia – atunci când este cazul – se intercalează rugăciunile indicate în cărțile de cult – aceasta pentru ierurgiile în legătură cu sfârșitul omului.
Facem observația că aceste ierurgii au un caracter public mult mai pregnant decât sfințirile, pentru că omul nu mai este luat în considerație izolat, singur, ci dimpreună cu comunitatea din care face parte. Prin acestea, el nu mai este trimis spre o anumită comunitate, ci el – împreună cu aceata – se roagă pentru bună sporirea tuturor.
Dacă până acum ne-am ocupat de ierurgiile care au drept subiect atât omul, cât și natura și lucrurile, curățirile și dezlegările – a treia categorie de ierurgii – se adresează numai omului. Rostul acestora este de a-l scoate pe om de sub influența păcatului și de a-l face vrednic să se apropie de Dumnezeu, pornind de la considerentul că tot ceea ce-l întinează pe om îl depărtează de Creatorul său, pentru că păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând și prin faptă a voii lui Dumnezeu.
Tocmai pentru că orice neascultare a voii lui Dumnezeu presupune îndepărtare de El (cf. Deut. XXVIII, 15), Biserica practică aceste dezlegări și curățiri, indiferent dacă este vorba de o necurăție fizică dau sufletească, fiindcă păcatul are urmări atât asupra trupului cât și asupra sufletului.
Prin aceste ierurgii, așadar, Biserica încearcă să refacă legătura harică dintre membrii ei și Dumnezeu, cum este cazul Rugăciunii când leapădă femeia (în cazul pierderii unei sarcini) sau Rânduiala preotului care se ispitește în vis.
Observăm că, în general, aceste ierurgii nu mai stau în legătură cu altele, ci se săvârșesc singure, având rânduială proprie.
Alături de sfințiri, aceste ierurgii sunt cele mai vechi, ele fiind practicate încă din perioada vechitestamentară; de altfel, unele dintre ele sunt preluate – ca scop și sens – chiar de acolo de către Biserică, aceasta alcătuind doar rânduielile specifice.
Ultima categorie de ierurgii o constituie exorcismele, rânduieli prin care Biserica îl scoate pe om de sub influența celui rău. Aceste rânduieli – alcătuite mai mult sub formă de blestem asupra diavolului – sunt considerate de Biserică a fi cele mai puternice, motiv pentru care nici nu se citesc în orice vreme, ci fie la anumite date (datele de prăznuire a autorilor lor), fie pentru cei ce au mult de pătimit de la diavol.
Ca exemplu clasic pentru această categorie de ierurgii avem exorcismele pe care preotul le citește înainte de Botez catehumenului; mai cunoscute, însă – fiind adresabile și credincioșilor – sunt Molitfele (sau exorcismele) sfântului Vasile cel Mare. Remarcăm, însă, că în general, credincioșii le acordă acestor exorcisme o putere magică; din acest motiv este indicat ca preoții să le citească numai atunci când este cazul, adică atunci când se constată că citirea lor este de neapărată trebuință și numai cu o minimă pregătire prealabilă (post, rugăciune, spovedanie).
Molitfelnicele prevăd o asemenea ierurgie și pentru grădini, case, vii, holde, cunoscută sub denumirea de Molitfele Sfântului Trifon (care se citesc în ziua de 1 februarie, ziua de prăznuire a sfântului). Aceste rugăciuni arată, o dată în plus, că Biserica se ocupă nu numai de om, ci și de natură, cu care el este solidar prin creație; în virtutea acestei solidarități, căderea omului în păcat a avut efecte și asupra naturii.
Importanța acestor ierurgii nu este mai mică decât a celorlalte; totuși, având în vedere gradul de sfințenie pe care îl conferă, exorcismele sunt doar prima treaptă (de jos în sus), în vreme ce sfințirile sunt ultima, cea mai de sus – motiv pentru a afirma că acestea sunt cele mai apropiate de Sfintele Taine. În acest sens, putem afirma că, în cazul în care cuiva i s-ar administra, consecutiv, toate cele patru categorii de ierurgii, mai întâi respectivul ar fi exorcizat pentru ca, astfel, să fie scos de sub influența celui rău; după aceea, ar fi curățat și dezlegat de toată întinăciunea pricinuită de păcatele pe care le va fi săvârșit câtă vreme s-a aflat sub stăpânirea celui rău. Ar urma, apoi, binecuvântarea sa, ca o temelie a unei noi vieți, ca o piatră în capul unghiului, și, abia la sfârșit, sfințit în slujirea ce o are de făcut. Acest caz – ipotetic, desigur – ilustrează, pe de altă parte, drumul pe care omul trebuie să-l facă în urcușul său duhovnicesc. Aceste etape sunt respectate în cazul rânduielii catehumenatului, sfințirea fiind dată prin înseși sfintele Taine – Botez, Mirungere, Euharistie – ca semn și ajutor în procesul de unire cu Hristos.
Capitolul 2
Ierurgii in legătură cu Taina Botezului
Molitfelnicele românești mai noi se deschid cu RÂNDUIALA ÎN ZIUA ÎNTÂI, LA FEMEIA LĂUZĂ, care are desfășurarea următoare:binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, troparele de umilință și o rugăciune de sfințire a apei cu care va fi apoi stropită lăuza și pruncul ei.
În Molitfelnicele românești această rânduială este de dată mai târzie, ea apărând abia în prima jumătate a veacului al XVII-lea (în ediția 1635 de la Sibiu), până atunci acestea începând cu rugăciunile ce se citesc în a opta zi pentru femeia lăuză. Iată de ce, molitfelnicele nu-i prescriu nici astăzi un otpust.
Totuși, Tipicul precizează că la sfârșitul acestei rânduieli preotul rostește otpustul Nașterii Domnului .Faptul că el nu este precizat imediat la sfârșitul rânduielii din molitfelnic (adică acolo unde este locul lui), este probabil influențat de acela că până în veacul amintit mai sus , această rânduială era unită cu cea din ziua a opta, care este de altfel și următoarea ierurgie din moltfelnic, dar și din acela că – din comoditatea preoților sau a moașelor, ori din motiv de decență – rânduielile erau astfel unite.
Molitfelnicul precizează că această rânduială se săvârșește la biserică, iar apa ce este sfințită acum este adusă de moașă. În practica mai nouă însă, această apă este adusă de către o rudă ce poate intra în biserică și se poate săvârși și acasă la preot (de exemplu în cursul săptămânii). Menționăm că în vechime această rânduială se săvârșea acasă la prunc.
Rânduiala are ca moment central sfințirea apei care, cu puterea Duhului Sfânt va fi celor ce vor gusta din ea, sau o vor lua, sau se vor stropi, spre alinarea durerilor, spre iertarea păcatelor, spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, spre vindecare și sfințirea caselor. Tipicul arată (după cum aminteam) că această apă sfințită va fi folosită pentru stropirea lăuzei, a pruncului, a casei în care s-a născut acesta și a persoanelor ce locuiesc acolo, dar poate fi băută și de lăuză pe nemâncate sau pote fi turnată în scăldătoarea pruncului.
Nu se știe exact originea acestei ierurgii; ea însă vine să confirme ideea că Biserica se îngrijește de om de la nașterea sa până la trecerea lui din cele de aici.
Observăm doar că rugăciunea acestei rânduieli face referire mai mult la necurăția mamei și a celor ce au venit în contact cu ea; tocmai de aceea nu este deloc neglijabilă opinia că un posibil punct de plecare ar fi versetul șase al psalmului L: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit , lucru care pare confirmat și de caracterul penitențial al rânduielii (troparele de umilință etc.)
Dar necurăția mamei trebuie înțeleasă aici nu ca o stare de păcătoșenie a mamei, căci atât actul nașterii cât și al procreării (în cadrul familiei) în vederea nașterii de prunci este poruncit și binecuvântat de Dumnezeu, prin cuvintele: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți (Fc. I, 27). Procesul de naștere și transformările fiziologice pe care le presupune aceasta este asemenea unei boli care slăbește organismul, iar pe de altă parte, noua viață aflată la început de drum are și ea nevoie de binecuvântare.De altfel chiar partea a doua a rugăciunii face referire la acest lucru, arătând că apa se sfințește spre tărie, vindecare.
Următoarea rânduială prescrisă de molitfelnic este intitulată RUGĂCIUNILE LA FEMEIA LĂUZĂ, care se citesc în a opta zi , în casa în care locuiește pruncul , această rânduială fiind cea dintâi care face referire în mod special atât la mamă, cât și la prunc.
Rânduiala prevede aceeași binecuvântare mică, rugăciunile începătoare și fie troparul zilei, sau al sfântului de rând, fie troparul Nașterii Domnului (în practică este mai utilizat cel de-al doilea – fie pentru că i se redă textul în Molitfelnic, fie pentru că face trimitere la evenimentul Nașterii Domnului); după tropar urmează Slavă… Și acum… și condacul Nașterii (Fecioara astăzi), după care preotul citește trei rugăciuni pentru mamă, o rugăciune pentru moașa care ridică pruncul și o alta pentru femeile care stau în ajutor și se face obișnuitul otpust al Nașterii Domnului. Mai înainte de a da binecuvântarea de început, preotul aprinde lumină și cădește toată casa, iar după otpust stropește cu apă sfințită casa și binecuvintează apoi pe prunc la frunte, la gură și la piept, rostind cuvintele psalmului CXVIII,73: Mâinile Domnului te-au făcut și te-au zidit.
O rânduială asemănătoare de la începutul acestei rânduieli se face înainte de Botez, mai exact anterior momentului citirii rugăciunilor de exorcizare, când binecuvântarea este înlocuită cu suflarea asupra pruncului în chipul crucii. Semnificația întreitei binecuvântări ( la frunte, la gură, la piept ) este redată chiar în molitfelnic: astfel preotul “însemnează pruncul, binecuvântându-l, la frunte pentru minte, la gură pentru cuvânt și suflare, iar la inimă, în care avem noi viețuirea, pentru putere “.
Potrivit rânduielii prescrise de tipic, aceste rugăciuni se citesc acasă la prunc ( iar nu în alt loc, cum greșit se practică uneori ), de față fiind și pruncul (lucru pe care îl reclamă chiar textul rugăciunilor ).
Prima dintre cele trei rugăciuni pentru mamă face trimitere directă la psalmul pocăinței, și cere ajutor si mântuire pentru aceasta și pentru pruncul pe care l-a născut, așezându-l sub ocrotirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ca o cunoscătoare a dragostei și a suferințelor materne.
Cea de a doua rugăciune (mult mai elaborată decât prima) începe chiar cu amintirea Nașterii Domnului: ” Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai născut din Preacurata Stăpâna noastră, de Dumnzeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, și ca un prunc Te-ai arătat, Cel ce în iesle ai fost culcat…”, face trimitere la Întruparea Fiului lui Dumnezeu si înomenirea Lui pentru îndumnezeirea noastră. Pentru acest fapt – că S-a întrupat și S-a facut om – Mântuitorul este rugat să o miluiască pe mamă și să o ierte de păcatele ce va fi săvârșit cu voie si fără de voie și să o păzească de toată asuprirea diavolului, evidențiindu-se astfel că prin nașterea de prunci femeia își va îndrepta păcatele sale. Nașterea este evenimenul prin care femeia îți cunoaște împlinirea, prin care atinge scopul ei; de aceea, prin aceste rugăciuni se cere iertarea păcatelor săvârșite de mamă cu voie sau fară de voie.
Pe de altă parte, pruncul, care nu se poate ajuta nici apăra singur, este și el menționat împreună cu mama sa. Biserica se roagă prin preot ca pruncul ce s-a născut să fie ferit de toată fermecătura, de toată răutatea, de tot viforul potrivnicului, de duhurile viclene, cele de peste zi și cele de peste noapte, cerând o izolare a pruncului de tot ceea ce este rău.
Femeia este datoare nu doar să nască prunci, ci și să îi crească și să le poarte de grijă. De aceea, rugăciunea continuă cu noi cereri pentru mamă, care din pricina nașterii a suferit mai multe schimbări în trupul ei (slăbiciune și neputință), precum și în sufletul ei – motiv pentru Biserică să fie stăruitoare în rugăciunile ei ca mama să fie vindecată de dureri, dăruită cu sănătate și putere sufletului și trupului.
Sfârșitul acestei a doua rugăciuni face trimitere la finalitatea acțiunilor omului ( preamărirea lui Dumnezeu ): pe pruncul care s-a născut dintr-însa învrednicește să se închine Bisericii pământești, pe care ai gătit-o ca în ea să fie slăvit numele Tău cel sfânt.
Cererile din prima și a doua rugăciune sunt reluate și în cea de-a treia și ultima rugăciune pentru mamă din această rânduială, cu mențiunea că această rugăciune are un caracter penitențial mult mai pregnant decât celelalte două. Astfel, curățirea femeii care a născut și iertarea ei, precum și a celor ce s-au atins de dânsa, sunt cerute pentru neputința firii omemești și pentru iubirea de oameni cea plină de îndurare a lui Dumnezu, purtătoare a cererilor noastre către Dumnezeu fiind invocată Fecioara Maria, căreia îi sunt alăturați toți sfinții.
Cele trei rugăciuni sunt urmate, după cum aminteam mai devreme, de încă două: una pentru moașă și una pentru femeile care stau în ajutor.
În esență, scopul lor este identic: curățirea moașei și a acelor femei de întinăciunea provocată de atingerea lăuzei, motiv care le împiedică să intre cu vrednicie în biserică și să se împărtășească cu Sfintele Taine, lucru valabil și pentru însăși mama pruncului. Existența acestor rugăciuni trebuie pusă în legătură cu scopul cel bun al acelor femei, anume apărarea vieții omenești.
Pentru a opta zi, Molitfelnicul prescrie RUGĂCIUNEA LA ÎNSEMNAREA PRUNCULUI, CÂND I SE PUNE NUMELE, cu rânduială proprie: binecuvânatrea obișnuită, rugăciunile începătoare, troparul zilei ori al sfântului ocrotitor al bisericii respectivei comunități. Preotul însemnează, din nou, pruncul al frunte, la gură și la piept, după care citește rugăciunea prescrisă în Molitfelnic sau Aghiasmatar, apoi troparul și condacul Întâmpinării Domnului, terminând cu obișnuitul otpust.
Nici Molitfelnicul, nici Tipicul nu precizează locul în care se săvârșește această rânduială; totuși având în vedere că se spune în rânduială că troparul și condacul praznicului Întâmpinării se rostesc înaintea icoanei Maicii Domnului, credem că această rânduială se face în pronaosul bisericii – loc în care în vechime puteau sta și catehumenii pentru a participa la prima parte a Sfintei Liturghii.
Și la originea acestei ierurgii se află un fapt biblic – anume Întâmpinarea Domnului de către Dreptul Simeon la împlinirea celor patruzeci de zile de naștere, lucru pe care îl evidențiază atât troparul cât și condacul sărbătorii rostite în cadrul rânduielii. Din acest motiv, considerăm că este potrivit ca la sfârșitul rânduielii să se facă apolisul praznicului amintit.
Unele manuale de Tipic fac precizarea că anterior citirii rugăciunilor acestei rânduieli trebuie să se facă Sfințirea cea mică a apei, care nu apare nici în Molitfelnice și nici în Aghiasmatare.
Rugăciunea ce se citește acum de către preot mijlocește pentru izbăvirea pruncului de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrășmașului și să urmeze poruncile lui Dumnezeu. Punerea numelui (care se recomandă și trebuie să fie unul singur și de sorginte creștină), un semn al punerii lui în slujba lui Dumnezeu, este un motiv de stăruință în rugăciune ca numele cel sfânt al lui Dumnezeu să rămână nelepădat de la dânsul, când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica cea sfântă, desăvârșindu-se prin înfricoșătoarele Taine. Această rânduială este ca o promisiune că pruncul va deveni membru al Bisericii, care este Trupul lui Hristos.
La sfârșitul rânduielii, Molitfelnicul face următoarea precizare: Se cuvine a ști că, dacă pruncul născut este slab și nu suge, ci trage să moară, nu trebuie să se aștepte, cum rău zic unii, până la a șasea sau a opta zi. Această precizare vine să confirme, o dată în plus, că ierurgiile au un rol benefic în viața omului și a creștinului, dar nu sunt absolut necesare pentru mântuire, cum este cazul sfintelor Taine; astfel, dacă este cazul nu mai trebuie să se aștepte pentru a se săvârși rânduiala din ziua a opta pentru punerea numelui ci în ceasul în care s-a născut, spălându-l, în dată să-l boteze, spre a nu muri nebotezat. Căci – precizează Molitfelnicul – dacă femeile grele de cinci luni, care din vreo lovitură se întâmlpă să lepede, cad sub osânda de ucidere, după legi și canoane cu atât mai vârtos trebuie să păzim pruncii de curând născuți să nu moară nebotezați.
Rânduiala prezentată mai sus se săvârșește atunci când sarcina este dusă la bun sfârșit, iar copilul născut este sănătos ( tocmai am văzut că în caz contrar acestea de pâna aici se omit ). Sunt însă și cazuri triste în care mama – cu voie sau fără voie – nu duce sarcina până la capăt, ori copilul ce se naște este deja mort.
În grija-i pentru fii săi, Biserica a așezat o rânduială ce se săvârșește într-o asemenea situație, anume RUGĂCIUNEA CÂND LEAPĂDĂ FEMEIA.
Rânduiala este cea obișnuită unei ierurgii de mică întindere: binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, troparul zilei și rugăciunea ce dă numele acestei rânduieli, după care urmează obișnuitul sfârșit.
Cum aici nu mai este vorba de o ierurgie pusă în legătură cu vreun eveniment din viața Mîntuitorului, considerăm că nu este greșit a se pune otpustul zilei, lucru care de altfel se întâmplă la cele mai multe ierurgii izolate din Molitfelnic.
În vechime, Molitfelnicele românești prescriau, înaintea de rânduiala propriu-zisă, obligația preotului de a administra Taina Spovedaniei femeii ce a pierdut sarcina pentru a putea determina cauza avortului. În prezent, Molitfelnicul nu mai prescrie această obligație ( nu cunoaștem din ce motive ), dar pe parcursul rugăciunii apar ambele posibile cauze ale avortului ( voia sau întâmplarea neintenționată ). Totuși nu credem că sfatul și-a piredut valabilitatea în timp; astfel este bine ca rânduiala veche să fie respectată și să fie administrată și Taina Spovedaniei, mai ales că această ierurgie marchează începutul lungului proces al pocăinței pentru păcatul uciderii ( cu voie sau fără de voie ).
Rugăciunea reunește în sine fragmente din primele două rugăciuni pentru mama pruncului din rânduiala ce se săvârșește femeii lăuze în condițiile unei nașteri normale, cu cererile de iertare a celei ce a căzut în păcat de ucidere cu voie sau fără de voie și a lepădat pe cel zămislit într-însa, precum și pentru toți cei ce s-au atins de dânsa.
Tipicul indică drept loc de săvârșire a acestei ierurgii pronaosul bisericii. După otpust, femeia – care este tratată asemenea unei lăuze – merge de se închină în sfântul locaș, putând săruta icoanele (dacă au trecut cele patruzeci de zile reglementate în cazul lăuziei; de altfel, nici nu este recomandat ca această rânduială să se săvârșească înainte de înplinrea celor patruzeci de zile ).
Molitfelnicul redă în urma acestor rânduieli câteva canoane ale sfinților Apostoli și ale sfinților Părinți pentru sfântul Botez, urmate de ceea ce se numește RÂNDUIALA ÎNAINTEA SFÂNTULUI BOTEZ și SLUJBA BOTEZULUI săvârșit în condiții normale și în caz de necesitate. Urmează apoi RUGĂCIUNILE CE SE CITESC DUPĂ PATRUZECI DE ZILE FEMEII CARE A NĂSCUT.
Având în vedere că, în practică, această rânduială se săvârșește înainte de rânduiala catehumenatului ( pentru ca mama să poată intra în biserică în vederea participării la slujba Botezului ), vom prezenta aici această rânduială, care este ceva mai dezvoltată decât cele întâlnite până aici. Plasarea rânduielii de la patruzeci de zile aici este legată de cea a îmbisericirii pruncului care nu poate fi făcută decât numai după Botez.
Rânduiala de la patruzeci de zile se face potrivit Tipicului la Biserică ( în pronaos ), după ce au trecut cele patruzeci de la naștere, timp în care transformările fiziologice legate de naștere se vor fi încheiat. Molitfelnicul indică drept necesară și prezența nașului, avându-se în vedere că pruncul urmează să fie îmbisericit și după aceea să fie luat de naș.
După binecuvântarea obișnuită și rugăciunile începătoare, troparul zilei și, dacă vrea sfințitul slujitor, este bine să se adauge troparul și condacul praznicului Întâmpinării (care s-au rostit și cu prilejul rânduielii din ziua a opta). După acestea urmează o rugăciune prin care se cere ca pacea dumnezeiască să ne fie dată nouă, oamenilor, dimpreună cu milostivirea.
Urmează apoi două rugăciuni pentru mamă și alte trei pentru prunc, care dacă pruncul a murit între timp se suprimă.
În cazul în care această rânduială se face înainte de administrarea Botezului, se pune acum otpustul ( cel al Întâmpinării ); dacă îi urmează Tainei Botezului, se adaugă și ritualul îmbisericirii.
Rânduiala de la patruzeci de zile este moștenită din perioada vechitestamentară, unde se arată că la sfârșitul perioadei de patruzeci de zile ( în cazul în care se năștea un băiat ) sau optzeci de zile ( în cazul în care se năștea o fată ), numite perioade de curățire, mama venea la templu, unde aducea jertfă pentru păcat, rânduială împlinită și de Maica Domnului ( Lev. XII, 3-8 comp. Lc. II, 22 ).Prima dintre cele două rugăciuni pentru mama pruncului este asemănătoare ca idei celor din a opta zi. Se cere acum ca și atunci curățirea ei de tot păcatul și de toată întinăciunea pentru ca să se învrednicească fără de osândă a se împărtăși cu sfintele Taine.
A doua rugăciune vizează curățirea sufletească și trupească necesară pentru a putea intra cu vrednicie în sfânta biserică, bineînțeles în vederea împărtășirii.
Cele două rugăciuni vin, de fapt, să desăvârșească rânduiala începută prin rânduiala din prima zi. Dacă atunci apa sfințită în biserică făcea ca mama să nu rămână, totuși, departe de cele sfinte și să primească ajutor în procesele fiziologice și sufletești post-natale, acum sunt vizate înseși sfintele Taine, care să arate, să confirme și să întărească curățirea sufletească și trupească a mamei.
După cele două rugăciuni pentru mamă, Biserica se ocupă de prunc, pentru care cere de la Dumnezeu binecuvântare, sfințire, înțelepciune, minte și bună pricepere – adică tot ceea ce îi este necesar omului pentru a fi cu adevărat mădular al Trupului lui Hristos, care este Biserica. Și pentru că Dumnezeu a avut grijă ca pruncul să ajungă până în ceasul de acum, El este rugat ca nici de aici înainte să nu lepede dinaintea feței Sale făptura Sa, care urmează a vedea lumina cea înțelegătoare, adică să primească Botezul. De altfel, în cazul în care rânduiala se săvârșește după administrarea Botezului, aceste rugăciuni pentru prunc se omit.
Cea de a doua rugăciune pentru prunc face trimitere la monentul Întâmpinării Domnului. Asemenea Mântuitorului, care a fost întâmpinat la templu de Dreptul Simeon, tot așa pruncul este întâmpinat de preot, care cere pentru acesta binecuvântare și creștere spre tot lucrul bun și bineplăcut lui Dumnezeu și depărtarea de toată puterea potrivnică, prin însemnarea chipului crucii, pentru că El este Cel ce apără și păzește pruncii. Finalitatea împlinirii tuturor acestor cereri pentru prunc este dobândirea vieții veșnice, numărarea lui în rîndul celor aleși, intrarea în împărăția veșnică, fiind chemat spre aceasta.
A treia rugăciune pentru prunc ( și ultima din această rânduială ) nu mai are drept subiect doar pe prunc, ci și pe cei care i-au dat viață, ca și pe cei care se vor îngriji de creșterea sa duhovnicească – părinții și nașii -, ceea ce exprimă caracterul eclesiologic al cultului divin public.
Pentru motive bine întemeiate, rânduiala de la patruzeci de zile se poate săvârși anticipat, adică mai înainte de împlinirea termenului precizat – în general la patru săptămâni. Un asemenea motiv ar putea fi temerea de moarte sau faptul că lăuza trebuie să facă cele ale gospodăriei. În acest caz însă, lăuza nu poate să intre în biserică înainte de împlinirea celor patruzeci de zile, nu poate lua anafură și nici Paște mic; poate fi însă stropită, dimpreună cu pruncul ( chiar și nebotezat ), la botezul obștesc al caselor.
RÂNDUIALA ÎNAINTEA BOTEZULUI este ultima dintre ierurgiile prebaptismale, fiind și cea mai dezvoltată dintre toate cele în legătură cu sfânta Taină a Botezului, și totodată și cea mai bogată în semnificații.
Remarcăm că această rânduială nu are nici obișniuta binecuvântare de la început și nici otpust, cum au celelalte ierurgii, ci se intră direct în rânduială, precedată doar de stihul 73 al psalmului CXVIII: Mâinile Tale m-au facut și m-au zidit. Această rânduială mai este numită și a catehumenatului sau a facerii catehumenului.
Rânduiala ( care este o prescurtare a celei din perioada primară ) se săvârșește imediat înaintea Botezului ( de unde și denumirea amintită mai sus), deoarece, astăzi, cei botezați numai cu rare excepții sunt adulți, caz în care între această rânduială și cea a Botezului se lasă o oarecare distanță temporală.
Molitfelnicul așază înaintea rânduielii o scurtă învățătură de tipic (aceasta apare în Molitfelnicele românești încă din secolul al XVI-lea, fiind tradusă după un Evhologhiu grecesc ), în care se arată că la începutul slujbei pruncul va fi îndreptat cu fața spre răsărit, ținut fiind în brațe de unul dintre nași, care trebuie să fie ortodocși, mai în vârstă și cunoscători ai dreptei credințe. Dacă este după Sfânta Liturghie, preotul va fi îmbrăcat cu toate veșmintele; în caz contrar va fi, ca de obicei, îmbrăcat cu epitrahilul. Menționăm că nu este greșit ca preotul să fie îmbrăcat și cu felonul chiar de la începutul rânduielii. Această rânduială se săvârșește în tinda bisericii, dar dacă este vreme rea – ger, de exemplu –, dacă biserica nu are pridvor închis, se poate săvârși și în pronaos, cât mai aproape de ușile bisericii.
După ce suflă de trei ori cruciș asupra pruncului zicând cuvintele amintite mai devreme ( Ps. CXVIII, 73 ), preotul rostește o rugăciune prin care roagă pe Dumnezeu să primească pe candidat în rândul catehumenilor, rostind numele acestuia, precum și ca Dumnezeu să depărteze de la dânsul înșelăciunea cea veche și să-l scrie în cartea vieții.
Urmează acum cele patru rugăcini de exorcizare ( ultimele dintre ele numindu-se, în mod greșit, lepădări ), care – prin conținut și structură – amintesc de Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În vechime, această rânduială se administra în paralel cu ascultarea catehezelor.
Știm că în Bierica primară exista treapta așa-numiților exorciști, care aveau drept misiune tocmai citirea acestui tip de rugăciuni, care în acea vreme se citeau de mai multe ori în perioada catehumenatului, perioadă care putea dura uneori până la trei ani.
Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă în catehezele sale că exorcismele au origine dumnezeiască, puțin mai târziu arătând puterea deosebit de mare a acestor rugăciuni prin cuvintele: simpla suflare a exorcistului este foc pentru nevăzutul demon.
La a cea de a patra rugăciune de exorcizare ( prima are mai mult caracterul și forma unui blestem la adresa diavolului), preotul suflă din nou asupra pruncului în chipul crucii, însemnându-l ca și până acum la frunte, la gură și la piept și rostind de trei ori cuvintele: Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul și necuratul duh care se ascunde și se încuibează în inima lui, enumerând apoi duhul înșelăciunii, duhul vicleșugului, duhul slujirii idolești și a toată lăcomia, duhul minciunii și a toată necurăția – așadar câteva dintre păcatele în care omul cade foarte lesne și adesea.
În vechime, aceste rugăciuni erau citite în ultima zi ( care uneori era chiar ziua Botezului ), de către cel ce avea să săvârșească această Taină ( episcop sau preot ), care este îndemnat a citi bine sfintele rugăciuni și a le citi cu socotință, rar și spre auzire, pentru ca cel pentru care sunt citite să nu aibă de suferit din această pricină.
În cazul în care slujesc mai mulți preoți, acestea sunt citite de către preotul cel mai tânăr.
Rânduiala catehumenatului se continuă cu Lepădările propriu-zise – formule prin care catehumenul ( ori nașul în cazul pruncilor ) afirmă că se leapădă de satana, de toate lucrurile lui, de toți slujitorii lui, de toată slujirea lui și de toată trufia lui – și de împreunarea cu Hristos, pe care-L mărturisește ca Împărat și Dumnezeu.
Formula lepădărilor a avut de suferit de-a lungul timpului mai multe schimbări, ele fie fiind declamate de către catehumeni ( sub forma apostrofei : Mă lepăd de tine, satana, și de toată cinstirea ta, de toată strălucirea ta, de toate poftele tale și de toate lucrurile tale), fie ca un răspuns al acestuia la întrebarea exorcistului ori a preotului : Te lepezi de satana și de toate lucrurile lui și de toți îngerii lui și de toată latria lui și de toată slujba lui și de toată trufia lui. Răspunsul mă lepăd era dat după fiecare precizare sau numai la finele întrebării.Molitfelnicul contemporan chiar precizează că răspunde cel ce vine să se boteze ori nașul său la fiecare întrebare.
Lepădarea de satana se face cu fața spre apus – locul de unde vine întunericul. Întreita lepădare de satana și de toate ale sale este este continuată și confirmată de suflarea în chipul crucii și scuiparea în acea direcție, ceea ce echivalează cu eliberarea omului din robia celui vrăjmaș.
După ce și-a mărturisit hotărât despărțirea de satana și l-a batjocorit scuipându-l, catehumenul se întoarce spre răsărit și tot de trei ori mărturisește dorința sa de a se uni cu Hristos, răspunzând afirmativ la întrebarea Te unești cu Hristos?
Întoarcerea către răsărit de la apus ( între lepădarea de satana și unirea cu Hristos ) este o nouă mărturisire a lepădării de vrăjmașul omului, căruia, întorcându-i spatele, catehumenul îi demonstreză că vrea să ducă o viață responsabilă, împreună cu Hristos, de aici înainte.
Afirmației Mă împreunez (cu Hristos) îi urmează rostirea Crezului – fie de către cel ce urmează să fie botezat, fie de către naș (în cazul pruncilor ), fie de către însuși preotul. Molitfelnicul sesizează aici o greșeală din practica liturgică, în care cântărețul ori altcineva dintre participanți rostește Simbolul de credință, pretinzând în mod expres ca una dintre cele trei persoane menționate să facă această mărturisire de credință. Rostirea Crezului atesta – în vechime – însușirea învățăturilor din timpul catehumenatului. Declamarea lui de către naș astăzi nu poate fi decât o garanție că nașul este un creștin pe care Biserica se poate baza în orice vreme.
Crezul este rostit tot de trei ori ( în numele Sfintei Treimi ), după care catehumenul răspunde la întrebarea Și te închini Lui?, adresată de către preot, cu o formulă doxologică: Mă închin Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei cei de o ființă și nedespărțită – afirmare a consubstanțialității și deoființimii Sfintei Treimi și, în același timp, ca o anulare a întreitei lepădări a lui Petru, și pe de altă parte, ca amintire a întreitei respingeri a diavolului de către Mântuitorul în ispita din pustiul Carantaniei.
Ca o mulțumire adresată lui Dumnezeu pentru acest aproape creștin, preotul rostește: Binecuvântat este Dumnezeu, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, după care, intrând în biserică, rostește o rugăciune prntru cel ce a fost făcut catehumen, în care cere învrednicirea de darul sfântului Botez, dezbrăcarea de omul cel vechi și învierea lui pentru viața de veci, umplerea lui cu puterea Duhului Sfânt spre unirea cu Hristos și transformarea lui în fiu al împărăției veșnice.
După ce a săvârșit această rânduială, preotul – care îmbracă acum și sfita și mânecuțele, în cazul în care nu este deja îmbrăcat cu toate veșmintele – poate începe slujba sfintei Taine a Botezului, la care poate participa și mama pruncului, dacă au trecut cele patruzeci de zile de curățire și dacă i-au fost citite rugăciunile prescrise pentru această situație.
Despre rânduiala care se săvârșește la patruzeci de zile de la naștere am vorbit puțin mai înainte, arătând atunci că ea este împreunată cu cea a îmbisericirii pruncului, ceea ce ar atesta faptul că este o ierurgie postbaptismală. În practică, însă, această molitfă se citește înainte de Botez – anume, imediat înainte de Rânduiala la facerea catehumenului – pentru ca mama să poată participa și ea la nașterea din apă și din duh a pruncului său ( lucru care, în caz contrar și fără trecerea răstimpului amintit, nu se poate face).
Ultima ierurgie în legătură cu sfânta Taină a Botezului, Rânduiala îmbisericirii pruncului are următoarea rânduială, în cazul în care se face unită cu Rânduiala de la patruzeci de zile: preotul, după rostirea rugăciunilor respective, ia pruncul din brațele mamei și face cu dânsul semnul sfintei cruci înaintea ușilor bisericii, rostind formula: Se îmbisericește robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin., după care, intrând în sfânta biserică, preotul rostește începutul rugăciunii la intrarea în biserică (Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă); în mijlocul bisericii, preotul, după ce rostește din nou formula Se îmbisericește robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin., spune În mijlocul bisericii Te voi lăuda. formula Se îmbisericește robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin este repetată și înaintea sfintelor uși, după care pruncul fie este dus în sfântul Altar, după care este închinat la icoanele împărătești ( cazul băieților), fie este direct închinat la icoanele împărătești (cazul fetelor), preotul rostind în dreptul icoanelor rugăciunule respective. În sfântul Altar, pruncii sunt închinați în cele patru laturi ale Sfintei Mese, începând cu cea dinspre apus. La sfârșit, preotul rostește rugăciunea Acum liberează…, și așează pruncul înaintea sfintelor uși, de unde este ridicat de către naș, care mai înainte se închină de trei ori (dacă lipsește nașul, pruncul poate fi luat și de mamă). După ce nașul ori mama ia pruncul de jos, preotul rostește otpustul.
Nici Molitfelnicul, nici Tipicul nu precizează rânduiala în cazul în care ritualul îmbisericirii se face în legătură cu slujba Botezului.
Rânduiala după care se săvârșește această ierurgie, într-un asemenea caz, trebuie să fie cea obișnuită pentru rugăciunile izolate din Molitfelnic, anume: după Botez, preotul dă binecuvântarea obișnuită pentru ierurgii, se rostesc rugăciunile începătoare, la care se adaugă troparul și condacul Întâmpinării Domnului – eveniment de care amintește –, după care preotul procedează conform ritualului prezentat mai sus, sfârșind cu otpustul Întâmpinării.
Ritualul îmbisericirii pruncului nu se poate săvârși anterior administrării Tainei Botezului, întrucât – conform tradiției Bisericii – persoanele care nu sunt botezate nu pot trece de pronaos. În cazul neofiților adulți, îmbisericirea se face după patruzeci de zile de la Botez, iar pruncii botezați înainte de patruzeci de la naștere vor fi alăptați de o altă femeie, botezată, care este curată, până când mamei i se vor citi rugăciunile de curățire.
Presupunem că rânduiala îmbisericirii trebuie să fie o reminiscență a rânduielii din vechime din a opta zi de după Botez, în cadrul căreia neofitul era spălat de mir ( lucru care acum se face în chiar rânduiala Botezului ). Așezarea pruncului înaintea sfintelor uși, la finele acestei rânduieli, este un semn al afierosirii acestuia lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 3
Ierurgii în legătură cu Taina Hirotoniei și a Cununiei.
Despre Slujbele de Mulțumire
În primul capitol al prezentei lucrări aminteam de faptul că cele mai multe dintre ierurgii (anume cele în legătură cu viața omului) stau în legătură cu două dintre slujbele cultului divin public ortodox, anume Sfânta Liturghie – care, pe lângă faptul ca este centrul acestuia, este expresia cea mai deplină a comuniunii membrilor Bisericii cu izvorul harului dumnezeiesc, Dumnezeu insuși – și Sfințirea cea mică a apei sau Aghiasma mică, cea mai des săvârșită dintre ierurgii.
Iată, însă, că există o serie de ierurgii care nu stau în legătură nici cu o slujbă, nici cu cealaltă, ci cu cea a unora a sfintele Taine, în dependență de care se și săvârșesc. Este cazul ierurgiilor pre- si post- baptismale (despre care am vorbit în capitolul precedent) și despre ierurgiile in legătură cu sfintele Taine ale Nunții si Hirotoniei. Pe de altă parte, dacă înțelegem Rânduiala Proscomidiei (prima parte a Sfintei Liturghii) ca o rânduială de consacrare si binecuvântare a darurilor de pâine și vin, aduse de credinciosi, credem că nu este deloc greșit a socoti și această rânduială în rândul ierurgiilor.
În cele ce urmează, ne vom opri atenția asupra celor două ierurgii care au mai rămas (considerând ca rânduiala Proscomidiei cere o atenție deosebită și un spațiu mult mai mare decât îi putem noi acorda în prezenta lucrare), insistând în chip deosebit asupra ierurgiilor in legatura cu Taina Nunții – anume Logodna și Rugăciunea din ziua a opta după Cununie – și făcând numai o scurtă incursiune asupra ierurgiilor în legătură cu Taina Hirotoniei; după aceasta vom spune câteva lucruri în legătură cu Rânduiala rugăciunii de mulțumire (care este folosită și în legătură cu Taina Nunții) si despre Randuiala Tunderii in monahism, deși aceasta nu are legătură cu niciuna dintre sfintele Taine.
Însă, mai inainte, de a vorbi despre rânduiala și simbolismul hirotesiilor, se cuvine să facem câteva precizări în legătură cu cei doi termeni asemănători ca formă, dar deosebiți ca sens și conținut.
Originea celor doi termeni este grecească – astfel, hirotonie, care se utilizează numai pentru cele trei trepte ale preoției sacramentale, provine din grecescul (care inseamnă întinderea mâinilor sau alegere), iar hirotesie din (care – la origine – inseamnă punerea mâinilor).
Inițial, termenul hirotonie desemna actul alegerii (prin vot, deci prin ridicarea mâinii) de către popor a unui nou preot, sens pe care și l-a lărgit în timp – lucru pe care îl desprindem din unele canoane, care confundă cei doi termeni, vorbind despre hirotonia ipodiaconului, sau a altor membri ai clerului inferior.
Pe de altă parte, termenul hirotesie se apropia mai mult de sensul actual al celuilalt, desemnând actul sacramental al punerii mâinilor prin care candidatului i se permite intarea in cler, act care se folosea și pentru Taina Mirungerii (sau Confirmării – cf. F. Ap. VIII, 17); această apropiere a dus pentru o vreme la confuzia dintre cei doi termeni, lucru explicabil prin aceea că termenul hirotesie are mai mult sensul de binecuvântare, sens produs de faptul ca punerea mâinilor era însoțită de rostirea unor rugăciuni.
În timp, s-a ajuns la stabilirea sensurilor actuale, cu mențiunea ca termenul hirotonie desemnează o Taina instituită de Mântuitorul, în vreme ce termenul hirotesie desemnează o slujbă de binecuvântare, ce conferă un har ajutător pentru o misiune speciala (să nu uităm că hirotesia stă în legătură cu una dintre Tainele cu destinație specială), anume preluarea unora dintre sarcinile diaconului, respectiv primirea unor ranguri administrative și onorifice.
Hirotesiile premergătoare Tainei marchează, mai intâi de toate, intrarea primitorului in rândul clericilor (chiar dacă el va face parte, deocamdată, doar din clerul inferior), fapt care îi conferă un anumit statut, deosebit și privilegiat față de cel al credincioșilor. Bineînțeles că hirotesia nu se reduce la acest aspect, ci ea este expresia binecuvântării si importanței pe care Biserica o acordă acestui moment special.
În funcție de finalitatea hirotesiei, momentul săvârșirii poate fi înainte de Sfânta Liturghie (la sfârșitul Utreniei sau al Ceasurilor), ori după Rugăciunea Amvonului. Totuși, hirotesiile se pot face și independent de Sfânta Liturghie, caz în care se pot săvârși în paraclisul de pe lângă reședința arhiereului. Tot ca o excepție este și hirotesia starețului, care se poate săvârși seara, înainte de Vecernie. Locul este naosul bisericii, niciodată în sfântul Altar, iar săvârșitorul este întotdeauna arhiereul. Ca o excepție, cu acordul acestuia, egumenul unei mănăstiri poate săvârși hirotesiile in citeț și în ipodiacon, în mănăstirea sa, dar numai pe seama acesteia.
În cazul în care hirotesiile în citeț și în ipodiacon se fac în vederea administrării Tainei Hirotoniei (așa cum se și întâmplă în practică, de cele mai multe ori), se impune ca primitorul să îndeplinească toate acele condiții care se cer pentru însăși Taina, și, bineînțeles, să se pregătească pentru aceasta.
Dacă rânduiala se săvârșește independent de Sfânta Liturghie, arhiereul rosteste binecuvântarea mică, după care se rostesc rugăciunile începătoare, candidatul fiind îmbracat deja în reverendă sau anteriu (cu binecuvântarea ierarhului). Dacă rânduiala se săvârșește în legătură cu Sfânta Liturghie, această parte se omite, rânduiala fiind următoarea: după ce candidatul face trei metanii mari între sfeșnicele împărătești, spre răsărit, este luat de diaconi și adus înaintea arhiererului, rostind, pe rând: Poruncește! Porunciți! Poruncește, (Înalt) Prea Sfințite Stăpâne spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotesit citeț! Aici, candidatul, aflat în genunchi înaintea arhiereului, este tuns de către arhiereu in chipul Crucii (zicând: Se tunde robul lui Dumnezeu [N], in numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh), după ce, în prealabil, l-a binecuvântat de trei ori pe cap. Arhidiaconul rostește Domnului să ne rugăm, iar arhiereul rostește rugăciunea prescrisă de Arhieraticon. După rugăciune noul citeț primește Apostolul, îl sarută, și deschizându-l citește puțin. Primind binecuvântare de la arhiereu, citețul sărută mâna arhiereului și se retrage pentru a îmbraca stiharul și felonul, potrivite cu starea sa.
Aceeași rânduială se face și în cazul hirotesiei în ipodiacon, cu următoarele diferențe: candidatul, primind din vreme stiharul dimpreună cu orarul, vine înaintea arhiereului deja îmbracat cu acestea. Dupa rugăciunea specială, ceva mai lungă decât cea pentru citeț, noul hirotesit nu mai primește Apostolul, ci un ștergar (pe care arhiereul îl pune pe umărul stâng), un lighenaș și un vas cu apă, din care – la momentele potrivite din rânduiala Sfintei Liturghii – va turna arhiereului să se spele. După aceasta, diaconii îl conduc înaintea icoanei Mântuitorului, unde stă până la Heruvic, când – după cădirea de la acest moment – diaconii îl aduc înaintea sfintelor uși, unde toarnă arhiereului, venind apoi înaintea icoanei Maicii Domnului, unde stă până la Axion, moment în care trece în sfântul Altar, unde iarăși toarnă arhiereului să se spele. Dacă va fi hirotonit diacon, este lăsat numai în stihar, dacă nu va fi hirotonit, rămâne îmbrăcat și cu orarul, purtând tricherul.
În cazul în care sunt mai mulți candidați la această hirotesie, rugăciunea este citită pentru toți o dată (deci la plural), iar lighenașul îl ține cel mai în vârstă.
Dintre celelalte hirotesii vom acorda putin mai multă atenție hirotesiei în duhovnic (a cărei rânduială se respectă și la acordarea rangurilor sau a distincțiilor bisericesti).
Aceată rânduială începe (ca și hirotesiile în citeț și în ipodiacon) cu binecuvântare, atunci când arhiereul nu liturghisește; în caz contrar, se va intra direct în randuială. Astfel, după Rugăciunea Amvonului, candidatul face trei metanii mari spre răsărit între sfeșnicele împărătești, apoi este condus, apoi este adus înaintea arhiereului de către un diacon care rostește: Poruncește,! Porunciți,! Poruncește (Înalt) Prea Sfințite Părinte, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotesit duhovnic pe seama bisericii cu hramul [N] din parohia [N]. După ce candidatul îngenunchează înaintea arhiereului, acesta îl binecuvintează de trei ori pe cap, diaconul rostește Domnului să ne rugăm, iar arhiereul citește rugăciunea specifică din Arhieraticon. Urmeaza citirea Evangheliei (cu rânduiala din timpul Sfintei Liturghii) – In. XX, 19 – 23 –, după care arhiereul citește rugăciunea de hirotesire. Facem precizarea că, dacă hirotesia se face la Sfânta Liturghie, Evanghelia nu se mai citește.
Rânduiala prezentată se săvârșește la toate hirotesiile în orice rang și pentru orice distincție, schimbându-se doar rugăciunea și punându-se, în loc de duhovnic, rangul ori distincția primită. Excepție face rânduiala hirotesiei starețului, care este mult mai bogata.
Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că arhiereul închipuiește – ca și la oricare altă slujbă – pe Mântuitorul Hristos cel Întrupat, iar binecuvântarea de la început este semnul cuviinței cu care suntem datori a ne apropia și sluji Lui. Tunderea candidatului în chipul Crucii amintește, pe de o parte, de tunderea leviților la începutul slujirii lor, iar pe de altă parte, părul este adus ca o pârgă lui Dumnezeu de către candidat, forma tunderii amintind de Patima lui Hristos.
Citirea din Apostol sau din Psaltire (în funcție de treapta în care este hirotesit candidatul – citeț sau ipodiacon) face trimitere la rânduiala din vechime, prin care se verificau aptitudinile candidaților la una dintre cele două trepte, avându-se în vedere și faptul că scopul citețului este acela de a citi, în așa fel încat prin cuvântul lui, credincioșii să înțeleagă mereu mai mult, și nu să plece nelămuriți.
Sfântul Simeon remarcă faptul că unii socotesc cuvintele de acolo ca pe niște semne pentru viața personală, fără a lua însă o atitudine.
Hirotesirea citețului și a ipodiaconului înaintea ușilor împărătești arată faptul că aceștia nu slujesc rugăciunilor Altarului, ci celor din afara acestuia, ori lucrurilor mai mărunte, dar necesare bunei rânduieli, lucru care – de altfel – rezultă și din rugăciunile pe care arhiereul le citește la cele două hirotesii. Astfel, la hirotesirea în citeț, arhiereul cere lui Dumnezeu sfințirea candidatului și să-i dea lui să învețe să citească cu toată înțelepciunea și priceperea dumnezeieștile cuvinte, iar la cea în ipodiacon să-l facă pe candidat vrednic să slujească sfintei Biserici cerând să i se dea lui să iubească buna cuviință a casei Tale, să șadă înaintea ușilor lăcașului Tău cel Sfânt, și să aprindă lumina în cortul slavei Tale.
Celelalte hirotesii se săvârșesc – de asemenea – înaitea sfantului Altar, pentru ca toți cei prezenți să fie martori ai respectivului eveniment, dar și pentru că hirotesia nu are caracterul pe care îl are Taina Preoției. Pe de altă parte, acest lucru arată o dată în plus că prin voia Bisericii el primește harul necesar pentru noua slujire, în vreme ce, în cazul Tainei, harul îl primește de la Mântuitorul Hristos, prin mâna arhiereului; nu se face aici o separație între Biserică și Hristos, ci doar se înțelege că puterea ce li se acordă are autoritate lumească, lucru ce rezultă și din aceea că hirotesiile se pot anula, pe când hirotonia are caracter indelebil.
La hirotesiile de după hirotonie, poporul răspunde afirmativ întrebării Vrednic este? adresată de arhiereu, arătând în acest fel că acceptă noua slujire a celui hirotesit.
Taina sfântă a Cununiei (care are o legătură mai strânsă cu viața credincioșilor, căci o pot primi și ei) este și ea precedată și urmată de ierurgii. Biserica a așezat mai întâi slujba Logodnei, iar după săvârșirea Tainei, Rânduiala rugăciunii din ziua a opta, care – așa cum arată înseși denumirea ei – se săvârșește la opt zile după Cununie.
Înainte de a prezenta slujba (mai exact, rânduiala) Logodnei din punct de vedere istoric și liturgico–simbolic, eate necesar să facem câteva precizări.
Denumirea de Logodnă derivă din grcescul ori din, care înseamnă arvună, gaj, chezășie, Logodna nefiind altceva decât binecuvântarea pe care Biserica o dă momentului în care tinerii, după o matură chibzuință și în înțelegere cu părinții lor hotărăsc să se căsătorească; ea consfințește, astfel, o veche datină strămoșească. Această rânduială precedă în mod obligatoriu slujba Cununiei, fie că se săvârșește cu mai mult timp înainte, sau chiar imediat înainte de aceasta.
Având în vedere faptul că Logodna se săvârșește numai în vederea căsătoriei (ea este o introducere la Taina Nunții), este de la sine înțeles că toate normele canonice care fac referire la această Taină sunt aplicabile și la Logodnă, neîndeplinirea uneia dintre condiții obligând preotul sau episcopul care este solicitat să o săvârșească să nu accepte (în anumite situații, episcopul poate să acorde dispensă, dacă aceasta nu afectează în mod flagrant și major buna viețuire a Bisericii).
Condițiile pentru săvârșirea Tainei Nunții (și deci și a Logodnei) sunt legate de primitorii ei și de timpul săvârșirii.
Primitorii trebuie să fie, potrivit canoanelor, creștini ortodocși (să aibă, așadar, Botez valid ), de sexe diferite, majori; hotărârea trebuie să fie nesilită; ei trebuie să nu mai fie căsătoriți și nici logodiți cu altcineva și să nu se afle în grade apropiate de rudenie. Hirotonia este impediment, ca și situația în care unul dintre cei doi este monah. De asemenea, potrivit sfintelor canoane, bărbatul nu se poate căsători înainte de optsprezece ani, iar femeia înainte de șaisprezece ani, dar aceasta ca un pogorământ.
Pe de altă parte, Nunta (ca și implicit Logodna) nu se poate săvârși în miercurile și vinerile de peste an, în posturi, în ajunurile praznicelor împărătești, în înseși zilele de praznic, între Crăciun și Bobotează și în săptămâna Luminată.Ca excepție, în Postul Mare se poate săvârși numai Logodna în zilele de Bunavestire (25 Martie) și în Duminica Floriilor, fără a fi urmată de Cununie, iar în Postul Nașterii Domnului până la 6 decembrie (Sf.Nicolae), chiar și urmată de Nuntă. Este oprit a se săvârși Taina Nunții în zilele de 29 august (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul) și 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci).
În vechime, rânduiala Logodnei se săvârșea separat de cea a Cununiei. În prezent ea se săvârșește (de regulă) imediat înaintea Tainei, cazurile contrare fiind rare, fapt care nici nu este indicat, având în vedere faptul că Logodna creează impediment la Cununie (fiind asimilată acesteia) și la Hirotonie (în cazul în care este anulată); pe de altă parte, primind Logodna, tinerii pot înțelege că sunt îndreptățiți să înceapă viața de familie, ceea ce nu este corect.
Sfintele canoane opresc pe ieromonahi să săvârșească Taina Nunții, deși în practica mai nouă aceștia săvârșesc și această Taină. De asemenea, ei nu pot fi nași, nefiind căsătoriți – una dintre condițiile impuse nașilor, alături de aceea de a fi creștini ortodocși, cu o viață religios–morală pilduitoare. Referitor la instituția nășiei, precizăm că nașii sunt garanția seriozității hotărârii mirilor și au datoria de a–i îndruma pe tinerii miri, fiindu-le ca niște părinți spirirtuali. Nu este recomandat nici obiceiul de a avea la Nuntă mai multe perechi de nași.
Rânduiala Logodnei începe cu obișnuita binecuvântare mică, după care diaconul (dacă este) ori preotul (în lipsa diaconului) rostește ectenia mare cu cereri speciale pentru miri. Urmează, apoi, două rugăciuni (dintre care numai prima se rostește în auzul tuturor) și punerea inelelor (elementul esențial al rânduielii), rostindu–se de către preot formula Se logodește robul lui Dumnezeu [N] cu roaba lui Dumnezeu [N] în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin, rostită de trei ori(și invers pentru mireasă, tot de trei ori), după care urmează o rugăciune de binecuvântare și, dacă nu urmează îndată slujba Nunții, apolisul zilei respective.
Logodna (ca și Cununia) se săvârșește în Biserică(în caz de nevoie, însă , se poate săvârși și în altă parte). Pe o masă pregătită din vreme se pun Sfânta Evanghelie, două sfeșnice și o Cruce. Peste Evanghelie se pun Cununiile și inelele. Există recomandarea ca alături de acestea, preotul să așeze și Chivotul, ca un semn al prezenței reale a Mântuitorului Hristos în mijlocul tuturor . În cazul în care urmează îndată cununia, se mai adaugă și un pahar cu vin și niște pâine sau pișcoturi.
Fotie Balamace afirmă – fără temei – că Logodna se poate face și fără preot; în acest caz schimbă inelele unul dintre bătrâni.
Înainte de a da binecuvântarea pentru începutul slujbei, preotul îi binecuvintează pe miri, pe fiecare de trei ori, după care așază inelele mirilor pe sfânta Evanghelie (al mirelui în dreapta, al miresei în stânga) și aprinde lumânările, pe care le dă astfel nașilor să le țină și cădește după obicei.
Poziția logodnicilor în timpul slujbei (el înaintea icoanei Mântuitorului, ea înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul) face trimitere la unirea lui Hristos cu Biserica, dar este și un semn al unirii lor în rugăciune, înaintea lui Hristos și a Bisericii Sale, închipuită (simbolizată) de icoana Theotokos.
Pe de altă parte, această poziție arată că bărbatul este cap femeii, așa cum Hristos este cap Bisericii (cf. Ef. V, 23), dar și unitatea și unicitatea ființei celor doi, femeia fiind, așadar, egală cu bărbatul ei, dar acesta având o anume întâietate, dată de aceea că a fost creat primul.
Poziția mirilor este, în cele din urmă, aceeași cu cea pe care ei o au întotdeauna în biserică – bărbații în dreapta, femeile în stânga –, chiar dacă nu există o normă canonică, prin care Biserica să pretindă acest lucru.
Tămâierea celor doi miri (și a întregii biserici, de altfel) are un sens simbolic, reamintind de întâmplarea lui Tobie, care prin afumarea camerei de nuntă, a alungat demonul, curățind astfel casa. Tămâierea, în semnul Crucii, este o dublă purificare a lumii – atât prin tămâie (ca simbol al rugăciunii noastre către Dumnezeu și, deci, a apropierii Lui), cât și prin Cruce, care este altarul de Jertfă al Mântuitorului Hristos, ea fiind și armă de biruință împotriva diavolului.
Aprinderea lumânărilor face și ea trimitere la limbile de foc de la Cincizecime, în care S-a pogorât Duhul Sfânt – semn al faptului că logodnicii așteaptă ca harul Duhului Sfânt să se pogoare și peste familia pe care o întemeiază ei, icoană a Bisericii celei una.
Cele două lumânări, pe care le țin nașii, sunt, pe de o parte, simbol al curăției mirilor, iar pe de altă parte, lumina dumnezeiască și bucuria nuntașilor, dar și amintire a luminii de dinainte de cădere.
Formula de început este comună oricărei ierurgii – binecuvântarea mică, deși unele Molitfelnice mai vechi (cum este cazul ediției slavone din anul 1545) precizează ca formulă de început binecuvânterea mare. Toate edițiile mai noi, precum și Tipicele, consfințesc însă binecuvântarea mică pentru început.
Ectenia mare de la începutul Logodnei a avut și ea de suferit modificări de–a lungul timpului, atât ca număr al cererilor (acesta variind între douăsprezece și paisprezece), cât și ca formă(de exemplu, ectenia mare tipărită în ediția din 1635 a Molitfelnicului se asemăna foarte mult cu cea de astăzi de la Nuntă). Cea mai apropiată formă de cea actuală (din punct de vedere al sensului) pare a fi cea din ediția din 1681 a Moliftelnicului. Spre exemplificare dăm câteva alineate ale acelei ectenii:
Cererea a VII–a: Pentru șerbul lui Dumnezeu[N] și șearba lui Dumnezeu [N], care acum se logodesc, Domnului să ne rugăm.
Cererea a VIII–a: Pentru [ca] să li se dea lor cuconi de moștenire de rod și calea de spășenie, Domnului să ne rugăm.
Cererea a IX–a: Pentru [ca] să le trimită dragoste întreagă, păciuită și ajutor, Domnului să ne rugăm.
Cererea a X–a: Pentru [ca] să se ferească ei într–un gând și tare credință, Domnului să ne rugăm.
Cererea a XI–a: Pentru [ca] să se ferească ei în fără de prihană viață și petrecere, Domnului să ne rugăm.
Cererea a XII–a: Pentru ca Domnul Dumnezeu să le dăruiască lor cinstită nuntă și pat nespurcat, Domnului să ne rugăm.
Ectenia are în vedere atât finalitatea nunții (ajutor, naștere de prunci), cât și întărirea și desăvârșirea dragostei ce stă la baza nunții lor. Pe de altă parte, ectenia are și caracter pedagogic: nuntă cinstită și viață neîntinată sunt daruri ale lui Dumnezeu, dar ele se obțin și cu efort personal, ca și viața și petrecerea fără prihană.
Ecfonisul ecteniei (Că Ție se cuvine toată slava…) vine să confirme, încă o dată, ideea că în tot ceea ce facem trebuie să urmărim slăvirea lui Dumnezeu.
Prima dintre rugăciuni accentuează, pe de o parte, necesitatea unirii în Dumnezeu (care astfel întemeiată, este binecuvântată și întărită, așa cum s–a întâmplat cu Isaac și cu Rebeca, amintiți în textul rugăciunii), iar pe de altă parte cere binecuvântarea pentru logodnici și povățuirea lor spre tot lucrul bun.
Cea de–a doua rugăciune, mai scurtă decât prima, reia cererea a zecea din ectenia mare, într–o altă formă, fiind în același timp și o rugăciune de binecuvântare a hotărârii celor doi.
După ce a rostit ecfonisul acestei rugăciuni, preotul ia inelul mirelui, și făcând cu el de trei ori semnul Crucii pe fața bărbatului zicând formula amintită (Se logodește robul lui Dumnezeu [N] cu roaba lui Dumnezeu [N] în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.Amin), ducând mai întâi inelul la fruntea bărbatului, iar când rostește numele miresei, duce inelul la fruntea acesteia. Rânduiala se repetă și la mireasă întocmai, schimbându–se doar locul numelor celor doi, rostind, deci, preotul mai întâi numele miresei.
Unele Moliftelnice mai vechi, precizează că la a treia rostire a formulei, preotul va rosti acum și pururea și în vecilor, vrând să se arate că Logodna se face în vederea Nunții și că este asimilată acesteia.
După ce rostește de trei ori formula, preotul ajutat de naș (în cazul mirelui) sau de nașă (în cazul miresei) pune inelul în mâna dreaptă a respectivului; inelele vor fi schimbate de nași înainte de cununie.
Utilizarea inelelor la Logodnă nu este ceva specific Bisericii creștine, rânduiala nefiind altceva decât un obicei mult mai vechi, pe care Biserica l–a preluat și l–a încadrat în rânduială, tocmai ca expresie a solidarității cu fiii ei în toate momentele.
În Vechiul Testament inelul era simbolul puterii și al încrederii de care se bucura cineva, lucru pe care îl deducem și din rugăciunea pe care preotul o citește imediat după punerea inelelor: Prin inel s–a dat lui Iosif stăpânire în Egipt; prin inel preamărit Daniil în țara Babilonului. Inelul este, așadar, simbol al încrederii pe care mirii și–o acordă reciproc, dar și expresie a ideii că mirii își aparțin unul celuilalt. Pe de altă parte, el este simbol al fidelității mirilor, unul fața de celălalt.
În Biserica Noului Testament, inelul mai simbolizează și iubirea nesfârșită dintre cei doi miri, fiind semn al legăturii neîntrerupte care trebuie să existe între ei prin dragoste, care este dăruită de Dumnezeu, fiind în același timp și simbol al nesfârșitei iubiri dumnezeiești față de oameni, pentru care se manifestă întocmai Părintelui din pilda fiului risipitor – prin inel Părintele nostru Cel ceresc s–a îndurat spre fiul risipitor, când a zis: dați inel în dreapta lui și junghiind vițelul cel gras, mâncând, să ne veselim.
Edițiile mai vechi ale Molitfelnicului precizează că inelul mirelui era din aur, ca semn al întâietății bărbatului , iar al miresei de argint; sfântul Simeon al Tesalonicului precizează că mirele va purta inel de fier (ca semn al tăriei lui), iar mireasa de aur, ca semn al sensibilității ei. Tot Sfântul Simeon arată că repetarea formulei și a gesturilor ce o însoțesc de trei ori pentru fiecare arată cinstea pe care ei o acordă Sfintei Treimi, care săvârșește mai adevărat toate.
Nominalizarea lui Isaac și a Rebecăi în rugăciunea ce urmează punerii inelelor se vrea atât o pildă pentru cei doi logodnici (se subînțelege sfatul de a trăi împreună totdeauna), cât și o făgăduință (trăind drept, aceia s–au bucurat de binecuvântarea lui Dumnezeu).
Această rugăciune, ultima din rânduiala Logodnei, lipșește din unele ediții ale Molitfelnicului (cel slavon).
Rânduiala Logodnei se încheie cu o ectenie întreită prescurtată, în cuprinsul căreia se găsește o cerere specială pentru logodnici (textele cererilor, trei la număr, sunt aceleași cu cele din ectenia întreită prescurtată din proimionul Utreniei) și o cerere specială pentru cei care sunt de față.Ultimele două cereri arată atât faptul că Logodna este o ierurgie cu caracter oarecum particular (primitorii sau beneficiarii ei nu sunt decât cei doi miri), cât și pe acela că logodnicii au nevoie de comunitate pentru a trăi bineplăcuți lui Dumnezeu.
După ecfonisul acestei ectenii (care evidențiază din nou temeiurile relației lui Dumnezeu cu oamenii, anume mila și dragostea, acestea fiind nedespărțite), Molitfelnicele, invariabil, spun că preotul face apolis, fără a preciza pe care. Cum nicăieri în altă parte nu se găsește un otpust special pentru logodnă, și cum ierurgiile fără otpust special se încheie cu cel al zilei, este de la sine înțeles că și aici preotul va face apolisul zilei. Însă, în cazul în care, urmează de îndată slujba Nunții, apolisul nu se mai rostește.
Tot în legătură cu Taina Nunții stă o altă ierurgie, intitulată în Molitfelnic RUGĂCIUNEA ÎN A OPTA ZI DUPĂ CUNUNIE, ierurgie prin care se face încadrarea noii familii în comunitatea Bisericii.
Această ierurgie este mult mai simplă, ca rânduială, decât Logodna. Ea are următoarea rânduială: binecuvântarea obișnuită, rugăciunile începătoare, tropanul sfinților mucenici, două scurte rugăciuni și apolisul special al Nunții. După încheierea rânduielii, mirii, primind binecuvântare de la preot intră în biserică, rostind mirele rugăciunea la intrarea în biserică și ce rugăciuni va mai ști. Această rânduială se săvârșește în tinda bisericii.
Rostirea troparului sfinților mucenici (tropar care se cântă și la Cununie, în timpul celei de–a doua înconjurări a mesei) vrea să evidențieze, încă o dată, că apropierea de Hristos se face prin îndelungă răbdare și viață curată.
Prima dintre cele două rugăciuni cere pentru tinerii miri înger păzitor, care să–I păzească de orice rătăcire până la sfârșit, dar și învrednirea împărtășirii cu sfintele Taine.
Cea de–a doua rugăciune face referire la relația intrafamilială dintre bărbat și femeie, arătându–se ca model relația dintre Hristos și Biserică, așa cum este ea descrisă de Sfântul Apostol Pavel (Efeseni, V, 20–33).
Momentul săvârșirii acestei rânduieli este, în practică, după Sfânta Liturghie. Firesc însă, avându-se în vedere cele spuse mai sus – cum că prin această ierurgie se face intrarea noii familii în comunitate –, ar fi ca ea să se săvârșească mai înainte, pentru că se poate vorbi de prezența comunității în sfântul lăcaș, numai în timpul slujbei.
Originea rânduielii este destul de veche, rânduiala găsindu-și corespondența în ritualul spălării noului botezat, care, în vechime, avea loc la opt zile după botez.
Dat fiind faptul că în vechime nu existau cununii de metal (ca astăzi), ci mirii purtau cununi de flori sau ramuri de copac, ori chiar din monede de aur și argint, aceste cununi pe care mirii le purtau timp de opt zile, ca semn al biruinței lor asupra propriilor fapte se desfăceau în a opta zi.De aici și denumirea populară de dezlegare a cununiilor.
În practică (deși Molitfelnicul nu precizează expres), mirii vin însoțiți de nași, care poartă – ca și la Logodnă și la Cununie – lumânările aprinse. Faptul că rugăciunea (rânduiala, mai exact) se săvârște în afara bisericii este un semn al faptului că mirii se socotesc nevrednici de a intra în sfântul lăcaș, din cauză că și–au pierdut curăția feciorelnică de mai înainte. Acest lucru pare să–l spună și prima dintre cele două rugăciuni Învrednicește-i [Doamne] a intra in sfânta ta biserică și a se împărtăși cu sfintele Tale Taine….
Intrând în biserică, mirii sărută icoanele (rostind rugăciunile ce vor ști), dau lumânările cântăreților spre a fi folosite în biserică. Precizarea care urmează în Molitfelnic – mirii plecându–se spre strane, se duce fiecare la locul său, ascultând sfânta slujbă cu luare aminte – vine să confirme afirmațiile de mai sus cu privire la momentul săvârșirii rânduielii.
După ce redă rânduiala pentru a doua nuntă, Molitfelnicul, arată, pentru îndrumarea preoților, că atunci când li se va cere a săvârși așanumita cununie de argint (de aur ori de diamant) la împlinirea a douăzeci și cinci (cincizeci, respectiv șaptezeci și cinci) de ani de împreună viețuire, se va săvârși Rânduiala rugăciunii de mulțumire pentru toată facerea de bine.
Rânduiala – care se poată face fie acasă, fie la biserică – are următoarea desfășurare : Binecuvântarea specială a Tedeumului – Slavă Sfintei, celei de o viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna…– după care urmează Împărate ceresc cântat și rugăciunile începătoare, Veniți să ne închinăm…(de trei ori), Ps. 117, care se încheie cu Aliluia,Aliluia, Aliluia, slavă Ție, Dumnezeule rostit de trei ori.
Urmează ectenia mare, care are intercalate după cererea antepenultimă cinci cereri speciale –ale rânduielii de mulțumire–, iar după ecfonis, trei tropare de mulțumire. După aceea, Apostolul și Evanghelia, ectenia întreită cu cereri speciale. Aici are loc schimbarea inelelor (dacă se cere acest lucru) preotul rostind de trei ori formula Se binecuvântează robul lui Dumnezeu [N] cu roaba lui Dumnezeu [N], în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Preotul citește acum rugăciunea de mulțumire, după care se cântă Doxologia mare sau imnul sfântului Niceta de Remesiana Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, după care preotul rostește apolisul de la slujba Cununiei.
La ectenie (la cererile speciale) și la rugăciunea de mulțumire se pune adausul pentru binefacerile ce au fost asupra robilor lui Dumnezeu [N], în timpul celor douăzeci și cinci (respectiv cincizeci sau șaptezeci și cinci) de ani de împreună viețuire.
La sfârșitul rânduielii nașii schimbă inelele, întocmai ca și la Logodnă.
Indicația aceasta nu apare în toate edițiile Molitfelnicului ceea ce o arată a fi mai nouă (probabil prima jumătate a secolului al XX–lea), așa cum nu apare nici rânduiala rugăciunii de mulțumire.
Molitfelnicul prevede și situația în care această rânduială se săvârșește împreună cu Sfânta Liturghie. Astfel cererile (cu adaptările amintite) se vor adăuga ecteniei mari (în același loc), după vohod se vor adăuga troparele de mulțumire, la Apostolul și Evanghelia zilei. Se vor adăuga cele speciale, iar rugăciunea de mulțumire se citește imediat după Rugăciunea Amvonului și va fi urmată de Doxologie. La chinonicul zilei, se va adăuga al mulțumirii.
Rânduiala are caracter doxologic, de slăvire a lui Dumnezeu, Cel ce toate le face bune foarte(cf. Fac. I, 31), lucru pe care îl observăm chiar de la începutul ei – formula de binecuvântare este, mai degrabă, o formulă de mulțumire, prin care Biserica, în frunte cu cei ce aduc mulțumire lui Dumnezeu, Îl slăvesc pe acesta . în fond verbul a binecuvânta, raportat la Dumnezeu are – în limbajul liturgic– sensul de a slăvi, a lăuda. Se cuvine a–I mulțumi lui Dumnezeu slăvindu–L pentru toate binefacerile pe care ni le–a dat.
Prezența rugăciunilor începătoare în rânduiala făcută separat de Sfânta Liturghie este firească, ele fiind un moment introductiv, o pregătire a noastră pentru a ne apropia de Dumnezeu; pe de altă parte singur Duhul se roagă pentru noi (Rom. VIII, 26) ceea ce ne face să cerem ajutor în a ne ruga pe însuși Dumnezeu. În același timp Veniți să ne închinăm se vrea (și este un îndemn pentru toți să se apropie de Dumnezeu cu credință, cu dragoste și cu frică , neavând alt scop decât slujirea și preamărirea Lui. Îndemnul este completat (și continuat) de psalmul CXVII, un psalm de laudă, care scoate în evidență faptul că cel ce–și pune nădejdea în Dumnezeu nu piere. Sfârșitul psalmului Dumnezeul meu ești Tu și Te voi lăuda; Dumnezeul meu ești Tu și Te voi înălța. Te voi lăuda că mai auzit și ai fost mie spre mântuire (versetul 28) constituie și ideea de fond a rânduielii de mulțumire.
Ectenia mare, cântarea Dumnezeu este Domnul și troparele de mulțumire (care sunt o continuare a rugăciunii de cerere cu cea de laudă și cu cea de mulțumire) sunt urmate de elementele cele mai importante ale unei slujbe în general și ale celei de mulțumire în special: Apostol, Evanghelia și rugăciunea de mulțumire propriu zisă.
Apostolul (preluat din Epistola către Romani – XIII, 1–7) scoate în evidență datoriile noastre față de Dumnezeu, prin analogie cu cele către stăpânire: dați tuturor cele ce sunteți datori: celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (vers. 7). Acest verset face trimitere la cuvântul Mântuitorului către fariseii ce veniseră la El să–l ispitească dacă se cuvine sau nu a da dajdie Cezarului: Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. XXII, 21). Este de la sine înțeles că lui Dumnezeu I se cuvine, mai întâi de toate, a–I mulțumi pentru binefacerile primite.
Evanghelia (text preluat de la Marcu– XI,22–26) arată care este condiția împlinirii cererilor noastre către Dumnezeu: credința de aceea vă spun vouă: toate câte le cereți, când vă rugați, să credeți că le veți lua, și le veți avea (Mc. XI, 24). Dar credința presupune dragoste către Dumnezeu și către semeni. Numai dragostea aduce pacea de care avem nevoie în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii.
După Apostol și Evanghelie, urmează ectenia întreită specială (care din cerințele de rând nu păstrează decât trei); în același timp se vrea a fi și o rugăciune de cerere, dar și de laudă: ca niște robi nevrednici, cu frică și cu cutremur mulțumind milostivirii Tale, Mântuitorule și Stăpâne al nostru, Doamne, pentru binefacerile Tale, pe care cu îmbelșugare le–ai vărsat asupra robilor Tăi [(N) în timpul celor 25 (50, 75) de ani de împreună viețuire], cădem înaintea Ta, și, ca unui Dumnezeu, îți aducem doxologie și cu umilință strigăm: Izbăvește din toate nevoile pe robii Tăi, și ca un milostiv primește totdeauna dorințele noastre, ale tuturor. Cu de-adinsul ne rugăm Ție, auzi-ne și ne miluiește.
După rostirea ecteniei întreite (la sfârșitul căreia se adaugă și alineatul ultim de la ectenia întreită prescurtată din slujba sfeștaniei), preotul, ajutat de naș pune inelele cele noi.
Molitfelnicul precizează că preotul va respecta rânduiala de la Logodnă, schimbându-se numai formula. Astfel, în loc de Se logodește… se pune Se binecuvintează robul lui Dumnezeu [N] cu roaba lui Dumnezeu, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Tipicul intră în contradicție cu cele spuse de Molitfelnic în această privință, atât la momentul punerii inelelor, cât și a formulei. Conform acestuia, momentul punerii inelelor noi este înainte de Apostol, iar formula rostită este în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin, aceasta fiind, probabil, o analogie cu rânduiala Cununiei, în cadrul căreia cununiile se pun înainte de Apostol.
Până la o punere în acord a celor două cărți de cult, cu privire la momentul punerii inelelor, considerăm mai aproape de realitatea liturgică și de adevăr varianta din Tipic. Pe de altă parte, nu suntem de acord cu nici una dintre formule, prima putând stârni uneori zâmbetul (mai ales din partea celor mai puțin familiarizați cu limbajul liturgic și realitățile religioase), ceea ce ar dăuna solemnității necesare momentului, iar cea de a doua fiind și prea scurtă, dar și neoferind posibilitatea repetării ritualului de la Logodnă (ducerea inelelor de la fruntea mirelui la cea a miresei și înapoi și invers). Ni se pare mai potrivită următoarea variantă: Se binecuvintează robul lui Dumnezeu [N] și roaba lui Dumnezeu, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Rugăciunea de mulțumire este și ea o combinare a tuturor tipurilor de rugăciune, predominând cum este firesc, cea de mulțumire: cu umilință aducem acum mulțumire bunătății Tale pentru binefacerile ce au fost asupra robilor Tăi [(N) în timpul celor 25 (50, 75) de ani de împreună viețuire]…, și iarăși căzând înaintea Ta mulțumim.
Sfârșitul rugăciunii este tot o formulă doxologică, inspirată de fomula introductivă a Doxologiei de la Utrenie, în care vibrează, ca și aici, bucuria pe care omul o are atunci când i se îndeplinește o dorință, sau când este binecuvântat de Dumnezeu. Ideea formulei (al cărei conținut este: Slavă Ție, Dumnezeului nostru, Dătătorului nostru de bine, în vecii vecilor. Amin ) este exprimată mai amănunțit în cântarea ce urmează de îndată, prin care–l lăudăm pe Dumnezeu în Treimea Persoanelor. Doxologia nu este altceva decât o rugăciune, dar și un semn al comuniunii oamenilor cu îngerii în slujirea și preamărirea lui Dumnezeu.
Molitfelnicul oferă cântăreților posibilitatea de a alege între Doxologia mare și imnul sfântului Niceta de Remesiana (Pre Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…). Și unul și celălalt sunt imne de preamărire a lui Dumnezeu, evidențiind fiecare Persoană în parte dimpreună cu însușirile Sale personale (Doxologia) sau numai unitatea Persoanelor Sfintei Treimi (imnul sfântului Niceta de Remesiana). În legătură cu acest din urmă imn, se pare că el este opera sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului.
Rânduiala se încheie cu apolisul Cununiei (ca o accentuare a motivației respectivei rugăciuni de mulțumire), după care preotul rostește o formulă: Binecuvântarea Domnului peste voi toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, îsoțind-o cu semnul binecuvântării, formulă pe care o găsim și în rânduiala Litrghiei, ca o anticipare a primirii anafurei . Aici trebuie să aibă sensul unei urări.
În legătură cu rânduiala rugăciunii de mulțumire stă – prin structură și fond – Tedeumul sau Doxologia, a cărei rânduială este adaptată în funcție de anumite împrejurări din viața bisericească sau a societății. Moltfelnicele mai vechi nu redau nici această rânduială, pe care o găsim însă în așa-numitele Cărți de Tedeum. În fond, rânduiala rugăciunii de mulțumire este și ea tot un Tedeum. Diferența este aceea că celelalte rânduieli au mai mult un caracter latreutic (predomină rugăciunea de laudă), în vreme ce aici pregnantă este cea de mulțumire.
Denumirea rânduielii este dată de cea a cântării Pre Tine Te lăudăm… (Te Deum laudamus…). Cealaltă denumire – de Doxologie – vine să confirme caracterul ei latreutic, doxologic; pe de altă parte, cântarea numită Doxologie, datorită faptului că exprimă cel mai deplin sentimentul de recunoștință față de Dumnezeu, este și ea parte integrantă a acestei rânduieli (cele două cântări nu sunt, însă, folosite la aceeași slujbă împreună, ci cântăreții pot alege una dintre ele, în funcție de împrejurări sau după cum va voi cel mai mare).
În amintita Carte de Tedeum se găsesc șase rânduieli diferite (la Anul Nou, la deschiderea Sfântului Sinod, la deschiderea Adunării Naționale Biseericești și a altor Adunări ,cu caracter eclesial, la sărbători comemorative, la ziua numelui ierarhului, la începerea anului școlar), la care se mai adaugă Rânduiala de mulțumire și Rânduiala sfințirii steagului unei școli bisericești. Așadar, Tedeumul se săvârșește la anumite date fixe, ori în momente solemne din viața Bisericii și a societății.
Deși învățăturile de Tipic care preced rânduiala propriu-zisă indică drept loc de săvârșire biserica, de cele mai multe ori aceasta se săvârșește acolo unde o cer împrejurările, fără însă ca această practică să fie condamnată de Biserică, ci este acceptată tacit.
Rânduiala are următoarea structură: Binecuvântarea: Slavă Sfintei, celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, urmată de rugăciunile începătoare, un psalm (în funcție de situație), ectenia mare, cu cereri speciale, cântarea Dumnezeu este Domnul, și troparele de mulțumire (în număr de trei, adaptate în funcție de moment), prochimen, Apostol și Evanghelie, ectenia întreită (cu cereri speciale), o rugăciune și Doxologia cea mare sau imnul sfântului Niceta de Remesiana, otpustul zilei (forma dezvoltată) și polihroniul pentru ierarhi, conducătorii țării și cei de față.
Indiferent de locul unde se face rânduiala (în biserică sau în afara ei) sunt necesare Sfânta Evanghelie, sfânta Cruce, două Sfeșnice cu lumini aprinse și cădelniță. Cântărețul va avea Apostolul și fie Molitfelnicul (în care se regăsește Tedeumul la începutul anului școlar), fie cartea de Tedeum. In cazul în care rânduiala se săvârșește în biserică, masa se va așeza în mijlocul bisericii, sub policandru , iar preoții ies prin ușile împărătești, care rămân deschise.
Prin structură, Tedeumul se apropie de rânduiala Liturghiei, dar are la bază rănduiala Utreniei; totuși, punctul de plecare rămâne cântarea îngerilor din momentul Nașterii Domnului.
Deși are mai puțin legătură cu viața oamenilor de rând (ea fiind o ierurgie cu destinație specială), vom prezenta și Rânduiala tunderii în monahism, care apare în unele ediții ale Molitfelnicului, fie ele mai noi sau mai vechi.
Mai întâi să precizăm că monahismul este un stil de viață în conformitate cu sfaturile Evanghelice, având drept finalitate experiența personală a Duhului Sfânt. Ca stare, ea există deodată cu Biserica, fiind practicat –chiar dacă nu în forma de astăzi –de către primii creștini.
Monahismul se extinde imediat în perioada următoare Edictului de la Milano din 313 al împăratului Constantin cel Mare, moment din care încep sistematizările lui, precum și principalele forme de trăire ale monahilor – idioritmică și chinovială. Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Casian sunt cei care au realizat regulile de trăire în mânăstire și au răspândit acest mod de viețuire.
Monahismul se bazează pe împlinirea celor trei sfaturi evanghelice (ascultare cunoscută sub numele de voturi,făgăduință), – castitatea, ascultarea și sărăcia (de bună voie), ca opoziție la principalele păcate și patimi care-l chinuiesc pe om (desfrânarea, mândria, iubirea de arginți). Monahismul este un exercițiu mai aspru de continuă creștere în Dumnezeu.
Pentru că însuși monahismul este o scară, există trei trepte de trăire – anume a Rasoforului sau noviciatul, a Schimei celei Mici și a Schimei celei Mari, având drept unic scop desăvârșirea.
Rânduiala care se face la tunderea în manohism se vrea atât o amănunțită cercetare a temeiniciei hotârârii candidatului, cât și o adunare de sfaturi, care să-l ajute în exercițiul său duhovnicesc, atât în mod direct (prin cuvinte și gesturi), cât și indirect (prin bogata simbolistică, atât a rânduielii în sine, cât și a actelor cuprinse de ea).
CAPITOLUL 4
Ierurgii cu destinație specială
Molitfelnicul – cartea de cult cea mai intens folosită de preot în afara spațiului bisericii – conține două mari categorii de slujbe (anume sfintele Taine și ierurgii), la care se mai adaugă alte câteva rânduieli, ocazionale, cum ar fi cea a Vecerniei din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt (vecernia zilei de Luni după Rusalii), câteva acatiste și cele două paraclise închinate Maicii Domnului.
Cele mai numeroase sunt, cum este și firesc, ierurgiile. Despre o parte dintre ele am vorbit în capitolele precedente, unde le-am tratat atât din punct de vedere tipiconal, cât și simbolic.
La momentul potrivit am arătat că acestea se împart în două mari categorii: care au în vedere viața omului în mod nemijlocit (direct) și care au legătură cu aceasta în mod indirect. Despre o parte dintre ierurgiile din prima categorie am vorbit până aici (despre cele mai importante – cele legate de sfintele Taine). Mai există o serie de asemenea ierurgii, care necesită atenția noastră, atât din pricina importanței ce li se acordă de către credincioși, fiind adesea solicitate de către aceștia, cât și din aceea că, fără existența lor, Biserica nu și-ar dovedi pe deplin dragostea ce o are pentru fii săi.
Am precizat mai înainte că, în funcție de finalitatea lor, ierurgiile (în general) se împart în sfințiri, binecuvântări, curățiri și dezlegări și exorcisme, având legătură directă cu viața omului mai mult numai ultimele trei (sfințirile fac parte din ceea ce noi am numit ierurgii cu destinație specială). Tocmai de aceea, în cele ce urmează ne vom ocupa de acele ierurgii mai în amănunt în acest capitol, urmărind mai mult simbolismul lor.
În ordinea indicată de Molitfelnic, cele dintâi sunt dezlegările – în număr de patru (Rugăciunea pe care o citește arhiereul sau duhovnicul pentru iertarea tuturor păcatelor celor de voie și celor fără de voie și pentru tot jurământul și blestemul, Rugăciune pentru toți cei ce sunt în blestem și pe sineși cu jurământ s-au legat, Rugăciune la dezlegare de blestem și Rugăciune la împăcarea celor învrăjbiți).
Din simpla enumerare a titlurilor observăm că toate vizează lipsa uneia dintre virtuțile fundamentale în creștinism: dragostea, fie că este vorba de dragostea pentru Dumnezeu, pentru semeni sau pentru sine. Tocmai această virtute încearcă să o instaureze în om aceste ierurgii.
Nici Tipicul, nici Molitfelnicul, nici Aghismatarul nu precizează dacă aceste ierurgii se săvârșesc în legătură cu vreo sfântă Taină sau cu vreo altă ierurgie. Având, însă, în vedere că finalitatea lor este curățirea de păcat, trebuie spus că acestea se află în legătură cu Taina Spovedaniei – Taina în care credinciosul, prin puterea Duhului Sfânt și rugăciunea Bisericii, primește iertarea păcatelor săvârșite după Botez, spre înoirea comuniunii sale cu Dumnezeu –, mai exact ea trebuie să îi urmeze; arhiereul (sau duhovnicul) descoperă în scaunul Spovedaniei acest păcat și, ulterior, citește una dintre rugăciuni, în funcție de situație. Remarcăm că rugăciunile au atât scop purificator, cât și pedagogic.
Locul citirii acestor rugăciuni trebuie să fie biserica (și aici cărțile de cult ne lasă fără nici o informație), sau – în cazul în care este vorba de un bolnav care nu se poate deplasa – locul în care se află cel ce solicită citirea respectivei rugăciuni, ori preotul consideră că este cazul să o citească.
Cât privește momentul de slujbă în care să se citească respectivele rugăciuni ori rânduiala care să se urmeze, avem două situații: fie înainte ectenia întreită ori de rugăciunea de dezlegare din cadrul Spovedaniei (când se unește cu aceasta), fie după rânduiala urmată în cazul rugăciunilor izolate din Molitfelnic,adăugându-se după rugăciunile începătoare și după troparele de umilință.
Primele trei rugăciuni dintre cele menționate sunt rugăciunide cerere, iar ultima este de mulțumire (motiv pentru care considerăm că poate fi asociată Rânduielii de mulțumire la toată facerea de bine primită de la Dumnezeu, după rugăciunea proprie acestei rânduieli).
Cea dintâi face trimitere la opera de mântuire a Mântuitorului Hristos și la legătura dintre sănătatea sufletească și cea trupească, cea din urmă fiind o consecință a celei dintâi. Este – probabil – cea mai cuprinzătoare rugăciune din Molitfelnic, înșirând o mulțime de păcate pe care omul le poate săvârși cu voie sau fără de voie. Această înșirare de moduri de păcătuire nu este neapărat un inventar al păcatelor în care omul cade adesea, cât mai ales o indicare a lucrurilor sau situațiilor de care omul trebuie să se ferească pentru a trăi bineplăcut lui Dumnezeu. Situațiile evocate în această primă parte a rugăciunii sunt situațiile în care omul se poate afla în orice moment și pe care le poate evita printr-o atenție sporită și la faptele proprii.
Partea a doua a rugăciunii face apel la îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și la milostivirea Sa față de cei păcătoși, punând ca argument pocăința sinceră a celor pentru care se citește rugăciunea. În această rugăciune iese în evidență rolul de mijlocitor al preotului între credincioși și Dumnezeu, întocmai cum Moise insista pentru poporul ce căzuse în păcat de îndată ce s-a îndepărtat puțin de Dumnezeu (cf. Ieș. XXXII, 11 – 13), în baza puterii pe care El însuși i-a acordat-o prin Taina Hirotoniei. Pe de altă parte, rugăciunea (prin ecfonisele ei) arată diferența incomensurabilă dintre Creator și creatură – anume Că Tu singur ești fără de păcat și ai putere a ierta păcatele.
Rugăciunea este – mai întâi de toate – o dublare a celei de la Spovedanie (Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule [N] și să-ți lase ție toate păcatele…).Dacă prima dintre rugăciuni viza păcatele pe care omul le-ar putea săvârși cu sau fără de voie, cea de-a doua rugăciune are o țintă și adresabilitate net determinată: cei ce sunt în blestem și pe sineși cu jurământ s-au legat.
Dacă în Vechiul Testament blestemul era admis (cf. Deut. XXVII, 14 – 26), în Noul Testament, în care totul se întemeiază pe iubire, el este cu totul interzis; chiar mai mult – Mântuitorul recomandă: Binecuvântați pe cei ce vă blesteamă (Mt. V, 44). De altfel, canoanele bisericești prevăd că mireanul care va blestema și va huli, acela se canonisește un an să nu se pricestuiască, să facă post, metanii și milostenii și citirea Sfintei Scripturi.
Pe de altă parte, omul nu își aparține sieși, deci nu se poate blestema nici pe sine însuși. Fericitul Augustin spune că Dumnezeu ne-a creat pentru El, or blestemul înseamnă, în cele din urmă, tocmai despărțirea de Dumnezeu și unirea cu Satana, de care creștinii făgăduiesc să se lepede la Botez.
Tocmai din acest motiv, Biserica cere ruperea lagăturii jurământului și a blestemului – pentru că omul care se desparte singur de Dumnezeu nu se poate mântui.
Ecfonisul rugăciunii (Că S-a preaslăvit numele Tău…) scoate și el în evidență necesitatea scoaterii omului de sub blestem ca, astfel, să poată și el să se slobozească din legătura păcatelor și să poată slăvi pe Dumnezeu.
Această a doua rugăciune este foarte apropiată prin idei de următoarea, care însă nu mai vizează autoblestemul sau jurământul, ci blestemul pe care alții l-au pus asupra noastră, indiferent cine este cauza și autorul. Pe de altă parte, libertatea față de păcat presupune (și are consecință) apropierea de Dumnezeu și, implicit, binele omului.
Ultima rugăciune este una de mulțumire la împăcarea celor învrăjbiți. Ideea care se desprinde este cea a necesității dragostei pentru a ne putea apropia de Dumnezeu, pacea noastră.
Toate acestea au drept scop refacerea legăturii noastre cu Dumnezeu, indiferent dacă ea este provocată de noi înșine sau de altcineva. În ele se îmbină scopul harismatic (prin aceste rugăciuni făcându-se un prim pas spre reobținerea harului de viață dătător) cu cel catehetic (mai ales prima dintre rugăciuni – pentru iertarea tuturor păcatelor celor de voie și a celor fără de voie – este un adevărat ghid de comportament pentru un creștin autentic, arătând celui ce are ochi de văzut ce trebuie să facă pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu).
Un alt capitol al Molitfelnicului îl constituie Molitfele – rugăciuni prin care Biserica încearcă să scoată lumea de sub influența diavolului, îndepărtându-l pe acesta.
De la numele acestor rugăciuni (uneori molifte) derivă și titlul cărții de rugăciuni de care ne ocupăm. Denumirea de molitfă provine din slavul molitvă, care înseamnă rugăciune. Uneori mai sunt întâlnite sub denumirea de exorcisme, având în vedere scopul pe care îl au – izgonirea celui necurat.
Ca și în cazul dezlegărilor și al curățirilor, nu găsim în nici o carte de cult sau de rânduială îndrumări referitoare la săvârșirea acestor sfinte slujbe. Molitfelnicul precizează doar că molitfele sfântului Ioan Hrisostomul de obicei se citesc în continuarea molitfelor Sfântului Vasile cel Mare. Doar pentru molitfele Sfântultui Trifon Molitfelnicul precizează că mai înainte de citirea acestora se cade să se facă Sfânta Liturghie și să se aprindă candele la Sfântul Trifon, sau la Sfântul Eustațiu, sau la Sfântul Iulian din Libia sau la icoana hramului ce va fi, iar pentru molitfele Sfântului Vasile că se citesc și în ziua Sfântului Vasile.
În practică, atunci când nu urmează Sfintei Liturghii, ele sunt precedate de Sfițirea cea mică a apei.
În cazul molitfelor Sfântului Trifon sunt suficiente îndrumările din Molitfelnic.
Vom vorbi mai departe despre molitfele Sfântului Vasile cel Mare și despre cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur, urmând ca despre molitfele Sfântului Trifon să ne ocupăm în ultimul capitol al prezentei lucrări.
Molitfele Sfântului Vasile cel Mare sunt alcătuite din trei rugăciuni – două adresate lui Dumnezeu făcătorul cetelor de foc și lucrătorul puterilor celor fără de trup și un blestem la adresa căpeteniei împotrivirii și urzitorul vicleniei.
Prima dintre rugăciuni (Dumnezeul dumnezeilor) este făcută ca un moment pregătitor pentru blestemul ce urmează, făcut în numele lui Dumnezeu.
Diavolul, începătorul răutăților, este adevăratul dușman al omului și potrivnic lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi și învățăturilor Bisericii și el a fost înger luminat, mai exact căpetenia îngerilor. Mândria (dorința de a fi mai mare decât Dumnezeu) l-a făcut să devină diavol întunecat și pricină a tuturor relelor de pe pământ, el căutând mereu să-i abată pe oameni de la Dumnezeu.
Depărtarea omului de Dumnezeu (prin păcate) nu este altceva decât o ascultare și o urmare a celui potrivnic; tocmai de aceea, Biserica cere – prin preotul care citește aceste rugăciuni – ca blestemul să fie spre îngrozirea acestui povățuitor al vicleniei și a tuturor taberelor lui, pentru ca să nu mai poată înșela pe om. Pe de altă parte, trebuie să nu ne gândim numai la cei demonizați, ci și la cei care au foarte mari ispite din partea diavolului; pentru ei se cere ajutor și întărire în progresul duhovnicesc prin dobândirea puterii să calce peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrășmașului, adică puterea de a birui ispitele, pentru că în acestea se află toată puterea lui, el neputând face mai mult de atât.
A doua rugăciune este, de fapt, un blestem; rugăciunea de dinainte nu era altceva decât o pregătire pentru acest blestem. Tot ca o pregătire – a credinciosului – este și faptul că se cere acestuia ca mai înainte să se spovedească și să țină post.
Temeiul acestor rugăciuni este cuvântul Mântuitorului, potrivit căruia diavolul poate fi înfrânt doar prin post (ca modalitate de a omorî patimile) și cu rugăciune (cale de apropiere de Dumnezeu).
În blestemarea diavolului omul îl ia întărire pe Dumnezeu Savaot și cu toată oștirea îngerilor, pentru că omul poate birui răul numai sprijinit de Dumnezeu.
Amintirea unora dintre evenimentele din istoria mântuirii (cu accentuare a celor legate de Patimile, Moartea și Învierea Mântuitorului Hristos) capătă un dublu aspect: argumentează puterea omului de a lupta împotriva răului, fiind prin cele enumerate în rugăciune independent față de acesta, și ne învață că totul datorăm lui Dumnezeu.
Aspectul catehetic al rugăciunii devine și mai evident atunci când vorbește despre puterea de amăgire a diavolului. Multitudinea de ipostaze în care este înfățișat acesta (el se poate arăta ca cel ce scutură, ca șarpele, ca fiara sau ca aburul sau ca fumul; ori ca bărbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasăre, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut sau care înfricoșezi cu năvălirea…) nu face altceva decât să ne readucă în minte îndemnul Mântuitorului: privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită (Marcu XIV, 38), dar și faptul că diavolul îl poate înșela pe om prin multitudinea ipostazelor în care se poate înfățișa.
Sfârșitul rugăciunii (Că mare este frica de Dumnezeu și mare este slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…) spune ceea ce Părinții Bisericii numesc izvorul virtuților. Frica de Dumnezeu se manifestă (și se dovedește) prin propriile noastre gânduri, cuvinte și fapte. Răsplata acestei frici de Dumnezeu este biruința asupra ispitelor și a puterii diavolului, dar și împărtășire de slava dumnezeiască.
A treia rugăciune este din nou o chemare a lui Dumnezeu și o mijlocire pentru oameni înaintea Lui, ca El să înlăture toată neputința, toată necredința, tot duhul necurat, pentru ca astfel curățit să facă roade de credință, de fapte bune, de înțelepciune, de curăție, dovedindu-se în acest fel că este cu adevărat rob al lui Dumnezeu.
În continuare, Molitfelnicul redă molitfele sfântului Ioan Gură de Aur. Precizăm că în edițiile mai vechi ale Molitfelnicului, cele două rânduieli nu erau separate, ca astăzi, ci toate cele șapte rugăciuni (câte sunt în cele două molitfe la un loc) erau citite una după alta. De altfel, această unitate a rugăciunilor a rămas până astăzi, căci alături de precizarea că molitfele sfântului Ioan de obicei se citesc în continuare molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, însăși numărătoarea rugăciunilor vine să confirme acest lucru și că este corect să se procedeze astfel și în practică.
Molitfele sfântului Ioan Hrisostom sunt alcătuite din patru rugăciuni, care nu sunt altceva decât o dublare a celor dintâi. Astfel, primele trei rugăciuni ale sfântului Ioan Gură de Aur corespund primei din molitfele sfântului Vasile, iar cea de a patra este o variantă a blestemelor sfîntului Vasile, având doar un ton mai puțin vehement. Ca și în cazul acelora, primele rugăciuni se constituie ca un prolog sau ca o pregătire a părții celei mai importante.
În fond, aceste rugăciuni au drept efect pnevmatizarea omului, umplerea lui de Duh Sfânt sau, mai bine zis, aducerea lui la normalitate (starea de dinainte de cădere). Alungarea duhurilor rele prin aceste exorcisme aduce pesoanei exorcizate o stare de curăție sau puritate, ceea ce permite creșterea în Duhul, înduhovnicirea, ca opoziție la starea de păcat și de întinare. În lumina acestor precizări ne apare mai clar motivul pentru care în molitfele Sfântului Vasile cel Mare se face amintire de vindecarea orbului din naștere, de curățirea celor zece leproși – pentru că orbirea este aici un simbol al minții întunecate de păcat, care nu mai vede binele, ci numai sau aproape numai răul, pe care îl și face, iar lepra este simbol al păcatelor, care-l descompun pe om și-i anulează libertatea.
În cuvântarea ocazionată de punerea numelui fiului său Ioan, Zaharia spune: Să-I slujim (Domnului) în sfințenie și în dreptate (Luca I, 75) – sfințenia și dreptatea sunt adevărata finalitate a molitfelor (ca și a tuturor slujbelor Bisericii), ele nefiind decât un prim pas. În mod direct, blestemul la adresa diavolului sunt binecuvântări pentru om, mijloace de revărsare a harului dumnezeiesc. De aceea sfântul Chiril al Ierusalimului spunea că simpla suflare a exorcistului este foc pentru nevăzutul demon – pentru că el nu poate rezista acolo unde omul îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu.
Înainte vreme, exorcismele de dinaite de Botez erau citite exorciști (treaptă a clerului inferior, ai cărei membrii erau așezați prin hirotesie; în prezent, treapta a dispărut în Biserica răsăriteană, dar s-a menținut în Apus) – rostul exorciștilor era de a avea grijă de energumeni (cei posedați de diavol), iar această grijă se manifesta prin citirea acestor molitfe, fapt care ne face să presupunem că și acestea erau citite de exorciști, atâta timp cât aceștia au continuat să existe, abia mai târziu ele trecând în atribuțiile preotului.
Una dintre rugăciunile sfântului Ioan Hrisostom (a treia) cere pentru cel aflat în suferință înger de pace, înger tare, păzitor sufletului și trupului, care să certe și să izgonească tot vicleanul și necuratul diavolcerere pe care o regăsim și în ectenia cererilor din cadrul sfintei Liturghii; prin aceasta Biserica cere ca această curățire să nu devină pentru om un motiv pentru o și mai mare ispită din partea diavolului, ci să fie ajutat să dobândească pacea cu Dumnezeu și pacea cu sine sau, altfel spus, pnevmatizarea să devină permanentă.
Problema care se pune cu aceste molitfe este aceea că unii credincioși le conferă o putere magică, în sensul că ei consideră suficientă citirea de către preot a acestor rugăciuni pentru ca lor să le meargă bine; or realitatea este că ele nu sunt decât un pas în lungul drum al desăvârșirii. Acest lucru este necesar a-l explica preoții în momentul în care li se solicită citirea acestor rugăciuni. Este nevoie de o conștientizare a acestora că Duhul lucrează numai acolo unde și trupul și mintea și sufletul se ostenesc și acceptă lucrarea Lui, căci efectul acestor molitfe nu este altceva decât lucrarea Duhului, care suflă unde voiește.
Tot în Molitfelnic mai găsim o serie de rânduieli și rugăciuni, adaptate în funcție de situațiile concrete ce se pot întâmpla în viața unui om. Unele dintre acestea sunt simple rugăciuni (așa-numitele rugăciuni izolate), a căror rânduială este cea mai simplă, altele sunt adevărate slujbe.
În Molitfelnic, ele figurează în cele două capitole cu rugăciuni la felurite trebuințe.
Scopul lor general este de a atrage mila lui Dumnezeu asupra celor ce suferă (în cazul rugăciunilor în legătură cu neputințe și boli) în scopul vindecării trupești (dar și sufletești) a celui bolnav, dar și pe acela de a binecuvânta pe cei ce nădăjduiesc întru El.
Rugăciunile la felurite neputințe și boli (în număr de șase) sunt adaptate în funcție de diferitele situații, cele mai generale (ca sens și utilizare) fiind rugăciunea la toată neputința și rugăciunea pentru chemarea milei lui Dumnezeu la toată litia și toată neputința, următoarele vizând anumite situații (dureri de cap, insomnie). Ultima dintre rânduielile din acest capitol (Rugăciunea care se citește bolnavului cu sfânta Copie) fiind, mai degrabă, prescrierea unei rânduieli, căreia se va adauga, credem, una dintre celelalte rugăciuni precizate mai sus.
Toate rugăciunile amintite aici au drept scop vindecarea trupească, scopul final este înlesnirea creșterii duhovnicești, care nu se poate desfășura decât în condițiile unei bune sănătăți trupești, pentru că aceasta este condiția unei continue îndreptări a minții către Dumnezeu. Pe de altă parte, bolile și necazurile au și un rost terapeutic (vizând întoarcerea către Dumnezeu ori întărirea în credință), lucru pe care rugăciunile despre care vorbim nu-l trec cu vederea. Un exemplu (scripturistic) al acestui scop al bolilor și al necazurilor este al dreptului Iov.
Biserica (Hristos însuși) nu poate fi insensibilă la suferințele și durerile fiilor ei duhovnicești; tocmai de aceea, ea a așezat aceste rugăciuni de mijlocire către Dumnezeu, cerându-I să-l ridice pe cel bolnav din patul neputinței și să depărteze toată rana, toată durerea, toată bătaia, toată fierbințeala sau frigurile, ori să-i trimită înger de pace, stăpânitor și păzitor sufletului și trupului, care să gonească și să stăpînească tot sfatul rău, toată pizma și deochiul făcător de stricăciune al oamenilor răi. Că Biserica, în întregul ei, se roagă pentru tămăduirea sufletească și trupească a celor necăjiți, o dovedește faptul că sunt luați ca martori și purtători ai rugăciunilor respective și sfinții.
Amintirea unor evenimente istorice (narate de Sfânta Sctiptură ori de martirologii) are un caracter pedagogic – ca cel pentru care se face rugăciunea, auzind acestea, mai mult să creadă și, în acest fel, mai grabnic să primească răspuns bun cererilor sale, pentru că – în ultimă instanță – rugăciunile se fac pentru el, în numele lui.
O rânduială aparte este cea care se face în vremi de boli molipsitoare și molime, rânduială ceva mai dezvoltată.
Liturghierul (în capitolul Adunare de cereri) redă, de asemenea, o rânduială pentru astfel de situații, care nu este altceva decât o încadrare a celei din Molitfelnic, cu anumite prescurtări, în rânduiala Sfintei Liturghii.
După binecuvântarea obișnuită și rugăciunile începătoare, se rostește Veniți să ne închinăm…, psalmul LXXXVII și ectenia mare, cu cereri speciale (aceleași cu cele din Liturghier). Urmează două tropare, psalmul L și canonul. La cântarea a șasea, prochimen și Evanghelie, iar după cântarea a noua, una dintre cele două rugăciuni (sau, dacă preotul vrea, le poate citi pe amândouă) la năpraznica moarte de boli molipsitoare, al căror autor este sfințitul patriarh Filotei
După cum am observat din cele expuse mai înainte, Biserica se ocupă de om în întregul său, cerând de la Dumnezeu atât sănătate trupească (fie prin Taina sfântului Maslu, fie prin rânduieli ori rugăciuni legate de anumite situații – determinate sau nu), cât și de cea sufletească (prin aceleași rugăciuni).
Astfel, ca urmare a acestor ierurgii nu doar trupul este vindcat de toată boala și neputința, ci și sufletul. Chiar mai mult, putem spune că aceste ierurgii au drept urmare și o creștere a credinței, a nădejdii și a dragostei de Dumnezeu – coordonatele fundamentale ale vieții spirituale.
Credința crește ca urmare a ascultării cu atenție a textelor din rugăciune (sfântul Apostol Pavel spune Credința vine din auzire). Mulțimea de exemplificări de vindecări săvârșite de Dumnezeu atât în perioada Vechiului Testament, cât și în cea a Noului Testament nu sunt altceva decât argumente pentru o mai puternică încredere în Dumnezeu și a dorinței Lui de a se mântui toți oamenii.
Credința este virtutea care deschide oamenilor drumul către Dumnezeu – Celor ce vor crede le vor urma aceste semne și minuni…(Mc. XVI, 17). Tocmai de aceea, este puțin probabil ca pentru cei ce cred cu adevărat rugăciunile să nu găsească răspuns, și este firesc ca cel ce primește un ajutor de la Dumnezeu să se încreadă mai mult în El.
Odată cu sporirea credinței, sporesc și nădejdea și dragostea – nădejdea pentru că ea este orientarea noastră mai deplină către Dumnezeu, dragostea pentru că ea ne unește cu Dumnezeu.
Dar nu numai virtuțile fundamentale pentru mântuire cresc, ci și viața omului trebuie să devină mai curată. Înseși textele rugăciunilor cer o transformare lăuntrică a omului, îi pretind să devină mai bun.
Pe de altă parte, îmbunătățirea vieții spirituale a credinciosului (și, implicit, a relației personale cu Dumnezeu) este înrâurită de acestea. Dacă prima rugăciune – la felurite trebuințe și boli – sănătatea sufletească era o cerință suplimentară, exorcismele (de exemplu) sau dezlegările de blestem ori jurământ au drept scop tocmai vindecarea sufletului. Din acest motiv, credem, este necesar ca preotul să adminidtreze și Taina Spovedaniei, dar și să dea câteva sfaturi credinciosului pntru ca pe viitor să evite asemenea situații – acolo unde este cazul.
În altă ordine de idei, aceste ierurgii nu au efect doar asupra trupului, ci și asupra (dacă nu cumva, mai ales asupra) sufletului, nu doar asupra vieții pământești, ci și asupra celei duhovnicești.
CAPITOLUL 5
Ierurgiile cu privire la natura înconjurătoare
În grija-i față de fiii săi, Biserica nu se ocupă exclusiv de om, ci și de tot ceea ce l-ar putea ajuta sau i-ar putea folosi pentru a putea obține mai ușor mântuirea – de aici, ierurgiile care privesc viața omului în mod indirect sau ierurgiile cu privire la natură.
Conform învățăturii Bisericii, omul fiind solidar cu natura, căderea protopărinților în păcat a avut urmări și asupra acesteia; învățătura își are temeiul în referatul scripturistic în care se arată că pământul va fi blestemat pentru om (cf. Fac. III, 17). În virtutea acestui fapt, finalitatea ierurgiilor este, pe de o parte, anularea urmărilor păcatului strămoșesc, iar pe de alta, sfințirea omului.
Pe de altă parte, necesitatea acestor ierurgii este accentuată de aceea că sfintele Taine nu pot fi administrate decât oamenilor (cu observarea anumitor condiții, precizate de sfintele canoane), iar laudele sunt numai expresia sentimentului de recunoștință și de mulțumire datorate lui Dumnezeu.
Omul a fost pus de Dumnezeu în natură ca stăpânitor și chivernisitor al ei; dar și aceasta a fost creată pentru om, ca spațiu și mijloc de existență. Având în vedere această a doua afirmație (natura ca mijloc de existență) ne apare mai evidentă necesitatea existenței unor rânduieli prin care Biserica să ceară de la Dumnezeu binecuvântarea și sfințirea ei, în vederea împlinirii de către om a scopului său ultim – unirea cu Dumnezeu, desăvârșirea. Rostul acestor ierurgii (cu privire la natură și, deci, cu efect imediat asupra acesteia, iar asupra omului numai prin extensie) este de a pregăti ceea ce sfinții Părinți numesc făptura cea nouă, iar Sfânta Scriptură cer nou și pământ nou (Apoc. XXI, 1).
Prin aceste rânduieli firea văzută devine pentru om cu adevărat un loc prielnic pentru viețuire și îndreptare către Dumnezeu, ba chiar ajutor pentru mântuirea acestuia, devenind împreună părtașă cu omul la preamărirea Ziditorului.
Ultima parte a Molitfelnicului conține o serie de rânduieli și rugăciuni, care se citesc de către preot la felurite trebuințe (spirituale sau materiale) ale credincioșilor, în funcție de împrejurările în care se află aceștia. Un capitol al acestor rânduieli și rugăciuni îl alcătuiesc cele legate de neputințele și bolile trupești ale credincioșlor. Un alt capitol îl reprezintă o serie de rugăciuni care sunt legate numai indirect de viața omului – ierurgiile cu privire la natură, care fac obiectul capitolului de față. Ultimele trei „capitole” ale Molitfelnicului conțin rânduieli și rugăciuni la sfințirea obiectelor de cult, la posturi și praznice împărătești, acatiste și paraclise.
Rugăciunile la felurite neputințe și boli redate în Molitfelnic sunt în număr de cinci și anume: Rugăciunile la toată neputința (pe care preotul o poate rosti în aproape orice situație), Rugăciunea pentru chemarea milei lui Dumnezeu la toată litia și neputința, Rugăciune pentru dureri de cap, Rugăciune pentru cei ce sunt bolnavi de năjit, Rugăciune pentru bolnavul ce nu poate dormi și Rugăciune care se citește bolnavului cu sfânta Copie. La acestea se mai adaugă Rânduiala rugăciunii pentru cei ce sunt tulburați de duhuri rele, Rugăciunile pentru copiii ce nu pot lesne învăța și Rânduiala la înfierea de copii.
Dintre primele cinci rugăciuni enumerate (care alcătuiesc un capitol distinct al Molitfelnicului), numai pentru ultima Molitfelnicul dă câteva indicații tipiconale; pentru celelalte preotul va urma rânduiala rugăciunilor izolate .Desigur că Rugăciunea pentru chemarea milei lui Dumnezeu poate fi intercalată în rânduiala Sfeștaniei (Sfițirea cea mică a apei), după troparul Mântuiește, Doamne, poporul Tău…, sau în rânduiala Litiei, după rugăciunea specifică acestei rânduieli. În practică, și celelalte rugăciuni sunt incluse în rânduiala Sfeștaniei.
Toate aceste rugăciuni pornesc de la ideea unității dintre trup și suflet, precum și de la aceea că suferințele trupești pot avea drept cauză păcatele. Tocmai de aceea, prin aceste rugăciuni se cere alături de vindecarea trupului și a sufletului, cerere argumentată și de aceea că Mântuitorul, vindecând trupul, vindeca și sufletul, iertând păcatele celor vindecați.
Dintre ierurgiile în legătură cu natura, două se desprind ca fiind cele mai importante – una pentru că își răsfrânge efectele asupra întregii naturi, cealaltă pentru că încearcă să-l pună pe om la adăpost de toată răutatea vrășmașului. Cea dintâi este SFIȚIREA CEA MICĂ A APEI, cea de a doua se referă la casă.
Molitfelnicul prezintă două rânduieli de sfințire a apei, dintre care una cu termen fix de săvârșire (anume, toată Săptămâna Luminată). Cea de a doua se poate săvârși în orice vreme a anului. În afară de aceste două rânduieli mai există o a treia, redată însă de Mineiul pe luna ianuarie, care nu se săvârșește decât o dată pe an – anume la 6 ianuarie, de unde (se pare și denumirea de SFINȚIREA CEA MARE A APEI sau AGHIASMA MARE).
Termenul de aghiasmă provine din limba greacă (άsau άϋΰ), însemnând sfințire, respectiv sfințirea apei. Aceeași slujbă este cunoscută în popor sub denumirea de sfeștanie – luminare -, având în vedere faptul că în vechime termenul desemna numai Aghiasma Mare (sfințită la 6 Ianuarie), cu ocazia botezului catehumenilor, iar în cărțile de cult (Molitfelnic, Aghismatar), sub cel de Sfițirea cea mică a apei.
În legătură cu rînduiala acestei sfinte slujbe stau cele mai multe dintre ierurgiile pe care le redă Molitfelnicul. Tocmai din acest motiv, în cele ce urmează vom reda rânduiala, urmând ca după aceea să vorbim despre importanța și ei în viața omului.
Se așează din vreme, pe o masă, unul sau două sfeșnice cu lumânări, un vas cu apă și un mănunchi de busuioc. Tipicul precizează că preotul va aduce cu sine și sfânta Evanghelie, precum și că preotul va îmbrăca epitrahilul și felonul .
După obișnuita binecuvântare mică, rugăciunile introductive, psalmul CXLII, Slavă …, Și acum , Aliluia (de trei ori) și troparele Către Născătoarea de Dumnezeu și Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu. Psalmul L și troparele cu rugăciuni de laudă și cereri către Mântuitorul Hristos și către Maica Sa. După ultimul tropar (Ușa milostivirii), preotul rostește ecfonisul Că sfânt ești Dumnezeul nostru… , îndată urmând troparul Acum a sosit vremea și celelalte. Sfinte Dumnezeule (de trei ori), Apostolul și Evanghelia, cu rânduiala lor, urmate de ectenia mare, cu cereri speciale, și rugăciunea de sfințire a apei, după ecfonisul ei preotul citind în taină rugăciunea plecării capetelor, a cărei ecfonis îl citește cu voce tare. În timp ce se cântă troparul Mântuiește, Doamne, poporul tău (de trei ori), preotul afundă de trei ori în apă sfânta cruce făcând cu ea semnul sfintei Cruci, după care stropește cu busuiocul casa și pe cei de față, în timp ce se cântă troparul Darurilor tale, fă-ne pe noi vrednici și celelalte . Urmează ectenia întreită prescurtată, la ultima cerere rostindu-se Doamne miluiește de 40 ori, după care urmează otpustul după forma prescurtată.
Chiar înainte de a reda textul rânduielii, Molitfelnicul arată că știut să fie că prea bun și folositor de suflet obicei este să se facă în biserici, în mânăstiri și în case, sfințirea apei la toate zilele dintâi ale lunii, și a stropi pe oameni în mânăstiri și în chilii, așijderea și în casele mirenilor și toate ale lor. Această apă sfințită, pe care Duhul Sfânt, prin rugăciunile preoților, o sfințește, are multe feluri de lucrări, precum însăși ectenia sfințirii și rugăciunea mărturisesc: prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc; se iartă și păcatele cele mici de peste toate zilele, adică nălucirile diavolești și gândurile rele; mintea se curățește de lucrurile cele spurcate și se îndreptează spre rugăciune; bolile le gonește și dă sănătate sufletească și trupească. Și mai pe scurt : toți cei ce primesc cu credință iau sfințenie și binecuvântare .
Iată, așadar, care sunt roadele acestei sfinte slujbe, care se va face la toată trebuința . Tocmai din acest motiv, preoții sunt îndrumați a-și învăța enoriașii să o primească pe ea cu credință, spre marele folos al lor.
Utilizarea apei sfințite pentru toate binecuvântările și curățirile își are originea în aceea că apa dintotdeauna, ca mijloc al curățeniei fizice, a fost văzută și ca mijloc de curățire sufletească, mai ales că, în general, se presupune că cea din urmă o condiționează pe cea dintâi, iar cea dintâi o arată pe cea de a doua.
Aminteam mai devreme de o rânduială specifică Săptămânii Luminate, pentru care atât Tipicul cât și Molitfelnicul prescriu rânduială proprie, cu binecuvântare și otpust. Deși se indică drept moment de săvârșire a ei finalul Sfintei Liturghii (după Rugăciunea Amvonului), în practică ea se săvârșește după aceasta.
Rânduiala ei nu este altceva decât slujba Utreniei din Săptămâna Luminată (Canonul Învierii), cu mici deosebiri: după cântarea a șasea și ectenia mică aferentă, condac și icos, Apostol și Evanghelie cu rânduiala lor. După luminânda Cu trupul adormind se citește rugăciunea de sfințire a apei (cea de la Aghiasma Mică). În loc de troparul Mântuiește, Doamne, poporul Tău se cântă Hristos a înviat, iar în loc de celelalte stihiri se pun stihirile Învierii (de la Laude) cu stihurile lor, timp în care credincioșii trec de sărută sfânta Cruce și sunt stropiți, cu apa sfințită acum, de către preot. Se păstrează ectenia întreită, iar otpustul este cel al Utreniei, specific, de altfel, tuturor slujbelor bisericești din această perioadă.
În practică, stropirea credincioșilor, atât la Aghiasma Mică, precum și la aceasta, se face după apolis.
Originea Aghiasmei Mici se găsește în aceea că Biserica a căutat să înlocuiască unele obiceiuri păgâne, legate de zilele de început ale lunii, obiceiuri care ajunseseră și în uzul creștinilor (așa numitele neomenii, despre care vorbește și canonul 65 al Sinodului Trulan). Din cauză că în centrul respectivelor sărbători era așezată o fecioară (care avea misiunea de a prezice viitorul concitadinilor ei, după ce aceștia aruncau anumite lucruri în apă, de unde le scotea ea), majoritatea cântărilor rânduielii (troparele de la început, cele ce țin loc de Canon etc.) sunt adresate Maicii Domnului.
În afară de Aghiasma propriu-zisă (mică și mare) se mai face sfințirea apei și în alte ocazii și slujbe. Apa sfințită în astfel de împrejurări nu poartă denumirea de „aghiasmă”. Biserica binecuvintează apa de băut prin rugăciuni deosebite, atât la începutul săpării fântânii cât și la terminarea ei.
O altă ierurgie importantă pentru viața oamenilor este Rânduiala binecuvântării casei noi.
Precizăm că în Molitfelnic există patru rânduieli în legătură cu sfințirea casei: Rugăciunea la binecuvântarea temeliei casei (înainte de care se face Sfițirea cea mică a apei), Rânduiala binecuvântării casei noi, Rugăciune pentru casa ceeste supărată de duhuri rele, Rânduiala care se face la casa sau locul ce sunt supărate de farmece sau descântece.
Prima dintre aceste patru ierurgii (Rugăciunea la binecuvântarea temeliei casei ) Tipicul precizează că ea se încadrează în rânduiala sfințirii celei mici a apei, rugăciunea propriu-zisă citindu-se după troparul Mântuiește, Doamne, poporul Tău, după care preotul stropește cu apă sfințită șanțul săpat pentru temelie. După aceasta, revenind în fața mesei, preotul mai întâi se stropește pe sine cu apa sfințită și abia după aceea și pe cei de față, continuând rânduiala obișnuită a slujbei.
Tipicul indică pentru situația (mai puțin întâlnită astăzi) în care se face casă din lemne (fără fundație) ca stropirea să se facă deasupra gropilor în care se vor înfige stâlpii (furcile) casei.
Rugăciunea ce se citește în asemenea situații își găsește originea în îndemnul ca în tot ceea ce facem să chemăm sprijinitor pe Dumnezeu; cu atât mai mult aici, cu cât El este Ziditorul a toate, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.
Lucrul făcut cu nădejde în Dumnezeu nu se clatină, este – așa cum spune rugăciunea amintită – asemenea unei case construite pe stâncă tare, pe care nici vântul, nici apa, nici altceva nu o pot vătăma.
Cei ce solicită săvârșirea acestei ierurgii cer, prin preotul ce rostește această rugăciune, ajutor să o înalțe până la capăt și apărare de toată bântuiala celui potrivnic, punându-se în acest fel sub oblăduirea Stăpânului a toate.
Dacă rugăciunea de la sfințire temeliei era încadrată în rânduiala sfințirii celei mici a apei în mod necesar, în cazul binecuvântării casei noi, preotul poate avea cu sine și apă sfințită într-un vas, dacă pentru o pricină oarecare nu s-ar face sfințirea apei în casă. Având însă în vedere importanța rânduielii și folosul pastoral al momentului, este de preferat ca preotul să săvârșească și această rânduială, încadrând rânduiala ce o vom descrie mai departe după troparul Mântuiește, Doamne, poporul Tău. Este necesar ca preotul să se îngrijească din timp a avea la îndemână un vas cu untdelemn și un bețișor cu vată, alături de cele necesare pentru Sfințirea cea mică a apei.
O altă ierurgie în legătură cu natura este Rânduiala slujbei ce se face la vreme de secetă. După cum ne spune titlul, ea are o întindere mai mare. Stă în legătură cu Sfânta Liturghie, săvârșindu-se după aceasta. După obișnuitul început, preotul rostește ectenia mare cu cereri speciale. Apoi se cântă canonul către Domnul Iisus Hristos la vreme de secetă, Apostolul, Evanghelia, ectenia întreită cu cereri speciale și șapte rugăciuni prin care se cere lui Dumnezeu să deschidă stăvilarele cerului și să dea ploaie.
Alta asemenea ei este Rânduiala slujbei la vreme de necontenire a ploilor.
Din categoria sfințirilor mai fac parte și ierurgiile referitoare la sfințirea obiectelor de cult.
Unele dintre acestea sunt încredințate doar episcopilor: Sfințirea Marelui Mir (în vechime o puteau săvârși și preoții, dar prin canonul 6 al sinodului de la Cartagina din 419, s-a dispus să rezerve aceasta ierurgie doar episcopilor), săvârșindu-se în Joia Mare doar de întâistătătorul Bisericii autocefale. Sfințirea antimiselor, a bisericilor care la început a fost rezervată doar episcopului, dar în prezent această slujbă o poate delega oricărui prezbiter care are o situație canonică reglementară.
Alte slujbe le poate săvârși atât episcopul cât și preotul fără încuviințarea acestuia. Cele mai importante dintre acestea ar fi: Rugăciune când s-a făcut vreo reparație în biserică, Binecuvântarea veșmintelor, chivotului, vaselor de slujbă și Sfințirea icoanelor, a clopotului și a troiței.
PARTEA a II a
Ierurgii în legătură cu sfârșitul omului și cu grija față de cei morți
Capitolul 1
Ierurgii în legătură cu moartea și cu înmormântarea
Moartea este sfârșitul vieții pământești, adică momentul despărțirii sufletului de trup, sufletul întorcându-se la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiast 12, 7), iar trupul întorcându-se în pământ din care a fost luat (Facere 3, 19). Această despărțire este ușa prin care sufletul ajunge la o viață nouă, veșnică, iar trupul ajunge în starea de descompunere, dispărând ca entitate.
Biserica este prezentă și-l asistă pe om de la leagăn până la mormânt. Grija pentru cei morți se prelungește dincolo de mormânt, Biserica rugându-se pentru iertarea păcatelor acestora. Ea urmărește să-i mângâie și pe cei rămași în viață, să le întărească speranța și credința în nemurirea sufletului.
Cea dintâi slujbă referitoare la sfârșitul omului este Slujba la ieșirea cu greu a sufletului. Se face la căpătâiul celor care se chinuiesc rău și nici nu se fac sănătoși, nici nu mor. In vechime, astfel de situații erau socotite ca urmări ale unor păcate grele săvârșite de muribund și nemărturisite, care apasă greu conștiința lui și nu-l lasă să moară până când nu-și va ușura sufletul prin spovedanie și căință. Astfel slujba este alcătuită din câțiva psalmi, canonul Sf. Andrei Criteanul și două rugăciuni prin care preotul Îl roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul muribundului de păcatul care îl ține legat de trup și să-i dea sfârșit ușor.
Cu privire la înmormântare există rânduiala ca ea se săvârșește numai creștinilor valid botezați. Trebuie astfel observate și anumite prevederi ale legilor de stat, care impun bunăoară constatarea și verificarea morții de către anumite organe sanitare și eliberarea autorizației de înhumare, drept condiții fără a căror îndeplinire este interzisă înmormântarea de către slujitorii religioși.
Până în secolul XIV, exista o singură slujbă a înmormântării, comună pentru toate categoriile de morți. De atunci, ea este împărțită în Slujba înmormântării mirenilor adulți, care este care mai des folosită, Slujba înmormântării pruncilor până la șapte ani, Slujba înmormântării diaconilor și a preoților de mir și Slujba înmormântării călugărilor și o Slujbă specială pentru toți creștinii care mor în Săptămâna Luminată.
Când moare unul dintre credincioși se trag clopotele bisericii pentru a vesti și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veșniciei. Glasul clopotului ne duce cu gândul la trâmbița cu care îngerul va vesti sfârșitul lumii și scularea celor morți din morminte, pentru înfricoșătoarea judecată de apoi (Mt. 24, 31). Trupul mortului este apoi scăldat și pus în sicriu pentru a fi ocrotit de greutatea pământului și pentru a arăta că el se află sub acoperământul Celui Preaînalt (psalmul 90, 1). În Molitfelnicul românesc nu avem o rugăciune pentru binecuvântarea cosciugului, deși credincioșii cer aceasta în multe părți ale țării. O astfel de rânduială aflăm numai într-un Molitfelnic rutean. Totuși Tipicul prevede că acolo unde este obiceiul ca sicriul să fie binecuvântat se va săvârși rânduiala Panihidei, care nu este altceva decât o anticipare pe scurt a slujbei înmormântării.
În timpul cât mortul stă în casă se obișnuiește să se citească de către preot așa-numiții stâlpi, adică pericope din cele patru Evanghelii.
Această citire variază în funcție de zonele țării, datorită faptului că Molitfelnicul nu ne dă nici o explicație despre stâlpi. Astfel, în unele părți ale Teleormanului se citesc drept stâlpi, 12 pericope evanghelice. În regiunea Vatra Dornei, stâlpi se numesc popasurile ce se fac în timpul procesiunii ducerii mortului la biserică, fără a se preciza dacă se citește ceva la aceste stări. Alții citesc cele 11 Evanghelii ale Învierii. Din manualele de liturgică mai vechi rezultă că cea mai răspândită este practica după care stălpii funebri constau în citirea Sfintei Evanghelii după cei patru evangheliști de către preot în noaptea priveghiului și numai în cazuri speciale din citirea Apostolului sau a psaltirii de către cântăreț sau alt mirean. Poporul dă citirii stâlpilor o valoare soteriologică pentru sufletul celui răposat, legând această valoare de credința în vămile văzduhului. Majoritatea cântărilor din rânduiala înmormântării nu sunt rugăciuni pentru ușurarea păcatelor celui răposat, ci imne religioase care învață pe cei ce le ascultă, despre nimicnicia vieții pământești, despre viața veșnică, având scop didactic. Stâlpii funebri au un scop didactic mai întâi, apoi un rol consolator și apoi o valoare soteriologică.
Când toate ale înmormântării sunt gata, venind preotul, mortul este ridicat din casă și dus la biserică pentru a i se face slujba înmormântării. S-a păstrat obiceiul străvechi, ca în drumul spre biserică și spre cimitir să se facă opriri cu ectenii. Numărul lor diferă după practica locului și se fac, de obicei, la răspântii de drum sau în locurile de care s-a legat viața sau activitatea celui decedat.
Ajunși la biserică − unde mortul se află pentru ultima oară în mijlocul parohiei sau al familiei creștine din care a făcut parte, luându-și astfel rămas bun nu numai de la cei rămași în viață, ci și de la locașul sfânt în jurul căruia s-a desfășurat întreaga sa viață religioasă − se începe slujba înmormântării care este alcătuită din două tropare, binecuvântările morților, canonul (din care la orașe se cântă doar irmoasele cântărilor a III a, a VI a și a IX a), opt stihiri, Fericirile, Apostolul și Evanghelia și trei rugăciuni de iertare, în care se roagă ca Dumnezeu să dezlege sufletul răposatului de orice blestem sau afurisenie, să-i ierte tot păcatul sufletesc și trupesc, ca sufletul lui să se odihnească împreună cu drepții, iar trupul să se desfacă în cele din care a fost alcătuit. Urmează sărutarea icoanei de pe pieptul mortului, a rudelor și cunoscuților, timp în care se cântă câteva idiomele prin care se arată nimicnicia vieții pământești. După otpust, preotul va ține un necrolog, apoi se va cânta Veșnică pomenire.
Trupul mortului este apoi ridicat și dus la groapă spre înhumare. La capătul mortului se pune apoi o cruce care este semnul creștinătății celui adormit, semnul lui Hristos și al biruinței Lui împotriva morții.
Slujba înmormântării pruncilor este alcătuită după un plan identic cu cea a Înmormântării oamenilor în vârstă, fiind mult mai scurtă, deoarece lipsesc cântările și rugăciunile pentru iertarea păcatelor, pentru că ei sunt neîntinați și mor nevinovați. Cântările și rugăciunile acestei slujbe exprimă mai puțină jale și durere, rugându-ne astfel pentru odihna pruncului și alinarea părinților.
Rânduiala înmormântării clericilor de mir se deosebește de cea a mirenilor prin faptul că preotul este îmbrăcat, pe lângă haine și cu veșmintele preoțești, acoperindu-i-se fața cu un procovăț, iar pe piept i se pune Sfânta Evanghelie căreia a slujit. După această rânduială este purtat de clerici și dus la biserică, așezat în naos, unde rămâne până la înmormântare. Slujba este mult mai lungă și mai solemnă decât cea a mirenilor, ca pentru unii care au fost purtători ai Harului dumnezeiesc.
Rânduiala înmormântării în Săptămâna Luminată este alcătuită aproape numai din cântările Învierii, având din slujba obișnuită doar ectenia pentru morți și rugăciunile de dezlegare. S-a hotărât așa datorită faptului că acestea sunt zile de bucurie și veselie, iar nu de jale și de plângere.
Cu privire la înmormântarea sinucigașilor, Sfântul Sinod a hotărât ca ea să fie făcută numai de către un singur preot și nu în locașul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, săvârșindu-se după ritual redus.
Cu privire la incinerare, Biserica ortodoxă a socotit că este mai bine să se procedeze pe calea sfătuirii credincioșilor să o evite, fiind astfel un obicei străin de tradiția creștină. Ea neridicând nici o obiecție de natură dogmatică nu poate fi interzisă formal, nici recomandându-se favorizarea ei.
Capitolul 2
Ierurgiile și rânduielile de după înmormântare
Cultul ortodox al morților constituie o mărturie a religiozității, a continuității apostolice și patristice în Biserica străbunilor noștri. El este plin de idei dogmatice, de mireasmă biblică și alcătuiește un valoros mijloc de comuniune.
Sentimentul comuniunii neîntrerupte între cei de aici și cei de acolo se întemeiază pe credința în dumnezeirea lui Hristos-Domnul. Comuniunea între Biserica văzută și cea nevăzută constituie un ajutor sigur și prețios pentru cei ce nu se mai pot ajuta.
După credința creștină, viața omului nu se sfârșește cu moartea trupului, sufletul își continuă existența și dincolo de hotarele vieții pământești. Biserica face pomenire generală a tuturor morților, în zilele îndătinate din cursul anului bisericesc, cât și în ierurgiile speciale alcătuite pentru pomenirea individuală. Slujba pe care ea o face pentru cei morți se numește îndeobște parastas, care înseamnă mijlocire la Dumnezeu pentru cei morți. El se săvârșește fie la casa mortului, fie la biserică, aducându-se astfel spre pomenirea adormitului, pâine, colivă și vin. Slujba parastasului se află în cartea numită Panihidă. Pomenirea morților se face la următoarele termene sau soroace: ziua a III a, care corespunde cu ziua înmormântării. Pomenirea se face în cinstea Sfintei Treimi și a Învierii celei de a treia zi a Domnului. O alta dată este ziua a IX a, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești. Apoi se face pomenire la 40 de zile, în amintirea Înălțării Domnului la cer, la trei, șase și nouă luni și la un an. La șapte ani după deces se face ultima pomenire, amintind de cele șapte zile ale creației.
Alții pun soroacele pentru pomenirea morților în legătură cu credințele populare despre vămile văzduhului.
Viața de după moarte este continuarea vieții pământești multiplicată la infinit, în fericire sau osândă veșnică, după cum noi înșine ne-am pregătit-o.
Taina vieții viitoare prezintă aceeași profunzime ca și taina divină. Aparține domeniului credinței.Ca mediu transcendent este un domeniu de dobândire, nu de cunoaștere.
Potrivit credinței ortodoxe, învățătura despre vămi este o reprezentare figurată, alegorică, o aplicare materială a judecății particulare, combinată cu învățătura despre anumite păcate. Vămile trebuie înțelese spiritual ca tribunal al conștiinței, nicidecum material, după cuvintele Sf. Macarie Alexandrinul: “Luați aici lucrurile pământești ca cea mai slabă descriere a lucrurilor cerești” pentru că lucrurile pământești sunt o slabă imagine a celor cerești. Biserica nu s-a pronunțat formal și definitiv în legătură cu vămile văzduhului.
Dovezile invocate din Sfânta Scriptură ( Iov 1, 12; I Petru 5,8 și Ps. 77, 49) n-au nici o legătură cu judecata sufletului după moarte, iar cele tradiționale fiind simple păreri personale, nu pot împrumuta vămilor caracter de dogmă.
În unele părți, în afară de soroacele îndătinate pentru pomenirea morților, se face pomenirea nominală a unui mort, cunoscută în popor sub numele de sărindar și se întemeiază pe credința populară că în a patruzecea zi după moarte sufletul se înfățișază la judecata particulară pentru a i se hotărî soarta provizorie, care poate fi ușurată prin milosteniile facute de cei vii. Sărindarul poate fi și de obște. Atât la slujba de încheiere a sărindarului individual, cat și la cea a sărindarului de obște, preotul va avea grijă să rostească un cuvânt de învățătură pentru credincioși.
BIBLIOGRAFIE:
I. CĂRȚI DE CULT
SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982
AGHIASMATAR, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992
AGHIAZMATAR, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1971
ARHIERATICON, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993
CARTE DE TEDEUM, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1971
ÎNVĂȚĂTURĂ DE CREDINȚĂ ORTODOXĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1997
LITURGHIER, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2001
MINEIUL LUNII FEBRUARIE, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1999.
MINEIUL LUNII IANUARIE, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2000.
MOLIFELNICUL, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1971
MOLITFELNICUL, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
MOLITFELNICUL, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1888
PSALTIREA, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
SLUJBA ÎNVIERII ȘI CARTE DE TEDEUM, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000
TIPIC BISERICESC, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976
II. CĂRȚI DE LITURGICĂ, ARTICOLE ȘI STUDII
APOSTOL, MARIN, Pr., Despre stâlpii care se citesc la morți, în „Glasul Bisericii”,an XVI (1957) ,nr. 4-5, pag. 265-278
BALAMACE, FOTIE, Arhim., Tipic bisericesc cu explicațiuni la practica liturgică, București, 1994.
BRANIȘTE, ENE, Pr. Prof. Dr., Liturgică Generală, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
BRANIȘTE, ENE, Pr. Prof. Dr., Liturgică Specială, Editura Nemira, Caransebeș, 2002
BRANIȘTE, ENE, Pr. Prof. Dr. și BRANIȘTE ECATERINA, Prof. , Dicționar Enciclopedic de cunoștințe religioas, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001
BRIA, ION, Pr. Prof. Dr., Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
BUZAN, SEVER, Magistrand, Hirotonie și hirotesie, în „Ortodoxia”, an IX (1975) ,nr. 4
BULGAKOV SERGHIEI ,Ortodoxia ,Editura Paideia ,București,1997
CHIȚU, VIOREL, Magistrand, Raportul dintre cultul Vechiului Testament și cultul Noului Testament, în “Studii Teologice”an XIII(1961), nr. 5-6
CIREȘANU, BADEA, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, București, 1910
CITIRIGĂ, VASILE, Pr. Prof., Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice și simbolice, vol. II, Editura Ex Ponto, Constanța, 2001
CORNESCU, CONSTANTIN, Rânduiala Sfintei Taine a cununiei, în „Mitropolia Olteniei”an XVI(1962), nr. 10-12
CRAINIC, NICHIFOR, Sfințenia – împlinirea umanului, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
DAVID, PETRE, Diac. Dr., Călăuza creștină. Sectologia, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985
EVDOKIMOV, PAUL, Taina iubirii – sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, Editura Christiana, București, 1999
FLOCA, IOAN, Arhid., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
FLOCA, IOAN, Arhid., Drept canonic ortodox, vol. II, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990
GAVRILĂ, VASILE, Pr. Drd. , Taina cununiei din punct de vedere liturgic, în „ Sfântul Apostol Andrei”,an II(1998), nr. 3
GHIȚĂ, IEREMIA, Protos., Ce trebuie să știe credinciosul despre Vămile Văzduhului, în „ Altarul Banatului” anIII ,serie nouă (1992), nr. 7-9 pag.82-87
MITROFANOVICI,VASILE Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuți,1929
NECULA, NICOLAE, Pr. Prof. Dr., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galati, 2001
PROCOPOVICIU, Prof. Dr., Ritualistica sau manual de ritual al Bisericii Ortodoxe Române, Tipografia Diecezana, Oradea, 1936
RĂȚULEA, GHE., Pr., Comuniune și nădejde în cultul ortodox al morților, în “ Mitropolia Ardealului” an XXVII(1975), nr. 7-8
SACHELARIE, NICODIM, Ieromonah, Pravila bisericească, Editura Parohiei Valea Plopului, Valea Plopului, 1999
STĂNILOAE, DUMITRU, Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol.III Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1997
VINTILESCU, PETRE, Pr. Prof. Dr., Liturghierul explicat ,București, 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ierurgii In Legatura CU Nasterea Si Moartea Omului (ID: 167157)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.