Sfințirea ȘI Sfințenia

=== sfant si sfintenie ===

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

SFINȚIREA ȘI SFINȚENIA, LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN BISERICĂ.

1. Înnoirea și îndumnezeirea firii umane a lui Iisus Hristos – temei al sfințirii și îndumnezeirii omului;

2. Încorporarea omului, în Hristos, ca mădular al Bisericii;

II. SFINȚENIE ȘI TRANSPARENȚĂ.

1.Toți sunt chemați spre sfințenie;

III. SLUJIRE ȘI SFINȚENIE, ASTĂZI.

CONCLUZII.

BIBLIOGRAFIE.

INTRODUCERE

Din punct de vedere terminologic, noțiunea de sfințenie denumea starea de “sfânt”, adică descria integrarea completă a celui botezat în viața plină de Duhul Sfânt a Bisericii primare. Iar întrucât în această Biserică abundența harismelor era un fapt concret, vizibil si activ, “sfințenia” constituia dimensiunea fireasca a Bisericii primare, iar sfânt era creștinul botezat și care nu se mai întorcea din calea virtuții spre calea păcatelor săvârșite în păgânism. Din această cauză, Sfinții Apostoli îi numesc sfinți pe toti cei care trăiau curat, după Botez, în cadrul comunităților creștine de atunci. Și nu este rar când – spre exemplu – Sfântul Apostol Pavel saluta pe “sfinții” dintr-o Biserica sau alta. Asemenea lui, Părinții Apostolici relevă sau chiar laudă viața de sfințenie a credincioșilor din diverse Biserici locale cărora li se adresează.

O fac însă pentru a scoate în evidență comuniunea de sfințenie a tuturor creștinilor de atunci, care participau nemijlocit la propovăduirea neîncetată a Cuvântului lui Dumnezeu, a împărăției cerurilor și pecetluiau această mărturisire, de cele mai multe ori, cu propria viață. Așa se face că atât în jurul Sfântului Ignatie Teoforul cât și în jurul Sfântului Policarp al Smirnei gravitează grija Bisericilor din Asia Mică și din alte părți, dar și nădejdea că jertfa acestor doi sfinți va călăuzi drept pe credincioși pe drumul greu și spinos al unei Golgote verificatoare și purificatoare.

În noianul de nume care s-au adaugat la numele Sfinților Apostoli, a strălucit însă pomenirea Maicii Domnului, atât în Răsărit cât și în Apus. Maica Domnului rămâne exemplu de înțelepciune, răbdare și smerenie, iar chipul de “mamă și fecioară” devine chip al Bisericii. Încetul cu încetul, în devoțiunea creștină, alături de Păstorul cel Bun se profilează tandru și maiestuos Maica Paătorului cel Bun, solitoare către Fiul Împarat al veacurilor. Biserica de pretutindeni acceptă cu bucurie acest semn de prețuire ce se încadrează desăvârșit în afecțiunea creștină, îl transmite mai departe prin secole de-a rândul și recunoaște rolul hotărâtor al alegerii Maicii Domnului în planul soteriologic universal. Născătoare de Dumnezeu și Om, împărăteasa mai aleasă decât toate împărătesele din lume, Stăpâna lumii, Ocrotitoarea necăjiților, Maica Domnului întruchipează laolaltă trăsăturile prin excelență aparținătoare sfinților și este cea dintâi dintre sfinți. Ei i se pleacă îngerii, pe Ea o cântă sfinții și către Ea se îndreaptă fără ocol rugăciunile și laudele monahilor și ale credincioșilor celorlalți. Nimic nu ajunge pentru a spune pe deplin vrednicia plinătății harului, a acelui har dumnezeiesc lucrător în viața de ascultare neprecupețită a Maicii Domnului. Căci, într-adevăr, nimeni dintre oameni, până atunci, n-a ascultat mai mult de Dumnezeu și nimeni până la Maica Domnului nu s-a supus atât de necondiționat și de repede voinței dumnezeiești, în Maica Domnului, ca model de sfințenie și ca exemplu de dăruire personală în planul mântuirii, găsim sfântul în expresia umană cea mai înaltă, unică, autentică și imitabilă. Căci acesta și este sfântul în Biserica Ortodoxă, anume un creștin care se dăruiește lui Dumnezeu prin ascultare și prin fapta după Cuvântul Evangheliei Mântuitorului.

Ascultarea, răbdarea, smerenia, sărăcia și fecioria trupului și a sufletului atrag după sine milostivirea lui Dumnezeu și au drept consecința îmbunătățirea, propășirea duhovnicească, destoinicia de a primi din belșug harul lui Dumnezeu, astfel încât lucrarea sfântului să semene cu lucrarea iubitoare și purtătoare de grijă a lui Dumnezeu față de lume, față de creație. Nici nu se poate concepe altfel sfântul în Biserica Ortodoxă: el este un ucenic al lui Hristos, un următor al Lui în toate zilele vieții, fără excepție, un apostol, un misionar, un învățător al credinței, un binefăcător și un taumaturg. Toată viața lui se îmbină cu viața Bisericii, este o dăruire totală pentru Hristos, dar nu este o pierdere a identității personale. Dimpotrivă, conturul uman al sfântului se observă din ce în ce mai clar, pe măsură ce sfântul se apropie de Mântuitorul Hristos, de lumina care izvorăște lumina. Ortodoxia este, prin urmare, o expresie a sfințeniei, expresia cea mai înaltă a loialității față de Hristos, a frumuseții de negrăit a vieții în Duhul. Din acest motiv sfântul rămâne în Biserică, fără să o părăsească și este laolaltă cu ceilalți credincioși tocmai pentru că el nu este un individ izolat, ci este fiu al Bisericii.

SFINȚIREA ȘI SFINȚENIA, LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN BISERICĂ

1. Înnoirea și îndumnezeirea firii umane a lui Iisus Hristos – temei al sfințirii și îndumnezeirii omului

Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat a lucrat mântuirea noastră. Dar în mod deplin a suferit pentru noi. Suferința Sa a fost dusă până la moartea pe Cruce.

Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întrupare, s-a deșertat pe sine chip de rob luând, adică făcându-se om adevărat, dar fără păcat, îndumnezeind firea omenească asumată. Kenoza Lui este condiția îndumnezeirii noastre. Cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că fiind El bogat s-a făcut sărac, ca să ne îmbogățească prin sărăcia Lui (II Cor. 8, 9).

Baza chenozei, temeiul care face posibilă arătarea lui Dumnezeu în trup, este iubirea.

În iubire se revarsă totul. Și numai prin acest schimb curat de intenții, de gânduri, de fapte, oamenii sporesc în dragoste, în comuniune sinceră. În dragostea lui Dumnezeu omul simte, harul Său, care se revarsă într-un suflet schimbat, eliberat de egoism!

Teologia ortodoxă vorbește de o analogie între creșterea puterilor omului, prin dragostea ce-l leagă de altul și îndumnezeire, ca ultim raport al nostru de dragoste cu Dumnezeu.

Astfel, această stare de mare dezvoltare spirituală a naturii umane, nefiind decât o întrepătrundere a ei cu harul divin, încât nu mai putem distinge în iradierea ei de forță ce este uman și ce este divin, pe drept cuvânt poate fi numită îndumnezeire.

Firea umană în Iisus Hristos se sfințește, iar sfințirea în sens biblic și patristic înseamnă Jertfire. Eu pentru ei mă sfințesc pe Mine, ca ei să fie sfințiți în adevăr (Ioan XVII, 19). Iisus Hristosa sfințit firea Sa omenească pentru a ne sfinți și pe noi. Unirea ipostatică a celor două firi, divină și umană, face posibilă comunicarea însușirilor și deci îndumnezeirea firii umne. Firea Omului se oferă jertfă totală ipostasului divin și acesta îi comunică dumnezeirea. O sfințește, o umple de har și de adevăr. Din plinătatea acestei firi îndumnezeite ne împărtășește și nouă, har peste har: mântuirea. Să-L urmărim cu ochii minții și ai inimii, pe Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, în rugăciune către Tatăl. Suferințele Sale pentru umanitate! Iisus le-a zis ucenicilor Săi apropiați, Petru și cei doi fii ai lui Zevedeu, Iacov și Ioan: întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine… Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta. Insă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești (Matei 26, 36-38), Iisus era la capătul puterilor Sale omenești. Suferința Sa care a sfârșit în moartea pe Cruce, nu numai că n-au înțeles-o ucenicii dar n-au putut aduce și ei o fărâmă de mângâiere; să fie solidari cu Acela care răscumpăra prin moarte, umanitatea căzută. Ucenicii, reprezentau această umanitate. De fiecare dată când Iisus era în rugăciune, ucenicii au fost aflați dormind: Așa n-ați putut un ceas să privegheați cu Mine! (Matei XVI, 40). Cei trei ucenici Îl văzuseră pe Iisus în Slava dumnezeiască pe Muntele Taborului, când S-a schimbat la Față (Matei XVII, 1-9). Ei însă nu puteau să participe la suferința extremă a lui Iisus pentru umanitate (stropii de sânge de pe Fața Sa în timpul rugăciunii), cum nici noi, astăzi. Greu putem să ne desprindem de egoism, de falsitate pentru a participa la viața adevărată, în sfințenie. Iisus Hristos trebuia să-și bea paharul oferit de Tatăl, dăruindu-ne nouă această viață: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan XIV, 6).Iisus a experimentat, în Ghetsimani și în final pe Cruce această tăcere, părăsire, absență. A rămas singur, întâlnindu-se real cu moartea, singur în suferință, așa precum Isaia proorocise cu mult timp înainte: Disprețuit era și Cel din urmă dintre oameni; Om al durerilor și cunoscător al suferinții, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața! (Isaia 53, 3). El trăiește moartea noastră, moartea păcatului, pentru a o transforma din interior, a o învinge și a duce firea la nestricăciune.

Ochii ucenicilor erau îngreuiați, nu puteau să vadă, nu puteau să înțeleagă copleșitoarea suferință a lui Iisus pentru lume. Dormiți de acum și vă odihniți! Iată S-a apropiat ceasul și Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor (Mt. 26, 45).

Fiul lui Dumnezeu a venit să restaureze o ordine pe care omul a călcat-o. Să restaureze o ordine în umanitatea Sa, prin împăcarea cu Dumnezeu, cu dreptatea, cu sfințenia Lui.

În relație cu această ordine obiectivă, cu sfințenia la care aspiră conștiința umană, aflăm un sens în suferință. Credinciosul creștin o acceptă ca o cale a purificării, a transfigurării. Vouă vi s-a dat Harul ca să și pătimiți pentru Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel (Filipeni I, 29). Suferința ispășitoare e o harismă. Poartă în ea vindecarea și înnoirea pentru că în suferință și moartea harică a prezent Dumnezeu și aduce sfințirea și, totodată, sufletul însuși rămâne viu. Firea lui umană e dezlegată de osânda și pedeapsa morții, umplându-se dinlăuntru de sfințenie și nestricăciune în însăși această acceptare de bună voie a suferinții și stricăciunii morții. Astfel firea sfințită și fără de prihană o aduce drept cea mai curată jertfă în îndumnezeire.

Fiind Fiul lui Dumnezeu lucrarea dumnezeiască era nedespărțită de lucrarea sau pătimirea omenească. Omenescul acoperea dumnezeirea Lui în întregime cu întregime Lui, dar în întregimea omenescului se străvedea dumnezeiescul căci era un omenesc biruitor al păcatului și liber de neputințele necesității în asumarea liberă a acestor slăbiciuni.

Era o lucrare teandrică, de care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul: Căci fiind amândouă cu adevărat (firea dumnezeiască și firea omenească), ca Dumnezeu mișca propria sa omenitate, iar ca om manifesta propria Sa dumnezeire, ca să spun așa, pătimea dumnezeiește căci pătimea de bunăvoie,odată ce nu era simplu om și săvârșea minuni omenești, căci le săvârșea prin trup, odată ce nu era Dumnezeu gol (yv/vos) încât patimile Lui erau minunate fiind înnoite prin puterea dumnezeiască, cea după fire, a Celui ce pătimea, iar minunile Lui erau pătimite, fiind săvârșite prin puterea pătimitoare, cea după fire, a trupului celui ce le săvârșea.

Întrucât subiectul în El este Cuvântul dumnezeiesc și întrucât natura Lui dumnezeiască și lucrarea ei este împreunată nedespărțit cu natura omenească și cu lucrarea acesteia, prin toate gândurile, însușirile și direcțiile de lucrare ale firii omenești se manifestă puritatea desăvârșită și iubirea divină.

Trupul Domnului s-a îmbogățit cu activitățile dumnezeiești în virtutea unirii prea Curate cu Cuvântul, adică după ipostasă, fără să sufere vreo pierdere însușirile cele firești. Căci nu lucrează cele dumnezeiești în virtutea energiei Lui, ci în virtutea Cuvântului unit cu El, Cuvântul arătându-și prin El propria Lui energie (Sfântul Ioan Damaschin).

Părinții explică transpunerea calităților firii îndumnezeite ale lui Iisus Hristos către oameni prin comunitatea de natură. Trupul îndumnezeit fiind primit în trupul celorlalți oameni, învie și îndumnezeiește și trupurile noastre.

Un rol important în îndumnezeirea oamenilor prin împărtășirea de Trupul Domnului prezent în Taine îl are Duhul Cuvântului, ca iubire a Tatălui față de Fiul și față de noi.

Cuvântul dumnezeiesc după Întrupare rămâne conștient de limita eforturilor sale prin natura omenească. Cât a fost Iisus Hristos cu firea omenească pe pământ, trupul său îndumnezeit era supus slăbiciunilor, patimilor, suferinței. Îndumnezeirea firii sale omenești cât a purtat-o pe pământ în condițiile de existență concretă a istorie, era încă în opacitatea și rezistența materiei. Era Om deplin, iar natura Sa dumnezeiască nu L-a scos din legea pământească a încercărilor și suferințelor omenești. Numai prin îndumnezeirea de la Înviere au putut însă să se reveleze deplin adâncimile iubirii dumnezeiești. Căderea solzilor de pe ochii omenești ai ucenicilor care, cu prețul vieții, L-au propovăduit lumii pe Iisus Hristos Cel înviat.

Strălucirea de după înviere pune o distanță între Iisus și oameni deși nici aceasta nu e în raport cu ei, o strălucire fizică, constrângătoare, ci una spirituală, caldă; e iubirea neumbrită de piedica trupească, e iubirea unei ființe care s-a ridicat peste mizeriile omenești. Iubirea lui Dumnezeu impune respect și temere, este însoțită de sfială și dorința curată de a-L experia, a fi cât mai aproape de El: Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați – rostește preotul la Sfânta Liturghie. Curajul apropierii e ajutat de faptul că strălucirea Celui înviat constând din iubirea manifestată fără piedicile unui trup omenesc (prevmatizarea Trupului Său care trece prin ușile încuiate); e totuși strălucirea unei fețe omenești și Apostolii văzându-l după înviere, știau că e fața Celui care a suferit ca ei toate cele omenești.

Cum putea oare Sfântul Pavel, ca de altfel toți martorii Învierii să nu-și consacre întreaga viață propovăduirii Cuvântului când, el, Sfântul Pavel fusese răpit de dragostea lui Hristos, pe drumul Damascului, când însuși Iisus Cel Înviat I s-a arătat și a vorbit cu El? Toată viața Sfântului Pavel era pătrunsă de puterea și sfințenia vieții în Dumnezeu, care-L înviase pe Fiul fiind începătură (a învierii) celor adormiți (I Cor. XV, 20).

Fiul și-o face sieși firea omenească templul dumnezeirii. Folosind o analogie, Sfinții Părinți afirmă: Precum se unește fierul cu focul în așa măsură încât focul taie, iar fierul arde, așa se unește dumnezeiescul cu omenescul în Hristos, în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul… în chip omenesc fiind, a învățat dumnezeiește, a învins răul, a săvârșit faptele Lui minunate până la învierea cea de a treia zi și înălțarea dea dreapta Tatălui. Și, îndumnezeind firea omenească, se face izvor și cap al mântuirii, alîndumnezeirii noastre. El, Cel dintâi născut din toată zidirea, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, este Cel dintâi născut și din morți, început al Invierii, Cap și rădăcină a umanității înnoite în care suntem recapitulați toți.

Din strălucirea trupului îndumnezeit al lui Hristos după Înviere și înălțare, iradiază energiile divine, căci prin înviere, firea umană a lui Hristos e penetrată și umplută total de plenitudinea vieții dumnezeiești, care după înălțare continuă să iradieze viață divină celor care aleargă la Hristos și intră în comuniune cu Hristos, în Sfânta Sa Biserică, cu Hristos Cel Înviat și slăvit.

Sfântul Maxim poate vorbi astfel de o posibilitate fără limită a naturii omenești de a iradia energiile divine, de o sporire continuă a dragostei din ea însăși, sporind împreună arătarea dragostei divine și capacitatea de a o primi, deci capacitatea de dragoste a omului. Cât ne aflăm aici suntem activi până ajungem la capătul veacurilor, când va lua sfârșit puterea și lucrarea noastră întru a activa. În veacurile ce vor urma însă, suportând prefacerea cea spre îndumnezeire prin Har, nu vom activa ci vom fi pasivi și din această pricină nu vom ajunge niciodată la capătul dumnezeuirii.

Căci aceea va fi o pătimire suprafirească, neexistând nici-un cuvânt care să definească acea îndumnezeire fără sfârșit a celor ce o vor pătimi.

În viața pământească există un progres și o activare continuă a naturii umane, potrivit firii îndumnezeite a lui Hristos în ipostasul său dumnezeiesc, o capacitate a firii umane de a fi transparentul energiilor divine.

Iisus Hristos este Omul deplin umanizat ca Dumnezeu și deplin îndumnezeit ca Om. Iar în relație cu El se pot umaniza și îndumnezei toți. In El vedem și realizăm umanitatea deplin transparentă pentru Dumnezeu și dumnezeirea deplină dăruită nouă.

Poporul evreu prin simboalele sacre: mielul pascal, toiagul lui Aaron, Cortul Sfânt, sicriul Legii etc., în baza Revelației divine își ancora într-un fel spiritul în Dumnezeu, sfințenia absolută (Isaia 6,3; Isaia 57, 15). Prin simboalele sale sacre, Vechiul Testament mărturisește credința în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloacele sensibile dar și deosebirea Lui de aceste mijloace. Simboalele sacre sunt în acest sens o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament e o anticipare a lui Hristos.

Icoana păstrează însă distincția între creatură și Dumnezeu ca și simbolul, dar vede într-o față umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuși devenit subiectul ei.

Credincioșii Vechiului Testament nu puteau privi la fața lui Moise, pentru că ei, evreii, nu erau încă pregătiți să înțeleagă că Dumnezeu se poate arăta prin fața omului, sau poate că l-ar fi socotit pe Moise însuși Dumnezeu, fără să fie. Moise trebuia să-și acopere fața cu un zăbranic care modera strălucirea ei.

Când a venit însă Iisus Hristos prin a cărui față privea cu adevărat Dumnezeu, fața Lui, fiind cu totul desăvârșită, îi vădea o blândețe și o smerenie curată cum nu s-a putut vedea vreodată printre oameni. Fața lui Hristos i-a convins pe Apostoli că e fața lui Dumnezeu care nu înspăimântă, căci apropierea Lui maximă de oameni e apropiere a nesfârșitei lui Iubiri și bunătăți în Chip uman.

Fiul lui Dumnezeu ia față omenească. Existența omenească și-a descoperit în El adâncimile ascunse în infinitatea divină, mai presus de existență. Icoanele ne sugerează prezența vie a lui Hristos și a sfinților Lui în locașul bisericesc. Ele înlesnesc dialogul credincioșilor cu Sfânta Treime, cu Maica

Domnului și cu sfinții. Lumina icoanei nu este a veacului acestuia. Ne vine din afară ca să o lumineze în mod trecător. Ci chiar din icoana, din fețele sfinților și din zidirea schimbată la față se revarsă lumina senină, odihnitoare, lină, necreată și neînserată, ca un har și dar al Sfântului Duh.

Icoana își are începutul, după sfântul Ioan Damaschin, în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, deci în începutul coborârii din iubire a Fiului lui Dumnezeu la noi în vederea mântuirii, în vederea îndumnezeirii omului. Minunat este Dumnezeu între sfinții Săi.

Sinodul VII Ecumenic ne declară: Fie prin cugetarea la Cuvintele Scripturii, fie prin reprezentarea icoanei… noi ne amintim de prototipuri (de modelele lor vii) și suntem introduși lângă ele (Mausi, XIII, 482). Iar Sinodul din Constantinopol din 860 afirmă în același sens: Ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvinte, icoana ne vestește prin culori și ne face prezent (Mausi, XVI, 400).

Dar icoana în mod special prin sfințirea ei, devine o ajutătoare minunată, sau un canal al harului, căci fiecare icoană privește prin sfințirea harul Sfântului Duh. Icoana dă mărturie despre prezența sfântului, ea exprimă slujirea lui prin rugăciunea cea pentru noi și prin comuniune.

Concluzionând printr-un mănunchi de reflecții hridtologic-iconologică acest capitol se pășește cu smerenie și în duh curat de rugăciune în spațiul de taină al locașului bisericesc. Aici, prezența sfântului Său trup Euharistic, Sfintele Sale Icoane, întreaga structură iconică a ființei umane se transfigurează, se luminează si dă putere de înțelegere și sensibilitate spre tainele dumnezeiești.

Unde, oare, în alt loc, decât în Biserica Sa Sfântă, se împlinește omul, se umple de darurile Duhului Sfânt, se sfințește?

Numai în Biserica Dumnezeului Celui viu, Biserica cea una și nedespărțită se trăiește adevărata taină a încorporării lui Hristos, în Duhul Sfânt, al îndumnezeirii oamenilor.

2. Încorporarea omului, în Hristos, ca mădular al Bisericii

Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Dumnezeu ca Om, s-a pus în pârga firii asumate de El, temelia mântuirii noastre.

Dar, viața cu Hristos, trăirea în Hristos, sălășluirea sa în noi, cu Trupul înviat și înălțat și deplin prevmatizat are loc numai în Biserică prin umplerea de Duhul Sfânt.

Iisus Hristos le promisese Sfinților Apostoli, după plecarea Sa din această lume, că le va trimite pe Duhul Sfânt: Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului pe care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi îl cunoașteți că rămâne la voi și în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. (Ioan XIV, 16, 17, 18)

Din această sursă de putere și de sfințire, de dragoste a lui Dumnezeu pentru lume, ia ființă Biserica.

Mântuitorul mai înainte le spusese: Să vă iubiți unul pe altul. Precum v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii cu alții (Ioan XIII, 34-35).

Numai din dragostea și Jertfirea continuă a celor care participă la ființarea Bisericii (Sfinții Apostoli, ceilalți ucenici), Biserica intră în istorie la Cincizecime sub puterea Duhului Sfânt pe care Tatăl îl trimite în lume, ca prin lucrarea Lui în Biserică, oamenii să-și însușească roadele răscumpărării în Hristos.

Iisus Hristos nu s-a făcut Om pentru Sine ci pentru ca din Trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. Ori această viață dumnezeiască extinsă din trupul Său în umanitate mai exact în cei care se încorporează dinamic în Hristos, constituie Biserica însăși.

Biserica aflată virtual în Trupul lui Hristos, ia astfel ființă actuală prin iradierea Duhului Sfânt din Trupul Său în celelalte ființe umane, lucru care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupuluipnevmatizat al lui Hristos.

De fapt, Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în nici un fel despărțit de Hristos. E falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoanelor Treimice.

Prezența lui Hristos ca Trup al Bisericii ne arată umanitatea de model, iar prin Duhul Sfânt se dezvoltă această umanitate în noi.

Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos și Il revelează acum nu înaintea, ci în lăuntrul ucenicilor. Sfinții Apostoli peste care coboară Duhul Sfânt la Cincizecimea îi face să strălucească, pentru că Duhul lui Hristos cel Înviat se extinde și în ei, umplându-i (Fapte 2, 1, 3, 4), dându-le putere de propovăduire a Cuvântului celor dintâi botezați (Fapte 2, 37, 38, 41).

Ca urmare a căderii, acțiunea Duhului Sfânt devenise exterioară naturii și abia în Actul Sfânt al Botezului de la Iordan El se așează asupra umanității lui Hristos, iar în ziua Cincizecimii devine lucrător înăuntru naturii, se așează în interiorul sfințeniei umane. Cincizecimea deschide istoria Bisericii, inaugurează Parusia și anticipează împărăția. Duhul Sfânt ne încorporează în Trupul lui Hristos, Biserica, drept împreună moștenitori cu Hristos ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 17); ne face fii în Fiul și în Fiul noi aflăm pe Tatăl. Duhul Sfânt lucrează înfierea noastră divină, după har și ne ridică și menține în comuniune cu Tatăl, datorită Fiului Său întrupat.

Noi, oamenii de astăzi, în parte ne-am rupt de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească sau trăim în Biserică în nesimțire, neînțelegând focul care s-a coborât din cer peste sfinții Apostoli, atunci când ea s-a constituit în plan istoric! Și, de atunci, lumea poate să rătăcească socotind Biserica o instituție ca oricare alta, în care slujitorii ei pot să-și satisfacă interese de dominare a credincioșilor ei, să sape la temelia Bisericii pentru care a curs atâta sânge nevinovat! Trebuie să reflectăm cu toată seriozitatea la inima acestei mame care suspină văzându-și fiii rătăciți și uneori fără putință de întoarcere!…

Fundamentul neclintit al Revelației întrupate și al puterii care constituie Biserica în calitatea ei de sacrament al mântuirii noastre prin Hristos în Duhul Sfânt îl constituie: plenitudinea adevărului dumnezeiesc revelat, cuprins în sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; Sfintele Taine prin care Hristos se prelungește prin puterea Duhului, în umanitate, și oamenii se încorporează în Hristos, formând Trupultainic al Său, ei fiind mădularele acestui trup, și episcopatul de succesiune apostolică ca har și învățătură, deci ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte ale ei.

Datorită lui Hristos și Duhului Sfânt care lucrează în Biserică împreună unirea noastră cu Dumnezeu, într-o comuniune de iubire harică, Biserica are o întreită putere (venită prin Sfinții Apostoli și urmașilor lor sfințiți: episcopii și preoții): putere învățătorească, sacramentală sau sfințitoare și de conducere sau jurisdicțională (Matei XXVIII, 19-20; Marcu XVI, 15-16).

Biserica este destinată să unească tot ce există: Dumnezeu și creația, Sfântul Apostol Pavel arată că Biserica este însuși Trupul lui Hristos (Efes. 1, 23; 5, 23) care are multe mădulare. Hristos este Capul trupului Bisericii (I Cor. 1, 24 și 18). Toate le-a supus picioarelor Lui și El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește, toate în toți (Efeseni 1, 22-23) sau: Să sporim în toate, în El, care este Capul Bisericii în Hristos, din care tot trupul bine alcătuit și bine încheiat și hrănit prin toate legăturile își săvârșește, prin lucrarea potrivită fiecărui mădular, creșterea în trup (Efes. 4, 15-16).

Prin Hristos, Cap al Bisericii (Col. 1, 18), ipostasul divin și-a asumat chipul uman, luând o poziție centrală între oameni. El a ridicat această pârgă la starea de jertfă, superioară oricărei preocupări egoiste de sine, și la starea de înviere, purtând prin aceasta cele două stări imprimate în mod îmbinat în trupul său, ca să ne comunice și nouă puterea de a ni le însuși sau de a ne ridica umanitatea noastră la ele. Iar aceasta înseamnă a ridica umanitatea noastră la ele în unirea cu infinitatea lui Dumnezeu cel Personal, căci numai prin jertfă, predându-se lui Dumnezeu, dărâmăm zidurile care ne închid în mărginirea noastră și intrăm în comuniune deplină cu Dumnezeu și cu semenii.

Prin Hristos, Capul ei, Biserica se structurează ca un întreg armonios (ovu{3iPa^6[j,svov), ca un organism sobornicesc în care fiecare mădular își îndeplinește lucrarea corespunzătoare lui (Efes. 4, 1516) și se simte legat de celelalte mădulare cu care se bucură de plenitudinea vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului de către Hristos și împărtășită de El prin Duhul Sfânt întregului trup și fiecărui mădular în parte, prin Sfintele Taine care sunt încheieturile și legăturile trupului însuși, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 16; Col. 2, 19).

Umanitatea răscumpărată și înnoită prin Crucea și învierea lui Hristos, nu se constituie în trup al lui Hristos decât prin încorporarea ei activă în Hristos. Această încorporare în Hristos și în Biserica Sa, prin Duhul Sfânt nu se poate înțelege decât în perspectiva persoanei. Iisus Hristos se extinde în aceia care îl primesc personal, intră în comuniune cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt. În Biserică – comunitate sacramentală în Hristos – cei care au primit însărcinarea directă să răspundă acestei chemări la comuniune și la slujire-sfințire sunt episcopii și preoții, urmași direcți ai Sfinților Apostoli: Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute (Ioan XX, 22-23).

Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15-16).

Toți oamenii sunt chemați să se încorporeze în Hristos, să devină mădulare ale Trupului lui Hristos: El voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2, 4), deoarece El s-a dat pe sine preț de răscumpărare pentru toți (I Tim. 2, 6). Hristos însă nu silește pe nimeni să-i fie următor și mădular al Trupului Său: Iată, Eu stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la El și voi cina cu El și el cu Mine (Apoc. 3, 20). Prin aceasta seadeverește cuvântul Mântuitorului din parabola cu lucrătorii trimiși să lucreze la vie: Că mulți sunt chemați dar puțini aleși (Matei 20, 16) precum și din parabola nunții fiului de împărat (Matei 22, 1-14). Haina de nuntă este veșmântul luminos pe care îl dobândește Cel încorporat în Hristos.

Biserica este sfântă prin Capul ei Hristos, prin Hristos cel jertfit care este sursa sfințeniei Bisericii (Ioan X, 36: Fapte 10, 38, 4, 27; Mt. I, 24).

Umanitatea parcurge un timp și spațiu spiritual care trebuie să-i lumineze viața în cea mai curată nevoie de îmbrățișare, de iubire cu toți oamenii.

Numai în Biserica Sa cea Sfântă oamenii se îmbrățișează sincer, se ajută, se iubesc! În Biserica, comunitate teandrică-sacramentală are loc încorporarea tuturor oamenilor în Hristos, sfințirea lor treptată.

Astfel vede Părintele Stăniloae locașul bisericesc, ca chip al creațiunii cosmice și umane prin prezența în spațiul sfințit al lui Dumnezeu însuși și prin coborârea Lui în El.

Paul Evdokimov ne spune: Biserica este sfântă prin sfințenia lui Hristos (Efes. V), fiind izvor al Tainelor și al sfințirii, ea înfăptuiește comunitatea sfinților. În același timp în lupta împotriva montanismului și a donatismului s-a precizat noțiunea exactă: Biserica nu este o societatea formată numai din sfinți desăvârșiți, de aleși și de curați; ci misterul ei este de a fi în același timp Biserica celor ce se pocăiesc și a celor care pier (Sfântul Efrem Sirul) și comuniune a păcătoșilor la lucrurile sfinte. Ea slăvește sfințenia lui Dumnezeu, supravenerează pe Fecioara Maria cea cu totul sfântă și pe toți sfinții cunoscuți și necunoscuți brâul de aur; și ea mărturisește că orice păcătos care trăiește viața Bisericii primește măsura sfințeniei care-i este accesibilă lui.

Serghie Sergiu Bulgakof ne zice: Sfințirea Bisericii. făcută prin sângele lui Hristos, a fost împlinită de Duhul Sfânt… Biserica este Casa lui Dumnezeu, așa după cum trupurile noastre sunt biserici în care sălășluiește Sfântul Duh… Viața în Biserică este o realitate superioară la care participăm și, prin aceasta, ne sfințim. Sfințenia este substanța însăși a duhului Bisericii.

Fiul lui Dumnezeu, prin Întruparea Lui și prin trimiterea Duhului Său Cel Sfânt, a adus putința îmbrăcării în sfințenie a tuturor celor ce-l primesc prin credință. Căci Hristos ni s-a făcut tuturor înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate și sfințenie și răscumpărare (I Cor. I, 30).

Biserica își împlinește lucrarea ei sfințitoare asupra creațiunii cosmice, sau lucrează la unificarea acesteia prin comunitățile credincioșilor adunate în locașurile bisericești.

Sfânta Liturghie și cele Șapte Sfinte Taine săvârșite în locașul bisericesc sunt trăite de credincioși ca evenimente sfinte care se săvârșesc în lume și transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Aceasta îmbracă locașul bisericesc cu însușirea sfințeniei. Ele sunt ca niște flori care deși cresc în anumite locuri, își întind mireasma lor la distanțe mari, oriunde sunt ființe capabile să o simtă.

Creștinismul occidental s-a depărtat de sfințenia Bisericii. Sentimentul de sacru trăit în Occident e ceva impersonal, e ceva de care ți-e teamă ca de o natură nu numai cu totul altfel decât a noastră, ci și tulburătoare, amenințătoare pentru noi.

În Ortodoxie, în necunoașterea deosebirii și separării dintre sfânt și sacru e implicată conștiința că Dumnezeu este prezent El însuși în mod personal în lucrările Sale necreate referitoare la creaturileridicate în planul vieții bisericești. Ființa aceasta atât de firavă și umplerea ei de mărirea nemărginită a creatului, se explică prin faptul că Dumnezeu este personal. Dacă ar fi impersonal ar strivi-o odată ce e atât de mică. Iată de ce trăirea sfințeniei lui Dumnezeu, pătrunsă în toate ale Bisericii, nu e o trăire de care omul se simte înspăimântat, amenințat, strivit, ci asemenea trăirii unui copil la sânul părintesc a toate cuprinzător, însă și atotiubitor.

Tot ce este sfânt sau sfințit în lumea aceasta, în lumea creațiunilor inteligibile își are sursa în sfințenia lui Dumnezeu. Și așa fiind, oriunde am întâlni sfințenia, ea ne impune în chip tainic, interior și nu deliberat, o atitudine, un simțământ al unei întâlniri inefabile.

Denominațiunile creștine părăsind Biserica, nu mai cunosc nici măcar realitatea sacrului, ci socotesc că singur Dumnezeu este Sfânt, iar El este transcendent oricărei experiențe și nu produce nici-un fel de transformare în planul vieții credincioșilor. Ei au părăsit credința în Hristos primit prin Taine, că Tainele sunt mijloacele prin care se împărtășește comunității, într-un locaș sau altul, Hristos. Ei au înlocuit Biserica cu o casa de adunare, rol pe care îl poate avea orice casă. Hristos nu mai e prezent în comunitatea Euharistică. Iisus le-a poruncit la Cina cea de taină: Aceasta s-o faceți spre amintirea Mea! (Luca XXII, 19) și a arătat astfel că împărtășirea de El e forma principală prin care își va îndeplini făgăduiala Sa: Iată Eu cu voi voi fi până la sfârșitul veacurilor (Matei XXVIII, 18). Unele din aceste denominațiuni au pierdut înțelesul hristologic al Bisericii și nesocotesc mântuirea adusă de El prin Înviere și comunicată nouă prin Taine. Unii din ei au înlocuit pe Hristos cu Iehova, deci nu mai cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, întrucât revin la ideea de Dumnezeu din Vechiul Testament, care nu e un Dumnezeu în Treime, iar în loc de ziua Învierii lui Hristos sărbătoresc ziua terminării creației, socotind că lumea aceasta este tot ce avem de la Dumnezeu.

Părinții Bisericii au văzut în modelul Cortului de pe Sinai, un model fie al locașului bisericesc creștin, fie al Bisericii universale. Ei au văzut în acest cort de pe Sinai tot o prefigurare spirituală a însuși Cuvântului dumnezeiesc, în care se cuprind înainte de creație chipurile tuturor creaturilor, iar după creație și opera de mântuire a lui Hristos, înseși creaturile readunate în El. Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu a constituit o biserică măreață Celui Prea Înalt, după un model cu mult mai desăvârșit, ca înfățișare văzută a Bisericii nevăzute (X, 4, 21). Dar modelul ceresc al locașului bisericesc are ca prim chip sufletul, care odată dezorganizat prin păcat, se reînnoiește prin imprimarea în El a modelului său dumnezeiesc, a Cuvântului ipostatic (X, 54). Noi am zice că omul întreg e un chip al Cuvântului, sau un chip al Templului ceresc. Cuvântul, marele orânduitor al tuturor lucrurilor, S-a făcut El însuși pe pământ, prin Întrupare, o Copie a modelului ceresc, iar apoi extinzându-se în Biserica-Comuniune, înaintează spre a deveni Ierusalimul de sus, cetatea Dumnezeului Celui Viu (X, 55).

Sfântul Grigore de Nyssa vede în cortul de pe Sinai în primul rând modelul comuniunii universale în Hristos: Puterea cuprinzătoare a făpturilor, în care locuiește toată plinătatea dumnezeirii, cortul de obște al tuturor, care cuprinde în el toate… și Cine este atât de mare ziditor de Templu, ca Cel ce a pus temeliile lui în munții cei sfinți, adică în prooroci și apostoli și apoi zidește, cum zice Pavel, pe temelia apostolilor și a proorocilor, pietrele vii și însuflețite care se orânduiesc de către El spre buna întocmire a zidurilor, după cuvântul proorocului (Ps. 36, 2 ș.u.) în așa fel că,închegându-se în unitatea credinței și în legătura păcii, să facă să crească prin ele templul cel sfânt, ca să se facă locuința lui Dumnezeu în Duh.

Dumnezeu-Cuvântul ne învăluie pe toți, ca un locaș general, ne cuprinde pe toți, încă înainte de Întrupare, Jertfa și Învierea Lui. În general totul în Biserica locaș și în Biserica comuniune e plin de Hristos Cel jertfit și înviat. Cel ce privește spre Biserică, privește spre Hristos, care se zidește și se mărește pe Sine însuși prin adăugarea celor ce se mântuiesc, a oamenilor care se încorporează în Biserică.

S ă intrăm, deci, în spațiul sfințit al Bisericii plină de Hristos și să vedem cum credincioșii se încorporează deplin cu Hristos în Duhul Sfânt prin participarea la Sfintele Taine.

II. SFINȚENIE ȘI TRANSPARENȚĂ

Toți sunt chemați spre sfințenie

Sfințenia divină nu s-a întrupat ca să rămână izolată, ci ca să se împărtășească și să sfințească pe credincioși. Deci, inițiativa chemării la sfințenie și a împărtășirii sfințitoare o are Iisus Hristos.

Cum se realizează această părtășie la sfințenia lui Hristos? Prin Botez (I. Petru I, 15). De aici rezultă că sfințenia sacramentală, care își are începutul și temelia în botez și se desăvârșește prin alte sfinte taine (ca mirungerea și Sfânta Euharistie) este o sfințenie reală, ea este participarea noastră la sfințenia lui Hristos.

Sfințenia sacramentală aparține creștinilor, tuturor celor botezați. Din baia botezului iese un om nou, un om sfințit, drept, după Chipul lui Dumnezeu, cum l-a făcut întru început. Cel botezat a îndeplinit porunca Sfântului Pavel care zice: Imbrăcați-vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptate și în sfințenia adevărului (Efes. 4, 24).

Sfințenia morală, imperativul desăvârșirii morale (Filip, IV, 13) – a se menține cineva în sfințenie, înseamnă să lucreze în ea, să trăiască în ea, să suie mereu, adică să desăvârșească sfințenia. S ă ne curățim pe noi de toată spurcăciunea cărnii și a duhului, desăvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu (II Cor. 7, 1).

Procesul sfințeniei este astfel creșterea în Hristos sau înfruntarea lui Hristos în noi. Mântuirea va fi câștigată de omul nou numai dacă stăruiește, cu deplină înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințire (I Tim. 2, 15).

Iisus Hristos fiind: puritatea absolută, iubirea desăvârșită și smerenia deplină, creșterea în Hristos înseamnă un necontenit progres în puritate, iubire și smerenie. Când sufletul e imprimat și scufundat prin Duhul în adâncurile smereniei în Hristos, uitând de toată lumea și de cele din ea și privindu-se numai pe sine și ale sale și stăruind mult timp în această meditare și deprinzându-se cu ea, se vede numai pe sine în nimicnicia și umilința sa și e convins că nimeni nu-i atât de nevrednic ca sine în toată lumea. Acesta este sfântul lui Dumnezeu!

Sfinții sunt aleși din lume însă lumea i-a urât, zice Mântuitorul, pentru că nu sunt din lume, precum din lume nu sunt nici Eu. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzești pe ei de cel viclean (Ioan 17, 14-15). Lumea își va urî totdeauna pe sfinți, pentru că nu sunt din ea, ci luptând cu ispitele ei în ea. La început toți creștinii sunt numiți Sfinți de Sfântul Apostol Pavel iar în Faptele Sfinților Apostoli citim: în Antiohia, întâia oară ucenicii s-au numit creștini, creștin în sensul în care ni-l descrie Epistola către Diognet: Ceea ce este sufletul în trup, același lucru sunt creștinii în lume. Sufletul este răspândit în toate membrele trupului, creștinii în toate orașele lumii. Sufletul locuiește în trup, dar nu este din trup, și creștinii locuiesc în lume dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut și creștinii se cunosc fiindcă sunt în lume, dar credința lor e nevăzută. Trupul urăște sufletul și-l prigonește, deși nu-i face nici un rău, ci numai că-l împiedică de a-și împlini poftele; lumea urăște pe creștini, deși ei nu fac nici un rău, ci numai pentru că se împotrivesc la poftele ei. Sufletul iubește trupul și membrele lui care-l urăsc, și creștinii iubesc pe cei ce-i urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar el ține trupul, și creștinii sunt în lume ca într-o închisoare, dar ei țin lumea. Nemuritorul suflet locuiește în cort muritor, și creștinii viețuiesc în cele trecătoare, dar așteaptă în ceruri nestricăciunea. Având mâncare și băutură puțină, sufletul se face mai bun, iar creștinii fiind prigoniți, se înmulțesc din zi în zi mai mult. Dumnezeu a rânduit astfel cu ei, și ei n-au dreptul să se împotrivească.

Începuturile eroice ale creștinismului au sfințit viața și pe cei ce s-au identificat cu trăirea ei, până la martiria sacrificală pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos și credința în El. Rând pe rând, Sfinții Apostoli beau paharul care n-a trecut și a fost băut și de Hristos, se botează cu botez de sânge (Matei 20, 22-23), împărtășindu-se cu sfințenia Lui. Martirul creștin ține fundamental de persoană, de credința și dragostea ei și este animat de voința fierbinte de eliberare în ceea ce privește dependența de lumea pământească. El nu moare niciodată pentru o idee ci pentru Persoana lui Hristos. Martirul va intra imediat și în mod sigur în fericirea cerească. Pentru el contează, deci, părăsirea lumii fără întârziere în scopul evitării suferințelor celor din urmă și pedepsei veșnice.

Martirul propovăduiește înfățișarea vie a lui Hristos cel răstignit, dându-se în priveliște lumii, îngerilor și credincioșilor. Trupurile voastre sunt străpunse de sabie, dar niciodată duhul vostru nu va putea fi despărțit de iubirea divină. Suferind pentru Hristos, voi sunteți consumați de cărbunii aprinși ai Duhului Sfânt, cântă Biserica. În drum spre slăvita sa moarte, Sfântul Ignatie al Antiohiei, mărturisește: acum eu încep a fi un adevărat discipol… nu mă împiedicați de a mă naște la viață (Rom. V, 3-6).

Pentru Sfântul Policarp, lanțurile venerabile ale martirilor sunt diademele aleșilor lui Dumnezeu (Filip. III). Martirii sunt stăpâniți permanent de curaj, liniște și bucurie. Ei se predau lui Hristos, identificându-se cu suferința Lui, ca și când ar fi răstigniți cu El, dar apoi trăiesc pacea și bucuria învierii, revărsându-se în ei. Martirul a fost și este experiența creștină fundamentală. Începând din veacul al IV-lea, Botezul sângelui face loc botezului ascezei, al călugărilor. Renumiat viață a Sfântului Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, înfățișează pe Sfântul Antonie ca cel dintâi care a dovedit sfințenia fără să guste martiriul. Sfințenia monastică formează tipul foarte asemănătoarei icoane a lui Dumnezeu cel viu. Sfinți și creștini se mențin acei care trăiesc în conștiință faptul sălășluirii lui Hristos în ei la Botez, și luptă pentru curăție cu ajutorul harului Botezului și al celorlalte taine. Să ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10), să ne curățim pentru a intra în comuniune cu subiectul suprem (Ioan 17, 19) printr-o puritate dăruitoare ce se deschide în cei ce se împărtășesc de jertfa curată și totală a lui Hristos. Sfântul Chiril al Alexandriei a legat strâns sfințenia de jertfire. Cine se transpune în starea de jertfă (ispov), se transpune în starea de sfințenie. Jertfirea, curăția se câștigă în stăruință îndelungată, în conștiința prezenței lui Dumnezeu. O persoană cu cât pășește mai mult pe calea curăției, cu atât este mai conștientă. Taina noastră sub raport duhovnicesc este și trebuie să fie conștientă, deoarece ea se desfășoară în lumina Harului, care așează sufletul într-o stare de conștiență. Cel ce-și pierde conștiința prezenței lui Dumnezeu, deci și conștiința de sine și de păcătoșenia Sa, se pierde și îndrăznirea la Dumnezeu. Sfântul Isac Sirul zice: Curățește-te mereu înaintea Domnului, având amintirea Lui în inima ta, ca nu cumva zăbovind în afara amintirii Lui, să devii lipsit de îndrăznire, când vei intra la El. Căci îndrăznirea față de Dumnezeu vine din vorbirea continuă cu El și din multa rugăciune. Sfinții trăiesc sinceritatea comunicabilității asemenea îndrăznirii copilului care nu știe de păcat, având în plus maturitatea conștiinței și bucuria de ea. De aceea, când ne simțim întinați, rugăm pe sfinții care au îndrăznit la Dumnezeu ca să vorbească și să mijlocească pentru sufletele noastre. Din unica sursă divină – Fiți sfinți precum sfânt sunt Eu decurge o întreagă gradație de consacrări sau sfințiri prin participare. Acestea săvârșesc o deprofanare în însăși ființa lumii acesteia. Creștinismul a desființat într-un anume sens granița între sacru și profan; dar aceasta întrucât a dat posibilitatea tuturor să devină sfinți. Într-un grad oarecare o făcuse aceasta încă Vechiul Testament. Deci dispariția acestei granițe nu înseamnă profanizarea universală, ci deschiderea posibilității tuturor pentru sfințire. Această acțiune de a despărți lumea în sensul deprofanării ei aparține în chip propriu tainelor care arată că totul în viața creștină este în potență sfânt, pentru că totul este destinat împlinirii Sale liturgice, adică este destinat participării la misterul prezenței divine. În Vechiul Testament tot poporul lui Israel era sfințit lui Dumnezeu și chemat la sfințenie (Lev. 19, 2). Am văzut că Sfântul Apostol Pavel numește pe toți creștinii sfinți, iar Sfântul Apostol Pavel numește pe creștini neam sfânt (I Petru 2, 9). Toți avem acces la sfințenie, căci toți ne putem uni cu Hristos prin Duhul Sfânt, odată cu Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care s-a făcut om. A nega putința accesului tuturor la sfințenie, înseamnă a nega că Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om, Și-a păstrat dumnezeirea activă în umanitatea asumată și că se unește cu noi în această calitate, de Dumnezeu întrupat. În vremea Legii Vechi, teofaniile arătau că unele zone privilegiate în care Dumnezeu manifesta arătările Sale fulgerătoare erau locuri sfinte, asemenea rugului arzând. Însă, după Cincizecime, lumea în totalitatea ei este încredințată sfinților pentru a face din ea rugul arzând, pentru că tot pământul este în stăpânirea Mea, zice Domnul, locul Sfinților Săi, în care El este prezent. Altădată omul a auzit cuvântul: Scoate încălțămintea picioarelor tale, pentru că locul pe care te afli este pământ Sfânt (Ieșire 3, 5) adică o parte din lumea aceasta era sfințită pentru că sfințenia o atinsese. O veche compoziție iconografică a Sfântului Ioan Botezătorul, bărbat drept și sfânt (Marcu 6, 20), arată trecerea la o ordine nouă: icoana înfățișează pe Sfântul Ioan bătătorind pământul întinat de păcat, de dezordine nelimitată, dar acolo pe unde a trecut Sfântul Ioan, acolo unde el a pus picioarele, pământul redevine paradis. Icoana vrea să spună: Pământule, redevino curat, pentru că picioarele care te calcă sunt sfinte. Pentru că chiar cel mai necunoscut sfânt – îmbrăcat în spațiu și goliciune – poartă pe umerii Săi șubrezi greutatea lumii, noaptea păcatului ei și o protejează față de dreptatea divină. Căci în timp ce lumea râde, Sfântul suspină și atrage milostivirea divină asupra oamenilor. Înainte de a muri, un astfel de eremit sau nebun pentru Hristos, pronunță această ultimă rugăciune a sa, ca un amin definitiv al întregii sale slujiri. Ca toți să fie mântuiți, ca întregul pământ să fie salvat… Prin comuniunea în păcat căci smerenia preconizează să te simți cel dintâi dintre păcătoși, după cum spune rugăciunea de dinaintea dumnezeeștii împărtășiri, prin iubirea lor față de păcătoși, sfinții duc pe păcătoși spre comuniunea cu cel sfânt Comuniunea sfinților înseamnă conviețuire, adică împărtășirea acelorași vieți; de aceea nu există bucurie deplină câtă vreme sunt unii care nu aleg adevărata viață: Cei ce s-au învrednicit să se facă fii ai lui Dumnezeu și au pe Hristos strălucind în ei, sunt călăuziți în diferite chipuri de Duhul și sunt încălziți în ascunsul inimii de har. Nu strică să aducem și unele din desfătările văzute ale lumii spre pilduirea stărilor dumnezeiești născute de har în suflet. Căci uneori că sunt la o cină împărătească unde se bucură și se veselesc că sunt la o cină împărătească, unde se bucură și se veselesc cu o bucurie nepovestită și negrăită. Acum se bucură duhovnicește ca mireasa de mire, acum își simt trupul atât de ușor încât socot că nici nu mai au trup ca niște îngeri netrupești. Uneori se veselesc ca de o băutură și se îmbată, ca de o beție negrăită de tainele Duhului. Alteori îi cuprinde plânsul și suspinarea, rugându-se pentru mântuirea oamenilor căci arzând de dumnezeiasca dragoste a Duhului pentru toți oamenii, iau asupra lor tot plânsul întregului Adam. Uneori sunt aprinși spre o atât de mare dragoste împreună cu o bucurie negrăită, încât dacă ar fi cu putință ar lua în sânul lor pe fiecare om, nedeosebind nicidecum pe cel rău de cel bun. Alteori, atâta se smeresc încât li se pare că nu e nimeni mai prejos ca ei, ci se socotesc cei mai de pe urmă dintre toți. Și ce este o inimă plină de milă? se întreabă Sfântul Isac Sirul: Este o ardere a inimii pentru toată creațiunea, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale și pentru orice făptură… Amintirea și vederea lor îl fac să verse lacrimi. Din mila lui mare și intensă care-i stăpânește inima, și din multă stăruință în aceasta, i se înmoaie inima și nu mai poate îndura, sau auzi, sau vedea vreo vătămare chiar neînsemnată apărută în vreo făptură. De aceea se roagă în tot ceasul cu lacrimi și pentru animale și pentru dușmani și pentru cei ce-i fac rău.

Sfinții Părinți au văzut sfințenia într-o mare asemănare a omului cu Dumnezeu prin curățirea de patimi și prin virtuțile ce culminează în iubire. Bunurile de peste fire au ca chipuri și trăsături prevestitoare diferite moduri ale virtuților. Prin acestea Dumnezeu se face neîncetat om în cei vrednici. Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în Sine prin înțelepciune pe Dumnezeu în om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimește prefacerea sa în Dumnezeu după har, iar acest lucru nu va înceta a se săvârși pururea. Esența virtuții este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu căci esența tuturor virtuților este însuși Domnul nostru Iisus Hristos.

Desăvârșirea constă în iubire, iar dobândirea ei se face prin împreună lucrarea harului divin cu generozitatea sufletului. Poți să postești oricât, să te culci pe tare, să mănânci cenușă, să plângi fărăîncetare: dacă nu ești folositor altora nu vei face nimic mare. De aceea toți sfinții nu s-au limitat la grija de ei înșiși, ci au căutat să se ocupe de binele altora, ei au fost suflete tari, pentru că sufletele lor au fost pline de dragoste, pline de grijă, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iubirea lor lasă în urmă bunăvoința paternă; ea e mai presus decât afecțiunea pe care o dă firea, ea depășește iubirea mamelor. Ea arată că aceste suflete sunt pline de Duhul Sfânt și de harul divin (O. Cor. XXXVI, 3; XXV, 3; Om. Fapt. Ap. XLVIII, 4).

Ne întrebăm: monahul sau pustnicul, care duce o viață de severă asceză și ajunge la contemplația lui Dumnezeu (atât cât e posibil pe pământ), poate fi socotit ca desăvârșit? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: Nu. De ce? Pentru că desăvârșirea nu constă numai în căutarea sfințeniei personale, numai în unirea cu Dumnezeu, ci și în iubirea aproapelui, în slujirea binelui comun și binelui semenilor noștri. La întrebarea prietenului său Vasile: Socotești că poți să te mântuiești fără să fii folositor și altora? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: Bine și minunat ai grăit prietene. Pentru că nici eu însumi nu pot să cred că se poate mântui și cel ce n-a lucrat nimic pentru mântuirea aproapelui (Despre preoție, VI, 10). Sfântul Antonie cel Mare, deși se ridicase pe treapta desăvârșirii pe care puțini au ajuns-o și sfințenia îi cuprinsese viața, la vârsta de 90 de ani se duce să cerceteze pe Pavel din Teba pentru a se învăța unul pe altul și a se întrece în desăvârșire. Sfântul Macarie Egipteanul a fost trimis de Dumnezeu la două femei căsătorite într-un sat, ca să vadă că ele l-au întrecut în sfințenie. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă, de asemenea, că există sfinți nu numai între pustnici, ci și între credincioși care trăiesc în orașe și sate: După ce am descris – zice el – viața acestor sfinți pustnici, să nu disprețuim pe aceia care sunt sfinți în biserici. Există de aceștia adesea mulți care sunt în mijlocul bisericilor, dar în ascuns. Că stau prin case sau că merg prin piețe sau că sunt în fruntea (Bisericii), nu trebuie pentru aceasta disprețuiți. Căci căsătoria și viața în lume nu împiedică posibilitatea de a duce lupta sfințeniei.

Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează călugărilor așa: Toți călugării, care locuiesc pe înălțimile munților și s-au răstignit lumii prin tot felul de mijloace, să asculte aceste cuvinte, pentru ca să vină în ajutorul întâistătătorilor Bisericii – după puterea lor – întărindu-i prin rugăciunile lor, iubirea lor… să știe că, dacă nu sprijinesc pe cei ce, prin harul lui Dumnezeu, au fost puși într-o slujbă bisericească și care sunt încărcați cu grija atâtor lucruri, viața lor nu va fi decât o înțelepciune trunchiată (împotriva anomeilor VI, 3). Iubirea de Dumnezeu nu trebuie să izoleze pe călugări, ci ea trebuie să-i îndemne de a lucra pentru mântuirea credincioșilor, pentru propășirea Bisericii. Numai așa – împreunând iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele – călugării realizează desăvârșirea creștină.

Cum pot ei lucra pentru mântuirea altora? Prin rugăciunile pe care le fac pentru toată lumea, pentru Biserică, pentru slujitorii ei, pentru credincioși; prin strălucirea vieții lor de sfințenie, care atrage pe credincioși spre desăvârșire; prin lucrarea misionară între păgâni; prin încrederea în misiunea internă, fie ca episcopi și preoți, fie ca dascăli… (Om. Mt. LXXII, 14; Scrisoarea 54; Contra adev, vieții în on. III, 12).

Virtutea iubirii reprezintă bunătatea, transparența, sensibilitatea pentru alții. Ca să poți câștiga o sensibilitate trebuie să suferi, să suporți crucea, să ajungi la sensibilitatea nepătimirii, sau a virtuții. Virtutea iubirii e echivalentă cu îndumnezeirea, care e în același timp una cu înomenirea culminantă. Dar cea mai înaltă asemănare cu Dumnezeu o atinge sufletul în rugăciune. Căci în rugăciune adevărată el se unește cu Dumnezeu și s-a curățit de orice alt gând. Prezența lui Dumnezeu în sufletul care se roagă, deci în sufletul sfântului, e neîncetată. Prezența lui Dumnezeu e neîncetată. Acest sufletstrălucește de prezența dumnezeiască. Transparența sfântului e însăși transparența lui Dumnezeu în El.

În timpul rugăciunii, mintea este liturghisitorul iar inima este altarul pe care se aduce lui Dumnezeu Jertfa tainică a rugăciunii, cum se exprimă așa de frumos Paisie Velicichovschi.

Întrebat fiind de Părintele Bălan, cum se poate ajunge la rugăciunea duhovnicească, Părintele Ilie Cleopa îi răspunde: Maica de obște a rugăciunii este darul Duhului Sfânt. Aceasta învață pe om să se roage, să crească în rugăciune, să se urce dintr-o treaptă în alta a rugăciunii, până ajunge la treapta cea mai înaltă. Că opt sunt treptele rugăciunii, după unii Sfinți Părinți: contemplarea naturală în duh, adică cugetarea la zidirea lui Dumnezeu; rugăciunea limbii; rugăciunea gurii și a limbii, adică rugăciunea cu glas tare; rugăciunea minții și a gurii; când te rogi cu glas tare și cu toată luarea aminte; rugăciunea minții și a inimii; rugăciunea inimii, când mintea este înghițită de inimă, prin darul lui Dumnezeu și de acolo se înalță cu putere la cer. Și ultima treaptă, rugăciunea contemplativă. Aceasta este rugăciunea fără cuvinte la care ajung numai unii sfinți, cu darul Duhului Sfânt.

III. SLUJIRE ȘI SFINȚENIE, ASTĂZI

Din inima umanității se desprinde susurul unui izvor care curge peste lume: izvorul sfințeniei. Este limpede precum cristalul și curat ca raza de soare care atinge roua dimineții în revărsarea ei, este durerea unui copil care înțelege suspinul lumii, simte lacrimile care cad din ochii ființelor acestui pământ, în trecerea lor prin viață. Sunt multe lucruri pe care nu le înțelege, suportă durerea și chinul, bucuria și indiferența, apăsarea unui rău în existență, sau înfumurarea că el este cineva dar se rupe de toate acestea când faptul existenței în Dumnezeu îl îmbracă în rugăciune neîncetată, săvârșind o umilință, o smerenie, o delicatețe a întâlnirii cu cineva, o nevoie imperioasă pentru ajutor, o mângâiere…

Oamenii trăiesc cu multe boli și necazuri. Cu certuri în familie, cu inimi frânte pentru copilul care s-a rupt de casa părintească, care a rătăcit, pentru pierderea, moartea întâmplată în sânul căminului drag unde exista liniște și veselie; pentru toate acestea și multe altele, umanitatea nu-și mai înțelege rostul ei adevărat, sensul și misiunea împlinirii în această viață pământească și apoi în veșnicie. S-a depărtat de Dumnezeu, de Biserica întemeiată de El! Cum poate oare reveni acasă, în ambianța familiei? Cum slujește el umanității, astăzi, cum stăpânește pământul (Facere I, 28), imperativ divin de implantare în raționalitatea lumii, chip al Rațiunii Supreme, care a făcut toate, care dă lumină lucrurilor în descoperirea sensurilor ultime în Dumnezeu, cum își dezvoltă propriul chip după Chipul și modelul lui Iisus care s-a îmbrăcat în haina noastră, a reînoit-o, dându-i putința unui urcuș neîncetat, spiritual și uman? Care este sensul adevărat al slujirii de astăzi? Vorbim de neamul nostru, de Biserica lui și, apoi, de viața lumii întregi, căci toți sunt fiii Aceluiași Părinte, care răsare soarele și peste buni și peste cei răi și dă ploaie peste cei drepți și peste cei păcătoși.

În primul rând noi, slujitorii Bisericii, trebuie să reflectăm la adevăratul sens al slujirii și să-l înfăptuim în același timp. Dacă în Biserică lucrează sfințenia lui Hristos, dacă preotul se atinge în misiunea sa de lucrările lui Dumnezeu, atunci viața slujitorului Bisericii trebuie să fie o lumină și o căldură pentru cei din jur. În sensul concret al slujirii, Biserica trebuie să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: Cel ce vrea să fie între voi întâi, slujitor să fie, precum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească și să-și dea sufletul Său răscumpărare pentru toți (Matei XX, 27-28). Cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și Stăpânitorul să fie ca slujitorul (Luca XXII, 25-26). Eu sunt între voi cel ce slujește (Lc. XXII, 27).

Preotul nu trebuie să slujească numai la amvon ci peste tot. El trebuie să fie convertit în străfundurile ființei sale și conștient tot timpul că prin darul lui Dumnezeu lucrează în comunitatea unde slujește și se resfrânge asupra tuturor oamenilor care vin în atingere cu el. Trăindu-și astfel viața din zi în zi, peste el se așează o aură luminoasă, devine centru spiritual al comunității drept credincioase și fiecare Taină a Bisericii este o prilejuire a credinciosului de întâlnire cu Dumnezeu, prin el. Prin viața sa curată, sinceră, prin statornicia sa în lucrarea Bisericii, preotul săvârșește slujirea adevărată. La fel și monahul, care s-a desprins cu adevărat de lume, slujirea lui trebuie să fie exemplară. Prin aceste flori rare, Dumnezeu răsare în lume și se arată oamenilor, celor care sunt capabili să le simtă mirosul lor!

Dar și unii și alții pot deveni sminteală pentru credincioși și lumea se depărtează de Sfânta Sa Biserică din cauza noastră. Și nu-și mai slujesc nici lor înșile de îndată ce n-au temei de slujire adevărată. Să nu credem că acei care au plecat din sânul Bisericii, răsar altfel în lume sau care nu convin cu Biserica.

Omul bun, curat, sfielnic, jertfitor nu se poate concepe în altă parte decât în Biserică, în comuniune cu Dumnezeu în primul rând sau, săvârșind adevărata comuniune cu semenii, trăind viața lor ca pe a sa personală, implicit este în comuniune cu Dumnezeu, care revarsă Harul peste inima simțitoare, aplecată la durerile, nevoile omului. Persoana umană trăiește din această nevoie de comuniune și comunicare. Când ești singur sau în spațiul existenței frânt de o durere sau supărare, toți îți sunt ostili, indiferenți. Nu ai pe nimeni care să-ți adreseze un cuvânt de mângâiere, care să te încurajeze; persoanele care le întâlnești în acele momente mai mult te înjosesc, te disprețuiesc. Aceasta este realitatea umană a lipsei de comuniune, dar alta este realitatea dumnezeiască a umplerii lumii de comunicare. Când în sufletul tău lumina transcende peste ființe, lucruri, când rugăciunea inimii tale se opune imperfecțiunii lumii și se îndreaptă direct spre Dumnezeu viața se trăiește ca pe o curată ofrandă oferită tuturor oamenilor.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a pogorât la nivelul unui purtător al Cuvântului omenesc, pentru a ridica pe oameni la nivelul dialogului cu Dumnezeu și cu aceasta la nivelul înălțimii lui Dumnezeu după har, ca să se poată umple de toată cunoașterea și înțelegerea lui Dumnezeu.

Să comunicăm nu să ne întoarcem spatele. Egoismul este o perversiune, o înstrăinare a naturii umane. Sfântul Pavel ne spune: Așa noi mulți fiind, alcătuim un singur trup în Hristos, iar îndeosebi suntem mădulare unii altora (Rom. XII, 5), și fiecare e spre folosul comun (I Cor. XII, 7).

Sfințenia, ne spune Sfântul Pavel, este o calitate în care se actualizează neîmpiedicat Chipul lui Dumnezeu în om, făcând străveziu în taina omului taina insondabilă a lui Dumnezeu.

Sfințenia e opusă ca atare falsificării și degradării vieții omenești, abaterii ei din calea de adevărată și strălucitoare realizare nu numai la suprafață ci și în profunzime. Falsificarea vieții omenești prin păcat, echivalează cu o jalnică superficializare. Aceasta se arată și în relațiile mincinoase și tot mai banale și în același timp dușmănoase dintre oameni, opuse delicateței pe care le-o imprimă sfințenia. De aceea sfințenia înseamnă și bucurie pentru descoperirea nesfârșitei noutăți a resurselor de iubire și de reciprocă slujire între oameni odată cu descoperirea faptului că noi suntem mădulare unii altora, că insul uman nu se poate realiza de unul singur, ci numai în comunicarea și într-ajutorareareciprocă: Să vă primeniți în duhul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și în sfințenia adevărului. Pentru aceea lepădând minciuna, grăiți fiecare adevărul cu aproapele. Căci unul altuia suntem mădulare (Efes. IV, 24-25).

Cum le-a vorbit Iisus Hristos ucenicilor Săi? Ce cuvânt le-a adresat și prin ei nouă, astăzi și cât va fi lumea? Pe credincioși îi sfințești prin acest cuvânt. Glăsuirea ta se simte dacă vine de la Dumnezeu, din rugăciune și curățenie sau dintr-un vas întinat de atâtea patimi! Sfintele Taine dau rodul lor nevăzut pentru că Dumnezeu dăruiește din roadele Sale duhovnicești oamenilor, dăruiește milele sale poporului său, dar, slujitorule, care ești răspunzător de cei pe care-i păstorești, nu nimici lucrarea mâinilor ziditorului, prin purtarea ta! Ne putem trezi într-un întuneric al existenței, ne putem trezi purtați de atâtea boli, din cauza păcatului. Sfântul Grigore de Nazianz ne avertizează că, se vor înmulți bolile în lume dacă nu ne vom rușina de păcat. Trebuie să devenim conștienți de marea taină a preoției, de sfințenia slujirii preoțești, să ne schimbăm, să ne convertim! Indiferent pe ce treaptă a slujirii suntem. Pentru că falsitatea în viața Bisericii s-a dovedit a fi până sus.

Oamenii, astăzi, au nevoie de un preot curat, smerit, puternic în faptă și cuvânt, care să-L aducă din nou pe Mielul nevinovat în conștiințele lor, în creșterea copiilor și în viața căminului familial, care se arată destul de dezbinat. Nu se poate ajunge la Dumnezeu decât prin Biserică, prin slujitorii ei sfințiți. În Biserică lucrează Duhul Sfânt prin Sfintele Taine și ierurgii, se varsă focul sfinților peste umanitate, aici te smerești și te rogi cu adevărat, aici devii mai bun, mai iertător, mai drept.

Aici e râul vieții ce țâșnește din tronul lui Dumnezeu și al Mielului (Apoc. XXII, 1), coborându-se întâi la noi, în Fiul care se smerește întrupându-se și Jertfindu-se, ca să urce apoi, spre Tatăl, prin învierea și înălțarea Sa, întâi El primul născut între mulți frați, ca după aceea să ne adune și pe noi în El sau să ne ridice pe malurile Lui, udați pe apa râului sfânt, lângă Tatăl.

CONCLUZII

Mântuitorul Hristos S-a Întrupat ca să-l îndumnezeiască pe om, să-l sfințească pentru viața aceasta și în veșnica existență viitoare.

Iisus Hristos este sursa și puterea sfințeniei, fiind Fiul lui Dumnezeu și Om adevărat. Căci prin firea sa omenească înnoită și sfințită în Ipostasul său dumnezeiesc, a dat tuturor oamenilor temei de sfințire, de îndumnezeire. Sfințirea umanului are loc în Biserica întemeiată pe cruce și înviere, prin sălășluirea Duhului Sfânt în noi. Despre sălășluirea lui Hristos, a Duhului Său, a puterii și lucrării dumnezeiești necreate în cei ce se alipesc de Hristos ne vorbește Sfânta Scriptură: Dacă Mă iubește cineva, păzi-va cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face lăcaș la el (Ioan XII, 23).

Această sălășluire nevăzută sau duhovnicească în cei ce vor crede în El va avea loc și după înălțarea Sa la cer, printr-o creștere continuă în Hristos prin participarea la Tainele Bisericii: Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi întru Mine și Eu întru voi (Ioan XIV, 19-20). Vederea lui Hristos de către cel ce-l are sălășluit în sine înseamnă viață pentru acela. Iar din această sălășluire care este una cu iubirea activă se realizează o desăvârșire crescândă a omului, ca un izvor de fapte, de roade ale sfințeniei: Eu sunt vița iar voi mlădițele. Cine rămâne cu Mine și Eu întru El, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteți face nimic (Ioan XV, 5). Roadele Duhului care-l facasemenea lui Hristos (Gal. V, 22-23) este starea de realizare autentică a omului. Sfințenia este tocmai această prezență roditoare și rodită a Duhului lui Hristos în om ca o anticipare a vieții veșnice în el.

Împărăția lui Dumnezeu este împărăția unor inimi întărite prin Duhul (Efes. III, 16), desăvârșit libere, care se dăruiește, în iubire, cu cea mai mare bucurie și delicatețe, spre împlinirea ei și a lumii întregi.

Iisus Hristos este Izvorul nemijlocit și Modelul suprem al sfințeniei noastre. Căci fără El nu putem face nimic (Ioan XV, 5).

Am văzut chipul real al sfântului în Biserică, puterea și lumina dumnezeiască ce iradiază din El, neclintirea în credință, curăția și bunătatea nepătată a vieții lui. Acest chip a fost descris în toată bogăția sa în Viețile nenumărate ale sfinților, iar trăsăturile sfințeniei lor sunt descrise în bogata colecție de scrieri filocalice (duhovnicești). Harul Duhului Sfânt se sălășluiește în ființa lor, dezvoltând necontenit virtuțile tuturor formelor de bine, contribuind la salvarea duhovnicească și morală a lumii, jertfindu-se lumii, în slujirea ei.

Rămân pentru încercările noastre viitoare să arătăm cum sunt receptate, astăzi, Tainele Bisericii și cât îmbogățesc vița duhovnicească.

Se observă, în timpul nostru actual, atâta violență și mizerie morală, de parcă s-ar fi închis curgerea harului dumnezeiesc, al Sfintelor Taine.

Calea morții din învățătura celor doisprezece apostoli este extrem de actuală, pentru zilele noastre. Acolo se vorbește despre: ucideri, adultere, pofte, desfrânări, hoții, idolatrii, farmece, război, mărturii mincinoase, fățărnicii, inimă vicleană, vicleșug, mândrie, nerușinare, îngâmfare […] prigonitori ai celor buni, urâtori de adevăr, iubitori de minciună; nu cunosc răsplata dreptății […] «iubesc cele deșarte», «umblă după mită», nu miluiesc pe sărac, nu sufăr pentru cei necăjiți, nu cunosc pe Creatorul lor, «ucigași de copii», stricători ai făpturii lui Dumnezeu, întorc spatele celui lipsit, asupresc pe cei în strâmtoare, apărători ai bogaților, judecători nelegiuiți ai săracilor, plini de tot păcatul.

Îmbrăcându-i pe oameni în Hristos, în actele de credință și de smerenie, se reface chipul actual al slujirii, în Biserică, în dimensiunea rugăciunii curate și a comuniunii de gândire și simțire.

Tema Baza hristologică a sfințeniei, din perspectivă ortodoxă, este departe de a fi epuizată. Este un început în urcușul duhovnicesc spre Hristos, în refacerea minții și a inimii, pe Calea Vieții și slujirii autentice.

BIBLIOGRAFIE

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dimensiunea Hristologică a icoanei mântuirii, în Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2.

Bulgakof, Sergiu, Ortodoxia, în rom. de Nicolae Grosu, Sibiu, 1933.

Evdokimov, Paul, Sfințenia în Tradiția Bisericii Ortodoxe, în Mitropolia Banatului, XXV (1975), nr. 10-12.

Lossky, V., Essai sur la TheologieMystique de L'Eglise d'Orient, Paris, 1944, apud Magistrand Ion I. Bria, Simțirea tainică a prezenței harului după Sfântul Simeon Noul Teolog, în Studii Teologice VIII (1956), nr. 7-8.

Mladin, Ierom. Prof. Dr. Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur; Despre desăvârșirea creștină, în Ortodoxia, IX (1957), nr. 4.

Idem, Sfinții în viața morală ortodoxă, în Studii de Teologie morală, Sibiu, 1969.

Paschia, Preotul Gh., Sfânt și sfmțenie, București, 1940.

Plămădeală, Ieromonah Magistrand Antonie, Ideea de sacru la R. Otto din punct de vedere Ortodox, în Ortodoxia X (1958), nr. 3.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Învățătura despre Biserică, în Îndrumări misionare, București, 1986.

Idem, Caracterul eclesiologic al Sfintelor taine și problema intercomuniunii (teză de doctorat) în Ortodoxia XXX (1978), nr. 1-2.

Rezuș, Dr. Petru, Aghiologia ortodoxă, Caransebeș, 1940.

Savin, Prof. Ion, Ființa și originea religiei, București, 1937.

Sfântul Grigore de Nyssa, Despre viața lui Moise, sau despre desăvârșirea prin virtute, trad rom. de Pr. Prof. Ion Buga, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1995.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Biserica, Trupul tainic al Domnului în Duhul Sfânt, în Teologia dogmatică Ortodoxă, vol. II, București, 1978.

Idem, Viața și învățătura Sfântului Grigore Palama, Sibiu, 1938.

Idem, Servire și proexistență, în Glasul Bisericii, XXII (1963), nr. 11-12.

Idem, Sfințenia în Ortodoxie, în Ortodoxia, XXXII (1980), nr. 1.

Todoran, Pr. Prof. Isidor, Problema cauzalității în Argumentul cosmologic, Cluj, 1935.