Sfinții Apostoli –propovăduitorii Prea Sfintei Treimi
CUPRINS
Partea dogmatică: Învățătura scripturistică despre Sfânta Treime:
A. În Vechiul Testament:
B. În Noul Testament:
1. Dumnezeu Tatăl……………………………………………….
2. Dumnezeu Fiul……………………………………………………..
3. Dumnezeu Duhul Sfânt………………………………………..
II. Alegerea celor 12 Apostoli ……………………………………………..
1. Apostolia ca slujire a Prea Sfintei Treimi……………
III. Misiunea și propovăduirea privitoare la lucrarea Treimică în Faptele Apostolilor………………….
IV. Învățătura Epistolelor pauline și sobornicești despre Persoanele Sfintei Treimi………..
v. Concluzii: Sfânta Treime expresia sublimei iubiri pentru oameni……
=== SFINII~1 ===
CUPRINS
Partea dogmatică: Învățătura scripturistică despre Sfânta Treime:
A. În Vechiul Testament:
B. În Noul Testament:
1. Dumnezeu Tatăl……………………………………………….
2. Dumnezeu Fiul……………………………………………………..
3. Dumnezeu Duhul Sfânt………………………………………..
II. Alegerea celor 12 Apostoli ……………………………………………..
1. Apostolia ca slujire a Prea Sfintei Treimi……………
III. Misiunea și propovăduirea privitoare la lucrarea Treimică în Faptele Apostolilor………………….
IV. Învățătura Epistolelor pauline și sobornicești despre Persoanele Sfintei Treimi………..
v. Concluzii: Sfânta Treime expresia sublimei iubiri pentru oameni……
"Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh"
(Matei 28, 19)
ÎNVĂȚĂTURA SCRIPTURISTICĂ DESPRE SFÂNTA TREIME
ÎN VECHIUL TESTAMENT:
Credința într-un singur Dumnezeu personal – monoteismul – este învățătura principală care s-a descoperit în Vechiul Testament (Ieșire XX, 2-3; Deut.VI, 4; Isaia XLIII, 10-11) și care s-a păstrat și în Noul Testament (Marcu XII, 29; Ioan XVII, 3). Existența lui Dumnezeu, ca ființa creatoare a întregului univers și prezența în creația Sa, este afirmata chiar în primul verset al Sfintei Scripturi: „La început, Dumnezeu a făcut cerul și pământul” (Fac. I, 1). Dumnezeu există prin Sine, fiind însăși existența cea adevărata și proprie: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire III, 14). Firea și suflarea întreagă există și se menține în existentă, prin puterea și atotprezența lui Dumnezeu: „Nu umplu eu, oare, cerul și pământul?” (Ieremia XXIII, 24). De aceea, cel ce privește creația cu ochii credinței, vede în ea urmele prezenței lui Dumnezeu: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps .XVIII, 1-2).
Descoperirea personală a lui Dumnezeu s-a exprimat în istoria Vechiului Testament, mai ales, prin „legămintele” pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul Israel (cf. Facere XVII, 2).
Astfel Dumnezeul tuturor devine părintele unui popor: „Am să vă primesc să-Mi fiți popor, iar Eu să fiu Dumnezeul vostru” (Ieșire VI, 7).
În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu s-a descoperit și ca treime de persoane, dar într-un mod indirect și neclar, deoarece aceasta era perioada de pregătire a mântuirii. Totuși, există unele mărturii care se referă la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pildă: expresia „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facere I, 26); cântarea întreită „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia VI, 3; Apoc. IV, 8); apariția celor trei tineri, la stejarul Mamvri, cărora Avraam le-a adus daruri și închinare (S-a descoperit si ca treime de persoane, dar într-un mod indirect si neclar, deoarece aceasta era perioada de pregătire a mântuirii. De asemenea, există unele referiri la Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. CVI, 20; CXVIII, 89) și la Duhul lui Dumnezeu (Ps. XXXII, 6; CIII, 30-31; Iov XXXIII, 4).
B. ÎN NOUL TESTAMENT:
„Cred întru unul Dumnezeu osebit în trei fețe: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; osebit, zic, după cuvântul însușirii, dar neosebit după ființă, și întreaga Treime și întreaga unime aceeași fiind unime. Unime după ființă și fire și chip, Treime după însușire și numire; pentru că se numește unul Tatăl, altul Fiul și celălalt Duhul Sfânt. Tatăl nenăscut și fără început; pentru că nu este ceva mai dinainte de Dânsul; căci Acela dintotdeauna a fost Dumnezeu; fără de început, pentru că nu își are ființă din cineva, ci din Sine însuși.
Cred iarăși că Tatăl este pricina Fiului și a Duhului : a Fiului cu nașterea, iar a Sfântului Duh prin purcedere, neobservându-se între ele vreo depărtare sau înstrăinare, decât numai deosebirea însușirilor ipostatice ; pentru că Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul cel Sfânt, iar Fiul se naște numai din Tatăl, și Duhul cel Sfânt se purcede din Tatăl. Și astfel un început cinstesc și o pricină recunosc Fiului și Duhului, pe Tatăl. Și numesc pe Fiul început mai presus de timp și nemărginit; nu ca început al făpturilor, având cinstea întâietății. Să nu fie! Aceasta este hulă din partea nelegiuirii ariene, pentru că acel hulitor blasfemia numind făptură pe Fiul și pe Duhul cel Sfânt. Iar eu zic că, Fiul este început din Cel fără de început, ca să nu se primească două începuturi ; și tot în astfel de mod zic, că Duhul cel Sfânt este început, fiindcă atât Fiul cât și Duhul cel Sfânt deodată și împreună au ființa din Tatăl: unul cu nașterea, iar celălalt cu purcederea, precum s-a zis; și nici Tatăl S-a despărțit de Fiul, nici Fiul de Duhul, nici Duhul cel Sfânt de Tatăl și de Fiul, ci întreg este Tatăl întru Fiul și întru Sfântul Duh; asemenea întreg este Fiul întru Tatăl și întru Sfântul Duh, și tot întreg este Duhul cel Sfânt întru Tatăl și întru Fiul ; pentru că S-au unit cu despărțire și S-au despărțit cu unire.
Mărturisesc apoi, că Cuvântul lui Dumnezeu, Cel împreună-veșnic cu Tatăl, Cel mai presus de timp, Cel necuprins, Cel nemărginit, S-a pogorât până la firea noastră, și pe omul cel smerit și cu totul căzut, 1-a luat din curatele și fecioreștile sângiuri ale celei singure fără prihană și curatei Fecioare, ca să dăruiască la toată lumea mântuire și har, pentru a Sa îndurare; și unirea firilor cea după ipostas s-a făcut nu cu adăugirile cele câte puțin, când se forma Pruncul, nici prin frământarea, sau tulburarea, sau amestecarea firilor împreună unite, nici s-a adus Cuvântul după ce s-ar fi format omul, făcându-se o relativă unire, după cum zicea urâtul de Dumnezeu Nestorie ; nici a fost fără de minte și fără de suflet, precum învață cel în adevăr fără de minte Apolinarie ; pentru că acela bârfea zicând a fi destulă Dumnezeire în locul minții. Eu însă îl mărturisesc pe El Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, Care, în același timp a fost trup și în același timp Cuvânt al lui Dumnezeu ; — trup însuflețit cu suflet cuvântător și gânditor, păstrând și după unire toate desăvârșirile firești ale Dumnezeirii Sale, și neschimbând cele ale Dumnezeirii sau omenității Lui prin unirea cea desăvârșită cu Cuvântul; purtând El o ființă care păstrează pe cele două firi și lucrări; acelea din care și întru care a fost unul și același Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Care are și două voințe firești, iar nu închipuite.
Se cuvine încă a ști, că a pătimit ca Dumnezeu, cu trupul adică ; iar Dumnezeire pătimitoare, sau care să fi pătimit cu trupul, nicidecum. încă îl mărturisesc pe Dânsul că a luat asupra Sa toate patimile noastre cele nedefăimate, care sunt legate de firea noastră, afară de păcat, adică : foamea, setea, osteneala, lacrimile și cele de felul acestora, lucrând însă întru Dânsul, nu cu sila, precum întru noi, ci voința omenească urmând voinței Lui celei dumnezeiești ; pentru că voind a flămânzit, voind a însetat, voind a ostenit, voind a murit. Deci a murit, primind moarte pentru noi, fără de patimă rămânând Dumnezeirea Lui; pentru că El, Cel ce ridică păcatele lumii, nu era supus morții, ci ca pe noi pe toți să ne scoată din mâna cea a tot mâncătoare a morții, și cu însuși sângele Său să ne aducă Tatălui Său; iar moartea care cotropise trupul omenesc, cu putere dumnezeiască s-a surpat și s-au scos de acolo sufletele drepți lor cele legate din veac. După ce însă a înviat El din morți, și patruzeci de zile pe pământ împreună cu Ucenicii Săi S-a arătat, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta Tatălui; iar dreaptă a Tatălui zic, nu după loc sau împrejurime, ci numesc dreaptă a lui Dumnezeu pe cea fără început și mai înainte de veci slavă, pe care a avut-o Fiul și mai înainte și după înomenire ; fiindcă sfântul Său trup este închinat cu cinstită închinăciune împreună cu Dumnezeirea Sa. Prin aceasta Sfânta Treime n-ă primit nici o adăugire. Să nu fie! pentru că Treimea a rămas Treime și după unirea Celui Unuia-Născut, rămânând nedespărțit sfântul Său trup, și încă împreună cu Dânsul rămânând în veci; fiindcă cu acesta va veni să judece viii și morții, drepții și păcătoșii. Drepților adică să le dea plată pentru lucrarea faptei bune și împărăția cerurilor, pentru care aceia s-au sârguit; iar păcătoșilor să le răsplătească cu chinul veșnic și focul gheenei cel fără sfârșit. De a cărui cercare fie ca noi toți să scăpăm și bunătățile cele făgăduite și întregi să le dobândim întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin.”
Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor; fără de început, nenăscut și nepricinuit; început însă firesc și pricină a Fiului și a Duhului.
Cred și întru Unul-Născut Fiul Său, Care, fără stricăciune și mai înainte de veci, S-a născut dintr-însul, de o ființă cu El, prin Care toate s-au făcut.
Cred și întru Duhul cel Sfânt, Care din însuși Tatăl purcede și împreună se preamărește, ca împreună veșnic și de un scaun, și de o ființă și de aceeași mărire și făcător al făpturii.
Cred că Unul din însăși Treimea cea mai presus de ființă și începătoare de viață, Cuvântul cel Unul-Născut, Care S-a pogorât din ceruri pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a întrupat de Ia Duhul Sfânt și din Maria Fecioara S-a făcut om, adică S-a făcut om desăvârșit, rămânând Dumnezeu, și nimic prefăcând sau știrbind din Dumnezeiasca ființă prin unirea cu trupul, ci fără schimbare, luându-și omenitate, a suferit cu Dânsul patima și crucea, rămânând cu firea cea Dumnezeiască slobod de orice patimă.
Și a înviat a treia zi din morți și la ceruri S-a înălțat, ca să șadă de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl.
(…) Și încă mărturisesc un ipostas al Cuvântului întrupat și cred și vestesc pe Hristos Unul și Același în două voiri și firi, după întrupare păzindu-le întregi pe acelea întru care și dintru care a ieșit.
Pe urmă cunosc și două voiri, păstrându-și fiecare fire, voia și lucrarea sa.
Învățătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viața duhovnicească a credincioșilor, ea a fost propovăduită de Biserica fără încetare, de la Sfinții Apostoli și până astăzi și va fi propovăduită în continuare până la sfârșitul veacurilor.
Așa cum persoanele Sfintei Treimi există una în și din alta, într-o unitate ființială, tot așa și creștinii formează o comuniune spirituală de credință, nădejde și iubire în Dumnezeu. Biserica este o unitate de ființă si o comuniune de viață după chipul Sfintei Treimi (Ioan XVII, 22).
1. Dumnezeu Tatăl
Cea dintâi persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu – Tatăl, despre care Simbolul de Credință spune: "Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl, Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute" (Art.1).
Dumnezeu -Tatăl este începutul tuturor făpturilor, cauza existenței a tot ceea ce există. El este nenăscut și nepurces, și din ființa Sa naște din veci pe Fiul și purcede din veci pe Duhul Sfânt. El este Tatăl Fiului, al Unuia-Născut din Tatăl: "Tatăl Meu ești Tu, Dumnezeul Meu si sprijinitorul mântuirii mele" (Ps. LXXXVIII, 26). Iisus Hristos recunoaște că Dumnezeu este Tatăl Sau, după firea dumnezeiască și din totdeauna, că El vine de la Tatăl și săvârșește lucrurile Acestuia (Ioan I, 14). Iisus Hristos a mărturisit de asemenea că Tatăl Său este și Tatăl nostru: "Mă voi sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru" (Ioan XX, 17). Dar aceasta nu din cauza nașterii, ci din pricina harului. Dumnezeu -Tatăl ne cheamă, prin Fiul Său, la starea de fii după har.
Tatăl: începutul tuturor, cauza existentei pentru toate câte există, rădăcina tuturor celor ce viețuiesc. De la El a venit izvorul vieții, înțelepciunea, puterea, chipul cel neschimbător al nevăzutului Dumnezeu, Fiul, Carele din Tatăl s-a născut, Cuvântul cel viu, Carele este Dumnezeu și Carele este la Dumnezeu, iar nu venit sau adăugat din alta parte, Cel ce este mai înainte de veci, iar nu dobândit mai pe urmă, Fiu, iar nu creatura, făcător, iar nu făptură, creator, iar nu creat, Carele este toate câte este Tatăl. Când am rostit cuvântul "Fiu", am rostit și cuvântul "Tatăl".
2. Dumnezeu Fiul
Iisus Hristos este Dumnezeu întrupat, este Dumnezeu adevărat născut din Tatăl înainte de toți vecii, etern cu Tatăl, de-o-ființă / consubstanțial (homoousios) cu Tatăl prin fire. Nașterea Fiului din Tatăl este definită ca “lumină din lumină”, ea este veșnică, nefiind vreun timp când Fiul nu a existat, de aceea Fiul este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, nefiind nici inferior și nici subordonat Tatălui.
În Întrupare Iisus Hristos este de-o-ființă și cu oamenii deoarece Persoana Fiului din Prea Sfânta Treime S-a unit cu firea omenească luată din trupul Fecioarei Maria “ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatelor lor” (Matei 1, 21) iar “Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1, 25). Iisus Hristos este și Omul adevărat în acest sens.
Consubstanțialitatea Fiului cu umanul este mărturisită dintru început în Biserică “Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9) iar încă de la creație omului i se atribuie “chipul lui Dumnezeu”, “și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facere 1, 27), zidind pe om cu trup și suflet propriu ca un sfânt templu al Său și în acest chip Cuvântul ia în taină ceea ce a zidit – firea umană și o unește cu firea Sa dumnezeiască și realizându-L pe Iisus Hristos: Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Unire minunată, ipostatică și iconomică.
O contribuție teologică majoră în domeniul hristologiei a fost cea Sfântului Chiril. El a pus o dată pentru totdeauna temelia învățăturii ortodoxe despre relația dintre dumnezeire și omenitate în persoana unică a Mântuitorului. Biserica, în cadrul sinoadelor ecumenice, și-a însușit aceasta învățătură, dar nu și toate formulările Sfântului Chiril. Aceasta pentru a evita răstălmăcirile ce s-ar fi putut da – și chiar s-au dat de către diferiți eretici – formulelor sale.
3. Sfântul Duh
Sfântul Duh, Sfințitorul și Domnul – de – viață – făcătorul este a treia persoană a Sfintei Treimi. El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învățătură despre Duhul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne învață că Duhul Sfânt are ființa dumnezeiască de la Tatăl, prin purcedere "Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine"(Ioan 15, 26).
Sfinții Părinți, în privința purcederii Duhului Sfânt, învață că Acesta purcede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor și pentru Fiul și pentru Sfântul Duh. Sfântul Atanasie spune: "Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces". "Dumnezeu și Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor Doi și nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit și născut; iar Duhul din singur Tatăl, pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-Se". La rândul său Sfântul Ioan Damaschin spune: "Duhul cel Sfânt, spunem că este din Tatăl si îl numim Duh, al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului". Sau: "Fiul și Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza și lumina sunt din soare". Cu alte cuvinte Duhul Sfânt a existat tot timpul. Deci nu trebuie să credem că El a fost altceva înainte de-a fi Duh Sfânt și că ar fi progresat până a ajuns Duh Sfânt.
Dumnezeirea Duhului Sfânt fiind înțeleasă greșit de către unii eretici (pnevmatomahi), Sfinții Părinți trăitori în a doua jumătate a secolului al IV-lea au luat atitudine împotriva acestora și, în Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381), condamnând erezia pnevmatomahilor, au statornicit învățătura ortodoxă despre persoana și dumnezeirea Duhului Sfânt. Sinodul a exclus din Biserică pe toți ereticii și ereziile împotriva Duhului Sfânt, anatematizându-i în canonul I al acestuia. Principalii eretici condamnații la acest Sinod Ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii, sabelienii, marcelienii, fotinienii și apolinariștii. Cei mai mulți au păcătuit socotind pe Sfântul Duh o creatură, iar alții au greșit când au exagerat căutând să-i combată pe aceștia.
Astfel, ereziile pnevmatomahilor au fost combătute de Părinții Bisericii, în nenumărate predici, cateheze, cuvântări și epistole teologice și în tratate despre Sfântul Duh. Dintre acestea ar fi Epistolele I-a si a III-a către Serapion ale Sfântului Atanasie cel Mare, pionierul pnevmatologiei, Marea Cuvântare Catehetică a Sfântului Grigore de Nazianz, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului și altele. În felul acesta, gândirea "marelui secol patristic", al IV-lea, care începuse prin a fi cel mai "teologic" prin combaterea arianismului ajunge la apogeu prin pnevmatologie, pentru ca s-o încununeze cu ultimele cinci articole de credință privitoare la Sfanțul Duh și Biserică, Taine, învierea morților și viața de veci.
Înainte de patimile, moartea și învierea Sa, Mântuitorul făgăduiește ucenicilor Săi ca le va trimite pe Duhul Sfânt zicând: "Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului…"(Ioan 14, 16). Iar când Mântuitorul trimite pe sfinții Săi Apostoli la propovăduire, le spune: "Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Și intr-adevăr făgăduința sa împlinit, după zece zile de la Înălțare, la Cincizecime. Atunci, Sfântul Duh s-a pogorât peste Apostoli și le-a dat puterea de-a vorbi in limbi necunoscute de ei până atunci. Cu acest prilej fiind inaugurată Biserica creștină. În ziua Cincizecimii, Biserica devine realitate istorică, Sfântul Duh este sufletul ei, "Domn de viață făcător". Tot atunci se săvârșește întâia dată botezul creștin , "cu Duh Sfânt". Din ziua Cincizecimii începe săvârșirea Sfintelor Taine căci Sfinții Apostoli sunt îmbrăcați de sus cu putere:" Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu (pogorârea Duhului Sfânt); voi însă rămâneți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus" (Luca 24, 49). De atunci, Sfântul Duh rămâne cu harul lui in Biserica povățuind-o la tot adevărul de aceea Sfântul Apostol Pavel zice despre Biserică, că este "stâlp și temelie a adevărului"(I Timotei 3, 15).
Cum desăvârșește Sfântul Duh mântuirea noastră? Răspunsul este că orice lucrare desăvârșită de Dumnezeu în lume, este săvârșită de cele Trei Persoane dumnezeiești în aceasta ordine: pornește din Tatăl, este înfăptuită de Fiul și este desăvârșită de Sfântul Duh, "că de la El și prin El și întru El sunt toate"(Romani 1, 36). Sfântul Duh sădește mântuirea mai adânc în inima noastră, ne deschide ochii sufletului ca să primim pe Hristos, cu firea Sa, omenească desăvârșită. Ca să treacă și firii noastre curăția, desăvârșirea si nemurirea ei.
Hristos e Cuvântul care ne-a zidit tot atâtea cuvinte- rostiri ale Tatălui: noi, oamenii, adunați organic în popoare-fraze. Fiecare popor-frază își are de la Babel încoace propria sintaxă. De fapt, nu mai e propriu-zis o syntaxis, ci o anti-taxis, a-taxis, bâlbâială fără sens.
Hristos e Cuvântul care ne-a adus cuvintele Tatălui din ceruri, tot atâtea voințe divine, semințe dătătoare de viață (vezi parabola semănătorului) și le-a zidit în Trupul său de cuvinte. Trupul Său mistic este însuflețit de bogăția nemărginită de sensuri a Scripturii-icoană a multiplicității și bogăției de viață a nemărginitului Duh Sfânt. Sângele mistic al acestui trup tainic al lui Hristos (care este Sfânta Scriptură) e sensul, duhul, viața Scripturii.
Tatăl ne-a voit cuvântători, căci și noi suntem cuvinte ale Cuvântului – psalmi însuflețiți prin limbaj și conștiința de Duhul cel Sfânt.
Tatăl ne-a dat cuvintele la facerea lumii. Numai Adam numește, rostește, și rostuiește. Milioane de specii "astfel ca ele să se numească așa cum va porunci Adam" ( Fac. cap. 2). Cuvântul omenesc, mai întâi latent zămislit din neant în minte, devine apoi lucrare, actualizare prin glas, icoană a Duhului Sfânt, alăută și plectru, chitară și fluier, doină și bocet.
Mintea care zămislește și naște cuvântul e Tatăl, Cuvântul născut și închegat e Hristos, planul ceresc. Iar glasul șoptit și tainic, cântul, lauda și psalmul e icoană a Duhului Mângâietor, maică a faptei, pentru că e după chipul lui Dumnezeu și e stăpân pe libertatea sa, precum împărații și regii; omul înalță jertfă de laudă și liturghie Tatălui, prin rugăciunea minții pogorâte în inimă, isihie, icoană a Întrupării Fiului din Fecioara Maria, sau aduce hula și pogoară dement și demonic în întunericul refuzului său, glăsuind și cuvântând împotriva originii și Ziditorului său Atotbun. Limbajul e taină și icoană arătată Sfintei Treimi, teofanie mistică a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt.
Stuctura intimă a limbajului omenesc, mărturisește tainic Sfânta Treime într-o lume apostaziată care-și refuză cuvântul, degenerează comuniunea în comunicativitate
II. ALEGEREA CELOR 12 APOSTOLI
Cuvântul apostolia (αποστολια) provine din limba greacă fiind format din două părți Astfel, partea de bază o constituie verbul στελλο, care înseamnă "a trimite" și prepoziția "απο" (de la). In limba greacă nouă s-a format cuvântul compus ιεραποστολια. care se traduce în limba română prin misiune creștina. Atât de importantă a fost chemarea la apostolat, deprinderea cu misiunea încât irmologii Bisericii au compus troparul neîntrecut în frumusețe al sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, spre a mărturisi că apostolia în sine este o lucrare a Duhului Sfânt, glăsuind: „Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari i-ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt”
APOSTOLIA – CA SLUJIRE
Apostolia este slujirea celor aleși pentru apostolat, pentru a îndeplini eficient, cu harul Duhului Sfânt, binevestirea sau predicarea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu, propovăduirea Dumnezeului Treimic . Binevestirea sau apostolia se desfășoară în numele Mântuitorului Hristos, prin mandatul Bisericii, până la jertfa de sânge și este însoțită de minuni. De altfel, în Evanghelia a patra, Sf. Ioan Evanghelistul dezvăluie caracterul specific al apostoliei, arătând că ea izvorăște de la Iisus Hristos însuși: "Nu voi m-ați ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți și roadă voastră să rămână ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere numele Meu” (Ioan 16.16).
O definiție poate fi întâlnită și în DEX, astfel; apostolat este misiunea de apostol (1), activitate desfășurată de un apostol (din fr. apostolat, lat. apostolatus).
Cuvântul grecesc αποστολοσ, înseamnă trimis. Dar nu un trimis oarecare, ci un trimis care să înfăptuiască un lucru foarte important, să îndeplinească exact ceea ce trimițătorul însuși ar fi dorit să facă personal. S-a relevat, de aceea, că mântuitorul Hristos și-a ales pentru apostolie în chip deosebit pe cei 12. Astfel, cei 12 apostoli au primit o atenție cu totul deosebită, căci numai ei au participat la Cina cea de Taină și numai unul din aceștia putea să ne redea amănunțit cuvântarea rostită de Domnul cu această ocazie.
De asemenea, cei 12 aleși de Mântuitorul pentru misiune sunt numiți Apostoli, deși dese ori sunt menționați în Sf. Evanghelii cu denumirea de μαθηται, adică ucenici sau, articulat, ucenicii. Sensul termenului αποστολοσ este însă acela de trimis (de la verbul αποστελλω – eu trimit). In Vechiul Testament, acest termen nu se află în traducerea celor 70; se găsește însă în alte traduceri grecești. Sensul din Noul Testament al termenului de αποστολοσ; este acela de de trimis divin, trimis în numele lui Iisus Hristos, cu un anumit rol înalt, sacru. Deși merg în misiune pentru că îi trimite Hristos, tot ceea ce săvârșesc nu este spre lauda lor, ci pentru numele lui Hristos, așa cum însuși Mântuitorul, prin ungere de la Duhul Sfânt își desfășoară misiunea în lume. "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea si celor orbi vederea si să slobozesc pe cei apăsați, și să vestesc anul plăcut Domnului.(Luca 4. 18-19)
Botezul în apa Iordanului a prilejuit pogorârea Duhului Sfânt asupra Cuvântului întrupat, asupra lui Iisus Hristos. De aceea, Sf. Evanghelist Luca remarcă în mod special această stare, prin cuvintele ."Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustie" (Luca 4, 1).
Misiunea Sfinților Apostoli a fost aceea de a propovădui Evanghelia întărind mărturia lor despre Hristos, despre Dumnezeul Treimic și despre împărăția lui Dumnezeu prin minuni și semne, misiune de altfel obstrucționată de opoziția anumitor segmente din cadrul poporului evreu. Totuși, în condițiile grele în care s-a desfășurat misiunea apostolică, puterea Duhului Sfânt. Iar pentru ca Duhul Sfânt să lucreze în ei, în Apostoli, Mântuitorul înviat a suflat peste ei și le-a dat Duhul Sfânt, Duhul apostoliei și Iisus le-a zis iarăși: "Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute " (Ioan 20, 22-23). Din textul citat trebuie să reținem:
1) mărturia Mântuitorului că El este Supremul și Unicul Apostol al Tatălui
2) că Hristos îi trimite pe Apostoli, în același fel, la misiune
3) că misiunea nu este posibilă în Biserică și către lume fără primirea Duhului Sfânt.
Primele referiri din Noul Testament despre Apostoli ca ucenici se găsesc în Sfintele Evanghelii.
Astfel, ucenicii Mântuitorului vor deveni Apostolii de mai târziu, ei fiind purtătorii învățăturii și cei dintâi chemați să răspândească în lume credința creștină. Mântuitorul și-a ales Apostolii din rândul poporului evreu, iar chemarea lor s-a făcut treptat. Astfel numărul lor a ajuns la doisprezece.
CEI 12 APOSTOLI: PROPOVĂDUITORI AI TREIMII
Primii Apostoli amintiți în Evanghelia după Matei au fost: Simon, zis și Petru (Chefa), și fratele său Andrei (Matei 4,18), iar apoi Iacov și Ioan, fii lui Zevedeu (Matei 4,21). Numărul lor s-a completat și, de aceea, Sf Evanghelist Matei s-a simțit îndatorat să menționeze numele tuturor celor doisprezece astfel: "Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: întâi Simon cel numit Petru, și Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu și Ioan fratele lui: Filip și Vartolomeu, Toma și Matei vameșul Iacov al lui Alfeu și Levi ce se zice Tadeu, Simon Cananeul și Iuda Iscarioteanul, cel Care L-a vândut” (Matei 10, 1-4).
PETRU – iudeu de neam — născut în Betsaida Galileeii – fiul lui Iona și frate cu Andrei, „cel dintâi chemat ”. Avea ocupația de pescar și era căsătorit. Numele său iudeu era Simon, dar Iisus îi dă și numele simbolic de Petru sau „Chifa” (piatră). Făcuse ucenicia și la Ioan Botezătorul, după o pescuire minunată pe lacul Ghenizaret este chemat să devină „pescar de oameni” (Luca 5, 8—11), după care ia parte la Nunta din Cana Galileeii (Ioan. 2, 1—2).
Ales apoi între cei doisprezece apostoli, urmează pe Iisus îndeaproape, mărturisind, în Cezareea lui Filip, că El este Hristosul Fiul lui Dumnezeu – răspuns colectiv, în numele tuturor apostolilor, la care Domnul răspunde: „Tu ești Petru și pe această piatră (a credinței voastre mărturisite) voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei .15, 16—18). Ediția „britanică” traduce tendențios „porțile Locuinței morților” pentru că nu cred în existența iadului nici chiar din punct, de vedere spiritual.
Petru participă la Schimbarea la față (Matei 17, 1—5 ; II Petru 1, 16). Este entuziast. Tare în credință, dar greoi la înțelegere și îndoielnic. Se leapădă de Iisus când El e prins, dar la cântatul cocoșului se călește și plânge cu amar (Matei 26, 75).
După învierea Sa Domnul îl restabilește în apostolat (Ioan 21, 15—17). I se dă, de ceilalți, întâietatea de vârstă. După Înălțarea Domnului și potrivit instrucțiunilor Lui — Petru la cuvântul în adunarea ucenicilor si aleg, ca apostol, pe Matia (Fapte 1, 23, 26), în locul lui Iuda, vânzătorul. In ziua Cincizecimii, când sunt botezați toți cu Duhul Sfânt și cu foc, la cuvântul înflăcărat al Sfântului Petru și al celorlalți apostoli (2, 37) se botează trei mii de suflete, care fac începutul efectiv al Bisericii (Fapte 2, 1—49); iar a doua zi, s-au botezat încă două mii (Fapte 4, 4), adăugându-se mereu Bisericii cei ce se mântuiau (2, 47 ; 5, 14 ; 6, 7 ; 11, 21 etc).
Sfântul apostol Petru rostește opt cuvântări și face diferite minuni – chiar și prin umbra lui; botează pe sutașul păgân Corneliu, cu casa lui. Este prezent la Sinodul Apostolic ( anii 49—50), unde vorbește (Fapte -15, 7, 11), arătând universalitatea mântuirii. El a propovăduit în Ierusalim, în Iudeea și în Samaria; apoi în (Asia Mică până la Babilon și, în ultima parte a vieții, la Roma. Aici a și fost martirizat, fiind răstignit pe cruce, la 29 iunie 67, odată cu Sfântul apostol Pavel, căruia, fiind cetățean roman, i s-a tăiat capul.
După mărturia a doi profesori arheologi (1922), osemintele și sarcofagele celor doi mari apostoli. Petru și Pavel, s-ar afla la Roma în subsolul Bisericii Sfântului Petru.
Deși Sfântul Petru purta numele de Apostolul celor tăiați-împrejur” (cf. Gal. 2, 7), iar sfântul, Apostol Pavel, al Neamurilor (Rom. 11, 13); Sfântul Petru a predicat și el nu numai iudeilor, ci și printre păgâni, precum în: Babilon, Pont, Galatia, Capadocia, Asia Proconsulară, Bitinia (I Petru 1,1; 5, 13) și Roma.
Pe lângă cele opt cuvântări păstrate în cartea Faptele Apostolilor (1, 15—24; 2, 14—41 ; 3, 12—26; 4, 8—21 ; 5, 29—42; 10, 34—48; 11, 4—17; 15, 7—11), Sfântul Apostol Petru ne-a lăsat și două epistole care-i poartă numele : I și II Petru. Epistola întâia este scrisă din Babilon (anul 63—64), iar epistola a doua, din Roma, în anul 67. Pe lângă adevărurile moral-sociale și sfaturile pastorale date păstorilor Bisericilor (I Petru 5,-2—3), ele cuprind o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, care au fost mărturii puternice în luptele hristologice,, antitrinitare, soteriologice și eshatologice.
În prima epistolă se vorbește despre: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire (I Petru 1, 2—3); existența dinainte de veci a lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, și întruparea Lui; jertfa răscumpărătoare a lui Iisus, coborârea Lui la iad (3, 17—18), Învierea și Înălțarea Lui, edificiul spiritual al Bisericii (2, 4—5); preoția împărătească, (de obște) generali (2, 9-10); judecata viilor și a morților (4, 5); păstorii și turma (5, 2—5). Iar în epistola a doua, Sfântul Petru vorbește despre : înfierea sau părtășia la firea divină (1, 4—7) ; eshatologie, legat de Parusie, sau a doua venire a Domnului; judecata generală, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea (II Petru 3, 7—13) etc.
ANDREI: este născut în Betsaida Galileeii; era fratele lui Petru și amândoi fiii lui Iona, iar de ocupație, pescar. A fost mai înainte ucenicul lui Ioan Botezătorul — din dorința mântuirii — și apoi el a fost „cel dintâi chemat” la apostolat, între cei doisprezece mari apostoli ai lui Hristos.
După Cincizecime , a propovăduit în Ierusalim, Iudeea, Galatia și Samaria, iar mai apoi, precum spune Tradiția, a mers să propovăduiască în Asia Mică, prin Bitinia și Pont, până la Sinope — port la Marea Neagră, ajungând pe țărmul Mării Negre până în Dobrogea, Sciția, Epir și Ahaia. Tradiția spune că apostolul Andrei a suferit moarte martirică, în orașul Patras din Ahaia, fiind răstignit pe o cruce, în formă de X, denumită de atunci crucea Sfântului Andrei apostolul.
Biserica îl prăznuiește la 30 noiembrie. În anul 357 osemintele lui au fost luate de la Patras și duse în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.
IACOV – fiul lui Zevedei si fratele lui Ioan, era de meserie pescar. Erau de fel din Betsaida Galileeii si rude apropiate cu Iisus, prin Salomeea, mama lui Iacov și Ioan, vara Sfintei Fecioare Maria.
Iacov acesta a fost chemat la apostolat odată cu fratele său, Ioan, si cu Andrei și Petru, fiii lui Iona, în urma pescuirii minunate (Luca 5, 1—11) si cu toții au luat parte la nunta din Cana (Ioan 2, 1—11).
După alegerea lor rândul celor doisprezece apostoli, Iacov si Ioan, împreună cu Petru alcătuiau grupul cel mai apropiat de Iisus. Pe ei i-a luat El, sus, pe Muntele Tabor, când S-a schimbat la față (cf. Matei 17, 1—7); si tot pe ei i-a luat mai aproape de El in Gradina Ghetsimani, înainte de pătimire, Iacov și Ioan, numiți și „υοανεργγεσ” (= fiii tunetului), sunt cei care i-au cerut lui Iisus să pogoare foc din cer ca sa mistuie satul samarinenilor ce nu L-au primit (cf. Luca 9, 52—55) ; mama lor ceruse lui Iisus favorul ca Iacov și Ioan sa stea unul de-a dreapta si altul de-a stânga Lui în Împărăția Sa (cf. Matei 20, 20—22).
Iacov a fost martor al Învierii si Înălțării Domnului, a participat la alegerea lui Matia si a fost prezent la Pogorârea Duhului Sfânt. După aceea nu se mai amintește de el decât când este ucis de Irod prin tăierea capului (anul 44), ca sa facă pe plac iudeilor (Fapte 12, 2).
Biserica îl prăznuiește la 30 aprilie.
IOAN – apostolul și evanghelistul: fiul lui Zevedei și fratele lui Iacov, de fel din Galileea și, de ocupație, pescar pe lacul Tiberiadei, sau Ghenizaretului. împreună cu fratele său se numeau „Fii tunetului” (Marcu 3, 17), pentru că erau iuti la fire (Luca 9, 54). Mai înainte de a fi chemat la apostolat, a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, împreună cu Andrei, cu Petru și cu alții (Ioan 1, 40).
Este chemat mai întâi, de pe marea Tiberiadei de la pescuit și apoi, ales de Iisus, se numără între cei doisprezece apostoli și este cel mai tânăr și mai iubit de El.
Ioan este numit deopotrivă apostol și evanghelist dar și „teologul”, pentru că a descoperit cele mai înalte taine despre Hristos, propovăduindu-L și numindu-L Cuvântul preexistent, Logosul întrupat, întreaga lui Evanghelie, ca și cele trei epistole și Apocalipsa sunt pline de un înalt conținut de idei teologice.
După chemare, participă la Nunta din Cana Galileeii, este prezent la „Schimbarea la Față” a Domnului – împreună cu Petru și cu Iacov – și însoțește pe Iisus în Grădina Ghetsimani după Cina cea de Taină. Aflat apoi lângă cruce, de pe cruce Hristos îi dă în grijă pe sfânta Sa Maică: „Fiule, iată mama ta” (Ioan 19, 27) și către dânsa : „iată fiul Tău” (Ioan 19, 26).
După Învierea Domnului, merge la mormânt și-L vede gol, asistă la Înălțarea Lui și la alegerea lui Matia și este de față la Pogorârea Duhului Sfânt. Apoi însoțește pe Petru în activitatea misionară în Iudeea, Galileea și Samaria (Fapte 3, 1-5, 11; 4, 13, …), după ce vindecaseră ologul (Fapte 3, 6) și făcuseră multe minuni în Ierusalim (Fapte 5, 15—16).
Ia parte la Sinodul din Ierusalim (anul 49—50) și era socotit unul din stâlpii Bisericii (Gal. 2, 9). Se pare că se stabilise în Efes încă pe când era Timotei episcop acolo, de unde Ioan supraveghea Bisericile din Asia Mică, pe oare le amintește în Apocalipsa {cap. 2 și 3). Este exilat în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în «Apocalipsă», scrisă acolo în anul 94-95. Revenind din exil (anul 96), ia conducerea Bisericii din Efes și a celor din Asia Mică până la adânci bătrâneți. Din Efes scrie Evanghelia a IV-a, între anii 96-98, iar la scurt timp după Evanghelie a scris și cele trei epistole ale sale, la o vârstă înaintată. Biserica îl sărbătorește la 8 mai.
FILIP – era originar din Betsaida Galileeii, cetatea lui Andrei și a lui Petru (Ioan 1, 44), și este primul dintre ceilalți ucenici care — după cele două perechi de frați — a fost chemat personal de Iisus (Ioan 1, 43). Apoi, el a adus la Iisus și pe Natanael (Ioan 1, 45—48). Se pare că mai înainte el fusese ucenicul lui Ioan Botezătorul, cu Andrei și Petru, Iacov, Ioan și Natanael. După chemare la apostolat („Vino după Mine!”) ia parte la nunta din Cana Galileeii, cu Iisus și alți ucenici — cu Natanael și cele două perechi de frați — (Ioan 2, 11), când Domnul Hristos săvârșește prima minune: prefacerea apei în vin. Este menționat în listele apostolilor (Matei 10, 3) și e prezent : la înmulțirea pâinilor și saturarea celor cinci mii de bărbați, cu cinci pâini și doi pești (Ioan 6, 5—9), precum și când vor niște eliniști să vadă pe Iisus (Ioan 12, 20—23).
Auzind pe Învățătorul că merge la Tatăl ca să le gătească loc în cer, Filip îi cere să le arate pe Tatăl și i se răspunde : „ Filipe, cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl ” (Ioan 14, 1—9). Este de față la Înălțarea Domnului, participă la alegerea lui Matia (Fapte 1, 1—26), la Pogorârea Duhului Sfânt, cu toți ceilalți (Fapte 2, 1—4) și la Sinodul Apostolic. De aici înainte, nu se mai știe de el. După Tradiție ar fi propovăduit în cele două Frigii și în Grecia și ar fi murit la 80 de ani în Ierapole.
BARTOLOMEU – nume patronimic al apostolului, numit și Natanael ( – „darul lui Dumnezeu”) în Ioan 1, 45; 21, 2 (și cf. Matei 10, 3). Este de fel din Cana Galileeii. Când e dus de Filip la Iisus, Bartolomeu-Natanael mărturisește cel dintâi că El este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 45-50). Despre el, văzându-l, Iisus a zis : „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug” (Idem 1, 47).
După datele Tradiției, Bartolomeu ar fi propovăduit în India, Licaonia, Armenia și ar fi murit ca martir în Albanopole. Este prăznuit la 11 iunie.
TOMA – Numit și Geamănul, sau „Διδιμοσ” este unul dintre cei doisprezece apostoli aleși de Hristos (Matei 10, 3). Era de fel din Galileea, iar ca ocupație, pescar (cf. Ioan 21, 2— 12). Nu se știe când este. chemat la apostolat, dar îl vedem alături de Iisus si de ceilalți ucenici când pleacă în Betania ca să învieze pe Lazăr. Cu acest prilej, când ceilalți previn pe învățătorul lor că fariseii și cărturarii vor să-L omoare, Toma, plin de râvnă, de curăție sufletească și devotament pentru Domnul, le spune: „să mergem și noi să murim cu El (Ioan 11, 16).
La Cina cea de Taină, când Iisus vestește ucenicilor că merge la Tatăl să le pregătească loc, Toma este cel care-L întreabă : „Doamne, nu știm unde Te duci si cum putem să știm calea ?”. Iar Iisus le răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 15—16).
În ziua Învierii Domnului, Toma nu era cu ceilalți apostoli când li S-a arătat, iar când ei i-au spus că L-au văzut înviat, el s-a îndoit, afirmând că nu va crede până nu va pipăi rănile cuielor și coasta. De aceea, când în Duminica următoare era și el cu ei, Iisus, arătându-li-Se din nou, îi cere lui Toma să-L pipăie ca să se încredințeze (cf. Ioan 20, 24—29). După aceea a fost prezent la Înălțarea Domnului și la Cincizecime.
După Cincizecime se spune ca ar fi propovăduit și întemeiat Biserica din India, unde și astăzi creștinii indieni se numesc după numele lui Toma. El ar fi predicat și în Parția și ar fi murit la Edesa. Biserica îl serbează la 6 octombrie.
MATEI – Apostolul Matei Evanghelistul, sau Matei vameșul, era din Galileea, fiul unui oarecare Alfeu și se numea și Levi (Marcu 2, 14). El locuia în Capernaum și exercita profesiunea de vameș al cetății. Chemat de Iisus de la vamă (Matei 9, 9) devine unul din cei doisprezece apostoli ai Săi (Matei 10, 3), urmându-L îndeaproape tot timpul cât a propovăduit. Acuzat de cărturari și farisei pentru Matei, și pentru alți vameși, că Zaheu, pe care Iisus îl căuta ca să-l mântuiască, Domnul le răspunde că „n-au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12); este răspunsul pe care-l dă cu prilejul chemării lui Matei de la vamă, când acesta dă ospăț. E amintit și în Luca 6, 15 și Fapte 1, 13.
Matei a reținut aceste cuvinte, care arată tocmai unul din scopurile Evangheliei sale, de a dovedi că în Iisus-Mesia se împlinesc proorocirile Vechiului Testament și că El este Mesia care a venit pentru mântuirea păcătoșilor.
După Pogorârea Duhului Sfânt nu se mai amintește nimic de el. Tradiția însă ne informează că Sfântul Apostol Matei ar fi mers în Etiopia și ar fi propovăduit și prin Persia.
El scrie ceai dintâi Evanghelie pentru compatrioții săi iudei, în limba aramaică, pe la anul 43—44, tradusă mai târziu (pe la 68) în limba greacă, probabil tot de el, sau de altcineva. Se crede că a murit ca martir.
Sfântul Matei este prăznuit la 16 noiembrie.
IACOV al lui Alfeu – este unul din cei doisprezece Apostoli. A urmat pe Iisus tot timpul si a fost martor al Învierii si Înălțării Lui, a participat la alegerea lui Matia (Fapte 1, 13—26) si a fost prezent la Pogorârea Duhului Sfânt. După aceea nu se mai știe unde a activat.
Biserica îl prăznuiește la 9 octombrie.
LEVI ce se zice TADEU – este numit și Iuda al lui Iacov (Luca 6,14, Fapte 1,13). Sfântul Ioan Evanghelistul îl numește „Iuda, nu Iscariotul” (Ioan 14,22)
După tradiție Iuda Tadeul ar fi predicat prin părțile Siriei și Mesopotamiei și ar fi murit ca martir la Edesa. Nu trebuie confundat cu Iuda ruda Domnului și fratele lui Iacov.
Biserica îl prăznuiește la 21 august.
SIMON ZILOTUL sau Cananeul – este unul din cei 12 apostoli și era de fel din Galileea. Se numește și „Zilotul” sau „Zelosul” spre a-l deosebi de celălalt apostol, Simon-Petru. „Zilotul” este traducerea greacă a cuvântului aramaic „Cananeul”. Zeloși sau zeloți se numeau la iudeii cei care manifestau un zel deosebit în ce privește observarea strictă a Legii mozaice și a tradițiilor din bătrâni.
Deși este amintit în toate cele patru liste cu apostolii (Matei 10, 4; Marcu 3, 18; Luca 6, 13; Fapte 1, 13), nu se știe de el nimic mai mult.
După tradiție, se crede că, de la Cincizecime, Simon Zilotul ar fi predicat în Egipt și Mauritania și ar fi suferit moartea pe cruce în Persia, la Snanir, unde ar fi venit către sfârșit. Biserica îl prăznuiește la 10 mai.
IUDA ISCARIOTUL – Poartă denumirea de Iscarioteanul pentru că era originar din orășelul Cariot sau Keriot, fiind singurul din Iudeea, dintre ucenicii lui Iisus. Este cel care L-a trădat pe Iisus. El a fost ales și numărat între cei doisprezece apostoli; ceilalți apostoli fiind numiți „galileeni”, înseamnă Că erau toți din Galileea. Ca și ceilalți apostoli, Iuda Iscariotul credea și mai mult că Iisus este un Mesia pământesc politic și național, care avea să întemeieze o mare împărăție lumească, în care el spera să ocupe un post înalt, bine plătit. Era animat de gândul înavuțirii și al iubirii de arginți, care-l făcu să devină „fur”. Acest gând al lui se trădează în Betania, când Maria, sora lui Lazăr, a uns picioarele lui Iisus cu mir de nard curat și I le-a șters cu părul capului ei. Atunci Iuda a obiectat că acel mir trebuia vândut cu trei sute de dinari, preț care să se fi dat săracilor. Dar el a zis aceasta pentru că era fur și „purta pungă și lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 4-6). Încredințat însă că Iisus nu e un Mesia politic și robit de iubirea de arginți, tocmai când conducătorii iudeilor căutau prilej să-L omoare, a intrat satana în inima lui Iuda și și-a pus în gând să-L vândă (Luca 22, 3-6). Și ducându-se la arhierei s-a învoit cu ei să-L vândă pe treizeci de arginți (Matei 26, 14—15). Iisus i-a cunoscut gândul; de aceea încă înainte de săvârșirea Cinei celei de Taină spune celorlalți ucenici cu amărăciune: „unui dintre voi Mă va vinde” (Ioan 13, 2, 26, 29). Și fiecare se întreabă: „nu cumva sunt eu, Doamne ?” Când întreabă și Iuda, Domnul îl descoperă spunându-i : „tu ai zis” (Matei 26, 21—22, 25). Iar către ceilalți spune : „iată, mâna celui ce Mă vinde, este cu Mine la masă” (Luca 22, 21). Iar lui Ioan cel iubit care-L întrebase „cine este”, îi răspunde : „acela este căruia Eu întinzând bucățica de pâine i-o voi da. Și întinzând bucățica a dat-o lui Iuda. După îmbucătură a intrat satana în el. Iar Iisus i-a zis : „Ceea ce faci, fă mai curând” (Ioan 13, 25-27).
De la Cină, Iuda, știind că Iisus merge în Grădina Ghetsimani să Se roage, cu trei din ucenici, ducându-se la arhierei a luat ostași înarmați, ca să-L prindă. Acolo, văzându-L, L-a sărutat, spre a-L cunoaște ostașii; iar Iisus i-a zis : „Iudo, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului ” (Luca 22, 48 ; cf. Matei 26, 48-49).
După ce a văzut că Iisus a fost apoi osândit la moarte, Iuda, ducându-se înapoi la arhierei și bătrâni, s-a căit, dar nu s-a pocăit, și le-a dus înapoi cei treizeci de arginți, spunând că a vândut sânge nevinovat; apoi plecând din templu, ducându-se s-a spânzurat (Matei 27, 3-5; Fapte 1, 18). Așa și-a sfârșit viața apostolul trădător și vânzător al Învățătorului său.
În Evanghelia după Ioan se prezintă mai pe larg alegerea Apostolilor. Referindu-se Ia capitolul I din această Evanghelie, Dr. Gheorghiu afirma că Mântuitorului, încă de pe timpul când petrecea în părțile Iordanului, i se asociaseră, la îndemnul lui Ioan Botezătorul, învățăceii acestuia, galileenii Andrei și Ioan. Andrei era originar din Betsaida, un orășel locuit mai ales de pescari din nemijlocita apropiere a lacului Ghenizaret (Ioan 1,44). Se pare că Ioan era originar chiar din Capernaum. La stăruința acestora I se asociaseră Domnului tot atunci frații acestora, Petru și Iacov (Ioan 1,35-42). înainte de a pleca în Galileea, prima dată după botez, Mântuitorul îl chemase și pe Filip, care era originar tot din Bethsaida, din Galileea (Ioan 1,43), ca să-I urmeze. Iar acesta, aflând-ul pe Nathanael. care era originar din Cana Galileei (Ioan 21,2), și informându-l că a aflat pe Mesia, îl determinase și pe el să vină la Mântuitorul și să se încredințeze însuși, dacă este așa. Cu această ocazie, Mântuitorul Hristos îl invită și pe Natanail să-I urmeze (Ioan 1,43-51). însoțit de acești 6 învățăcei, Mântuitorul pleacă în Galileea și ia parte la nunta din Cana (Ioan 2,1).
Mergând pe malul lacului Ghenizaret, Mântuitorul a văzut pe Simon, zis și Petru și pe fratele său Andrei. Cei doi frați erau fii lui Iona (Matei 16,17; Ioan 1,42), originari din Betsaida, din aceeași cetate cu Filip (Ioan 1,44). Mântuitorul a schimbat chiar de la început numele lui Simon în Chefa sau Petru.
Petru și Andrei erau pescari, iar pentru a ieși în largul lacului Ghenizaret se foloseau de corabia lor. Din această corabie sau ambarcațiune, Mântuitorul a vorbit poporului care venise să-L asculte. A făcut chiar o minune: o mulțime de pești s-au prins în mreaja fiilor lui Iona. Fiind atât de mulți, și neputând să-i urce singuri în corabie. Petru și Andrei au chemat în ajutor pe fiii lui Zevedeu. pe Iacov și pe Ioan. Evanghelistul Luca ne relatează că atunci s-au umplut cele două corăbii de pește, atât încât erau gata să se scufunde (Luca 5,7). Tot atunci a avut loc și chemarea fiilor lui Zevedeu la slujirea împărăției ce se apropia, la slujirea apostolică.
Chemarea lui Andrei și Petru a fost făcută în mod direct: "Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni" (Matei 4,19; Marcu 1,17; Luca 5,10). Cuvântul folosit în Noul Testament ce exprimă chemarea, este verbul δελυε. Acest verb este pus la modul imperativ, timpul prezent, tradus prin "veniți", adică "veniți acum".
Datele referitoare la acest important moment, al alegerii ucenicilor, în vederea pregătirii lor asidue pentru misiune, se regăsesc la toți cei patru Evangheliști. Referatele lor se completează reciproc și nu se contrazic. De exemplu, la Evanghelistul Luca, în referatul său, la capitolul 5, versetul 10, Mântuitorul i se adresează lui Simon cu cuvintele: "Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni". Deci, nu se face nici o aluzie directă la Andrei, fratele său, chemat și el odată cu Petru (după cum reiese din celelalte referiri).
Chemarea lui Petru nu exclude și chemarea lui Andrei. Dimpotrivă, Andrei a fost cel dintâi chemat, iar accentul ulterior pus în Biserică asupra lui Petru pare o nedreptate comisă față de Sf. Andrei și contra egalității apostolice – trăsătura fundamentală a apostoliei ucenicilor Mântuitorului Hristos. Aceasta deoarece atât Matei cât și Marcu confirmă faptul că cei doi au fost chemați prin aceeași formulă lingvistică: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Mai mult chiar, Sf. Ioan Evanghelistul spune
despre Sf. Apostol Andrei că era unul dintre cei doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul, ucenici care l-au urmat pe Iisus până la locuința Sa. Este posibil ca atunci Andrei și Ioan să fi folosit acest prilej să-I fi spus
Mântuitorului și despre frații lor Simon și, respectiv, Iacob.
Se știe că viața de marinar (pescar) este grea, mai ales datorită greutăților zilnice și vremii schimbătoare de pe mare. Mântuitorul îl numește pe Simon și Petru (latinește) sau Chefa (aramaic) datorită faptului că Simon avea un caracter tare în fața greutăților, dar poate și din cauza faptului că acest mod de viață îl face pe om mai dur, asemenea pietrei. Purtarea de mai târziu a lui Petru demonstrează și caracterul său. S-a afirmat, de aceea, de către comentatori, în special de către Dr.V. Gheorghiu, că Simon a fost numit și Chefa pentru că trebuia să devină ca o piatră în fața ispitelor.
Venirea Mântuitorului la Lacul Ghenizaret nu a fost întâmplătoare, ci s-a produs tocmai datorită faptului că Mântuitorul știa și de prezența celor doi frați acolo.
După ce au urmat o perioadă de pregătire, cei 12 ucenici au fost trimiși în lume într-o misiune de probă, adică au devenit Apostoli. Acest moment îl găsim relatat la toți Evangheliștii sinoptici: Matei 9,35-11,1; Marcu 6,6-13; Luca 9,1-6. Dr. Vasile Gheorghiu împărțea acest moment în trei secvențe.
1. constatarea că secerișul este mult și lucrătorii puțini (9,35-38);
2. numele celor 12 apostoli (10,1-4) și
3. instrucțiunea dată lor (10,5-11,1).
Există un motiv pentru care ucenicii au fost trimiși în această misiune de probă, adică la apostolie. Mântuitorul însuși le descoperă cauza, printr-o metaforă: „,secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini"' (Matei 9,37).
Secerișul este termenul de comparație pentru poporul evreu. Acest popor aștepta de mult clipa venirii lui Mesia, dar era demoralizat și dezorientat. De aceea starea poporului este comparată cu secerișul copt, maturizat și așteptând lucrătorii să culeagă roadele.
Lucrătorii sunt, de fapt, ucenicii. Ei vor trebui să meargă în mijlocul poporului și să-1 îndrume pe calea mântuirii. Mântuitorul le spune că-L roagă pe Domnul secerișului ca să trimită lucrători la secerișul Său (Matei 9, 38). De fapt, tot El le spune să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl pentru ca ei să devină vrednici secerători și mai ales pentru a fi ajutați și călăuziți spre îndeplinirea delicatei misiuni – apostolii – care li se va încredința.
Alegerea apostolilor s-a tăcut dintre cei care deveniseră ucenici. Mântuitorul a avut mulți ucenici, dar a chemat numai doisprezece dintre ei pentru a-i deveni apostoli. În chip minunat însă Duhul Sfânt 1-a ales prin sorți pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul, iar Saul a fost convertit prin puterea și glasul lui Iisus Hristos pe drumul Damascului.
Iisus îi cheamă pe cei Doisprezece și le încredințează puteri din puterea Sa dumnezeiască, cu ajutorul căreia trebuiau să lupte împotriva celor doi dușmani ai viitoarei Împărății cerești: diavolul și moartea.
Alegerea la apostolie și apostolia în sine implică rugăciune intensă, profundă. Astfel, Mântuitorul Hristos s-a rugat pentru Apostolii Săi. El s-a suit pe munte și după ce S-a rugat toată noaptea, a doua zi dimineața i-a ales pe cei doisprezece pe care i-a numit Apostoli (Luca 6,12-13 și Marca 3,13-14). Iarăși aflat aproape de momentul suprem al Jertfei Sale, a implorat dragostea lui Dumnezeu Tatăl, pentru Sfinții Apostoli, astfel: "Eu te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi 1-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de Ia Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei" (Ioan 17,4-10).
Sfântul Apostol Pavel nu a fost chemat totodată cu cei 12 bărbați pe care Mântuitorul i-a ales din mulțimea ascultătorilor Săi. Cu toate acestea, și el este chemat și Apostol, pentru că în momentul de răscruce de pe drumul Damascului, Mântuitorul Hristos i-a spus „să intre în cetate și (acolo) i se va spune ce trebuie să facă" (Fapte 9,6). în plus, el a fost ales de Duhul Sfânt înainte de a porni la propovăduire. Duhul Sfânt a grăit creștinilor din Antiohia Siriei, adunați în Biserică și le-a zis: "Osebiți-mi pe Varnava și pe Saul spre lucrul pentru care i-am chemat" (Fapte 13, 2; cf. Gali. 15).
Sfinții Evangheliști Matei și Marcu mărturisesc că Mântuitorul i-a chemat pe cei doisprezece și le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință (Matei 10,1; Marcu 3,15). De aceea trebuie înțeles că apostolia include și o lucrare a Duhului Sfânt, de restatornicire a sănătății trupești și sufletești a ascultătorilor Evangheliei, adică o lucrare taumaturgică. Ea poate fi exemplificată prin toate minunile de acest fel săvârșite de Mântuitorul Hristos, de Sf. Apostoli și de urmașii acestora din toate veacurile și din toate locurile.
Evanghelistul Matei amintește despre un număr fix de doisprezece ucenici ai Domnului, fără ca mai înainte să fi istorisit când și cu ce ocazie Domnul i-a ales pe aceștia. Vorbește doar de chemarea la apostolat a fraților Petru și Andrei și a fraților Iacov și Ioan (4,18-22) și de chemarea vameșului Matei (9,9 ss). Însă Evanghelistul Marcu (3,13 ss) și Luca (6,13 ss) ne comunică că domnul, înainte de predica de pe Munte, și-a ales din mijlocul unui număr mare de ucenici care Îl urmaseră până atunci, pe cei Doisprezece.
Numărul de 12 are valoare simbolică. Vasile Gheorghiu arăta că acest număr de 12 corespunde cu numărul celor 12 patriarhi de la care întreg poporul israelian își trage originea sa trupească. Doisprezece sunt părinții trupești ai întregului popor, doisprezece vor fi părinții sufletești ai noului popor al lui Dumnezeu (cf. I Cor. 4,15; Gal. 4,19; Filim. 10). În legătură tot cu simbolismul numărului 12. Mântuitorul le-a poruncit lor să nu meargă în calea păgânilor și să nu intre în vreo cetate de samarineni, ci mai de grabă să meargă către oile cele pierdute ale lui Israel (Matei 10, 5-6; Marcu 6,7).
Expresia "să meargă către oile cele pierdute ale lui Israel", înseamnă să propovăduiască și să-i vindece numai pe iudei, pe fiii lui Avraam, nu și pe păgâni. Aceasta nu înseamnă că păgânii nu se confruntau aceleași probleme ca și evreii, cu boli și cu neputințe și chiar cu acțiunea duhurilor necurate. De aceea Mântuitorul le-a poruncit să-și desfășoare misiunea doar în rândurile poporului evreu deocamdată, pentru că acest popor îl aștepta pe Mesia și împărăția pe care acesta avea să o înființeze era deosebită. Mântuitorul Hristos a demonstrat. în repetate rânduri, că împărăția Sa spirituală este clădită pe principii cu totul opuse celor ce stau la baza organizării politice a statelor. Această "împărăție Cerurilor" sau "Biserică", este o societate de origine divină, "dreptatea și pacea, harul și libertatea în Duhul Sfânt". Este adevărat că ideea mesianică a suferit o schimbare majoră, și anume sensul de Mesia politic. Această schimbare a avut loc datorită greutăților prin care trecea poporul evreu din cauza ocupației străine.
Apostolia sau misiunea creștină în lume se desfășoară prin puterea Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu a făcut din pescari apostoli și din păgâni mucenici.
Din timpurile apostolice și până astăzi, s-au întors la Dumnezeul cel adevărat mulțimi de oameni rătăciți în idolatrie, popoare întregi s-au încreștinat.
Dar apostolia cere mari sacrificii, ca și în perioada apostolică, peste tot, înmulțindu-se numărul martirilor și al sfinților, în așteptarea venirii celei de a doua a Mântuitorului Hristos și a răsplătirilor ce vor să fie. Astfel, misionarul din totdeauna, smerit, este îndreptățit să spună împreună cu Apostolul neamurilor: Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lin Dumnezeu care este în mine" ( Cor. 15, 10).
III. FAPTELE APOSTOLILOR
–
MISIUNE ȘI PROPOVĂDUIRE
Faptele Apostolilor constituie prima Istorie a Bisericii primare. De aceea, Faptele au o mare valoare documentară. Datele Istoriei generale și ale Arheologiei, ca și cele furnizate de restul Noului Testament și mai ales corespondența cu scrierile pauline permit evaluarea, prin comparație, a exactității cadrului istoric înfățișat în Fapte. Rezultatele examenului istoric sunt favorabile veridicității Faptelor Apostolilor. Dacă totuși se pot înregistra note discordante privitoare la cronologie, acestea provin, fie din incertitudinile autorului, fie din lacunele de informație ale acestuia, fie din dorința de a nu se exprima asupra unor evenimente pe care, fie nu le cunoștea bine, fie că asupra lor dorește să păstreze tăcerea. în general însă cronologia din Fapte este bine precizată, fiind în acord cu datele furnizate de Istoria profană. De aceea, pozițiile critice, care neagă adevărurile istorice din Faptele Apostolilor, n-au depășit niciodată stadiul de ipoteze.
Faptele Apostolilor nu trebuie considerate numai un document pur istoric, deoarece evenimentele înscrise sunt interpretabile în lumina credinței creștine. Cuvântările, mai ales, pun în evidență idei teologice referitoare la istoria mântuirii, la actualitatea prezenței lui Dumnezeu In Biserică și în Istorie ca și la acțiunea Duhului Sfânt asupra celor care cred în Iisus Hristos. Privită din acest punct de vedere cartea Faptele Apostolilor prezintă multe subiecte de interes teologic, pe care le vom reliefa pe parcursul exegezei.
Cartea Faptele Apostolilor este, într-un anumit sens, cea mai actuală carte a Noului Testament, pentru că timpul și spațiul Cuvântului întrupat, pe care le prezintă în desfășurarea cronologică, rămân deschise înaintea creștinilor, de la Pogorârea Sfântului Duh și până la Parusie (Fapt. 1,1-11). Dacă cei care s-au rupt de Biserică ar citi această carte împreună cu noi, cu răbdarea cuvenită, ar învăța din ea că trebuie să fim împreună martorii Învierii "până la mărginim pământului" într-o unică Biserică, nu în biserici paralele, formând la un loc un singur "popor al lui Dumnezeu". Duhul Sfânt, pe care Domnul Hristos îl trimite Bisericii Sale, ar trebui să le inspire acestora, ca la Sinodul Apostolic, hotărâri unanime, nu dispersate, care si le permită a urma împreună „calea Domnului”
Din Faptele Apostolilor cunoaștem, apoi că, îndată după constituirea Bisericii din Ierusalim, alcătuită, desigur, din mai multe comunități împărțite «pe case» (1, 13; 2, 4; 4, 23, 31; 5, 42 ; 12, 12 etc), au fost hirotoniți slujitori bisericești : mai întâi diaconii din Ierusalim (Fapte 6, 1-6), iar apoi preoții din Ierusalim și din Iudeea (Fapte 11, 30), pentru ca, în cele. din urmă, să fie rânduit, în calitate de cel mai înalt cârmuitor bisericesc din Cetatea Sfântă, episcopul Iacov (Gal. 1, 19; 2, 12; Fapte 12, 17; 15, 13-21 ; 21, 18-25, Epistola sobornicească a Sfântului Iacov, Iuda 1). Firește că slujitorii bisericești înzestrați cu harul preoției ierarhice sacramentale au purtat de grijă, fiecare, la nivelul îndatoririlor și îndreptățirilor treptei sale, de comunitățile creștine încredințate lor spre păstorire. Dar a venit un moment, în istoria Bisericii apostolice, în care cei mai numeroși dintre ei se transformă în misionari și apologeți ai Evangheliei. Sfântul Ștefan, primul martir al Bisericii, se număra în rândul celor înzestrați cu harul preoției (Fapte 6, 8; 7, 60). De martiriul său se leagă primă prigoană sistematică împotriva Bisericii și tot în legătură cu acest eveniment se vor împrăștia în întreaga Palestina primii misionari creștini, toți membri ai ierarhiei bisericești (cf. Fapte 8, 1). Dintre ei este amintit în mod deosebit Sfântul Filip, unul dintre cei șapte diaconi (6, 5), care va participa intens la evanghelizarea Samariei (8, 5—13) și Iudeei (8, 40). Tot din rândul slujitorilor bisericești care au trebuit sa părăsească Ierusalimul în urma persecuției lui Saul s-au numărat și acei misionari care, la Antiohia, au propovăduit, pentru prima oară Evanghelia înaintea paginilor (Fapte 11, 19, 20-22). La numărul misionarilor creștini trebuie, apoi, adăugați Barnaba și Saul, care va fi cunoscut mai târziu, sub numele de Pavel și care va avea, la rândul său, numeroși alți însoțitori și colaboratori, care, cu timpul, vor deveni încercați și vajnicii misionari creștini (Fapte 15, 40; 16, 1-3 ; 19, 22, 29; 20, 4 ,11 Tim. 4, 10-12; Tit 3, 12-13 etc), înscriindu-și numele în fruntea listelor episcopilor din Biserici ca Efes (cf. I Tim. 1, 3) sau Creta (Tit 1, 5), ca Timotei și, respectiv, Tit.
Cu toate acestea, în Faptele Apostolilor, nu vom întâlni decât expuneri privind lucrarea misionară a celor doisprezece și numai Ierusalim, predica Sfântului Ștefan și Sfântului Filip și aceea a Sfântului Apostol Pavel și a lui Barnaba în lumea păgână. Toate aceste expuneri trebuie privite însă ca prototipuri sau modele în domeniul lor de manifestare, urmând ca, la evaluarea rezultatelor finale și generale ale operei misionare desfășurate în epoca apostolică de toate grupurile și categoriile de propovăduitori ai Evangheliei să se tină seama de toate realizările acestor grupuri și categorii de misionari creștini pentru a avea înainte tabloul întreg al răspândirii Creștinismului în epoca apostolică, pentru a putea înțelege o apreciere atât de îndrăzneață ca aceea a Sfântului Apostol Pavel că Evanghelia a fost propovăduită «la toată făptura de sub cer» (Col. l, 23) sau ca aceea din care luăm cunoștință de declarația Apostolului neamurilor care scrie, negru pe alb : „Acum, ne mai având Ioc în aceste ținuturi (partea europeană de răsărit și asiatică a Imperiului Roman, cf. Rom. 15, 19) și având dorința de mulți ani să vin la voi (la romani), când mă voi duce în Spania, voi veni la voi” (Rom. 15, 23—24). Este de la sine înțeles că, la asemenea rezultate atât de strălucite, nu se putea ajunge numai prin activitatea desfășurată de Sfântul Apostol Pavel și de ucenicii săi, oricât ar fi fost ea de intensă. Paralel cu Sfântul Pavel și, în deplin consens cu el, și ceilalți Apostoli ai Domnului au dezvoltat o intensă lucrare misionară în lumea păgână.
Sfântul Evanghelist Luca ne oferă, în Faptele Apostolilor, trei prototipuri de misiuni și misionari din epoca începuturilor Bisericii care îngăduie cititorului să-și formeze o imagine cât mai completă și corectă asupra acestei lucrări fundamentale a bărbaților celor mai de seamă din Biserica apostolică.
Primul dintre aceste trei prototipuri este constituit din grupul celor doisprezece Apostoli care se înfățișează, adesea, ca fiind reprezentat de Sfinții Petru și Ioan, în special de primul.
Al doilea prototip de evanghelist sau binevestitor creștin este reprezentat de Sfântul Arhidiacon Filip. El face parte din rândul slujitorilor bisericești care au părăsit Ierusalimul în urma martiriului Sfântului Ștefan, pentru a duce credința creștină in Samaria, Iudeea și Galileea.
Al treilea prototip de misionar creștin este reprezentat de Sfântul Apostol Pavel a cărui activitate se desfășoară aproape numai în lumea păgână.
Prototipurile astfel delimitate reprezintă nu numai modele în ce privește propovăduirea Evangheliei de către un anumit grup de misionari într-un anumit mediu, ci și o măsură împlinită în ce privește răsădirea seminței evanghelice într-un anumit loc, la anumite grupuri sau categorii sociale sau etnice, astfel încât acestea să fie dobândite pentru Hristos temeinic și pentru totdeauna. Această măsură împlinită de un misionar sau altul va trebui multiplicată cu numărul general al misionarilor din epocă pentru a afla, cel puțin aproximativ, rezultatele totale ale acestei activități, ținându-se seama de principiul exprimat de Sfântul Apostol Pavel când spune că a râvnit să binevestească acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidească pe temelie străină (Rom. 15, 20). Acest principiu trebuie luat în considerație mai cu seamă în privința desfășurării unei activități misionare la neamuri, în lumea păgână, unde, cel puțin la început, predicatorii Evangheliei aveau in față un câmp vast de lucru.
Deși, în cea de-a doua carte a sa, Faptele Apostolilor, Sfântul Luca nu ne înfățișează decât unele aspecte ale istoriei și vieții Bisericii din epoca apostolică, aspecte esențiale, e drept, el își compune în așa fel cartea, încât cititorul avizat, ca să nu mai vorbim de cercetătorul începuturilor creștinismului, își poate forma o opinie destul de obiectivă și de completă asupra ansamblului de evenimente, fapte și desfășurări ale acelei epoci pe care o numim îndeobște, epoca apostolică.
In susținerea de mai sus pornim de la constatarea obiectivă că autorul Faptelor Apostolilor, care și-a elaborat îndelung cartea, a folosit, în vederea alcătuirii ei, metoda expunerii prin intermediul prototipurilor sau a modelelor. Această metodă devine, în anumite împrejurări, cea mai oportună cale de înfățișare a evenimentelor istorice repetabile în privință aspectelor lor esențiale. Folosind metoda expunerii prin prototipuri, Sfântul Luca, bun cunoscător al tuturor evenimentelor din istoria Bisericii apostolice, va proceda, în vederea alcătuirii principalelor capitole ale cărții sale, la o atentă și riguroasă selecție. Din noianul unor evenimente repetabile în multe din aspectele lor, Sfântul Luca va alege unul care va întruni elementele de prototip cele mai reprezentative sau care, cronologic, s-a produs cel dintâi și, prin aceasta, a devenit început al altor evenimente de același fel sau din aceeași categorie. Odată ales, evenimentul respectiv devine prototip sau model pentru toate evenimentele identice sau asemănătoare care, în alte împrejurări, nu sunt decât semnalate ca producându-se sau care trebuia ca, în mod necesar, să se fi produs, deoarece, în absența lor, nici evenimentul cel mare al propovăduirii ca atare a Creștinismului într-un alt loc sau timp, nu s-ar fi putut produce. Identificând descrierea prototipului în Faptele Apostolilor, cercetătorul va putea să identifice elementele acestui prototip care pot fi subînțelese și în cazul altor evenimente identice sau asemănătoare, dar numai semnalate în alte părți ale cărții, efectuând, în conformitate cu regula exprimată prin sintagma mutatis mutandis, un transfer de informații de la prototip la evenimentele de același fel cu prototipul.
Totodată, prototipul întâlnit la un moment dat, în Faptele Apostolilor, poate să ne sugereze producerea unor evenimente chiar daca acestea nu sunt nici măcar semnalate în Faptele Apostolilor, dar își au temeiul în alte scrieri ale Noului Testament cunoscute nemijlocit autorului Faptelor Apostolilor, sau chiar în alte scrieri din epoca apostolică sau din cea patristică. Pentru a se putea înțelege mai bine opinia articulată mai înainte, vom oferi un exemplu. Se știe că, în partea a doua a Faptelor Apostolilor, începând cu capitolul 13, Sfântul Luca va înfățișa, în exclusivitate, lucrarea misionară a Sfântului Apostol Pavel și a colaboratorilor săi. Aceasta ar crea impresia că ceilalți Apostoli ai Domnului n-ar mai fi desfășurat o activitate misionară, cu atât mai mult cu cât, la un prim și neaprofundat contact cu unele texte pauline s-ar putea trage concluzia că numai Sfântul Apostol Pavel ar fi propovăduit Evanghelia la neamuri (vezi, de ex., Gal. 2, 7-9). Or, se constată din alte texte nou-testamentare că și alți Sfinți Apostoli s-au trudit să aducă Evanghelia înaintea neamurilor. Referindu-ne, în prima, parte a lucrării, intitulată Prototipuri de misiune si de misionari creștini, am căutat să arătăm că, de pildă, Sfântul Apostol Pavel este misionarul kerigmatic prin excelență pentru spațiul păgân, dar că el nu a putut și nu a fost singurul propovăduitor la neamuri. Iar pentru a explica părută exclusivitate a Sfântului Apostol Pavel, așa cum aceasta ar rezulta din Galateni 2, 7-9, ne-am folosit de expresiile misionar kerigmatic și misionar-învățător pentru a arăta că, într-adevăr, Sfântul Apostol Pavel a fost, îndeosebi și prin excelență, misionar kerigmatic (cronologic, primul propovăduitor) la neamuri în timp ce, în Ierusalim și în Iudeea, el a fost, numai întâmplător, misionar – învățător. Sfântul Apostol Petru și ceilalți Sfinți Apostoli au fost misionari kerigmatici în Ierusalim, unde s-a creat modelul oricărei misiuni creștine, ca și modelul Bisericii ca instituție istorică. In același timp, cei doisprezece au putut fi și au fost misionari-învățători în Bisericile din Palestina întemeiate de slujitorii bisericești din Ierusalim ca misionari kerigmatici și în Bisericile întemeiate la neamuri de Sfântul Apostol Pavel ca misionar kerigmatic. In provinciile Palestinei și în Antiohia, misionari kerigmatici au fost slujitorii bisericești care au părăsit Ierusalimul în urma martiriului Sfântului Ștefan (Fapte 8, 1, A-, 11, 19). Ei au rămas misionari-învățători în aceste Biserici, la care s-a mărginit activitatea lor. Barnaba și Saul au fost misionari-învățători în Antiohia și misionari kerigmatici în provinciile străbătute în prima călătorie misionară (Fapte, Capitolele 13-14). Deci, când Sfântul Apostol Pavel scrie că el și Barnaba au convenit cu «Iacov și Chefa și Ioan, cei socotiți stâlpi» (Gal. 2, 9) ca ei să binevestească la neamuri, el are în vedere rolul lor de deschizători de breșe în frontul păgânismului ca unii care cunoșteau mai bine această religie și popoarele păgâne. Sfântul Apostol Pavel mai ales își va face un titlu de mândrie și va fundamenta teologic și scripturistic regula că a râvnit să binevestească «acolo unde Hristos nu fusese numit», ca să nu zidească pe temelie străină (Rom. 15, 20). Mergând pe urmele sale, ceilalți Apostoli ai Domnului au propovăduit, și ei, în lumea păgână. Ba chiar mai mult, folosind Bisericile întemeiate de Sfântul Apostol Pavel drept puncte de plecare și de sprijin, au dus mai departe Evanghelia, dincolo de limitele atinse de Apostolul neamurilor. Așa, s-ar explica, de pildă, de ce, când a dorit să ajungă în Bitinia, o provincie așezată pe țărmul sudic al Mării Negre, Sfântul Apostol Pavel nu a fost lăsat de «Duhul lui Iisus» (Fapte 16, 7) iar, într-o vedenie, a primit poruncă să treacă în Macedonia (Fapte 16, 9). După cum se știe (I Petru 1, 1), Bitinia a fost evanghelizată de Sfântul Apostol Petru. Dar Sfântul Apostol Pavel în Bisericile întemeiate de el la neamuri, ca și Sfinții Apostoli în Biserica Ierusalimului, a fost și misionar-învățător (vezi, de ex., Fapte 18, 11 ; 19, 9; 20, 31), motiv pentru care el se va intitula nu numai Apostol și propovăduitor, ci și învățător (I Tim. 2, 7).
Nu încape nici o îndoială că metoda ermeneutică presupusă are ca temei memoria Bisericii care a păstrat, în acea arhivă vie, deși nescrisă, în Tradiția sa, toate evenimentele memorabile din trecutul și viața ei, impunându-ne să depunem strădanii oneste și susținute pentru a putea să reconstituim adevărul integral asupra acelei epoci a începuturilor atât de importantă pentru recunoașterea identității și obârșiei noastre creștine.
Pe lângă activitatea, misionară care rămâne, indiscutabil, ceea ce caracterizează, în cea mai înaltă măsură, istoria începuturilor Bisericii, viața creștină, adică acel ansamblu de practici care alcătuiau programul duhovnicesc zilnic al celor dintâi creștini din Biserica Ierusalimului, va fi al doilea mare capitol al oricărei cercetări a începuturilor Bisericii. Descrierile vieții creștine pe care le realizează Sfântul Luca – în chiar primele cinci capitole ale Faptelor Apostolilor ne introduc în, atmosfera unică de trăiri și practici religioase neîntâlnite în vreo altă societate religioasă anterioară. Autorul acestei cărți realizează formulări memorabile în intenția de a înfățișa cât mai exact și impresionant, în același timp, acele experiențe religioase ale primilor creștini călăuziți la început în programul lor zilnic de Sfinții Apostoli înșiși. Chiar dacă nu toate aspectele întâlnite în descrierile Sfântului Luca în ce privește viața creștină a Bisericii din Ierusalim vor fi preluate tale-quale și de celelalte Biserici, mai cu seamă de cele întemeiate în lumea, păgână, cea mai mare parte a punctelor din programul religios și moral practicat la Ierusalim se va regăsi cu siguranță în întreaga Biserică apostolică. Mai presus decât orice în toate Bisericile înființate după cea a Ierusalimului se va întâlni acea tensiune înaltă a trăirilor și experiențelor religioase, un entuziasm al bucuriei de a descoperi adevărul religios suprem care anula sau diminua orice alte preocupări, cu deosebire pe cele seculare. O serie de aspecte ale vieții creștine din Ierusalim ca, de pildă, posesiunea în comun a bunurilor, nu vor mai fi întâlnite și în alte Biserici din epoca apostolică, dat fiind complicata și delicata lor gestiune și administrare (cf. Fapte 6, 1-6) dar spiritul de solidaritate cu cei lipsiți și de generozitate, de sacrificiu pentru propășirea Bisericii și pentru slujirea aproapelui nu vor lipsi niciodată din comunitățile creștine, ele devenind un semn al identității creștine.
Apariția preoției ierarhice sacramentale este semnalată prompt si insistent de Sfântul Luca în Faptele Apostolilor, deși oarecum întâmplător și sporadic. Existența tuturor celor trei trepte ale preoției ierarhice sacramentale este atestată, pe rând, în Faptele Apostolilor. Primele două, cea a diaconiei și cea a preoției propriu-zise, amănunțit și într-o prezentare directă și limpede, ultima – cea a episcopatului – indirect, prin intermediul activității, autorității și importanței persoanei unice a Sfântului Iacov, «fratele» Domnului. Existența ierarhiei bisericești în epoca apostolică, este, mai presus de orice, argumentată de memorabilul discurs de la Milet al Sfântului Apostol Pavel adresat preoților din Efes și din împrejurimi. Acest discurs rămâne temelia oricărei Pastorale creștine, schema activității și demnității misionare preoțești. Fiecare din prezentările privind preoția ierarhică sacramentală, întâlnite în Faptele Apostolilor, reprezintă elemente prețioase de prototip și ne mijlocesc o prețioasă aprofundare a acestui subiect teologic permanent actual.
Sinodul din Ierusalim reprezintă, în sine, un eveniment unic pentru că, pe de o parte, e greu să ne imaginăm ivirea a încă unei probleme atât de presante, importante și dificile ca aceea a condițiilor primirii neamurilor în Biserică, iar, pe de altă parte era, practic, imposibil ca Sfinții Apostoli, împrăștiați în cele patru laturi ale Imperiului să fie convocați la încă o reuniune ca cea întrunită în anii 49-50 la Ierusalim. De aceea, pentru viitor, conducerea colegială a Bisericii va fi asigurată, la Ierusalim, de Sfântul Iacov înconjurat de preoți (Fapte 21, 18-25), iar, pentru toată Biserica, de cei trei stâlpi, de cei mai de seamă, adică de Iacov, Chefa și Ioan, de un episcop și de doi Apostoli (Gal. 2, 2, 6, 9). Dar Sinodul de la Ierusalim va rămâne prototipul ideal al formei supreme de cârmuire creștină, care își găsește expresia în consultarea tuturor celor ce fac parte din Biserică (Apostoli, pentru epoca respectivă, ierarhia bisericească și totalitatea credincioșilor) pentru totdeauna. Prin desfășurarea lucrărilor Sinodului ni se indică singura cale care conduce la consens și, totodată, singura posibilitate de a fi expuse și cunoscute toate opiniile care se confruntă. Hotărârile Sinodului sunt importante mai în-i îl prin ele însele, dar ele rămân înscrise în istoria răspândirii Creștinismului în acea epocă, decisivă în această direcție, prin trasarea metodelor misionare Ia neamuri și prin mandatul încredințat lui Pavel și Barnaba de a duce fără întârziere și fără opreliști, în mod sistematic și pe cel mai larg front, Evanghelia în lumea păgână. Această poruncă și acest mandat vor deveni ceea ce Apostolul neamurilor va numi peste ani, «Evanghelia mea» (Rom. 2, 16 ; 16, 25 , II Tim. 2, 8).
In afară de cuvântările propriu-zis misionare, Faptele Apostolilor cuprind o serie de cuvântări rostite de Sfinții Apostoli Petru și Pavel în fața autorităților persecutoare, iudaice sau romane. Această categorie de cuvântări pot fi considerate drept prototipuri ale genului, întrucât ele pun în lumină ideea că oricât de dificilă ar fi situația în care se află slujitorul creștin, el îl poate propovădui pe Iisus Hristos și Evanghelia, putând transforma pledoaria sa într-o predică misionară, prin aplicarea regulii formulate de Sfinții Apostoli : «Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni» (5, 29).
O activitate liturgică sfințitoare specifică Sfinților Apostoli este săvârșirea celei de-a doua Taine a Bisericii : Punerea mâinilor în vederea împărtășirii Sfântului Duh, devenită mai târziu Ungerea cu Sfântul și Marele Mir, care rămâne, în epoca începuturilor Bisericii, semnul autorității, unității și prezenței apostolice în toată Biserica. Indiferent de misionarul kerigmatic și de slujitorul săvârșitor al Sfântului Botez și indiferent de locul unde se propovăduiește Evanghelia, Taina Punerii Mâinilor nu putea fi săvârșita decât de Sfinții Apostoli și de episcopii Bisericii, adică de acei deținători ai harului preoției ierarhice sacramentale în treapta cea mai înaltă. Deși această Sfântă Taină s-a săvârșit pretutindeni, unde preoții săvârșeau Taina Botezului, în Faptele Apostolilor nu vom întâlni informații asupra acestui eveniment decât în două cazuri (8, 14 ș.u. și 19, 6). Se subînțelege că, în cazul în care misionarul kerigmatic va fi fost un Apostol, săvârșirea acestei a doua Taine de inițiere avea loc o dată cu săvârșirea Botezului.
Primirea propriu-zisă a paginilor la credință începe cu convertirea lui Corneliu sutașul și a celor dimpreună cu dânsul (10, 1-11, 18). Prezentat pe larg de Sfântul Luca, acest eveniment întrunește cele mai de seamă condiții pentru a deveni un adevărat model, oferind mai mult decât atât, o veritabilă schemă a treptelor și elementelor din care se va constitui ritualul obișnuit pentru convertirea unui păgân. Se poate constata că autorul Faptelor Apostolilor a urmărit să prezinte mi numai evenimentele ca atare, ci și implicațiile acestuia pentru viitorul Bisericii și al întregii lumi păgâne. Sfântul Luca și-a alcătuit în așa fel relatarea încât să rezulte cu claritate că primirea paginilor în Biserică este voia lui Dumnezeu Care, prin viziuni, semne și minuni caracteristice întregii desfășurări a evenimentului, a intervenit în toate etapele sale. In acest fel primirea la Creștinism a celui dintâi păgân ne apare ca un fapt suprafiresc deschizând ferm și definitiv, ușa Bisericii pentru toate neamurile. Evenimentul este semn suprafiresc, o chemare a lui Dumnezeu adresată Sfinților Apostoli și celorlalți misionari creștini la inaugurarea propovăduirii la neamuri. Această activitate va absorbi în viitor toate capacitățile și forțele misionare ale Bisericii, care vor fi avut răgazul necesar să se formeze și să se consolideze, la început în cadrul Bisericii din Ierusalim, iar, mai târziu, și în cadrul Bisericii din Antiohia. întemeierea Bisericii din Ierusalim, lucrarea desfășurată în cadrul ei par să fie o etapă pregătitoare marelui asalt de încreștinare a neamurilor.
O carte ca Faptele Apostolilor, care urmărește să ne înfățișeze Biserica atât în ce privește începuturile ei apostolice, cât și în ce privește posteritatea ei, nu se putea încheia fără să ne prezinte prototipul ucenicului-succesor al Sfinților Apostoli, pe acela care, ca mulți ol ții, va prelua de la Sfinții Apostoli harul preoției ierarhice în cea mai înaltă treapta a sa, a episcopatului. Timotei, ucenicul iubit, însoțitorul permanent și colaboratorul cel mai apropiat al Sfântului Apostol Pavel, va fi acest prototip. Sfântul Luca zugrăvește chipul religios si moral al lui Timotei, în strânsă legătură cu lucrarea Apostolului neamurilor, care 1-a și format ca desăvârșit slujitor al Bisericii și al lui Hristos. Datele privind originea, pregătirea și activitatea lui Timotei din Faptele Apostolilor trebuie coroborate cu cele din Epistolele pauline pe care Sfântul Luca le cunoștea și știa foarte bine că și cititorii cărții sale erau în situația să le afle. Oricine urmărește pas cu pas viața lui Timotei ca și evoluția sa în Biserica apostolică are posibilitatea să înțeleagă și să pătrundă în esența procesului de transmitere a puterii bisericești de la Sfinții Apostoli la ucenicii acestora, adică la episcopi, preoți și diaconi.
IV. PREOTUL, APOSTOL ȘI PROPOVĂDUITOR AL TREIMII
A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri; de conștiința chemării și darului ei; înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor; mai concret, după Sfântul apostol Pavel, înseamnă: „a ști cum trebuie să ne comportam în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. III, 15).
Izvorul de inspirație și putere pentru cunoașterea și slujirea preoțească îl avem în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în experiența vie a Sfinților Părinți, învățători și păstori ai Bisericii. Cu aceștia, în același Duh cu „mai Marele Păstorilor” (I Petru IV, 4), ne aflăm în acea continuitate harică neîntreruptă, în „succesiunea apostolică”. Le suntem urmași, potrivit poruncii aceluiași Apostol: „Fiți următori mie, precum eu sunt următor lui Hristos” (I Cor. XI, 1).
Misiunea preotului în contextul de astăzi, când societatea noastră consumistă ridică cu mare greutate ochii spre cer, fiind puternic atrasă de cele materiale.
Preotul este cu adevărat preot, în modul său de a fi și de a activa, dacă se identifică cu Domnul Hristos, Păstorul cel Bun. Deci, cu cât Hristos este cunoscut mai bine, cu atât mai mult se va trăi în intimitate cu El prin rugăciune, meditație, prin slujire, prin predică și vizitele pastorale.
Preotul este încă recunoscut și apreciat de către credincioși, este prețuit de toți pentru slujirea sa. Această stare de fapt facilitează activitățile și misiunea preotului, dar în același timp este o chemare continuă la a fi demn de venerația lumii prin propriul comportament.
S-a vorbit și s-a scris mult despre misiunea preoțească: tema rămâne însă mereu actual, mereu vie. Pentru ca și noi, în timpul nostru, suntem chemați „împreuna lucrători cu Hristos”, „iconomi” ai Evangheliei și „Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. IV, 1), prin care să slujim cu un dar propriu Bisericii.
Misiunea preoțească își are temeiul, ființa, în misiunea Mântuitorului și în cea a Apostolilor. Adânc și revelator ne redă Sfântul Evanghelist Luca momentul chemării și alegerii Apostolilor: „In zilele acelea, Iisus a ieșit la munte ca să se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu, și când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli” (Luca VI, 12-13).
Domnul s-a rugat mai întâi Tatălui. În chemarea la apostolat, avea loc un act dumnezeiesc, un act creator. După Tradiția Sfânta, Tatăl lucrează totul prin Fiu, în Sfântul Duh. Acum, pentru instituirea acestei Sfinte Taine, Fiul se roagă, comunică cu Tatăl; căci rugăciunea e dialog divin și dialogul divin e ziditor. Iar „când s-a făcut ziuă” spune Sfântul Evanghelist, deci dimineața, a chemat pe ucenici și I-a ales pe cei doisprezece: ca în „dimineața” zilelor creației, când mereu se zidea ceva nou (Fac. I), aceasta ne spune ca vocația de apostol și în continuare cea de preot e o zidire, o formare, o modelare speciala după chipul Arhiereului cel veșnic.
Poartă în sine, de asemenea, un dar, „o harismă”, harisma „preoției sacramentale”, prin care știi ce ai de făcut, îți știi menirea. Sfânta Evanghelie ne face cunoscut și conținutul darului, al acestei „harisme”: „Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toți demonii – deci peste tot răul; de asemenea, să vindece bolile, – mai ales prin dezlegarea, prin iertarea păcatelor, vindecarea sufletelor; și i-a trimis sa propovăduiască Evanghelia împărăției” (Luca IX, 1), iar la Cina cea de Taină le-a zis: „Faceți aceasta întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Înainte de a se înălța la cer, le mai poruncește: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe oameni în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19). De la început le încredințează aceste daruri și slujiri de a învăța, de a vindeca și sfinți prin dumnezeieștile taine, de a stăpâni peste cel râu; daruri cu care aveau ei sa zidească o „casă duhovnicească, din pietre vii” (I Petru II, 5) Biserica, „temelia” și „piatra din capul unghiului” fiind El, Hristos.
De ființa tainei ține, odată cu chemarea, alegerea și împărtășirea acestor daruri, și „trimiterea”. E o adâncă pedagogie divină în lucrarea Mântuitorului cu Sfinții Apostoli. Domnul îi pregătește de-a lungul anilor petrecuți împreună cu dânșii; îi învață, îi supune la felurite încercări, le dă și lor să propovăduiască, să vindece, sa izgonească răul. Iar în ziua Învierii, după ce El Însuși învinge păcatul și moartea, îi instituie și pe ei părtași misiunii, lucrării Sale. „A venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: „Pace vouă!…. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertare și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-22).
Cuvântul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere a credincioșilor la Sfântul Potir. Adevăratul păstor de suflete trebuie sa fie un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, căci daca nu va învață, nu va avea nici ce sfinți. Datori sunt preoții tineri ca sa-si scrie cuvântările cel puțin o perioada de 5 ani si în felul acesta sa transmită credincioșilor învățătura Evangheliei. Preotul este dator sa se pregătească necontenit căci centrul misiunii preoțești este cuvântul, predica. Predicatorul lipsit de hrana izvorâta din citirea zilnică a Sfintei Scripturi moare duhovnicește. După cum bine este cunoscut, succesul activității învățătorești decurge din cunoașterea aprofundată a Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții, a Învățăturii de credință, cunoașterea realităților vieții si curățenia vieții preotului.
Gesturile preotului trebuie sa fie calculate, mersul demn, liniștit, veșmintele curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are in mijlocul credincioșilor.
Trăirea religioasă a preotului nu trebuie neglijata pentru ca fără aceasta orice pregătire științifică religioasa nu ar avea valoare pentru misiunea lui preoțească. În acest sens, viața familială a preotului trebuie sa fie ireproșabilă. Cu privire la viata casnica, chiar Sfinții Apostoli au hotărât ca trebuie priviți ca vrednici slujitori numai aceia a căror purtare in viata casnica este exemplara.
Preoția este taina prin care cei anume pregătiți primesc, prin punerea mâinilor și prin rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinți prin Sfintele Taine, și de a conduce pe credincioși la mântuire. Preoția deci se exprimă prin cele trei puteri sau misiuni: învățătorească, sfințitoare și conducătoare sau jurisdicționala. Acesta este cadrul întreitei activități în care preotul își desfășoară misiunea sa în parohie. De aceste trei puteri preotul trebuie să se folosească în îndeplinirea misiunii pe care o are.
Puterea învățătorească a fost dată de Mântuitorul odată cu cea sfințitoare, prin cuvintele: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).
Puterea sfințitoare a fost dată, în chip deosebit, la Cina cea de taina, prin cuvintele: „Aceasta sa o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 14).
Despre puterea sfințitoare, Sfântul Apostol Pavel zice: „Așa să ne socotească pe noi, ca pe niște slugi ale lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1).
Puterea conducătoare a fost data prin cuvintele: „Cei ce va asculta pe voi, pe Mine mă asculta și cei ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 19, 16). Despre aceasta putere de conducere Sf. Grigore Teologul spune ca este „iscusit iscusințelor”.
Prin cele trei misiuni, preotul trebuie să îi aducă pe credincioși nu doar la poarta „tainelor lui Dumnezeu”, ci să îi pună direct în legătură cu harul lui Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh. Calitatea de conducător spiritual al credincioșilor îl situează pe preot în viata social-obșteasca în fruntea vieții morale, ca un trăitor real și exponent real al moralității, ca unul care ar trebui și trebuie sa fie vârful piramidei morale.
Preotul este „omul lui Dumnezeu” și a fost mereu în centrul atenției credincioșilor, cercetat în bucuriile și suferințele sale, așa cum Sfânta Scriptură ne dă mărturie despre profetul și preotul Samuil, despre care se spune: „Iată în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, om cinstit de toți și tot ce spune el se plinește. Sa mergem și noi acolo poate ne va arata calea pe care să apucăm” (I Regi 9, 6).
Preotul are darul de la Dumnezeu și chemarea să arate calea care duce la Dumnezeu, calea vieții morale: fiind o personalitate bine conturată din punct de vedere moral preotul are darul de a fi ascultat, exemplul său personal, ca și întreaga sa activitate devin roditoare în bine în rândul credincioșilor. „Iconom al tainelor lui Dumnezeu fiind și lucrător împreuna cu Hristos” (II Cor. 6, 1), el va răspunde în fata lui Dumnezeu pentru orice suflet pierdut sau câștigat.
Preotul trebuie sa se ridice la o înaltă trăire morală, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Abaterea de la moralitate, de la credința străbună, poate prejudicia lucrarea de mântuire a credincioșilor. Înrobirea în păcate devine dăunătoare vieții sufletești nu numai a preotului, ci și a credincioșilor, și în același timp, un lucru dăunător societății. Ceea ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este foarte important pentru fiecare preot: „Căci iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credința și s-au străpuns de mult dureri”. „Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de aceasta, și urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea…” (I Tim. 6, 10-11).
Personalitatea religios-morala a preotului și a întregii lui familii este un factor esențial într-o buna pastorație. Familia preotului trebuie sa fie un exemplu de trăire morala a creștinismului, o adevărata oază de pace, liniște și armonie.
Dar ce calități trebuie sa aibă preotul pentru a fi un bun misionar?
1. În primul rând sa aibă conștiința preoțească de a lucra cu Dumnezeu pentru
mântuirea oamenilor;
2. Convingerea deplină în adevărurile religioase, care nasc plăcerea de a sluji cu toata inima pe Dumnezeu;
3. Preotul sa fie hotărât, cu intenție curată în propovăduire;
4. Din conduita preotului face parte și administrarea cinstita a bunurilor parohiale.
Preotul trebuie sa fie egal cu sine, acasă, în biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în rugăciune. Preotul ori este sută la sută preot, ori nu e preot deloc. Nu merge cu jumătăți de măsură. El e însuși măsura daca e o măsură stricată, cum mai poate judeca? Ce fel de măsură poate fi pentru credincioși? Ce sfat poate de el? Iată câteva întrebări la care trebuie sa meditam.
După învățătura sfintei noastre Biserici, familia este un așezământ dumnezeiesc. Familia a fost, este și va fi pentru toate timpurile și în toate împrejurările vieții realitatea cea mai sigura, temelia cea mai de nezdruncinat, instituția cea mai desăvârșită care asigură dezvoltarea atât a vieții fizice, cât și a celei sufletești. Ea asigura prosperitatea și fericirea societății și a individului. Ea trebuie mereu apărată, îndrumată și de slujitorii altarelor. Mijloacele care-i stau la îndemână preotului pentru îndrumarea vieții morale și sociale ale familiei sunt multiple. În primul rând vizitele pastorale mai ales în familiile dezechilibrate, tulburate, în care sunt conflicte între părinți sau între părinți și copii, unde si-au făcut loc păcate grele, prin care se sapă la temelia familiei. Prin toata priceperea și știința lui, preotul va lupta pentru salvarea integrității familiei și punerea ei pe temelia sigură a virtuților.
Prin predici, cateheze, ori cuvântări ocazionale, prin îndrumări particulare, prin toate ocaziile care i se oferă, preotul trebuie sa fie activ în viața credincioșilor deprinderi sănătoase de dragoste, de munca, de ascultare față de autorități, respectarea semenilor etc.
Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și ierurgiile sunt valori inegalabile prin ele însele, cele mai eficiente mijloace de care se poate folosi preotul în activitatea sa misionară.
Cu ajutorul lor preotul este dator să slujească atât oamenilor, cît și lui Dumnezeu, cunoscând ca prin sfintele slujbe se luminează mințile credincioșilor și se insuflă harul divin, acea putere data lor spre a putea înțelege binele suprem și de a propăși în noua viața religios-morală, acea viață „în Hristos”.
Prin tot ceea ce face și mai ales prin cuvânt și exemplu personal, preotul trebuie să urmărească întărirea și educarea membrilor familiei spre aceleași valori din totdeauna ale poporului roman, cum ar fi: cinstea, spiritul de dreptate, corectitudinea, dragostea de limbă, de muncă.
Preotul nu trebuie să uite, de asemenea, să combată, prin predici și mai ales în scaunul sfintei spovedanii, păcatele și viciile care destramă familia, arătând ca un părinte bun, dar și aspru în același timp, gravitatea și urmările păcatelor grele, cum ar fi: avortul, desfrâul, divorțul, lipsa educației copiilor.
O altă latură importantă, în misiunea preotului, este înfățișarea în fața credincioșilor a concepției creștine despre muncă și valoare.
Prin cuvânt și faptă, preotul va arata că munca folosește omului, deoarece prin ea își câștigă în chip cinstit cele ale traiului și pentru ca munca îi dezvoltă atât puterile trupești cât și cele sufletești.
Preotul trebuie să arată prin predici și cateheze credincioșilor care sunt păcatele și cum credincioșii se pot păzii de acestea.
Pentru o misiune plină de roade, preotul trebuie să trăiască Sfânta Evanghelie, dovedind ca el însuși crede și vrea sa se mântuiască, ca el însuși vrea sa fie model întru toate pentru păstoriții săi.
Apostolia sau preoția se desfășoară în lume prin puterea Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu a făcut din pescari apostoli și din păgâni mucenici.
Din timpurile apostolice și până astăzi, s-au întors la Dumnezeul cel adevărat mulțimi de oameni rătăciți în idolatrie, popoare întregi s-au încreștinat.
Preotul trebuie sa aibă mereu în față deviza Sfântului Grigore de Nazianz: „Nu pot suferi să se smintească întru mine cineva, din cei care cercetează cu atenție faptele mele…” și atunci de bună seamă se vor odihni asupra lui darurile și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar din partea credincioșilor se va bucura de prețuirea și respectul ce i se cuvine.
Sarcina tinerei generații de preoți este deci de a prelua tezaurul spiritual propriu spiritualității ortodoxe, de a-l îmbogăți si înnoi și de a-l transmite mai departe nealterat
Noi toți care am primit Taina Sfintei Preoții, avem în fata conștiinței acel moment liturgic de după sfințirea Darurilor, când Arhiereul sfinților ne-a încredințat în mâna Sfântul Agneț, Trupul lui Hristos, rostind: „Primește odorul acesta și-l păstrează pe El până la a doua și slăvită venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are sa-l ceară de la tine”. Acest gest sacru cuprinde în sinteza întreaga răspundere a preotului pentru Trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe Sfântul altar, ci pentru întreg Trupul Domnului – Biserica; și fiecare preot pentru parohia, biserica încredințată lui. Răspundere înaintea lui Dumnezeu și a celor încredințați spre păstorie. Dar o răspundere unită cu încrederea.
Preotul nu slujește niciodată singur. E împreuna cu Iisus Hristos, capul Bisericii a cărui „preoție este, după cuvântul Prea Fericitului Patriarh Justinian, un act de slujire, de slujire nesfârșită până la jertfă” și care a spus ucenicilor înainte de a se înălța de la ei: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei XXXVIII, 20). – E împreuna cu Sfinții Apostoli și cu Sfinții Părinți, urmându-le, citindu-i, împlinindu-le cuvintele, îndeosebi ale Sfântului Pavel către ucenicii lui: Timotei și Tit (I Tim. III, 1-12; Tit I, 5-9). E împreună cu credincioșii pe care slujindu-i și crescându-i în „credință în adevăr și în dragoste”, „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. IV, 13), preotul însuși se întărește prin ei, prin râvna, roadele și dragostea lor, așa cum toți facem aceasta experiența în viața Bisericii. Dar atunci la răspundere și încredere se adaugă bucurie și nădejde. Bucurie ca îți împlinești o chemare și îți aduci ofrandă, rodul tău. O ofrandă smerită, dar în serviciul unor valori sacre: Biserica și neamul tău, Bucurie și nădejde în Acela care a mângâiat și răsplătit pe înmulțitorul talanților: „Bine, slujitor bun și credincios” (Matei XXV, 21).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfinții Apostoli –propovăduitorii Prea Sfintei Treimi (ID: 167153)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.