Raționalitatea Creației ÎN Teologia Răsăriteană ȘI Știința Contemporană

=== l ===

INTRODUCERE

Omul, centrul universului,a fost creat de Dumnezeu, “să crească, să se dezvolte și să stăpânească pământul”, iar prin Rațiunea care i-a fost dată, să înțeleagă faptul că are un scop bine determinat, de a deveni după păcat, fiu al lui Dumnezeu prin energiile divine.

Acestea îl conduc să vadă relația Dumnezeu-om-creație, ca rezultat al legii veșnice. El, omul și lumea sunt aduse la existență din nimic de Rațiunea supremă într-o armonie și ordine, care nu lasă loc de tăgadă chiar pentru o serie întreagă de oameni de știință; “că lumea și pământul au existat de la Creație în forma lor prezentă având un început”. Exista insa si oameni de stiinta care au tagaduit si tagaduie Creația din nimic, având Creator pe Dumnezeu.

Actualitatea temei de față își merită importanța deoarece, pentru prima dată, scoate în evidență raționalitatea creației prin ordinea și armonia dar mai ales prin faptul că arată modul cum se ajunge la scopul final al Creației. Este un răspuns creștin – ortodox dat atât evoluționismului cât și creaționismului. Dacă primul știm cu toții ce a adus omenirii ani indelungați, prin negarea cu orice preț a creației și a dumnezeirii, cel de-al doilea, deși scoate în evidență Creația și pe Dumnezeu ca autor, totuși nu evidențiază realitatea creației, nici rolul energiilor necreate. Socot pe Dumnezeu transcendent, fără legătură cu creația sau î-L confundă cu lumea. Nu reușesc să scotă în evidență ființa și lucrurile dumnezeirii.

Numai un Dumnezeu personal aduce la existență, prin energiile divine necreate lumea, dependentă de El, deosebită de El, nu din ființa sa. Creația este în timp, specific lumii,. cu scopul de a ajunge la viața veșnică.

Având o raționalitate, scoate in evidență că ea nu este din vreo esență fundamentală fiindcă nu ar mai putea merge spre desăvârșire, ci opera unui Creator personal care nu o lasă să dispară.

În acest caz, creația lumii, deși se mișcă în timp, este adusă la realitate tocmai să depășească atât mișcarea cât și timpul, prin faptul că Dumnezeu n-o lasă să piară, ci, din contră, rămâne în veci, transfigurată. Și aceasta, datorită iubirii divine, pe care omul trebuie s-o ia ca darul cel mai de preț. Iubirea se manifestă ca un dialog între Dumnezeu și om, continuu, chiar și după căderea în păcat, prin jertfa lui Hristos cu cele trei dimensiuni specific teologiei ortodoxe; unitatea, dinamismul și raționalitatea creației, adică sensul ei. Știind că învățătura ortodoxă arată unitatea deoarece prin Logosul divin au fost create toate și prin întruparea Lui devine asemenea nouă, ajunge dinamică pentru că lumea este și Creație dar și o nouă naștere. Iar raționalitatea lumii dă sensul pentru care a fost creată: să ajungă la veșnicie în unirea cu Dumnezeu, dându-i omului în special adevărata existență de fiu al lui Dumnezeu prin energiile necreate.

Este adevărat că teoria creaționistă are meritul de a aduna în jurul său, o serie întreagă de oameni de știință pentru a dovedi existența unui Creator al lumii, aducând în acest fel și multe dovezi biblice, totuși, după cum am spus, îi lipsește legătura permanentă dintre Dumnezeu și om prin întruparea Logosului creator și continuată prin energiile necreate. N-au sesizat că raționalitatea creației are un sens deosebit, de a duce pe om și lumea la veșnicie. Și, mai ales, n-au văzut și n-au înțeles că de fapt Sfinții Părinții insuflați de Sfânta Scriptură au ajuns la aceleași teorii ale Creației din nimic pe care știința actuală, mai ales fizica cuantică o face cunoscută.

Nici teologii răsăriteni nu au fost luați în considerație, pentru că, deși ei dau o lovitură evoluționismului și nu acceptă în întregime creaționismul, scot în evidență adevărata motivație a creației cu raționalitatea ei, adică mijlocul de a

dovedi că ea, Creația, își are un Creator atotputernic și înțelept, Dumnezeu în Treime, existență personală, absolută care I-a dat un scop bine definit, veșnicia.

Tocmai de aceea, prin tema de față, am încercat să evidientiez reaționalitatea Creației ca mijloc de a ajunge la desăvârșirea dată de Creator, atat în Sfânta Scriptură, la Sfinții Părinți, la Teologii Răsăriteni, dar mai ales de a arăta că și știința contemporană evidențiază apariția lumii din nimic, având un Creator, Rațiunea Supremă, care împărtășește și creaturilor rațiuni din rațiunea Sa, ca fiecare specie să-și aibă rostul ei, fără să ofere însă modul cum a ajuns omul și lumea la această împărtășire din Rațiunea Supremă. Este, de fapt o confirmare a ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbește, anume că omul și Cosmosul se împărtășesc de rațiuni plasticizate din Rațiunea Supremă în Duhul Sfânt prin energiile necreate.

Raționalitatea creației este altceva mai presus de evoluționism și creaționism, iar Creația este expresia iubirii treimice din veci gândită.

Lucrarea este bine structurată în 8 capitole, cu scopul de a evidenția Raționalitatea Creației ca mijloc de a ajunge la scopul final al ei – viața veșnică, pornind de la Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și Teologia răsăriteană contemporană, dar și de a arăta că și știința contemporană, în special fizica cuantică, scot în evidență Creația din nimic a unei Rațiuni Supreme, care împărtășește și creaturilor și întregului univers inteligență din Ea.

Toate acestea au fost cuprinse în Legea Veșnică, ca Plan al lui Dumnezeu, si au fost oglindite în opera Teologiei Ortodoxe. Se pare că acea divergență între învățătura Ortodoxă despre Creație și știința contemporană nu se mai manifestă cu aceeași intensitate, in prezent deoarece o serie de oameni de știință au ajuns la ceea ce Sfânta Scriptură a făcut-o cunoscută de la început: Creația.

CREAREA LUMII ÎN GENERAL

Creația lumii ca rezultat al iubirii și atotbunătății lui Dumnezeu

“La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”( Facere 1,1), acesta arată că lumea a venit la realitate prin voia lui Dumnezeu, după un plan din veșnicie dar contingentă, că lumea are un inceput dar si un sfarsit, deci este în timp.

Aducerea lumii la realitate scoate în evidență atât iubirea lui Dumnezeu cât și atotbunatatea Sa. N-a creat decât din iubire față de lume și mai ales față de om. Dovada o vedem în răscumpărarea omului după căderea în păcat, deoarece Dumnezeu îi dă un Răscumpărător, chiar pe Fiul său. Nu și-a lăsat creația să piară, ci din contră ii ofera de la la început Creatiei iubirea divină, pentru că toate sunt lucrurile mâinilor lui Dumnezeu; in iubire trebuie să crească omul și trebuie să răspundă cu dragoste, iar Tatăl consimte și așteaptă răspunsul dragostei. Prin iubirea divină se vede frumusețea creației pentru că nu lipsește ceva din c-i este folositor omului. Iubirea se vede și din faptul că “Dumnezeu n-a dus la ființă pentru trebuința lui nimic din cele ce sunt, ci a făcut totul din pricina iubiri sale de oameni și a bunătății Lui”. Și astfel creația este lucrarea iubirii lui Dumnezeu în afară de sine, iar Creația nu face decât să arate pe Cel ce a creat-o. Lumea este darul lui Dumnezeu pentru om din iubire, ca prin acesta să se realizeze dialogul Lui cu omul ca să aducă progres. Dacă lumea este darul lui Dumnezeu dat omului, și omul trebuie să aducă daruri lui Dumnezeu. Iar darul cel mai de preț al omului este să facă voia lui Dumnezeu, să-și dăruiască viața divinității, care, de fapt, este tot darul lui Dumnezeu. Dar apare și munca omului pre a ajunge la desăvârșire. Pentru că darul nostru nu-I al nostru: “Ale tale dintru

ale tale”. Darul este dat ca și omul să contribuie la progresul lui, pentru că orice dar adus lui Dumnezeu presupune și efort uman. Fără acest efort nu-I posibil să-I aducem dar. Rămâne ca cel ce I-a dat stăpânului un talant și n-a știut ce să facă cu el. Darul dat trebuie să aducă dar, altfel nu se vede iubirea. Pentru că a dărui înseamnă a iubi. Iar a dărui dar din ce ți s-a dat nu poți să-l faci, dar din nou dacă nu-I și munca ta.

Ca să putem vedea iubirea lui Dumnezeu față de Creație – om, după cum am spus sa ne gandim la răscumpărarea prin Fiul; în El se arată cel mai bine dragostea divină, iar El este darul cel mai de preț al lui Dumnezeu Tatăl, ca astfel să se refacă legătura cu Dumnezeu existenta înainte de păcat, devenind fiii lui Dumnezeu, prin energiile divine. Iubirea divină se arată și prin providența pentru că toate cele create sunt ținute în existență fără ca ele să dispară. Pronia se manifestă prin “conservare, conlucrare, conducere, aducând prin acestea în mod permanent ajutorul divin real, efectiv, păstrează fiecare existență și creatura întreagă în ansamblu în identitatea lor specifică…dacă n-ar fi această acțiune permanentă a lui Dumnezeu creaturile ar putea intra într-un proces de schimbare … de pierdere a identității… ajută fiecare existență în parte și lumea în ansamblu, pentru a-I activa forțele cu care au fost înzestrate dar și conduce lumea în ansamblu spre scopul dat adică veșnicia” , modul în care trebuie să ajungă la ea – raționalitatea creației.

Nu numai iubirea divină este prezentă în creație, ci și atotbunătatea lui Dumnezeu. Ambele se contopesc dar își păstrează caracteristica proprie. Pentru acesta Sfinții Părinți au scos în evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației, deoarece omul este înțelept creat și în acest caz orice lucrare a dumnezeirii este înțeleaptă. “Dumnezeu nu numai că nu l-a făcut pe om pentru

că ar fi avut nevoie de el pentru folosul Său personal, pentru că El Dumnezeu, nu are nevoie de ceva, ci din bunătate”.

Bunătatea este existența dumnezeiască deoarece Dumnezeu este Binele Suprem din care “au luat subzistența toate ființele, puterile și lucrările inteligibile și înțelegătoare și au statornicia din bunătate și de acolo este temeiul, susținerea, paza și locașul celor bune, și dorind-o pe ea au și existența și buna existență cu putință și comunică celor după ele cum arată rânduiala dumnezeiască din darurile binelui din care se împărtășesc ele“.

Pentru că “dumnezeirea cea mai presus de ființă a creat prin bunătatea sa ființele sale și le-a chemat la existență …..căci aceasta este proprietatea cauzei tuturor celor ce există și a bunătății cele mai presus de toate”.

Atât iubirea cât și bunătatea sunt împărtășite de Dumnezeu omului prin energiile divine, ca omul să ajungă prin iubire și bunătate la raționalitate, adică la modul cum să ajungă la viața veșnică.

2. Sfânta Treime Creatore a lumii din nimic și în timp prin Cuvânt.

Existența desăvârșită este Sfânta Treime în afară de timp din veșnicie, “unică în ființă și întreită în Persoane, care este un minim de înțelegere, dat fiind absolutul infinit al dumnezeirii. Ea delimitează învățătura creștină despre Dumnezeu, față de alte învățături numai în sensul că o astfel de dumnezeire este singura mântuitoare ca bază a comuniunii iubitoare cu noi în eternitate… căci în comuniunea perfectă și veșnicia a celor trei Persoane în care subzistă supraesența unică a dumenzeirii e dată infinitatea și desăvârșirea vieții iubitoare a Treimii și a fiecărei Persoane”. Aceasta o “știm din Revelația Supranaturală că Dumnezeu este esență subzistând în Trei Persoane”, care implică iubirea între Persoanele ei și totodată prin aceasta își manifestă iubirea și în afara Persoanelor Treimice pentru a face ca lumea creată să înțeleagă iubirea care a fost adusă la existență . Iată actul Creației “Dumnezeu se face creator pentru că iubește lumea…Crează lumea datorită iubirii sale față de Fiul, acesta este destinată în baza voinței lui spre bine și nu este altceva decât o expresie a iubirii Lui”. Iar ființa este comunicată de Tatăl, Fiului și Duhului Sfânt. Și este prin Fiul și Duhul Sfânt, singura origine a Creației și aceasta din nimic. tocmai aceasta arată ceea ce este Sfânta Treime, pentru că n-ar fi Creator dacă n-ar fi Treime, și este un pogorământ și nu o necesitate. Creația vine la existență nu din ființă, nu din veșnicie, ci din energiile divine, care explică atât voința cât și libertatea lui Dumnezeu. Crearea din nimic scoate în

evidență puterea Sfintei Treimi, că ea nu-și are suportul său propriu, ci numai în Dumnezeu se desăvârșește.

Lumea este adusă la existență în timp “Pentru că toate prin Cuvânt s-au făcut și fără el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3). Creația se împlinește în Logosul întrupat pentru că plinătatea existenței este în Cuvânt iar cuvântul întrupat desăvârșește Creația.

Creația în sine presupune timp. Timpul este legat de creație și nu de Creator, pentru că existența nu are timp, este veșnică. Timpul este cel care face Creația să se miște spre destinația ei. Timpul presupune început prin aducerea la existență, dar și sfârșit, are caracter dinamic. Timpul este un interval de pregătire pentru viața veșnică cea care pune amprenta pe Creație și scoate în evidență faptul că nu-i din vreo esență fundamentală. Începutul timpului “indică prima unire a veșniciei a lui Dumnezeu cu el … este coborârea lui Dumnezeu la timp care ia ființă prin puterea creatore a lui Dumnezeu … este prima clipă a dialogului Sfintei Treimi coborâte la creatură” , care duce la desăvârșire. În acest caz timpul are sens pozitiv și nu ciclic, cum l-au expus filozofii. Având numai caracter ciclic își pierde rolul pozitiv, deoarece nu are în vedere esența sa, adică desăvârșirea. Aspectul ciclic înlătură legătura cu divinitatea și nu mai devine timp continuu aspect care este specific creștinismului.

Hristos desăvârșește timpul prin jertfa sa cu care s-a suit la cer , spune Sf. Ioan Gură de Aur, și continuă să fie alături unde sunt adunați doi sau trei în numele Lui, adică ține să facă din timp o legătură între creație și răscumpărare, prin timpul liturgic.

Hristos depășește timpul ciclic și prin faptul că stă la ușă și așteaptă ca și noi să-l depășim ca să putem lua „Cina” împreună cu El.

3. Crearea specială a omului, Logosul Creator

Omul a fost adus la existență de la început „ca spirit întrupat, sau ca o varietate constituită din suflet și trup, printr-un act creator special al lui Dumnezeu.” „Să facem omul după chipul și asemănarea noastră” (Fac. I, 26). Iată participarea directă a Sfintei Treimi la crearea omului. Ceea ce este foarte important,este că omul nu a fost făcut de Dumnezeu succesiv, adică să treacă o perioadă de timp de la crearea trupului și până la suflarea de viață, adică sufletul, ci așa cum spune Sfânta Scriptură: „l-a făcut luând țărâna și a suflat în nările lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu”(Geneză II, 7). Este creat în mod simultan având două componente; trup și suflet, trupul este din pământul creat anterior, iar sufletul este cel care este nemuritor venind direct de la Dumnezeu prin energiile divine și se poate spune că omul este înrudit cu Dumnezeu, prin suflet.

„Și din punct de vedere al trupului omul este creat în mod special prin faptul că este deosebit de natură… o ființă unitară și compusă în același timp”.

„El e unitar și bifurcat în același timp. Actul de creare al omului se deosebește de actul de creare al naturii chiar și în componenta lui referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul „luând țărână din pământ”, deci n-a poruncit simplu pământului să-l producă, dându-i putere în scopul acesta. Prin aceasta a deosebit trupul de restul naturii mai mult decât se deosebesc trupurile diferitelor animale de natură. A făcut trupul pentru sufletul înrudit în mod special cu Dumnezeu”.

Prin pământ omul este în legătură cu natura, iar prin suflet își menține legătura cu Dumnezeu, dar și trupul va beneficia de viața viitoare împreună cu sufletul său. Verticalitatea sa îi este specifică. Prin suflarea de viață i se dă și chipul, adică rațiunea, pentru că omul este după chipul lui Dumnezeu. Datorită acesteia tinde întotdeauna spre Creator prin relația vie dată la creație.

„Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică căci aceasta o au și animalele care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu ci viața înțelegerii și a comuniunii cu sine, adică viața spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înțelegerea cu atât e mai dezvoltată comuniunea și viceversa… Prin însuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus odată pentru totdeauna în om, dar odată cu el Dumnezeu intră și în comuniunea prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om”.

Dumnezeu, prin însuflarea de viață îi dă posibilitatea și de a vorbi, ceea ce nu se găsește la animale, vorbirea. Dumnezeu îl întreabă și omul răspunde, astfel omul este un partener de dialog. Desi păcatul a întunecat comunicarea cu Dumnezeu, a rămas o relație care îl face pe om să primească dialogul, chiar dacă nu mai este ca la început, de data aceasta este foarte întunecată comunicarea. Dumnezeu însă vine în ajutorul omului pentru a reface comunicarea prin trimiterea unui Răscumpărător, și acesta nu poate fi decât cel prin care a fost creat, adică Logosul creator. El va reface, prin jertfa Sa, comuniunea cu Dumnezeu, „prin smerenia deplină și sacrificiul perfect și iubitor al Omului – Dumnezeu în numele întregii omeniri”.

Jertfa Logosului creator întrupat aduce schimbarea ființială a omului ca prin aceasta să se poată apropia de Dumnezeu întru asemănare. Chiar Mântuitorul, prin jertfa Sa, a eliminat din firea umană a Sa slăbiciunile și moartea, ducând firea Sa la nestricăciune; prin aceasta El a făcut posibil ca și omul să poată trece peste slăbiciuni, ca să poată să se îndumnezeiască prin energiile divine.

Jertfa Logosului întrupat se poate spune că este o nouă creație, care are menirea de a reface prima creație, în care păcatul să poată fi învins de om și natura să se regenereze și ea.

Creația omului este darul cel mai de preț al lui Dumnezeu dat naturii ca și ea să se împărtășească de bunătatea lui Dumnezeu.

LEGEA VEȘNICĂ, FUNDAMENTUL ORDINII FIZICE

NATURALE ȘI MORALE

II. 1. Mersul ordonat al creaturilor în Dumnezeu din veci

Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți arată că lumea a fost creată într-o ordine, cu un scop hotărât de către Sfânta Treime, care au fost fixate din veșnicie sub directa voință a Creatorului, nu ca un imbold, căci imboldul este calea spre imperfecțiune, ci din iubirea treimică.

Nimic în Univers nu se mișcă fără existenta unor legi bine definite, iar când există legi de guvernare fără de care nu se poate să se miște cosmosul și să supraviețuiască în timp, atunci există, mai presus de legi, Creatorul cerului și al pământului. Dacă în cosmos, în univers există legi bine precizate care sunt cuprinse atât în planul creației lumii, cât și al mersului ordonat al ei din veșnicie, cu o raționalitate care este un mijloc de a scoate în evidență că acestea aparțin unui Creator, care au și un scop final, acestea nu pot să existe dacă nu sunt cuprinse în planul divin care este legea veșnică.

„În ea se găsesc toate legile, întreaga creație, întregul univers cu raționalitatea lui… după care a hotărât Creatorul, toate.” Acest plan este gândit de om dar nu poate fi cunoscut, el socotește că așa este deoarece acesta a fost cunoscut prin descoperirea dumnezeiască, atunci când a apărut creația, și în special prin promiterea unui Răscumpărător.

„Legea veșnică este izvorul și norma a tot ce există, a ordinii firești și spiritual morale, e gândirea din veci a lui Dumnezeu care nu se confundă cu planul creației sau providența divină. Ea este cea care fixează principiile și nu

actul în sine. Ea este lege și nu plan din veci care se vede odată cu creația în timp și este în ființa divină de care Dumnezeu nu-I dependent de ea, este de la Dumnezeu și în Dumnezeu.” Legea veșnică nu este accesibilă creaturilor fiindcă nu le aparține lor, ele vin la existență după planul divin, în timp, care este cuprins în ea.

„Astfel, legea veșnică este condiția obiectivă, primordială pentru existența ordinii morale. Ea este temelia și izvorul tuturor legilor, fiind astfel hotărâtoare pentru existența întregii ordini morale. Ea este legea prin excelență care asigură astfel ordinea naturală, fizică pentru ființele lipsite de rațiune cât și ordinea morală pentru ființele raționale.”

II. 2. Fundamentul ordinii fizice pentru ființele și creaturile lipsite de rațiune-timpul

Am amintit că legea veșnică asigură ordinea naturală, fizică pentru ființele iraționale, dar și pentru creaturile celelalte, deoarece și ele au legi bine stabilite care le duc în ordinea pentru care ele au fost create. Se poate spune că toate acestea arată universalitatea legii veșnice, care nu se schimbă niciodată, este din veșnicie. Fiecare specie are legea sa care se manifestă în timp. Trebuie să spunem că întreaga creație își duce existența în timp. Timpul joacă un rol foarte important în viața întregului univers fiindcă toate sunt sub timp. Toate au un început și apoi apare și sfârșitul. Iar acesta are un scop bine precizat pentru fiecare în parte: ființe iraționale, alte creații și ființe raționale.

Deși sunt diferite, toate merg spre un scop, toate au raționalitate din rațiunea supremă. Toate folosesc modul lor specific de a ajunge la scopul lor.

Aceasta se datorează faptului că în legea veșnică se cuprinde și inteligența materiei, care vine tot de la Creator, prin energiile divine. Să ne amintim doar de faptul că există legea gravitației care face ca întreg universul să fie stabil prin această lege de atracție. Dacă pe pământ ea are o intensitate, în univers are o altă intensitate. Ea este universală atât pentru lume cât și pentru om. Sunt și alte legi universale care se aplică întregii creaturi, dar sunt și legi specifice fiecărei creaturi. Astfel, pomii, plantele și tot ce derivă din acestea sunt și ele sub timp și aici timpul lucrează. Au și ele legi stabile, de cicluri, când înmuguresc, înfloresc și apar roadele. Și legile lor sunt cuprinse în legea veșnică. Dar și pe ele le macină timpul și ele îmbătrânesc și dispar. Însă, legea dată de Dumnezeu lor este faptul că și ele își lasă urmași, ca și ele să existe cât există omul așa cum au fost cuprinse în planul veșnic al lui Dumnezeu. Ele iau parte prin însușirile lor mecanice, fizice, anorganice și etc. prin principiul lor de așa zisă viață.

Animalele, ca ființe iraționale se conduc după instinct care le mențin în viață și se perpetuează în specie. Se poate vorbi de raționalitatea lor, caci și ele au ca mijloc raționalitatea de a ajunge la scopul dat de Creator.

II. 3. Fundamentul ordinii morale pentru ființele raționale

Legea veșnică este ordinea morală pentru ființele raționale, cu totul deosebita față de ordinea pentru ființele iraționale și creaturi, pentru că la ființele raționale acționează rațiunea în libertate, conștiente, fiindcă lor Dumnezeu le descoperă planul creației. Numai ființele raționale înțeleg scopul Creației prin legea morală naturală sădită de Creator în firea oamenilor la inceput.

Această lege sădită de Dumnezeu în om este universală, chiar dacă omul devine bun sau rău, fiecare o înțelege și o respectă în felul său. Cel bun face distincție între bine și rău, cel rău nu o va aplica pentru că răul este cu el, cândva și el își va da seama că există pe lângă rău și bine.

Legea veșnică este neschimbabilă deoarece este dată de Dumnezeu iar Dumnezeu are planul din veci pentru creaturi. Este neschimbat în actele voinței Sale ca tot omul să se mântuiască. Și mântuirea este un principiu al legii veșnice pentru că este adresată tuturor oamenilor, în baza libertății date poate sau nu să se mântuiască. Deși fiecare dintre noi ne putem mântui sau nu, totuși toată omenirea are raționalitatea sa, adică mijloacele de a ajunge la scopul dat de Dumnezeu.

Prin caracterul său veșnic și prin faptul că din ea își trag izvorul legile temporale, se poate spune că ea este chiar temelia ordinii morale, este suportul și rostul legii morale pentru că ea are în vedere, așa cum a fost dată de Dumnezeu, numai binele, pentru că Dumnezeu este binele suprem.

Fiind neschimbabilă, nemutabilă, legea veșnică, atunci și legea morală dată de Dumnezeu omului la creație este și ea neschimbabilă și imutabilă deoarece și ea își are izvorul în legea veșnică, după cum am spus. Și aceasta se datorează faptului că Dumnezeu rămâne credincios „căci nu poate să se tăgăduiască pe Sine însuși” (2Timotei II, 13). Este neschimbabilă că se adresează numai binelui iar cel ce a sădit-o are unul din atribute- neschimbabilitatea.

Legea morală nu face excepție, este universală. Se adresează la fel în toate timpurile și la toți oamenii. Putem spune că legea morală – naturală are ceva din veșnicia legii veșnice, adică timpul nu are efect asupra sa. Ea se adresează omenirii din toate timpurile, la fel. Legea morală – naturală este sădită de Dumnezeu în om iar celelalte legi au fost date de Dumnezeu în natură ca omul,

prin mintea lui, să le descopere, să le înțeleagă și să fie conștient că numai Dumnezeu este creatorul tuturor.

II. 4. Rațiunile existențiale ale lucrurilor și ființelor

Omul, ființă esențială rațională, a înțeles prin descoperirea lui Dumnezeu că lumea ca natură este o „realitate unitară rațională care își are existența pentru creșterea spirituală a omului” având rațiunile lumii cuprinse și în legea veșnică și în logosul dumnezeiesc.

Rațiunea umană sesizează rațiunile lucrurilor prin faptul că și ele sunt cuprinse în legea veșnică, iar omului îi este dat de a scoate în evidență raționalitatea lucrurilor, pentru că El este și responsabil al naturii.

El are sădită legea morală și poate fi dovedită tocmai prin rațiunea umană. Ordinea morală are anumite principii, mai bine zis prescripții pe care trebuie să le cunoască omul atât pentru el cât și pentru lume ca natură, pentru că între el și lumea ca natură este o interdependență, adică lumea este creată pentru el și el răspunde de aceasta. El este punctul culminant al creației și ea este pentru el; lumea ca natură are și ea din rațiunile plasticizate, iar omului îi revine datoria de a le cunoaște, bineînțeles la nivelul capacităților sale. El este cel care, prin rațiune, găsește mijloacele necesare să aducă armonie în natură.

Pentru om, rațiunile existențiale ale lumii ca natură sunt principii generale ale legii morale izvorâtă din legea veșnică. Dovadă că omul este conștient de natură, este faptul că el dă numele ființelor create de Dumnezeu. Legea morală, care este confirmată și de conștiința morală umană, arată că omul, prin rațiunea

sa, își dă seama de bine și de rău atât pentru el cât și pentru lumea înconjurătoare, ca tot ce face să fie spre binele lui și a scopului pentru care a fost creat.

II. 5. Raționalitatea creației rezultat al energiilor divine

Putem spune că și energiile divine își au principiul în legea veșnică, sunt necreate, au scop precis, prin care Dumnezeu se face cunoscut Creației și în special omului. De ele se împărtășește lumea ca natură iar omul vine la existență prin ele și tot prin ele devine, după răscumpărare, fiu al lui Dumnezeu. Dacă ea, legea veșnică, este izvorul legilor temporale, este și raționalitatea creației, adică explică posibilitatea transfigurării și înnoirii creației generale prin lucrarea lui Hristos. Raționalitatea creației explică atât purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creație, cat și mântuirea omului. Raționalitatea creației este deci rezultatul energiilor divine care izvorăște din ființa divină, dar nu se confundă cu ea, este lucrarea lui Dumnezeu în lume. Prin energii, Dumnezeu se coboară în lume ca omul să se ridice la Dumnezeu.

Ele sunt relațiile ființei divine, cele mai presus de relație, care sunt înainte de creație; unele se pot numi relații cu lumea în sensul că de ele se împărtășesc. Îndumnezeirea omului prin energii este rezultatul harului dumnezeiesc în om și împreună cu omul, iar harul este unul din energiile divine care ni se împărtășește de Hristos însuși prin lucrarea Duhului Sfânt spre mântuire.

Întreaga natură trebuie să se împărtășească de energiile divine și aceasta prin creație, prin aducerea la existență. Toate au raționalitate care vine din Rațiunea Supremă și se face cunoscută în lume datorită omului, prin rațiunea sa.

II. 6. Legea veșnică, temelia și izvorul tuturor legilor

Din cele relatate se poate spune că legea veșnică este izvorul tuturor legilor temporale. Nimic în univers nu se mișcă fără legi bine stabilite dar acestea sunt relative. Legea veșnică rămâne temelia tuturor legilor pentru că ea este planul din eternitate al lui Dumnezeu prin care conduce lumea ca ea să ajungă la scopul pentru care a fost creată. Prin legile temporale, omului îi este dat să cunoască ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el, Legea veșnică, deși este temelia tuturor legilor, ea nu este accesibilă spiritelor create, este mai presus de creaturi, „este în lumina cea neapropiată” (Timotei VI, 17).

„Ea se face cunoscută oarecum și numai din legile temporale care sunt expresia și efectul ei”.

„Învățătura Bisericii noastre ne arată că, deși există din veci în Dumnezeu, ea intrând în vigoare numai deodată cu crearea lumii, primește totuși și un caracter temporal devenind izvorul comun al tuturor legilor”.

„Ea este temelie și izvorul tuturor legilor fiind astfel hotărâtoare pentru existența întregii ordini morale. Ea este legea prin excelență care asigură astfel ordinea naturală fizică pentru toată creatura”.

III. RAȚIUNE – RAȚIONALITATE

Rațiunea este treapta a doua a cunoașterii, a gândirii abstracte, care operează cu noțiuni, judecăți și raționamente, sesizând esența obiectelor și a proceselor din natură, aflând cauzele și legile naturii. Prima treaptă a cunoașterii este senzația și percepția. Cunoașterea se face prin ea, reflectând realitățile înconjurătoare. Este baza cunoașterii.

Ea face posibilă gândirea ca reflectare generalizată a realității, prin înlănțuirea de judecăți, formând o logică fundamentală a lor. Rațiunea este centrul vital al minții omenești, fiind specific umană, are facultatea de a înțelege, prinzând adevărurile cele inteligibile, dându-și seama că toate acestea “depășesc natura ei”, vine de la Dumnezeu, care este dătător de rațiune, de minte și de înțelepciune și o cauză a tuturor lucrurilor în chip unitar. Rațiunea este un fel de înțelegere a sensului lucrurilor, dar și a sensului propriei existențe. În fiecare rațiune se află potențial lucrarea Duhului Sfânt, care îl menține în legătură cu Dumnezeu. Lucrarea harului îl apropie pe om, dar el poate să nu primească conlucrarea cu Dumnezeu. “Duhul Sfânt nu este absent din nici o făptură și mai ales din cele ce s-au învrednicit de rațiune” Duhul Sfânt a desăvârșit creaturile, iar Fiul ca Rațiune prin El s-a făcut și Tatăl este Creatorul, fiind Rațiunea tuturor și conștiința tuturor celor făcute. Dumnezeu se află în fiecare rațiune și în toate rațiunile după care există toate.

Această rațiune este chipul lui Dumnezeu însuși, este esența întregii activități umane. Fără rațiune n-ar putea exista activitatea umană. Este partea cea mai importantă din om. Foarte interesant ea există, se manifestă, dar nu se poate vedea, se văd numai manifestările ei; manifestări care se pot transforma în defavoarea omului, pentru că uită de cine este dată și pentru ce este dată. Ea este în natura umană ca motor esențial, dar plin de armonie, ca un dat și ca o tendință, și ca o putință dinamică spre cele înalte, adică spre Dumnezeu.

Armonia se vede nu numai în frumusețea rațiunii, ci și în înțelegerea creației. Ordinea și armonia sunt baza creației și a rațiunii, pentru că rațiunea omului este tronul lui Dumnezeu în sufletul uman. Cine și-a făcut din rațiune tronul lui Dumnezeu va ști să lămurească adevărul creștin, că Dumnezeu și numai Dumnezeu este Creatorul și nu va încerca niciodată să dea o altă interpretare creației. Va vedea adevărata armonie și ordine în creație, va privi și va vedea că toate au o explicație și un rost, adică o raționalitate care vine din rațiunea divină.

Dându-i această rațiune, omul devine cunoscător a toate din jurul său, el are chiar datoria de a cunoaște opera creatoare a lui Dumnezeu, dar la nivelul său de înțelegere. Obligativitatea vine și din faptul că trebuie să cunoască lumea înconjurătoare, care îi va folosi atât în a trăi, cât și a o supune în interes propriu. El descoperă sensul tuturor lucrurilor și le înțelege și totodată poate să

se apere nu numai de ele ci și de fenomenele pe care le-a declanșat odată cu căderea în păcat, pentru că natura întreagă s-a răzvrătit datorită greșelii umane.

Toate sau aproape toate au fost și sunt împotriva omului. Numai acest dar de preț, rațiunea, îl face pe om să stăpânească în parte natura, să înțeleagă raționalitatea ei, adică scopul ei. Fiecare lucru are rațiunea lui, unitatea lui, date de Dumnezeu la creație. Ele sunt gândite și exprimă lucrurile datorită faptului că au fost create special de Rațiunea divină și să fie înțelese de om, să aibă o raționalitate.

Raționalitatea lumii este pentru om și culminează în om, nu omul este pentru raționalitatea lumii, este prima treaptă de urcare a omului. Totodată constituie și legătura internă dintre suflet și trup, este mijlocul prin care se poate comunica cu Duhul Sfânt. Raționalitatea, de fapt, este modul de a ajunge la scopul final, viața veșnică, încrederea în viața viitoare, ca răsplată pentru viața plină de fapte bune în lumea materială. Este ordinea în care a apărut creația, dar și armonia ei. Se poate vedea că toate au apărut din rațiunea divină, după un plan din veci, cu o raționalitate precisă, adică cu un scop bine determinat în favoarea omului, cu o cauză determinată de creator.

Toate făpturile au apărut într-o ordine, culminând cu omul, căruia i s-a dat rațiunea de a cunoaște că el este întruchiparea tuturor făpturilor, dar și dorința de a le înțelege prin cercetare, cu ajutorul inteligenței, cerând însă ajutorul lui Dumnezeu ca să meargă pe calea adevărului, ca rezultat al autorității divine, pentru că autoritatea este prima, iar rațiunea urmeaza imediat după realitate. Realitatea, la rândul ei, cere raționalitatea, care este pentru om, ca el să ajungă la cunoașterea Tatălui și a Fiului (Ioan XVII, 2), adică fericirea veșnică.

Prin conceptele raționalității umane avem acces la o oarecare totalitate a adevărului despre lume. Pe lângă aceasta, prin credință ne putem da seama de intenția divină dincolo de creație, care ne duce la o înțelegere a raționalității ei. Nimic nu este făcut de divinitate fără înțeles. Toate au rostul lor bine definit. Sfânta Scriptură descrie creația ca o lucrare deosebită făcută prin Cuvânt, ca tot prin Cuvânt să vină mântuirea.

IV. TEMEIURI SCRIPTURISTICE ALE RAȚIONALITĂȚII CREAȚIEI

IV. 1. Sfânta Scriptură, izvor fundamental al revelatiei dumnezeiești supranaturale.

Revelația divină, păstrată în Sfânta Scriptură, a fost transmisă parțial prin patriarhii vechi și prooroci, într-un interval de aproximativ o mie de ani, având un caracter pregătitor, cuprinzând adevăruri religioase fundamentale, dar nu în toată amploarea lor. Această transmisie cuprinsă în prima parte a Sfintei Scripturi, care poartă numele de Vechiul Testament, este necesară omenirii, dar nu completă. A fost dată prin intermediari și nu direct de Dumnezeu, deci nu este absolută. Descoperirea absolută se face direct prin Dumnezeu-Fiul. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci. În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul pe care l-a pus moștenitor a toate și prin care a făcut și veacurile” (Evrei I, 1-2) fiind superioară și desăvârșită față de cea transmisă prin intermediari special aleși. Se poate spune că prima va fi desăvârșită prin a doua: N-am venit să stric legea ci să o împlinesc, (Matei, 5, 17) acesta este Noul Testament. Ambele însă cuprind învățături care au rostul de a pregăti pe om să înțeleagă rolul și scopul lui. De fapt, Sfânta Scriptură ne transmite activitatea Sfintei Treimi în lume, de la creație și până la sfârșitul veacurilor, ne arată activitatea Sfintei Treimi în raport cu creația, cu omul ca rod al iubirii divine. Creația nu e altceva decât expresia iubirii Sfintei Treimi în libertate. Sfânta Scriptură ne spune că: Toate sunt de la Dumnezeu, (I Cor., XI, 12) toate lucrurile au fost create prin El și spre El, și toate prin El subzistă, iar Duhul este cel ce dă viață (Ioan 15, 26).

Iată așadar că Dumnezeu este proslăvit de Sfânta Scriptură ca Rațiune, nu numai pentru că pe toate le-a făcut, dar este și dătător de rațiune, de înțelepciune și, mai presus de toate, a anticipat în sine cauzele tuturor celor făcute, în chip unitar. Rațiunea divină este mai simplă decât toată simplitatea și intranscendența ființei Sale, pe care nimeni nu poate să o vadă, ea este independentă de toate câte există. Ea este omniștiință pură, în jurul căreia se învârtește credința cea dumnezeiască, fiind singura cale de cunoaștere adevărată a omului despre Dumnezeu. Omul s-a împărtășit și se împărtășește de Rațiunea divină, ca să cunoască și el toate câte s-au făcut, să cunoască neîncetat armonia și mijlocul de a ajunge la scopul pentru care a fost creat, adică raționalitatea. Pentru că toate au o raționalitate și unde poate fi mai bine descrisă decât în Sfânta Scriptură?!

Raționalitatea Creației este strâns legată de Rațiunea divină. Ea vine din Rațiunea divină; unde este rațiune este și raționalitate. Prin rațiune omul vine la existență, iar prin raționalitate i se deschide mijlocul de a ajunge la scopul pentru care a fost creat. Raționalitatea, continuă opera rațiunii, se împletesc, se completează, dar se și deosebesc. Rațiunea este supremă, aduce gândirea în acțiune, ca să înțeleagă omul de ce a fost creat. Raționalitatea dă măsura rațiunii, adică ordinea, armonia dar și mijloacele de ajunge la scopul final, purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru Creație și mântuirea omului. Sfânta Scriptură ne aduce în față aceste armonii, această Rațiune singură și legată în același timp de raționalitate.

Dumnezeu este Rațiune și Minte căci „Cine a cunoscut gândul Domnului? (1 Corinteni 2,16).” Dumnezeu este auto-raționalitate, fiind întreg rațiune, dar nu este înțelept prin învățătură, ci înțelepciunea Lui este un bun de la sine; gândind rostul omului Dumnezeu are rațiunile lucrurilor preexistente în El mai înainte de facerea lumii. Toate s-au făcut din iubire, fiecare făptură își are raționalitatea ei, dar mai presus de toate omului i s-a dat rațiunea de a înțelege și cunoaște Raționalitatea Creației; și aceasta cu ajutorul rațiunii proprii încălzită de credință.

IV. 2 Organizarea riguroasă a creației făpturilor și ordinea apariției lor, mărturie a raționalității întregi – argumente revelationale și științifice

Omul cunoaște pe Dumnezeu atât cât poate mintea omenească să înțeleagă. Dumnezeu în Ființa Sa este necunoscut, dar cunoscut prin energiile divine de care ne împărtășim. Toate acestea sunt descoperite omului de Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Astfel, relatarea lui Moise despre facerea lumii este unică prin prezentare. Nici miturile babilonice, nici cele egiptene nu au o descriere așa de cursivă și exactă ca cele relatate de Sfânta Scriptură. Ea consemnează zece faze principale și succesiunea lor: starea primară a pământului, apariția luminii, atmosfera, uscatul, plantele, luminătorii pe cer, peștii și păsările, animalele și, la urmă omul. De fapt și știința, prin cercetări, a ajuns la ceea ce descrie Moise în referatul biblic.

La un moment dat s-a crezut că este întâmplătoare această ordine; calculele făcute au contrazis că aceasta se datorează întâmplării. Estimările făcute au arătat că aceasta ar fi de 1 la 3628000, ceea ce este imposibil să fie întâmplare, ci din contră arată existența unei Rațiuni Supreme creatoare.

Iată așadar că referatul biblic este cel care descrie apariția lumii din nimic cu un scop bine definit. Nu numai referatul biblic, ci și alte dovezi sunt în Sfânta Scriptură care atestă atât Rațiunea divină cât și raționalitatea Creației. Astfel, în cartea lui Iov (38, 5-6) Dumnezeu îl întreabă „Ști tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanțul de măsurat ? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului?”

Este interesant că la această întrebare avem răspuns în cercetările făcute de Geologie care arată că scoarța terestră este mai groasă sub continente, dar sub munți depășește această grosime. Este exact cum spune Dumnezeu lui Iov, ca niște piloni înfipți, ca stâlpi de rezistență care pătrund adânc în pământ pentru a menține o construcție. Tot la fel se întâmplă și la munți, care au o creastă suboceanică de până la 60-64 km. Astfel, putem spune că, „toate cu înțelepciune le-a făcut” (Ps. 103, 25), a întemeiat pământul pe temeliile lui și nu se va clătina în veacul veacului (Ps. 103, 6). Iată așadar că ce spune psalmistul, si știința mai târziu descoperă același lucru. Este scos în evidență tocmai felul cum Dumnezeu a făcut pământul să nu se clatine niciodată, decât atunci când va fi un pământ nou și un soare nou.

Pe un pământ bine întocmit au apărut create de Dumnezeu celelalte creaturi și la urmă omul cu raționalitatea bine definită ca să „Creșteți si să vă înmulțiți și să stăpâniți pământul” (Geneză 1, 28), ca toate să fie supuse omului care este făcut de „mâna lui Dumnezeu”. Toate acestea prin Cuvânt s-au făcut. El este viața însăși (Ioan 14, 6), El este Creatorul marginilor pământului (Ps. 40, 28). Din El izvorăște apa vieții (Apoc., 22, 1). În El sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței (Col. 2,3). „Prin El au fost făcute toate cele din ceruri și cele de pe pământ, văzute și nevăzute… Toate s-au făcut prin El și pentru El” (Col. 1.16), „Și le ține toate cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1.3). În acestea sunt cuprinse toate domeniile de cercetare umană, de la geologie la zoologie și continuând cu celelalte discipline.

Și omul prin munca sa de cercetare își dă seama nu numai de existența făpturilor ci și de armonia și ordinea celor văzute și chiar nevăzute. Cuvântul este Persoana a II- a Sf. Treimi, este Logosul Creator. Este cel care se întrupează ca să I-a firea noastră, să ne ridicăm la Dumnezeu, să fim fiii lui Dumnezeu, dar nu oricum, ci prin dorința noastră și a faptelor noastre pline de credință. În creație se vede că Rațiunea Supremă le aduce pe toate la existență într-o ordine și armonie având rațiunea lor, adică cu un scop precis atât purtarea de grijă a lui Dumnezeu dar și mântuirea omului – adică raționalitatea.

El a deschis calea mântuirii; depinde de fiecare dacă vrem să mergem pe această cale. Este dovada cea mai elocventă a libertății date odată cu facerea. Tot datorită libertății nu s-a înțeles menirea omului. Libertatea a făcut din om un deschizător de drum nedorit spre păcat. După păcat voința lui l-a îndepărtat de Dumnezeu și a ales altă cale, calea răului. Dar Mântuitorul stă la ușa sufletului și așteaptă ca omul să se întoarcă pe calea adevărului care aduce viața – viața veșnică, de fapt scopul pentru care a fost creat, raționalitatea creației care este mântuirea.

Stă la ușa sufletului pentru că nu voiește moartea, ci îndreptarea omului și i-a dat rațiune suficientă la creație ca să înțeleagă cine l-a făcut și ce scop are. Toate acestea sunt cuprinse în Sfânta Scriptură. Chiar viețuitoarele pământului, prin rațiunile date, vorbesc de ce a făcut „mâna Domnului” (Iov 12,7-8). „Ia întreabă dobitoacele și te vor învăța și păsările cerului și te vor lămuri sau vorbește cu pământul și-ți va da învățătură si peștii mării îți vor istorisi cu de-amănuntul.” „Și cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmul 18,1).

Iată că întreaga natură arată slava lui Dumnezeu și Dumnezeu vorbește oamenilor prin ea. Dar i-a dat și stăpânire asupra ei, omului „I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui”(Psalm 8,6). Este un mare adevăr în aceasta, că omul având rațiune a înțeles ce înseamnă lucrarea divină, frumusețea celor făcute, dar și puterea nemărginită a lui Dumnezeu. El, omul, dă valoare tuturor, de aceea toate sunt pentru el. El este dragostea divinității, lucrarea mâinilor dumnezeirii, făcut să rămână în veci.

Prin păcat și-a atras moartea, dar dragostea divină a venit în întâmpinarea omului și l-a ridicat prin jertfa lui Hristos la nemurire, la raționalitatea dată de la

facere. Nu era cu putință ca omul făcut din iubirea Treimică să nu se împărtășească de veșnicie. Tocmai jertfa Mântuitorului i-a deschis poarta care duce la mântuire. Dar această poartă este foarte strâmtă „nu orice îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor”. În raționalitatea divină, expresie a Rațiunii Supreme, s-au cuprins și cei care se vor mântui. Ordinea și armonia nu vor lipsi nici în mântuire. Mântuirea vine ca o necesitate după creație. Creația aduce în față existența tuturor, dar mântuirea reface creația căzută în păcat datorită greșelii omului, prin jertfa Celui prin Care toate s-au făcut, adică Domnul Iisus Hristos, pentru că nu se poate vorbi de o raționalitate numai a creației fără mântuire.

Raționalitatea creației explică posibilitatea transfigurării și înnoirii ei întregi prin lucrarea lui Hristos, dimensiunea cosmică a mântuirii. Nu se poate ca omul să rămână în afara lucrării divine, chiar dacă el continuă să accentuează

căderea în păcat. Neascultarea se accentuează pe zi ce trece, trufia diavolească l-a cuprins și pe el – omul. Și-a dorit și își dorește trufie, negând lucrarea divină a creației, făcând din aceasta crezul personal al apariției din întâmplare. Foarte multe sisteme filosofice scot în evidență tocmai această lăsare de o parte a dumnezeirii și aducerea îngâmfării, orgoliului omului, fără nici un Dumnezeu.

Evident nu întreaga omenire s-a abătut de la scopul creației din nimic a Sfintei Treimi, așa cum ne descrie Sfânta Scriptură, ci este suficient ca cei drepți să nu piardă cetatea (Facere 18, 32), „iar Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, așteptând ca ei să înțeleagă cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru”. Tu ești Dumnezeu care faci minuni (Psalmul 76); deși ca nebunii au zis în inima lor „nu este Dumnezeu”.(Psalmul 13, 1) Iată așadar că și psalmistul vorbește de cei ce și-au lăsat de o parte dumnezeirea, aceștia sunt ca niște nebuni, plini de răutate și orgoliu, iar de nu se vor întoarce, Domnul va pierde limba cea plină de mândrie. Pentru că așteptarea are o limită, nu se poate ca ea să meargă totdeauna. Aceasta arată că Dumnezeu, Sfânta Treime întotdeauna s-a gândit numai la om, deși el este așa de mic față de universul înconjurător, este cea mai complexă și mai organizată concentrare de materie din univers, recunosc oamenii de știință. O dovadă în plus că în Sfânta Scriptură se descrie cum a fost făcut omul; se vede clar puterea Rațiunii divine dar și raționalitatea. Pentru că omul pe lângă faptul că trebuie să se mântuiască, are și datoria de a lăuda pe cel pe care l-a creat și a creat pentru el. Toate din jurul lui sunt date lui, nu sunt ale lui. Sunt date să le folosească dar să și mulțumească Celui Care i le-a dat. El este pământ și în pământ va merge, datorită greșelii.

IV. 3. Creația opera Sfintei Tremi, atotputernică și absolută

Nu se poate vorbi de sfârșitul omului decât după păcat, dar are și posibilitatea dată tot de Dumnezeu să revină la forma de la început prin jertfa Logosului Întrupat – Mântuitorului, ca să nu fie lăsat „planul” divin la o parte. Pentru că planul divin este mijlocul divin de a ajunge la mântuire. Este motivația Rațiunii divine în creație. Nu poate lucrarea divină să piară să nu mai existe definitiv. Din contră Sfânta Scriptură ne descrie toate etapele de la facere până la mântuirea omului păcătos. Pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, să nu se mai socotească ca fiind centrul tuturor, și să lase de o parte tot orgoliul personal de negare a divinității și implicit a creației. Să găsească în Sfânta Scriptură dovadă că nu îngâmfarea și stăpânirea lumii pământești este totul, să vadă pilda Mântuitorului când a fost ispitit de diavol. Nimic din ceea ce este orgolios să nu ia, să treacă peste orgoliu „că cine se înalță pe sine, pe sine se va smeri, iar cine se smerește pe sine pe sine se va înălța”.

El, omul, cea mai complexă făptură divină, să înțeleagă cine este Creatorul și ce raționalitate are lumea. Să vadă că Sfânta Scriptură, prin descrierea ei, mai înainte de știință, care a cercetat, arată ce bine au fost toate întocmite „căci cele nevăzute … de la întemeierea lumii se văd și sunt înțelese din făpturi precum și veșnica Sa putere și Dumnezeire,”(Romani 1, 20) „căci nu se află creatură nevăzută înaintea lui” (Evrei 4, 17) și formele creaturilor au o ordine și o armonie, nu se găsesc la întâmplare. Pământul descris în Sfânta Scriptură este un pământ sferic, suspendat în spațiu. „El stă în scaun deasupra cerului pământului…. El întinde cerul ca un văl ușor și îl desface ca un cort de locuit”(Isaia 40, 22). Cortul întotdeauna este sferic și nu rotund. Psalmistul vede imensitatea universului și cât de mic este pământul în raport cu el. Iar omului i-a dat stăpânirea peste lucrurile mâinilor lui Dumnezeu și le-a pus sub picioarele lui.

Și Iov vorbește de faptul că pământul este sferic și se află suspendat în spațiu. „El întinde miazănoaptea peste genune; El spânzură pământul pe nimic” (Iov, 26,7), intuiește legea gravitației, cea care atrage dar și respinge. Un fenomen destul de greu de explicat, mai exact cum funcționează.

Armonia și logica creației se poate vedea și de la apă, care a fost creată la început. Are un circuit foarte bine organizat, deși 3\4 din suprafața pământului este apă, totuși niciodată nu acoperă cealaltă parte care este uscatul. Se observă un echilibru foarte bun, așa cum și Eclesiastul spune: Toate fluviile curg în mare, iar marea nu se umple niciodată, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. (Ecleziast 1,7) Pentru că o parte din apă se evaporă și pătrunde în atmosferă, altă parte intră în pământ și se întoarce la rădăcina izvoarelor, iar alta rămâne în mare și în fluvii, și Iov arată circuitul apei „El umple norii cu apă și din întunecimea furtunii sloboade fulgerele.(Iov 37, 11-13) „Și Domnul îi trimite aici ca o bătaie pentru pământ, dincolo ca o milostivire a voinței Sale.”

În Sfânta Scriptură se descrie și legătura dintre electricitate și ploaie. Se completează una pe alta, norii se adună și prin electricitate se revarsă apoi pe pământ. Chiar și greutatea vântului, care la început nu era cunoscută, astăzi presiunea atmosferică, nu este decât greutatea coloanei de aer pe unitatea de suprafață a pământului. Putem spune că și numărul stelelor corespunde în ceea ce privește Sfânta Scriptură cu datele științifice. Oamenii de știință dau o cifră relativă a stelelor, prin calcul matematic și cu ajutorul telescoapelor, ele sunt de domeniul nenumăratului, așa cum și Dumnezeu îi zice lui Avraam că va înmulți neamul lui.

În infinitatea divină numărul de stele depășește sistemul de numerotat, și totuși fiecare stea în sistemul universului are o raționalitate, are un scop dat de Creator, pe care omul nu-l cunoaște în totalitate. Deoarece unele stele au fost cunoscute, iar altele ar putea să fie cunoscute. Stelele nu se aseamănă între ele, au fiecare strălucirea lor, adică motivația lor, de ce și pentru ce au fost create. Omul a cunoscut și el această diferență dar nu în totalitate, pe unele le-a grupat în stele luminoase și fierbinți, care sunt și mai mari, iar altele, stele opace și reci; altele sunt gigantice, super gigantice…. etc. Toate arată cât de bine au fost create și cât de departe sunt de noi, și fiecare în parte își are strălucirea sa proprie. O dovadă în plus a rostului fiecărei stea, este faptul că una din imensitatea de stele, soarele, o stea obișnuită ca imensitate, are rolul bine definit de a despărți ziua de noapte și de a lumina și încălzi pământul. La fel se poate spune și de lună, care are misiunea ei de a lumina noaptea. Aici avem de a face cu o ordine în a arăta că pământul a fost creat primul, apoi soarele și luna, iar la urmă stelele, având și ele diferite nume în Sfânta Scriptură; „El a zidit carul mare, Ralița, Pleiadele și cămările stelelor de miazăzi, (Iov 9,9)” acestea fac parte din constelații, adică un număr de stele apropiate între ele. El a făcut Orionul și Pleiadele, pe Cel care preface dimineața în întuneric adânc și întunecă ziua cu noaptea, pe Cel Ce cheamă apa în nori și o varsă peste fața întregului pământ.

Domnul este numele Lui. Le-a format și le-a numit constelații, investindu-le și cu simboluri „poți tu să negi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanțurile Orionului, poți tu să scoți la vreme cununa zodiacului și vei fi tu cârmaci Carului Mare și stelelor lui”(Iov 38, 31-32). Dar ele au căpătat astăzi, datorită răului, o nouă interpretare făcând din ele un instrument al diavolului, înșelătorul lumii. Constelațiile arată azi tot ce are omul nevoie, afaceri, dragoste, prosperitate, dar toate acestea în ghilimele, pentru că au ajuns la astrologie, care este condamnată de Biserică. Ele erau cunoscute din vechime și erau semne pline de înțeles, care urmărite duceau undeva sau arătau ceva.

Astfel Steaua i-a călăuzit pe magi până la peștera unde Mântuitorul s-a născut. Ele au fost și mijloace de orientare pe mare ale marinarilor. Iată așadar că nu erau constelațiile la început mijloace de ghicire. Mai târziu destinația lor s-a schimbat, mai exact semnificația lor. Ele niciodată nu-și vor pierde rolul și importanța pentru care au fost create. Este un moment trecător, își vor reprimi rolul lor. De fapt fiecare din noi poate să primească astrologia, dar și să o respingă ca dăunătoare. Libertatea dată prin Creație și aici este respectată ca în toate acțiunile umane. Este o dovadă că rațiunea umană poate să se mențină alături de Rațiunea Divină dar să se și pervertească. Alegerea aparține fiecăruia dintre noi. Așa că astrologia poate fi sau nu poate fi primită. O credință tare înlătură orice dorință de ghicit astrologic.

Biserica incriminează astrologia pentru că prin ea se încearcă să se vadă viitorul omului. Având în vedere că sunt atâtea motivații pentru om, de aceea ea își face apariția. Motivațiile apar atunci când multe dorințe de-ale noastre nu se împlinesc. Ele sunt multe: examene de admitere, căsătorii etc. Omul se rupe de credință, pentru că lipsa credinței, duce spre astrologie. Dacă ar avea credință cât un grăunte de muștar nimic din ce și-ar dori n-ar fi irealizabil. Stă în putința omului să înțeleagă că toate cele făcute de Dumnezeu au o raționalitate de la creație, un scop bine definit, stabilit în folosul omului și nu împotriva lui. Că omul se lasă furat de mâna diavolului, îl privește, dar în colectivitate el trebuie să primească și sfatul bun dat de Biserică. Și ori de câte ori un frate al nostru care primește învățătura Bisericii și iese din mâna răului este o bucurie mare; atunci își dă seama de ce a fost creat, se va împlini, va fi în legătură cu Cel prin care toate s-au făcut, adică Domnul nostru Iisus Hristos prin Taina Euharistiei.

În Sfânta Scriptură, pe lângă faptul că ni se descoperă raționalitatea tuturor lucrurilor spre a fi înțelese de om, ne și explică faptul că făpturile au și un sfârșit. Pentru că și omul prin moarte trece la o nouă viață, la viață veșnică, care este cu totul alta, fără ca el să dispară. El este făcut de Dumnezeu și ajunge la veșnicie prin lucrarea Mântuitorului, răscumpărarea din păcatul strămoșesc. Această răscumpărare vine de la Dumnezeu prin credință. Ea stă la baza învățăturii creștine; fără credință omul devine suspendat, fără nici o temelie.

Credința presupune rațiune. Ele nu se pot despărți, rămân deplin stăpâne în domeniul propriu și prin ele se poate înțelege mai exact și mai corect lumea. Sunt foarte multe lucruri pe care rațiunea nu le poate înțelege fără credință. Credința stă și la baza cercetărilor științifice, dar să nu se mai confunde ipoteza cu realitatea.

Cel ce ne-a dat rațiunea ne-a pus-o îndreptar pentru a dobândi adevărul. Adevărul și numai adevărul care este Hristos, ne va face liberi. El stă și la baza raționalității a scopului lumii, că lumea aceasta va dispare ca formă materială și va fi un pământ nou și un soare nou, și nimic nu va mai fi vrednic de blestem, așa cum a fost după păcatul lui Adam. Blestemul divin nu a fost numai punitiv ci și pedagogic, dar și eshatologic. Totul se va transforma într-o lume nouă. Sfârșitul nu este imediat. El se va întâmpla când toate premisele anunțate de Hristos se vor împlini. Până atunci, lumea rămâne în conservarea divină. Are grijă de făpturile sale Dumnezeu, nu le lasă să piară. Ele sunt opera mâinilor sale și vor rămâne până la sfârșitul veacurilor. Dar odată cu păcatul, totul are un sfârșit, timpul își pune amprenta pe toate. Toate îmbătrânesc. Procesele naturale fizice, biologice și sociologice ale ființelor vii duc la îmbătrânire și la moarte, dar nu la pieire. Ele vor fi sub altă formă, după judecata de apoi. Până atunci omul se naște și tot ce se naște și moare. Moare, forma de manifestare a unui individ, viața, rămâne în Hristos: Eu sunt calea, adevărul și viața (Ioan 14, 6).

Știința vine și arată prin a doua lege termodinamică, sfârșitul pe care și Sfânta Scriptură îl amintește. „Ele vor pieri (pământul și cerul) dar Tu vei rămâne și toți ca o haină se vor învechi și ca un veșmânt îi vei schimba și se vor

schimba. Dar Tu Același ești, și anii Tăi nu se vor împuțina.”(Psalmi 101, 26-27) „Cerurile vor trece ca un fum și pământul ca o haină se va învechi … Mântuirea mea va dăinui în veac și în veac și dreptatea Mea nu va avea sfârșit.”(Isaia 51,61) Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. (Matei 24, 35)Iată că toate au un sfârșit, „dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac”(1Ioan 2, 17). Au o soartă comună în ceea ce privește sfârșitul, atât omul cât și ființele. Toate merg la un loc, toate au fost făcute din țărână și toate se întorc în țărână(Ecleziast 3, 20).

Nu numai viețuitoarele, ci întreg universul va avea soarta pieirii „cerurile vor pieri cu vuiet mare stihiile arzând se vor desface și pământul și lucrurile de pe el se vor mistui”(II Petru 3, 10). Parusia își are semnele ei: răspândirea Evangheliei la toate popoarele, creștinarea evreilor, apariția lui Antihrist, etc. Toate vor veni și cel ce rabdă până la urmă acela se va mântui, dar va fi durere mare pe tot pământul (Matei 24, 10-28).

Din cele relatate se poate observa că numai o Rațiune supremă, care este Dumnezeu a adus la existență lumea din nimic, după un plan din veci stabilit, cu un scop bine precizat. În toată creația se vede armonie, ordine și mai presus de toate o unitate în diversitate. Omul este ființa în care se găsește întreg universul. La prima vedere se pare că toți oamenii sunt la fel, dar ei sunt unicați. Fiecare ființă are specificitatea ei, temperament, fizionomie, etc., care face din ea unicitate, dar are în ea universalitatea.

Este de remarcat faptul că aceasta nu face decât să scoată în evidență că numai Dumnezeu a făcut unicitatea atât de diversă. Se vede că omul și celelalte animale nu numai că sunt unice și diverse în același timp, dar toate se înmulțesc

la fel, toate au simțul matern dar în plus sunt diferite atât ca specie cât și ca mod de a fi. Dar mai presus de toate omului i s-a dat chipul lui Dumnezeu, ca el să laude lucrarea divină. Să cuprindă universul să-l înțeleagă, așa cum a fost creat de Dumnezeu, să stăpânească toate viețuitoarele, pe care le-a făcut Dumnezeu. El este cel care dă nume tuturor ființelor, dovada rațiunii date lui de Creator. Dacă el omul, are asemănări cu alte viețuitoare, dacă el se înmulțește ca alte viețuitoare, el în schimb a fost făcut în mod special, dându-i rațiune, dar și puterea de a vorbi. Nu numai să gândească, dar să poată să-și expună prin cuvinte articulate gândurile și simțămintele, să poată să laude pe Cel ce l-a creat așa de interesant, cu atâtea caracteristici. Și aici se aseamănă cu alte viețuitoare care și ele au gură și limbi, dar nu pot să vorbească, așa cum o face omul.

Limba dată omului este de a putea vorbi și prin vorbe să aducă laudă lui Dumnezeu. Acesta este scopul și funcția pe care a dat-o Creatorul vorbirii. Cine a dat omului gură? … Eu voi deschide gura ta și te voi învăța ce să grăiești…(Ieșire 4,11).

Cu toate încercările de a minimaliza rolul și importanța vorbirii de către cei ce nu acceptă creația divină, n-au reușit să dea vre-o explicație măcar cât de cât plauzibilă. Din contră s-au văzut nevoiți să recunoască deschis: Cu cât se știe mai mult despre acest fapt, cu atât mai puțin par aceste sisteme să ajute la înțelegerea limbii umane. Nu pot demonstra că ea vine prin evoluție de la animale, pentru că ele nu au vorbit niciodată și omul cât ar fi de înapoiat a vorbit dintotdeauna. Nu există nici o dovadă de evoluție a limbii, a vorbirii. Este imposibil de demonstrat că vorbirea este consecința evoluției.

Nu numai vorbirea omului în sine este un mister de neexplicat chiar pentru cei ce nu cred în creaționism, dar și multitudinea limbilor care se vorbesc pe pământ. Aceștia au încercat o explicație prin antropogeneza limbii, adică însușirea limbii de către copii care repetă filogeneza. Copiii nu inventează o limbă primitivă ci din contră învață o limbă modernă, completă, diferită de orice limbă primitivă. Nu se poate dovedi apariția multitudinilor limbilor, ci o singură explicație există, că aceste limbi au fost amestecate de Dumnezeu. Și dacă totuși se încearcă o explicație evoluționistă ar trebuii să existe perioade extrem de îndelungate de izolare și de endogamie pentru diversele triburi lungi ca însăși istoria omului. Înseamnă că fiecare din grupurile majore de limbi trebuie să fie identice cu câte un grup rasial major. În acest caz fiecare rasă de oameni trebuie să fi avut o istorie evolutivă îndelungată și astfel trebuie să se presupună că unele rase sunt mai evoluate decât altele.

Pe de altă parte atât triburile cât și limbile au o origine comună în trecut. Indivizii națiunilor au o inteligență și un potențial educațional egale. Chiar și popoarele sau rasele de primitivi sunt la fel de capabili de a înțelege și de a explica cele din jurul lor, mai mult decât atât de a se forma ca oameni de știință. Și aceasta pe fondul faptului că există o diferență mare între limbile lor, iar cel ce vrea să învețe o astfel de limbă așa zis primitivă o poate face, demonstrând astfel o natură și o origine inițial comune.

Nu există decât o singură rasă printre oameni – rasa umană. Sfânta Scriptură ne dă chiar și numărul de familii care la început s-au format din fiii lui Noe: (Sem, Iafet și Ham) și teritoriile unde s-au răspândit și încurcarea limbilor. Din aceasta se poate constata că oamenii nu se deosebesc rasial ci lingvistic. Despărțirea s-a făcut pentru că nu se mai puteau înțelege și n-a mai fost posibil locuirea în comun. Altă explicație nu există. Numai Turnul Babel este cel care vine și ne descrie motivația încurcării limbilor de către Dumnezeu în chip supranatural. Fonologia a fost încurcată, adică formele de suprafață ale limbilor,

nu forma de gândire și exprimare a oamenilor, care este comună tuturor. Toți oamenii gândesc și vor să se exprime în cuvinte. A accentua problema rasei în detrimentul omenirii nu face decât să ducă la o deosebire între popoare, foarte dăunătoare. Au existat aceste cazuri în decursul istoriei. În această situație rațiunea umană distruge ceea ce este esențial pentru om, dragostea și unicitatea omenirii. Iată ca și în ceea ce privește vorbirea și limbile popoarelor se poate constata câtă ordine și rațiune dar și raționalitatea există în lucrarea divină.

Se poate vorbi de unicitatea omenirii dar și de diversitatea ei, așa cum de fapt este întreaga Creație. Toate au fost făcute pentru a arăta măreția divină. Și totuși pentru cei care au pus stăpânire pe ei păcatul amăgirii, și al îngâmfării, Dumnezeu le-a încurcat mintea ca limbile la Turnul Babel, făcându-i să caute și să caute că nu este posibilă Creația. Așa cum Mântuitorul a făcut atâtea minuni în fața poporului ales și n-a fost crezut, din contră a fost răstignit, tot așa Dumnezeu le-a întunecat mintea ca să nu mai poată vedea adevărata frumusețe a Creației. Văd numai, ceea ce pot să nege, înlătură tot ce este divin. Nu vor reuși niciodată să aducă argumente pentru teoria lor. Toate argumentele lor sunt lipsite de susținere. Iar cele care nu pot fi susținute, le prezintă ca pe viitor vor putea fi dovedite. Astăzi le socotesc prezumții. Evident sunt multe probleme legate de creație și mai ales de om; pe zi ce trece noi cercetări aduc argumente tot mai multe despre originea omului, care practic intră în sfera Sfintei Scripturi. Acesta este paradoxul, cu cât se descoperă mai mult să se argumenteze contrariul Sfintei Scripturi cu atât se accentuează Scrierile Sfinte ca fiind autentice.

Este o luptă până la urmă între om și Dumnezeu. Omul încearcă să se desprindă tot mai mult de divinitate dar spre surprinderea lui tot mai mult se apropie. Este dovada că Dumnezeu nu-l lasă pe om de-o parte, lucrarea mâinilor Lui să dispară, ci îl face să înțeleagă singur cine este Creatorul său. Nu distruge libertatea, nici dorința de cercetare. Dacă la început mintea i se întunecă, pe parcurs el începe să vadă realitatea, mai bine zis adevărul, pentru că descoperirile științifice, așa cum reies din cele relatate sunt concludente în a arăta existența unui Creator, cu o Rațiune deosebită, superioară, cu o raționalitate la fel de deosebită care are în vedere armonia, ordinea și scopul Creației.

Știința vorbește de o ordine deosebită care numai Rațiunea Divină putea să o facă. Sfânta Scriptură ne arată toate acestea, în cele consemnate de oameni aleși care sub inspirația Duhului Sfânt au descris făpturile creației și ale lumii, așa cum au apărut. Dovezile științei formulate de om prin cercetare nu au făcut decât să arate că Sfânta Scriptură spune numai adevărul. Este adevărat că nu toate descrierile din Sfânta Scriptură au fost cercetate și afirmate de cercetători. Dar cele care au fost puse în discuție și-au găsit răspunsul.

De aici putem trage concluzia că orice cercetare despre creație nu face decât să scoată în evidență valoarea de necontestat a Sfintei Scripturi. Ea nu are nevoie de căutări, de dovezi ale științei. Ea este mai presus de știință pentru că descrie lucrarea Sfintei Treimi. Putem spune că: „fericiți cei ce n-au văzut și au

crezut,”(Ioan 20,29) când sunt puse sub semnul întrebării unele scrieri din Sfânta Scriptură, care n-ar fi în concordanță cu așa-zise argumente științifice. Să lăsăm credința să călăuzească rațiunea, atunci nu vom mai avea neîncredere în Scrierile Sfintei Scripturi. Cele cercetate până acum să ne fie suficiente să înțelegem că nu mai este nevoie de alte căutări despre apariția creației și raționalitatea ei.

Dar răul cu siguranță continuă să împietrească inima multora, și vor căuta să denigreze scrierile sfinte, așa cum am mai spus, nu vor avea câștig de cauză „căci dacă este de la Dumnezeu nu va pieri niciodată”(Fapte 51, 39). Ele vor rămâne în veci că Înțelepciunea este de la Dumnezeu și căile ei sunt porunci veșnice, și vor ajunge așa cum s-a ajuns până acum, că toate scrierile Sfintei Scripturi sunt mai presus de orice știință, că sunt de la Dumnezeu.

IV. 4. Raționalitatea dat ontologic al făpturilor și omului cuprinsă în Vechiul Testament și Noul Testament.

Sfânta Scriptură vorbește atât despre creația, cât și despre conservarea ei, de către Dumnezeu dar și despre calea spre mântuire a acesteia. În prima parte care este Vechiul Testament sunt cuprinse creația lumii, creația specială a omului, căderea în păcat, promisiunea răscumpărării, pregătirea pentru primirea Răscumpărătorului. Partea a doua, Noul Testament este cel care ne descrie activitatea Mântuitorului, răscumpărarea lui, propovăduirea Evangheliei la toate popoarele și calea spre mântuire. Acestea sunt evenimentele în linii mari care sunt cuprinse în Sfânta Scriptură.

Prima parte, pe lângă cele arătate, ne mai prezintă și ceea ce este foarte important, de fapt toate sunt foarte importante pentru om, legate de creație, frumusețea ei, care este adusă la existență într-o ordine, într-o armonie în așa fel să facă din om, ultimul creat, o încununare a toate, și să cuprindă în el din toată creația, tot universul. Este scos în evidență la om darea chipului lui Dumnezeu, care este rațiunea. Este darul cel mai de preț pe care omul îl primește de la Dumnezeu. Iar pe lângă rațiune mai primește și raționalitatea pentru ce a fost creat, să laude lucrarea divină, să ajungă la scopul pentru care a fost adus la existență.

Creația în sine are și ea o raționalitate a ei care este legată de om. Ea vine înaintea omului la existență, ca după aceea omul văzând așa frumusețe să aibă încă o dovadă de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. Frumusețea și armonia au rămas până la greșeala umană, mai exact s-au alterat, nu s-au desființat după aceea. Natura s-a răzvrătit dar nu și-a pierdut raționalitatea. Nici omul nu și-a pierdut darul lui și nici scopul pentru care a fost creat. Putea să rămână nemuritor așa cum a fost creat, dar prin păcat a devenit muritor, iar prin jertfa Răscumpărătorului drumul spre mântuire a fost deschis, însă de data aceasta sarcina revine omului de a vrea să se mântuiască. I s-a dat toate posibilitățile ca să poată ajunge acolo la a deveni fiu al lui Dumnezeu prin energiile divine, într-o lume în care nici nu se însoară nici nu se mărită și vor fi ca îngerii în cer, de fapt înainte de cădere a avut de păstrat o singură lege, de a nu mânca din pomul oprit și rămânea la forma pe care a primit-o la creație întotdeauna. Putea să nu moară dar n-a fost creat nemuritor.

Libertatea dată la creație nu a fost luată, din contră și după păcat a rămas libertatea. El este cel care vrea sau nu să urmeze „Calea, Adevărul și Viața”. Tocmai prin aceasta prima parte a Sfintei Scripturi ne aduce în față toate lucrările făcute de Dumnezeu, legate de om. Potopul și el este descris tot ca o consecință a păcatului. Păcatul a întunecat rău de tot pe om. Dumnezeu a pedepsit omenirea, nu pe Adam. Toți cei ce au greșit au fost pedepsiți în totalitate. În schimb omul Noe, a salvat viitoarea omenire. El a fost cel care a ascultat de poruncile divine și prin el Dumnezeu reface întreaga umanitate. Este o dovadă tot a ordine-i, a armoniei dar și a raționalității, pentru că lucrarea lui Dumnezeu, omul să nu dispară și mai ales a promis lui Adam răscumpărarea greșelii.

Mergând pe firul evenimentelor umane se poate constata că toate au fost date de Dumnezeu tocmai cu acest scop de a nu pieri omul, dar și de a-l pedepsi pentru greșeală. Chiar încurcarea limbilor este o pedeapsă dar cu un scop pedagogic, ca pe întreg pământul să fie oameni de diferite neamuri și nu rase. Rasele aduc dispreț între oameni. Este cuprins în planul divin încă înainte de Facere, pentru că Mântuitorul va judeca lumea după neamuri. Prima parte este pedagog către Hristos, pregătirea popoarelor de a primi pe cel ce va duce mai departe raționalitatea lumii și în special a omului. Iată că Mântuitorul vine dintr-un popor pe care Dumnezeu l-a ales. Și el este o dovadă a raționalității divine. A fost pedepsit ori de câte ori a greșit, dar prin aceasta scopul trebuie îndeplinit, adică venirea lui Mesia.

Partea a doua este tocmai apariția Mântuitorului, activitatea lui și scoaterea de sub stăpânirea morții a primelor făpturi umane zidite de Sfânta Treime, Adam și Eva dar și pe cei drepți. S-a deschis calea care este Hristos, s-a trecut la îndeplinirea raționalității, Creației prin revenirea la armonie. Va întemeia o împărăție unde armonia și ordinea dinainte stabilite se vor întoarce. Natura își va capătă noua înfățișare care nu se va mai răzvrăti vre-o dată asupra omului. Este armonia deplină între om și animale și între animale.

Dacă prima parte este o promisiune, partea a doua este aplicarea promisiunii, adică drumul spre raționalitatea dată încă de la început. Este începutul legăturii cu Dumnezeu prin Sfânta Euharistie. Este cea care aduce viața veșnică tuturor celor care vor. Este chiar raționalitatea creației, a omului. Prin ea ajungem la nemurire, devenind mădulare ale Răscumpărătorului. Prin ea se învinge puterea morții, că „cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică” spune Mântuitorul.

Devine destul de clar că întreaga Sfântă Scriptură are în vedere raționalitatea pentru care a fost creat omul și lumea înconjurătoare. La același răspuns au ajuns și cei ce s-au îndoit, dar pentru ei mai puțin a contat raționalitatea ci mai mult Rațiunea mai presus de rațiune care a făcut toate. Este și aceasta o dovadă că acceptând o Rațiune Supremă în actul Creației vine de la sine și raționalitatea. Pentru că nu era nevoie prin creație de a se arăta numai Rațiunea care a creat-o ci și ordinea, care a fost creată și armonia și raționalitatea. Acestea sunt implicate direct în Rațiunea divină. Acceptând Rațiunea se subînțelege și raționalitatea. Sfânta Scriptură ne dă o dovadă concludentă a acestora.

V. RAȚIONALITATEA CREAȚIEI LA SFINȚII PĂRINȚI

Sf. Scriptură a fost întotdeauna piatra de poticnire pentru mulți, chiar Mântuitorul spune: „Rătăcind neștiind Scripturile”. Încă de la început interpretările Sfintei Scripturi și a învățăturii Bisericii au fost răstălmăcite. În acest sens este concludent faptul că au apărut foarte multe erezii. Biserica a luptat cu acestea pentru a lămuri și formula adevărata învățătură. S-au ținut o serie întreagă de sinoade culminând cu cele șapte sinoade ecumenice, care au stabilit pentru totdeauna învățătura Bisericii. Dar nici acestea n-au pus capăt interpretărilor ulterioare ale Sfintei Scripturi în felul propriu.

De aceea oamenii Bisericii, Sfinții Părinți de fapt, în toată activitatea lor au căutat și au lămurit o serie întreagă de neajunsuri în ceea ce privește învățătura Bisericii. Au încercat să facă cât mai cunoscută învățătura nouă care se stabilea la sinoadele ecumenice, dar nu numai aceasta ci și felul de a înțelege creația lumii ca operă a lui Dumnezeu. Și această învățătură a fost răstălmăcită de eretici și în special de gnosticii care vedeau lumea creată nu de Dumnezeu, ci de un demiurg (un eon inferior emanat din divinitate), de un intermediar, fiindcă socoteau că materia este veșnică și nu poate crea Dumnezeu din ea, căci este sediul răului, identificată cu răul, idee parsistă. Cu aceasta gnosticismul înlătura creația biblică pentru a nu face din Dumnezeu autorul răului prin crearea lumii de către El Însuși. 121 Iată așadar că Sf. Părinți au avut de luptat cu aceste învățături atât de bizare, le-au combătut prin explicarea cât mai exactă a Sf. Scripturi. Baza argumentelor lor stă în Sf. Scriptură adică în Revelația dumnezeiască supranaturală pentru că ea este revelată și adevărul numai în ea se găsește. Înscrierile lor în care vorbesc de creație, argumentând cu textele biblice dar foarte interesant acestea mult mai târziu sunt afirmate și de cercetările oamenilor de știință care nu s-au mulțumit să ia învățătura scripturistică așa cum a fost formulată. Au căutat și au cercetat nu de a da satisfacție Sf. Scripturi că este adevărată, ci din contră. Rezultatele au fost însă în favoarea celor spuse de Sf. Părinți. Este adevărat că nu totul despre creație l-au putut spune Sfinții Părinții dar nu au impietat cele descoperite ulterior. Ei au urmărit creația și au dat interpretarea cuvenită. Sfinții Părinți au scos în evidență rațiunea divină creatoarea și raționalitatea care implică providența lui Dumnezeu față de Creație; rațiunile existențiale sunt mijloacele prin care păstrează în existență și conduce făpturile și Creația, dar și relația – creație și a omului cu Dumnezeu. Judecățile lor sunt pline de adevăr, nimic nu le scapă, observând cele create de Dumnezeu. Scot în evidență creația din nimic, începutul ei din voința divină în libertate, rolul mișcării în creație. Cel creat are nevoie de mișcare nu cel care creează.

V. I. Raționalitatea Creației la Sfântul Vasile cel Mare

Mișcarea este dată având scopul precis ca omul să meargă înspre cel Nemișcat. Toată creația este adusă la existență în lumină pentru că Dumnezeu este lumină. Așadar, cum spune Sf. Vasile cel Mare Dumnezeu a făcut întru început cerul și pământul, prin aceasta arată că lumea are început, nu este fără început. Iar creatorul este Dumnezeu și toate au fost făcute să aibă un sfârșit, căci orice început are și un sfârșit. Ca să combată existența materiei din veșnicie, susținută de gnostici, Sf. Vasile Cel Mare aduce argumentul că odată cu materia trebuia să fie și lumina, căci astfel nu se putea vedea că există.

Sf. Vasile cel Mare în continuare ne arată cât de bine a fost creată lumea de Divinitate, cum se vede Rațiunea Divină, dar și raționalitatea ei. Pentru că nimic nu este întâmplător, din contră toate au rostul lor și scopul lor. Astfel marea nu se umple niciodată, deși adună toate apele, aceasta se datorează razelor

de soare care prin căldură apa se preface în vapori, iar aceștia sunt atrași spre înălțime și iarăși se prefac în apă și cad pe pământ necesară tuturor plantelor.

De asemeni iarba ne vorbește de armonia, dar și rolul ei în viața animalelor și chiar a omului. Astfel animalele nu se hrănesc cu toate ierburile, pentru că le-ar primejdui viața, numai unele sunt bune pentru ele, iar celelalte așa-zis primejdioase sunt bune pentru altele, chiar pentru om. Exemple sunt destule: graurii mănâncă cucută care este otrăvitoare, însă pe ei nu-i vatămă deoarece au niște pori fini care se găsesc deasupra inimii și au un rol foarte important, deoarece mistuie ceea ce s-a înghițit înainte ca răceala lăsată de cucută să le vatăme părțile principale ale trupului; spânzul care face rău la o parte din animale dacă este mâncat, pe prepeliță n-o omoară, dar este și medicament. La animalele bolnave se introduce spânz pentru a se vindeca. Nu numai în plante și în ierburi se vede puterea dumnezeiască, dar și în creația luminii. Lumina a fost creată la început, iar luminătorii zilelor și nopților în ziua a 4-a. Nu este nici o contradicție, la început s-a adus la existență natura luminii

pentru că lumina și corpul încărcat de lumină sunt deosebite prin fire, dar unite prin puterea Creatorului.

Mai înainte Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric făcând natura lor potrivnică una alteia, încât nu a fost nici un amestec între ele și nu a fost nici o părtășie între întuneric și lumină. Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotită a fi întunericul în timpul nopții. Întotdeauna umbra cade în opoziție cu lumina. Așa se întâmplă și cu întunericul: dimineața el se întinde în opoziție, adică spre apus, seara spre răsărit, la amiază spre miazănoapte, iar noaptea se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui, deci noaptea nu-I altceva, decât umbra pământului, după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp care stă în fața luminii, tot așa și noaptea vine când văzduhul care înconjoară pământul, este umbrit. Dacă lumina și întunericul sunt potrivnice, soarele și luna, luminătorii lor, stau față în față, când soarele răsare, luna, la vreme de lună plină se coboară și dispare, iar la apusul soarelui apare la răsărit. Putem spune că nu este o contradicție apariția luminătorilor în ziua a 4-a. Din contră, ei au fost aduși la existență cu un scop bine precis având raționalitatea lor pentru om. Nu numai că aduc lumină, deși soarele încălzește, face fotosinteza, observându-l ne putem da seama de starea vremurilor, dacă plouă sau este frumos a doua zi. Chiar și luna aduce după cum arată ea, vreme frumoasă sau urâtă. Ele au și o însemnătate pentru sfârșitul lumii. Astfel vor apărea semne în soare în lună și în stele. Soarele se va preface în sânge, iar luna nu-și va mai da lumina ei. Iată rostul lor. Nu puteau să fie făcute la întâmplare, din contră se vede foarte bine cât de bine au fost create, Rațiunea Divină, numai ea putea să facă așa ceva.

Din cele relatate se poate spune că: Sf. Vasile cel Mare insistă asupra demonstrației logice a creației divine prin observații și cunoștințe ale timpului. Ele au rolul darul de a face încă dovadă, că nu se pot contrazice astăzi de descoperirile științifice.

V. 2. Raționalitatea Creației la Sfântul Chiril al Alexandiei

Sf. Chiril al Alexandriei scoate în evidență că în fiecare făptură este Cuvântul făcător prin rațiunea care-și are originea în El. Fiecare are rațiunea din Rațiunea Divină, dar nu se putea face cunoscută de cele create, firea apelor pentru înotătoare, cele zburătoare, animalelor, ci alt gând a adăugat la urmă, pe cel pentru care au fost făcute toate, adică pe om, ca pământul să se umple de cei ce știu să-L slăvească dar să și cunoască frumusețea tuturor celor făcute. Cele necesare omului au fost create aparte, ca natura să fie necesară omului, supusă lui, și nu are nici un rost fără om. Raționalitatea naturii se încoronează prin rațiunea umană și ea își dă seama de raționalitatea ei, ca prin toate acestea să slăvească pe Dumnezeu. Omul este paradoxul creației. Tuturor le-a poruncit prin legi naturale să se teamă de om.

Aici este paradoxul, temerea tuturor de el, având chipul slavei divine și icoana puterii dumnezeiești pe pământ. Paradoxul stă și în faptul că omul și-a dat seama de măreția dată de a Dumnezeu și că este deasupra tuturor celor făcute, și ca să nu se socotească stăpân deplin i-a dat porunca ascultării pe care trebuia s-o păzească. Și tot paradox a fost și libertatea lui, căci este făcut din libertatea divină, și la porunca dată avea alternativa. Tocmai aceasta urmărește Sf. Chiril paradoxurile, darurile date de Dumnezeu omului dar și greșeala lui care îl face de data aceasta luptător cu natura, ca să o poată stăpâni. Paradoxurile de fapt sunt raționalități pentru că se par a nu avea scopuri, dar prin Rațiunea Divină își continuă scopul.

Greșeala omului îl face să se întoarcă din pământul din care a fost luat, adică moartea trupului, și nu duce pe om la pieire totală, ci mai degrabă la înaintarea lui, dar nu prin puterile lui ci prin voința divină, ca expresie a faptului că tot ce a făcut Dumnezeu să nu piară. Îi trimite rațiunea prin care a fost creat ca să-l înnoiască prin moarte. Putem spune rațiunea de a fi a omului cu raționalitatea sa, adică mântuirea. Căci prin moartea dispar toate cele legate de el ale răului, mândria, lăcomia, dușmănia, omul rămâne ca un vas ciobit într-un anumit timp până ce prin moarte se reface spiritual. Căci omul este opera veșnică a lui Dumnezeu și toate cele create îi sunt de trebuință, căci Cel necreat n-are nevoie de nici o trebuință. Și astfel va ajunge la „trebuința” veșnică de a fi mereu alături de cel creat, ca cele create să se înnoiască, pentru că și ele sunt opera lui Dumnezeu, și tot ce a făcut Dumnezeu este bun, ne spune Sf. Scriptură.

V. 3. Raționalitatea Creației la Sfântul Atanasie cel Mare.

Sf. Atanasie cel Mare dă o importanță deosebită deoființimii Fiului cu Tatăl, pentru că pe de o parte arată transcendența lui Dumnezeu în Treimea față de lume, iar pe de altă parte existența unei vieți a iubirii datorată Persoanelor Treimice care datorită acesteia poate fi înțeleasă creația lumii din nimic, nu ca o necesitate de prelungire a vieții lui Dumnezeu, ci tocmai din iubirea lui liberă. Iubirea internă a Dumnezeului Treimic îl face pe Dumnezeu liber de lume, transcendent, dar îl face capabil să creeze lumea, s-o ducă spre fericirea veșnică care este unirea cu El. Sf. Atanasie cel Mare a desființat în scrierile sale atât panteismul, timpului lui Origen și al neoplatonicilor gnostici, cât și subordinaționismul susținut de același Origen, care socotea că-i în spiritul Sf. Scripturi. Iată așadar că Sfânta Scriptura este folosită și în alte interpretări dacă nu-i înțeleasă în învățătura Bisericii și a Sinoadelor Ecumenice. Este adevărat că Origen și-a formulat învățătura sa înainte de hotărârile Sinodului I Ecumenic. Are o scuză a timpului că în acea perioadă exista o erezie foarte grea, antitrinitarismul și pentru a contracara că există un Dumnezeu, o ființă în trei persoane, s-a accentuat subordinaționismul fără să se înțeleagă ce erezie va ieși, care va produce foarte multe necazuri Bisericii, care abia în sec. VI va dispărea.

Subordinaționismul elimină deoființimea Fiului cu Tatăl dar și esența Treimii – iubirea. Și astfel creația nu mai apare ca expresie a iubirii lui treimice,

ci a dublei preexistențe panteistă, emanația prin Logos a spiritelor care participau la ființa lui.

Logosul este mai presus de lume, dar nu Dumnezeu, idee neoplatonistă care nu făcea distincție clară între lume și Dumnezeu. În acest caz crearea lumii implică o necesitate. Dumnezeu nu cunoaște decât facerea nu și nașterea. Este silit de o lege interioară să facă ceva exterior, și în acest caz lumea este o emanație.

Tocmai aceste concepții greșite îl fac pe Sf. Atanasie cel Mare să ia atitudine categorică. Este pentru prima dată când elimină panteismul, făcând distincție clară între Dumnezeu și lume pe de o parte, iar pe de altă parte pune accentul pe deoființimea Treimii, Fiul este de o ființă cu Tatăl, deosebit de lume, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. Iar lumea este creată din nimic prin Logos, el își pune pecetea pe tot cosmosul creat, arătându-se prin El iubirea lui Dumnezeu față de creaturi și de om. Pentru că legătura dintre Dumnezeu și lume este a iubirii în libertate, și libertatea este expresie a iubirii Treimice. Unde scade iubirea se întinde întunericul. Nimeni nu are un sens ca existență izolată ci în comuniune bazată pe iubire. Comuniunea divină devine model de comuniune umană „precum în cer așa și pre pământ”. Iar prin comuniune se merge la viața veșnică, care este raționalitatea omului, scopul pentru care el este creat să rămână și să se împărtășească de cele veșnice care sunt pline de iubire dumnezeiască.

Creația din nimic este garanția că Fiul este deosebit de ea și este de o ființă cu Dumnezeu transcendent, dar și garanția că tot Fiul o poate mântui, ajungându-se la raționalitatea omului, viața veșnică. Căci prin creație omul își capătă eternitatea asigurată prin iubirea Treimică liberă. Creația din cele ce nu există nu garantează veșnicia, deoarece ea vine din existență datorită iubirii divine. Înainte de creație ea a fost în planul veșnic al lui Dumnezeu, gândită de Dumnezeu, fiind conformă cu gândirea Lui, purtând chipul rațiunilor Lui. Gândită în planul veșnic și adusă la viață, este expresia voinței divine, având temei pozitiv. Odată ce este gândită de Dumnezeu din veșnicie, nu avea cum să fie mai înainte, iar aceasta este dovada că aducerea la existență a lumii nu-i o necesitate pentru divinitate, ci expresia dialogul plin de iubire al Sf. Treimi, și atunci creația este liberă, este din libertatea divină și nu apare ca o despărțire de voința dumnezeiască. Dacă n-ar fi din libertate și iubire Creația, atunci putem spune că și păcatul omului rămâne numai ca pedeapsă fără răscumpărare și ar scoate în evidență necesitatea creației și nu iubirea. Dar dragostea în libertate a divinității Treimice aduce și răscumpărarea tocmai de Cel prin care toate sau făcut, adică Fiul lui Dumnezeu care își ia chip de om nu temporar ci veșnic, firea omenească a fost luată de Fiul pentru totdeauna, arătând prin aceasta raționalitatea ei.

Omul, chipul lui Dumnezeu, este legat de Cel ce l-a creat, își soarbe puterea existenței sale din necreat. Chiar legile creației își au originea și susținerea în Dumnezeu Cuvântul. Sunt legi proprii creației în care libertatea divină stă la baza lor. Fără libertate legile creației devin rigide, fără putință de schimbare care duc la apariția și dispariția definitivă și fără sens a tuturor persoanelor umane. Ar stăpâni orbește și fără sens pentru că din ele ar emana lumea. Ele sunt niște rațiuni generale ale ei, ele au o aplicație nu rigidă ci plină de frumusețe. Prin aceasta se arată că, omul este ființă rațională, având o responsabilitate față de el și de comuniunea din care face parte. Pentru că din contră, legile care guvernează lumea sunt pline de libertate, dând omului posibilitatea să nu fie spre pierzare ci spre viața veșnică. Ele sunt date de Dumnezeu ca instrumente folosite de om spre ai fi călăuză spre scopul pentru care a fost creat, adică spre ținta pe care Dumnezeu a hotărât-o din veșnicie, viața veșnică, dar a Lui Dumnezeu pentru creatura Sa, lucrarea mâinilor Treimiei. Prin legile naturii care sunt cuprinse în legea veșnică, pentru că legea veșnică este mersul ordonat al Creației întregi și al fiecărei făpturi dar și fundament al întregii ordini fizice și universale se mențin formele creației, care sunt pline de dinamism. În ele se văd raționalul dar și raționalitatea ca o dinamică a convergenței în cadru fiecărui organism sau forme și între organisme și forme. În ele se vede foarte bine raționalul pus în slujba iubirii. Viața fiecăruia se menține și se împletește prin apariția celorlalte față de sine și a sa față de celelalte.

Iubirea dumnezeiască este veșnică față de om prin faptul că omul după ce cade în păcat nu el este cel ce roagă pe Dumnezeu pentru greșeala ce a făcut-o să-i trimită un răscumpărător, ci Dumnezeu vine în întâmpinarea lucrării mâinilor Sale, omul, și-L va trimite pe Fiul Său să răscumpere greșeala omului. Ce altă dovadă de iubire mai trebuie, pentru ca omul să rămână veșnic? O dovadă în plus a veșniciei omului o arată și faptul că el este singura ființă cunoscătoare și conștientă în lume. Din această cauză caută cu toată ființa sa un sens, o raționalitate. El cunoaște în lume o raționalitate cognoscibilă, iar pe sine se vede ca rațiune cunoscătoare a ei. El este conștient că lumea este pentru el, deoarece are o raționalitate corespunzătoare rațiunii lui, menită să facă posibilă actualizarea rațiunii lui.

Datorită rațiunii lui, omul își dă seama că o Ființă Superioară a creat lumea și pe el, imprimând lumii raționalitate, iar omului rațiunea care se întrepătrund. Lumea nu putea produce pe om și nici omul pe lume, au o raționalitate și o rațiune care nu le aparține ci provine de la o ființă superioară. În caz contrar, dacă n-ar fi fost create de o ființă superioară apariția lumii și a omului nu s-ar putea explica. Pentru că omul este limitat în puterea și cunoașterea lui, nu este capabil să o folosească și să o înțeleagă deplin. El nu poate răspunde singur la întrebările care depășesc trebuințele lui trupești și care totuși i se pun prin firea lui. Iar dacă ar rămâne numai la cunoștința felului cum răspund obiectele lumii trebuințelor lui trupești, n-ar putea alunga gândul că existența lumii și a lui e fără rost. Aceasta se face până când Cuvântul se întrupează. Deci cunoașterea lumii nu-i posibilă și nu se știe rostul ei fără Întrupare. În Cuvânt se găsește viața veșnică, a scopul final al omului. Acum își dă seama de unde provine lumea, omul că sunt opera lui Dumnezeu. Omul nu înțelege cum există Dumnezeu, pentru că nu-i produsul voinței lui. Este mai presus de el. Pe Dumnezeu începe să-L cunoască odată cu Întruparea Cuvântului care reface legătura cu Dumnezeu, ruptă prin păcat. Cuvântul se face trup asemenea nouă ca și noi să devenim prin energii fii ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea totuși, Dumnezeu rămâne transcendent. Numai transcendent poate să creeze liber, să-l facă pe om să înțeleagă că toate au fost făcute pentru el. Toate au o raționalitate pe care omul le poate pătrunde tot prin rațiunea dată, având totuși o limită. Omul este făcut să recunoască prin lume pe Cuvântul creator, dar și mântuitor. Pentru că este sădit în el gândul veșniciei, ca atât cât îl păstrează să trebuiască să cugete la cineva care este veșnic și că el se îndreaptă tot spre veșnicie. Atât raționalitatea, dorința veșnică și gândirea sunt la om date prin creație – chipul lui Dumnezeu – pentru că el este o ființă care înțelege legile naturii, are deci rațiune activă și conștientă căreia îi corespunde raționalitatea naturii.

Pentru că nu-i posibil ca să se identifice Dumnezeu cu natura, deoarece rămâne în contradicție. Cei ce identifică divinitatea cu natura nu poate explica pe de o parte cum natura care devorează toate individualitățile, îndată ce ele apar, pe de altă parte cum să le poată forma. În natură toate sunt dependente unele de altele și totodată se distrug unele pe altele, fiindcă natura nu știe de valoarea individuațiunii. Numai Dumnezeu transcendent naturii și independent de ea, poate explica ambiguitatea naturii.

Natura are pe de o parte viața pe care o primește de la Dumnezeu, iar pe de altă parte deține slăbiciunea și moartea, întrucât ea nu este izvorul vieții depline. Și prin libertatea ființelor raționale create a slăbit legătura cu izvorul desăvârșit al vieții. Iar omul căzut în idolatrie tinde întotdeauna de a reface chipul zeilor, asta se datorează faptului că el întotdeauna și în conștiință încearcă

să refacă persoana, el se simte și simte așa cum a fost creat de Dumnezeu.

Dovada rațiunii umane este și faptul că omul se pune în legătură cu cele ce nu sunt sesizate de simțuri. El își poate aduce aminte fapte petrecute înainte și să le comenteze, chiar să se gândească la viitor, care nu cade sub simțuri. Acestea nu sunt sesizate de animale. Ele au mirosul și dresatul ca să înțeleagă cele ce se întâmplă. Omul are posibilitatea și a înfrânării ceea ce lipsește animalelor. Și simțurile sunt dovada rațiunii, își dă seama că în jur poate să fie rău pentru el, și să se îndepărteze de acolo. El poate pune în comparație cele sesizate pe moment cu cele sesizate altădată și să-și aleagă pe cele pe care ale socotește ca fiind folositoare pentru el. Aceasta este dovada libertății lui față de lumea supusă simțurilor.

Omul are judecată și când săvârșește cele rele și sunt trecute tot prin prisma rațiunii. Ca să crească moral el trebuie să-i pară rău de cele rele și să nu le mai săvârșească, să meargă pe drumul pe care Dumnezeu i l-a arătat – fericirea veșnică. Deci omului îi pare rău de unele fapte, toate acestea se datorează morții. Prin ea omul este pus în legătură cu cele ce nu sunt sesizate de simțuri, cu ajutorul minții se gândește la un viitor nelimitat. Omul judecă mereu faptele săvârșite, căutând să se ferească de greșeli, iar dacă le-a săvârșit și-i pare rău, căci numai așa poate ajunge la scopul dat de Dumnezeu. Omul – microcosmos, are toată armonia, în el este dovada că este creat de o rațiune superioară. Ordinea și unitatea lumii și ele arată același Creator. Esteticul apare tot așa de strâns legat cu raționalul ca și binele. Toate provin din rațiunea unică.

Sf. Atanasie menționează trei felul de rațiuni:

“Rațiunile concrescute cu făpturile. Acestea sunt talentele unor oameni, sunt dotați cu ele;

Rațiunea omului care cugetă și înțelege, sesizează și rațiunile din lucruri și le exprimă în cuvinte;

Rațiunea ca, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl”.

Ele sunt strâns legate. Din ordinea creaturilor constituită din legătura între raționalitățile lor, se deduce că Dumnezeu este Rațiunea, și nu-i o realitate irațională. Este o legătură între rațiunea divină și rațiunea umană prin care omul cunoaște rațiunile lucrurilor ca efect asupra lui.

Dar poate intra și în dialog cu sine și cu Dumnezeu care este perfect. Intrând în dialog cu Dumnezeu, Rațiunea se poate numi în mod deplin și Cuvântul, fiind și în privința aceasta un model al rațiunii omenești care se exprimă prin cuvinte. Astfel omul este în două moduri chip al lui Dumnezeu:

“Prin legătura pe care o are cu cei asemenea lui eu, tu, el, etc.;

Prin dialogul interior ce-l poartă cu rațiunea sa, prin care arată că este o ființă duală potențială.”

Sf. Atanasie unește strâns în rațiunea de Logos înțelesul Rațiunii și al Cuvântului, trecând de la unul la celălalt. Rațiunea este Cuvântul, și Cuvântul este Rațiunea, iar Logosul este desăvârșit. Deoarece este una și singură, Rațiunea divină ține în unitate toate cele create, netrecând în înțelegerea lor de la un aspect antinomic la altul, de la cauză la efect, ca rațiunea omenească.

Existența creației cu buna ei orânduire rațională este o dovadă a existenței unei reflexiuni comunitare a lui Dumnezeu, dovada unui Logos cu care dialoghează Tatăl.

Din acest dialog al Sf. Treimi a apărut lumea. Este opera lui Dumnezeu, care are grijă de ea. Nu poate fi opera întâmplării și fără providență. Toate ar trebui să fie în chip simplu și la fel fără deosebire între ele „Ca într-un corp simplu toate ar fi trebuit să fie soare sau lună, iar la oameni ar fi trebuit să fie mână sau ochi sau picior”

O altă parte socotește că lumea este făcută dintr-o materie existentă din veșnicie. În această situație dacă ar fi așa, Dumnezeu este legat de o slăbiciune, ar fi numai un meșter care modelează ceea ce există. În acest caz nu se poate numi creator dacă nu creează din ceea ce nu există: „Căci s-au făcut cele văzute din cele ce nu se văd”. Dumnezeu nu ne-a făcut nu numai din cele ce nu sunt, ci ne-a dat și viețuirea Sa, având drept scop să rămână veșnic. Dar oamenii prin sfatul diavolului au ales stricăciunea, care a adus moartea. Stricăciunea a fost mai tare ca firea, pentru că a existat în firea omului, a fost o stricăciunea așa-zis ontologică, datorită creației. Și totuși era ținută în fire de legătura cu Dumnezeu. Oamenii au făcut-o să se actualizeze prin păcatul lor. Există grade și în lucrarea stricăciunii datorită gradelor de slăbire a legăturii cu Dumnezeu. Oamenii au fi putut să se apere de ea prin comuniunea cu Dumnezeu. care este izvorul nemuririi și al vieții, rămânând în legătură responsabilă cu Cuvântul.

Prin păcat a slăbit legătura cu Dumnezeu, omul, trupul rămas fără puterea spiritului care a căzut și el, prin păcat se descompune și ajunge în nimic, ne-mai fiind legătură prin rațiune și cuvântul responsabil cu Dumnezeu – Cuvântul, iar în om crește slăbiciunea produsă de egoismul singurătății. În această situație, ca omul să scape de stricăciune, nu-i rămâne decât să-și aleagă „Calea care duce la viață în Adevăr”, altfel întotdeauna va avea de suferit, nu va cunoaște viața veșnică. El trebuie să se mențină în dialog cu Dumnezeu și să se împărtășească de El ca să iasă din stricăciune. Pentru că stricăciunea depășea puterea umană înainte de venirea Răscumpărătorului. La început ei s-au făcut chiar născocitori de răutăți, atrăgându-și în această situație moartea. Ea este consecința nu atât a omului, cât a înșelătorului care i-a deschis așa-zis ochii spre cele care nu erau ale lui, adică nemurirea prin neascultare, lucru înșelător, și și-a atras moartea așa cum Creatorul i-a spus, nu „nemurirea diavolului”. Cunoscând binele și făcând răul, așa cum a făcut diavolul cu primii oameni, el care tot din mândrie și-a ales răul, omul și-a atras întoarcerea de unde a fost luat. Și astfel moartea se întărea împotriva omului prin lege, și nu avea cum să scape, căci a fost rânduită din pricina neascultării.

Nu era posibil ca cele odată create ca ființe raționale să piară, iar pocăința nu împlinea ceea ce era potrivit cu Dumnezeu, nu-i putea să-i ridice pe oameni din cele ale firii, și să înceteze numai păcatul, nu și stricăciunea firii omenești. Tocmai stricăciunea trebuia distrusă, iar moartea nu se cuvenea să fie înlăturată înainte de a se împlini, datorită răutății și neascultării omului, s-a milostivit, s-a pogorât la stricăciune și nesuferind moartea care aducea pierderea neamului omenesc, își ia trup Cuvântul, nestricăcios, care nu era departe de om, trup omenesc făcându-l propriu, și l-a predat morții pentru toți, din iubire față de creatura rațională a dumnezeirii. Ca astfel omul să se întoarcă spre nestricăciune și să fie ruptă legătura morții prin învierea Mântuitorului, astfel omul să cunoască pe Făcătorul lui. Să deschidă rațiunea omului spre cele de trebuință, adică să ajungă la nemurirea prin har care este raționalitatea creației și a omului. Să-l facă să înțeleagă Realitatea infinită care este Rațională.

Nimic din ce este creat nu este fără raționalitate și fără rațiune. Tocmai de aceasta are loc întruparea Cuvântului să nu distrugă rațiunea care vine de la Creator. Pentru că distrugându-se rațiunea, raționalitatea n-ar mai avea rost. Totul era stăpânit de moarte, fără nici un rost și puterea morții își depășea atribuțiile. Astfel ea trebuia să vină ca încălcare a legii de către om și trebuia să-și piardă puterea. Pentru că omul rațional care este după chipul Rațiunii trebuie să se închine Celui care l-a creat și nu la altcineva. Să nu se îndrepte omul spre o trăire fără rațiune căci astfel viața lui nu ar avea sens. Rostul lui este viața veșnică, scopul creației pe care l-a rânduit Dumnezeu din veci. Sf. Atanasie cel Mare tocmai aceasta scoată în evidență – creația ca expresie a iubirii Treimice care îl va duce pe om la raționalitatea stabilită – viața veșnică.

V. 4. Raționalitatea Creației la Sfântul Grigorie de Nyssa

Creația, ordinea, armonia dar și guvernarea ei pentru a ajunge la scopul final îl amintește și Sf. Grigorie de Nyssa. Lumea ar pierii dacă n-ar fi guvernare, spune Sf. Grigorie de Nyssa. Ca și ceilalți Sf. Părinți și Sf. Grigorie de Nyssa îl preocupă lucrarea divină, rațiunea și raționalitatea ei, rolul important pe care l-a avut Dumnezeu în creație, o dată adusă la existență. Fără o susținere, fără o îngrijire totul ar pieri. Opera lui Dumnezeu n-a fost făcută spre pierire, ci din contră pentru a exista veșnic. La baza creației a stat iubirea. Omul vine la existență după chipul lui Dumnezeu. Păcatul omului n-a rupt iubirea divină, din contră a rămas aceeași pentru că se arată din plin la răscumpărare. Lumea a fost răscumpărată prin Fiul lui Dumnezeu care a mers până la moarte, ca omul și natura să nu piară. Bucuria Întrupării nu vine numai la om, ci și la natură, și ea primește puterea dumnezeiască a Întrupării.

Este de remarcat că legată de creație apare mișcarea. Mișcarea este dată odată prin facere. Fără mișcare nu-i viață. Mișcarea nu trebuie înțeleasă numai ca o mutare dintr-un loc în altul, dar și creștere și alterare. Prin ea omul ajunge la alterare pentru că se mișcă în timp, iar timpul este ireversibil, producând îmbătrânirea și neputința, drumul spre cele veșnice, cu toate acestea timpul nu poate să schimbe firea. Aceasta este neschimbătoare, și ea se mișcă dar nu se alterează pentru că Dumnezeu a sădit în firea umană un amestec de dumnezeiesc și de omenesc ca să poată gusta din fericirea amândurora, atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât și din plăcerile pământești prin simțământul pe care îl are că nu-i străin nici de bucurii. Și tocmai această alternativă arată că omul este liber și totodată stăpânul naturii înconjurătoare. Creația lui a fost făcută în mod deosebit, cu participarea directă nu prin Cuvânt, fiind încununarea întregii creații, având poziția verticală, și în mod deosebit are chipul lui Dumnezeu care îl face să înțeleagă că este mai presus de toate. Dar ca o ironie a sorții, cel mai puternic vine în lume gol și neajutorat, sărac și lipsit de lucru, Tocmai din această pricină l-a făcut pe om să gândească că are nevoie de foarte multe ca să ajungă să stăpânească. Știe că este gol și-și face îmbrăcăminte. Nu poate fugi ca un animal, fiind mai greoi, dar asta nu-l împiedică să nu folosească calul, îmblânzindu-l. Treptat-treptat, el începe să descopere toate cele necesare care îl

fac stăpân. Dacă mic merge de-a bușelea, asta arată că și el aparține naturii. Cu timpul el devine ținuta dreaptă, orizontală spre cer, arătând un grad deosebit de ridicat. El se deosebește de celelalte animale, tocmai prin ținută și prin faptul că la sfârșitul creației ca o încununare l-a făcut Dumnezeu. A apărut la urmă – prin aceasta Moise a vrut să ne descopere existența sufletului într-un limbaj învăluit.

În puterea vegetativă și vitală, Sf. Scriptură ne dezvăluie o întreită gradație. Prima de creștere și hrănire, hrana este necesară creșterii, adică treapta naturală care se găsește la plante. Al doilea fel de viață este cea care cuprinde pe cea dintâi, adăugându-se „un dar” de a se conduce după instinct sau simțuri, este viața proprie a animalelor, pentru că pe lângă hrană au și activitatea senzorială, afectivă. Al treilea – viața corporală desăvârșită, care este la om, pe lângă hrană și cele instinctive și afective are rațiune, chipul lui Dumnezeu, și este propriul conducător. Prin aceasta arată că omul este liber făcut din libertatea divină și are cugetare adică sufletul, care nimeni dintre noi nu-l cunoaște cum trebuie. Și atunci această părticică proprie n-o cunoaște cum trebuie, și se poate dovedi prin faptul că unii socotesc că puterea spirituală netrupească ar fi mărginită și s-ar găsi la niște simple limite spațiale și este legată de un anumit loc, fragmentându-l și totodată o separă prin diferite activități interne cum sunt supărarea, bucuria, durerile unui organism, rupându-l de întreg. Lucru nefiresc, deoarece în alcătuirea trupului fiecare mădular săvârșește o lucrare aparte, potrivit puterii lui născute, tot așa păstrează în suflet întreaga legătură până și cu ceea ce se întâmplă în partea rămasă în nelucrare, nu numai în cea lucrătoare. Pentru că este cu neputință ca să se sfâșie întreaga unitate a firii, în această

vreme, chiar dacă nu totdeauna puterile sufletului sunt deopotrivă de lucrătoare.

Indiferent de activitatea noastră lucrătoare sau stare de veghe, cugetul nostru cugetul nostru, conștiința morală are rolul de conducător care dirijează întreaga activitate. Pentru a stabilii semnificația cuvântului „cunoaștere” nu trebuie să ne gândim în primul rând la înțelegere și al știință, ci mai ales la închinarea sau dăruirea spre ceva ce-ți stă în inimă. „Cunoscut-a Domnul pe cei sunt ai Săi”(II Timotei 2, 19). „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi”(Matei 7, 23). Înclinarea aceasta este spre bine sau rău. Pentru că răul nu ni se oferă direct ci pe față în firea lui. Întotdeauna el este împodobit deosebit tocmai pentru a fi atrăgător. El a fost învăluit sub două aspecte: una ascunzând în taină prin cursă vicleană, pierirea omului, pe de altă parte ca să fie cât mai atrăgător arată chipul binelui, și de aceea șarpele laudă că rodul pomului care era deosebit și plăcut le vedere, dorit de primii oameni, nu le va aduce moartea, ci din contră, fără însă să le arate ce se găsește sub rodul pomului – răul. Și astfel mâncând omul și-a adus moartea. Pomul acesta al binelui și răului a fost numit așa pentru că se administrează împreună cu miere ca și otrăvurile cele mai puternice, dând un gust pe cât de bun, tot pe atât de amenințător și nimicitor pentru cel care se atinge de el. Dar răul nu-i atât de puternic ca binele căci ce se află în mișcare și merge spre bine vine și progresul, deși de multe ori ai impresia că tot răul este mai puternic.

Răul trebuie să dispară și va dispărea, datorită veșniciei omului, căci în împărăția cerească faptele bune care înglobează binele stau la baza fericirii veșnice. Cel ce face răul de rău va avea parte. Dacă nu va constata că cel ce face rău regretă faptele, atunci binele îl va cuprinde și va modifica din temelie comportarea viitoare. Pentru că omul a fost făcut bun prin participarea directă din pământ, din materie. Mulți au socotit-o ca fiind veșnică, nu că ar proveni de la Dumnezeu, sau că ea nu poate proveni din ceva intelectual și material. În această situație dacă nu este adusă la existență materia de cineva mai presus cu o deosebită putere intelectuală, n-ar mai avea anumite calități pe care le sesizăm la orice pas, ca exemplu sămânța care cade în pământ și aduce multă roadă. Sf. Grigorie de Nyssa accentuează foarte mult căldura care există în omul viu, o condiție a vieții, adusă de efortul inimii în legătură cu plămânii. Aerul rece este inspirat, iar inima îl transformă în aer cald. O comparație cu foalele fierarului care atrage aerul rece și-l insuflă cald spre foc ca să se aprindă. Iar acest circuit se datorează mișcării.

Rolul deosebit pe care îl are mișcarea în viața omului că toate se mișcă în felul lor, independente pe de o parte, dar comune făcând din mișcare o unitate. În om există în permanență mișcarea componentelor. Și exterior transmite mișcarea ca o unitate. Alimentația este una, dar hrănește întreg organismul uman, fiecare își ia ceea ce este necesar pentru existență, tot într-o mișcarea care la rândul ei aduce mișcarea generală. Iar mișcarea este dată de Dumnezeu omului odată cu creația în momentul suflării de viață. Când sufletul pătrunde în om, atunci a primit și primul om mișcarea. Se poate spune că Sf. Grigorie de Nyssa aduce în față și verticalitatea, specific umană, ca o deosebire radicală față de celelalte vietăți. Verticalitatea omului scoate în evidență faptul că omul este făcut cu destinația cerului, iar celelalte viețuitoare să țină de pământ. El este simplu descompus, cu multe mădulare, având însemnătatea lor. Verticalitatea o are pentru a contempla cerul. Toate sunt făcute cu un rost, se vede și aici Rațiunea divină cu raționalitatea pe care o are fiecare mădular. Întreg organismul uman are caracteristici prin care se poate arăta armonia și ordinea lor.

Pentru că Dumnezeu l-a creat pe om din natura văzută și nevăzută, în mod special, ca și prin aceasta să se arate ordinea și armonia, fiindcă ele este un microcosmos „în macrocosm” observatorul lumii văzute, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, vremelnic și nemuritor, și se îndumnezeiește prin participarea la iluminarea dumnezeiască și nu prin transformarea sa în ființă dumnezeiască.

El este conștient de toate acestea pentru că a primit suflet rațional și gânditor de la Creator. I s-a dat sufletul ca substanță vie, simplă necorporală, fără să se vadă de ochiul trupesc, nemuritoare, fără formă, spirituală, servindu-se de un corp organic, care îi dă putere de viață, de creștere, de simțire, de naștere, fiind partea cea mai curată. Sufletul este liber, schimbător însă prin voință și aceasta căci este zidită. Pe lângă toate acestea sufletul este rațional, după cum am spus. Și aceasta să-și dea seama de cele din jur că sunt pentru el, de la Creator. Înțelege rostul creației, se face părtaș la activitatea divină prin har, devenind virtuos. Dar poate foarte bine să se înlăture de Creator tot prin această rațiune, fiindcă este făcut în libertate, din libertatea divină, uită scopul său dat de Dumnezeu, uită raționalitatea sa și a celor înconjurătoare. Dar El, prin care toate s-au făcut, stă la ușă și bate ca să fie primit să cineze cu el. pentru că nu în întregime omul uită de Dumnezeu, are în el o mică părticică de care să se apuce să-și revină spre cele dumnezeiești, spre cele care trebuie să meargă. Și bucuria este mai mare în cer când cel ce l-a uitat pe Creator se întoarce la el. Iată dragostea dumnezeiască, așteptarea ca cel pe care l-a zidit să-și dea seama de rațiunea tuturor, și raționalitatea tuturor. Să-și dea seama cât de mic este într-un univers așa de mare pe care îl stăpânește, să fie conștient că-i un microcosmos, că-i ființă rațională, înzestrat de Dumnezeu, și că are o singură țintă – viața veșnică, adică nemurirea prin drumul creat de Logosul divin întrupat. El a deschis porțile Raiului prin învierea Sa ca omul să poată pătrunde. Numai o minte luminată de credință înțelege rostul omului pe pământ și dincolo de moarte. Să înțeleagă darurile date de Creator, care îl fac nemuritor prin har, ca părtaș al energiilor divine.

V. 5. Raționalitatea creației la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Sf. Maxim Mărturisitorul accentuează mișcarea ca necesitate a vieții, veșnicia numai a lui Dumnezeu, rațiunea creației și raționalitatea ei ca expresie a Rațiunii divine, particulele care compun întregul, rolul omului în lumea creată, destinația lui – viața veșnică. Toate acestea și altele sunt scoase în evidență de Sf. Maxim Mărturisitorul pentru a cunoaște și a înțelege creația divină. Combătând origenismul al preexistenței, reliefează și mai mult frumusețea creației ca gândire veșnică a Sf. Treimi. Numai așa putem să înțelegem și să ajungem la ceea ce ne-a chemat Creatorul încă de la facere, să ne dăm seama că toate prin Cuvânt s-au făcut, ca omul să fie centrul universului și să-L preamărească pe Creator prin rațiunea dată și să se miște spre țelul final – viața veșnică.

Omul, chipul lui Dumnezeu, a primit odată cu rațiunea și mișcarea care vine de la Dumnezeu, cel ce este nemișcat, iar existența din nimic a tuturor e în mișcare cu o țintă determinată, ajunsă la ultima, se va opri pentru că mișcarea arată creația omului, cugetată anterior. Este posterioară Facerii, așa cum Sf. Scriptură ne arată, că l-a făcut din țărână și apoi i-a dat suflare de viață care cuprinde și mișcarea. Nu este veșnică, așa cum nici materia nu este veșnică. Este

dată după trebuința celor inteligibile, celor sensibile. Toate se mișcă fie în linie dreaptă, fie în cerc, în spirală, dar ea este simplă sau compusă, mergând spre o țintă finală așa cum am mai spus, dar nu-i ținta sa proprie, pentru că nu-și este nici cauza sa, deoarece ar fi nefăcut, fără început și nemișcat, ca unul ce n-ar avea să se miște spre nimic. Cel creat suportă mișcarea fără voia sa, iar cel necreat nu este supus pătimirii, pentru că este singur infinit și necircumcis, fiind scop în sine, necauzat. Mișcarea are scop final existența fericită, precum începutul ei este însăși existența. Prin rațiunea dată nouă înțelegem că toate au fost aduse din nimic la existență de către Rațiunea cea Una. Iar rațiunea dată este o parte din Rațiunea cea Una, care stă împărțită în chip neîmpărțit în varietatea făpturilor.

Toate făpturile sunt părți ale lui Dumnezeu în sensul că au rațiunea ipostatică a divinității ca principiu și cauză. Iar acestea subzistând în Divinitate dinainte de veacuri fiind aduse la existență din nimic cu rațiune și înțelepciune. La vremea cea din veac stabilită, care s-a multiplicat din bunătate în toate câte sunt în ea. Prin ea există, persistă și se mișcă, împărtășindu-se de divinitate prin înțelegere sau prin rațiune, fie prin simțire, fie prin mișcare vitală. Pentru că toate au o logică divină în creație, există o rațiune a creației îngerilor, o rațiune a fiecăruia dintre ființele și puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o rațiune a oamenilor.

Toate sunt părți ale lui Dumnezeu, prin însăși rațiunea după care au fost create, căci ele au fost cunoscute mai înainte de toți vecii ca fiind părți în El și la

El – Dumnezeu, și își găsesc rostul la timpul potrivit și arătând înțelepciune divină, dar și faptul că sunt mărginite. Omul făcut din suflet și trup după chipul lui Dumnezeu, din bunătate și iubire, ca rod al lui să tindă cu putere spre Dumnezeu pentru a se îndumnezei tocmai prin asemănare dată tot la Facere. Iar prin grija plină de știință față de ceea ce este supus lui, și în temeiul poruncii care îi cere să iubească pe aproapele ca pe sine însuși și să susțină trupul cu cumpătare, să-l facă rațional și propriu lui Dumnezeu prin virtuți, ca pe un împreună slujitor. Dar prin neascultare omul a primit pedeapsa care se referă la trup, nu la suflet. Această pedeapsă nu i-a dat ca o greșeală anterioară sufletului în altă stare preexistentă, ci datorită mișcării iraționale a cugetării noastre, pentru că în loc să-și îndrepte ținta către Dumnezeu s-a îndreptat către trupul care n-a fost făcut veșnic. Și s-a transformat iubirea divină în iubirea nimicului. Această iubire a dus pe om la suferință, ca din aceasta să se învețe să se întoarcă iarăși spre ceea ce este veșnic – Dumnezeu. Prin iubirea nimicului activitatea umană nu-i durabilă, este schimbătoare și se schimbă mereu în altceva, pentru că lucrarea omului este sub păcat, rea, deci îi aduce nefericire omului. Căci fericirea este una singură – să te cunoască pe Tine.

Toate așa-zise fericiri ale omului nu sunt decât nefericiri, pentru că ele nu sunt perceptibile pentru cel ce le face, ci pentru cel de alături care îl socotește fericit. Dar această zis fericire este o lipsă de Dumnezeu. Omul nu-și dă seama că fericirea nu-i în lumea materială, pentru că deși o deține, de fapt ea se îndepărtează de om pentru că și ea este trecătoare. Trebuie ca el să-și dea seama că trăirea în evlavie pentru a afla adevărul, că este mădular și trup și plinire a celui ce împlinește toate, însuși Hristos, care s-a făcut om tocmai ca omul să devină evlavios, să se îndumnezeiască, să revină la scopul primordial. Această mare taină a iubirii lui Dumnezeu prin întrupare a fost din veac ascunsă, neștiută, care a păstrat aceeași țintă pentru om. El, omul, refuzând partea cea bună a îmbrățișat puterile naturale, folosindu-le în scop rău, iar Dumnezeu, ca să nu se înstrăineze de El, a introdus alt mod mai minunat și mai dumnezeiesc decât cel dintâi, prin coborârea Fiului în umanitate, ridicând umanitatea la scopul din veac stabilit.

Prin întrupare nu înseamnă că Dumnezeu a schimbat planul, din contră l-a făcut pe om să-l înțeleagă mai bine. Dacă prin porunca dată „să nu mănânce” omul s-a pus sub ascultare de Dumnezeu, prin întrupare omului i se șterge greșeala, dar este mai dumnezeiesc decât cel dintâi, pentru că este deasupra firii. Aceasta este taina venirii lui Dumnezeu la om, ca omul să se îndumnezeiască. Este de remarcat faptul că părticica este tot una cu mădularul, fiindcă împreună formează totul, întregul. Nici o părticică nu poate fi lăsată de o parte, toate provin de la Dumnezeu, și au drept scop cel pentru care a fost creată. La fel se poate spune despre trup și suflet, ele sunt părți ale omului, au cu necesitate o referire una de alta, venind la existență odată, pentru că separându-le sunt două specii, formând o nouă specie, care pătimind din afară au devenit ceea ce nu erau și se corup. Dacă prin fire ele se unesc, atunci se va întâmpla datorită firii de-a pururi, și niciodată sufletul nu va înceta să se reîncorporeze sau trupul să se unească cu alte suflete. Prin această continuă reîncorporare se distruge valoarea trupului, socotindu-l rău, iar aceasta n-ar mai fi posibilă mântuirea; întruparea în trup a lui Hristos aduce valoarea trupului, pune în evidență tocmai această unitate între trup și suflet care sunt împreună o specie apărute împreună: trupul își capătă valoarea lui veșnică, ca mediu de manifestare a dumnezeirii. Nu

ar putea fi posibilă moartea. Orice specie nu e cu putință să se prefacă în altă specie fără corupere.

Specia și persoana umană se mențin și se condiționează una pe alta numai dacă sufletul și trupul nu se unesc, ci vin la existență odată. Dacă nu-i așa, sufletul după aducerea la existență există pururi ca ființă, nu desprins în afară de relație, ci în relație de timp, loc și de scop cu relația lui, căci după moartea trupului sufletul nu se mai numește suflet, ci sufletul omului, căci și după trup, după moartea trupului are ca specie a lui întregul uman, drept caracteristică ce îi revine ca unei părți a acestuia, în baza relației. Este și el după fire muritor, dar nu este dezlegat de întregul din pricina nașterii, căci se numește trupul omului. Căci trupul și materia au efecte asupra sufletului deoarece el este legat în timp de materie și trup.

Rațiunea este cea care dirijează mișcarea care se răsfrânge și asupra mișcării fizice, pentru că noi dirijăm mișcarea firii noastre, indirect și al forțelor din natură, dar spre bine ca printr-un frâu de la pornirea ei spre ceea ce nu se cuvine. Ea este urmată și de contemplație și făptuire. Este legătura între ele. Contemplația are un rol practic, prin ea se înțelege semnificația spirituală a aspectelor creației. Prin ea se călăuzește omul în desfășurarea vieții spirituale, ajungând la un înțeles prin contemplație a lucrurilor. Aceasta se datorează însă judecății raționale, care având toată virtutea trebuie să se miște numai spre adevăr, căci are înlăuntrul său toate acestea spre bine, pentru că intelectul și-a adunat cele mai puternice rațiuni nepasionale, care datorită virtuții pe de o parte este o eliberare de servitutea timpului și a lumii, iar pe de altă parte este o folosire a lor deoarece trupul și sufletul sunt legate prin creație. Nu numai senzația că nu mai este nevoie de material, este un triumf al libertății, ajungând când rațiunea nu-i pasională. Rațiunea este pe de o parte contemplativă, și pe de altă parte activă ca funcție a sufletului. Contemplativă este prin minte, cunoscând cum sunt lucrurile, iar activă prin chibzuința care ne duce spre ceea ce este făcut bine. Ele au fost numite prima înțelepciune, a doua prudență.

Mintea omenească s-a abătut de la adevărata mișcare spre Dumnezeu, se mișcă spre patimi și spre cele supuse simțurilor ca fiind singura direcție, singura țintă, pentru că s-a lepădat de țelul inițial al mișcării. A descoperit trupul în patimă și lucrarea simțurilor, arătându-le că aparțin trupului în suflet. Mintea este pentru partea conducătoare a sufletului dar este întunecată de patima trupească, iar acoperământul este înșelăciunea senzațiilor care împiedică sufletul să treacă la cele inteligibile. Lăsând de o parte adevărata bunătate se îndreaptă spre cele lumești, distrugându-se, aducând mânii și fapte nefirești cu plăceri tot așa de neînțeles.

Ea, plăcerea, vine prin lucrarea simțurilor de la ceva oprit, din pasiune, devenind o poftă fără rațiune. Poftă lângă senzație se transformă în plăcere, mai ales când atinge lucrul sensibil și tocmai aceasta este adevărata luptă ca și trupul să fie alături de suflet ca să facă voia cea adevărată, să facă plăcere mișcării spre țelul de la început creat. Această lucrare nu se realizează decât prin putere duhovnicească, cu o voință puternică, printr-o lucrare urmărită cu știință să-și impună și să meargă spre ținta adevărată.

Toți primim de la Dumnezeu ceea ce este necesar ca lucrarea trupului și a sufletului să fie una spre bine. Pentru că sufletul este înzestrat cu minte, rațiune și simțire, adică pe lângă rațiune lăuntrică și pe cea rostită, pe lângă mintea înțelegătoare și pe cea pătimitoare pe care o numesc capacitatea animalului de a primi chipuri, potrivit căreia și celelalte animale se cunosc, ne cunosc pe noi, locurile ce le-am străbătut, stând în legătură cu simțirea, care este organul de percepere al chipurilor.

Mișcarea trebuie să meargă spre cauza sa ca țintă finală, nu mai poate merge îndărăt că-și încetează mișcarea. Totuși Dumnezeu a făcut ca și omul să-și aibă contribuția sa proprie spre a se mișca înspre Cel ce l-a creat. Pentru că fiecare ființă are un sens sau o temelie specifică existenței. Prin aceasta omul trebuie să se opună patimilor care sunt piedici în mișcarea spre Dumnezeu, făcând ca ființa umană să-și piardă orice formă de a se salva. În această situație trebuiesc desfăcute forțele patimilor, singularizându-le ca astfel să se treacă peste ele. Pentru că patima singură slăbește. Ea întotdeauna este urmată și de altă patimă. Dacă patima lăcomiei nu cuprinde și nu este întreținută de mândrie sau altă patimă, ea scade, slăbește. Și astfel devenim statornici, sprijiniți pe virtuți care sunt punți către Dumnezeu.

Dumnezeu care a creat universul văzut ca o carte ce are ca litere și silabe corpurile constituite prin combinarea multor calități care sunt cele mai accesibile, având nevoie de cugetare pentru a le sesiza. Ele sunt expresia unui unic Cuvânt, care îl face cunoscut și în esența Lui. Este Rațiunea unică străbătând în toate. Universul creat îl face cunoscut pe Dumnezeu – singurul Creator, dar și Rațiunea cea unică care se manifestă prin toate rațiunile reprezentate de lucrurile făcute. Este interesant că Sf. Maxim vede universul ca fiind o cuvântare încorporată. Lumea grăită care se găsește în Sf. Scriptură ca un

univers grăit. Acestea două Sf. Scriptură și lumea creată acoperă și descoperă că Dumnezeu este aceeași Rațiune pentru amândouă, care nu-i o descoperire deplină, ci incompletă. Literele din Scriptură și cele văzute ale lumii sunt ca niște veșminte ale Rațiunii divine. Înțelesurile Sf. Scripturi și cele nevăzute ale lumii nu sunt nici ele decât trupurile Rațiunii, nu Rațiunea însăși. Lăsându-le pe acestea două care ne duc la a cunoaște prin ele la Rațiunea creatoare, și se pot depăși prin negație ca să ajungem la Rațiunea Una ce este dincolo de înțeles, atât al cuvântului cât și al legii creației. Dacă nu ajungem la aceasta, rămânem numai la litera din Sf. Scriptură și la rațiunea imanentă a creației, nemaiputând în acest caz ca Rațiunea să se întrupeze.

Distingând creația, Sfinții au adunat rațiunile din ea care sunt tainice, deosebind-o în: substanță, mișcare, diferență, unire și stabilitate. Dintre acestea trei sunt modurile contemplației rânduite spre cunoașterea lui Dumnezeu: cel referitor la substanță, cel referitor la mișcare și cel referitor la diferență. Din acestea omul cunoaște pe Dumnezeu: Creator, Proniator și Judecător. Prin unire și stabilitate se apropie de Dumnezeu prin virtute, deschizând drumul minții spre adevărata cunoaștere și menire a ei. În substanță se caută cauza lucrurilor și nu a ființei, căci nu se poate să se urce de la cauzat la cauză. Mișcarea este arătarea proniei lucrurilor. Prin aceasta privind identitatea ființială nealterată a fiecăruia după specie. Așa cum prin substanța lucrurilor ne indică cauza lor care e și substanță, la fel mișcarea lor ne indică o pronie a lor. Numai această grijă o face ca să nu iasă în mișcarea lor din cadrul speciei lor. Datorită ei ființele și speciile rămân în același timp unite și distincte, așa cum au fost create. Pronia este păstrarea creației în specie și individualități, dar nu ca un întreg static, ci în mișcare, pe care individuațiunile se dezvoltă și rămân în legătură unele cu altele. Pronia este o acțiune și negativă și pozitivă a lui Dumnezeu. Diferența între creaturi ni-L prezintă pe Dumnezeu, Cel ce a pus în ele o varietate de rațiuni armonioase, care le dă posibilitatea să rămână, din mai multe specii scoțând în evidență și judecata lui Dumnezeu de care este legată Creația.

Pentru că toate făpturile unite cu rațiunile după care au fost create s-au făcut și î-și au identitatea lor naturală, necălcată, legalitatea lor neschimbată precum a judecat și a hotărât de la început Făcătorul să fie, și ce să fie, și cum să fie fiecare. Unirea lucrurilor, sinteza lor este simbolul liberului nostru arbitru. Unind iarăși poziția stabilă cu mișcarea și unirea cu diferența, au distins în chip neîmpărțit întregimea universului și substanță, diferență și mișcare, și aplicând cu măiestrie categoriile cugetării au cunoscut din cele cauzale în chip diferit cauza. Și au înțeles că aceasta este înțeleaptă și este vie.

Privind în chip înțelept rațiunea, concentrația corpurilor legate în ea în chip variat, unele din ele sunt sensibile, perceptibile și generale, dar se cuprind și se prefac în toate prin schimbarea reciprocă a proprietăților calitative a fiecăruia. Cele ce sunt se cuprind după fire în cele supuse simțurilor, iar cele impuse simțurilor în cele ce sunt prin simțire, ca unele ce sunt percepute.

Cele generale se strică, prefăcându-se în cele particulare prin schimbare, iar cele particulare în cele generale prin prefacere, iar descompunerea unora se produce prin nașterea altora. Deci descompunerea provine din schimbare. Aceasta este firea lumii sensibile: descompunerea și prefacerea între-olaltă a corpurilor din ea, din care și în care constă sfârșitul. Pentru că nu-i rațional să se numească veșnic ceea ce nu-i mereu la fel, fără schimbare și prefacere, ci se împrăștie și se preface în nenumărate moduri. Nu va mai fi la sfârșit nici una din existențe, și nici o mișcare a lucrurilor, când se va desface cu bunăvoie de afecțiunea față de trup și de lume, care este producătoare de prăpastie între Dumnezeu și oameni.

Căci nu poate străbate totul mintea pentru a cunoaște pe Dumnezeu, ci este nevoie de virtute care ne duce dincolo de lumea trecătoare. Prin mintea noastră, socotind că lumea este fără început, este fals, deoarece tot ce se mișcă nu este fără început, căci nu are nici o cauză, pentru că are drept început pe Cel ce mișcă și drept cauză pe cel ce o cheamă și o atrage spre ținta finală. Mișcarea este dovada că lumea nu e de la sine și pentru sine, ci are un principiu și o cauză. Ultima țintă a ei trebuie să fie nemișcarea, ca să nu mai ducă la alt principiu, la altă țintă. Nu poate primi rațiunea infinității. Iar universul nu are mai presus cuprinsul lui, căci este irațional, că nu este cu putință să se cugete cuprinsul universului mai presus de univers propriu, ci își au circumscrierea de la sine, în sine, având puterea infinită ce circumscrie toate a Celui ce este cauza tuturor, însăși marginea cea mai dinafară, fiind spațiul universului care se definește ca periferie exterioară a lui, sau poziția din afară, sau marginea conținătorului în care se conține conținutul. Dar și el este sub timp. “Toate cele ce au existență după Dumnezeu nu au în mod simplu ci cumva, și de aceea nu sunt fără de început. Căci tot ce primește rațiunea unui „cum”, deși este totuși, a fost cândva „când nu era”, este deci mărginit, deoarece orice fel de „cum” exclude alte moduri ale lui. De „cum” existențial ține și „când” și „unde”, adică timpul și spațiul care la rândul lor și ele sunt mărginite. Dacă există cândva și undeva nu este mai presus de când și de unde. Deci nu sunt infinite, Dumnezeu necăzând sub categoria existenței determinate, este mai presus de timp și spațiu”. Limitând toate în timp și spațiu Dumnezeu, arată cât de neputincios este atât omul cât și viețuitoarele să-și prelungească existența. Rămâne dependența de timp care aduce treptat încetarea mișcării, esența vieții. Dovada că tot ce se mișcă este limitat în existență trupească, materială, are efect timpul asupra ființelor.

Cu cât sunt mai multe lucruri, cu atât substanța nu poate fi infinită. Astfel substanța tuturor nefiind oprită este clar, nu ipostasurile lucrurilor singulare, nu sunt fără circumscriere, circumscriindu-se în rațiunea lor reciproc prin număr și substanță. Iar dacă nici o existență nu este liberă de circumscriere, este limpede că toate existențele au primit potrivit cu ele și însușirea de a fi cândva și undeva. Nici una dintre existențe căreia i se poate cugeta altceva anterior și cu care se poate cugeta altceva deodată, nu e fără de început sau necircumscrisă, deci a fost cu siguranță o dată când nu era nimic din cele ce sunt, iar apoi s-au făcut. Nu este cu putință să fi fost și totodată să se facă fără prefacere și fără schimbare, primind o însușire de care era lipsită. Tot ce se preface sau se schimbă sau are o lipsă de formă nu poate fi prin sine însuși desăvârșit și va avea nevoie de altceva care să-i producă desăvârșirea. Dacă are nevoie pentru desăvârșire, are nevoie cu mult mai mult de altceva pentru existența sa. Căci dacă substanța este mai mare decât forma, iar pe ea a putut să și-o dea sieși și s-o aibă, acel lucru cum și-a fost suficient ca să aibă simplu sau să-și dea sie ceea ce-i mai mic, adică formă. Dacă pentru a-și da sie ceea ce este mai mic sau pentru a-l avea simplu nu-și este suficient, acel lucru pe care pot să îl numească substanță sau

materie, înseamnă că n-a putut să aibă nicidecum fie de la sine, fie și mod simplu, ceea ce-i mai mic, cu atât mai mult nu poate să aibă însăși existența, fie

în mod simplu, fie în oricare alt mod de la sine. Dacă n-a putut să aibă ceea ce-i mai mic, forma, nu poate avea ce este mai mare, însăși existența. Iar pentru a primi desăvârșirea este nevoie de timp, și de alte condiții, pentru că nu se poate desăvârși prin sine.

“Dacă materia fiind din veci n-a fost făcută, iar dacă n-a fost făcută, nu este nici mișcată, nefiind mișcată, nici n-a putut să fie, neîncepând și să fie este deci fără început. Și în acest caz este și nesfârșită. Iar dacă este nesfârșită, cu siguranță este și nemișcată, căci infinitul este nemișcat, fiindcă nu are de ce să se miște”. În această situație sunt două infinituri neîncepute și nemișcate: Dumnezeu și materia, ceea ce nu-i cu putință. Fiind două existențe, Dumnezeu și materia, nu pot fi infinite și fără de început și nemișcate, deoarece există o relație între ele, fiind dependente unul de altul, și fiecare este mișcat de celălalt, deci circumscrise atât prin unire cât și prin despărțire, și nu va putea fi începutul a ceva în general.

„Prin unire întrucât existența ei constă din compoziția unităților sub care este cuprinsă ca sub părțile ei, și care se poate tăia ca în părțile ei”. Și nimic despărțit sau posibil de despărțit, dar nici chiar ceea ce se numește împărțire sau compunere, nu poate fi infinit deoarece toate acestea se cugetă în relație, iar infinitul este fără relație, deoarece nu are ceva unit cu sine prin relație, iar prin despărțire, întrucât este mișcată de numărul din care a început, pentru că nu are prin fire, și fără relație existența. Și nimeni dacă este părtaș cât de cât de

rațiune nu va spune că este infinit lângă ceva care se cugetă din veci, altceva deosebit după ființă, știind că celui ce judecă altfel îi scapă cu siguranță rațiunea infinitului”. “Infinitul este necuprins după ființă și neînțeles după putere și necircumscris după lucrare și fără început de sus, și fără sfârșit în jos. În cazul când sunt două infinituri, unitățile ei coexistându-și reciproc se mărginesc una pe alta, neîngăduind nici una din ele să se vadă cealaltă în mod nehotărnicit, având-o alăturată, dar nu deasupra ei, și astfel își răpesc pe drept cuvânt una alteia rațiunea infinității”. Nu poate fi nici fără de început, căci începutul este unimea, și-n acest caz nu este nemișcată doimea, căci este mișcată de număr, primind existența prin adunare și spre ele prin împărțire. Tot ce se mișcă are început, căci cel ce mișcă este nemișcat. Numai unimea este nemișcată, deoarece nu are nici un număr pentru că nu are nimic împreună existent, fiind cauza tuturor, cauza necauzată. În acest caz dumnezeirea este mai presus de toate, atât a unimii, cât și a treimii, așa cum știm Dumnezeu este unul în Treime, așa cum am putut să-L cunoaștem prin credință, fiind mai presus de toată infinitatea, cunoscut numai că este, nu ce este, și că este Făcător și Ziditor a tot veacul și timpul și a tuturor.

În această situație numai ceea ce este compus se mișcă, deoarece se mișcă părțile ca să se adune, să se asimileze, sau să se despartă, într-o creștere și descreștere ritmică, se mișcă numai în sine într-un proces de asimilare și desăvârșire a părților, ci și spre alte existențe pentru a dobândi un plus sau a pierde de la ele în favoarea sau în defavoarea lor. Mișcarea devine monotonă spre cele finite, pentru că nu poate scoate existența ce se mișcă spre ele din cercul ei de creștere și descreștere. Scopul mișcării este să se îndrepte spre sursa

de viață infinită, spre Dumnezeu care are grijă de toate. Pronia sa se întinde peste tot, căci dacă toate cele particulare s-ar strica din lipsa proniei, s-ar strica și cele universale, căci cele universale constau în cele particulare. Căci dacă cele universale subzistă în întreguri, și întregurile în părți.

Dacă însă părțile sunt înțelese prin lucrarea simțurilor (senzația și percepția este cunoașterea cea mai de jos, pentru că ea se folosește de poftă și de iuțime și astfel omul rămâne rob al lucrurilor). Astfel rațiunea a devenit și roabă poftei și iuțimei. Rațiunea însă este legată și de cele de sus, de minte, de capacitatea de înțelegere unitară a rațiunilor lucrurilor. Prin această formă omul se ridică la o componentă superioară a cunoașterii. Rațiunea oferă minții putința sesizării cauzei unitare a rațiunilor și chipurilor lucrurilor și a lui Dumnezeu, cauza tuturor, căci cel ce spune despre univers că el lucrează în chip natural, el uită că orice lucru este cauzat, căci fără cauză nu se mișcă nimic din cele ce se mișcă în vreun mod. Iar începutul la toată mișcarea naturală este facerea celor ce se mișcă, iar cauza a toată facerea este Dumnezeu. Iar sfârșitul facerii naturale a celor făcute este stabilitatea pe care o produce, după străbaterea tuturor celor mărginite, în care nefiind nici o distanță, se oprește toată mișcarea celor ce se mișcă în chip natural, neavând unde și cum și spre ce să se mai miște, având cauză pe Dumnezeu.

Înainte de Facere mișcarea naturală este cugetarea facerii după fire și după mișcare este cugetată după fire stabilitatea, este cu neputință ca Facerea și stabilitatea să vină deodată la existență. Au la mijloc ce le desparte una de alta – mișcarea. Stabilitatea nu este o stare naturală a Facerii celor ce se mișcă, ci ținta finală a puterii și lucrării ei. Ținta finală este odihna după mișcare. Rămâne nedesăvârșită mișcarea fără această țintă finală care este stabilitatea, care la rândul ei nu este o putere a nașterii, ci sfârșitul, o încetare a mișcării. Toate acestea, atât stabilitatea cât și mișcarea sunt cuprinse în Dumnezeu.

Pentru a cunoaște creaturile și să observe mulțimea celor observate în jurul lor, adică trupul și nașterea și stricarea și câte mai sunt de felul acesta în jurul subiectului, trebuie să indicăm și subiectul lor, ca o temelie pe care sunt așezate, dacă vrem să ne reprezentăm deplin și fără greșeală existența cugetată. Când se indică o ființă, nu este corp ci încorporat.

Nici o entitate nu este însă și ființa sa, ci e altceva decât acestea, și anume ceva care le susține pe acestea, dar nu e susținut de ele. În acest caz este foarte greu chiar bazându-ne pe rațiune pentru a cunoaște și a înfățișa măreția lucrurilor, a ști rațiunea lor, natura și ce formă au primit la Facere, având și dovezi și chiar prin faptul că două entități total diferite se cunosc și se unesc prin iubirea care i-a cuprins în chip tainic și multe altele. În fața acestora suntem neputincioși, chiar dacă avem rațiunea dată de Creator, mintea noastră nu este în stare să le cunoască fără reazemul care este Dumnezeu. Sunt multe taine pe care mintea omenească nu are cum să le cuprindă. Aceasta este dovada că rațiunea noastră este o parte infimă dată de Dumnezeu, care numai îndreptându-se spre Creator poate să înțeleagă lumea și pe el. Și în acest caz iese în relief că o rațiune deosebită care a avut un scop bine determinat a creat și le-a adus la existență. Este infinit deoarece este mai presus de făpturi. Se face cunoscut nu după ființă ci după ceea ce face. Se face cunoscut prin energiile sale necreate. Toate le-a făcut și înțelept, în chip variat, îndreptate spre cele sensibile.

Nu se cunoaște adevărul deplin dacă nu se recunoaște că la baza rațiunilor și energiilor creatoare și susținătoare ale lucrurilor este un subiect suprem care este mai presus de lucruri, și nu este una nici cu rațiunile și energiile de la baza lor care iradiază în el. Dar deosebirea rațiunilor și energiilor nu împarte pe Dumnezeu cel ce se face cunoscut și lucrează prin ele ca unul și același subiect. El nu este existent ca cele create, ci mai presus de existență, fiind existența proprie a tuturor. Cele create își arată mulțimea lor în varietatea multiplă. Tot ce se mișcă după fire se mișcă dintr-o cauză și există. Iar tot ce există și se mișcă dintr-o cauză, a avut desigur ca origine a existenței cauza din care este și pentru care a fost aduse toate la existență, iar ca țintă a mișcării aceeași cauză pentru care se mișcă și spre care se grăbește. Dar tot ce este și se mișcă pentru o cauză este desigur creat. Are și o țintă finală pentru care a fost creat, adică raționalitatea creației umane. Iar raționalitatea creației umane este ajunsă prin mișcare și nu este în afara cauzei. Este foarte greu de despărțit între mișcarea făpturilor și viața lui Dumnezeu. Făpturile se mișcă pentru că există un Dumnezeu izvor al mișcării. Este cauza mișcării în mod activ, nu pasiv, producând-o, nu pătimind-o. Dumnezeu pe de o parte se mișcă, pe de alta mișcă, fiind producător de mișcare. Lucrul cel mai concludent este că izvorul mișcării este faptul că el oprește mișcarea tuturor celor mișcate, după un plan pe care nu-L știm, dar avem și noi contribuția noastră la oprirea mișcării.

Mișcarea aduce după ea și legea dată care face posibilă mișcarea. Încălcând legea aduce după sine încetarea mișcării nu imediat, dar contribuind la încălcarea legii până la urmă, urmează încetarea mișcării. Deci contribuția umană este simțită din plin la încetarea mișcării în timp. Mișcarea însă se află cu totul la Dumnezeu, care o face posibilă odată cu suflarea de viață, făcându-l pe om să înțeleagă dragostea divină. Deci mai presus de toate stă rațiunea care lucrează în vederea viitorului, dar este mai presus de prezent și viitor și de adevăr. Rațiunea umană diversificată este din Rațiunea divină care se arată în istorie și Scriptură ca înfăptuitoare a toate. Ea face rațiunile să poată să-și dea seama de posibilitatea înțelegerii a toate. Pentru că omul care trăiește în timp și loc, într-un neam anume, având o ocupație sau o poziție deosebită, pornește de la Dumnezeu, daruri și solicitări spre creșterea spirituală a sa și a neamului său. Dar nu toți se bucură de acestea ci numai cei aleși pentru că ei sunt trimiși să vestească ținta finală a omului.

Urcușul spre Dumnezeu nu distruge identitatea umană. În raport cu Dumnezeu omul își găsește și-și păstrează identitatea sa, simțind iubirea divină. Unificarea este între oameni și Dumnezeu pentru că toate acțiunile sunt convergente și legate între ele, având o comunicare reciprocă continuă. Drumul să fie făcut de om cu o rațiune care se conformează Rațiunii mai presus de rațiuni. Aceasta s-a coborât la noi prin rațiunea umană să ne putem noi ridica la Rațiunea divină. Chiar dacă drumul spre Dumnezeu este cu suferință și greutăți, este și o cale care duce la virtute. Dumnezeu a descoperit omului calea, i-a arăta că el este de legătură în toate părțile deosebite ale realității, căci prin părți stă în relație cu toate părțile realității. Unirea se face treptat și progresează mereu, adică le duce pe toate la unirea cu Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Hristos s-a făcut om tocmai pentru aceasta, că omul este inelul de legătură între toate părțile creației și Dumnezeu. Omul are de la început o legătură ontologică cu toate. În el există capacitatea de a fi unit cu toate. El unifică creația cu Dumnezeu. Are un rol unificator pentru că în el este cuprinsă toată creația.

Se poate spune că datorită relațiilor între creaturi și Cel mai presus – Creatorul, există o unitate a creații lor. Deși se disting între ele prin deosebiri proprii, ele sunt unite prin identitatea existentă între ele ca fiind create și printr-o rațiune generală a întregii firi create. Căci rațiunea nici unui gen nu se împarte cu speciile și rațiunea, nici unele specii nu se împart cu exemplarele speciei. În acest caz rațiunea generală n-ar mai fi rațiune generală a calității de creație unică și prin dependența ei sau a lor de Rațiunea personală și liberă divină, care nu mai este dependentă de ceva superior ei, pentru că în acest caz n-ar mai fi un absolut care să le explice pe toate și în care să se împlinească toate ca un întreg dependent de același absolut. Deci există o identitate universală a lumii create cu

toată varietatea genurilor, o unitate a fiecărui gen cu toată varietatea speciilor subordonate și cu toată distincția indivizilor și a modurilor lor de combinație sau accident se menține unitatea misterioasă a ipostasului, fără să se țină seama de varietatea indivizilor și se menține și dincolo de varietatea genurilor, menținându-se astfel unitatea creației. Unitățile nu sunt decât rațiuni. Deoarece fiecare reprezintă un sens distinct de celelalte și se menține ca atare în mod nealterat. Numele de rațiune nu poate explica nici constituirea, nici menținerea, nici sensul lor deplin. Sunt taine și se cuprind în Dumnezeu ca Rațiune tainică a tuturor rațiunilor.

Ele, rațiunile sunt ținute în unitate și sunt împinse spre ținta finală, deși sunt generale ele sunt deosebite în specii dar fără să-și piardă unitatea. Și acestea se datorează înțelepciunii care sesizează rațiunile generale ale universului ale genurilor, ale speciilor având caracter de înțelegere a întregului prin care omul nu este capabil să întreprindă ceva prin actele sale. Pe lângă înțelepciune mai există și prudența care sesizează rațiunile entităților individuale concrete, îl face pe om să înțeleagă actele sale. Înțelepciunea merge pe cunoașterea contemplativă, iar prudența duce la cunoașterea practică morală.

Proprietatea rațiunilor din entitățile individuale, pe care ele o ascund când sunt sesizate de înțelepciune în identitatea lui cu cele generale este numită simbolică fiindcă ia un chip supus simțurilor care este un simbol al structurii ei nesupuse simțurilor.

Atât prudența cât și înțelepciunea se găsesc desăvârșite în Hristos. Pentru că prin El toate s-au făcut. Nu le adună pe ele din exterior, ci ele sunt umplute de iubirea Lui. Tocmai unirea cu făpturile lui Hristos aduce după sine restabilirea rațiunii umane. Unitatea se face acum în Hristos. Aceasta se face prin nașterea lui Hristos, pentru că firea omenească pregătește un trup fără sămânță și Maica rămâne fecioară. Totul se înnoiește adică Dumnezeu acceptă mișcarea aceasta care nu contrazice nemișcarea Lui, sau nașterea temporală care nu-L coboară din eternitatea lui. Prin acest mod de naștere firea omenească primește restabilirea ei în starea anterioară, originară, iar pentru Dumnezeu o coborâre din iubire prin actele Sale și nu prin ființa Sa, deoarece Adam a venit la existență prin facere, nu prin naștere. Numai urmașii lui vin prin naștere la existență. Hristos a luat atât facerea lui Adam cât și din nașterea urmașilor și le-a îmbinat pe amândouă. Pentru că nașterea lui Hristos a fost mai presus de firea omenească. Numai trupul a fost pregătit de primirea celui ce se naște din veci din Tatăl, dar care prin El s-au făcut toate, inclusiv Adam. El este care se naște ca și urmașii lui Adam. Adam prin facere a primit chipul lui Dumnezeu iar prin păcat și-a păstrat libertatea față de păcat și de nepăcătuire. Din naștere primește asemănarea cu omul supus stricăciunii, ca astfel să ne ridice pe noi la Dumnezeu.

Lumea este dată omului ca o realitate contingentă, elastică de moduri, dar fermă și destinată veșniciei în rațiunile ei care poate fi actualizată în feluri diferite. Omul nu poate altera sau anula lumea, fiindcă este darul lui Dumnezeu Cel ce a creat-o. Omul are limite în activitatea sa, tot ce face nu rămâne veșnic, este trecător, numai lucrarea lui Dumnezeu este veșnică.

Rațiunile sunt neschimbate dar elastice. Tocmai pe această rațiune se bazează când spune că lumea este veșnică, dar se va desăvârși la nesfârșit în infinitatea divină. Absolut tot ce a fost creat are valoare eternă. Deși lumea este

dată de Dumnezeu omului ca o realitate contingentă și elastică în moduri, fără să poată omul anula sau altera lumea. Nu poate să se socotească ca fiind creator, ci numai partener în dialog cu Dumnezeu. Orice concepție în care omul este centrul tuturor transformărilor și invers, adică nu are nici un rol, nu fac decât să scoată și mai mult în evidență că cineva este mai presus de aceste teorii, care se contrazic, aducând omului puteri peste măsura sa, dar și făcându-l mai mic decât este posibil. Acel cineva nu este decât Dumnezeu. Pentru că rațiunile sunt veșnice. Nu se schimbă și esența retransformă și înfrumusețează. Este foarte adevărat că lumea poate înainta spre bine sau spre rău, având libertatea dată de Rațiunea Supremă.

„Se poate spune că multiplicitatea persoanelor este multiplicitatea de moduri în care se realizează concret și se actualizează lumea în cadrul rosturilor ei și rațiunea sau ființa cea una a umanului, precum persoanele divine sunt moduri etene în care există concret ființa divină. Așa se explică atât unitatea cât și bogăția vastă și variabilă a realității cosmice și umane”.

„Omul poate crea prin tehnică și prin artă forme noi în lume, iar ele nu au nici o durată eternă, nici nu se înmulțesc prin ele însele. Elementele chimice din cosmos rămân cât va fi lumea, dar într-o cantitate mărginită, plantele și animalele rămân și ele, dar ele se succed în timp necontenit. De aceea tehnica umană care utilizează energia din cosmos are posibilități limitate de extindere, pe când plantele și animalele, darurile date Dumnezeu pentru alimentarea omenirii nu se epuizează, pentru că se înmulțesc unele pe altele.” Deci orice faptă umană nu poate depăși posibilitatea de a crea ceva nou ci numai să supravegheze ceea ce există. Să-și dea seama de necesitatea de a ajunge la raționalitatea pentru care a fost creat. Numai așa se concentrează cu toate aspirațiile lui să se îndrepte spre El, așa cum i s-a poruncit să ajungă spre toată fericirea. Atunci nu mai are nevoie de nimic. Și aceasta se datorează faptului că virtutea ca rod al rațiunii îl conduce spre Rațiunea Supremă.

VI. RAȚIONALITATEA CREAȚIEI ÎN TEOLOGIA CONTEMPORANĂ

Omul, centrul creației divine, care uitând de cel ce L-a creat și-a format propria sa creație, contribuind prin aceasta și faptul că Evul Mediu l-a lăsat de o parte, aducând Dumnezeirea în toată activitatea bisericii. De multe ori s–a folosit și forța și chiar metode dure pentru a fi impusă dumnezeirea. Aceasta l-a determinat să caute o altă creație. S-a ridicat împotriva lui Dumnezeu nu împotriva acelora care aplicau acele metode dure. Reversul medaliei, omul împotriva lui Dumnezeu socotindu-l că nu există; și pentru aceasta a căutat și a găsit argumente că el a apărut din întâmplare, din haos, etc.

A creat o întreagă demonstrație de negare a creației și a introducerii unei noi metode, evoluționismul. Acesta înlătură atât Creația cât și pe Dumnezeu, dezvoltându-se tot mai mult cu elemente așa zis științifice, făcând ca să nu se mai poată vorbi de creație. Acestea au avut succes mai mare în țările europene care erau stăpânite de sistemul comunist. În astfel de împrejurări teologii răsăriteni căutau să arate adevărata învățătură a creației, a rațiunii și a raționalității, dar nu aveau cum să apară la masele largi părerile lor, bazate pe Sfânta Scriptură, și care ulterior au fost confirmate de către știința actuală.

Astăzi însă scrierile lor sunt publice și treptat, treptat lumea devine conștientă de existența sa, ca o lucrare a Rațiunii Supreme cu o raționalitate a toată creația. Teologi răsăriteni scot în evidență rolul dumnezeirii în creație, făcând ca teologia contemporană să fie o teologie a rațiunii și raționalității creației, a evidenței că Dumnezeu este creatorul tuturor, că El a adus la existență

pe om și natură. Existența este din veci, nu s-a ivit din nimic în acest caz nimic, el ar deveni existență virtuală, și tot la existența din veci s-ar ajunge. Este din totdeauna cu plinătate la care nu se mai poate adăuga ceva, fără să mai fie altceva care poate fi cunoscută, este desăvârșită fără posibilitatea de a socoti că s-ar ajunge și mai departe spre un minus accentuat, mergând până la inexistență, dar este imposibil pentru că nu se poate. Existența este fără timp, este dincolo de timp. Din plinătatea existenței veșnice ni s-a împărtășit oamenilor existența insuficientă care și aceasta este apărută în timp că rămâne în veci.

VI. 1. Rolul timpului și spațiului în Creație – Comunicarea lui Dumnezeu cu omul

Existența insuficientă dată oamenilor se manifestă atât în timp cât și în trup, dar trupul este măcinat de timp, existența inferioară revine întotdeauna, revenind în trupul pe care l-a părăsit la sfârșitul lumii. Această împărtășire dată oamenilor nu s-a făcut prin emanație ci prin creație conjură între spațiul mărginit în care partea materială este necesară întreținerii iar timpul este menit să comprime identității persoanelor și a existenței creației și la îmbătrânirea materiei, adică drumul spre veșnicie a celor create. Iată așadar că existența insuficientă are raționalitatea ei, are un scop final, este din Existența supremă, din Rațiunea divină care de fapt se întinde la toată activitatea umană.

Ca să ajungă la scopul dat, trebuie să treacă prin timp. Timpul duce existența la raționalitatea ei, prin el se ajunge ca existența să devină veșnică, ea ține de creaturi. Creaturile se manifestă în existență dar în timp și în plină mișcare, care suportă o transformare ca să ajungă la unirea cu Dumnezeu, dar El trebuie să crească spiritual în comunicare. Toată creația are un timp personal în istoria sa fără ca să știrbească libertatea. Creația nu merge forțată spre scopul dat, atunci n-ar mai fi nevoie se timp, totul s-ar produce de la Creator fără timp sau într-o perioadă scurtă, iar păcatul nu și-ar mai avea rostul. În acest caz timpul și libertatea sunt date tocmai ca drumul creației spre divinitate să-i aparțină. Poate să ajungă sau nu poate în funcție de dorința sa.

Timpul având mișcarea măsurată se circumscrie prin număr; iar veacul fiind cugetat în existența lui, implică intervalul, întrucât își are un început, iar dacă timpul și veacul nu sunt fără început, cu atât mai mult și cele cuprinse în ele. “Nici un început, nici un mijloc și nici un sfârșit nu exclud însușirea de a atârna prin relație de altcineva de Dumnezeu ca cel ce le face. „Căci din El și prin El și spre El sunt toate.” Câte se produc în timp potrivit cu legea timpului când s-au desăvârșit, se opresc la capătul creșterilor naturale”.

„Spațiul și timpul există obiectiv, sunt măsura existenței, una din dimensiunile ei, ele au ca funcție ordonarea și calificarea lucrurilor care nu există decât în aceste forme inerente oricărei creaturi.”

Lumea nu poate exista în afară de timp, a fost creată odată cu timpul. Își face apariția în timp. Veșnicia nu suprimă timpul, iar atunci nu va mai avea aspect negativ de a pune amprente pe om, ducându-l spre sfârșit ci unul pozitiv. Se păstrează trecutul ca oglindă a faptelor omului iar prezentul deschide poarta spre nemărginirea veacurilor.

Atât timpul cât și existența arată ordinea pe care Creatorul a dat-o creației. I-a dat existență în timp, făcând-o dependentă de timp, dându-i rațiune dar și raționalitate. Are un scop anume, chiar cuvântul „zi” desemnează un timp bine definit cu rost în Creație, în armonie, după planul divin. Ordinea zilei ne-o arată chiar referatul biblic al lui Moise. Toate s-au făcut în anumite zile una după alta, cu scopul bine definit, cu raționalitatea lor care converg către Dumnezeu.

Timpul deci arată un început și orice început are și sfârșit. Dacă nu ar avea un început n-ar fi din nimic și n-ar fi din libertate și iubire divină. Are un început pentru că se mișcă și se împletește în om, căci și el are un început, nu-i din veci că în acest caz nu s-ar mișca. Mișcarea este suportată pentru că nu vine de la el ci de la Dumnezeu și are raționalitatea ei, arată legătura dintre Creator și lumea creată.

Legătura aceasta este rodul iubirii și al libertății divine, ca și lumea să beneficieze de libertate. În special omul este cel care datorită creației sale deosebite prin participarea directă a Dumnezeirii, să fie beneficiarul iubirii și libertății divine. Este punctul de intersecție a două lumi, stă mărturie dualitatea conștiinței de sine umane care străbate întreaga ei istorie. Omul are conștiința apartenenței sale la două lumi, natura sa se dedublează și în conștiința lui învinge când o natură când cealaltă.

Omul este conștient de măreția și forța sa ca și de nimicnicia și slăbiciunea sa, de libertatea sa regească dată de creator, dar și de slăbiciunile sale, este conștient că este chipul lui Dumnezeu, o ființă ridicată peste toate creaturile, prin aceea că a primit rațiunea și cu ea își dă seama de raționalitatea creaturilor. Este într-o relație directă cu Dumnezeu prin creația deosebită, conștient prin rațiune că este persoană ca și creatorul său, iar natura înconjurătoare este adusă la existență ca un obiect sau succesiune de obiecte, ca să intre în dialog cu omul, pentru că nu ar fi utilă fără acest dialog.

Ea este lumea văzută de Dumnezeu în om și de om în dependența cu Dumnezeu. Ambele sunt dependente de Dumnezeu, create din nimic, având rațiuni care au ca model rațiunile eterne ale Logosului.Toată opera divină este din nimic, un act prin care se produce ceva în afară de Dumnezeu, producere a ceva ce este absolut nou din nimic nu dintr-o materie, nu din ființa dumnezeiască însă în afară de El care este alta îndepărtat de El prin fire.

Creația este lucrarea voinței și nu este din veșnicie, apare în timp, ca o nouă ființă care n-a mai existat înainte, fiind mai presus de firea omenească. Omul descoperă voința divină ca efect nu ca o idee. Dumnezeu se face cunoscut prin opera Sa măreață, care nu poate fi conceput nici realizat decât de o adâncă înțelepciune. Peste tot se vede ordinea, proporții bine întocmite cu un scop precis, o inteligență ordonată și o artă bună. Chiar universul prin ciclurile repetabile, cu zile și nopți care se repetă în mod regulat arată o ordine fără cusur, după un plan bine stabilit.

Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să creeze într-o ordine desăvârșită și o armonie fără cusur în timp, dar să producă modificări asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii ci și să producă această energie din care se împărtășește omul ca un efect al energiei lui spirituale adică rațiunile lumii. Lumea fiind opera divină din energiile necreate nu din ființa Sa. Energia este la baza creației lumii, ceea ce și știința confirmă azi, că o energie suficientă transmisă peste atomi sau particule de atomi formează materia.

Lumea deci este opera divină cu un motiv și un scop bine definit ca să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, la viața veșnică. Lumea este creată ca un pogorământ al bucuriei și generozității, dar și al durabilității datorită puterii lui Dumnezeu. Aceasta arată atotputernicia dumnezeiască, puterea fără margini a lui Dumnezeu, ca lumea să se împărtășească de darurile divine, să devină uniți cu Dumnezeu prin har dat de la Duhul Sfânt.

Se poate spune că toată creația a fost adusă la existență de Dumnezeu însuși ca un întreg armonios cu o raționalitate unitară. Întregul se vede în fiecare parte componentă, iar toate aceste întreguri sunt unite într-un întreg universal. Întregul fiecărei părți și al tuturor părților universului e atât de eficient și de hotărâtor pentru specificul părților și pentru susținerea universului încât e de admis că nu numai el e alcătuit din părțile componente ci și el adună și ține părțile împreună și le imprimă specificul lui. Acest întreg își arată puterea lui și în faptul că indivizii speciei se pot adapta diferitelor circumstanțe schimbătoare exterioare, primind modificări dar nu pot fi scoși din specia lor.

Speciile rămân specii, nu se pot schimba în altele pentru că așa au fost create. Există unitate de specii, deși sunt mai mulți indivizi, au însă caracteristicile comune. Și omul este o specie, deși înglobează întreaga lume, este universal, dar totuși există o deosebire de comportament și de vorbire, deși există unitatea cuvintelor ca într-o limbă comună. Deci cuvântul joacă rol important în viața umană. Stă la baza comunicării și cu semenii dar și cu Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvânt iar omul a primit această calitate de la Creator. Cuvântul este legat de existență. Numai prin cuvânt apare omul pe lume la naștere. Dacă nu rostește magicul cuvânt „A” nu vine la existență. Chiar legătura cu natura înconjurătoare se face prin cuvinte. Cuvântul devine expresia rațiunii, a comunicării, făcându-l pe om responsabil și pe cuvintele pe care le rostește „căci pentru orice cuvânt rostit vor da oamenii socoteală în ziua judecății”(Matei 12).

Comunicarea a început-o Dumnezeu și a împărtășit-o și omului ca și el să se bucure de rodul ei. Prin aceasta se arată atât libertatea cât și dragostea divină.

Primul om a fost cel ce a dat nume vietăților create de Dumnezeu când acestea au fost aduse de Creator. Este prima convorbire a omului. Lumea înconjurătoare stimulează pe om să gândească, să raționalizeze și să exprime prin cuvinte. Tocmai această vorbire arată superioritatea omului față de natură. Pentru că el gândește și raționalizează și apoi vorbește din prisosul inimii.

Omul nu poate crește spiritual deplin numai în relație cu Dumnezeu ci și prin comunicare cu semenii și cu universul. Universul se mântuiește prin om, căci este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa, iar pământul își descoperă sensul personal ipostatic în om. Omul este pentru univers speranța de a primii harul și de a se uni cu Dumnezeu dar și primejdia eșecului și a căderii. Lumea îl urmează pe om de aceea se aseamănă ca natură. Dumnezeu creează ființe care pot ca și El să decidă și să aleagă. Persoana este cea mai înaltă creație a lui Dumnezeu, pentru faptul că Dumnezeu îi dă putința de a iubi dar și de a respinge pe Dumnezeu. Și aceasta datorită răului. Se desparte de Cuvântul Suprem ca să se unească cu răul. El, omul, care a primit de la Fiul „pecetea ipostasului” s-a lăsat atras de rău și în acest caz Fiul, Cuvântul s-a făcut asemenea omului ca să-l ridice iar la semnificația curată a creației (pe om), la rațiunea curată plină de harul divin. Pentru că el este după chipul Treimii prin Cuvânt, nu este din ființă și nici de o ființă, fiind creatură și nu poate fi de o ființă.

A primit pecetea Fiului, ca să fie conștient de rațiunea omenirii lui de a merge spre unirea cu Dumnezeu la scopul pentru care a fost creat. Umanul este chemat să urce în mod conștient și liber spre ipostasul Divin. Are nevoie de o creștere spirituală pentru unirea cu Dumnezeu să vină la îndumnezeire.

Îndumnezeirea este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor și a celor din ele, este unirea nedespărțită a începutului adevărat și propriu cu sfârșitul adevărat și propriu în cei mântuiți.

Această îndumnezeire nu era posibilă decât prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, ca omul să se reînnoiască, pentru a fi rezidit chipul lui Dumnezeu, dar și deschiderea raiului pentru om, refăcând legătura lumii cu raiul.

Întruparea capătă proporții cosmice pentru că și universul este chemat la mântuire prin om. Căci omul prin păcat a adus răzvrătirea naturii împotriva sa. S-a deschis lupta între om și natură și trebuia ca și aceasta să beneficieze de întrupare să se transfigureze și ea, să primească umbrele înțelesurilor ființei divine, ca împreună cu omul să ajungă la scopul final. Fiindcă omul nu se poate mântui în afara naturii, în ea trăiește, în ea își duce existența și prin ea se ridică la cele dumnezeiești. Omul devine mediul iubirii divine prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Natura, creația în întregimea ei capătă o nouă legătură cu Cel prin care a fost creată.

A fost adusă la existență, iar după păcat readusă pe calea care duce la Adevăr și viață, la scopul pentru care a fost creată. Se poate spune că în Hristos toate se adună, nu se separă, pentru că prin El s-au făcut și prin El se primește harul ca iubire divină. Prin întruparea Cuvântului „Dumnezeu coboară în adâncurile cele mai dedesubt… pentru ca omul să poată urca la dumnezeire”, de aceasta va beneficia și natura, adică se transfigurează și nu mai este întunecată și devine punct de legătură între om și Dumnezeu.

Omul trebuie să meargă pe calea cea adevărată care duce la legătura cu Dumnezeu. Drumul nu este neted, este plin de greutăți, de patimi. Lupta cu răul trebuie dusă până la capăt pentru că întruparea lui Hristos ne-a deschis calea, dar este strâmtă pentru că omul are posibilitatea de a intra prin poarta care duce la mântuire sau de a o ocoli și a intra în lumea patimilor. După întrupare omului i s-a dat posibilitatea de a trece peste păcat prin pocăință, adică să se împărtășească de Sfintele Taine, care sunt porți către mântuire, date prin Sfânta Biserică.

El trebuie să fie conștient că prin eforturi se câștigă viața de veci, prin pregătirea în această viață terestră. Este conștient că toate în jurul lui au o raționalitate. Dar aceasta nu-i o înțelegere deplină, trebuie să se întrebe și de ce există el pe pământ, să nu rămână numai la întrebarea, ci să găsească căile necesare de a ajunge la raționalitatea pentru care a fost creat. Iar privirea raționalității lumii vede un Autor și susținător a toate. Pentru a vedea toate acestea este necesar să fie lumină, o lumină necreată care se reflectă în lumina sesizată a naturii și a omului, pentru că omul prin rațiunea lui este o lumină.

Omul prin pregătirea lui, prin studiul lui este luminos, adică este mai înțelept, mai învățat, chipul lui radiază, lumina îl face mai frumos, mai spiritual, iar când este dublată și de trăire spirituală, trăire în post și rugăciune se împărtășește de lumină taborică, căci lumina lui Hristos luminează tuturor. Hristos Dumnezeu, care este din Tatăl de o ființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt este lumină supremă. Din această lumină supremă i s-a dat omului, dar și naturii. De aici vin zilele și nopțile. Este o lumină spirituală dar și fizică. Cea fizică se trăiește ca timp de om și natură „a fost seară, a fost dimineață…” Are o existență și ea în timp, ca și omul și natura, de la Dumnezeu. Prin ele însele nu sunt nimic.

Aceasta arată că omul prin fire este lumină, adică prin creație, dar este unită cu lumina naturii în trupul lui. Lumina naturii divine este insesizabilă fără trupul material, prin ochi. Este o dovadă că natura fără ființa umană, care incumbă și spiritualul n-ar fi sesizată natura ca factor de existență și frumusețe. Existența mărginită, omul, este o lumină conștientă, care întotdeauna își pune întrebări, cugetă de unde vine, încotro merge, iar acestea nu se pot pune decât prin cuvinte. Exprimarea acestor cuvinte se face în propoziții sau în cuvântări mai dezvoltate.

„În cuvinte omul exprimă rațiunile proprii și ale individuațiunilor fizice și ale legăturilor dintre aceste rațiuni, căci există o armonie de rațiuni în fiecare individualitate sau persoană și la fel armonia între rațiunea sau rațiunile persoanelor între olaltă și rațiunile lucrurilor inconștiente. Cuvintele se înmulțesc pe măsura sporirii cunoașterii diferitelor rațiuni ale lucrurilor și persoanelor și a relațiilor între ele și pe măsura unor modificări produse între ele.”

Și lumea este o realitate unitară rațională, având scop bine definit ca să crească spiritual omul, să se dezvolte, să-și câștige existența să-l facă mai sensibil la tot ce îl înconjoară. Numai omul prin folosirea raționalității naturii urcă în mod conștient spre cele spirituale. Este o raționalitate care descoperă, alege și urmărește ținte mereu mai înalte pline de libertate. Există un sens comun, inepuizabil al lucrurilor care le leagă și spre care înaintează omul.

VI. 2. Importanța raționalității Creației pentru om

Prin aceasta se poate înțelege clar că raționalitatea lumii este pentru om și nu invers. Căci Dumnezeu, ființă personală, a creat o ființă personală ca stăpână peste creaturi, chiar dacă și ele au o raționalitate. Dar tocmai această raționalitate a lucrurilor scoate în evidență rațiunea umană, rolul omului în lumea creată; pentru că este dat să caute ca să înțeleagă rolul lucrurilor. Omul este dator să nu introducă nimic în aceste raționalități ale lucrurilor ca să le denatureze întreaga lor menire.

Omul trebuie să meargă spre țeluri înalte, dar asta depinde și de voința lui, trebuie o voință puternică dar în plină armonie cu semenii și cu Rațiunea Supremă. Dumnezeu prin rațiunea dată omului îl face să înțeleagă lumea înconjurătoare și să o respecte dându-i valoarea cuvenită. Este obligat să înțeleagă rațiunile lumii ca să se folosească de tot ceea ce aparține lumii, căci fiind și el din lume, nu poate trăi fără ea. Căci lumea este creată de Dumnezeu și în ea se cuprind atât cele nevăzute cât și cele văzute organice și anorganice, însuflețite și neînsuflețite, care formează toate un întreg unitar și armonios cerul și pământul adică cosmosul, universul sau lumea.

Raportate la Dumnezeu toate sunt mărginite, dar au raționalitatea lor. Se completează una pe alta, se ajută una pe alta, dar sunt și în opoziție. Omul prin rațiunea sa modelează lumea pentru a o face folositoare și nu să îi fie opozantă.

Acestea duc la descoperirea sensurilor comune între om și natură, ca să poată să ajungă fiecare la raționalitatea sa.

Raționalitatea naturală a lucrurilor este numai prima treaptă spre urcarea omului spre Dumnezeu, rămânându-i să se formeze cu o gândire și faptă nepătimească să ajungă la raționalitatea creației. Lumea creată liber atrage după sine contingența dar nu rigidă ci maleabilă, cu posibilitatea ca și omul să se împărtășească de aceasta.

Fiind și el creat și el este contingent în această viață terestră; trupul lui se întoarce pentru o perioadă de timp în pământul din care a fost luat, așteptând a doua venire: când atunci va fi numai spiritualizat dar cu trupul primit la început; cu sufletul nemuritor, într-o lume cu totul nouă. Atunci omul va atinge țelul pentru care a fost creat, unirea cu Dumnezeu, dacă a păstrat „legea și proorocii” pentru că el a fost creat liber cu rațiune să înțeleagă atât rostul lui cât și al naturii. Poate să progreseze influențând natura „ca să o stăpânească”. Dar are și posibilitatea de a crește spiritual pentru că este nu numai cu rațiune dar are și suflet nemuritor dat la creație.

Deci „inserarea spiritului uman în trup este pârghia care ridică prin muncă lumea întreagă din calitatea ei de natură supusă unei repetiții automate de spiritualizare. În aceasta se dovedește lumea ca lume pentru om și-și împlinește rolul ei. O rază de lumină în această taină aruncă faptul că lumea materială este o țesătură a raționalității materializate cu caracter de obiect, care nu-și alege în mod conștient drumurile; iar omul este rațiune sau spirit ca subiect conștient de sine și de lume și cu capacitatea de a se decide și de a se mișca din el însuși și de a mișca și raționalitatea materializată a timpului și a lumii, care ține de el ca un fel de trenă ce poate primi forme variate.”

Omul, trup și suflet nu se manifestă unul fără altul, ambele au aceeași valoare, ambele sunt aduse la existență de Dumnezeu prin Rațiunea Supremă Cuvântul. Ambele sunt taine de nepătruns. Cu cât încercăm să le înțelegem cu atât mai mult ne dăm seama de misterele lor. Este elocvent faptul că apariția omului s-a studiat și s-a încercat să se spună așa zis totul. Dar sunt anumite fenomene care preced apariția-nașterea omului, ca de exemplu formarea oaselor, ochii, etc., în pântecele mamei, pe care știința le face cunoscute la anumit interval de timp, dar nu cum se formează. Ne dă dovezi de apariție nu de felul cum anumite părți devin membre sau trup. Adică timpul când apar, nu fixează acest timp știința, nu mai dă răspuns. Pentru că orice părticică umană când apare este un mister. Și sufletul este de asemenea un mister. Când vine în om, când ni se dă, nu se știe.

Toate părerile au lacune, nu sunt concludente. Atât teoria preexistenționistă inițiată de Origen, traducianismul reprezentat de Tertulian cât și creaționismul reprezentat de Sfinții Părinți Atanasie cel Mare, Grigorie de Nisa, Ioan Gură de Aur nu sunt concludente. Creația sufletelor este o taină cunoscută numai de Dumnezeu. Aceste taine nu fac decât să confirme existența Rațiunii Creatorului „Cât de minunate sunt lucrurile tale toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps. 103). Toate au o rațiune în ele, nimic din ce este creat nu este fără rațiune. Au înțelesul lor și scopul lor bine determinat. Lumea este contigentă ca să poată permite intervenția libertății omului, ca să fie condusă spre stări mai bune.

În lume se împletește un dialog al lucrării lui Dumnezeu și a ființei umane. Lucrarea omului în natură se produce nu numai cu trupul ci și cu spiritul. Pentru că sufletul străbate prin trupul material, fiind legat de el, dar este

mai presus de materie. Omul prin trupul său este o raționalitate palpabilă care stă în legătură cu raționalitatea naturii. Pentru că el cuprinde materia întreagă plus sufletul care este înglobat, și rațiunea. Prin aceasta din urmă el își dă seama de rațiunea naturii, adică de rostul ei în viața omului. Își dă seama că toate au o rațiune, înțeles, un rost, un scop. El este conștient de faptul ce se întâmplă în jurul lui și ce se întâmplă cu el. Știe că trupul încetează odată cu moartea, dar sufletul care dă raționalitate palpabilă, materia trupului, el fiind o raționalitate subiectivă este nemuritor.

Sufletul și trupul vin la existență odată, iar unirea lor este deplină formând o singură fire care este o taină pentru că unește materia, trupul, cu spiritul. Această deosebită unire nu poate fi decât opera unui Creator liber – Dumnezeu, care le-a creat simultan, în întregime, deosebit. Omul este o ființă deosebită de natură, o ființă unitară și complexă în același timp, chiar și actul creației lui este un act special. El are chipul lui Dumnezeu în el, deci o rânduire prin rațiune cu Dumnezeu și a trupului cu natura.

„Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc suflare de la Dumnezeu ci viața înțelegerii și o comuniune cu sine, adică viața spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înțelegerea cu atât e mai dezvoltată comuniunea și viceversa. În aceasta e chipul în întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar odată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El.”

Ființa umană – chipul lui Dumnezeu – este în permanență cu divinul prin sufletul său. Aceasta o arată iubirea lui Dumnezeu față de lucrarea Sa, niciodată

nu l-a lăsat pe om, chiar când acesta a căzut în păcat. Și atunci și-a arătat „rudenia” față de om când i-a trimis un Răscumpărător, ca el să tindă în continuare spre raționalitatea dată. Ca să ajungă la „asemănare” el trebuie să se dezvolte prin comuniune. El nu este singur în societate și nu poate rămâne izolat ci cu semenii de lângă el îl fac să intre în comuniune. Dar nu numai cu semenii ci și cu Dumnezeu prin trupul tainic al lui Hristos.

„Prin aceasta natura umană comună se prelungește în natura cosmică, și ea comunică. De aceea dacă dezvoltarea comuniunii umane înseamnă o actualizare a naturii comune ca realitate comună”.

Comuniunea nu era posibilă după păcat dacă nu venea un Răscumpărător. Aceasta nu putea fi decât expresia dragostei divine față de om, Logosul Divin prin care toate s-au făcut: s-a făcut om ca prin aceasta să refacă comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii. Se poate spune că Răscumpărarea nu este numai expresia dragostei divine față de om ci și expresia Rațiunii divine, care nu l-a lăsat pe om fără ajutorul necesar. Rațiunea profundă a întrupări nu vine de la om ci de la Dumnezeu, ea își are rădăcinile în dorința Sa cea mai înainte de veci și de negrăit de a se face om și de a face din omenitatea Sa o Teofanie, locașul Său.

VI. 3. Raționalitatea întrupării pentru om

Dacă toate au o rațiune, și întruparea are. Dar numai la Dumnezeu iar omul trebuie să fie conștient de rolul întrupării, căci numai așa se poate înțelege Creația. Hotărârea întrupării a aparținut omului, el prin libertatea dată putea să se păzească de păcat și nu mai era nevoie de întrupare sau să cadă în păcat și atunci decide jertfa după Golgota. Dar ca posibilitate întruparea a fost deja hotărâtă mai înainte de veci, rolul principal l-a avut omul de a se produce. Dumnezeu a hotărât-o ca potență mai înainte de veci spre slava noastră. (I Cor. 2,7).

Taina întrupării din veac ascunsă n-a fost știută de duhul invidiei pentru că mândria îl caracteriza și nu iubirea. Amăgirea omului s-a produs tot din mândrie cu scopul de a-l face pe om să se despartă de Dumnezeu și nu din dragoste față de creația divinității. Pentru că având dragoste nu-l mai amăgea pe om. A mizat pe faptul, dacă omul greșește, Creatorul va părăsi lumea și atunci mândria sa ar fi stăpânit ceea ce Dumnezeu a creat. N-a fost să fie așa pentru că lumea a fost creată din iubire și nu din necesitate. Tocmai aceasta arată Rațiunea divină și raționalitatea lumii.

Omul este microcosmosul, prin el și în el se vede tot universul. Este apogeul creației, având un statut special, plin de înțelepciune, mai bine zis rațiune să înțeleagă creația dar și raționalitatea pentru care a fost creat. Întruparea Logosului divin a fost actul unei mari și definitive faceri a lumii, a cărei natură fusese vătămată. Aceasta arată raționalitatea întrupării și scopul bine precizat de a arăta iubirea față de creație, de a-l face pe amăgitor să înțeleagă că mândria niciodată nu biruiește definitiv, creează senzația de putere dar în schimb se topește ca un fulg de nea în fața dragostei divine și reface legătura omului cu Dumnezeu. Amăgitorul n-a știut că, ceea ce a fost creat de Dumnezeu nu va pieri, va suferi o transformare datorită amăgirii, dar nu va pieri.

Întruparea s-a făcut pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Apar în acest caz două motive: „pentru noi oamenii îndumnezeirea și pentru a noastră mântuire răscumpărarea.” Și mai pregnant dovedește cazul raționalitatea întrupării. Totul are un rost și totul numai pentru om. Omul este beneficiarul întrupării ca expresie a dragostei divine, devine ipostas deosebit, prin Cel ce l-a creat. „Persoana este un mod de existență care pătrunde și face personal întregul unei ființe, care o face să fie unică în felul de a cugeta asupra sa însă și de a reflecta și a se determina pe sine însăși.” Ea este subiectul și purtătorul căreia îi aparține și în care trăiește ființa dată. “Este principiul de integrare care afectează unitatea tuturor planurilor prin comunicarea naturilor cu alte cuvinte … o perihoreză (adică spiritul se întrupează, trupul se spiritualizează, dar sufletul viază trupul și-l însuflețește)”.

Omul are o poziție unică în lume, este între cele două lumi, cea spirituală a îngerilor și cea materială. Dar se deosebește de lumea spirituală a îngerilor prin faptul că este făcut după chipul lui Dumnezeu, iar partea spirituală a sa este întrepătrunsă cu partea materială făcând un tot, o ființă personală. Este din natură, cuprinde elemente din natură, dar este mai presus de natură, la creare participă direct Creatorul pentru că întreaga natură a fost creată fără participare directă. Este o ființă rațională, cuvântătoare și comunicativă. Nu se satură niciodată de comunicare. “Din toate acestea se poate spune că este chipul lui Dumnezeu având o destinație prin fire nemurirea pentru că are suflet deosebit de trupul material”..

„Rolul omului nu este acela de a se substitui lui Dumnezeu … ci să descopere raționalitatea…creației”. Dacă omul trăiește înlăturând raționalitatea înscrisă în firea lucrurilor continuă la mutilarea vieții sale, a planetei, într-un univers artificial. Trebuie să fie conștient de raționalitatea lui și a naturii astfel nu va înțelege niciodată că toate cele create sunt „daruri ale lui

Dumnezeu, ca expresie a iubirii divine.” Tocmai aici este valoarea lui supremă că și existența lui este un dar de la Dumnezeu și „nu-l lasă pe sin pradă pieirii, pentru că este valoarea cea mai înaltă a lui Dumnezeu.”

Omul, centrul universului, conștient de rolul lui pe care îl joacă în lume, de multe ori lasă deoparte divinitatea și merge spre rău. Este o dovadă că prin rațiunea dată, omul judecă lucrurile în defavoarea sa, socotind că este important pentru Divinitate. Se lasă furat de fapte care îl trag în jos ducându-l la pieire. Știe de bunătatea divină dar nu o ia în seamă pentru că duhul invidiei îl atrage spunându-i că nu are ce să-i facă divinitatea. Dar lucrurile nu stau așa. Nu este bine că se socotește ca fiind necesar divinității pentru că își va primi pedeapsa. Nu va pieri dar va fi în viața veșnică numai în suferință și nu în fericirea veșnică. Tocmai aici stă greșeala lui, că nu ia în considerație raționalitatea tuturor.

Respectând raționalitatea sa și a lumii ajunge să fie în fața divinității mai bine zis fiu al lui Dumnezeu. Este cert că nu toți se despart de divinitate ci numai o parte. Și totuși și oaia rătăcită este așteptată să își dea seama de raționalitatea sa, să se bucure de cele veșnice nu mai se poate ajunge la armonia și ordinea pe care a dat-o Rațiunea divină încă de la facerea lumii.

Armonia și ordinea nu sunt decât expresia Rațiunii divine pe care omul este dator să o păstreze prin raționalitatea dată. Pentru că întreaga creație are armonie și ordine, nimic din ce se poate vedea nu-i fără raționalitate. Nu există în creație haos, există numai o ordine. Fiecare vine la existență într-o ordine, având o armonie interioară dar și cu celelalte creații. Toate își au locul lor precis cuprins în raționalitatea dată încă de la creație. Existența, timpul, mișcarea, toate sunt ale creaturilor, dar această ordine, existența creaturilor vine în timp și imediat în mișcare, au raționalitatea lor, nu se poate înlătura raționalitatea creației. Pentru că este veșnică lucrarea divină chiar dacă omul, de fapt o parte din omenire, încearcă să distrugă raționalitatea. Adică să aducă haosul în ordinea și armonia dată. Evident, cei care vor încerca vor avea parte de pedeapsa știută și anunțată, dar raționalitatea va rămâne iar ei în viața aceasta și-au pierdut rădăcinile.

Lucrul acesta l-a scos în evidență teologia răsăriteană. Teologii răsăriteni în scrierile lor arată lucrarea divină cu ordinea și armonia, dar mai ales raționalitatea creației. Rolul întrupării ca faptă în urma greșelii omului, rod al libertății și al iubirii divine. De fapt teologia răsăriteană continuă și în același timp accentuează creația la Sfinții Părinți, fără să lase în urmă Sfânta Scriptură.

Întreaga operă teologică răsăriteană are la bază Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți. Nu fac decât să aducă la cunoștință lucrările Sfinților Părinți dar au și meritul personal de a arăta că teologia răsăriteană nu este în urmă cu noile descoperiri științifice.

Le trăiesc aceste descoperiri, care nu fac decât să întărească ceea ce s-a spus în Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. „Prin rațiunile din creație putem contempla lumea din interiorul ei,…viziunea energetică asupra materiei a Părinților Bisericii stă la baza științei moderne”. Iată rolul deosebit scos în evidență de Sfinții Părinți, creația având la bază energiile divine, așa cum și știința spune. Și teologia răsăriteană contemporană accentuează rolul energiilor divine în creație și mântuire ca expresie a Rațiunii divine, dar și capacitatea omului de a se împărtăși de energiile divine în vederea mântuirii. De fapt putem spune că teologia răsăriteană accentuează unirea cu Dumnezeu prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, dar și raționalitatea creației ca să ajungă la această unire .

VII. RAȚIONALITATEA CREAȚIEI ÎN ȘTIINȚA CONTEMPORANĂ, MĂRTURIILE ȘTIINȚEI

Pentru învățătura ortodoxă, de altfel pentru întreaga Biserică, lumea și omul în special sunt opera Sfintei Treimi. La baza acestor afirmații stă referatul Biblic, care spune că acesta este opera lui Dumnezeu făcută succesiv, nu dintr-o materie dinainte existentă așa cum au încercat în repetate rânduri diferiți oameni să susțină. Sfinții Părinți au intuit prin credință că toate cele create au particule care formează întregi, deosebindu-se fiecare dar unindu-se pentru a apare ființa sau lucrul întreg. Am spus că au intuit, de fapt prin credința pe care au avut-o li s-a descoperit acestea. Au fost după aceea scoase în evidență și de Teologia răsăriteană contemporană. Dar ambele au fost privite cu suspiciune sau ne luate în seamă de anumite persoane, și nici de cei care încă mai sunt de partea evoluției. Secole de-a rândul evoluționismul a fost la baza întregii vieți adică apariția tuturor prin evoluție și nu creație.

VII. 1. Evoluționism și Creație

Secolele XVIII și XIX au fost cele mai prolifice pentru evoluționiști. Începutul îl dă revoluția americane 1776, apoi cea franceză. În secolul XIX apare Societatea Lunară din Anglia, unde adepții evoluționiști se întâlneau o dată pe lună, care subminau ideile creștine prin știință, deoarece ideile revoluționare n-au prins în Anglia. Acum apare la rampă Charles Darwin cu lucrarea sa Originea speciei (Selecția naturală) care s-a datorat apariției a două evenimente: Rolul deosebit pe care l-a jucat Lyell care l-a împins de la spate să publice lucrarea deoarece altul reușise să scoată în față teoria de supraviețuire a celui mai adaptat, acesta a fost Wallace.

Acest Wallace în plină cercetare și scriere o boală l-a ținut la pat în Indonezia, și în acest fel apare lucrarea lui Darwin.

Cu toate acestea ideile lui n-ar fi avut succes dacă nu apare Tomas Huxley care prin conferințele sale a impus darvinismul ca noua teorie plină de argumente-evoluționismul darvinist. Secolul XX continuă lupta evoluționistă împotriva creaționismului. Sunt atrași o serie întreagă de oameni de știință care încep să cerceteze toate fosilele așa zis umane, ca să găsească strămoșii oamenilor. Și au reușit să ducă în eroare o parte din lumea timpului mai ales în țările comuniste ateiste. Era și acesta o formează lupta împotriva Bisericii și în special a învățăturii ei, dusă de comuniști. În această perioadă apare și evoluționismul teist susținut de Asa Gray profesor la Harvard. Adică divinitatea este cea care folosește etapele evoluționiste pentru a aduce lumea pe calea teologică. Printre cei care au susținut evoluționismul teist a fost și Teilhard de Chardin care în lucrarea sa Fenomenul uman susținea că în “Evoluția materiei și a ființelor vi există o direcție constantă, o orientare precisă și o axă privilegiată, un întreg dar orientat și ascendent de la atomul cel mai simplu până la ființele cele mai evoluate”. El a reușit să realizeze o mixtură a evoluționismului teist cu misticism oriental, care a fascinat și încă mai fascinează pe mulți. Faptul că Teilhard de Chardin a fost implicat în marele fals, escrocherie științifică numită Omul de Piltdowen și nu este străin nici de alte

aspecte dubioase legate de Omul Rhodesia și respectiv Omul de Peckin denotă că este cuprins de evoluționism.

În anul 1912 s-a găsit Omul de Piltdown care după evoluționiști arată puntea de legătură de la maimuțe la om. Dar acesta era un fals premeditat care a fost demascat în 1950. Această descoperire era formată dintr-un fragment de mandibulă de maimuță și unul de craniu uman, colorate să pară mai vechi și pilite care scoteau în evidență falsul. Ea a fost din nou combătută în 1979 pentru grosolăniile care o caracterizau. Și nici omul de Peckin și nici cel de Jawa nu pot fi strămoșii omului, cu atât mai puțin omul de Nebraska, din care a fost găsit doar un dinte, și mai târziu s-a dovedit a fi de porc și nu de maimuță. De fapt toate descoperirile de strămoși ai omului au fost lăudate și pline de bucurie că evoluția este baza și nu creația, dar treptat toate s-au dovedit ca nefondate ca fiind mărturii ale strămoșului omului.

Și în jurul austrolopitecinelor s-au dus foarte multe discuții, ca fiind formele de tranziție maimuță-om. Dar în timpul descoperirilor acestor fosile socotite intermediare până la om, au fost găsite fosile nu intermediare, ci ale unor oameni obișnuiți care datau ante-antropoidelor. Iată că și această verigă lipsește. Putem spune că “oamenii sunt de fapt veriga lipsă dintre australo pitecine și maimuțele antropoide”.

Evoluționismul mergea cu pași mari, bucurându-se de o prezentare tot mai largă. Elementul creație trebuie șters definitiv din discuție. Au fost ajutați financiar cât și o mare propagandă ce li s-a făcut. Însă au existat întotdeauna oameni de știință care susțineau creaționismul, totuși glasul lor era mai puțin auzit, deși erau personalități deosebite ca: Francis Bacon; Keplex în secolele XVI-XVII; Isaac Newton; Mathew Mauray părintele hidrografiei și oceanografiei în sec olul XIX; geologul Louis Agassiz și mulți alții, la noi Paulescu.298 Cei care înlătură Creația așa cum Sfânta Scriptură ne vorbește nu fac decât să aducă așa zise dovezi “științifice” lipsite de conținut și fără a putea fi dovedite, dar anunțate cu multă propagandă.

Lucrările lor au apărut și în manualele școlilor, fiind învățate de către elevi și studenți. În țările comuniste evoluționismul a devenit Biblia lor. L-au studiat și prezentat ca toată lumea să-l cunoască, făcându-l din două generații evoluționiștii convinși, fără să accepte creaționismul. Așa de bine a fost prezentat și susținut că orice încercare de a vorbii contrariu se împiedica de refuzul de a fi auzit, pentru că escrocheriile evoluționiste nu au fost făcute publice niciodată.

Secolul XX și mai exact ultima decadă, și începutul secolului XXI au adus la lumină apariția unui nou curent creaționismul, care îl au pe Dumnezeu suport al creației, dar având multe scăpări. Au apărut lucrări științifice care încep să demoleze treptat, treptat evoluționismul. De fapt nu evoluționismul în sine este combătut ci dovezile, fără dovezi ale acestui principiu. Acestea au fost cele mai dăunătoare. Evoluționismul de multe ori ar fi fost combătut, dar susținătorii lui au avut grijă să aducă dovezi fără acoperire și mai tragic au fost că au ademenit o serie întreagă de personalități, care cuprinși de valul timpului au trecut în tabăra lor. Este adevărat că descoperirile științifice se lăsau așteptate și cele care apăreau erau foarte bine păzite. De fapt în țările comuniste nu se putea vorbii de așa ceva. N-au fost făcute cunoscute nici o dată. Dar conform învățăturii Bisericii, lumina nu poate să stea sub obroc mult timp, iată că a ieșit la iveală și noile dovezi științifice vin să întărească existența divinității și lucrarea sa ce-i aparține – Creația.

Evoluționismul a adus ca argument la apariția vieții haosul și întâmplarea. Dar din haos nu iese altceva decât tot haos. De fapt este o replică la adresa creației din nimic a Sfintei Treimi care nu este decât opera lui Dumnezeu într-o ordine și armonie. Toate creaturile având raționalitatea lor, iar omul față de toate viețuitoarele raționează, care și evoluționiști o numesc ca fiind specific umană. Este o caracteristică umană această rațiune. Ordinea apariției vieții și a omului chiar și în concepția evoluționistă are etape bine definite, care nu exprimă haos ci din contră ordine. Mai mult au căutat și explicat că toate au apărut în milioane de ani. Fiind etape foarte mari între erele geologice și apariția regnurilor. Și aici putem spune că a fost de fapt o replică la zilele creației. Nu puteau să apară toate în 6 zile. Iar erele geologice au socotit că sunt mai aproape de realitate.

Faptul acesta, a făcut ca o parte din teologi să socotească că cele 6 zile sun ere plecându-se de la Citatul 2 Petru, versetul 3/8 “Pentru Dumnezeu o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi”. Dar aici nu se are în vedere decât importanța dogmatică, care are obiectul credința conform Revelației Divine, că Dumnezeu este Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute, și ceea ce privește zilele creației, ele sunt într-o ordine și armonie, în care lumea a apărut. Ele sunt 6 la număr pentru că Dumnezeu reamintește lucrul acesta când îi dă lui Moise cele 10 porunci, “la porunca a 4-a î-l face atent pe Moise că 6 zile se lucrează, căci în 6 zile a făcut Domnul cerul și pământul” (Ieșire 20-11).

Mai trebuie amintit faptul că Sfânta Scriptură nu-i manual de Biologie și nici nu face Biologie, iar referatul biblic nu vrea să fie cosmogonie științifică. Sfânta Scriptură descrie exact cum a fost creată lumea de către Dumnezeu, că El este autorul. Pentru aceasta folosește o formă potrivită cu interesul oamenilor, dar bazată pe Revelația divină și aceasta este învățătura păstrată de Biserică. Sfânta Scriptură nu face știința. Ea este mai presus de știință. Ceea ce cuprinde ea este Adevărul, iar cei ce încearcă să-l înlăture nu au decât, dar se lovesc de dovezile științei care duc la Adevărul Sfintei Scripturi.

Descoperirile științifice au adus lumină în această privință, făcând să se înțeleagă tot mai mult că lumea a fost creată de o Ființă Superioară, dându-i o raționalitate bine definită.

Așa cum se găsește astăzi, după atâtea dispute, apariția omului, începe să se facă cunoscută tot mai mult mulțumită disciplinelor științifice, ca: fizica, chimia, biologia, etc. Toate au avut și au roluri importante pentru a lămurii raționalitatea lumii ca expresie a rațiunii divine. Deși unii le mai tăgăduie totuși aduc argumente pentru existența unui Creator. De fapt aici este marea dilemă, cel ce neagă pe Dumnezeu, neagă și Creația și nu acceptă și nu acceptă sub nici o formă vre-un argument al Creației.

VII. 2. Legea a II-a a termodinamicii

Dar se vede peste tot o ordine, armonie și frumusețe, cu legii bine determinate cu intervale de timp care nu se suprapun. Nu pot fi acestea rodul întâmplări ale haosului, ci din contră toate acestea se datorează unei Rațiuni deosebite care depășește orice formă a ființei umane și Ea numai Ea putea crea și să dea legi așa de bine stabilite, care nici o dată nu se vor schimba. Dintre acestea amintim: legea gravitației, termodinamicii mișcării și chiar conservarea energiei – tot ce este în spațiu și timp este energie care se poate transforma dintr-o formă în alta, nu se poate distruge sau crea. Numai legea conservării energiei ci și legea dezintegrării ne arată că totul este creat, că e finit, având direcția descendentă nu ascendentă.

Legea termodinamicii este sinonimă cu legea conservării energiei. Energia este o entitate care efectuează, sau are capacitatea de a efectua lucru mecanic care la rândul lui este produsul dintre o forță și distanța pe care operează această forță. Energia din univers este constantă. Rămâne interesant, că deși este comentată nu se știe de ce se conservă energia și dacă ea se conservă în întreg universul.

A doua lege a termodinamicii arată că totul se dezintegrează de la sine, fără să știe cineva de ce? Pentru că legea a doua a termodinamicii are entropie, care este în mod general o funcție matematică care evaluează dezordinea sau energia absentă din sistem. Entropia oricărui sistem dacă este izolat crește, fie tinde să crească dacă el este local deschis. Este măsura energiei inutile într-un sistem de funcționare, o dezordine; într-un sistem structurat sau a bruiajului dintr-un sistem informațional, toate folosesc tipuri de formule matematice, toate sunt echivalente.

Ele reprezintă categorii largi de fenomene din întreaga experiență omenească. Ele se aplică în biologie, în boli, reprezintă stări de epuizare. Legea a II-a a termodinamicii susține că energia calorică se scurge de la fierbinte la rece, fiind o prioritate a sistemelor fizice, care duce inevitabil la sfârșit. Astfel, luând în caz soarele cel de la care primim căldura sa, și care face fotosinteza, nu o va face mereu la nesfârșit, va avea și el un sfârșit. Pentru că această căldură se scurge ireversibil, nu se va întoarce. Nu numai soarele ci și oricare altă stea având aceeași soartă. Căldura stelelor este generată de procesele nucleare din interiorul lor. Ele se vor răcii, nu vor mai avea combustibil și vor fi la temperatura spațiului înconjurător. Și aceasta datorită faptului că orice activitate fizică din univers tinde către o entropie – dezintegrare maximă – aceasta este moartea termică a universului. S-a făcut și ipoteza că dacă s-ar face o perturbare din exterior s-ar putea revitaliza universul, dar el nu are exterior prin definiție, și nu duce decât tot la final. Aceasta demonstrează legea gravitației, că universul dacă are exterior este finit și nu infinit, se auto-distruge prin atragerea stelelor către centrul gravitației. Deci legea gravitației arată că este inevitabil infinit și nu mărginit sau finit.

Legile termodinamicii stipulează că și universul va sfârșii, iar prin acesta demonstrează că are un început, și nu de la sine. Este imposibil să fie de la sine. A doua Lege a termodinamicii arată: că trebuie să existe o creație, singura sursă este Dumnezeu. La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Este timpul când toate sistemele și procesele cosmosului își dau mâna. Este Cel ce a creat întregul complex de efecte penetrând cosmosul, spațiul, masă, timp. El se înscrie foarte bine în legea cauza și efect.

Legea termodinamicii a fost evidențiată de fizicianul Carneot care după el și alți savanți au susținut că “universul este în luptă perpetuă împotriva creșterii ireversibile a dezordinii” adică trec irezistibil de la ordine la dezordine în sisteme închise. Pentru a exemplifica aceasta, dacă într-un vas cu var turnăm o sticluță care conține vopsea de apă de diferite culori produce dezordine la început, colorând varul și ne mai putând separa vopseaua de apă, de var, iar pe urmă, rămâne varul ordonat.

Ilya Prigogine din contră a observat că viața este așezată pe structuri dinamice numite de el disipative al cărui rol este de împrăștia influxul de energie, de materie, și de informație responsabile pentru fluctuații, arătând de fapt o ordine generală care din ce în ce devine mai elevată și aceasta în sistemele vii. Așadar legea a II-a a termodinamicii lucrează în sisteme închise, iar Prigogine, demonstrează că totul se întâmplă în sisteme deschise având în permanență ordine fără să apară dezordine. Totuși legea a II-a, ne arată că toate au un început și sfârșit în ordine ceea ce Sfânta Scriptură a spus din totdeauna.

VII. 3. Raționalitatea Creației și legea gravitației

Dacă legea gravitației duce la concluzia că universul este infinit, dar că un început, ne punem fireasca întrebare, Cel ce le-a creat cum este? Evident mai presus de acest cuvânt infinit, Cel ce creează n-are cum să fie definit de mintea omenească. Putem spune că este dincolo de infinit. Prin acesta nu intrăm în

contradicție cu știința, din contră infinitatea universului este printre noi nu printre Cel ce le-a creat. Dacă ne uimește cerul înstelat, cu atât mai mult Cel ce l-a creat. Este foarte important că legile termodinamicii ne scot în evidență existența unui Creator deosebit, al cerului și al pământului, adică al universului, care ne depășește chiar când vedem cele create.

Nu numai ne depășește dar ne și uimește prin poziții, sau mai bine zis prin locul pe care-l ocupă fiecare planetă în univers. Toate au locul lor bine precizat, iar legea gravitației ne arată că ele se mențin la locul unde au fost așezate. Astfel pământul, planeta albastră prin locul pe care îl ocupă în univers, în galaxia noastră, numai aici sunt condiții de viață. Nicăieri în univers nu se găsesc factori favorabili pentru apariția vieții. Și aceasta deoarece Terra noastră are singura poziție în univers care îi permite să primească lumină și căldură atât cât îi este necesară vieții. Este acolo unde trebuie, unde este mai bine.

“Dacă axa Terrei ar fi fost înclinată de o parte sau de alta a poziției actuale cu numai 1%, planeta noastră era acum doar un deșert stâncos, acoperit cu ghețari. Dacă orbita sa ar fi fost mai apropiată sau mai depărtată de Soare, Pământul ar fi avut temperatura atmosferică de peste 450 C ca Venus, sau ar fi fost luminat insuficient și învăluit într-un frig veșnic ca Neptun.”

“Dacă soarele ar fi fost mai mic, ar fi încălzit insuficient în timp ce o stea mai mare ar fi emis la nașterea sa radiații ultraviolete mortale pentru orice formă de viață pe o perioadă de miliarde de ani. Pe pământ viață nu ar fi apărut fără existența oceanelor, care s-au format în condițiile specifice, neîntâlnite pe altă planetă din sistemul nostru solar”.

Existența vieții implică: oxigen, apă, temperaturi cu limite de 60C, presiuni atmosferice cuprinse între 0,01 1400 atmosferice și lipsa radiațiilor nocive, considerându-se deci imposibilă prezența ei în medii radioactive, anaerobe, înghețate, fierbinți și uscate.

Pe nici o altă planetă nu este posibil, care să se formeze condiții de viață ca pe Terra, nici măcar pe Marte, unde se consideră că există posibilitatea existenței a unei forme de viață inferioare, nu poate fi viață rațională. Iată dovada că numai pe pământ este posibilă viață, tocmai pentru a înțelege viața pe pământ este nevoie de a privii și universul atât de imens. Prin privirea universului s-a constatat că nu este posibilă viața în altă parte pe nici o planetă așa cum am spus. Cu toate că telescoapele cele mai moderne ne dă posibilitatea de a privii universul în imensitatea sa, totuși nu vom putea niciodată să ajungem pe vre-o galaxie să constatăm viață. Și aceasta datorită și acesta datorită faptului că nu putem atinge viteza luminii, datorită faptului că ne dezintegrăm.

Ca să se ajungă la această afirmație Einstein a observat că lumina este deosebită de alte forme de mișcare. Dacă se deplasează omul mai repede decât lumina așa cum arată un calculul simplu, câmpurile magnetice care mențin împreună atomii omului rămân în urma fizicului, s-ar dispersa și atunci s-ar produce dezintegrarea. Deci teoria lui Newton că se poate în principiu să se ajungă din urmă și să depășească orice formă de mișcare, atâta timp cât viteza este finită, este absurdă. Newton însă a descoperit totuși o nouă lege a armoniei universale, în ordinea naturii care afirmă că; ordinea mișcării în căderea unui măr este la fel peste tot și pe întreg universul. Acesta constituie o noțiune generalizată, cu înțeles mai larg orice ceea ce ține de rațiunea științei țintește să descopere un raport sau o rațiune universală, care să închidă o similaritate generală calitativă. Trece dincolo de cauzalitate, nefiind restrânsă la o expresie a cauzalității, devenind caz special de rațiune. Cauzalitatea este expresia gândirii umane și este limitată, și se referă la faptul că prin gândirea noastră limitată ajungem la faptul că toate cele limitate au o cauză și efect, ajungându-se la cel necauzat gândit de om care-l depășește, și nu se potrivesc gândurile umane cu cele divine.

Newton a afirmat că Dumnezeu a creat la început particulele, forțele care se exercită între ele și legile universale ale mișcării, care continuă neîncetat să se supună legilor date de divinitate și ele nu sunt supuse analizei. Această concepție a lui Newton este concepția mecanicistă. Toate fenomenele fizice se reduc, conform modelului mecanic newtonian la mișcare în spațiu a punctelor materiale cauzate de atracția lor reciprocă, adică forța gravitațională. Pentru a fi explicat acest principiu Newton a elaborat renumitul principiu matematic, calculul diferențial. Principiul newtonian a fost dezvoltat de matematicianul francez Laplace, care a explicat mișcările planetelor, ale Lunii și cometelor mareele și toate fenomenele legate de gravitație, care asigura stabilitatea sistemului solar. S-a făcut încă un pas înainte în fizică modernă, continuând cu altă descoperire cum ar fi investigarea fenomenelor electrice și magnetice, care nu se puteau descrie de legea lui Newton. Descoperirile nu s-au limitat la stilul efectelor forțelor electrice și magnetice ci au făcut din forțele însele principalul obiect de studiu ajungându-se la câmpul de forță și nu conceptul de forțe. Și astfel principiul lui Newton este întregit. În continuare fizica modernă merge mai departe prin legea relativității a lui Einstein. Acesta prin teoria relativității a evidențiat că spațiul nu este o mărime tridimensională iar timpul nu reprezintă o entitate separată, spațiu și timp formează un tot.

În acest caz viteza luminii nu este posibilă unui obiect, cu atât mai mult omului. Este de fapt un orizont ce nu poate fi atins. Când se mișcă un obiect sau omul în direcția unei raze de lumină niciodată nu se apropie de viteza luminii. Ea rămâne aceeași indiferent de viteza mișcării. În acest caz ordinea și măsura timpului nu mai sunt absolute ca la Newton, ele sunt relative față de viteza sistemului de coordonate. Se poate spune că viteza luminii nu este posibilă pentru un obiect, ci trebuie luată ca viteză maximă de propagare a unui semnal.

Iată așa dar că niciodată omul nu va putea atinge vre-o dată viteza luminii, fiindcă legile fizicii nu-i permit să ajungă la această viteză. Legile date de Creator așa cum spunea și Newton sunt imuabile numai omul trebuie să le descopere și să le înțeleagă. Legile sale sunt expresia rațiunii divine și prin faptul că ele au raționalitatea lor, scopul și armonia pentru care au fost create.

Chiar Albert Einstein spune că; “În legile naturii se revelează o rațiune superioară, astfel încât toată raționalitatea gândirii și a organizării umane este prin comparație o reflexie absolut nesemnificativă”.

Și universul în sine cât este de imens, și lui i se aplică legile fizice și în special cele două legi termodinamice. Pentru că entropia are locul ei bine determinat în univers care face ca energia să scadă, pentru păstrarea echilibrului ca totul să ajungă la dezintegrare. La un sfârșit pe care Sfânta Scriptură l-a făcut cunoscut. “Căci firea a fost supusă deșertăciunii cu nădejde că și ea va putea fi izbăvită de robia stricăciunii”(Romani 8, 20). Deși se dezintegrează și universul totuși viața nu poate fi în galaxia noastră decât pe Terra. Pentru că este de neconceput și nu se va putea vreodată demonstra că s-a ajuns la viață prin legile naturii. Atunci ar trebui să opereze în permanență indiferent de timp. Legea există și ea trebuie să producă mereu viață mai exact forme de viață, nu numai viața în sine, și nu-i un argument că au dispărut condițiile. Legile date nu se schimbă, ele sunt și în epoca primară și azi. Nu s-a putut demonstra că în epoca primară au fost alte condiții de viață. Chiar descoperirile de fosile arată clar îngroparea lor rapidă și a catastrofismului legat de creație și nu invers.

VII. 4. Argumente biologice în sprijinul creației.

Iar continuitatea vieții este posibilă numai în viață și nu prin evoluție din întâmplare, sau în epruvetă. Pentru că tot ceea ce s-a creat în epruvetă este în altă viață. În 1970 J. P. Danelli a reușit să sintetizeze o celulă vie. Dar el a început din celule vii, apoi le-a asamblat, refabricând o celulă din restul altor celule, dar nu este creație de viață. Și aceasta datorită complexității materiei vi. Orice celulă este o complexitate, destul de complicată de molecule, de proteine specializate. Iar molecula de proteină este foarte bine organizată care are în compoziția sa c-am 20 de diferiți aminoacizi, iar aceștia la rândul lor dețin 4 elemente: hidrogen, oxigen, azot și carbon, la care se adaugă încă 2 elemente și un atom de sulf. Aceste sisteme complexe conțin în cazul tuturor organismelor reproduse și asamblate în sistemul moleculelor A.D.N. care deține informația cerută nu numai de sinteză a moleculelor de proteine specifice ci și pentru propria reproducere. Deci reproducerea și evoluția depind direct de această remarcabilă moleculă, organizată diferit și specific pentru fiecare organism.

Deci problema întâmplării apariției vieții este la 10 113 fără nici o șansă. Iar imposibilitatea apariției vieții se datorează complexității chimice deoarece ea cuprinde atât proteine de construcție cât și proteine pentru accelerarea reacțiilor chimice. Și pe lângă acestea și nucletoidele, deci (A.R.N +A.D.N.= acidul ribonucleic și acidul dezoxiribonucleic, baza codului genetic necesar reproducerii celulei care are 5 histoane cu rolul de dirijare a activității genelor) iar reproducerea din întâmplare este și mai mare de îndeplinit (de la 1 la 20 100).

Este o barieră de ne trecut pentru evoluție, deoarece A.D.N. – ul poate fi reprodus numai cu ajutorul specific unor molecule de proteine care la rândul lor vor putea fi produse numai prin dirijarea A.D.N.- ului. Fiecare depinde de cealaltă și ambele trebuie să fie prezente ca să aibă loc reproducerea. Trebuie să fie de o înaltă exactitate și încă același timp structurile moleculare ale aceleași enzime. Sunt precis specificate de către același A.D.N., reprezintă cel mai mare mister pentru evoluție. Nu se poate vorbi de o coincidență sau întâmplare, datorită formidabilei ei complexități a reproducerii cât și a compunerii, trebuie să fie perfect coordonate pentru supraviețuire.

Foarte greu pentru celula primitivă este și fotosinteza fără de care nu este posibilă apariția vieții. Pentru că la bază, stă lumina solară care ajută ca planetele să absoarbă bioxidul de carbon și să elimine oxigenul, care nu-i posibilă viața fără el. Iar această fotosinteză nu a reprodus-o nici un laborator până în prezent. Dacă totuși am admite apariția vieții din întâmplare atunci ar trebuie să existe forme de viață intermediare cu apariția chiar a unor organe noi; deci verificarea de legătură. Se admite în această teorie că păsările au evoluat din reptile, dar nu s-a găsit nici o formă de tranziție. Peștii apar brusc în documentele fosile fără să arate un trecut. Fosilele de pești descoperite nu arată cum s-au dezvoltat oasele pelviene. Nu există asemănări între reptile și păsări. Deoarece sângele reptilelor este rece, iar al păsărilor cald, plus capacitatea de a-și menține temperatura constantă. Deși ambele depun ouă, numai păsările clocesc având dedesubt o zonă incubatoare. Deci nu sunt mutații, pentru că n-ar fi bune pentru specie. În situația lor sunt distructive nu constructive, și ele nu aduc specii noi, speciile supraviețuiesc pe perioade lungi de ani fără să se producă mutații. Ele sunt exact ca la început. Și nu s-a găsit vre-o fosilă cu oase noi în formare, care să fie începutul unei noi specii. Nu numai speciile n-au puncte de legătură descoperite ci și plantele.

Se poate spune că sunt apropieri intre soiuri de plante și animale, iar ele apar ca o dovadă a unei planificări și proiectări creatoare comune și nici nu are niște mutații întâmplătoare și selecție naturală. Dar asemănările automat cum s-a văzut și se vede în viață au și diferențe între ele. Există asemănări între anumite animale, dar între ele sunt și deosebiri. Pentru că structurile asemănătoare au fost create pentru funcții similare și diferențele au fost create funcțiile lor diferite.

Nu se poate vorbii că două specii de animale care au asemănări pot provenii dintr-un strămoș comun, deoarece sunt diferențe destul de însemnate. Și dacă ar fi așa atunci ar trebui să existe o serie întreagă de animale între cele două, așa încât nu poți nici o dată să spui unde încetează una și unde începe alta. Dacă ar fi așa atunci, adică evoluția dintr-un strămoș comun, ar trebui să fie de fapt; există. Deci asemănările și diferențele sunt de natură să arate unicitatea fiecărei specii ca raționalitatea ei. Pentru că nu se poate să nu aibă o raționalitate fiindcă acestea are rolul ei în viața omului.

Deși s-a spus că molecula de A.D.N. este fundamentală în mecanismul de reproducere al tuturor organismelor, totuși se dă o notă de origine comună. Dar nu este chiar așa, deoarece fiecare organism își are felul său propriu, diferit de altele și nu poate ca prin evoluția și este chiar imposibil ca un A.D.N. să evolueze și să se transforme în alt A.D.N., alt tip de organism, pentru că are o structură de nemodificat.

Chiar taxomania, știința clasificării în aceste categorii superioare de genuri, familii, ordine arată o înrudire, dar nu poate duce la o demonstrație în acest fel, ele sunt arbitrare, deci nu presupune o evoluție. Alte substanțe chimice țin organismele vii, în special proteinele, ca de exemplu: hemoglobina, insulina, gamoglobulină, studiate la diferite organisme, cu un număr mare de excepții, arată asemănări în aceste sisteme biochimice, iar acestea determină adevăratele granițe între speciile create și dincolo de care variația și mutația nu pot trece.

Mergând pe aceste asemănări putem spune că sunt foarte multe asemănări aparente care și evoluția nu susține că ar fi a unui strămoș comun.

“Convingerea sau paralelismul este presupusa dezvoltare paralelă și independentă a unor trăsături la animale neînrudite, Ex. Aripile au evoluat independent la anumite vietăți; insecte, zburătoare, lilieci, păsări sau ochiul cameleonului și al peștelui. Neavând un strămoș comun, acestea au fost făcute nu evoluate”.

Un alt fenomen care se găsește atât la păsări, animale, cât și la oameni este legat de instinct. Instinctul pentru a-l înțelege trebuie definit. Este un complex de reflexe înnăscute, necondiționate, deși comun este propriu unei specii, care asigură dezvoltarea, alimentarea, reproducerea, orientarea și chiar păstrarea speciei, etc. Iar reflexul este un produs spontan independent de voință. Instinctul se mai poate defini și ca cea mai misterioasă înțelepciune care o au speciile. Un fenomen care până-n prezent nu s-a putut demonstra și nici nu se știe cum se transmite la urmași; de aceea nu apare în codul genetic. Se poate vorbi că instinctiv îl deține și omul, dar el fiind dotat cu rațiune, își poate dirija activitatea, însă apare și la el instinctul de conservare, deoarece într-o situație limită când este vorba de viața sa face un salt sau o cădere care de n-ar avea la bază frica nu s-ar realiza. Evident că omul având rațiune el poate dirija întreaga activitate a sa. La animale instinctul este foarte bine dezvoltat, foarte variat; în exemplele care urmează se vor vedea fenomene uluitoare pe care mintea omenească nu a reușit să le înțeleagă sau să le descifreze. Pur și simplu le i-au ca atare, scoțându-le ca sădite de Rațiunea Supremă în sufletul creaturilor vii. Fenomenele instinctului sunt ca niște legi scrise [bine] în viața păsărilor și animalelor. Sunt pline de raționalitate adică cu scopul pentru care au fost stabilite ca speciile să se păstreze. Pentru că fiecare specie are instinctul său propriu care nu se identifică cu alt instinct de la alte specie. Deși este comun, totuși se diferențiază în funcție de necesitatea speciei. Este comun dar diferit ca manifestare. Are același rol dar nu-i la fel, se manifestă în funcție de scopul pe care specia îl vrea.

De fapt în concepția evoluționistă instinctul nu l-au putut defini. Nu se poate spune că păsările și animalele au rațiune, putere de judecată, au acest instinct care de multe ori devine echivalent rațiunii, deși nu-i rațiune. Au și ele gingășie și simț față de cine nu le vrea răul. La un moment dat se apropie de cel care îi dă să mănânce și nu manifestă condiții de răzbunare. Ele au fost create prin cuvânt “să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele, și păsări să zboare pe pământ și întinsul cerului”(Facere 1,20) .

Rămâne surprinzător cum o pasăre mică de 20 gr. Dendroica când vine toamna pleacă din Alaska la o altitudine de 6000 m., unde un curent de aer o poartă spre locul destinației. Sau pasărea Furtunar care după ce stă în Țara Galilor pleacă în Brazilia. Păsările de la noi migrează în Africa după un popas în strâmtoarea Gibraltar.

Devine interesant faptul că ele știu exact când trebuie să migreze dintr-o țară în alta, când să se înmulțească, cum să-și hrănească puii.

Un mister este și liliacul, care se conduce de undele magnetice în locul văzului ca să nu se lovească de obstacole. Emană aceste unde și ele îl dirijează. Dacă ar fi evoluat înseamnă că foarte mulți mai exact toți ar fi murit. Deci dintr-un început el a avut aceste unde magnetice și nu au evoluat. Un alt mamifer curios este balena care își hrănește puii cu lapte și face parte din marile mamifere marine. Această hrănire se face în apă. Și ea de la creație așa a fost, n-a suferit nici o schimbare. Sunt și alte multe exemple de păsări și animale care au instinctual lor în care se perpetuă specia și nu a apărut în timp ci de la început l-au avut. Aceasta este dovada creației lor unice. Acesta este un alt aspect foarte interesant că deși sunt mai mulți într-o specie toți sunt unicați cu caracteristicile fiecăruia în parte. Se aseamănă ca specie dar se deosebesc prin felul lor propriu una de cealaltă.

Chiar și omul este unicat încă de la prima formă de viață și nu apare deloc evoluție. Deși s-a încercat să se acrediteze că embrionul uman se dezvoltă de la un stadiu neuman la unul uman. Astfel la început embrionul uman este un protozaur marin și apoi mamifer și pe urmă om.

Este vechiul slogan ontogeneza repetă filogeneza. Studiile moderne de genetică nucleară au arătat că este imposibil aceasta, pentru că fiecare specie are A.D.N. – ul său propriu. Cea mai discutată a fost în jurul faptului că embrionul uman dezvoltă pungi faringiale ca și peștele, dar la om nu apar branhiile ca la pește, ci trompa lui Eustachio, timusul și glandele paratiroide, ele servesc ca ghid-uri esențiale pentru vasele de sânge în dezvoltare, nu al vestigiilor nefolositoare. La fel se poate vorbi și de rinichi și inimă. Fiecare stadiu de dezvoltare al embrionului are roluri vitale în progresul creșterii a fiecărei creaturi specifice. Această teorie despre cum apare embrionul și cum se dezvoltă se numește recapitulării fiind formulată de Haekel, nu mai este luată în seamă de mulți geologi, ca fiind greșită.

Dovezile prezentate până acum în ceea ce privește speciile care sunt fără trunchi comun, și în acest caz duc spre un Creator. Nu s-au găsit verigi intermediare de legături între specii, chiar dacă s-au căutat și s-au prezentat diferite fosile ca pretinse verigi, dar ele au fost combătute.

Spuneam că fiecare specie are A.D.N. – ul său propriu având aminoacizi într-o ordine, o înlocuire a unui aminoacid cu altul în lanțul Beta duce la anemie. Orice mutație în genă produce probleme. Dacă copilul se naște cu un cromozom mai mult poate avea deficiențe mentale și fizice. Pentru că omul are 46 de cromozomi. La orice specie, orice schimbare produce mari malformații. Este de remarcat faptul că aceste celule purtătoare de ereditate pun în evidență creaționismul. Prin mersul lor în jos nu se vede prin acestea o evoluție, din contră ele n-ar trebui să coboare, ci să meargă în sus să evolueze. Pentru că organismele unicelulare trebuie să primească gene care produc sânge, oase, dinți, etc. Și în această situație este expusă ca din întâmplare să producă acestea. Ci fiecare specie este unicat. Chiar și numărul de cromozomi este diferit la specii prin numărul pe care îl deține. Faptul acesta oprește încrucișarea între ele. Iar dacă totuși reușesc diferite specii să se fecundeze, fătul ori moare sau dacă totuși trăiește este steril, nu se poate reproduce. Celulele neproductive au doar jumătate din cromozomi iar prin unirea a două celule neproductive se formează o nouă celulă cu numărul deplin al speciei. Dacă însă celulele neproductive ar fi avut același număr de cromozomi ca toate celelalte celule s-ar fi ajuns la un număr impresionant de mare. Este o barieră cromozomul în apariția vieții dintre două specii.

Iată că Sfânta Scriptură a spus dintr-u început că fiecare au fost creați după felul lor, nu dintr-o specie să apară altă specie. Toate au raționalitatea lor găsindu-și locul în natură acolo unde se poate reproduce, ca necesitate pentru om. Aceste mici particule pe care știința le descoperă “arată arhitecturi nebănuite, armonii matematice de mare frumusețe; legile fizice oglindesc astfel de ordine și coerență încât este aproape imposibil să nu te gândești la o rațiune pus în ele. Este vorba de raționalitatea creației.

Raționalitatea creației implică am spus o ordine și armonie pentru că-i din rațiunea divină. Această ordine este universală, nu numai pe planeta noastră ci și în întreg universul pentru că “la început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”.

Se poate spune că ordinea este caracteristica creației, față de dezvoltare care este specific evoluției.

VII. 5. Ordinea fizică ca rezultat al ordinii divine.

Prin prisma gândirii umane „nu se poate creație în dezordine”. Creația presupune etape pe care Sf. Scriptură le numește zile. Zilele creației sunt în ordine crescândă. Ordinea se vede și când apar toate cele create. Ele vin într-o ordine succesivă tocmai pentru a arăta frumusețea creației.

Pentru că avem de a face cu ordinea universală este bine să fie explicată ce înseamnă. Stabilind această definiție este mai ușor de a înțelege și de a o aplica. Conceptul de ordine este atât de vast și imens în implicațiile sale încât o definiție exactă este greu de dat. Mai degrabă ea iese în evidență decât să fie definită, observând că există, dar n-o definim. Și spre explicare luăm două cazuri: un tablou, și oameni așezați la coadă. Privindu-le pe cele două elemente ne dăm seama că nu este chiar necesar să definim ordinea pentru că iese foarte bine în evidență.

Și totodată avem în față două tipuri de ordine și este foarte greu să le pun una lângă alta. Și aceasta se datorează specificității ordinii fiecăreia în parte.

Dacă privim tabloul vedem culorile așezate parc-ar fi destul de dezordonat dar în ansamblu luat creează o imagine ordonată a tabloului și definită. Pe când la oamenii așezați la coadă se vede o linie dreaptă o ținuți demnă care dă aspectul de ordine prin imensitatea sa. Și totuși și aici dă impresia de dezordine, deoarece oamenii așezați la coadă nu sunt de aceiași înălțime și dă un aspect dezordonat unul mai scund altul mai înalt și tot așa, dar luată în ansamblu coada arată ordinea.

Aceste două exemple și multe altele scot în evidență faptul că este greu de definit in cuvinte, ordinea se exprimă mai bine în câmpul vizual. Este interesant faptul că privirea umană este cea care observă ordinea.

În Fizică, ordinea este privită în a acorda atenție diferențelor asemănătoare și asemănărilor diferite. Cu toate acestea și fizica implică o anumită ordine. Fără ea nu-i posibilă cunoașterea universului. Ea a avut un înțeles în teoria lui Newton sau erau absolute în teoria realtivității ordinea care a automat implică și mișcarea, nu mai sunt absolute ci relative față de viteza sistemului de coordonate. Și timpul este relativ. În teoria relativității corpul rigid își pierde din valoare pentru că implică semnale mai rapide decât lumina. Apare ca esențial noțiunea de particulă. Pentru că de la simplu la general se înțelege universal. Particula este studiată și mai mult de fizica cuantică. Pentru că fiecare minusculă particulă are o incredibilă capacitate de a stoca informația; este plină de mister pentru că nu se știe cum gravitează deoarece se găsește în spațiul liber.

Dar și aici există o ordine implicită, care înseamnă că orice este înfășurată în orice, și ordine explicită. Potrivit căreia lucrurile sunt desfășurate în sensul că fiecare se află numai în propria sa regiune particulară din spațiu (și timp) și în afara regiunilor ce aparțin altor lucruri. Și totuși ordinea implicită se explică mai bine în termeni de ordine explicită subiacentă. Pentru că ordinea implicită înseamnă ceea ce este primordial, independent existent și universal este activă autonom, în timp ce ordinea explicită de desfășoară în afara unei legi, a ordinii implicite.

Ordinea implicită are loc în spațiul tridimensional obișnuit, într-un spațiu de dimensiune mai înaltă; dar numai în anumite condiții, acest proces specific ordinii implicite poate fi desfășurat în trei dimensiuni. Totuși ordinea implicită trebuie extinsă la o realitate multi – tridimensională, incluzând totalitatea universalului cu toate corpurile și particulele sale. Deci este o progresie de la ordinea explicită, spre ordinea implicită tridimensională apoi către una multidimensională și apoi spre o extensie a acesteia la oceanul imens, la ceea ce este perceput ca spațiu vid. În următoarea etapă ordinea implicită sau poate să fie condusă dincolo de limita critică de 10-33 cm, sau poate duce la anumite concepte fundamentale noi care nu pot fi înțelese nici măcar înlăuntru dezvoltării lor posibile, mai amănunțite ale ordinii implicite. Înseamnă că dincolo de 10-33 cm, nu este posibilă cunoașterea ordinii implicite. Se poate spune că ordinea implicită în general nu este observată în caracterul ei primordial datorită ordinii explicite cu care noi ne-am familiarizat în gândire și vorbire și totuși ea, ordinea implicită este cea care se extinde spre oceanul imens al universului.

Ordinea explicită poate fi văzută ca un caz particular sau distinct al unei mulțimi mai generale de ordini implicite, din care mai târziu poate fi derivată.Ordinea explicită se distinge prin faptul că ceea ce este derivat reprezintă o mulțime de elemente și nu are în vedere întregul. În acest caz rolul științei este de a începe de la părți și de a deriva toți întregii. Pe când ordinea implicită, începe cu plenitudinea nedivizată a lumii, iar știința are datoria de a studia părțile prin extragere din întreg adică studiindu-le nu în afara întregului.

VII. 6. Rolul fizicii cuantice în explicarea Creației din nimic.

După ce am văzut rolul ordinii în teoria cuantică, este de dorit ca să arătăm și trăsăturile esențiale ale teoriei cuantice. Astfel în teoria cuantică:

Mișcarea este în general discontinuă în sensul că acțiunea este constituită din cuante indivizibile (ceea ce, de asemenea, implică faptul că de exemplu un electron poate trece dintr-o stare în alta fără a trece prin nici o stare intermediară);

Entitățile cum ar fi electronii, pot prezenta diferite proprietăți (de exemplu de tip particulă, de tip undă sau ceva între ele) depinzând de contextual în care ele există și sunt supuse la observație;

Două entități, cum ar fi electronii, care inițial făceau parte dintr-o moleculă iar apoi sunt separate, prezintă o relație nonlocală curioasă, care poate fi descrisă cel mai bine ca o conexiune noncauzală a elementelor îndepărtate unul de celălalt.

„Cele trei caracteristici esențiale ale teoriei cuantice arată totuși clar inadecvarea ideilor mecaniste. Dacă toate acțiunile sunt în forma unor cuante discrete, interacțiunile dintre diversele entități, exemplu electronii, constituie o unică structură de legături indivizibile, așa că întregul univers trebuie gândit ca un întreg nefărâmițat. În acest întreg, fiecare element pe care îl putem abstrage în gândire prezintă proprietăți fundamentale (unde sau particule, care depind în întregime de mediul înconjurător într-un mod ce amintește mult de felul în care sunt legate organele ce constituie ființele umane decât felul în care interacționează părțile unei mărimi”. Totuși, nu toate ideile mecaniste sunt inadecvate, ordinea însă rămâne pentru că este răspândită peste tot în viața, activitatea umană, cât și în univers.

Ordinea și în fizica cuantică așadar își are atât rolul ei explicit cât și implicit. Iar datorită ordinii se ajunge la cunoașterea părților fără să se dea la o parte întregul. La originea creației stă ordinea, care reglează constantele fizicii, care sunt un mister cum se produce, invizibil, veșnic de nepătruns cu mintea omenească. Pentru că ordinea se poate vedea din totul, chiar un fulg de nea este unicat până ajunge pe pământ, el suportă foarte multe transformări care ne arată că nu este o întâmplare. Să nu uităm că forța gravitației dacă ar fi mai slabă nu ar fi fost posibilă fuziunea nucleară care stă la baza întregului univers, vieții, stele, soare, etc. Iar dacă ar fi mai puternică, s-ar fi produs un accident și nu ar mai fi fost posibil apariția vieții. Deci niște reguli permit o gravitație care dă naștere la o fuziune nucleară, necesară vieții. Ne mai existând hidrogen nu ar mai fi combinația pentru a apare apa cu oxigenul care stă la baza vieții. Studiind particula duce la informația care stă la baza universului, iar el la rândul lor este centrul informațiilor. Deci informația universală cosmică organizează universul. Iar materia este tocmai această informație dată celor mai mici subdiviziuni ale atomului care cuprinde o energie nucleară, care nu se știe cum gravitaționează în vid.

Iată așadar că fizica cuantică ne arată că trebuie să renunțăm la noțiunea materie tangibilă, concretă, solidă când dorim să înțelegem realul. Spațiul și timpul pot deveni automat iluzii, pentru că o particulă poate exista în două locuri

în același timp. Ne mai existând hidrogen nu ar mai fi combinația pentru a apare apa cu oxigenul care stă la baza vieții.

„Realitatea așa cum o vedem nu este cognoscibilă. Suntem legați de real prin aceste entități cuantice, care transcend categoriile timpului și spațiului obișnuit. Existăm de-a lungul a ceva a cărui natură o sesizăm cu greu, dar care se apropie mai mult de spirit decât de material tradițională”. Cuanta este cantitatea foarte mică determinată și finită de energie radiantă, care este studiată de mecanica cuantică prin legi la scară atomică și subatomică.

Universul este o vastă gândire. Fiecare particulă, atom lucrează și trăiește fără știrea nimănui o omniprezentului deci își are un sens în interiorul său. După teoria câmpului cuantic, universul fizic observabil nu este făcut decât din fluctuații minore pe suprafața unui imens ocean de energie. Astfel particulele elementare și universul ar avea ca origine oceanul de energie. În care se naște atât spațiul cât și timpul și materia fiind animată de acest imens ocean de energie. Și toate acestea provin dintr-o sursă cuantică dincolo de spațiu și timp. Energia se găsește peste tot în univers, chiar și în vidul care separă galaxiile, deși nu există vid absolut prin absența totală a unor particule mici de atomi și diverse tipuri de radiații. Vidul în stare pură nu există, se poate spune

că el este aberație pentru că nu se înlătură un câmp electromagnetic care constituie fondul vidului. În acest caz fizica cuantică vine și precizează datorită faptului că nu există un vid total și se găsesc mici particule de atomi injectându-se o cantitate de atomi suficientă de energie acel nimic se transformă în materie. Toate acestea sunt dincolo de cuantă care devalorizează conceptele de materie și energie în favoarea nimicului. Deci materia – nu poate fi veșnică –

ea apare după cum am spus, în urma impulsului energetic asupra unor mici particule de atomi în vid. Aceasta arată că întreaga realitate se sprijină pe constantele cosmologice ca: gravitație, viteza lumini, zero absolut etc. O singură constantă modificată, atunci nu ar mai fi apărut universul. Iată legi bine determinate care și oamenii de știință le-au sesizat ca existând, fără să precizeze cum au apărut, dar ele există prin ordinea și armonia lor, prin raționalitatea lor. Cine putea să le dea? decât o Rațiune Supremă. Știința a ajuns să constate că exist o energie în univers, din care au apărut atât viul și inertul adică toată creația.

Știința a constatat că la originea universului, înainte de creație a fost transferată în vidul inițial o cantitate de energie incomensurabilă, antrenând o fluctuație cuantică, care a dus la nașterea universului. Dar ei și-au pus fireasca întrebare de unde atâta energie?. Au socotit că aceasta este dincolo de zidul lui Plank; marele fizician a fost primul care a sesizat limitele științei datorită faptului că nu a reușit să explice comportamentul atomilor, în condițiile când gravitatea se mărește. “Pentru că ia gravitație ridicată o barieră de netrecut, misterul apare dincolo de zidul lui Plank. Este un lucru incontestabil al cercetării fizice că pietrele elementare ale edificiului lumii, nu sunt așezate una lângă alta în grupuri izolate, fără legătură, în toate elementele naturii, domină o lege universală, o rațiune divină cunoscută de noi, dar până la un punct”. Dincolo de zid toate legile fizicii își pierd valoarea în fața misterului care este Dumnezeu.

La baza fizicii cuantice stă tocmai acest nimic pentru că tot ceea ce ne înconjură este o lume ireală, materia nu există ca atare, ea este expresia energiei în câmpul cuantic „că dincolo de vidul cuantic există un vid subcuantic, că universul cuantic provine dintr-o sursă veșnică creatoare situată dincolo de spațiu și timp adică dincolo de nivelul subcuantic. La nivelul subcuantic există infinitatea veșnică, viața veșnică Dumnezeu, iar știința cuantică nu va avea acces vreodată pentru că informația pură este din Dumnezeu, pentru că pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu l-a văzut. (Ioan I, 8).

Lumina harică este cea care propagă unda în nimicul spațiului liber, vid. Substratul corpului primordial nu are nimic material, nu este nici substanță, nici energie. Este foarte greu de conceput existența nimicului în defavoarea materiei fizice cea pe care noi ne sprijinim existența noastră. Așa cum de altfel fizica cuantică a demonstrat. Peste tot este informație mai presus de materie și energie. Mecanica cuantică afirmă că relația între punctele care reprezintă un obiect în mișcare, este un simplu produs al spiritului nostru. Postulatul unei particule dotată cu existență independentă este o convenție desigur comodă dar nefondată.

În lumea atomică nu sunt decât patru particule stabile în atom: protoni, electroni, fotonul și neutronul. Și totuși fizicienii au descoperit alte particule noi, mai fundamentate în particule nucleare numite hadroni. Ca la rândul lor și ei să se dividă ajungând teoretic la ultima entitate numită cuarci. Nu au fost observați în cercetările din laborator, dar ei se sprijină pe un fel de funcție matematică care în mod straniu, prezintă avantajul de a funcționa. Aceste particule numite cuarci există în grupe de câte trei. Ei rămân însă insesizabili, dar vor rămâne pentru totdeauna în partea cealaltă ca existență a realității observabile. Pot fi considerați ca stări intermediare într-o rețea de interacțiuni. Ar fi mijlocitor între lumea nematerială și cea materială priviți transcedentali. Aici este vorba de realitatea ultimă în fața frontiere. Dincolo de ea nu mai există nimic tangibil, iar dar de aici începe spiritul, domeniul spiritual care nu se mai bazează pe fizică

este substanța realului. Dacă se coboară în interiorul materiei mai bine zis al nucleului, fizica nucleară indică la acest nivel, că aici se găsesc particule elementare foarte mici, cuarci, leptoni, care mai mici decât aceștia nu există. Și atunci care este substanța unui foton sau a unui electron? La această întrebare răspunde teoria cuantică relativistă a câmpurilor. O particulă nu există prin ea însăși ci prin efectele pe care le creează. Acesta se numește câmp, iar obiectele ce ne înconjoară sunt ansambluri de câmpuri: electromagnetici, gravitaționali, protonic, electronic. De aici „realitatea esențială fundamentată este un ansamblu de câmpuri care interacționează în permanență între ele”. Dar acest „câmp,” nu are substanță decât cea vibratoare – un ansamblu de vibrații potențiale la care sunt asociați „cuantonii” adică particule elementare de diferite naturi care sunt manifestările „materiale” ale câmpului, pus să se deplaseze în spațiu și să intre în interacțiune unele cu altele, aceasta ne arată interacțiunile lor necontenite fără să descoperim ceea ce este dincolo, așa zis fundul materiei care nu se caracterizează sub forma unui lucru ale unei ultime părticele de realitate, ci efectele produse de combinarea lor de întâlnirea a lor care se numesc interacțiuni, ne fiind nimic stabil, este o mișcare perpetuă, transformându-se și schimbându-se continuu. Privită din această perspectivă totul este vid, frenezie atomică și multiplicitate. Iar această viziune în atomi nu poate să ne explice „forma obiectului” și de ce și cum există astfel de echilibre „sprijin având pe o cauză care nu are nimic comun cu câmpul fizic. Pentru că așa cum am zis tot ce cuprinde spațiu și timp din punct de vedere nuclear, este o iluzie, o realitate stranie care nu-i făcută din materie ci din spirit”. Deci realitatea observabilă este un ansamblu de câmpuri. Iar această “ordine subiacentă a naturii în care rezultă tot ceea ce noi vedem, de fapt, manifestarea unui lucru foarte tulburător niciodată inexplicabil până acum; simetria primordială”. În acest caz se poate vorbi de câmp de etalon, care păstrează simetria primordială, dar pe urmă această simetrie, adică echilibrul perfect între entitățile originale, caracterizează universul la începuturile sale care s-a spart. Ce s-a întâmplat și de ce? Nimeni cu știe. Se pare că ar exista particule fantomă încă nedetectabile cu rol expres de a sparge simetria cuatonilor originari. Se poate spune, că realul este susținut de un câmp primordial caracterizat printr-o stare de suprasimetrie, o stare de ordine și de perfecțiuni absolute. Iar spațiul și timpul sunt proiecții legate de câmpurile fundamentale, și că nu au nici un fel de existență independentă.

„Astfel spus imaginea unui spațiu vid servind drept scena lumii materiale, nu are mai mult sens decât cea a unui timp absolut, când fenomenele se nasc și se dezvoltă, în cursul unei înlănțuiri imuabile de cauze și efecte.” Și totuși procesele fundamentale care, guvernează universul sunt dincolo de cuantă, și nu se cunosc cum evoluează ele. Cu toată tehnologia actuală, nu se poate trece dincolo de cuantă. Pentru că principiul guvernării aparține divinității asupra creației. Aceasta deoarece fizica cuantică merge până la un punct, pătrunde cât îi permite puterea de cunoaștere omenească. Descoperirile făcute, dau de gândit foarte mult cercetătorilor deoarece nu pot fi explicate cum se manifestă ele. Experiența dublei fante, elementul fundamental al teoriei cuantice cea care a pătruns în miezul materiei, nu poate explica cum fotonii parcă știe ce să facă. Se ia o suprafață plană străpunsă de două fante, o sursă de lumină situată în fața ei iar în spatele acesteia suprafeței fisurate, se găsește un ecran, se observă pe ecran o serie de dungi verticale, când luminoase, când întunecoase, conduc la elementul cunoscut de interferență, având o ordine succesivă. Dacă se închide o fantă și se reduce intensitatea luminii încât să treacă câte un foton se va observa că vor trece toți doar prin fanta deschisă. Și îndată ce se văd că trec fotonii printr-o singur fantă, se deschide cealaltă fantă, și fotonul care trebuia să meargă pe fanta rămasă deschisă, lovește ecranul prin fanta deschisă ulterior. Deci fotonul s-a îndreptat spre fanta deschisă la urmă. Se pune întrebarea cine i-a spus fotonului că s-a deschis o nouă fantă? Nimeni nu poate să explice ce se întâmplă cu fotonul, de unde știe el că există numai o fantă deschisă? Și cine îi spune că s-a deschis ulterior alta? Aceasta se pare că este dovada unei conștiința trăite într-o lume în care se vede pregnant, nu determinismul, ci libertatea de a alege. Iată dar că lumea a fost creată din libertatea divină, dându-i libertate. Deci și fizica cuantică descoperă că în lumea înconjurătoare se păstrează libertatea. Se poate spune că mecanica cuantică evidențiază legătura dintre spirit și materie, nelăsând posibilitatea de a le separa. Toate observațiile noastre asupra particulelor cele mai mici, ne determină să credem că ele cunosc că privirea noastră se îndreaptă spre ele.

Experiența demonstrează că suntem liberi de a alege și nu ne determină cineva spre a lua o decizie, ceva interior ne arată calea pe care să mergem și nu din afara noastră, așa cum „ceva” a determinat fotonul să schimbe traseul și să treacă prin a doua fantă.

Totodată fizica cuantică vine și demonstrează că orice particulă este în legătură cu întreg universul, există o interacțiune misterioasă între toți atomii universului „interacțiune care nu face să intervină aici schimbarea de energie sau de forță, dar conectează universul într-o singură totalitate”. Natura este un tot invizibil și în relație cu totul, în care spațiul și timpul sunt un tot, arătând configurația ansamblului. Aceasta arată ordinea dar mai presus de toate rațiune și raționalitate. Legătura aceasta intrinsecă între toate dă dovadă că numai o Rațiune putea să creeze unicitatea universului , atât de divers. Fiecare cu locul lui dar mișcându-se cu totul universul. Ordinea și raționalitatea atomilor este uluitoare parcă au conștiință și știu ce trebuie să facă. Chiar și cele mai mici particule de atomi au această „înțelepciune” și ele fac un tot cu universul.

În acest caz putem spune că apariția vieții nu-i întâmplare, ci opera unei Rațiuni Supreme. Pentru a susține această fizică cuantică ne face demonstrația că viața este ceva deosebit care nu putea să apară la întâmplare, deși la un moment dat privind o ființă și un obiect inert între ele din punct de vedere nuclear nu-i nici o deosebire, ele sunt asemeni. La nivelul atomic apar mici diferențe nesemnificative, iar la nivel macro molecular, diferența este decisivă ființa pare bine structurată față de obiectul inert. Cărui fapt s-au unit acești atomi formând primele molecule de aminoacizi? Și mai departe se pune întrebarea cum aceste uniri moleculare a dus la acest complex A.D.N.? Pentru că acest mesaj inițial A.D.N. va permite celulele vii să se reproducă. Este adevărat că viața a apărut într-un cosmos presărat cu multe greutăți și obstacole. Ne gândim la faptul că spațiul vid este foarte rece, încât orice formă de viață cât de simplă, ar fi pe loc congelată, deoarece temperatura este foarte scăzută – 273oC. Iar materia stelelor este diametral opusă cu căldura foarte mare și nici aici nu poate trăi viu. Și pe lângă toate acestea în univers, există radiații și bombardamente cosmice care face imposibilă viața. Și totuși viața a apărut. Aventura vieții este ordonată de un principiu organizatoric așa cum spune Ilya Prigogine laureat al premiului Nobel pentru biochimie. Cercetările sale au demonstrat că dezordinea nu este o stare naturală a materiei ci un stadiu premergător apariției ordinii mai elevate. „Ceea ce este uluitor este că fiecare moleculă știe ce vor face celelalte molecule între ele în același timp cu ea și la distanțe microscopice. Experiențele ne-au demonstrat cum comunică moleculele între ele. Toată lumea acceptă proprietate în sistemele vii, dar ea este cel puțin neașteptată pentru sistemele inerte”. Universul este o vastă gândire. Fiecare particulă, atom trăiește fără știrea nimănui o omniprezență. Deci își are un sens în interiorul său, o cauză a armoniilor cauzale. „O celulă vie este compusă din vreo 20 de aminoacizi care formează un lanț compact. Funcția acestor aminoacizi depinde la rândul ei de aproximativ 2000 de enzime specifice. Deci biologii sunt siliți să calculeze că probabilitatea ca vre-o mie de enzime diferite, să se asambleze ordonat până la a forma o celulă vie, în cursul unei mai evoluați de mai multe miliarde de ani este de ordinul 101000 la 1.

Există în chimie legea stabilizării topologice a sarcinilor în care moleculele prin asamblare formează sisteme stabile, adică aminoacizi, care au în componență atomi în alternanță, carbonul, azotul și oxigenul, deci mecanica viului. Și ele continuă aventura de asamblare, pentru ca apoi să formeze materialele prețioase ale vieți – peptidele. În același proces vor apare molecule azotoase, numite purine sau pyrimidine – din care mai târziu va apare codrul genetic. Particulele azotoase se întăresc cu fosfați și zaharuri până la apariția de nucleotide, elemente de bază, care continuă înlănțuirea până la etapa fundamentală a viului care este apariția Acidului Ribonucleic (A.R.N.).

Foarte frumoasă această asamblare. Este de remarcat cum acești atomi de fosfați, azotați, etc., se unesc pentru a produce viul „dar rămâne veșnică întrebarea; cine face ca acești atomi să se unească? Pentru că nu-i posibil de realizat astăzi. Știința nu poate să explice, deci nu se poate. Este exclusă întâmplare în elaborarea unei molecule de A.R.N. Pentru că aceasta s-ar întâmpla de o sută de mii de ori mai mult decât vârsta totală a universului nostru. Și dacă merge mai departe cu extensia, plecând de la o singură moleculă care are

câteva sute de atomi, ar fi adus la apariția a mai mult de 1080 izomeri, iar universul nu are mai mult de 1080 atomi. Prin aceste dovezi se poate spune explicat întâmplarea nu-i posibilă niciodată ci numai o Rațiune Superioară poate face ca viul să se instaleze, ca să se deosebească de obiectul inert. Și la apariția vieții stă raționalitatea. Fiecare moleculă se unește ca să formeze viul ca și cum, o inteligență ar sta la baza ei dar ea își are un scop bine definit, care numai un creator poate să-i dea o raționalitate plină de rațiune. „Este posibil să apară ciudat dar raționalitatea cosmosului este o certitudine, iar știința ne indică drumul către Dumnezeu…”. Iar oamenii de știință din marile centre de cercetare au ajuns să afirme că „structura universului postulează existența unei raționalități superioare” și la o „Rațiune organizatoare a lumii”, care nu rămâne indiferentă, ci poartă de grijă creaturii lor. Se face cunoscută prin Creație Rațiunea Supremă așa cum ne descrie Sf. Scriptură, dar și prin cercetările făcute de oamenii de știință. Lor nu le-a fost suficientă credința, din contră au ignorat-o, ca și Toma, dar li s-a dat posibilitatea de a se convinge, că totul este creat și nu evoluat, având o rațiune fiecare, dar și o raționalitate. Oamenii de Știință au ajuns să cunoască întra-devăr acestea, dar și libertatea și nu determinarea. Adică creația este expresia libertății divine și beneficiara acesteia având raționalitatea ei. Pentru că oriunde este viață este și raționalitate. Dacă omul prin chipul dat își dă seama și este conștient de el, celelalte vietăți au după cum am spus instinctul care este plin de manifestări, cu rol de a menține specia printr-o ordine deosebită. Nimic în creație nu-i întâmplare totuși este ordine și armonie cu scop bine precizat.

Evident nu toate problemele creației au fost rezolvate, chiar dacă fizica cuantică a dat peste cap toate așteptările. N-a făcut decât să aducă dovezi că nimicul stă la baza creației, că rațiunea stă la baza creației. Dar mai sunt și altele care nu s-au lămurit încă. Știința face cercetări în continuu, și cu siguranță vor găsii și alte dovezi care să confirme creația.

Discuții sunt și asupra vârstei când a apărut omul. Metoda folosită a fost datarea cu carbon radioactiv, așa zisul carbon 14. Aceasta metodă după îndelungi discuții, o parte din oamenii de știință au constatat că dă erori foarte mari când este vorba de obiecte de peste 3000 de ani. Și aceea datorită faptului că nu există nici o concordanță între carbon 14 și carbon 12. Chiar unii cercetători confirmă aceasta ca Hans E. Suess. Care probabil că actualul conținut de carbon 14 natural nu corespunde cu valoarea de echilibru, ce este în creștere, iar Swițzer accentuează aceasta „Rezultatele arată că a crescut concentrația cel puțin în cursul ultimilor 10.000 de ani”. „Se pare că echilibrul dintre producerea și descompunerea carbonului 14 nu poate fi menținut cu precizie. Iar tratarea cu carbon 14 este destul de relativă.

Vârste mai mari de 3000 de ani prin carbon 14 nu pot fi calculate exact, pentru că dă erori. Așa că acele milioane de ani parcă nu sunt chiar atâtea.

Discuții s-au purtat și în privința măsurării distanțelor interstelare. Distanțele acestea se măsoară în ani lumină (un an lumină este distanța pe care o parcurge lumina cu o viteză de peste 180.000 km pe secundă într-un an). Soarele are nevoie de cca. 200 milioane de ani pentru a-și parcurge o dată orbita galactică. Sistemul de măsurare se face prin metoda triunghiulară, adică se folosește cele două extreme ale orbitei pământului drept marginile unei baze liniare, ajungându-se la o măsurătoare aproximativă de peste 300 de ani lumină. Orice măsurătoare de peste 300 de ani lumină este prezumție ipoteză.

Stelele mai mari apar doar ca niște puncte de lumină pe ecranul celor mai mari telescoape. În sprijinul afirmației că nu-i posibil așa, de mulți ani să călătorească lumina, este conceptul de spațiu reimmanian, că lumina călătorește într-un spațiu curb, deși spațiul geometric este plat. Acest tip de geometrie indică faptul că lumina pleacă de la o sursă infinită, de ajunge pe pământ în mai puțin de 16 ani. Deși nu toți astronomii sunt de acord cu acest principiu.

Există în acest caz o concordanță între principiul Reimmanien și măsurarea vârstelor cu carbon 14. Amândouă ne aduc în față unui univers mai tânăr. Dacă carbon 14 dă așa de mari erori la măsurare atunci principiul lui Riemmaien este cel care se aproprie de adevăr. Nu este posibil ca universul să aibă așa de mare vârstă. Cu siguranță noile descoperiri științifice vor face lumină și în acest caz. Vor scoate în evidență că Sf. Scriptură este cea care spune adevărul, că peste tot nu există decât ordine, armonie adică toate au o raționalitate.

VIII. ENERGIILE NECREATE CA PUNCTE DE LEGĂTURĂ ÎNTRE DUMNEZEU ȘI LUME

Descoperirile oamenilor de știință din ultima vreme au evidențiat necesitatea energiei la apariția lumii. Au scos din uz veșnicia materiei, demonstrând că materia nu este în ultimă instanță decât energie suficientă injectată în atomi pentru că întreg universul nu-i decât atomi și chiar particule mai mici, având în ei energie suficientă. Aceste descoperiri s-au făcut prin fizica cuantică. Energia stă și la baza descompunerii materiei care odată luată dispare materia. Chiar legea II a termodinamicii scoate în evidență rolul important al energiei. Deși au constatat că există, totuși, fizicienii n-au reușit să-și dea seama de unde provine și cine injectează în atomi atâta energie cât este necesar să apară ființele și lucrurile. Energia există peste tot în univers, cum se păstrează, cum se pierde nimeni nu știe, există acest «zid al lui Plank» peste care nu se poate trece. Dincolo de zid este Rațiunea Supremă care a ordonat totul, a întregului univers. Toate au o raționalitate, nimic nu este întâmplător și fără sens.

Sfinții Părinți călăuziți de Duhul Sfânt au arătat de la început necesitatea energiei la crearea lumii. Această energie vine din ființa divină, dar nu-i ființa divină, este necreată. La fel și teologii răsăriteni contemporani au continuat să susțină opera Sfinților Părinți că energia este necreată și că toate se împărtășesc din ea. Iată că înaintea științei a fost învățătura Bisericii. Științei i-a trebuit ani buni să-și dea seama de rolul atât de mare al energiei.

Energia care este capacitatea de acțiune, este constatată de știință că există dar nu și de unde există, este fundamentul creației. Creația este opera divină, este lucrarea divină, ea nu-i din ființa divină, ci din ceea ce se poate împărtăși adică energiile divine.

Energiile divine necreate sunt lucrări ale Dumnezeirii în creație și în lume. Este modul de a ne împărtăși adică Dumnezeu se face transparent după lucrările sale și nu după ființa Sa.

Aceste lucrări sunt energiile divine, pentru că în traducere din limba greacă, energie înseamnă lucrare, iar lucrurile necreate sunt nedespărțite de ființa dumnezeiască, chiar manifestarea Ființei Divine înainte de lume și după creație. În lucrarea divină energiile necreate fac posibilul nu numai de a apare lumea, ci și împărtășirea de după Creație. Pentru că energiile divine rămân întotdeauna și ni se împărtășesc prin Biserică. Prin ele devenim fiii lui Dumnezeu. Prin ele primim îndumnezeirea. Tot ce este creatură participă la energia Creatorului nu și la ființa lui, chiar și Sfinții se împărtășesc de energia dumnezeiască și nu din Ființa Divină.

Omul este creat să participe la natura dumnezeiască prin energiile divine care sunt inseparabile de ființa dumnezeiască, prin care Dumnezeu i se comunică și i se dăruiește fiind o lucrare comună a Treimii în care se arată în mod deplin Dumnezeu este în mod deplin, prezent în fiecare rază a dumnezeirii Sale, și nu este micșorat în energiile Sale.

Dumnezeu creează prin energiile sale care pătrund în tot ceea ce există, dar energia nu-i o funcție divină față de creatură. Creația este un subiect nou în afara ființei divine care vine la existență prin energiile divine. Energiile mărturisesc despre unitatea ființei lui Dumnezeu. Este antinomică învățătura despre energii prin modul lor de purcedere, anunță o deosebire negrăită – nu sunt ființa divine dar sunt nedespărțite de ființa divină și mărturisesc despre unitatea ființei lui Dumnezeu. Ele anunță distincția dar nu admit separarea și nici

divizarea în ființa dumnezeiască. Ele dezvăluie atributele divine, dar nu sunt atribute sunt fără de număr. Orice energie provine de la Tatăl prin Fiul și Duhul Sfânt. Sunt deosebite de natură. Dar și natura se împărtășește de energiile divine, ele duc la cunoașterea lui Dumnezeu. Ele sunt în toate, peste tot și în afară de toate, iar actul creației stabilește legătura dintre creatură și Dumnezeu, ele trag lumea la existență prin voința Divină.

Teologia răsăriteană face distincție clară între ființa dumnezeiască și lucrările sale, adică energiile care au rolul de a face cunoscut pe Dumnezeu, dar în același timp protejează ființa divină. Prin Energiile divine se produce transfigurarea naturii umane întregi din interior fără vreo constrângere sau altă intervenție, pentru că energiile divine vin și îndumnezeiesc pe om în Hristos. Ele ne arat că dumnezeirea nu-i identică cu lumea, iar lumea în acest caz este gândirea Sf. Treimi eterne și neschimbate și nu ființa divină. Ideile, gândirea divină nu sunt însuși Dumnezeu, sunt separate prin mijlocirea voinței și lumea în acest caz nu se poate identifica cu divinitatea, nici divinitatea nu-i panteistă, ci este actul voinței divine. Totodată energiile necreate ne arată că rațiunile sau ideile divine cuprinse în planul veșnic al lui Dumnezeu nu țin de ființa lumii sau a cosmosului. Ideile sunt separate de creație, au darul de a fi mai înainte ca faptă, de lucrări. Lucrarea apare ulterior ideii, devine realitate, se transformă în raționalitate, devine rațiune cu înțeles propriu, care păstrează întru totul ideea sau voința de la cine o gândește, dar nu se identifică cu ea, devine independentă. Ideea, voința țin, sau mai bine zis rămân înscrise în energiile necreate în Logosul Divin, prin care s-a creat lumea și se va judeca. Duhul Sfânt păstrează identitatea fiecărei idei sau rațiuni divine, dar le și corelează între ele, în unitatea întregului Duh al comuniunii, pentru că este întreg în fiecare parte și este întreg peste tot. Energiile necreate sunt suportul prin care Dumnezeu a creat lumea iar creația nu este rezultatul unei forțe oarbe și haotice, și tocmai a unei gândiri și voințe deosebite, pline de iubire, iar energiile necreate arată acest lucru. Ele sunt rădăcinile creației. Pentru că odată apărut omul, el se mișcă tocmai datorită energiilor necreate. Orice formă de viață are la bază energiea. Toată creația trebuie să stea în legătură cu Dumnezeu pentru ca și ea la rândul ei să poată crea, nu viață, ci civilizație și o duce și pe ea în lumina bucuriei. Pentru că Dumnezeu este lumină, iar creația se luminează de lumina dumnezeiască, care vine din energiile necreate. Creația apărută stă în strânsă legătură cu creatorul, nu se poate rupe de Creator. Și aceasta se poate explica prin faptul că nu provine de la sine și nici nu este spontană. În întreaga creație se găsesc energiile divine. Demn de amintit este faptul că nu numai omul se împărtășește de energiile divine, ci și celelalte ființe, de fapt întreaga creație. Celelalte ființe beneficiază de energiile divine prin faptul că ele sunt acele instincte care mențin speciile, dar le și dirijează, ce trebuie să facă ca să trăiască. Au uimit și încă uimesc prin felul cum instinctul dat celorlalte ființe le conduc la înmulțire și să găsească cele necesare vieții. Energiile necreate îl fac pe foton să-și aleagă fanta dorită; este și aici inteligență, deși nu-i ființă, chiar pomii și florile rodesc și înfloresc cu o exactitate foarte mare și ele se împărtășesc de energiile divine. Și ele au înțelepciunea sau mai bine zis raționalitatea lor. Toate, absolut toate privite, scot în evidență raționalitatea sau vin din Rațiunea Divină, deși nu sunt din Ființa Divină. Și anotimpurile ascultă de glasul lui Dumnezeu, adică se împărtășesc de energiile divine, ca și ele să arate măreția lucrării divine. Această raționalitate a întregii creații scoate în evidență tocmai că ea vine din energiile divine și nu din ființa divină. Prin energii Dumnezeu este prezent în Creație, dar în același timp este și transcendent în ființa Sa. Nu se poate spune că este identic cu lumea, nu are cum să fie, este mai presus de lume. Energiile de care ne împărtășim îl fac cunoscut de Dumnezeu Creator prin revelația divină. Dumnezeu se face cunoscut tocmai prin aceasta. Revelația ne dă posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu. Spuneam că energiile divine vin și îndumnezeiesc pe om prin Hristos. Ele produc comuniunea cu Hristos. Această unire este și orizontală, nu numai verticală, adică se produce și între credincioși. În toți există o singură lucrare a lui Dumnezeu și a celor vrednici de Dumnezeu.

„Energiile necreate nu sunt entități separate între ele ca și cum ar fi separate de Dumnezeu și nici lucrarea Duhului, inclusă individualist în fiecare persoană umană, ci putere spirituală, superioară, care îmbrățișează în Hristos comunitatea credincioșilor în mod dinamic și perihoretic. Energiile necreate sunt punți dinamice interpersonale”.

Comuniunea orizontală o dovedește și faptul că unitatea de natură a Bisericii care a dat-o Hristos nu se separă de diversitatea persoanelor dată în Duhul Sfânt.

„Duhul Sfânt este cel ce introduce în mod special energiile necreate în creație și le face intime și proprii creaturii. El se face punte între separația dintre Dumnezeu și creație. El îndumnezeiește și eternizează creatura”.

Energiile pornesc din Tatăl, sunt primite de Fiul în modul său propriu și de Duhul Sfânt în modul său propriu, dar împreună cu Fiul. Este bucuria lui Dumnezeu Duhul Sfânt care aduce energiile divine în intimitatea conștiinței umane, producând o dezvoltare în om, spre a ajunge către Dumnezeu. Modul de manifestare al energiilor divine este Biserica, trupul tainic al lui Hristos. Dumnezeu este transcendent față de lume prin ființa Sa, dar din aceasta izvorăsc energiile divine ca razele soarelui, care îl aduc pe Dumnezeu în lume și are darul de a milita pentru transfigurarea omului și prin el a întregii creații, numai în Hristos și Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt. Energiile umane primesc energiile divine tocmai pentru a-l face pe om mai bun și să-și îndrepte privirea către Dumnezeu. Duhul Sfânt se unește cu subiectivitatea noastră prin energiile divine, ca noi să ne îndumnezeim. El este subiectul principal al energiilor divine, pentru că omul a fost adus la viață prin Duhul Sfânt când i s-a dat suflare de viață. Omul este conștient că lucrările Duhului Sfânt sunt în sufletul lui, deoarece sufletul este cel care primește aceste lucrări. Cea mai de seamă lucrare este întărirea relației cu Dumnezeu pentru că sufletul este cel care vine direct prin energiile divine. El se face transparent pentru Dumnezeu depărtându-se de patimi și primind rugăciunea. Rugăciunea aduce pe om în apropierea lui Dumnezeu, pe drumul greu dar sigur că numai apropierea de Dumnezeu avem sigură viața veșnică.

Revenirea deplină a Duhului Sfânt în ființa umană are loc în Hristos, pentru că are cu sine și din stare de om pe Duhul Sfânt. În Fiul lui Dumnezeu întrupat se află ipostatic, cum se află în el chiar și înainte de întrupare. Hristos ca om este cel care înalță pe om prin jertfa Sa, ca să se împărtășească de energiile divine. Dar cel care le aduce omului este Duhul Sfânt, după înălțarea lui Hristos, însă lucrarea este comună treimii. Prin Duhul Sfânt suntem ținuți în legătură cu Hristos. Prin experiența puterii Duhului, prin transparența sa, prin prezența Sa, ne este tarnsparent Hristos. Atât prezența lui Hristos cât și lucrarea Duhului Sfânt sunt în Biserică. Biserica este mediul de manifestare al Duhului Sfânt. Este revelația întrupată și activă a lui Dumnezeu. Chiar existența Bisericii în chip văzut s-a produs prin Duhul Sfânt, fiind un act de revelație și de putere Dumnezeiască. Energiile divine se revarsă peste credincioși prin Sf. Taine pentru că la fiecare taină se cere invocarea Duhului Sfânt pentru a sfinți atât pe credincioși cât și materia necesară tainelor. Invocarea aparține Bisericii în totalitate pentru că cel ce primește energia devine membru al Bisericii. Energiile divine se dau din trupul lui Hristos.

Credincioșii sunt mădulare ale lui Hristos prin împărtășirea de energii divine, prin epicleza de la Sfânta Liturghie, când se preface pâinea și vinul în trupul și sângele lui Hristos. Credincioșii se schimbă prin atingerea Duhului Sfânt de ei, se îndumnezeiesc, se produce marea iubire între ei, dar și între Hristos și credincioși. Credincioșii devin și ei mai sensibili, făcându-se mai înțelegători. Se poate spune că și cultul creștinilor este o comuniune a credincioșilor prin împărtășirea lor din energiile necreate. Biserica este mediul în care viețuiește Hristos, pe care îl trăiește în Duh. Duhul ne dă energiile necreate care deschid porțile pentru Hristos și rămâne tezaurul nesecat prin Sfintele Taine.

Ceea ce se revarsă peste noi prin Fiul nu este ipostasul Duhului, ci harul dumnezeiesc care nu-i creat. Harul dă contemplație și se manifestă ca o lumină taborică, este energie necreată cu efecte necreate. Harul are calitatea lui de sfințenie fără sfârșit și perspectiva comuniuni cu Hristos. După har cunoaștem pe Dumnezeu, atât puterea cât și lucrarea Sa. Întreaga Sfântă Treime este cunoscută după har, deși au ipostasul lor propriu fiecare, și toate persoanele au laolaltă ființa nerevelată, căci prin har oamenii devin părtași cu Sfinții Îngeri. Părinții îl numesc îndumnezeire sau principiul îndumnezeiri, iar Dumnezeu este mai presus de el. Acest lucru se poate vedea și din Ioil 2,28, unde Dumnezeu spune: voi turna din Duhul meu, și nu voi turna Duhul meu. Deci, nu-i Duhul Sfânt, este lucrarea Sfintei Treimi harul și este necreat, și nedespărțit de Duhul Sfânt. Darul Duhului Sfânt este numai o părticică care se împărtășește creaturilor. Atunci Dumnezeu este mai mult decât lumina dumnezeiască. Harul Divin care îndumnezeiește intră în relație cu cele create de Dumnezeu prin lucrarea Duhului; Dacă îndumnezeirea este o lucrare a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte este creată, căci o are omul în natura sa, atunci însuși Dumnezeu este creat. Nu poate fi doar necreată natura, care are lucrări create. Numai natura omenească a lui Hristos, s-a îndumnezeit de ființa lui Dumnezeu, acest fapt fiind de neconceput printre oameni. Harul văzut de Apostol pe muntele Tabor este necreat, fiind lumina dumnezeiască negrăită a naturii dumnezeiești. Dar nu natura Sa, căci acesta este mai presus de orice manifestare.

Harul divin este calea care duce către infinitatea lui Dumnezeu ca persoană, satisfăcând dorința umană de a se uni cu Dumnezeu, nu în ființa sa ci în energiile divine necreate. Harul îl unește pe om cu Hristos, împărtășindu-se de sfințenie prin taina Sf. Euharistii. Pentru că Hristos este prezent în harul invocat de Duhul Sfânt care sfințește darurile, prefăcându-le în trupul și sângele Mântuitorului. Harul care se revarsă peste credincios are o dublă lucrare. Prima este puterea dumnezeiască prin Duhului Sfânt care se imprimă în om. A doua, prezența asimilată de om ca lucrare, prin lucrarea sa.

Acestea sunt darurile date prin lucrările Sf. Taine, care sunt lucrări săvârșite de Duhul Sfânt. Din colaborarea omului cu harul, vin darurile care îl fac mai puternic în lupta pentru a se debarasa de patimi, ca să meargă pe drumul care duce spre veșnicie. Primele daruri sunt date prin Taina Sfântului Botez. El este poarta care se deschide pentru credincioși și începe lucrarea Duhului. Harul este lucrarea lui Hristos și săvârșitorul tainelor nevăzute este tot Hristos. De aceea Hristos s-a făcut om, ca să adune în sine nu numai sufletele, ci și trupurile. Hristos sfințește trupul omenesc prin materia de la Sfintele Taine, care și ea la rândul ei este sfințită prin rugăciunea săvârșitorului, prin invocarea Duhului Sfânt. Hristos pătrunde cu trupul Său, sau cu energia trupului Său, în trupul nostru tocmai prin materia folosită la Sfintele Taine. Este clar că tainele fiind întemeiate de Hristos, ele sunt hristologice pentru că sunt punți de legătură către mântuire.

Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică, Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Prin taine Hristos extinde și dezvoltă Biserica, nu numai comuniune ci și trup al Său. El este primul săvârșitor al tainelor. Să ne aducem aminte că pe toți vindecații, i-a întrebat dacă ei cred că El poate săvârși aceasta. Iar vindecarea este precedată de iertarea păcatelor. El se botează primul prin participarea Duhului Sfânt, și apoi după înviere îndeamnă pe Apostoli să propovăduiască Evanghelia și botezându-i pe cei care cred. Este necesar ca cei care primesc Tainele, trebuie să creadă în importanța decisivă a actelor acestea, când acel părtaș face și mărturisirea de credință, căci elementele constitutive ale Tainelor sunt mijloace materiale prin care Hristos își comunică harul. De aceea se poate vorbii de o stare de har, sau de harul care îmbracă pe om. Omul primește la botez pecetea harului Duhului Sfânt, care are posibilitatea să-l transforme, dar și omului îi revine sarcina să colaboreze, ca astfel pecetea să-l ducă la unirea cu Hristos. În acest caz putem spune că Harul cu toate darurile date prin Sfintele Taine, este atât al Duhului Sfânt cât și al lui Hristos. Duhul Sfânt ne ajută să mergem pe calea spre Hristos, să ducem o viață fără păcat. Duhul nu are alt rol, decât acela să ne facă proprii acestei energii a lui Hristos, și darurile care ne aproprie de asemănarea cu El. Căci fără însușirea lor din partea noastră nu ne-am putea desăvârșii propriu-zis. Prin Duhul, noi stăm într-un dialog cu Hristos, în care ni se comunică puterea și lumina cunoașterii lui, a cunoașterii treptate a infinității dumnezeiești, care sălășluiește în umanitatea Lui, accesibilă nouă. Noi imităm și primim prin Duhul cele ale lui Hristos, într-un dialog liber într-un nesfârșit progres.

A face, ține de lucrare, a naște de natură. Natura și lucrarea nu sunt același lucru. Altceva este voința și altceva voitorul, voința este puterea de a voi, voitorul cel care are puterea. Altceva este ceea ce lucrează la Dumnezeu și altceva lucrarea, cea dintâi este natura, iar lucrarea mai degrabă e lucrată decât lucrează.

Pentru a înțelege și mai bine energiile divine care sunt lucrări ale Duhului Sfânt, trebuie spus că Duhul Sfânt, care purcede de la Tatăl, are rol deosebit atât în revelație, cât și în creație, fiind realitatea prin care Dumnezeu crează, se poate spune că este împreună creator, pentru că Duhul se plimba pe deasupra apelor.

Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria, ca mai apoi să nască pe Hristos. Tot Duhul Sfânt coboară peste Iisus Hristos la Botez. A avut rol deosebit la întemeierea Bisericii în chip văzut, când s-a coborât în chip de limbi de foc peste apostoli și cei împreună cu ei.

Duhul Sfânt sfințește materia de la Sf. Taine ca prin acestea credinciosul să se împărtășească, făcându-l sensibil la cele sfinte. Pentru că prin acestea își croiește drumul către veșnicie. Puterea Duhului Sfânt apare și la Sfinții Apostoli când aceștia vor fi întăriți și vor fi ajutați să grăiască „Duhul Adevărului va călăuzi la tot adevărul”(Ioan, 16, 13)

Duhul Sfânt continuă opera Mântuitorului pe pământ, păstrând Biserica și

învățătura adevărată a lui Hristos. Este cel care veghează la trupul tainic a lui Hristos ca Biserica să nu fie biruită de porțile iadului. În Biserică, Duhul Sfânt îl sfătuiește pe om, aici îl primește în viața aceasta, aici îl pregătește pentru viața viitoare, pentru că El este vistierul bunătăților și este chemat să sălășluiască în noi, tocmai pentru a noastră mântuire, dând afară de sufletele noastre, toată întinăciunea ca noi să ne ridicăm la slava lui Dumnezeu, la o nouă viață.

Această viață nouă care curge înlăuntrul nostru, vine de la Dătătorul de viață, se unește tainic cu noi, și se face a noastră, așa cum Hristos unește în ipostaza Sa, firea noastră și o face a Sa. Duhul Sfânt ne este mai intim decât noi înșine, El ne devine lăuntric. Prologul Evangheliei Sfântului Ioan vorbește despre Cuvântul și precizează că viața era în El. Duhul era lăuntric cuvântului, viața noastră însăși se înfiripează la nivelul Duhului și în această copătrundere se atinge realitatea ei îndumnezeitoare……căci Duhul face să strălucească tainic în suflete unica natură a Treimii. De energiile Duhului Sfânt s-au împărtășit și prorocii. Ei au fost cei care L-au vestit pe Hristos, dar au avut alături pe Duhul Sfânt ca ei să nu greșească Căci Duhul Sfânt îl mărturisește pe Fiul, îl arată într-un anumit fel la naștere…..și conduce totul la Hristos.453 Ca toți să devenim mădulare ale lui Hristos, iar prin aceasta să primim îndumnezeirea care este viața veșnică. Prezența permanentă a lui Hristos în mijlocul nostru este în chip tainic prin lucrarea Duhului Sfânt. Iar lucrarea specifică a Duhului Sfânt este koinonia unde se adună toți credincioșii în Biserică pe calea sacramentală, prin comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt în Biserică, suntem purtați într-un continuu proces de îndumnezeire. Și îl face pe creștin să se întâlnească cu Hristos în chip duhovnicesc, în dialogul rugăciunii sale, în locașul de cult, în Biserică în Sfintele Taine. Prin botez creștinul este renăscut la viața nouă. Când primește harul divin, mai exact prin primirea pecetei harului Duhului Sfânt, cu ajutorul rugăciunii intră în dialog cu Dumnezeu, dar unirea cu Hristos se face prin Sfânta Euharistie. Atât tainele cât și rugăciunea sunt pătrunse de energiile divine, lucrările Duhului Sfânt. Biserica este locul de acțiune al harului divin, unde se revărsară prin Duhul Sfânt. Aici credinciosul pe lângă faptul că primește energiile divine, devine membru al Bisericii, dar mai presus de toate niciodată nu va cădea din dreptul de a fi membru al Bisericii, prin faptul că el a primit la botez și trupul și sângele lui Hristos. Chir dacă în viață nu va mai păstra legătura cu Biserica, el este așteptat în permanență să-și reia locul bine stabilit prin botez ca membru, pentru că și atunci când trece la cele veșnice, tot de Biserică are parte, iar Biserica prin preoți se roagă să fie iertat și prin faptul că a primit prin botez Harul Divin încă de la început. A rămas un punct de comciere între el și Biserică. Aceasta implică o reciprocitate dar și o împreună acțiune. De aceea energiile pornesc din Tatăl, sunt primite de Fiul și de Duhul Sfânt, dar lucrarea aparține Duhului Sfânt, în bucuria atât a Tatălui cât și a Fiului. Energiile divine aduse de Duhul Sfânt în Biserică au tocmai menirea de a pătrunde în sufletele credincioșilor, ca aceștia să poată deveni fii ai lui Dumnezeu. Dar pentru acesta este nevoie ca și credincioșii să contribuie la primirea energiilor divine care îi luminează. Lumina vine din lumina dumnezeiască. Lumina este fără de început, iar pe cel care îl luminează are un început și se împărtășesc numai și numai prin rugăciunea isihastă, pe care o văd sfinții. Prin trăirea lor și prin rugăciunea isihasta, sfinții contemplă lumina taborică. Dar și creștinii se împărtășesc din Harul Divin prin credință. Credința resensibilizează inima creștinului și-l face primitor de energiile divine. De la credință creștinul face un progres în a deveni cât mai apropiat de cele sfinte, caută autodepășirea, care dezvoltă gustul rugăciunii trăirea Evengheliei prin Hristos și Duhul Sfânt. Prin credință se ajunge la rugăciunea care duce la transformarea morală a credinciosului, făcându-l să trăiască conform Evangheliei prin Hristos în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îl face să înțeleagă ce înseamnă unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate. Pentru că Dumnezeu îl umple pe credincios de toată bucuria și pacea de a fi unit cu El prin puterea Duhului Sfânt. Bucuria dumnezeiască îl transformă pe credincios atât sufletește cât și trupește, dar nu înlătură înclinările și lucrările trupului, ci le îndreaptă spre a primii bucuria dumnezeiască în suflet și de aici în trup pentru a trăi o viață nestricăcioasă care aduce viața de veci și fericirea.

Energiile divine sunt numite și relațiile ființei divine celei mai presus de relație care sunt înainte de creație, unele se pot numi relații în raport cu lumea în sensul că de ele se pot împărtăși. Unele lucrări divine din ele, Dumnezeu le are ca relații cu ideile eterne ale lumii, iar pe de altă parte, ca implicate în mod virtual, în relația cu ideile lumii, ca posibilități de a activa la crearea lumii. Energiile divine sunt înainte de lume, după cum am spus, deși nu toate au fost activate de Dumnezeu. Exemple: mila este activată după creație, deși a fost înainte de lume ca potentă, sunt deodată cu ființa divină, pentru că din ea provine și se fac active atât la creație cât și după creație prin voia lui Dumnezeu.” Energiile divine sunt pe de o parte posibilitățile lui Dumnezeu de a se manifesta în chipuri nesfârșite, posibilitățile ființei Lui de a se manifesta, bogățiile ei inepuizabile, iar pe de altă parte, actele în care se manifestă aceste posibilități. Ființa dumnezeiască trebuie să aibă prin fire infinite posibilități de a se manifesta, dar și posibilitatea de a activa din aceste posibilități, pe cele pe care le vrea. Fără aceste posibilități n-ar fi nesfârșit de bogată și dacă nu le-ar putea activa pe care le vrea, n-ar fi liberă, ci ar fi monotonă și supusă aceleași manifestări în vecie”. Toate acestea sunt la nivelul de gândire al omului, el este limitat, dar prin descoperirea făcută de Dumnezeu poate să facă posibilă înțelegerea Ființei Divine, nu în profunzimea ei ci atât cât este necesar de a fi înțeleasă. Împărtășirea am spus, se face din energiile divine, care sunt manifestări necesare ale Ființei. Pentru că ființa înseamnă un izvor de lucrări Natură fără putere și lucrare, nu poate exista, precum nici putere sau lucrare fără ființă. Căci o ființă fără energie, fără lucrări este o ființă inertă o formă abstractă posibilă de gândit, dar nu de existat, iar o energie fără ființă este inconsistentă, este lipsită de suport. Putem afirma că: energiile necreate nu sunt separate nici cauzate pur și simplu de ființa dumnezeiască, ci numai distincte deosebite de ele. Duhul Sfânt primește de la Tatăl aceeași energie necreată cu Fiul, dar fără ca Tatăl și Fiul să se confunde ca persoane în comunicarea acesta energică către Duhul, sau ca Duhul să se confunde cu Fiul, odată ce nu se confundă nici cu Tatăl. Duhul primește această energie în modul său propriu, și în modul său propriu este posesor al aceleași forțe în energia divină.

Ființa și energia Duhului nu sunt deosebite de ale Fiului nici de ale Tatălui. Este săvârșită de Toți Trei, dar fiecare o săvârșește în poziția lui, Duhul Sfânt o duce la capăt în bucuria Treimii. Această bucurie este orientată către Creație, dar și spre opera de mântuire. Energia divină este puterea lui Dumnezeu care produce mișcarea în creație, mai exact sunt rațiunile divine în acțiunea lor creatoare, căci Dumnezeu creează prin energii. Ele sunt energiile atât creatoare cât și proniatoare, având grijă de creație dar și de judecată. Ele sunt contemplate la cele Trei Persoane Treimice în mod real și nu simbolic. Energiile nu constituie o persoană nu au ipostasul lor propriu și nu sunt independente. Sunt contemplate în ipostasurile Sfintei Treimi. Prin energii Duhul Sfânt păzește Biserica, până la a doua venire a lui Hristos, pregătește pe credincioși pentru acest eveniment. Nu lasă trupul lui Hristos – Biserica fără prezența Sa. Duhul Sfânt aduce prin Biserică energia divină în noi ca dezvolte rugăciunea noastră, îndreptată atât către Dumnezeu direct, cât și Maicii Domnului, Sfintei Cruci, Sfinților pentru a primii și puterea lui Hristos. Prin această rugăciune se face transparent și activ Dumnezeu, lucrător Hristos prin Duhul Sfânt. Rugăciunile au legătură cu persoanele care sunt chemate pentru ajutor, iar ele la rândul lor se adresează lui Hristos, ca cererile să se împlinească prin puterea dată de la Hristos.

Puterea lui Hristos este transmisă tuturor credincioșilor, nu numai la unii. Orice credincios primește această putere prin rugăciune în Biserică. Biserica este centrul spiritual al trăirii puterii lui Dumnezeu în lume. Aici Duhul face puterea lui Hristos să fie simțită de credincioși. Rugăciunile particulare credincioși lor fac parte din Biserică, sunt pline de învățături dogmatice ceea ce a născut pe Făcătorul de bine care este pricina bunătăților, bogăția facerii de bine, izvorăște-o tuturor, că toate le poți, că aceea ce ai născut pe Hristos cel puternic în tărie “sau Cela ce în toată vremea și în tot ceasul, în cer și pe pământ, ești închinat și slăvit, Hristoase Dumnezeule, îndelung răbdătorule, mult

milostive și mult înduratei; Carele pe cei drepți îi iubești și pe cei păcătoși în miluiești; Carele pe toți îi chemi la Mântuire întru făgăduința bunătăților ce vor să fie; Însuți Doamne primește și rugăciunile noastre în ceasul acesta și îndreptează viața noastră spre poruncile Tale; Sufletele noastre le sfințește trupurile curățește-le, cugetele îndreptează-le, gândurile curățește-le și ne îzbăvește pe noi de tot necazul cel din rele și durere. Înconjoară-ne pe noi cu Sfinții Tăi Îngerii, ca prin mijlocirea lor fiind păziți și povățuiți să ajungem la unirea credinței și la cunoștința slavei Tale celei neapropiate, că binecuvântat ești în vecii vecilor”. Credincioșii în tot timpul se îndreaptă în rugăciunile lor către Maica Domnului, ca mijlocitoare către Hristos, datorită legăturii ei cu Hristos prin nașterea Mântuitorului din Fecioara Maria. Nu este o laudă a ei, din contră este o cerere de ajutor în momente grele ale credincioșilor, pentru că Fecioara Maria este Bucuria tuturor credincioșilor celor necăjiți.

Energiile necreate de care ne împărtășim prin Duhul Sfânt în Biserică au menirea de a ne debarasa de patimi ca să devenim mădulare ale trupului lui Hristos prin Sfintele Taine. Fiecare taină deschide o poartă spre luminarea noastră. Noi trebuie să ne purificăm de orice înclinare rea ca astfel să primim darurile Duhului Sfânt. Odată primite aceste daruri izbucnesc în noi având menirea de a reface și intensifica puterile de cunoaștere ale sufletului. Ne luminează mintea spre a ne îndrepta către Dumnezeu. Ele se fac bine cunoscute numai când s-au dezvoltat suficient în puterile intelectuale care le primește. Dacă energiile sunt date prin Taine, darurile Duhului Sfânt sunt date numai prin Taina Sfântului Mir, unde noul credincios primește ungerea cu Sfântul Mir pecetluindu-l. Acest dar al duhului sfânt dezvoltat aduce după sine și celelalte daruri ale Duhului Sfânt care sunt în număr de 7; înțelepciune, înțelegerii, sfatului, tăriei , cunoștinței, al bunei credințe și temeri de Dumnezeu.

Harul botezului pune în mișcare darurile Sfântului Duh ca să putem devenii virtuoși, și astfel darurile să apară, să se dezvolte. Fiecare dar îl face pe credincios, mai puternic, mai înțelept, ca la urmă să-și dea seama de temerea de Dumnezeu, căci pe Dumnezeu nu-l poate vede nimeni. Iar odată primite darurile și dezvoltându-se îl fac pe credincios să înțeleagă ce departe este de Dumnezeu, că-I în tot timpul păcătos, tocmai acesta este temerea de Dumnezeu. Și el chiar dacă ne împărtășește de lumina taborică, tot îl roagă pe Dumnezeu să-l ierte că-I păcătos. Trăirea cu teamă de Dumnezeu în suflet că este sub păcat. Prin temere ne dăm seama de păcat mai bine și astfel se poate înlătura. Duhul înțelegerii este în strânsă legătură cu temerea de Dumnezeu, deoarece înțelegem rostul păcatului în viața noastră care ne trage în jos și rostul virtuților care ne apropie de Dumnezeu. Suntem conștienți că depărtându-ne de Dumnezeu nu face decât să ne adâncim mai mult în greșeli. Frica de Dumnezeu ne îndeamnă la bine, ne ține conștiința trează că există Dumnezeu și nu avem altă mângâiere și devenim tari în virtuți cunoscând tot ce este bine, ducându-ne la binele absolut Dumnezeu.

O înțelepciune deosebită poate înțelege sfaturile care I se dă să devină tărie credința în Dumnezeu prin dobândire, cunoștințelor virtuoase, ca să se înțeleagă buna credință și astfel să se teamă de Dumnezeu când face păcat. Să fie conștient că alături de el întotdeauna păcatul este mai aproape.

Aceste daruri ale Duhului Sfânt date prin Taina Sfântului Mir, sunt și ele tot energii divine, dar au rolul de a face din om să înțeleagă și adevărata credință, ca astfel să devină fiu al lui Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt nu sunt

din ființa Duhului ci din energiile Duhului. Darurile Duhului Sfânt odată primite se dobândește discernământul fiecărui lucru și cunoștința lui. Discernământul este născut din virtuți practicabile iar cunoștința vine din credință. Prima; discernământul este de ordin practic, a doua de ordin contemplativ. Prin cea

dintâi deosebim binele de rău, prin cea de-a doua cunoaștem rațiunile realităților văzute și nevăzute, avându-și fundamentul în Dumnezeu. Am putea să identificăm pe cea dintâi cu darurile sfatului științei, cunoștinței și înțelegerii, iar pe cea din urmă cu darul înțelepciunii.

Toate darurile Duhului Sfânt duc la cunoașterea lui Dumnezeu, o cunoaștere prin minte. Este o cunoaștere interioară, din inima omului luminată de aceste daruri. Prin lumina acesta păcatul nu-și mai are sens, străbate dincolo de patimi, iar virtuțile sunt pârghiile care îl face să fie luminat. Sufletul se deschide și primește cunoașterea în Duh.

Cunoașterea mijlocită a lui Dumnezeu se datorează Duhului Sfânt, adică darurilor lui, deci este o cunoaștere în Duh, evident după ce omul se leapădă de orice patimă și are virtuțile sprijinul cunoașterii, făcând în inima sa loc necesar pentru daruri, ca să poată vedea pe Dumnezeu. Duhul Sfânt se face cunoscut numai după ce se activează Duhul uman. A vedea în duh înseamnă că toate lucrurile devin transparente și nimic nu mai este opac, trece dincolo de înțelegerea umană a vederii propriu-zise. Este o mare taină în a vedea dincolo de lucruri și de fapte, deja depășește naturalul. Acesta este viața duhovnicească care este în afară de opoziția dintre subiect și obiect, prinde subiectul și obiectul la o adâncime mare. Nu mai există separația dintre obiect și subiect, deși sunt deosebite dar nu despărțite, fără să aibe limite, este extinsă peste toate cele cu care se unește prin curăție și dragoste. 474

Iată așadar puterea energiilor divine care pe lângă faptul că sunt în toate și au stat la baza creației, ele se manifestă și în continuare. Trăind în Duh, se poate

depășii normalul uman, cunoscând pe Dumnezeu și puterile lui făcând din tot ce ne înconjoară transparență văzând în profunzime dincolo de real. Și toate acestea

prin credință și darurile Duhului Sfânt care nu sunt decât energii divine. Trăind în Duh putem spune muntelui să se mute și se mută, dar având o viață fără de păcat și plină de virtuți.

CONCLUZII

Din cele relatate mai sus se poate spune că, există raționalitate în Univers și în lume așa cum ne spune Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și Teologia Răsăriteană. După îndelungi cercetări și știința a ajuns să spună că în Univers există ordine și armonie, că toate au fost create de o Rațiune Supremă.

Astfel fizica cuantică este cea care a demonstrat că materia nu este veșnică, nu-și are izvorul său propriu ci este consecința atomilor care au primit o energie suficientă. Materia nu este altceva decât energie suficientă injectată în atomi. Nimicul biblic apare elocvent în acest caz; Sfânta Scriptură este cea care la făcut cunoscut de la început. A fost nevoie de ani buni până ce oamenii de știință au ajuns la același răspuns cu Sfânta Scriptură. Cercetările lor au scos în evidență și faptul că această energie ca să fie, și cât să fie injectată îi trebuia mișcare, iar aceasta vine de la o inteligență pe care nu o putem explica. Există dincolo de zidul lui Planck.

Chiar imensitatea Universului care nu are margini și este infinit așa cum îi arată legea gravitațională este greu de explicat. Cu toate cercetările făcute sunt foarte multe mistere nedezlegate legate în univers. Totuși cele descoperite până acum scot în evidență armonia, ordinea și chiar raționalitatea atât a constelațiilor cât și a galaxiilor. Locul lor este bine stabilit pentru că orice deviere de 1% sau un grad ar produce mari perturbări. Planeta noastră are locul de așa natură încât numai aici este posibilă viață. Acestea și încă multe altele arată cât de mare este puterea dumnezeiască; “Cât de minunate sunt lucrurile Tale toate, cu înțelepciune Le-ai făcut”(Psalmul 103). Și mai interesant este faptul că fizică cuantică a demonstrat libertatea creației și inteligența, atunci când un foton rămas singur și-a ales fanta prin care să treacă; parcă cineva l-a determinat să meargă după ceilalți fotoni, și să-și determine drumul propriu.

Se poate spune că nu este neconcordanță între știință și Sfânta Scriptură, ambele demonstrează creația, deși nu toți oamenii de știință sunt de acord. Este firesc să fie așa deoarece libertatea dată nouă la Creație își spune cuvântul, iar faptele o demonstrează. Dar cu fiecare descoperire se face și mai cunoscut rolul pe care îl are Dumnezeu în creație, făcând să se înțeleagă raționalitatea lumii. Pentru că toate au un scop, acela de a se îndrepta spre cel care Le-a creat, iar cei care încă mai tăgăduie Creația Divină, va venii cu siguranță vremea, când vor înțelege realitatea sau mai bine zis adevărul, fiindcă adevărul ne va face liberi.

Nu numai în ceea ce privește materia, fizica cuantici face lumină, ci și alte demonstrații ne aduc în față, cum ar fi libertatea noastră inteligența care există în univers, și multe altele. Însă trebuie spus că și alte discipline științifice, scot în evidență raționalitatea dar și unicitatea speciilor cum ar fi: biologia, geografia, chimia chiar și medicina. Astfel medicina vorbește de factori de risc pentru sănătatea omului, care îl fac să-și piardă controlul și să devină patimă. Dar acești factori de risc au fost anunțați mai demult de către Sfinții Părinți care în toate recomanda cumpătarea și răbdarea iar ce trace dincolo de cumpătare este patimă, păcat. Deși de multe ori s-a încercat să se atribuie că boala vine datorită patimei, Sfinții Părinți au făcut distincție între păcat și boală, căci nu întotdeauna boala este expresia păcatului, având la bază și cauze naturale, intervenite în procesul de adaptare la mediu, dar și motive de încercare a virtuților, și exemplu îl avem pe Iov.

Dar mai presus de toate, medicina scoate în evidență faptul că omul este unic într-o umanitate universală. Are specificul lui propriu așa cum a fost la creat. Aici arată că omul de la creație este unicat și nu arată nici urmă de evoluționism. Dacă ar fi evoluționism n-ar mai fi unicat și ar semăna cu alt om, dar medicina nu-și arată exact unicitatea lui. Astfel în transplantul de organe, efectuate la persoane care nu mai are nici o scăpare de viața, sunt într-o stare foarte gravă, pacienților salvați li se administrează toată viața anumite medicamente pentru a împiedica organismul să respingă transplantul, și aceasta datorită faptului că nu există indivizi perfecți identici, din punct de vedere genetic la care se și poate face un transplant perfect. Omul este un mare mister, nu numai prin faptul că nu seamănă cu altul, ci și din punct de vedere neurologic. Milioanele de neuroni cerebrali constituie un fel de mașină pe care un spirit ar putea să o facă să funcționeze. Chiar dacă spiritul, rațiunea intrinsecă a materiei, este agentul care până acum a scăpat cercetărilor făcute cu instrumentele, cele mai rafinate. Deși există unicitatea indivizilor, creația nu-i perfectă, totuși este prima faptă plină de bunătate a Dumnezeului Treime. Este chemarea lui Dumnezeu La existența lucrurilor ce nu există…..Creația lumii, mântuirea ei în Iisus Hristos, și promisiunea reînoirii…, ele toate arată generozitatea uimitoare și folositoare a lui Dumnezeu, care nu-l lasă pe om, deși în viața lui există factori de risc. Dar acești factori nu au fost creați în defavoarea omului ca el să aibă de suferit, din contră răul apare datorită libertății noastre de a alege ce este bun sau nu. Nu există predeterminare spre rău, din contră se poate evita răul, dar pentru aceasta trebuie o voință puternică. De multe ori același om la început poate fi un om bun cu un caracter deosebit, cumpătat, dar mediul în care se desfășoară activitatea are influență asupra lui și din omul bun îl face pătimaș, ne mai fiind în stare să tracă peste patimi. Patimile îl cuprind așa de mult până și fizicul degenerează. Starea aceasta a răului în lume se datorează păcatului lui Adam. Nu Dumnezeu a hotărât durerea și moartea, Adam a fost cel care a ascultat de diavol și nu de Creatorul Suprem, sau de pactul cu Dumnezeu. Și totuși acestea, durerea, moartea nu sunt veșnice, ci Dumnezeu preschimbă destinația lor ca stăvilire omul înmulțindu-se după păcat, crește sub păcat, viața lui este o luptă împotriva păcatului ca să scape de robia lui, să se apropie de Dumnezeu, de cel ce l-a creat. Moartea pe care și-a ales-o, Dumnezeu a îngăduit-o, ca răul să nu fie fără de moarte. Cu toate acestea nu se pierde chipul lui Dumnezeu, el s-a slăbit, pentru că omul nu și-a pierdut dorința de Dumnezeu, din contră și după păcat omul îl caută pe Dumnezeu. Dar căutarea se datorează lui Dumnezeu, căci a trimis pe Fiul său în lume ca să surpe tirania morții, pentru că Dumnezeu nu poate rămâne de o parte la drama omului, creat cu toată dragostea. Hristos a ridicat pe om din robia păcatului, deschizându-I omului drumul spre Dumnezeu.

Răscumpărarea adusă de Mântuitor, are două aspecte principale: “unul îndreptat către Dumnezeu, și altul îndreptat către natura umană a lui Hristos. Dacă se face abstracție de cel de-al doilea aspect și se rămâne numai la primul, adică la o satisfacție dată de Hristos, lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor, atunci suferința îndurată de Hristos apare ca o suferință care vine asupra lui din afara sa, adică de la cununa de spini, de la flagerare, de la cruce, piroane și răstignire”. În acest caz idealul spiritualității creștine rămâne viitoarea patimă cu Hristos, prin mortificarea violenței a trupului. Dacă se ia în considerare și cel de-al doilea aspect, atunci suferința suportată de Hristos vine asupra sa nu numai din afară ci din adâncul ființai sale umane, lipsită de orice păcat….. el a suportat durerea în toată puritatea și mărimea ei, a rămas treaz în toată viață Lui care a fost o viață de durere. Prin divinitatea și omenitatea sa Hristos îl face pe om să intre în comunicare cu Dumnezeu, eliberându-l de sub dominația plăcerilor care-l duc la pieire.

Toate disciplinele științifice, după cercetări îndelungate au ajuns la concluzia că nu întâmplarea și haosul au adus la existență lumea, ci o Rațiune Superioară care a creat întreg Universul, într-o armonie și ordine. Evident că nu toți au ajuns la această extraordinară dovadă, dar important este că există și persoane care au dat, și dau atenție creației.

Oamenii de știință fascinații de rezultatele cercetărilor în domeniul creației, a ordinii și armoniei ei, au afirmat că aceasta este perfectă. Prea multe legii care gravitează lumea, sunt așa de bune date încât scot în evidență perfecțiunea, susțin ei. Dar nu se are în vedere că tocmai aceste descoperiri duc la inevitabilul, că lumea nu-I curată perfectă ci bună, așa cum arată Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți.

Chiar legile termodinamicii demonstrează că totul duce la un sfârșit, și în acest caz dacă ele demonstrează aceasta, atunci având sfârșit nu poate fi perfectă. Dacă era perfectă numai ar fi un sfârșit. Legea gravitației demonstrează că Universul nici el nu-I perfectă prin faptul că stelele își vor pierde lumina lor și atunci vor dispărea. Perfecțiunea creației nu poate fi datorată sfârșitului ei, căci orice început are și sfârșit, și având sfârșit nu se poate spune că este perfect. Medicina aduce și ea la cunoștință că există răul în detrimentul omului, iar dacă răul apare, evident că dispare noțiunea de perfect. Creația nu poate fi perfectă deoarece ea apare din libertatea divină și ei îi este dată libertatea. În acest caz are

posibilitatea de a alege, iar când se alege una din două, atunci dispare noțiunea de perfect.

Putea să devină perfectă din bună așa cum a fost creată. Dar păcatul omului a adus stricăciunea firii, adică moartea, care prin jertfa lui Hristos și lucrarea omului păstrând Legea și prorocii , în lumea materială, poate beneficia de perfecțiunea vieții veșnice.

Creația este adevărat, este opera Sfintei Treimii, care este transcendentă, dar și imanentă, se poate spune că este o teologie teonomă. Pe lângă faptul că divinitatea este transcendentă, totuși este prezentă în creație prin energiile sale necreate. În acest caz putem afirma că Sfânta Scriptură ne arată paradoxul creației. Acesta depășește rațiunea umană limitată, pentru că cele două transcendența și imanența divinității sunt în același timp, și mintea omenească dacă nu-I călăuzită de credință n-o poate înțelege. Tocmai acest paradox arată dinamica creației. Exemplul cel mai concludent de paradox care vine și întregește dinamica creației este Logosul divin, care întrupându-se, Cel prin care s-a creat să poată lumea să se mântuiască. Este mai presus de lume dar din lumea altfel nu a r fi fost posibilă răscumpărarea. Acesta este Rațiunea creație, din care vin toate rațiunile tuturor, dar și raționalitatea lor, fiindcă au un scop bine precizat. Toate sunt în El și de la El, își primesc existența la timpul potrivit. Nu se mai dezvoltă autonom, ci prin voia Creatorului, iată raționalitatea, dar și dinamica creației.

Raționalitatea Creației a fost pusă în evidență de Părinții bisericești ai secolelor IV-V și de Sfântul Maxim Mărturisitorul pe temeiul Sfintei Scripturi, Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire. Ea este expresia voinței, căci prin credință omul merge spre Dumnezeu.

Și raționalitatea creației a fost observată de oamenii de știință, chiar Dadid Bahm mare fizician a observat ordinea, armonia dar și inteligența care se simt în tot universul. Dar știința nu poate să se ridice dincolo de imanența divină care

se manifestă în lume prin inteligența oricărei particule, nu înțelege transcendența pentru că nu este urmărită de credință. Aici este punctul cel mai de seamă: că știința vine și constată raționalitatea creației, dar nu înțelege rolul și rostul energiilor divine, deși amintește de ele mai exact de energie, dar nu cu înțeles teologic ci științific, arătând rolul deosebit, mai exact că energia este la baza creației din nimic, dar îi lipsește credința. Credința aduce în față rolul divinității în creația lumii plină de raționalitate, dar fără să cerceteze, pentru că este suficientă credința. Cercetarea aparține științei care nu se mulțumește cu credința, vrea ca Toma să se convingă de acesta. Și așa cum Mântuitorul I-a spus lui Toma să vină să se convingă, deci a lăsat cercetarea să-l lămurească. Așa și știința este lăsată să cerceteze, dar cu siguranță va ajunge tot acolo, că raționalitatea aparține lumii create de Dumnezeu. Putem spune că cele două se completează, sau mai bine zis știința ajunge unde Sfinții Părinți au spus deja. Este de remarcat faptul că și știința se convinge de zidul neștiinței, așa cum spune Plank, adică acolo unde mintea omenească este depășită, exact ce spune credința; ființa lui Dumnezeu nu-I accesibilă omului, ci numai energiile divine.

Prin aceasta lumea nu-I redusă la dumnezeirea ei materială, ea primește și o semnificație spirituală datorită raționalității ei interioare care îl face pe om să meargă spre cunoaștere prin știință dar și spre Dumnezeu. Raționalitatea internă

a creației ne permitem să depășim îngrijorătorul decalaj dintre progresul științific și regresul spiritual al lumii contemporane.

Apoi această raționalitate a creației cu centrul ei de gravitație în Logos, oferă… posibilitatea să depășească separația dintre om și natură și să-l înfățișeze pe om în lumina lui Hristos, ca persoană capabilă să cuprindă întreaga creație și să înainteze cu ea către Dumnezeu, ca un inel de legătură între lumea văzută și cea nevăzută. Și atunci omul și știința trebuie să-l aibă pe Dumnezeu, care ne aduce în față mereu creativitatea și ne-a dat-o și nouă odată cu libertatea.

Iată că începutul este făcut, știința își dă seama de raționalitatea creației și este un lucru foarte bun, trebuie continuat, nu lăsat deoparte ca o prezentare de moment. Ea trebuie să afișeze spiritualitatea să o facă din ce în ce mai cunoscută, ca astfel omul cel care s-a așezat o perioadă pe un piedestal care nu i-a aparținut să-și dea seama că-I creat și că drumul lui este spre Cel ce l-a creat, ca astfel să aibă rostul cuvenit, în viața de veci. Să fie conștient că dincolo de viața materială există și viață spirituală. Să aibă curajul să se întoarcă la puritatea spirituală a lui Hristos. Aceasta o va avea în Biserică și numai în Biserică.

Să redescopere Biserica zidită în Hristos, nu numai a unei simple clădiri, ca și Biserica nevăzută, tocmai această legătură dintre cele două Biserici cea văzută și cea nevăzută, sau mai exact Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare. În Biserica luptătoare se împărtășesc energiile divine, cele pe care știința le-a descoperit că stau la baza creației. Iar înțelepciunea bună nu este decât energiile necreate date de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Tocmai aici este rolul științei să remarce existența energiei cu esența principală a creației, dar și posibilitatea de a se împărtășii omul la ea în Biserică. Să se înlăture starea mecanicistă a cosmosului și să se întoarcă la existența divină, fiindcă fizica modernă deschide drumul spre mistică în detrimentul materialismului, arătând rolul deosebit al energiei care luată din ființă sau lucruri acestea se descompun.

Așa că teologia răsăriteană are posibilitatea să afirme prin intermediul energiilor divine necreate atât transcendența lui Dumnezeu față de cosmos, după natura necreată a dumnezeirii, dar și imanența lui Dumnezeu în creație ca expresie a lucrărilor sale în creație. Prin energiile necreate se depășește atât panteismul cât și deismul. Astfel divinitatea se face cunoscută și înțeleasă ca fundament al creației, dar rămâne în afara energiilor necreate în Ființa sa necunoscută. Prin energie lumea poate să se înalțe la divinitate, iar Biserica cuprinde întreg cosmosul prin calitatea ei, triumfătoare și luptătoare. Această energie, care este lumina lumii începe să fie înțeleasă tot mai mult de știință.

Energiile sunt punți de legătură între Dumnezeu și om. Ele sunt energii create ca legături interne între particulele microcosmosului, dar și energii necreate care își au izvorul în Sfânta Treime și se oglindesc în creație.

Trebuie spus că Teologia Răsăriteană a avut acest mare merit de a prezice prin credință toate acestea. A arătat cum nu se poate mai bine atât rolul divinității în creație cât și importanța energiilor divine.

A anticipat ceea ce fizica cuantică mai târziu a descoperit, atât energia ca sursă necesară creației cât și inteligența particulelor din univers. Dar până a înțelege rolul omului în creație și raționalitatea lui mai este mult, pentru că Teologia Răsăriteană a evidențiat că atât omul cât și creația nu vor pierii contra creația divină răsăriteană va rămâne veșnic prin răscumpărarea Logosului și prin împărtășirea energiilor divine prin Duhul Sfânt.

Așa cum spuneam materialismul a dobândit o propagandă puternică, iar creaționismul nu s-a bucurat de aceeași propagandă. Sperăm că și creaționismul nu panteist sau deist cu concepția lui de creație perfectă, să înțeleagă rolul transcendent și imanent al divinității în creație, care este bună și nu perfectă, să ajungă la gândirea Teologică Răsăriteană. Pe lângă acesta să aibă în vedere și rolul deosebit al Sfintei Scripturi, baza întregii învățături creștine.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI PATRISTICE

Sf. Scriptură

Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri partea I, Trad. Pr. Prf. D. Stăniloae, București 1987 P.S.B.

Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri partea a II-a, Trad. Pr. Prf. D. Stăniloae, București 1988 P.S. B.

Apologeții de limbă greacă, Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Trad. Pr. Prf. Dr. D. Fecioru, P.S.B. București 1980.

Apologeții de limbă greacă, Atenagora, Despre învierea morților, Trad. Pr. Prf. Dr. D. Fecioru, P.S.B. București 1980.

Antologie din Scrierile Părinților Latini, Trad. Pr. Vasile Goroș, București 2000, Ed. Anastasia.

Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a II-a, Trad. Pr. Prf. Dr. Dumitru Stăniloae, București 1992, Colecția P.S.B.

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Trad. Pr. Prf. Dr. D. Fecioru, București 1993

Sf. Grigore de Nyssa, Scrieri exegetice dogmatice, polemice și morale, Trad. Pr. Prf. Teodor Bodogae, București 1998, P.S.B. partea a II-a.

Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri I, Trad, Pr. Prof. D. Feciorul, București, 1987, PSB.

Sf. Dionisie Areopagitul Opere complete, Trad. Intoducre si note Pr Prof. D. Stăniloae, București 1996, PSB.

Dionisie pseudo-Ariopagitul, Despre numele divine, Teologia mistică, Trad. Cicerone Iordăchescu, Teofil Simenschy, Iași 1993.

Idem, Ierarhia cerească, ierarhia bisericească, Trad. Cicerone Iordăchescu, Teofil Simenschy, Iași 1993.

Filocalia, vol II, Trad. D. Stăniloae, București 1999, Humanitas, Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea I, București 1983, Trad. D. Stăniloae. P.S. B.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri partea a II-a, Trad. Pr. Prf. D. Stăniloae, București 1990, P.S.B.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalie vol. III, Sibiu 1948.

Sf. Vasile cel Mare, Scrieri partea I, Omilii la Hexaemeron, Trad. D. Fecioru, 1986, P.S.B. București.

Mitropolitan Anthony of Sourozh God and Man, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York 10707, 1983.

Berdiaev Nikolai – Sensul Creației – Trad. Anca Oroveanu, București 1992, Humanitas.

G. Barbielini, Amidi, La riscoperta de Dio oggi Rizzoli, Milano 1984.

Bulgakov Serghei, Lumina neînserată, Trad. Elena Drăgușin, București 1999, Ed. Anastasia.

Jacques Bunigne Bossuet, Opere I, Despre cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea de sine, Oana Gencărău și Ioan Malița, Cluj Napoca 1999, Ed. Dacia.

Bohm David, Plenitudinea lumii și ordinea ei, de H. R. Patapievici și Ioan Părăuanu, București 1995, Humanitas.

Bria Ioan Pr. Prof., Dicționar de Teologie Ortodoxă, București 1981.

Crainic Nichifor, Nostalgia paradisului, Iași 1994, Ed. Moldova.

Crainic Nichifor, Sfințenia împlinirea omului, Iași 1993, ed. Trinites.

Comoroșanu Alexius, Dogmatica Ortodoxă, partea specială, Cernăuți 1889.

Caranache Ana, Vasile Breban, Mic dicționar al Limbii Române, ed. Ștințifică, București 1974.

Dr. W. A. Criswell, A apărut OMUL la întâmplare? Trad. Petru Popovici, București 1994, Ed. Stephanus.

Capra Fritzof, Taofizica, O paralelă între fizica modernă și mistica orientală, București 1999, Ed. Tehnică.

Dan Apostol, Deocamdată…. Enigme, București 1984, Ed. Sport – Turism.

Davies Paul, Ultimele trei minute, Trad. Gabriela Zamfirescu, București, Humanitas 1994.

Danies Paul, God and New Phyxies, Mandahari, Milano 1984.

Paul Evdochimov, Ortodoxia, București 1996, Trad. Irineu Ioan Popa.

Allbert Einstein, Mein weltbild, Ed. Sttutgard – Zurich – Wien 1953.

Sir. John Ecclese, L’io il sua cervello, Ed. Armando, Roma 1981, vol II.

Florea Petru, Opera exegetică a Sf. Maxim Mărturisitorul, Târgul Mureș 1998, Ed. Academus.

Pr. Iova Firca, Cosmogonia Biblică și teoriile științifice, București 1998, Ed. Anastasia.

Arhimandrit, Dr. Gheorghiescu Chesarie, Învățătura Ortodoxă despre iconomia divină și iconomia bisericească, Râmnicu Vâlcea 2001.

Guitton Jean, Dumnezeu și știința, Trad. Pr. Ioan Buga, București 1992, Harisma.

Galeriu Constantin, Pr. Prof., Jertfă și răscumpărare, București, 1991, Ed. Harisma.

***Istoria Bisericească Universală vol. I, București 1975, Manual pentru Institutele Teologice.

Îndrumări misionare, coordonator Pr. Prf. D. Radu, București 1986.

Lossky Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Trad. Pr. Prf. Dr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, București.

Lossky Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, Trad. Lidia și Remus Rus, București 1993, Enciclopedică.

Meyendorff Jean, Le Crist dans le Theologie bizantine, Cerf Paris 1969.

Henry M. Morris, Evoluțion and the Modern Christian, New Jersey, Phillipsburg, 1967

Henry M, Morris, Bazele Biblice ale științei moderne, Societatea Misionară Română, Illinois U.S.A. 1993. Pr. Iova Firca, Cosmogonia Biblică și teoriile științifice, București 1998, Ed, Anastasia.

Henry M. Morris, Gary E Parker, Introducere în știința creaționistă, București 2000, Ed. Anastasia, Trad. Emil Silvestru.

Migliore Daniel L., Faith seeking understanding An introducțion to Christian Theology in Williams B. Eerdmans, Publishing Company Grand Rapids Michigam 1991.

Martinetti Giovani, S. J. Ragioni per Credere oggi, 1991, ed. Elle Dili, Laumann Tomma.

Mic Dicționar Filosofic, București 1973, Ed. Politică.

Moltman Jurgen, Trinitatund Reich Gottes, Kaiser Verlog, Munchen, 1980.

Sf. Grigore Palama, Omilii, vol. I, Trad. Dr. Constantin Daniel, București 2000, Ed. Anastasia.

Popescu Dumitru Pr. Prf. Dr., Omul fără rădăcini, Nemira 2001, București

Popescu Dumitru Pr. Prf. Dr., Teologie și cultură, București 1993.

Popescu D. Pr. Prf., Hristos, Biserică, Societate, București 1998, Ed. Inst. Biblic B.O.R.

Popescu D. Pr. Prf., Ortodoxie și Contemporaneitate, București 1996, Ed. Diogene.

Popescu. Aurel – Bălcești, Enigma vieții și a morții, Ed. Lary Cort, București 1990

Plank Max, Scienze Filosofia Religione, Ed. Fabiani, Milano 1973.

Pavel Constantin C., Introducere în gândirea Fericitului Augustin, București, Ed. Anastasia, 1998.

Remete George, Lct. Pr. Dogmatica ortodoxă, Alba Iulia, 1996, Ed. Episcopiei Ort.

Pr. Prf. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I,II,III, București 1996, Ed. Institutului Biblic.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Chipul nemuritor a lui Dumnezeu, vol I, București 1995, Cristal.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Chipul nemuritor a lui Dumnezeu, vol II, București 1995, Ed. Cristal.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Iubire creștină, Galați 1993, Ed. Porto Franco.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, vol. II Craiova, 1995, Ed. Omniscop.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, București 1993, Ed. Anastasia.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, București 1993, Ed. Scripta.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol. II, Alba Iulia, Ed. Deisis.

***Studiul Noului Testament, Manual pentru Institutele Teologice, București 1977.

***Teologia Dogmatică și Simbolică, manual pentru Institutele Teologice, alcătuit de: Prf. N. Chițescu, Prf. Isitor Teodoran, Pr. Prf. Petruță, București 1959, Ed. Biblică

***Teologie Morală Ortodoxă, pentru Institutele Teologice, vol I, București, 1979, Ed. I. B. al BOR.

Thunberg Lars, Omul și Cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, Trad. Remus Rus, București 1999.

Tofană Stelian Pr. Conf. Dr., Introducere în Studiul Noului Testament, Cluj Napoca 2000, Presa Universitară Clujeană.

Pierre Teilhard de Chardin, Le Phenomene humain, Paris 1948, Qeuvre.

Dr. Octavian Udriște, Cum a creat Dumnezeu, universul din nimic, Râmnicu Vâlcea 1994, Ed. Tabor

ARTICOLE

Pr. Prf. D. Stăniloae, Natură și har în teologia bizantină, Ortodoxia, nr. 3, Bocurești 1974,

Pr. Prf. D. Popescu, Raționalitatea creației și implicațiile ei în Ortodoxie, nr. 3-4, București 1993.

Pr. Prf. D. Stăniloae, Creația ca dar și tainele Bisericii, nr. 1, București 1976.

Pr. Prof. D. Stăniloae, Sf. Treime și creația lumii din nimic în timp, în mitropolia Olteniei, (XXXVIII), 1937, nr. 2.

Pr. Prof. D. Stăniloae, Sf. Treime creatoarea, mântuitoarea și ținta veșnică a tuturor credincioșilor Ortodoxia, nr. 2.(XXXVIII)

Pr. Dr. Teodor Damian, Aspecte ale Teologiei darului în sinteză la Prf. Dr. D. Stăniloae, în Glasul Bisericii, nr. 5-8, București 1999.

G.M. Pace, Cercando Dio nei buchi neri, La Republica, 11 ianuarie 1990, pag. Cultura.

Pr. Prf. D. Popescu, Creația lumii în lumina sfintei lumini și a științei contemporane în vestitorul Ortodoxiei, nr. 242, Martie 2000.

Dr. Mihai Teodorescu, Teodiceea factorilor de risc al bolilor cronice în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, Craiova 1999