Procesul Psihologic In Nasterea Si Dezvoltarea Pacatului

=== Procesul psihologic ===

I

INTRODUCERE

Suntem într-o epocă ce se interesează foarte mult de „analiza” sufletului omenesc. „Științele umane” au fost mult dezvoltate de la începutul sec. al XX-lea, în special prin doctrinele și metodele psihologice ale lui Freud, Jung și ale altora. Aceasta a condus la o remarcabilă sensibilitate față de studierea sufletului și a profunzimilor sale. Secolul nostru se apleacă din acest punct de vedere asupra sufletului uman și acest lucru are o importanță deosebită. Dar, destul de rar se recunoaște că există un Dumnezeu și încă și mai rar existența lumii îngerești și a celei demonice mai ales. Sufletul omenesc este uneori văzut în profunzimile sale fără să se recunoască dimensiunile exterioare lui, dar care acționează în el: lumea dumnezeiască și lumea spirituală sau îngerească, ce nu pot fi identificate cu psihicul. Lumea îngerească corespunde unei părți a sufletului numită adâncul minții sau „nous”. În multe din analizele asupra sufletului lipsesc două elemente din cele trei, iar omul este studiat singur. Este o greșeală capitală deoarece viața psihică a ființei umane e condiționată de relația sa cu Dumnezeu și cu lumea spirituală, deci fenomenele psihologice nu pot fi explicate doar prin prisma relațiilor interumane. Există aici o complementaritate între „științele umane” și aportul psihologiei Sfinților Părinți, o psihologie triadică ce cuprinde omul interior, pe Dumnezeu și lumea spirituală. Omul interior, sufletul este sensibil atât la impulsurile ce vin de la Dumnezeu prin îngerii Săi, cât și la acelea care vin de la diavoli. El poate să dezvolte în chip progresiv capacitatea de a alege între cele două tipuri de sugestii dând expresie voinței divine sau celei a lumii îngerești răzvrătite. Voința sa care alege este cea de-a treia din acest grup.

Să nu uităm că pentru Sfinții Părinți, ființa umană avea trei dimensiuni: trupească, psihică și duhovnicească, nu în sensul că omul ar fi trihotomic, ci în sensul că pe lângă facultățile somatice și psihice, omul are partea spirituală, dăruită de însuși Dumnezeu prin actul creației, parte spirituală ce aparține altei ordini. Părinții n-au exclus cauzele naturale ale multor boli sufletești ținând seama de psihologia umană. Dar nu numai teoreticienii, ci și trăitorii, ei nu se limitau la acest orizont strâmt. Întemeiați pe o antropologie completă care recunoștea strânsa legătură suflet-trup, afirmând că, pe de o parte suferințele sufletești au cauze organice, dar pe de altă parte au cauze spirituale. Pentru ei era limpede că și demonii pot acționa asupra sufletului, ba chiar și asupra trupului. Firea noastră căzută poate fi ușor determinată să se târască, plină de suferință, în cele de jos: „Condamnat să se târască pe pământ îngerul căzut își dă toată silința pentru ca și omul să facă același lucru. Și omul e înclinat spre aceasta datorită orbirii de care este aprins”.

Aportul deosebit pe care învățătura creștină îl aduce „științelor umane” moderne, respectiv psihologice, este subliniat și de Părintele Dumitru Stăniloae. Astfel părintele arată că „învățătura creștină despre suflet poate fi ușor apropiată de concepțiile psihologice moderne care pe de o parte deosebesc în suflet funcțiuni gnoseologice (mintea) și afective (pofta și mânia), iar pe de altă parte deosebesc conștientul și subconștientul”. Dar doctrina creștină cuprinde ceva ce este o întregire a acestei psihologii căci „mai există o regiune unde se cuprind virtual energiile umane ale sufletului, și prin care intră în el energiile divine”, acel „adânc al inimii” sau „pisc al minții” pe care Părintele Dumitru Stăniloae l-a numit supraconștient sau transconștient. În viziunea aceluiași părinte subconștientul ar fi „cămara de-a stânga sau pivnița cea întunecoasă a conștiinței unde s-au adunat cele rele ale noastre”, născându-se resorturile patimilor, iar transconștientul ar fi „cămara de-a dreapta sau foișorul de sus unde stau depozitate și lucrează energiile interioare, gata să inunde în viața conștientă și chiar în subconștient atunci când le oferim condiții”.

Din păcate, astăzi, cei mai mulți dintre oameni încearcă să dobândească cunoașterea de sine doar pe calea rațiunii, asemeni odinioară teoriei pitagoreice a cunoașterii de sine. Dar încercarea de a se investiga pe sine însuși pe calea precizată mai sus duce cu rapiditate la schizofrenie, întrucât omul va atribui problemele sale lăuntrice altor cauze decât celor reale, alunecând astfel în suferință și melancolie.

Creștinul de astăzi uită că adevărata cauză a suferinței sale este de ordin spiritual, uită sau ignoră că adevăratul motiv al dezechilibrului interior este păcatul. Cu veacuri în urmă Sfântul Grigorie Palama scria: „Toate bolile, neputințele, infirmitățile, încercările de tot felul sunt precedate de păcat… Boala – suferința – este deci ca un drum scurt și dificil pe care păcatul conduce neamul omenesc, iar capătul acestui drum este moartea”, în acord cu Apostolul neamurilor, „căci plata păcatului este moartea” (Romani 6,23).

În lucrarea prezentă ne vom ocupa de această realitate prezentă în viața pământească a tuturor oamenilor: păcatul și vom insista asupra raportului său cu funcțiile sufletești, vom evidenția atât cât este posibil zămislirea sa în interiorul ființei umane, modul în care omul participă la îmbolnăvirea sa, dar și posibilitatea vindecării sale. Ne-am oprit asupra acestui aspect al păcatului – cel psihologic – pentru că celălalt aspect cel care se vede, putem spune, adică săvârșirea sa prin trup este doar o consecință firească a primului. Acest lucru l-a avut în vedere și Mântuitorul „Eu însă vă zic vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,28), iar Arhiepiscopul Teofilact al Bulgariei spunea: „Sufletul este ca un lăutar și muzicant, iar mădularele trupului sunt ca o alăută și alte organe. Deci când lăutarul și muzicantul trage rău, negreșit și alăuta rău va răsuna, asemenea și celelalte organe”.

De asemenea, vom privi omul în ansamblul lumii spirituale din care, prin actul creației, el face parte, căci a-l izola de această realitate spirituală, adică de existența lui Dumnezeu, a îngerilor buni și răi, înseamnă, așa cum am arătat, a-l privi și a-l analiza pe om printr-o prismă îngustă și nerealistă.

II

CONȘTIINȚA UMANĂ

1. OMUL, FĂPTURĂ PSIHOSOMATICĂ

Omul a fost creat de Dumnezeu ca ființă dihotomică: „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul suflare de viață și s-a făcut omul suflet viu” (Facere 2,7). Cercetând aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că ele nu pot fi înțelese de mintea omenească decât cu „ochii credinței”: „Cuvintele Scripturii au nevoie de ochii credinței cu toate că sunt spuse cu mult pogorământ, pe măsura slăbiciunii noastre. Da, cuvintele acestea „a făcut Dumnezeu pe om și a suflat în fața lui suflare de viață…” sunt nevrednice de Dumnezeu. Dar pentru noi din pricina slăbiciunii noastre, dumnezeiasca Scriptură ni le istorisește așa, pogorându-se până la noi, pentru ca, învredniciți de acest pogorământ să ne putem urca la înălțimea aceea”. Felul în care ne expune Sfânta Scriptură modul în care Dumnezeu a pus început făpturii umane este așadar o pogorâre la nivelul slăbiciunii înțelegerii noastre. Cert este că atât sufletul cât și trupul sunt „făpturi ale lui Dumnezeu”.

Sufletul și trupul vin la existență deodată, la început prin creație iar apoi prin naștere și prin voia lui Dumnezeu, ca o unitate, dar nu ca o unitate de substanță ci ca o unitate formată din amândouă. Unirea dintre suflet și trup este atât de puternică încât ele formează o singură fire. În acest sens Sfinții Părinți învață că nu există trup fără suflet după cum nu există suflet fără trup. Atunci când Dumnezeu plăzmuiește trupul, El zidește și sufletul deopotrivă. Sfântul Atanasie Sinaitul observă: „Nici sufletul nu a existat înaintea trupului, nici trupul înaintea sufletului iar Sfântul Ioan Damaschin combătând preexistențialismul profesat de Origen, afirma: „trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu mai întâi unul și apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirma Origen”.

Un alt element esențial subliniat de Sfinții Părinți este acela că sufletul nu este din Dumnezeu, nu este o parte din El, ci este energie a Duhului Sfânt care l-a creat fără a deveni Duhul însuși suflet: „Acest Duh a lucrat creând sufletul, dar nu a devenit suflet, nu s-a preschimbat în suflet ci l-a creat. Duhul Sfânt este dătător de viață fiind părtaș la crearea sufletului și a trupului. Căci Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, prin puterea dumnezeirii, creează făptura.

Termenul de suflet – gr. psyche – redă, urmând pe traducătorii Septuagintei, termenul ebraic „nephesh”, un cuvânt cu multe înțelesuri. Orice animal, de asemenea absolut tot ceea ce viețuiește se numește „nephesh” (suflet) dar, desigur, în Sfânta Scriptură termenul se aplică în mod obișnuit omului și semnifică felul în care se manifestă viața sa. El reprezintă viața fiecărei creaturi, fiecărei plante și a fiecărui animal. Sufletul – „nephesh-ul” – este așadar viața. Sfântul Grigorie Palama comparând sufletul omenesc cu cel al animalelor observă că acestea din urmă au un suflet care se manifestă nu ca esență ci ca energie: „Sufletul fiecăreia dintre dobitoacele necuvântătoare este viața trupului însuflețit prin el. Ele au viața nu ca ființă, ci ca lucrare, nefiind în sine, ci pentru altul”. Prin urmare deoarece sufletul lor are doar energie (lucrare) el moare odată cu trupul lor. Sufletul omenesc însă are atât ființă – esență – cât și energie – lucrare: „el are viață nu numai ca lucrare ci și ca ființă, fiindcă sufletul e viu prin el însuși și pentru el însuși. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă”.

Încercând o definire a sufletului în sensul strict de dimensiune spirituală a existenței noastre, ne oprim la cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, datorită sintezei remarcabile realizată de acest Sfânt Părinte: „Sufletul este o substanță vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, spirituală, rațională, fără de formă, se servește de un corp, organic și-i dă acestuia putere de viață, de creștere, de simțire și de naștere. Nu are un spirit deosebit de el că spiritul său este partea cea mai curată a sa. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul e liber, volițional, activ, schimbător, adică schimbător prin voință pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural prin harul Celui ce le-a creat, prin care a primit și existența precum și de a exista prin fire în acest chip”.

În ceea ce privește trupul primului om, trup ieșit din „mâna” lui Dumnezeu, acesta nu avea materialitatea și opacitatea pe care o are trupul nostru, firea lui fiind mai curând cea a trupurilor înviate, iar Sfântul Maxim spune: „omul primind existența de la Dumnezeu și începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune și de păcat”.

Omul nu era păcătos, dar nici consolidat în virtuți dobândite prin statornicie. Lumea avea pentru el transparența pe care o are pentru un copil nevinovat, dar nu aceea pe care o are pentru un sfânt care a învins opacitatea ei.

Vedem deci, că prin însuși actul creației există o tainică legătură între suflet și trup. Dar în ce constă ea și până la ce punct se desfășoară? Omul e alcătuit din trup și din suflet, luat în parte, fiecare din aceste două elemente nu-l pot întregi pe om. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful arată că sufletul în sine nu este omul în sine, că poartă doar numele „suflet omenesc”: „Deși omul nu e nici una din aceste două părți privite separat, el este o combinație a lor. Dumnezeu a chemat omul la viață și înviere, dar nu a chemat numai o parte ci întregul – care este sufletul și trupul”.

Astfel că la zămislirea pruncului sufletul și trupul sunt dintr-un început create împreună. Și, ceea ce susține creștinismul încă din „zorii” existenței sale este demonstrat și de știință, după aproape două mii de ani. Astfel studiile din domeniul medicinii au demonstrat că există un stadiu în evoluția embrionară când fătul nu are nici creier, nici sistem nervos și cu toate acestea organele funcționează armonic și evoluează spre plăsmuirea creierului, a măduvei spinării și a sistemului nervos. Principiul acestei evoluții armonice este factorul vital – sufletul – prezent în trup încă din fazele incipiente ale acestuia. Dacă n-ar avea acest factor vital care este sufletul, trupul nu s-ar putea dezvolta. Pe de altă parte, pe măsură ce crește trupul, crește și sufletul, manifestându-și propriile sale energii: „la început sufletul lucrează atât cât lucrează și trupul, după creșterea trupului și sufletul își manifestă activitățile sale”.

Rolul de conducător îl are sufletul; el pune în mișcare întregul trup: „Precum Dumnezeu ține în lucrare și mișcă toată făptura, așa și sufletul ține în lucrare și în mișcare mădularele trupului, și îl mișcă pe fiecare spre lucrarea sa”. Prin urmare: „precum rolul lui Dumnezeu este să cârmuiască lumea, așa lucrul sufletului este să-și cârmuiască trupul”.

În concluzie creat după chipul lui Dumnezeu în vederea asemănării (Facere 1,27), omul a

fost adus la existență „bun foarte” (Facere 1,31) pentru menirea sa. „A spune că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său – chip pe care îl păstrează, este adevărat, în parte, și după păcat – este tot una cu a zice „Dumnezeu a făcut firea omenească participând la tot binele”… Deci, în noi sunt toate categoriile binelui, toată virtutea, toată înțelepciunea, tot ce se poate gândi mai bun”.

Aceste considerații au fost necesare pe de o parte pentru a arăta demnitatea și misiunea nobilă pe care Dumnezeu a dat-o omului prin însăși actul creației, iar pe de altă parte și în acord cu subiectul nostru, ele au rolul de a ne feri de o mare greșeală a zilelor noastre, reducerea omului doar la ceea ce se vede, la trup sau identificarea omului cu trupul său; dimpotrivă, omul este o realitate mult mai tainică și mai complexă. Tocmai de aceea păcatul nu poate fi mărginit doar la un simplu act extern săvârșit prin trup, ci el este înainte de toate un fenomen spiritual.

În subcapitolele următoare vom insista asupra acestui teren spiritual în care în mod inevitabil păcatul va lua naștere (I Ioan 1, 8-10) pentru ca în finalul acestui prim capitol să putem arăta mai clar și mai precis ce este păcatul și de ce este posibil.

2. ANALIZA FACTORILOR PSIHICI

A. PRELIMINARII

Învățătura Sfinților Părinți cu privire la suflet este împrumutată în mare parte de la Aristotel. Dar Aristotel nu admite preexistența lui psyche (suflet) în sensul de principiu animator al unui trup – de plantă, animal sau chiar de om. Acest psyche nu este separat de trup, nu este identic nici cu nous sau pnevma. Despre acestea din urmă spune că este ceva divin. Nous-ul activ este separat de trup, nedeterminat de afecte și neamestecat, fiind prin natura sa energhia (act, lucrare)… Separat fiind, acesta este într-adevăr, ceea ce este (adică identic cu el însuși) și numai în felul său este nemuritor și veșnic. Potrivit acestei concepții sufletul, unul în esență, are trei facultăți principale:

mintea (gr. nous) ca potență a tuturor actelor de cunoaștere și de cugetare;

pofta (gr. epitimia) sau sentimentul ca potență a tuturor dorințelor și poftirilor;

potența (gr. timos) sau voința irascibilă, impulsivă a actelor de curaj, de bărbăție, de mânie, bună sau rea.

Însă Sfinții Părinți, deși resping ideea platonică a separației dintre minte și suflet ca întreg pasional și poftitor, deci resping ideea preexistenței minții, totuși consideră că cele două puteri din urmă se înrudesc între ele și se deosebesc de minte, în așa măsură încât ajung să vorbească pe de altă parte de două părți ale sufletului: partea mintală sau rațională și partea irațională în care sunt cuprinse și mânia și pofta.

În acest sens Sfântul Ioan Damaschin scria: „Trebuie să se știe că raționalul prin fire conduce iraționalul. Puterile sufletului se împart în putere rațională și putere irațională. Puterea irațională are două părți: una care nu se supune rațiunii, adică nu ascultă de rațiune, alta care ascultă de rațiune și se supune ei. Partea neascultătoare și nesupusă rațiunii se împarte în funcție vitală care se numește și puls, funcție seminală adică de naștere și funcție vegetativă care se numește și nutritivă. Acesteia din urmă îi aparține și funcția de creștere care dă forma corpurilor. Aceste facultăți nu se conduc de rațiune ci de natură. Partea care ascultă și se susține de rațiune se împarte în mânie și poftă. În deobște, parte irațională a sufletului se numește pasională și apetitivă. Trebuie să se știe că mișcarea impulsivă aparține părții sufletului supusă rațiunii.

Vom insista în continuare asupra a ceea ce are legătură cu subiectul nostru și anume asupra puterii raționale a sufletului, precum și asupra celor două puteri iraționale, dar care se supun celei raționale.

B. PARTEA RAȚIONALĂ A SUFLETULUI: MINTEA ȘI RAȚIUNEA

Pierzând legătura cu tradiția patristică, mulți dintre noi identificăm mintea cu rațiunea. Nici măcar nu putem concepe că în afara rațiunii mai pot exista și alte puteri de o importanță mult mai mare: mintea și inima. Dar cei ce au pe Duhul Sfânt prezent și activ înăuntru lor, cei ce sunt în duhul Revelației cunosc din proprie experiență prezența și activitatea minții. În scrierile biblico-patristice termenul de „minte” este folosit pentru a desemna atât sufletul în ansamblu, cât și o energie, o putere a acestuia: „Sufletul nu are mintea ca ceva ce se deosebește de el, ci ca și cea mai curată latură a sa, căci ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este și mintea pentru suflet”. Întocmai sufletului și mintea este creată după chipul lui Dumnezeu și deci, și ea este alcătuită din esență și energie. De asemenea, precum în Dumnezeu esența și energiile sunt despărțite în mod nedespărțit, la fel și în ceea ce privește mintea. Astfel vom vedea că unii teologi înțeleg prin minte atât esența cât și energia, lucrarea acesteia, iar alții mai pragmatici o numesc pe cea de-a doua rațiune. Astfel Sfântul Grigorie Palama observă întâi că mintea pe care o numește și inimă, este esența sufletului, pentru ca apoi să desemneze prin minte și lucrarea acesteia: „Ceea ce numim minte este așadar și lucrarea minții care constă în gânduri și imagini inteligibile”. În schimb, Sfântul Maxim Mărturisitorul distinge mai clar mintea de energia sa, mintea fiind cea care vede limpede lucrurile, iar rațiunea aceea care formulează și exprimă cele văzute: „Mintea curată vede lucrurile drepte; rațiunea exercitată aduce cele văzute sub privire”. În duhul Sfântului Maxim se exprimă și părintele Dumitru Stăniloae: „Rațiunea ar fi o anumită funcțiune a minții”, pentru ca apoi să adauge: „Mintea cu posibilitățile ei mai directe de cunoaștere, și anume de cunoaștere spirituală, ne este mai puțin descoperită; în schimb rațiunea reprezintă aspectul sufletului cel mai descoperit”.

Așadar, Sfinții Părinți fac deosebire între minte ca esență și rațiune ca energie a acesteia. Proprie minții este experiența și ea caracterizează pe Adam înainte de cădere. După cădere „rațiunea s-a suit în locul minții”; propriu rațiunii este cuvântul, speculația. De aici, cunoașterea lui Dumnezeu pe calea exprimabilă dinainte de cădere e înlocuită cu încrederea de a realiza argumente pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, după cădere, astfel spus, din sfânt omul a devenit filosof. Filosoful are o minte întunecată și interpretează lucrurile în chip unilateral, prin intermediul rațiunii, în timp ce sfinții, adevărații teologi Îl percep pe Dumnezeu prin intermediul minții, rațiunea slujind minții și întrupând în cuvânt această experiență”. Dacă rațiunea este folosită excesiv, ea ajunge la presupuneri, la eroare; dacă nu slujește minții înzestrate cu har ne îmbolnăvește provocând numeroase disfuncții pe plan sufletesc și trupesc.

Așadar rațiunea s-a înstăpânit în om după căderea paradisiacă pentru că mintea s-a acoperit de întunericul păcatului. Restabilirea ordinii firești se realizează prin Taina Sfântului Botez. După primirea acestei Sfinte taine mintea va avea din nou rolul esențial în viața duhovnicească a omului pentru că în „adâncul minții” (Marcul Ascetul) sau „inimă” (Diadoh al Foticeii) se află însuși Hristos așezat de la Botez fără să ne dăm seama la început apoi devenind conștienți prin preschimbarea noastră treptată. Această minte renăscută prin Botez o avea în vedere cuviosul Nichita Stithatul atunci când scria: „Puterile cuprinzătoare ale minții sunt patru: cumințenia, agerimea, înțelegerea și destoinicia. Cel ce unește acestea cu cele patru virtuți corespunzătoare ale sufletului, însoțind cu cumințenia minții, cumpătarea sufletului, cu agerime și-a întocmit sieși în chip îndoit, căruță cu foc ce-l duce la cer”.

Teologia patristică învață că mintea omului se caracterizează prin trei mișcări. Meritul descrierii lor îi revine teologului cunoscut sub pseudonimul de Dionisie Areopagitul.

Prima este o mișcare circulară , ca întrare în sine însăși de la cele din afară și ca adunare în ele însele a puterilor înțelegătoare ale minții; această mișcare circulară implică deci întoarcerea minții mai întâi spre sine și adunarea puterilor sale spre a se putea ridica spre Dumnezeu. Unitară în fond, această mișcare împiedică împrăștierea minții, adunând-o și înălțând-o spre Dumnezeu. Mintea se eliberează de cele din afară, alungă orice noțiune legată de imaginație și se unește cu inima; această unire se numește „teologia apofatică” și reprezintă unirea minții cu Dumnezeu.

A doua mișcare în linie dreaptă, presupune atât mișcarea „spre cele din jurul său și la cele din afară” cât și „înălțarea ei, ca de la niște simboluri variate și înmulțite spre intuițiile simple și unite”. Această mișcare prin care Dumnezeu poate să fie contemplat de firea umană în firea creată se numește „teologie catafatică” sau „contemplare naturală” și prin ea mintea se înalță spre Dumnezeu în mod indirect. Menționăm însă că în același timp această mișcare poate duce și la amăgiri, întrucât se poate confunda creatura cu Creatorul, ajungându-se chiar la închinarea adusă creaturii în locul Creatorului.

A treia mișcare în spirală constituie puntea de legătură între primele două.

Teologia patristică acordă prioritate primei mișcări – celei circulare – pentru că ea formează un cerc: mintea coboară în suflet și de acolo urcă spre Dumnezeu înlăturându-se astfel orice închipuire amăgitoare. Același lucru reiese și dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile cel Mare către prietenul său Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se preocupă de treburi din afară și nici nu se împrăștie prin simțuri în toată lumea, se retrage în sine însăși. Atunci ea se înalță în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu… Ne mai trăgând sufletul în jos spre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcămintei, își va îndrepta întreaga sa râvnă spre dobândirea bunătăților celor veșnice”.

Aceeași metodă circulară o practică și isihaștii, care își pogoară mintea în suflet găsind acolo Împărăția din interiorul fiecăruia, la descoperirea ei invitându-ne Iisus Hristos în Evanghelia Sa.

C. PARTEA POFTITOARE ȘI PASIONALĂ: POFTA ȘI MÂNIA

Sufletul are puteri „raționale, poftitoare și pasionale”. Urmând tradiției patristice, atunci când luăm în discuție dimensiunea pătimitoare sau irațională a sufletului, ne referim atât la partea poftitoare cât și la cea pasională sau irascibilă. Datorită acestei părți pătimitoare se nasc în minte, adică în partea rațională, „gânduri poftitoare, în întâlnirea cu lucrurile și cu înțelesurile lor”.

Acest lucru îl învață și părintele Stăniloae atunci când arată că pofta ce izvorăște din partea irațională a sufletului când nu se supune rațiunii zămislește și lucrează cele ale întunericului, adică gânduri rele. În introducere am văzut că se face această distincție între energiile sufletului aflate în „cămara de jos” a acestuia, și în care sunt cuprinse pofta și mânia și între energiile aflate în „cămara de sus”: mintea și rațiunea. Dar întrucât țin de același suflet „s-ar putea spune că energiile psihice ale poftei și mâniei sunt implicate în energia aflătoare în cămara de sus a sufletului, în „duhul” sau în „inima” lui și cu cât este mai împuținată viața „inimii” sau a „duhului” sau cu cât acelea fac mai puțin uz de energia lor, cu atât mai crescută este energia poftei și a mâniei”. Dar se pune întrebarea: care este cauza acestei lipse de armonie și de unitate în lucrarea facultăților sufletului” Sfântul Grigorie Sinaitul ne dă un răspuns pe cât de concis pe atât de clar: „Pofta fără de rațiune este urmarea păcatului primului om”. Așadar ființa umană este bolnavă și în acest sens pentru fiecare om se potrivesc perfect cuvintele prin care surorile lui Lazăr îl anunță pe Mântuitorul: „Doamne, cel pe care îl iubești este bolnav” (Ioan 11,3).

Dar, întrucât este sădită de Dumnezeu în firea umană, pofta în sine este bună și râvnitoare de lucruri bune, ea se naște „când se așteaptă un lucru bun”. Dar ea se alterează, se pervertește atunci când îl ignoră pe Acela spre care trebuia în chip firesc să tindă, adică pe Dumnezeu, sau când slăbește certitudinea în existența Lui, ori când este dat uitării. „Această uitare este adusă pe de o parte de amăgirea duhului rău care pentru că este un duh ce-și cheltuiește toată energia în preocuparea de sine, îndeamnă și sufletul nostru la preocuparea de noi înșine și pe de altă parte de o lene, de o nepăsare a cugetării, influențată și de o trândăvie a trupului”. De aceea Sfântul Marcul Ascetul consideră neștiința, uitarea și trândăvia ca primele cauze ale oricărui rău.

Dacă modul firesc de manifestare a rațiunii este „mișcarea spre Dumnezeu în căutarea cea mai simplă”, atunci modul firesc de manifestare a poftei este „îndreptarea dorului numai spre Dumnezeu”, iar al voinței irascibile „strădania de a-L dobândi numai pe Dumnezeu”. „Când omul nu își folosește aceste trei mișcări ale sufletului după fire, consecința pentru rațiune este ignoranța duhovnicească pentru poftă – egoismul, iar pentru iuțime – tirania. Astfel omul devine rob al diavolului și frumusețea chipului său se întunecă”, iar Avva Dorotei afirmă: „Sufletul lucrează după fire atunci când partea poftitoare tinde către virtute, partea pasională se străduiește să și-o însușească, iar rațiunea se devotează contemplării făpturilor lui Dumnezeu”.

Sufletul uman se prezintă deci, ca o dimensiune interioară nevăzută și triadică a ființei umane. El comportă o parte noetică cea care corespunde adâncului minții sau nous-ului, o parte „ferventă” caracterizată prin elan, entuziasm și care corespunde iuțimii sau mâniei din condiția umană decăzută și o a treia parte pasională, sediu al dorinței de Dumnezeu, și în condiția decăzută „compartiment al poftei pentru creaturi”.

În comparație cu pofta și mânia care au o poziție mai exterioară, mintea e înțeleasă de Sfinții Părinți ca sufletul propriu-zis. Primele două reprezintă „o energie a sufletului orientată spre trup și coborâtă de conviețuirea cu el. Aceste două energii le are sufletul în el și le va avea și după sfârșitul acestei vieți. Vom înceta atunci mânia și pofta așa cum le cunoaștem pe pământ în elementul lor trupesc și irațional și ca sediu al afectelor. Energia din ele, spiritualizată, se va orienta exclusiv spre Dumnezeu”. Observăm că toate acestea îl înzestrează pe om nu spre prăbușirea lui ci spre ridicarea de la cele omenești la cele cerești prin transfigurarea acestora, căci trupul în Rai își trăgea „seva” din suflet, iar sufletul din Dumnezeu, iar după cădere sufletul își trage „seva” din trup, iar trupul din pământ, condiție cu totul diferită de cea paradisiacă. Dar prin botez omul își poate realimenta rădăcinile din Dumnezeu așa cum este adevărata normalitate.

D. VOINȚA

Am lăsat separat voința pentru că ea nu se identifică cu nici una din cele trei dimensiuni sau însușiri ale sufletului. De exemplu ea nu este dorință, ci o putere care aparține naturii umane și care în Adam este una. Ea este legată de libertate al cărei sedativ ar fi inima, fără însă să se identifice cu aceasta. „Voința este mai vastă decât sufletul, mai vastă și decât trupul. Ea înglobează întregul complex uman” aceasta este voința liberă, eliberată prin Botez și prin convertire personală care orientează corect dimensiunile sufletului într-o direcție sau alta. Nu părțile sufletului sunt acelea care fac alegerea, ci voința. Iar alegerile pe care le face ea determină sârguința părților sufletului. Ea este cârma sufletului, îl face pe om stăpân pe sine și pe actele sale și pune în practică elaboratele celorlalte facultăți ale sufletului, de aceea va conduce sufletul bine sau rău, după cum va fi și ea.

„O putem asemăna cu un râu lăsat în voie, când apa curge liniștit și își urmează cursul natural. Pe măsură ce cantitatea de apă crește, albia se lărgește și se adâncește. Dacă însă apa este împiedicată în cursul ei prin obstacole, ca de exemplu albia să fie strâmtată cu stânci sau cu alte piedici, puse în cale, apa se luptă, clocotește, răbufnește până când în cele din urmă reușește și trece sau își croiește un alt curs îndată ce nu reușește să poată trece prin albia veche. Înaintea piedicilor, apa se tulbură, clocotește, distruge. Iar după ce a reușit a trece strâmtoarea își urmează din nou cursul natural, liniștită și netulburată de nimic”.

Vorbind însă de voință este necesar să avem în vedere un aspect deosebit de important subliniat de Sfinții Părinți: distingerea celor trei voințe: voința omului ca și creatură, voința lui Dumnezeu – voința Creatorului și a treia voință, cea a vrăjmașului, a lumii spirituale decăzute, a lui satana. Dar asupra acestui lucru vom insista în capitolele următoare.

Fără să fi făcut o expunere amănunțită de antropologie și psihologie creștină, era totuși necesar să ne amintim ceea ce spun Părinții referitor la omul interior, adică la suflet, ca dimensiune nevăzută a ființei umane, căci aici, în această dimensiune spirituală se săvârșește păcatul, trupul nostru doar va manifesta alegerile omului lăuntric.

3. PĂCATUL – ACCIDENT ÎN FIREA UMANĂ

CE ESTE PĂCATUL

După părerea comună a teologilor păcatul ar fi călcarea conștientă și liberă față de voia lui Dumnezeu cuprinsă în legea morală. Dar el nu reprezintă numai o simplă călcare a legii divine, ci este o realitate spiritualitate complexă, tainică și complicată.

Păcatul se săvârșește întâi în profunzimea tainică a sufletului omenesc; odată săvârșit el se răsfrânge asupra stării psihice și fizice a omului care l-a comis și îi influențează voința întreagă, distrugând raporturile firești dintre om și semeni, dintre om și Dumnezeu. Pentru a arăta complexitatea acestui fenomen spiritual socotim edificatoare descrierea evenimentului păcatului primilor oameni în Paradis (Facere cap.3):

a) Păcatul este în primul rând o experiență și o cunoaștere străină de natura omului ieșit din „mâinile” lui Dumnezeu. Îndată după mâncarea din fructul oprit, protopărinții au avut o experiență necunoscută până în acel moment: „Și li s-au deschis ochii și au cunoscut că erau goi” (Facere 3,7). Păcatul se face sesizat așadar ca o cunoaștere și o experiență nouă. Dacă ar fi o trăire asemenea cu celelalte activități și facultăți sufletești ale omului, nu s-ar face simțit ca un corp străin față de facultățile sufletești și față de omul în sine, nu s-ar face cunoscut ca un corp al morții „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia” (Romani 7,24);

b) Păcatul duce la simțirea sau trăirea micșorări sufletești. După experiența „plinătății” ce se oferă prin satisfacerea dorințelor păcătoase, personalitatea va experia apoi micșorarea simțirii de sine: „… au cunoscut că erau goi” (Facere 3,7);

c) Micșorarea trăirii simțirii de sine duce persoana umană la o reacție adică la o restaurare pe cât este posibil a urmărilor păcatului: „și-au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Facere 3,7). Personalitatea sănătoasă, chiar și atunci când săvârșește păcatul, reacționează automat împotriva consecințelor nefaste ale acestuia. Așadar, păcatul nu este o simplă problemă psihologică omenească, ci reprezintă o adevărată problemă a omului care are conștiința că se află în fața lui Dumnezeu.

Facultățile sufletești în mod inevitabil vor fi afectate; păcatul este o boală multiform diagnosticată într-un mod special prin cale opt patimi fundamentale care ating una sau alta dintre facultățile sufletului. Astfel dacă atacă facultatea rațională el produce aici slava deșartă, mândria, trufia; dacă atacă dimensiunea afectivă produce mânia, nerăbdarea, tristețea, cruzimea; dacă atacă dorința atunci produce lăcomia, obsesia sexuală, dragostea de bani. „Căci după cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel și microbii păcatelor otrăvesc sufletul omenesc, și după cum trupul nu se poate împăca cu boala pentru că îi este străină, la fel și sufletul nu se poate împăca cu otrava păcatelor”.

Dar consecințele negative ale păcatului nu se opresc doar la suflet, ci afectează omul întreg. Însuși Mântuitorul stabilește o relație între suferințele trupești și păcat: „iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ție mai rău” (Ioan 5,14) – îi spune slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda după ce l-a vindecat.

POSIBILITATEA PĂCATULUI

Rădăcinile păcatului se află în profunzimea mistică a omului căzut. Cuvintele Apostolului Pavel: „Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți” (Romani 5,19), nu sunt interpretate în termeni legali s-au juridici de către Sfinții Părinți, ci în termeni medicali, astfel că în scrierile lor este vorba de îmbolnăvirea firii umane: „După căderea lui Adam, urmare a păcatului și după înglodarea sa în stricăciune, de îndată ne-au asaltat plăcerile cele spurcate, iar legea junglei a încolțit în mădularele noastre. Astfel prin neascultarea unui om a lui Adam, s-a îmbolnăvit întreaga fire omenească, iar cei mulți au devenit păcătoși, nu ca tovarăși de cădere ai lui Adam, deoarece nici nu existau pe atunci, ci fiindcă sunt tributari acelei firi care a căzut sub legea păcatului”. Prin Taina Sfântului Botez făptura umană este descătușată de robia păcatului, mintea este iluminată și împreunată cu Dumnezeu, de aceea Botezul se numește și „iluminare” sau „naștere din nou”; ulterior însă urmare a păcatului săvârșit prin voie liberă omul intră din nou în cercul păcatului.

Posibilitatea păcatului este dată deci, de libera alegere a omului. În acest sens Teofilact al Bulgariei tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel din Epistola către Romani 7, 19-20: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc; iar dacă ceea ce nu vreau eu, aceea fac, atunci nu lucrez eu aceea”, explică: „Zicând nu fac eu răul cu aceasta face pe ființa trupului neprihănită. Dar cine este care face răul? Păcatul, adică pro-alegerea cea rea și iubitoare de păcat, după tâlcuirea lui Hrisostom. Iar această rea pro-alegere nu este făptură și zidire a lui Dumnezeu, ci pornire și naștere a noastră, pentru că socotința și voia cea simplă a sufletului nostru este lucru și făptură a lui Dumnezeu, iar socotința cea rea de acest fel este lucru al nostru și al cugetării noastre celei înrăutățite”. Și Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „căderea voinței de la bine la rău este cea dintâi – în ivirea păcatului – și cea mai vrednică de osândă”. I. Karavidopoulos subliniază faptul că „potrivit învățăturii Apostolului Pavel, nu omul pur și simplu lucrează păcatul, ci ca să spunem așa el este manipulat, el este dus de păcat deoarece slujește acestuia ca un rob, supus legii implacabile a împăratului acestuia care este moartea”. Alegerea liberă nu este rea pentru că, Dumnezeu nu a creat nimic din cele rele și înrăutățite, iar folosirea liberului arbitru pentru alegerea răului este rea, omul acceptând propunerea diavolului de a săvârși ceea ce acesta își dorește. Omul cade rob manipulării diavolești, crezând că de fapt el este stăpân pe situație.

C. REALITATEA PĂCATULUI

„Dacă zicem că păcat nu avem ne amăgim pe noi înșine și adevăr nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit îl facem mincinos pe Hristos și cuvântul lui nu este în noi” (I Ioan 1,8-10).

Mai mult sau mai puțin toți oamenii suntem păcătoși. Iisus Hristos, Dumnezeu-Om este singura excepție. Păcatul este universal și are o realitate psihologică ce nu poate fi tăgăduită. Creația întreagă suspină și se zbuciumă din acuza păcatului: „Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât omul poate să spună” (Ecclesiast 1,8), „Toată făptura suspină laolaltă și până acum în dureri de naștere. Și nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului, noi înșine suspinăm, așteptând cu nerăbdare înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8,22-23). Suspinul acesta din adâncuri este un ecou misterios al conștiinței neliniștite din cauza păcatului. „Dacă trăim în palate s-au în colibe oriunde am fi mustrările conștiinței ne tulbură și de efectele păcatelor noastre nu putem scăpa”. Neliniștea conștiinței izvorăște așadar din realitatea păcatului. Cea mai frumoasă mărturisire a păcatelor izvorâtă din conștiința și simțământul existenței lor o găsim în Vechiul Testament exprimată prin glasul psalmistului David: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”. ( Psalmul 50, 1-4).

În Noul Testament Apostolul Pavel subliniază și el acest aspect al păcatului în comparația dintre omul „trupesc” și cel „duhovnicesc” (I Corinteni cap.12). astfel când omul „trupesc” comite un păcat nu resimte în sine și în afară consecințele păcatului cu aceeași acuitate cu care le resimte omul „duhovnicesc” (I Corinteni 12,14). Omul „trupesc” nu descoperă o schimbare a stării sale după ce a săvârșit păcatul întrucât rămâne mereu în starea de moarte duhovnicească generată de persistența în păcat. Omul „duhovnicesc” dimpotrivă, ori de câte ori săvârșește un păcat constată o schimbare în starea sa lăuntrică, o împuținare a harului.

Așadar, realitatea păcatului se arată prin consecințele pe care le are în deosebi în firea umană și al căror punct final este moartea: „… iar păcatul odată săvârșit aduce moartea” (Iacob 1,15). De altfel, Mântuitorul Însuși, în Parabola Fiului Risipitor învață că urmarea firească a păcatului este moartea: „…căci fiul meu acesta mort era și a înviat” (Luca 15,11-24).

În concluzie putem spune că păcatul este o cunoaștere străină naturii umane, o experiență nouă, dar nu o experiență care te satisface pentru că nu este în ordinea firească a omului; este o cunoaștere externă a ceva extern, anormal, iar omul simte această dimensiune a păcatului: „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia” (Romani 7,24). Moartea survine în momentul în care omul se hotărăște să trăiască autonom excluzându-L pe Dumnezeu din viața sa, iar natura și semenii folosindu-i numai pentru satisfacerea poftelor sale egoiste. Prin Întruparea Sa, Hristos vine să-i rearate adevărata cale pe care trebuie să-și petreacă întreaga viață.

III

FACTORII PRIELNICI DECLANȘĂRII PĂCATULUI

1. MEDIUL DE VIAȚĂ. SIMȚURILE ȘI SIMȚIREA

Așa cum am arătat, păcatul ține de o dispoziție devenită „naturală” după căderea lui Adam, provine din ignoranță și din nerecunoașterea datoriilor religios morale, dar el este înlesnit și de anumite condiții de trai. Viața cu situațiile ei creează general un concurs de factori și de condiții externe dintre care unele cuprind în ele, adesea, condiții prielnice pentru o cădere mai ușoară în păcat. Aceste împrejurări afectează chiar și pe omul virtuos, cu atât mai mult pe cel slab și neîntărit în viața duhovnicească. Sunt chiar persoane a căror existență se desfășoară tocmai în legătură cu aceste împrejurări externe care sunt pentru ele o permanentă ocazie a păcatului. Păcatele unor astfel de persoane sunt în general specifice acestor împrejurări neproducându-se decât în legătură cu ele, și cu atât mai lesne și mai regulat cu cât revine ocazia care a înlesnit mai înainte păcatul. Aceste împrejurări externe devin pricinile păcatului. La ele și la consecințele lor negative se referea Mântuitorul când a zis: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește taie-l și aruncă-l de la tine… Și dacă ochiul tău te smintește scoate-l și aruncă-l de la tine” (Matei 18,8-9).

Diversele întâlniri, convorbiri, petrecere cu cei fără de rânduială – prilejuite mai ales de zilele noastre – diverse moduri de ocupație, serviciul cu anumite persoane sunt cauze care produc mereu aceleași efecte. Mai ales persoanele care participă cu cel în cauză la păcat sunt factori care cuprind întotdeauna primejdia de contaminare, de săvârșire a păcatului. Acest lucru îl subliniază și Apostolul Pavel Tesalonicenilor: „Să vă feriți de tot fratele care umblă fără rânduială” (II Tesaloniceni 3,6), iar Corintenilor le spune: „cu unul ca acesta nici să nu mâncați” (I Corinteni 5,11), căci „puțin aluat dospește toată frământătura” (I Corinteni 5,6).

Spunând aceste, însă nu trebuie să înțelegem că lumea și cele ce țin de ea sunt nepotrivite cu menirea omului. Noi știm că Dumnezeu a făcut întreaga creație „bună foarte” (Facere 1,31) și „pentru om” (Facere 1,28). În acest sens Sfântul Talasie Libianul spune că: „Dumnezeu a zidit ființa rațională și mintală în stare de a primii Duhul și cunoștința Lui, iar simțirea și cele supuse simțurilor le-a făcut spre trebuința ei”. Deci „spre trebuința” omului nicidecum spre pieirea lui! Rău nu este a trăi în lume sau a ne folosi de ea, căci lucrurile nu sunt rele; rele pot fi dorințele dinăuntrul nostru și provocările care vin din partea demonilor: „Căci precum moara câtă vreme este mișcată de apă nu se poate oprii de la sine, dar stă în puterea morarului să macine grâu sau neghină, tot astfel și cugetarea noastră fiind mereu în mișcare nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să gândim cele duhovnicești sau cele cerești”. Prin urmare „când zăbovim în griji lumești și în lucruri trupești, ba ne mai dăm și la vorbe deșarte și netrebnice sporesc în noi gândurile cele ticăloase”.

Dar la mijloc, între lume, lucruri pe de o parte și gânduri pe de altă parte se află simțurile și lucrarea lor, simțirea, știut fiind faptul că „nimic nu e în suflet care să nu fi fost mai întâi în simțuri”. Lumea a atras și atrage simțirea, iar prin simțire și mintea prin făgăduințele ei sensibile. Aceasta pentru că simțirea în înțelesul de lucrare de percepție a simțurilor este însoțită întotdeauna de o senzație de plăcere sau de durere, mai mult sau mai puțin intensă în sesizarea lucrurilor lumii. Putem spune chiar că lucrarea de percepție a simțurilor e în stare să sesizeze anticipat plăcerile sau durerile ce le pot da lucrurile. De altfel însăși vederea lucrurilor este însoțită de o plăcere sau de o durere înainte de orice posedare a lor. Simțirea are așadar un îndoit conținut ți un îndoit înțeles: unul gnoseologic și unul afectiv. „Calitatea aceasta a ei de a sesiza prin lucrarea de percepție plăcerea ce o pot da lucrurile, o face periculoasă pentru om. Sau prin această calitate a ei lumea devine periculoasă, căci evident între plăcere și durere simțirea dacă e lăsată de capul ei, fără o conducere din partea rațiunii, va alege întotdeauna plăcerea. Și în plăcere stă forța ei care face adeseori ca rațiunea, ca funcție de judecată să cedeze, ier mintea, ca funcție de cunoaștere, să se pună în serviciul ei”.

Cunoscând cât de primejdios este pentru om să se rezume doar la lucrarea simțurilor trupești, cuviosul Nichita Stithatul ne învață că așa cum avem cinci simțiri trupești avem și cinci simțuri ascetice corespunzătoare. Pentru o bună funcționare a simțurilor trupești este necesar unirea acestora cu cele cinci simțuri ascetice: vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea și pipăitul cu liniștirea. Pervertirea simțurilor trupești este posibilă după cum ne arată același Părinte datorită faptului că în om există alături de partea rațională și una pătimitoare – așa cum am văzut de altfel în capitolul „Analiza factorilor psihici” – de aceea „dacă latura rațională, fiind după chipul Ziditorului nu poate fi ținută și hotărnicită de simțuri, fiind în afara și în lăuntrul lor”, în schimb „latura pătimitoare a sufletului se amestecă cu simțurile fiind supusă patimilor și plăcerilor”. Dar „într-o minte sănătoasă care se îndeletnicește neîncetat cu realitățile dumnezeiești, partea pătimitoare a sufletului devine armă dumnezeiască”.

Așadar, împrejurările, obiectele și persoanele externe pot fi pricini sau ocazii pentru păcat atâta vreme cât slăbind frâul simțurilor și alipindu-se de aceste mintea „devine roabă plăcerilor trupului”. Întărirea acestor simțuri, pentru a face față plăcerilor, se săvârșește – după cum ne arată Sfinții Părinți – prin continua atenție (trezvia) și rugăciunea neîncetată, lucruri care transfigurează simțurile spre adevărata înțelegere a lumii, văzându-o pe aceasta ca lumină.

2. DIAVOLUL ȘI ROLUL SĂU

Fiecare creștin are de purtat o luptă care este în mod esențial duhovnicească: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6,13). Sfântul Apostol Pavel și Sfinții Părinți ne-au lăsat învățătura după care ispitele diavolilor nu vin decât pe măsura harului pe care ni-l dă Dumnezeu pentru a le putea suporta. Există totdeauna un echilibru pe care Dumnezeu îl păstrează. Avem deseori impresia că suntem striviți, copleșiți de un atac dar nu este așa. Dumnezeu ne dă ceea ce trebuie și împiedică adversarul nostru, adică diavolul să ne zdrobească complet. Îngerul rău nu poate face nimic fără îngăduința lui Dumnezeu, dar în aceeași măsură el nu poate face nimic nici împotriva propriei noastre voințe. În acest sens Sfântul Maxim spune: „Mintea noastră este la mijloc între două ființe care își lucrează fiecare cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea, adică înger și demon. Dar ea are libertatea și puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea”. Cel rău umblă „răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8). Dar Dumnezeu îngăduie acestuia să acționeze doar în limitele puterilor pe care le cunoaște în noi. El primește îngăduința de a ne ispiti, dar Dumnezeu ne dă nouă oamenilor, atât puterea de a respinge sugestiile acestuia, cât și libertatea de a le accepta. Puterea împotriva diavolului, putere dăruită nouă de harul dumnezeiesc, libertatea de a accepta sau de a nu accepta, acestea sunt elementele luptei duhovnicești. Această luptă duhovnicească se duce având ca armă aducerea aminte de Dumnezeu. Îngerii căzuți nu au nici o putere asupra noastră atâta timp cât această amintire este vie. „Nimic nu se va putea atinge de tine” spune împăratul David.

Sfântul Diadoh al Foticeei, combătând concepțiile eretice ale mesalienilor – anume că harul lui Dumnezeu și satana sălășluiesc împreună în același loc în sufletul credinciosului – spune: „Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul e scos afară iar harul intră înăuntru”. Deci harul și satana nu coexistă în același loc „de aceea harul, lucrând prin simțirea inimii înveselește trupul celor ce sporesc în credință cu bucurie negrăită, iar dracii lucrând prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l ucigașii cu de-a sila mai ales când ne află umblând cu nepăsare și fără grijă pe calea credinței”. Așadar, prin Sfântul Botez vrăjmașul nostru este scos afară din suflet. Și adaugă același Sfânt: „Domnul zice că nu poate fi scos cel tare din casa sa de nu-l va scoate unul și mai tare după ce l-a legat și jefuit” (Matei 12,29). Cum poate deci cel scos cu atâta rușine să intre iarăși și să petreacă cu Stăpânul adevărat care se odihnește în casa Sa cum vrea?”.

Fiind scos afară diavolul se războiește cu omul fie prin simțuri, fie prin gânduri. Sfântul Grigorie Palama spune că atunci când simțurile nu sunt păzite, diavolul așază în suflet, folosindu-se de acestea, în deosebi de cel al văzului „închipuiri și aplicări față de ele”. Lucrurile produc gânduri simple și bune, însă insinuările diavolului provoacă gândurile rele, căci diavolul „caută pururi sufletul nostru, îl caută prin cugetări pătimașe ca să-l împingă la păcatul cu gândul sau la cel cu lucrul”.

Dar despre rolul diavolului în amăgirea și apoi în subjugarea facultăților sufletești ale omului vom arăta mai pe larg în cel de-al patrulea capitol al lucrării noastre intitulat, după Sfântul Nicodim Aghioritul „Războiul nevăzut”.

3. ÎNCEPUTUL DEZECHILIBRULUI SUFLETESC

Când omul, sub influența duhului amăgitor, dar și prin propria voință lasă frâu liber simțurilor, mintea se împrăștie prin acestea în cele de afară și sufletul intră sub robia lor. „Descătușarea simțurilor se face lanț sufletului” – spune mitropolitul Teolipt al Philadelphiei, asemănând această înlănțuire cu întunericul: „Apusul soarelui aduce noaptea, retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul patimilor și fiare nevăzute îl sfâșie”. Căzând în bezna nepătrunsă a simțurilor sufletul este muncit de demoni; noaptea poate fi chiar totală adică o noapte fără lună. Așadar intensificarea lucrării simțurilor are ca efect imediat o slăbire a lucrării înțelegătoare a minții. Lucrarea simțurilor a atras la sine toată energia ce trebuia să o pună omul în activarea minții. De aceea Sfântul Antonie spune că „sufletul, adică mintea coborându-se în trup îndată se întunecă de întristare și se pierde”. Dar întrucât partea rațională din om, adică mintea, „se pierde” iar noi știm că „raționalul conduce prin fire iraționalul”, atunci urmează că în chip firesc „tot sufletul se dezbină”.

Precum atunci când ochiul sufletesc este bolnav se întunecă tot trupul, la fel și când ochiul sufletesc suferă, întreg sufletul se întunecă. Acesta este de altfel și înțelesul spuselor Mântuitorului: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, întunericul cu atât mai mult” (Matei 6,23). Așadar când mintea se abate de la rolul ei de conducător, întreg sufletul se îmbolnăvește. Când demonii au pus astfel stăpânire pe suflet și au stins lumina minții „nu vor mai exista în noi nici trezvie, nici discernământ, nici judecată, nici rușine, ci insensibilitate și nesimțire și confuzie și orbire”. Simțirea ca lucrare de percepție a simțurilor și ca una ce „și-a atras în slujbă” mintea nu mai este preocupată de a căuta rațiunile lucrurilor văzute sau măcar de a privi un lucru în integritatea lui. Ci își limitează interesul la un aspect parțial, atrasă de plăcerea ce i-o făgăduiește acel aspect. Ea nu lucrează în orizont larg, ci de fiecare dată vede doar un aspect uitând de toate celelalte. Consecința este evidentă: lumea se fărâmițează în nenumărate aspecte, fără legătură între ele fiecare legat numai de simțirea care-l sesizează pentru un anumit moment. Prin aceasta simțirea contribuie la dezorganizarea lumii însăși. Mintea ce îi slujește se apleacă spre diferite aspecte singulare, nepreocupată de legătura dintre ele. Ca un reflex al acestei dezorganizări exterioare ia ființă și dezorganizarea universului interior al făpturii umane. Căci ațintirea aceasta exclusivă și pătimașă într-un moment dat asupra unui aspect izolat al lumii, face ca toată ființa omului să se concentreze asupra lui. „și astfel firea întreagă a omului trece din moment în moment prin pasiuni alternative: de la mânie la întristare, de la scârba de oameni la căutarea avidă a societății lor, neputându-și ține într-un echilibru și într-o moderație diferitele ei porniri. Aceasta înseamnă o sfâșiere a firii, căci în loc să fie menținută mereu în echilibrul funcțiilor sale, e lăsată rând pe rând pradă extremelor ce se contrazic prin exclusivismul său exagerat. Omul nu mai este o ființă unitară, aceeași în toate momentele vieții”. Acesta este „omul trupesc” cum îl numește Apostolul Pavel (I Corinteni 12,4). De aceea referindu-se la un eretic al vremii sale – amăgitor, dar și amăgit – același Apostol afirmă că el, ereticul în cauză, „se îngâmfă zadarnic în închipuirea – mintea – a lui trupească” (Coloseni 2,18). Mintea unui astfel de om este „fără judecată”, decăzută (Romani 1,28), „ea cugetă cele ce nu se cuvin, iar cugetarea aceasta o fac arătată cuvintele și faptele”.

Dezechilibrul interior, pervertirea facultăților sufletești și abaterea lor, începând cu mintea, de la rostul firesc reprezintă premisa esențială în nașterea și dezvoltarea păcatului pe plan psihic și apoi în transpunerea sa în faptă, căci așa cum arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, răul în general și păcatul în specia „este abaterea puterilor sădite în fire și a lucrării lor de la rostul dat de Creatorul”. Putința acestei abateri stă în voia liberă a omului, dar pe care acesta, asemenea protopărintelui său o exagerează în mod rău, amăgit, este adevărat și de cel ce „dintru început a fost ucigaș de oameni… și mincinos și tată al minciunii” (Ioan 8,44).

IV

RĂZBOIUL NEVĂZUT

1. GÂNDURILE, TEREN DE LUPTĂ ÎNTRE BINE ȘI RĂU

Gândurile nu sunt în mod obligatoriu niște idei, concepte raționale, deși pot fi și aceste lucruri: gânduri venite din cultură, de ordin ideologic sau gândul la Dumnezeu, gândul că există un demon, că există mântuire, gândul că sunt om… Aceste gânduri sunt de ordin rațional sau moral. În sens propriu gândul este o sugestie simplă, spirituală, imaterială, nearticulată într-un scop logic. Este mult mai imaterială decât gândul privitor la un anumit lucru, este ca un impuls, o sugestie subtilă, un „flash”, ca un arc electric extrem de rapid, mai iute decât gândul omului. Este ceva ce vine dintr-o altă ordine temporală decât gândirea discursivă care se mișcă în durată, în cronologie, în cauzalitate. El vine din lumea îngerească imaterială. Este ca o scânteie, ca o insectă care înțeapă înțelegerea omului; este ceva absolut fugitiv, ca o vizită a luminii sau a întunericului pe care o percepem și care parcă ne-a și schimbat, dar este foarte greu de identificat.

Zona asaltată de gânduri este adâncul minții, pe care grecii îl numeau „nuous” iar latinii „mens”; gândurile se ivesc la nivelul lui pentru că el este cu adevărat imaterial. Și Sfântul Grigorie Sinaitul observă că „gândurile sunt în partea rațională a sufletului”

Tradiția patristică urmând cuvintelor Mântuitorului: „Din inimă ies gânduri rele” (Matei 15, 19) înțelege prin inimă adâncul ființei umane, poate cea mai intimă acesteia, pe care au numit-o și minte sau „adâncul minții”. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează un lucru deosebit de important: „E drept că inima izvorăște și din sine gânduri bune și rele, dar nu rodește prin fire cugetările rele ci amintirea răului s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi dar cele mai multe și mai multe rele din gânduri le zămislește din răutatea dracilor, dar noi le simțim pe toate ca ieșind din inimă” Mintea omului „având o simțire foarte fină își însușește lucrarea gândurilor șoptite ei de duhurile rele”, ca și când ar fi ale sale. Gândurile păcătoase nu reprezintă o lucrare proprie firii umane ci ele sunt „cuvintele demonilor”. Stârnirea lor se face fie prin intermediul simțurilor al cărui frâu a fost lăsat liber „deci pornind de la lucrurile lumii materiale, fie prin activarea imaginației reușind în primă fază să ne tulbure pentru ca, apoi dacă ele persistă și prind teren, să ne subjuge toate facultățile sufletești.

Menționăm că lucrurile din lume nasc gânduri bune, insinuările diavolului provoacă gânduri rele, căci privite în sine lucrurile nu sunt rele. Aici ajungem la ceea ce Sfinții Părinți numesc gânduri simple – gânduri bune – și gânduri compuse sau pătimașe – gânduri rele; sunt compuse ca unele ca unele ce constau pe lângă idee și din patimă. Expresie acestei învățături dă mai ales Sfântul Maxim. Numai însoțit de patima sa sau de pofta sa ideea lucrului în sine sau aducerea lui aminte face gândul pătimaș sau compus. În acest context al analizei efectuate de Sfântul Maxim Mărturisitorul, trebuie specificat că se face distincție între lucrul, chipul sau înțelesul sau conceptual – aducerea aminte – și patima. „Aurul, bărbatul și femeia” sunt lucruri; aducerea aminte de ele este „înțelesul” sau „chipul”, patima este „iubirea irațională sau ura fără judecată a ceva din cele dinainte”. Și adaugă spre elucidare „Sens pătimaș are gândul compus din patimă și înțeles. Să despărțim patima de înțeles și va rămâne gândul simplu”. „Contribuția diavolului” constă așadar în „aducerea aminte”, dar nu una simplă, ci însoțită de patimă precum și în insinuările pe care le face cu privire la creația lui Dumnezeu, care toată este bună foarte (Facere 1,31). Aceste provocări satanice am putea spune că sunt foarte fine și foarte bine camuflate și ele au loc în partea cea mai intimă a ființei umane: „Există în noi un spațiu, templu interior al inimii, care este parazitat de gânduri care nu sunt nici de la Dumnezeu, nici de la noi, comparabile cu acei negustori pe care Domnul îi alungă cu mânie din templul Său”. Dar răul adus de acești „negustori” în inima omului, nu-l poate stăpânii și determina la fapte fără consimțământul său, căci omul nu a fost creat de Dumnezeu ca rob spre ceva, ci ca făptură liberă. Trebuie să fim atenți să nu-l scutim pe om de responsabilitate. E comod a spune cu privire la un rău săvârșit de om că diavolul este de vină; este ceea ce a făcut și Adam în paradis, la fel și Eva, au refuzat să-și asume responsabilitatea: „Femeia pe care mi-ai dat-o aceea mi-a dat din pom și am mâncat… șarpele m-a amăgit și eu am mâncat” (Facere 3,12-13). Avem o libertate care funcționează deseori fără știrea noastră, iar apoi din ce în ce mai conștient, și ea este cea care face selecțiile, alegerile. Ea acceptă, deschide ușa sau o închide. Ea acceptă deseori gânduri josnice din ignoranță, din lipsă de experiență și de asemenea din complicitate atunci când suntem căzuți foarte jos. Astfel ne învață și Părinții: „Sunteți liberi dar la un moment dat ați acceptat un gând. Trebuie să descoperiți și să acceptați că sunteți liberi și că vă folosiți de această libertate chiar inconștient, ceea ce face ca periodic să nu-i dați ascultare lui Dumnezeu”.

În acord cu cele spuse și pătrunzând puțin în universul interior al făpturii umane putem afirma și că sunt gânduri involuntare și gânduri voluntare, căci există gânduri ce se ivesc fără ca noi să le dorim, cel puțin la o primă vedere, și gânduri care în mod cert răsar din voia noastră proprie. Dar Părinții ne învață că aceste gânduri involuntare nu sunt chiar atât de nevinovate pe cât le arată denumirea, căci ele izvorăsc, se zămislesc din păcatele săvârșite; cele voluntare așa cum le arată și denumirea au girul și consimțirea voinței noastre. „Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai dinainte, iar cele cu voia din voința liberă. De aceea cele din urmă sunt pricinile celor dintâi”. Pentru fiecare păcat, patimă există un gând corespunzător. Sfântul Ioan Casian împarte gândurile în opt categorii, „în opt gânduri ale răutății”: cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de arginți, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deșarte și al trândăviei”.

Așadar, gândurile reprezintă un adevărat câmp lăuntric propice nașterii și dezvoltării fie a celor bune și proprii firii umane, fie a celor rele, al păcatelor, izvorâte din amăgirea satanei dar și din reaua alegere a omului. Ele au cauze atât interne, cât și externe și la care omul datorită păcatului are slăbiciune. „Mișcarea gândurilor în om se săvârșește din patru pricini: întâi din voința trupului natural; al doilea din închipuirea de către simțuri al lucrurilor lumii pe care le aude și le vede; al treilea din obișnuințele pătimașe și din înclinările sufletului pe care le are în minte; al patrulea din atacurile demonilor ce ne războiesc prin toate patimile din pricinile pe care le-am arătat mai înainte. De aceea omul nu poate până la moarte să nu aibă gânduri și război cât timp se află în viața trupului acesta”. În acest sens acceptarea gândurilor bune nu ne face robi ai lui Dumnezeu, ci ne face liberi pentru că Dumnezeu a creat libertatea și nu poate ca Cel ce a creat-o să fie asupritor. Dumnezeu ne asigură că, dacă lupta noastră cu gândurile rele este purtată cu bărbăție, vom ieși învingători. Cel mai concludent exemplu este Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său.

2. ATACUL – ÎNTUNECAREA MINȚII

Așadar „omul nu poate până la moarte să nu aibă gânduri și război cât timp se află în viața trupului acestuia”. În descrierea acestui război nevăzut vom urma schema lăsată de Sfântul Isihie Sinaitul, însușită și de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Această schemă cuprinde trei etape în nașterea și dezvoltarea păcatului, urmate abia în a patra etapă de transpunerea păcatului în faptă: „Întâi este momeala, atacul ; este însoțirea sau amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni; al treilea, consimțirea, învoirea minții de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos, al patrulea este fapta din afară sau păcatul”. Asemenea și Sfântul Maxim numește cele trei trepte psihologice: gândul simplu (momeala), patima stârnită și consimțirea „iar acestea producându-se vine în sfârșit păcatul cu fapta”.

În continuare vom prezenta și analiza caracteristicile acestei prime etape.

a) Nu depinde de noi să se producă.

Atacul, numit și momeală sau ispită reprezintă stadiul premergător și necesar al oricărui păcat; el este întâlnirea omului cu stimulul ce duce la păcat dar nu înseamnă și copleșirea omului în vederea săvârșirii păcatului. Este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârși o anumită faptă păcătoasă înfățișându-se în fața minții ca o simplă posibilitate. E gândul simplu al eventualei fapte păcătoase prezentând toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, de aceea Sfinții Părinți îl atribuie satanei. În acest sens Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „gândurile păcătoase sunt rațiunile dracilor și înainte mergătoare păcatului… căci este cu neputință a face vreun rău dacă nu e momit întâi gândul tău” căci „precum este cu neputință ca printr-un șanț să treacă foc și apă deodată, tot așa este cu neputință să intre în inimă păcatul de nu va bate mai întâi la ușa inimii prin nălucirea momelii viclene”. La un moment dat un gând sau mai bine zis o sugestie se prezintă la poarta inimii omului. În limbajul curent noi spunem „mi-a venit ideea să fac cutare lucru”. Sugestia este inspirația netrupească care precede această idee. În sinucidere, de exemplu, este același proces: mai întâi este „gândul”; acesta nu este un gând articulat sau conștientizat și la care s-a reflectat cu adevărat – ca și cum mi-aș spune mie însumi că „mă voi sinucide” – ci este ceva atât de subtil încât persoana fără experiență nu își dă seama. Abia atunci când spunem „m-am gândit să mă sinucid” acesta este deja un gând conștient, care ia forma unui discurs fiind aproape o reprezentare mentală. Zona asaltată de aceste atacuri viclene este adâncul minții (nous), căci el este cu adevărat imaterial. Cum duhurile căzute sunt niște îngeri imateriali, ele pe acestea îl atacă – imaterialul vizează materialul. Ele nu atacă direct trupul, la fel nici sufletul pătimaș ci sufletul noetic – mintea. La cest nivel se duce lupta duhovnicească. Putem vorbi de o acțiune directă asupra sufletului pătimaș, în măsura în care adâncul minții, sufletul noetic n-a îndeplinit rolul său de supraveghetor. Așadar atacul se produce mai întâi la nivelul minții. Sfântul Ioan Scărarul se muncesc în primul rând „să ne întunece mintea” pentru a ne îndemna a săvârși „cele pe care le fac numai nebunii”. Prin „simțirea minții” omul are această facultate perceptivă „gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută”. Pe de altă parte cea prin care sunt așezate în inimă provocările diavolului este imaginația. În omul căzut ea este mai stabilă decât gândurile și este începutul păcatului. De aceea se cere păstrarea ei neîntinată de către cei începători în viața duhovnicească, iar pentru cei progresați să trăiască în așa fel încât să nu-și activeze imaginația. În concluzie acest stadiu al ispitirii nu se socotește păcat pentru că el nu depinde de voința omului pentru a se produce: „Momeala nu este nici păcat nici dreptate ci dovadă a libertății voii…, pentru aceasta s-a îngăduit să se arunce momeala în noi”.

b) Amăgește și înșeală.

Putem spune că această amăgire o produce vicleanul diavol în două etape: întâi arată lucrul spre care îl îndeamnă pe om ca pe ceva cu o cotă minimă de posibilitate, iar apoi după ce a reușit să atragă atenția minții arată „avantajele” făptuirii lucrului respectiv.

Astfel, inițial, gândul păcatului parcă este în afară de noi, nu are decât un caracter pur teoretic de eventualitate neserioasă care parcă nici nu ne privește serios pe noi, ocupați cu toată ființa de altceva. „Nu știm cum a apărut, parcă cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului pe care se desfășoară preocuparea cugetului nostru, această floare, fără nici un interes ca să o privim o clipă și să trecem mai departe”. În mintea omului nu se zugrăvește încă nici o imagine concretă a acelei fapte și a împrejurărilor în care s-ar putea săvârși. De aceea Sfântul Marcu Ascetul spune că „momeala este o mișcare fără imagine a inimii”.

A doua etapă de amăgire o constituie modul în care este prezentată fapta, al cărei posibilitate a atras în cele din urmă atenția minții. Este clasică în acest sens înșelarea protopărinților noști în paradis: „Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu” (Facere 3,4-5). De aceea Sfântul Maxim observă că prima treaptă în săvârșirea păcatului constă în a avea o „conștiință mincinoasă”. Din cauza acestei amăgiri, Sfinții Părinți aseamănă prima treaptă în procesul psihologic al nașterii păcatului cu o momeală, adică ceva bun pe dinafară pentru a atrage, dar care îi vădește otrava după ce a atras.

„Firea răului este amestecată oarecum în adânc având ascuns ea oarecare amăgire, ori ca momeală ce se pune în undiță, iar în amăgirea cea din arătare, arătând ca o fantasmă de bun, după răutatea otrăvurilor cele amestecate cu miere, pentru că îndulcește gustul ca să pară a fi bună, iar fiindcă strică pe cel ce o gustă se face răul cel mai de pe urmă”. Aceste momeli „atrag pe ascuns și în chip subțire la cele dinapoi. Ele se îmbracă în piei de oaie, adică iau înfățișarea unor gânduri de dreptăți, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori”. Așadar, mare este amăgirea cu care ne momesc și ne războiesc demonii în acest război duhovnicesc și numai sfinții a căror minte este curățită de patimi și care au darul străvederii o pot vădi.

c) Se folosește de lucruri externe.

Satana deoarece este imaterial nu poate ispiti direct decât ceea ce este imaterial în om, adică sufletul. Dar foarte adesea caută să atingă sufletul și prin intermediul trupului și al lumii materiale, așa cum trupul este pus la încercare prin intermediul sufletului. Ca ispititor, el știe că în om, după păcatul lui Adam, partea pătimașă a sufletului este asociată trupului; ea participă la mișcările trupului și totodată îi comunică reacțiile sale. Precum mintea are ca lume ideile prin care am văzut că este atacată, la fel și trupul are ca lume lucrurile. Evagrie Ponticul susține că de obicei, această primă apariție a momelii în conștiință e prilejuită de privirea unor lucruri externe: „Trebuie să ne întrebăm: oare ideea stârnește patimile sau patimile ideea? Unii sunt de părere că prima, alții că a doua. Dar, patimile se stârnesc de simțuri”. Încercarea de a întuneca mintea omului prin lucrarea simțurilor este posibilă pentru că, așa cum arată Diadoh al Foticeei, dup Sfântul Botez, diavolul nu se mai află în adâncul minții ci afară, în simțurile trupului, în mustul cărnii, „nu lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul”. Datorită strânsei legături care există între partea imaterială și cea materială a ființei umane e posibil ca mintea noastră, având o simțire foarte fină, să își însușească „lucrarea gândurilor șoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup”. Folosind ca vehicul stârnirile simțurilor, atacurile demonice ne activează imaginația, de aceea Sfântul Isihie le numește „năluciri ale lucrurilor sensibile și lumești”.

Împrejurarea aceasta a putu da naștere ideii că satana se află cuibărit sub înfățișarea unui lucru și trimite direct un gând de păcat în cugetele noastre. Dar, este posibil, de asemenea ca și pofta din noi să se fi trezit înainte la privirea lucrului extern și ea să fi fost cea care a plasat în acel lucru impresia care socotește că îi stimulează pofta.

d) Vizează o patimă aflată în subconștient.

Mai mult decât prin lucruri sufletul omenesc este ispitit prin slăbiciunile sale, prin păcatele cu care acesta este obișnuit, „prin obișnuințele pătimașe aflate în suflet” și care de cele mai multe ori ies la iveală în anumite momente ale vieții sub influența unor anumiți stimuli. „Demonii iau prilejuri de a stârni în noi gândurile pătimașe din patimile aflătoare în suflet”.

Păcatul este stârnit, așadar, de amintirea lui căci spune Sfântul Vasile „sufletul obișnuit cu păcatul mai este încă atras de el”. Iar Sfântul Talasie consideră că, gândurile venite din amintire sunt cele mai stăruitoare și cele mai de temut în năvălirea lor asupra minții. Acesta deoarece dacă înaintea căderii sale în neascultare omul se bucura de o amintire simplă, neîmpătimită și îndreptată cu totul spre Dumnezeu, ea fiind asemenea tuturor puterilor sufletului concentrată asupra Lui, după ce a căzut în neascultare această amintire și-a pierdut unitatea și s-a divizat. Putem vorbi de o împătimire a amintirii; ea nu mai este simplă și unitară, ci este compusă și divizată: compusă ca una ce este însoțită de patimă sau de poftă pierzându-și curăția ei firească și divizată deoarece obiectul ei esențial și spre care converg toate nu mai este Dumnezeu, ci el este înlocuit cu diferitele obiecte, persoane, situații care i-au produs plăcere pentru moment. În acest sens Apostolul Iacob scrie: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit de la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele și El Însuși nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, tras și momit de însăși pofta sa”. Așadar, pofta are un rol important încă din prima treaptă psihologică a păcatului și ea treptat își va impune stăpânirea sa și asupra celorlalte facultăți sufletești începând din momentul în care mintea nu-și va mai îndeplini rolul său de discernământ și de coordonare. Știind slăbiciunea sufletului omenesc sub această dimensiune a sa – a poftei sau dorinței – diavolul își începe atacul și ispitirea sa chiar și asupra Mântuitorului Iisus, atunci când după ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, este atacat întâi în această dimensiune: „Zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,31).

e) Întunecă mintea și provoacă dezechilibrul sufletesc.

Dar ispita nu constituie pur și simplu imboldul la săvârșirea păcatului, ci ea generalizează o stare psihică care poate deveni favorabilă săvârșirii păcatului așa cum o vitrină frumoasă nu reprezintă pentru un hoț imboldul la săvârșirea furtului, ci doar într-o primă fază ea trezește în sufletul acestuia o stare sufletească propice păcatului. Fie că este externă, adică vine din mediul înconjurător, folosindu-se de obiecte și persoane, fie că este internă, adică prin amintirea unui păcat săvârșit, ispita provoacă și incită. Instinctele, dorințele, pornirile, dispozițiile, reprezentările și celelalte elemente ale puterii de judecată sunt provocate prin ispită și devin factori activi ai procesului psihologic ce duce la săvârșirea păcatului.

Prin nălucirea momelii viclene diavolul se străduiește să producă neliniște și tulburare înăuntrul nostru, ca apoi să intervină mai activ în viforul de confuzie pe care l-a iscat în suflet și să-l subjuge. Totul depinde de momentul în care omul a conștientizat ispita și de reacția pe care a avut-o, știut fiind că păcatul este mult mai ușor de respins și de înfrânt la începutul său: „Totul este ca omul să fie atent la ispite și să știe să dea lupta”.

Dacă omul ar putea să împiedice de la început accesul păcatului în simțuri, în cugetare, ravagiile lui ar fi inexistente. În realitatea vieții însă, omul este surprins, amăgit și biruit de obicei, mai ales la începuturile insinuante ale păcatului, rămânând să ducă lupta împotriva lui, abia după ce păcatul și-a întărit poziția în ființa noastră.

Am arătat că ispita reprezintă în fond o provocare a funcțiilor psihice și a adâncului personalității umane. Această provocare vizează în primul rând ceea ce omul are mai intim și mai nobil: mintea. De aceea Sfântul Ioan Scărarul spune că „demonii se silesc în primul rând să ne întunece mintea”. Mintea uită de rolul său firesc de conducătoare a ființei umane, cade din adevăr și alunecă pe un drum rătăcit. Uitând de sine mintea va fi asaltată de gânduri rele și acestea din urmă, pentru că nu mai are cine să le taie, vor prinde putere și vor crește în interiorul omului. Sfântul Isihie ne spune că „cele opt gânduri mai generale ale răutății… se suie toate la poarta inimi și aflând mintea nepăzită intră unul câte unul la vremea sa”. Oricare dintre ele „suindu-se și intrând în inimă aduce cu sine un roi de alte gânduri nerușinate, și așa, întunecând mintea, ațâță trupul și-l îndeamnă la fapte nerușinate”. Acesta este scopul urmărit de diavol în prima fază a atacului său nevăzut „să stingă lumina minții”. Realizând acest lucru își poate urmării mai bine planul său: nu doar intrarea în casă, ci prădarea, jefuirea celor din casă”.

În concluzie putem spune că păcatul izvorăște dintr-o „minte văduvită” de adevărata înțelegere a lucrurilor, dintr-o cădere a acesteia în iraționalitate. Dar dacă în ceea ce privește mintea se observă un minus de activitate, o abdicare momentană a ei de la rostul de diriguitoare, acest minus se soldează, am putea spune ca un reflex cu un plus în partea poftei, dar care asemenea minții va cădea într-o parte nefirească. Asupra acestui aspect – minusul minții și plusul poftei – vom insista în următoarele două etape psihologice ale păcatului: însoțirea și consimțirea.

3. ÎNSOȚIREA PRIN POFTĂ CU GÂNDUL PĂCĂTOS

Poate fi privită ca o a doua fază a ispitei și anume ispita ca dialog consecința primei faze – ispita ca provocare a facultăților sufletești. Cazul caracteristic în acest sens și care de altfel ar trebui privit ca arhetipic nu numai în sensul de prototipic ci și de caracter moștenit prin transmiterea păcatului strămoșesc, este dialogul Evei cu șarpele în paradis. Dincolo de faptul că aici este vorba de dialogul „extern”, întregul tablou reflectă în același timp schema analoagă a dialogului interior; dialogul extern al Evei cu diavolul este în același timp și dialog interior . La ființele iraționale când se naște dorința spre ceva urmează imediat și impulsul către faptă, omul însă examinează și gândește în chip liber, deliberează și judecă în chip liber, alege în liber. Așadar stimulul exterior obligă pe cel în cauză la o alegere. Dacă la ființele iraționale în relația lor cu stimulul există două segmente legate în chip indisolubil unul de celălalt: stimulul și răspunsul reflex, la om există trei: stimul – atitudine – răspuns. În acest al doilea segment numit și așteptare se iau hotărâri și acest lucru este posibil datorită interiorizării omului căci el își construiește pe plan intern o a doua lume, cel puțin la fel de bogată dacă nu mai bogată decât cea exterioară. În fața stimulilor externi el pune conștiința sa și astfel are posibilitatea de a nu asculta numai de interesul vital sau de plăcere.

Sfinții Părinți având în vedere acel plus al poftei ce urmează universului de activitate din partea rațiunii numesc însoțirea cu gândul păcătos „îndulcire”, „desfătare” dar cel mai adesea folosesc o expresie deosebit de revelatoare: „stă de vorbă cu el”: „mintea neîncărcată în iscusința trezviei îndată se amestecă în chip pătimaș cu chipul ce i s-a nălucit oricare ar fi acesta și stă de vorbă cu el primind întrebări necuvenite și dând răspunsuri… gândurile noastre se amestecă cu nălucirea drăcească, aceasta crescând și sporind și mai mult, ca să pară minții care a primit-o și pe care a prădat-o vrednică de iubit, frumoasă și plăcută”. Din expresia „stă de vorbă” vedem clar că este vorba de un dialog interior, acest fapt arătând și aspectul gradual al ispitei – exemplu dialogul Evei cu șarpele. De aceea putem spune că și din acest punct de vedere păcatul personal este o reeditare a păcatului strămoșesc .

Ispita nu rămâne deci, doar la stadiul de stimul și de iritare, ci ea provoacă o problematizare interioară ce poate fi înțeleasă numai în sensul de dialog, de dispută între două realități contrare.

Menționăm aici și un anumit aspect al acestei faze psihologice a păcatului: unii oameni îngăduie gândurilor păcătoase să intre în inimă și în minte pentru a dialoga cu ele și astfel pentru a le nimici cu puterea lui Hristos. Acest lucru este propriu celor înduhovniciți și care voiesc să se angajeze într-o luptă directă cu diavolul pentru a-l birui, ceea ce nu este posibil majorității creștinilor care nu au puterea de a se angaja într-o astfel de luptă îndrăzneață și riscantă. Căci „în general cel care nu are experiența duhovnicească nu-și dă seama de însoțirea sa cu gândurile păcătoase decât după ce acestea au ajuns neobservate în primele stadii de dezvoltare ale lor – adică după ce au prins o anumită putere și când se apropie păcatul iminent de a săvârși păcatul. Este foarte primejdios să lăsăm ca acest dialog să se desfășoare în mintea noastră „nefiind cercată în acest război” ci trebuie numai să le conștientizăm, să le înțelegem și îndată să le tăiem.

Dar cum dialogul continuă în cazul celor mai mulți dintre noi, sufletul, deși a fost creat de Dumnezeu „simplu și bun”, „se desfată cu momelile nălucirilor diavolilor” și „ amăgit” omul aleargă spre rău ca la ceva bun, precum aleargă porumbița spre cel ce întinde curse puilor ei. De aceea Părintele D. Stăniloae arată că însoțirea este faza în care cugetarea noastră descoperă momelii „rațiunea și îndreptățirea” și făurind astfel în favoarea ei argumente se convinge să treacă cu totul sau cu anumite rezerve de partea ei. „Este faza de investire cu temeiuri raționale sau mai bine zis cu false temeiuri raționale a poftei trezite prin atacul diavolului”.

Însoțirea cu gândul păcătos și argumentarea lui are ca rezultat trecerea acestuia pe un alt plan: pe cel al imaginilor și al reprezentărilor. În capitolul anterior, atunci când am vorbit despre atac ca sugestie și apoi idee însușită, am dat exemplul cu sinucigașul. Având în vedere acest exemplu putem spune că acum în această a doua etapă cel în cauză se vede deja luând pastile sau o armă sau sărind pe fereastră… el se reprezintă pe sine însuși făcând această faptă și în final după ce și voința și-a dat acordul ei întreg, o va săvârși. Așadar imaginația joacă acum un rol deosebit de important atunci când obiectele sau persoanele închipuite sunt departe de noi; dacă ele sunt în apropiere le asociem cu simțurile prin intermediul cărora le percepem, iar imaginația le amplifică, intensificându-le frumusețea și farmecul pentru a ne robi mintea și a o duce din treaptă în treaptă la consimțirea cu păcatul avut în vedere.

Observăm că în gândirea Sfinților Părinți dacă atacul reprezintă doar momeala întinsă omului, însoțirea cu gândul păcătos constituie prinderea omului în undița diavolului. În acest sens se exprimă și Sfântul Grigorie de Nyssa: „Cu adevărat îndulcirea propunându-se ca oarecare nadă, este mai cumplită decât toată răutatea, căci cu înlesnire trage pe sufletele cele mai proaste către undița pieirii mai ales că prin neastâmpărata îndulcire fără pază se trage firea către răutate”.

În concluzie, în dialog cu gândul păcătos omul fie va reacționa, îl va birui și în cele din urmă îl va neutraliza – dacă va fi întărit duhovnicește – fie va fi învins de acesta – ca în cazul Evei – și va accepta provocările și sugestiile lui care își vor găsi astfel forma în săvârșirea păcatului. Întărirea duhovnicească este posibilă numai dacă se activează harul primit la Botez, căci cei ce se încumetă singuri (autonomi), adică fără Dumnezeu, și nu conlucrează cu energiile necreate ale lui Dumnezeu la nimicirea gândului păcătos, vor cădea cu repeziciune în mândria dătătoare de moarte.

4. CONSIMȚIREA – SLĂBIREA VOINȚEI

După ce gândul păcătos a trecut și prin etapa însoțirii, funcțiile psihice excitate provoacă automat Eul și-l obligă la o alegere. Persoana provocată de o ispită ce a trecut și de prima etapă a sugestie și de a doua a dialogului, trebuie să aleagă una din două: fie să transpună ispita în faptă și să săvârșească păcatul prin trup, fie să o evite și să o biruiască, ceea ce în acest stadiu este mult mai greu. Nevoia alegerii se face simțită și mai mult în conștiința morală a persoanei, deoarece conștiința morală poruncește ceea ce trebuie făcu și-l îndeamnă pe om să fugă de ispită și implicit de săvârșirea păcatului. Voința provocată și incitată asemenea celorlalte facultăți sufletești, este îndemnată și ea la o alegere. Dar voința se găsește într-o situație și mai problematică deoarece este constrânsă pe de o parte de conștiința morală, iar pe de altă parte de dorințele și poftirile contrare poruncilor acesteia. Voința reprezintă ultimul factor care contribuie la săvârșirea păcatului. Dar faptul că este ultima nu înseamnă și nesocotirea importanței sale, ci este ultima, am putea spune din punct de vedere psihologic – cronologic, dar nu ultimă ca importanță. De fapt „voința nu trebuie înțeleasă ca o forță ce stă în noi detașată de ansamblul tuturor tendințelor ce alcătuiesc dinamismul ființei noastre, ci ea, ca tensiune generală a ființei noastre unitare e prezentă în toate aspirațiile, gândurile și faptele noastre. Tot ceea ce se petrece în suflet și în viața omenească poartă într-un fel sau altul pecetea voinței”.

De aceea trebuie să ținem cont de observația Sfântului Filotei care susține că omul în chip liber se predă gândurilor păcătoase nu numai în momentul în care e ispitit de ele prin „șoptirea duhului amăgitor”, ci char înainte de aceasta atunci când consimțim să ni se întunece mintea și ochii sufletului. Acest aspect îl arată sfântul prin învățături pilduitoare: „Pricina privirii desfrânate stă în desfrânarea și întunecare ochiului dinăuntru, iar pricina dorinței de a auzi lucruri de rușine stă în aceea că urechile sufletești ascultă cele ce le șoptesc împotriva noastră dracii nerușinați”; astfel că în cazul celui ce este desfrânat, încă dinainte de a-și da total acordul pentru săvârșirea păcatului, voința lui a slăbit prin întunecarea și întinarea ochilor inimii și apoi a simțurilor trupești. „Căci precum ouăle nasc viață atunci când sunt încălzite în cuibar, tot astfel și gândurile pe care le ținem în noi prin viață și se prefac în fapte”. Mintea omului se caracterizează prin aceea că atunci când se preocupă de ceva în mod constant, ajunge să crească între acel lucru, urmarea fiind că-și va îndrepta și „pofta și iubirea” către acea direcție. De aceea acum în cea de-a treia fază psihologică a păcatului, voința se vede nevoită să-și dea adeziunea la o mișcare care am văzut că și-a câștigat învestitură din partea minții și care prin acest fapt precum și cu trecerea fiecărei clipe de la trezirea sau de la apariția în conștiință, adică da când zăbovește mintea asupra ei, a crescut tot mai mult în intensitate.

Această creștere în intensitate a gândului păcătos datorită zăbovirii minții asupra ei au avut-o în vedere și Părinții Bisericii. De exemplu ea este zugrăvită de Grigorie Sinaitul prin următoarea imagine: „Tăbărârea gândurilor rele este ca un șuvoi de rău și prin ele se naște momeala, iar după aceasta se naște încuviințarea păcatului, ca o inundare de valuri se acoperă inima”. Ni se întâmplă și nouă ceea ce li s-a întâmplat protopărinților noștri în Rai: acceptarea inițial a unei simple sugestii propuse de șarpe sau de un fals înger de lumină, sugestie camuflată de intenții bune și înșelătoare, dar care apoi prind putere în sufletul omului și se transformă într-un adevărat izvor de moarte.

Referitor la cuvintele „cu nevoie de înțeles” (II Petru 3,16), ale Apostolului Pavel: „Că ceea ce fac, nu știu” (Romani 7,15) și care aparent lasă impresia că păcatul se săvârșește fără voia și știința omului. Teofilact al Bulgariei urmând lui Ioan Gură de Aur spune că „De ar păcătui oamenii cu desăvârșită necunoștință nu s-ar munci. Dar ce zice? Mi se întunecă mintea, mă fur și nu știu cum mă răpește păcatul și îl fac. Drept aceea, zicerea „nu știu” nu arată neștiința binelui aceluia ce ar trebui să-l facă cineva, ci arată vrăjmășia, amăgirea și răpirea păcatului”.

Menționăm însă că există și un alt mod de declanșare și de consimțire cu păcatul care se întâlnește mai ales în cazul persoanelor împătimite. Persoanele ajunse la acest nivel de decădere trec direct de la treapta momelii la cea a consimțirii cu aceasta, am putea spune ca un act reflex, ca o cădere în iraționalitate, căci am văzut urmând pe Sfântul Ioan Damaschin, dar și pe Mihai Ralea, că aceasta caracterizează ființele iraționale. Sfântul Ioan Scărarul evidențiază acest lucru atunci când vorbește despre primejdia numită „subtila cugetare” a minții, un fel de impuls al ei care „dintr-o dată și fără să-i mai dea timp de gândire celui ce pătimește dezlănțuie în el focul păcatului”. Astfel păcatul nu mai trece prin toate acele etape psihologice menționate, ci el izvorăște și se săvârșește „printr-o simplă amintire fără chibzuință, fără să treacă un oarecare timp, fără să fi cugetat”.

Ca o concluzie la cele arătate până acum putem spune că mărginite la starea lor inițială de impresii sau senzații necăutate și întâmplătoare, deci involuntare, aceste atacuri sau momeli, aceste gânduri rele nu murdăresc pe om, ci numai adeziunea la ele, precum observa și Nicolai Arseniev: „Ele se pun în mișcare dinafară; nu sunt fapta cuiva atâta vreme cât nu-și dă consimțământul său lăuntric, cât nu și le face ale sale, ci le respinge lăuntric cu ajutorul lui Dumnezeu. Acestea sunt produse străine pentru care cineva nu poate să aibă răspundere și nu trebuie să-și facă nici o învinuire atâta vreme cât el luptă împotriva lor și nu le primește în voința sa și nu se desfată cu ele. Dar de îndată ce le primește, atunci da, cade și trebuie să ceară harul, să ceară iertare și ajutorul lui Dumnezeu și să pornească a se lupta cu și mai multă bărbăție”. Dacă nu se va lupta nici acum va ajunge la ceea ce am amintit puțin mai devreme, la starea de împătimire sufletească, starea de adâncă decădere a ființei umane, căci păcatul odată săvârșit nu rămâne fără urmări în universul spiritual uman, ci „sfâșie sufletul căruia îi datorează existența, total opus de ceea ce se întâmplă în virtutea legilor naturale ale nașterii noastre. În timp ce nașterea pune capăt durerilor mamei noastre, nașterea păcatului generează suferință care destramă sufletul din care a izvorât”.

5. ÎMPĂTIMIREA –SUBJUGAREA FACULTĂȚILOR SUFLETEȘTI

Împătimirea reprezintă în primul rând o stare generată de păcatul repetat, starea cea mai de jos la care poate cădea omul, starea de robie și de pasivitate în fața gravității păcatului; ea este o boală grea a sufletului în care voința omului păcătos este copleșită el ajungând rob al păcatului. În al doilea rând și la o consecință firească a celui dintâi împătimirea reprezintă o stare generatoare de păcat, căci păcatul arată Părinții este adeseori punerea în lucrare a unei patimi. Căci amintirea păcatului este imprimată de o anumită dulceață, iar amintirea acelei dulci satisfacții împreună cu „justificarea rațională” a faptei păcătoase care a prilejuit constituirea patimei și curatificarea ei prin voință împing însă la repetarea păcatului.

a) Voi insista întâi asupra primului aspect: împătimirea ca stare generată de păcat.

Considerăm potrivit să apelăm și în acest sens la un sfânt Părinte, Sfântul Ioan Scărarul. Astfel în Cuvântul XV al operei menționate, ne este înfățișată această cădere a omului cu toate etapele ei, de la gândul simplu și aparent nevinovat, până la starea de împătimire, de rob al păcatului. Sunt rezervate deosebirile dintre etapele subjugării omului de patimi: deosebirea dintre momeală (provocare) și însoțirea gândului cu acesta; cea dintre consimțire și robire și cea dintre lupta duhovnicească și împătimirea propriu-zisă. Apoi Sfântul le analizează pe fiecare în parte:

Momeala este „cuvânt gol sau imagine a ceea ce ni s-a întâmplat mai de curând și care pătrunde în minte”. Părintele menționează că ea este în sine „fără de păcat”.

Însoțirea „cu sau fără patimă a ceea ce ni s-a arătat în minte”. Dar nici aceasta nu este în întregime păcat

Consimțământul, înclinarea cu plăcere spre ceea ce ni s-a arătat;

Robirea, „o silnică și neconsimțită încătușare a inimii sau o statornică alăturare de ceea ce i s-a întâmplat și pieire a preabunei noastre așezări”

Lupta duhovnicească „este egalitatea în forțe între cel care este ispitit și cel care ispitește, conform căreia sufletul învinge sau este învins după cum îi este voia”. De aceea ea este aducătoare de cununi sau pedepse;

Patima sau împătimirea „este viciul care s-a cuibărit de multă vreme în suflet și care prin deprindere l-a condus pe acesta spre o astfel de obișnuință cu păcatul încât de bună voie și cu plăcere îi devine sclav”.

Patimile nu sunt forțe exterioare care pătrund în sufletul nostru și care trebuie să le dezrădăcinăm de acolo, ci ele sunt forțe naturale, intrinseci ale sufletului, corupte din cauza repetării păcatului. De aceea Mântuitorul spune: „Căci dinăuntru, din inima omului ies cugetele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate acestea ies dinăuntru și spurcă pe om” (Matei 7,21-23). Că patimile acestea sunt o mișcare nefirească a puterilor sufletești o demonstrează și acest aspect: atunci când prin lucrarea harului dumnezeiesc și prin propriul efort omul se vindecă lăuntric, puterile sufletești împătimite nu sunt nici reprimate, nici anihilate, ci se întorc la Dumnezeu, eliberate de menghina patimilor. De altfel însuși termenul de patimă derivă de la verbul „pascho” – a suferi și înseamnă boală, suferință lăuntrică. Datorită consecințelor sale, dar și datorită faptului că nu are existență proprie, de sine stătătoare, împătimirea este asemănată de Sfinții Părinți cu întunericul care se ivește din lipsa luminii.

b) Dar împătimirea reprezintă o stare generatoare de păcat. Acest lucru este posibil datorită pervertiri, prin păcatul repetat, a facultăților sufletești și datorită divizării lor. Astfel Sfântul Nicodim Aghioritul vorbește de două voințe care se războiesc în om mai ales în cazul celui împătimit: o voință rațională sau superioară și o voință irațională sau inferioară, aceasta din urmă slujind păcatului: „Cu voința superioară rațională dorim numai lucrurile bune, iar cu cea inferioară dorim numai lucruri rele… voința rațională stă între voința simțurilor și voința lui Dumnezeu, fiecare căutând să o câștige”

Această temă este preluată și dezvoltată de Maurice Bloudel și de Părintele D. Stăniloae. Patimile subjugă facultățile sufletului și generează păcatele mai ales pentru că „în ele este o energie analoagă celei a voinței și un caracter așa zis rațional”. „Ca funcție a întregii ființe voința este cu fiecare din tendințele acestei ființe și dă tuturor o justificare în fața ei. Toate se legitimează, toate au o rațiune pentru ea și toate se împărtășesc într-o anumită măsură de voința de a fi a ființei noastre, ca ansamblu” de aceea și voința și „rațiunea” proprie fiecărei patimi „fie amăgesc voința și rațiunea generală a ființei noastre să se alăture lor, fie fac această voință și rațiune generală să slăbească în funcțiunea lor… și ajung să se substituie voinței și rațiunii generale sau lucrează ca și cum ar fi voința și rațiunea generală”. În acest caz s-a produs o rupere în două a voinței noastre sau o ramificare a funcției lor într-o funcție perversă și una sănătoasă „noi lucrând cu voia contra voi noastre”. Prin prisma acestei explicații pot fi înțelese cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Romani: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”(Romani 7,19), asemenea și cuvintele din versetul 23: „Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele”(Romani 7,32). În același sens tâlcuiește și patriarhul Fotie cuvintele Apostolului, „Căci știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, binele”, spunând: „Pavel nu zice acestea pentru sine, ci însușindu-și fața a întregii firi omenești. Atunci nu locuiește în sine binele când noi, cu obiceiul și cu îndelungată vreme nu robim păcatul și purtăm în sufletul nostru, statornică și nelipsită fantasma și pomenirea răului. Pentru că cel ce se face rob păcatului cu îndelungată deprindere și obișnuință, deși voiește să se întoarcă din nou la bine își află voia cu greu întoarsă și cu anevoie săvârșită. Pentru aceea și zice unul ca acela nu mai fac eu răul adică nu știu cum fapta rea este a mea. Pentru că cum ar fi lucrul meu, când eu mă strâmtorez de dânsa! Ci este lucrul al păcatului celui din mine care a apucat întru mine stare statornică”. Adică cel ce statornicește în lucrul rău cu greu îi este a ieși din această stare, dar nu imposibil. În aceste momente cererea ajutorul lui Dumnezeu este singura poartă de ieșire spre despătimire.

V

PSIHOTERAPIA

1. CREȘTINISMUL CA PSIHOTERAPIE

După experiența plinătății false a păcatului prin satisfacerea înclinărilor păcătoase omul conștientizează starea de decădere psiho-morală existențială. La Facere 3,7 avem zugrăvită experiența goliciunii sufletești pe care o traversează omul după ce a păcătuit: Adam și Eva „au văzut că erau goi”. De aici neliniștea neliniștea și tulburarea omului căci mai mult decât orice forme externe conștiința păcatului neliniștește sufletul dar îl și face să înseteze după libertate și după lumina salvării. Cine face păcatul este rob al păcatului căci acesta îi stăpânește mintea și inima ca un tiran; „sufletul lui este ca o pasăre în colivie, lanțurile și dulceața îl robesc ca pe un viteaz înlănțuit”. Dar nu este rob care să nu dorească eliberarea; tot astfel nu este nici suflet căzut în păcat care să nu aspire spre purificare și spre vindecare”. De aceea „Sfinții Părinți nu clasifică oamenii după criterii etice – în morali și imorali sau în buni și răi. O astfel de clasificare ar fu superficială, în esență oamenii se împart în cei care sunt bolnavi sufletește, cei care se află în curs de vindecare și cei care au fost vindecați. Toți cei care nu au atins stadiul de iluminare sunt bolnavi sufletește”.

Ceea ce nu a reușit să facă nici o filozofie omenească, asemenea nici o religie naturală, realizează creștinismul, religia revelată de Însuși Dumnezeu Întrupat. Creștinismul este și o știință care vindecă, o metodologie psihoterapeutică; esența sa constă în curățirea de patimi, „fără această vindecare creștinismul este o utopie”. Același autor citat înainte, Ioannis Romanidis spune: „În afara tămăduirii în Hristos, credința în Hristos nici nu este de fapt credință ci o contradicție de felul celei declanșate atunci când un bolnav declară că are mare încredere în medicul său dar nu urmează de fel tratamentul prescris de acesta. Dacă iudaismul și succesorul său creștinismul ar fi apărut pentru prima dată în secolul al XX-lea, ar fi fost mai mult ca sigur catalogată ca drept științe medicale legate de psihiatrie și nicidecum religii, bucurându-se de o deosebită influență în societatea contemporană datorită extraordinarelor succese repurtate în domeniul vindecării bolilor personalității umane”.

Creștinismul realizează și ceea ce a fost cu neputință legii vechi: eliberarea din robia păcatului și înnoirea omului prin harul Botezului. „Când erau patimile păcatelor celor prin lege se lucrau în firea noastră ca să aducă roadă morții” (Romani 7,5), „fiindcă Adam era împreună cu trupul nostru muritor ce l-a câștigat prin călcarea poruncii a căpătat și multe alte firești metehne care împiedicau fapta noastră cea bună. Iar acum cu dorul lui Hristos și cu Sfântul Botez firea noastră s-a întărit prin Sfântul Duh care ne-a și înnoit”. Așadar, „Păcatul pe voi nu vă va mai stăpâni pentru că sunteți sub lege și sub har” (Romani 6, 14). Legea mozaică este asemenea doctorului care l-a învățat pe om să cunoască că este bolnav și să se ferească de anumite lucruri vătămătoare, dar vindecarea a adus-o Mântuitorul Hristos”.

În parabola Samarineanului milostiv (Luca 10,30-36) Mântuitorul ilustrează în mod deosebit acest adevăr. Pentru o scurtă analiză a acestei parabole recurgem la cel care a fost supranumit Gură de Aur: „Căzând din starea paradisiacă în amăgire diavolească omul cade printre tâlhari, cu alte cuvinte el cade pradă diavolului și puterilor potrivnice. Rănile pe care le suferă sunt multe sale păcate: „Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele de la fața nebuniei mele” (Psalm 38,5) căci orice păcat aduce după sine vătămări și răniri. Samarineanul este Hristos Însuși care S-a pogorât din cer pentru a-i vindeca pe cei răniți. El a folosit untdelemn și vin căci untdelemnul este cuvântul de mângâiere, iar vinul, soluția care încheagă, povățuirea care adună mințile rătăcite. Hristos îl pune pe omul rănit și dobitocul Său și așezând trupul pe umerii Săi dumnezeiești îl duce către Tatăl ceresc”. Chiar dacă omul a căzut între tâlharii diavolești, Dumnezeu nu-și lasă creatura cea mai dragă Lui, căci a făcut-o din iubire, și după cum a promis a trimis Răscumpărătorul ca s-o reașeze la locul de cinste din care a căzut.

2. BISERICA – SPITALUL DUHOVNICESC

Așadar, Hristos – Samarineanul milostiv l-a adus pe cel căzut între tâlhari în „minunata și încăpătoarea casă de oaspeți, în această Biserică universală” și l-a predat gazdei care este Sfântul Apostol Pavel și „prin el marilor preoți și păstori și învățători ai fiecărei Biserici” zicând „Îngrijiții pe aparținătorii neamurilor pe care vi i-am încredințat în Biserică. Fiindcă oamenii sunt bolnavi și răniți de păcate, tămăduiți-i, legându-le rănile cu legături de piatră (acestea fiind profețiile și învățăturile evanghelice) și însănătoșiți-i prin mustrările și îndemnurile Vechiului și Noului Testament”. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Apostolul Pavel „este cel care susține Bisericile lui Dumnezeu, cel care îi povățuiește pe toți prin povețile duhovnicești, împărțind fiecăruia, Pâinea jertfei”. Apostolul Pavel știa cât de slabă este conștiința omenească: „Și așa păcătuind împotriva fraților și lovind conștiința lor cea slabă, păcătuiți față de Hristos” (I Corinteni 8, 12).

Prin urmare, în interpretarea Sfântului Ioan Gură de aur, Pilda Samarineanului milostiv ne arată că Biserica este Spitalul care Tămăduiește pe cei bolnavi de păcate, iar episcopii și preoții, asemenea Sfântului Apostol Pavel sunt psihoterapeuții poporului lui Dumnezeu. Aflăm acest adevăr și din numeroase alte pasaje noutestamentare. Hristos Domnul a zis: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctori ci cei bolnavi” (Matei 9,12). El, doctorul sufletelor și al trupurilor tămăduia „toată boala și toată neputința în popor… și aduceau la El pe toți cei aflați în suferințe, fiind cuprinși de multe feluri de boli și de chinuri: pe demonizați, pe lunatici, pe slăbănogi și El îi vindeca” (Matei 4, 23-24; 8,12). Sfântul Ioan Evanghelistul vedea râul apei izvorând „din tronul lui Dumnezeu și al Mielului: de o parte și de alta a râului crește pomul vieții… și frunzele lui sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apocalipsa 22, 1-2). Potrivit învățăturii Noului Testament și ale Sfinților Părinți, Biserica este deci spitalul unde suntem tratați și tămăduiți, lucrarea sa este în esență o lucrare terapeutică deoarece în ea și prin ea sunt vindecate bolile oamenilor îndeosebi bolile sufletești. Într-o lucrare a sa, părintele Ioannis Romanidis precizează: „Tradiția patristică nu este nici filozofie socială, nici sistem etic, nici dogmatism religios. Ea este o metodologie terapeutică asemănându-se mult cu medicina, mai ales cu psihiatria. Energia spirituală, duhovnicească a sufletului care se roagă neîncetat este un mecanism fiziologic de care dispune fiecare dintre noi și care necesită tămăduire. Acest mecanism nu poate tămăduit nici de filozofie, nici de vreuna din științele pozitive sau sociale cunoscute de noi. O astfel de tămăduire se poate dobândi doar grație învățăturilor ascetice și neptice ale Sfinților Părinți. Cei care nu sunt tămăduiți nici nu știu că există acest mecanism”.

Și ce loc poate fi mai potrivit și îndreptățit decât Biserica prin lucrarea Sfintelor Taine încredințate ei de Domnul Iisus Hristos spre mântuirea tuturor ce cred. Ea este casa lui Dumnezeu și aici El este prezent de preferință; aici a fixat El întâlnirea Sa cu omul pentru vindecarea acestuia; aici se împărtășesc mai ales harurile și darurile Sale. În nici un alt loc nu sunt mai accesibile preotului resorturile adânci ale vieții sufletești a celor care au nevoie de tămăduire. Acțiunea sa ca reprezentant al Bisericii pentru tămăduire și îndreptare spirituală se desfășoară aici în cel mai pronunțat spirit samarinean. Spre exemplu, în Taina Spovedaniei ea este o asistență morală în toată regula. În scaunul de spovedanie, cel ce posedă harul, puterea și autoritatea de la Hristos – preotul duhovnic – nu este numai judecător al moralității credinciosului, ci mai ales un medic căutat pentru tămăduirea rănilor provocate de păcat în sufletul și-n viața omului. Dar el este în același timp un îndrumător, un călăuzitor al omului către căile virtuții. El este chemat să lumineze mintea – direct sau indirect cu privire la păcat, la gravitatea și urmările lui nefaste – să prevină și să dea lămuriri, să îndrume voința prin sfaturi, prin îndemnuri, prin încurajări, și să trezească în inimă dorința depărtării de păcat precum și gustul binelui și al virtuții. Aici Biserica, prin preot se înfățișează ca un doctor și ca o călăuză pentru fiecare, fie că pe unul trebuie să-l ajute să se ridice din păcat și să se ferească de el în viitor, fie că pe altul în cazul fericit, trebuie să-l întărească să se mențină în sine, ori pe alții să-i stimuleze să suie trepte noi în ascensiunea lor în virtute și desăvârșire. Acesta este rolul Bisericii, aceasta este menirea sa și așa trebuie privită și înțeleasă de către fiecare om. În gândirea Sfinților Părinți Biserica este nu numai locul de tămăduire a sufletelor rănite de păcat, ci mai mult locul învierii omului, căci așa cum am văzut starea de păcat este asemănată de Însuși Mântuitorul în parabola Fiului Risipitor cu moartea pentru că „…păcatul odată săvârșit aduce moartea” (Iacob 1,15). În acest sens Sfântul Grigorie cel Mare afirmă că „Orice păcătos atâta vreme cât își ascunde păcatul în adâncul conștiinței sale este îngropat în adâncurile mormântului. Dar păcatul vine la lumină când își mărturisește mizeriile sale… mortul se scoală. Odată sculat ucenicii, vreau să zic păstorii Bisericii, îl dezleagă și îi ridică pedeapsa”.

Vorbind despre lucrarea de tămăduire a Bisericii asupra sufletelor bolnave din cauza păcatului se cuvine să evidențiem și un alt aspect. În acest sens îl urmăm pe părintele Petre Vintilescu. În situația de conducător spiritual ți deci implicit de doctor al sufletului se poate găsi și un cleric fără să fie duhovnic, iar în cazuri cu caracter extraordinar și alt factor, neînvestit cu duhovnicia, nici chiar cu preoția. În primul rând nu avem decât să privim puțin în istoria monahismului și chiar în practica lui de astăzi, chiar dacă această practică nu se mai înfățișează pretutindeni ca o aplicare metodică conștientă a regulilor vechii conduceri spirituale. Printr-un fenomen de rutină tradițională se mai menține însă sistemul „fraților și al surorilor sub ascultare”. Adică cei mai mulți monahi și monahii au ucenici legați de dânșii printr-o disciplină de ascultare. Monahul îndrumător – vechiul avva – este cel care conduce pe „frate” în drumul perfecțiunii morale. De multe ori monahul călăuzitor nu are hirotonia; cu toate acestea el este confidentul ucenicului și îndrumătorul său. Chiar la începutul monahismului chinovial, unii superiori de mănăstiri nu erau preoți, deși erau conducători spirituali ai celor de sub ascultarea lor. Patericul, ca și alte cărți – documente ale vechii vieți mănăstirești, este plin de multe sfaturi și rețete de terapie duhovnicească și de conducere spirituală, menționat este un lucru deosebit de important: monahul fără preoție nu are în competența sa darea absolvirii și a dezlegării de păcate.

Dar asupra acestui aspect benefic pe care îl are Biserica prin slujitorii ei hirotoniți pentru vindecarea sufletelor oamenilor de rănile păcatului, vom insista într-un mod mai direct și mai precis în paragraful legat de rolul duhovnicului și de convertire. Până atunci se impune să zăbovim puțin asupra rolului deosebit de important pe care îl are în psihoterapia creștină, așa cum au arătat și Părinții Bisericii, paza minții și deosebirea gândurilor.

3. PAZA MINȚII ȘI DEOSEBIREA GÂNDURILOR

„Este cu neputință ca adâncul minții să nu fie străbătut de gânduri – a spus unul dintre Părinții pustiei. Dar este tot atât de cu putință pentru cel ce vrea să-și dea osteneala, să le accepte sau să le respingă”. În psihoterapia creștină paza minții este esențială deoarece am văzut că la acest nivel al sufletului noetic – al minții se duce lupta duhovnicească. În vindecare trebuie să începem cu cauzele care au dus la îmbolnăvirea sufletului, deci cu acceptarea sau respingerea gândurilor printr-o anumită „pază” a minții. Învățătura duhovnicească folosește două expresii: pază a inimii – a minții și pază a gândurilor. Această pază este vigilența. Este atenția pe care o dăm gândurilor care se prezintă la poarta minții, gânduri care bat și vor să intre. Trebuie să știm dacă le acceptăm sau nu. Baza în funcție de care le acceptăm sau le respingem o constituie poruncile divine. Psalmistul spune că „Fericit cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalm 139, 9). Stânca este cuvântul lui Hristos, poruncile Sale; copiii care trebuie loviți de stâncă sunt gândurile rele care vin și care trebuie în mod constant să fie confruntate cu cuvântul Lui. Din cele spuse până aici vedem că acest atac al gândurilor rele asupra omului reprezintă atât ispită după aspectul său negativ, cât și, în aceeași măsură, exercițiu, încercare, după aspectul său pozitiv. De aceea mai întâi Mântuitorul prin lucrarea Sa, prin viața și învățătura Sa, a prezentat în mod clar acest aspect pozitiv și ziditor al ispitei înțeleasă ca încercare. Și Apostolul Iacob reliefează acest aspect psio-duhovnicesc al ispitei: „Mare bucurie să socotiți frații mei când cădeți în felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-și aibă lucrul său desăvârșit ca să fiți desăvârșiți și întregi, nelipsiți de nimic” (Iacob 1, 2-4). Această diagramă psihologică: ispită – încercarea credinței – răbdare – desăvârșire – arată că ispita, din punctul de vedere al aspectului ei pozitiv, indiferent de forma în care se prezintă și bate la ușa inimii, poate constitui punct de plecare în vederea desăvârșirii și împlinirii morale și duhovnicești. Această constatare scoate în evidență un lucru deosebit de important: creștinul trebuie să se orienteze spre o negare și respingerea aspectului păcătos al ispitei, nu însă spre înlăturarea ispitei și a gândurilor rele în sensul înlăturării factorilor externi care o provoacă; în acest sens trebuie fiecare dintre noi să intensificăm forța noastră de respingere și implicit în acest sens trebuie să procedăm pentru curățirea și paza inimii.

Dar pentru ca astfel să ne putem păzi mintea de atacurile vrăjmașului demon și în același timp să lucrăm la desăvârșirea și mântuirea noastră este nevoie de luptă continuă și de un efort deosebit. Se cere în acest scop „maximul omenesc de sforțare a voinței, a activității spirituale a omului, nevoia unei atenții neîntrerupte, neobosite, a unui curaj și a unei răbdări fără margini care să se unească cu simțământul de adâncă insuficiență și slăbăciune, adică cu smerenie”.

La drept vorbind oricâte eforturi ar face omul, dacă Sfântul Duh nu coboară asupra lui, o minte omorâte de patimi nu poate fi curățită, readusă la viață și întărită în pază, pentru că „numai Duhul Sfânt poate să curățească mintea”.

Reușind să păstrăm mintea în cele ale sale, ajungem la discernământ. Sfinții Părinți arată că lipsa acestuia reprezintă una din cauzele subiective esențiale ale păcatului. În acest sens Sfântul Grigorie de Nyssa, spune că „Mai ales întru această parte greșește firea noastră: între a nu putea cu de-amănuntul înțelege ce e bunul cel firesc și ce este cel prin amăgire, care doar pare în acest fel, că de ar sta răutatea goală înaintea vieții și nu ar fi însoțită cu vreo fantasmă de bine, nu ar năvăli de voie la dânsa omenirea”. De aceea în literatura patristică se folosesc diferite imagini care ilustrează deosebita valoare a discernământului:

– Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teologul, aseamănă pe cel care a dobândit discernământul cu un împărat care „stă în mijlocul gândurilor, judecând și deosebind pe cele bune de cele rele”, acceptându-le pe cele bune și așezându-le în „jitnițele înțelegerii…cu care apoi hrănindu-se se împuternicește și se umple de lumină”, iar pe cele rele „lepădându-le în adâncul uitării, scuturându-se de amărăciunea lor”.

– Sfântul Ioan Scărarul îl aseamănă pe creștin cu „monahul priveghetor, pescar al gândurilor, pe care în liniștea nopții poate cu ușurință și să le observe și să le stăpânească”.

Dar problema amăgirii spirituale spre păcat prin gânduri rele este una fundamentală. Fără îndrumare nimeni nu poate fi sigur că o depășește. Noi avem „nevoie de călăuze spirituale, de duhovnici”, care au fost învestiți cu harul de a ne asculta problemele spirituale și a ne îndruma spre adevărata cale a mântuirii.

4. ROLUL DUHOVNICULUI ȘI „CONVERTIREA” OMULUI

Pentru vindecarea sufletului de păcat și de urmările acestuia este absolut necesar un psihoterapeut, iar acesta trebuie să fie părintele nostru duhovnicesc. Dar el ne poate vindeca doar în măsura în care este el însuși vindecat sau cel puțin se luptă să se vindece de ele. Este adevărat că uneori și un preot nevrednic săvârșește Sfintele Taine, dar unul ca acesta nu va vindeca pe nimeni: una este a vindeca pe cineva și alta a ierta păcatele cuiva.

Talasie Libianul spune că „Mintea care s-a tămăduit pe sine însăși și tămăduiește și pe alții cu cele ce s-a vindecat pe sine este doar doctor”.

Forma de reacție împotriva păcatului poate constitui punctul de plecare pentru duhovnic în vindecarea sufletului, căci, în general, omul păcătos cuprins de remușcările păcatului este gata să reacționeze împotriva păcatului, așa cum a arătat Însuși Mântuitorul în parabola Fiului Risipitor. Păcatul, considerat în sine, este un element psihologic și duhovnicesc negativ. Dar forma reacției personalității umane în fața experierii păcatului poate constitui punctul de plecare sau premisă a vindecării acesteia. Aici intervine în mod deosebit rolul preotului duhovnic care cu tact și înțelepciune trebuie să realizeze o încercare metodică de evaluare pozitivă a trăirii păcatului de către credincioși. Căci modul de reacție psihologică împotriva păcatului poate să dea valoare pozitivă chiar și experierii păcatului.

Prin înțelepciunea duhovnicului păcatul poate constitui punct de plecare al mai multor încercări stăruitoare și sistematice în vederea atingerii chiar a unor stadii înalte de sfințenie. În acest sens Apostolul Pavel scria romanilor: „Acolo unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul” (Romani 5,20). Istoria ulterioară a vieții Bisericii a adeverit acest principiu al Apostolului. Într-adevăr au fost cazuri de sfinți ai Bisericii noastre, pe care îi găsim înscriși în calendar, care la început au avut o viață plină de păcate. Evaluarea pozitivă a experierii păcatului și rolul deosebit în acest sens al unui părinte îmbunătățit ca duhovnic, a reprezentat un factor de bază în vederea sfințeniei și vieții lor ulterioare pline de virtute.

Dar pentru aceasta este nevoie din partea duhovnicului de multă iscusință și de mult discernământ. Chiar dacă contextul social și istoric este mult deosebit față de cel în care au trăit marii duhovnici de odinioară, experiența și modul lor de a gândi sunt mereu actuale. Astfel, părinte duhovnicesc cu mult discernământ, Sfântul Ioan Scărarul observă: „Ceea ce putem unul este medicament, pentru altul se întâmplă să fie otravă”. Mai mult chiar se poate întâmpla ca una și aceeași doctorie să fie un medicament bun. Când unul rău, în cazul aceluiași bolnav: „Una și aceeași doctorie poate fi tămăduitoare când este luată la vreme potrivită și ucigătoare când e luată când nu trebuie”. Tratamentul trebuie să fie în funcție de „natura și cauza păcatului”. Dar duhovnicul nu poate cunoaște cauza păcatului dacă el rămâne dor la analiza strictă a faptelor noastre. Este nevoie ca el să treacă de ceea ce este vizibil, să pătrundă în gândurile și în reprezentările noastre, adică să ajungă la ceea ce este invizibil și la locul unde se zămislesc gândurile și faptele noastre, căci: „dacă astăzi suntem în păcat este pentru că la un moment dat în mod conștient sau inconștient am acceptat un gând”.

Pătrunzând în universul vieții spirituale a credinciosului, duhovnicul, duhovnicul nu numai că va reuși să-l vindece pe om de păcat, dar va putea să-l ajute pe acesta să privească altfel lucrurile, viața în sine, într-un cuvânt va putea mișca cave în om prin harul divin pentru ca acesta să înceapă o viață nouă.

Viața nouă începe prin moartea eului vechi, când ideile noi se coc întâi în umbră și apoi strălucesc la lumina conștiinței, cu alte cuvinte când forțele subconștiente după incubație și dezvoltare, triumfă lent sau subit și se revarsă asupra cercului luminos al conștiinței. Fenomenul acesta sufletesc se numește convertire adică întoarcere prin evoluție sau revoluție lăuntrică spre slujirea unui ideal: perfecțiunea, Dumnezeu.

W. James descrie procesul psihologic al convertirii în felul următor: „Psihologia ne vorbește de asociații de idei ce stau în grupuri aparte ca și sentimentele în labirintul subteranelor vieții interioare. Între diferitele lor grupuri se face opoziție. Prin puterea emoției se întâmplă că cele de la centru trec la periferie și cele de la periferie trec la centru. Convertirea unui om este trecerea de la periferie la centru a unui grup de idei de impulsuri religioase care devin de aici înainte focarul permanent al energiei interioare”. Nici observatorul, nici subiectul nu pot explica deplin acest proces, cum un sistem de idei poate crește sau slăbi și cum un grup de idei, sentimente și credințe vii și calde se ridică pe ruina altui grup de idei, sentimente și credințe moarte. În acest act lucrează și „un deget misterios” – intervenția lui Dumnezeu în convertire care dărâmă lent sau subit eul vechi, așa cum o casă poate fi dărâmată cărămidă cu cărămidă sau distrusă dintr-o dată prin explozie. Important este momentul când și cum ajunge omul la conștientizarea păcatului și la necesitatea ajutorului dumnezeiesc. Căci păcatul obsedează sufletul ca o durere fizică corpul, provoacă în noi trebuința și dorința mântuirii și nu ne liniștește până ce sufletul nu are experiența unui ajutor dumnezeiesc și convingerea că l-a primit.

Așadar cauza convertirii este însăși păcatul, dacă nu ar fi păcat nu ar fi nici convertire. Facem însă mențiunea că acest proces psihologic amintit – convertirea – nu poate fi identificat cu adevărata pocăință creștină care va lucra ceea ce a primit numele de „metanoia”, ci doar o începe, nu o cuprinde. Acest început – convertirea – este ceea ce spune Solomon în pildele sale: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1,7).

5. VINDECAREA ȘI DEZ – AMĂGIREA

Condiția umanității este aceea de a nu fi în starea ei firească, ci într-una rănită. Rănită ființa umană se află așa cum am văzut la marginea drumului asemenea samarineanului „Condiția umană – condiția mea – este cea descrisă de Evanghelie și nu alta și trebuie să am curaj să o afirm. Ea a fost descrisă și de unii scriitori francezi ai secolului al XX-lea ca Albert Camus, André Malraux și Jean-Paul Sartre. Dar în scrierile lor ei nu au scos la iveală izvoarele spirituale ale acestei condiții. Ei nu au recunoscut mila lui Dumnezeu. Condiția umană este reprezentată de șchiopii, orbii, paraliticii, leproșii, prostituatele…pe care Hristos Dumnezeu îi întâmpină cu dragoste. Iată condiția umană. Când încep să pătrundă în interiorul meu pentru a mă cunoaște, îl întâlnesc pe lepros, pe șchiop, pe cerșetor, pe orb. Întâlnindu-i pe toți aceștia și dorind vindecarea, mila, iertarea găsesc în Dumnezeu pe Doctorul sufletului și al trupului meu”.

Așadar cauza stării nefirești are rădăcini spirituale și reprezintă consecința păcatului. Dar există premisele revenirii omului la starea firească, la starea în care a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (Facere 1,27) .

Am putea spune că aceste premise sunt pe de o parte de ordin obiectiv și care constă în faptul că „Hristos Dumnezeu ne întâmpină cu dragoste” , iar pe de altă parte de ordin subiectiv căci „încep să pătrund în interiorul meu pentru a mă cunoaște”. Concentrându-și atenția asupra sa, asupra părții sale interioare și opunându-se diverselor amăgiri venite prin stimuli externi „omul poate fi principal ascetic”. El tinde să devină o insulă izolată în față acestor influențe externe negative, lăsând să ajungă la el doar anumite chemări și anume acelea vrea să le asculte. Prin pocăința adevărată, transformatoare, omul se curăță de păcat, iar „prin alifia harului divin” Domnul Hristos vindecă sufletul.

Astfel omul curățit de păcat, Duhul Sfânt va lumina mintea sa, o va face să înțeleagă adevăruri rămase ascunse până atunci. În adâncul omului se va petrece o schimbare: „Când sufletul după o luptă interioară în care a dominat simțul slăbiciunii și al nefericirii sale, află armonia și fericirea în intuiția realităților religioase, numim această trecere lentă sau subită, convertire”. După Th. Moinage, „Convertitul este un om întors la viața creștină. Inteligența sa voința sa, pasiunile sale se lasă străbătute de seva evanghelică”, cel convertit fiind capabil de eforturi superioare celor dinainte de convertire. În lumina celor spuse convertirea ne apare ca o vindecare lăuntrică, ca o luminare, prin ea ne dezvăluim inima. Părintele Marc-Antoine spune că „Este bine să ne dezvăluim inima. O veche temă filozofică arată că orice cunoaștere începe cu o deziluzie, cu o dezvăluire, iar în domeniul cunoașterii superioare , care este cunoașterea duhovnicească, cunoaștere mai presus de orice filozofie – inițierea reală, practică, superioară a revelației – se începe tot cu o dez-iluzionare. Dumnezeu Însuși în marea Sa milă ne eliberează de amăgire cu condiția să căutăm sincer adevărul și să ne pocăim. Dumnezeu mântuiește omul scoțându-l din întunericul amăgirii. Așadar aceasta înseamnă vindecarea și întărirea lăuntrică a omului prin harul Duhului Sfânt, iar ca o consecință firească ridicarea „vălului neștiinței și amăgirii”.

Dar dobândirea vindecării și implicit a vieții morale pierdute prin păcat este un lucru anevoios mai ales supus adânc păcatului, fie din cauza naturii și greutății păcatului, fie din cauza unei lungi petreceri în păcat, chiar și când e vorba de păcate mai mici. Omul poate să dorească o viață mai bună și să o înceapă, dar să nu ajungă să o realizeze. Omul vrea să se ridice din păcat, dar de foarte multe ori își simte acțiunea dorinței ca paralizată. Contrariat în sforțările sale de mai bine, de starea de continuă luptă între a voi și a putea, adesea el se lasă în voia apei fără putere de împotrivire, ca un rob permanent al păcatului . De aceea Sfinții Părinți accentuează nevoia unei voințe puternice, neclintite pentru realizarea scopului propus: „A se întări adică sufletul spre bărbăție – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – spre a nu se spăimânta de cele socotite de mulți ca înfricoșătoare, ci până la sânge să stea înaintea păcatului. Între mijloacele prin care se poate realiza un astfel de ideal, menționăm:

supunerea voită și conștientă a voinței proprii, voinței lui Dumnezeu exprimată în legea morală;

ca element pozitiv: întărirea energiei voluntare adică încordarea forțelor sufletești și fizice pentru realizarea scopului propus. Aceasta se bazează pe o acțiune continuă și independentă de înclinațiile momentului, adică pe o concentrare a energie voluntare, pe un efort sau o tensiune sufletească spre virtute ca scop al vieții.

ca element negativ: stăpânirea instinctelor și a impulsurilor inferioare, adică alungarea spre periferia conștiinței a acelor stări sufletești, de orice natură, care nu sunt favorabile moralității.

Dar în acest proces de vindecare și luminare omul este pândit de o altă primejdie: iluzia auto-realizării. Nu este vorba de o luptă directă împotriva gândurilor și a patimilor care îl rănesc pe om, căci nimeni nu poate lupta împotriva gândurilor, a patimilor, a reprezentărilor pentru că acestea nu au ființă proprie, de sine stătătoare ci sunt niște iluzii. O astfel de luptă ar fi un timp pierdut pentru că gândurile pătimașe sunt produse de noi, de unirea noastră cu lumea căzută. „Lupta directă împotriva patimilor corespunde unei spiritualități de tip voluntarist, amintind de stoici. Se încearcă se ajungă la stăpânirea de sine prin voință și rațiune. Este ceea ce ține de o spiritualitate atee: „Eu sunt stăpânul meu ca și al universului” spune Augustus în Cinna de Corneille. Dar această concepție este anticreștină ca și orice metodă care caută nepătimirea doar prin metode și puteri omenești. Se poate ajunge acolo, dar atunci este vorba despre un rai fără Dumnezeu, adică despre infernul unei liniști fără comuniune, despre vid și neant fără suferință și fără adevărata fericire – iluzie supremă a auto-realizării”.

Omul poate evita această cursă a auto-realizării cultivând neîncetat și cu dragoste credința în Dumnezeu. Dar „credința fiind o raportare a mea la Dumnezeu nu se poate întării decât începând să mă gândesc mai des la Dumnezeu, nu în mod teoretic, ca la o temă de reflexie filozofică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele și care mă poate ajuta în insuficiențele mele. Dar gândul la Dumnezeu se concretizează sau se întreține prin câte o scurtă și deasă pomenire a Lui făcută cu evlavie, cu sentimentul că depindem de El”. Nu putem ajunge însă dintr-o dată la o pomenire continuă a lui Dumnezeu și în special a numelui lui Iisus Hristos. Se recomandă ca ea să se îndesească treptat pe măsura obișnuirii sufletului cu concentrarea la Dumnezeu, cu creșterea lui în credință și în dragoste față de Dumnezeu. Este de dorit ca să se facă mai des pomenirea lui Dumnezeu, inițial printr-un nume oarecare (Domnul, Iisus) sau chiar și printr-o concentrare a gândului la acest nume pe care noi îl avem în conștiință, într-un moment de strâmtoare sau de odihnă, pe drum sau la lucru.

Ajungem astfel la transformarea gândurilor noastre în rugăciune. În această fază a terapiei spirituale, a vindecării, progresul omului este evident; el a depășit gândurile pătimașe, atacul și amăgirea lor lăsând doar lucrurile pe care le voiește și pe care le înalță la Dumnezeu transformate în rugăciune. Avva Moise, părinte din pustie zice: „În mare parte depinde de noi ca să înălțăm gândurile noastre, să le face sfinte și duhovnicești, sau să le coborâm făcându-le pământești sau trupești” deci nouă ne revine îndatorirea nu numai să le selecționăm ci și să le transformăm în rugăciune și să le îmbunătățim calitatea, nelăsându-le să ne răvășească sufletul. În privința mocului în care putem realiza acest lucru, același Avva Moise spune: „Lectura asiduă și meditația continuă a Sfintei Scripturi nu au alt scop decât să aducă în memoria noastră gânduri dumnezeiești”. Supravegherea gândurilor se face deci prin Cuvântul lui Dumnezeu, El este Gând dătător de viață și creator. Scopul nostru nu este numai dobândirea liniștii minții ca aceasta să nu mai fie tulburată de păcat. Astfel, cu orice tehnică de concentrare sau cu ajutorul respirației am putea să controlăm agitația gândurilor și tulburarea minții.

Dar aceasta este expresia unei spiritualități atee, una dintre formele contemporane ale amăgirii spirituale. Raiul fără Dumnezeu este infernul. Pentru noi creștinii Dumnezeu este scăparea și la El vrem să ne găsim pacea, sănătatea, fericirea, de la El vrem să avem aceste bunuri spre care aspiră inima noastră. Nu vrem să cădem din nou ca Adam amăgit de vrăjmașul diavol cu îndumnezeirea fără Dumnezeu. Adevărata fericire nu stă în liniștea sufletului, ci în a trăi în Dumnezeu. Astfel vom încerca să liniștim patimile noastre supunându-le adâncului minții noastre. Gândurile bune pot fi sintetizate de numele lui Iisus în rugăciune. Aceste gânduri divine se află în mintea noastră, dacă libertatea noastră îndreptată spre Dumnezeu dorește acest lucru, ele vor apărea când se va ivi pericolul gândurilor pătimașe, reușind astfel să învingă pe cel ce este făcătorul gândului rău.

VI

CONCLUZII

Vorbind despre păcat trebuie să avem în vedere cele două aspecte ale lui: cel obiectiv și cel subiectiv. Aspectul obiectiv este acela care este definit de Dogmatică și scoate în evidență învățătura Bisericii, aceea cu privire la păcat, și anume el reprezintă încălcarea voinței lui Dumnezeu, întreruperea legăturii omului cu Dumnezeu. Aspectul subiectiv are în vedere modul în care omul trăiește păcatul precum și consecințele negative pe care le are acesta în firea umană. Acest aspect arată că păcatul nu este o simplă mișcare psihică sau o simplă faptă ci el are un caracter complex și sintetic.

O privire exterioară, juridică nu luminează în de ajuns complexitatea păcatului și profunzimea lui. Păcatul este mai înainte de toate un fenomen spiritual. Rădăcinile lui se află în profunzimea mistică a omului căzut. Esența păcatului nu stă în călcarea unei norme etice ci în îndepărtarea de viața dumnezeiască și veșnică pentru care a fost creat și spre care în chip firesc el tinde.

Această descriere a manifestărilor sufletului în raport cu păcatul nu are pretenția să fie exhaustivă deoarece „sufletul este o enigmă, un mister care nu se poate descifra după toate regulile logicii”.

Între factorii esențiali care contribuie la declanșarea acestui proces tainic și complicat, am subliniat pe parcursul lucrării noastre:

– influența amăgitoare a duhului rău care provoacă întunecare, confuzie și dezordine în universul spiritual al făpturii umane;

– lucrarea de percepție a simțurilor care a devenit precumpănitoare minții, ieșind din subordinea ei;

– amintirea sau „idolul păcatului”, amintire ce a rămas în conștiința omului însoțită de o anumită notă de plăcere pe care i-a provocat-o falsa împlinire prin păcat; căci așa cum spune Sfântul Vasile, „sufletul obișnuit cu păcatul, încă mai este atras de el” (nota 155).

– slăbirea minții în lucrarea ei firească de conducătoare a făpturii umane. Urmând tradiției Sfinților Părinți am prezentat apoi acest proces psihologic în nașterea și dezvoltarea păcatului, sub forma unui război nevăzut desfășurat pe parcursul a trei etape: atacul, însoțirea, consimțirea. Atacul este gândul simplu al eventualei fapte păcătoase, înfățișarea acesteia ca o simplă posibilitate pusă înaintea minții noastre de vicleanul diavol. El nu este încă păcat pentru că depinde de noi ca să se producă; de asemenea de el nu este ferit nici un om. Momentul decisiv este acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă am câștigat acest război de la prima bătălie. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să „stăm de vorbă” sau să ne „îndulcim” cu el cum am văzut că spun Părinții, să luăm aminte la perspectivele lui, atunci s-a produs însoțirea. Acum gândul păcătos nu mai stă în noi străin, ci ni l-am însușit. Prin aceasta am intrat în zona păcatului și acum ne este mult mai greu să oprim desfășurarea acestui proces odată ce s-a declanșat. Urmează apoi consimțirea la faptă sau planul compus al gândurilor noastre și al gândurilor satanei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „demonii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimașe de la patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimțirea cu păcatul. Astfel biruitor fiind o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârșindu-se o duc în sfârșit, ca pe o roabă, la faptă. După aceasta, cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele și rămâne în minte numai idolul păcatului”. Părintele Stăniloae observă că abia prin lipsa de fermitate a rațiunii, mișcarea unei pofte prin gândurile păcătoase devine păcat. Dacă rațiunea ar fi atât de fermă încât să respingă mișcarea ce apare în conștiința din primul moment, dacă nu s-ar lăsa „cumpărată” și dusă de pseudo-argumente și dacă n-ar mai zăbovi nici o clipă asupra ei, mișcarea poftei s-ar stinge și nu s-ar mai transforma în păcat.

Așadar toate puterile sufletești și întreaga personalitate umană acționează în săvârșirea păcatului. Acest caracter complex este afirmat și de Apostolul Iacob atunci când spune că „pofta zămislind naște păcatul, iar păcatul odată săvârșit aduce moartea” (Iacob 1,15). „Termenii folosiți aici pentru indicarea trăirilor intime ale păcatului subliniază acea complexitate și sinteză organică pe care o întâlnim numai în procesul nașterii. Zămislirea, purtarea în pântece și nașterea, ca termeni folosiți în cazul apariției păcatului acoperă cu succes întregul șir de trăiri dinamice și evolutive care țin de întregul eveniment al păcatului”.

Dar, deși păcatul s-a săvârșit întâi în profunzimea tainică a sufletului omenesc, consecințele lui afectează omul întreg. Odată săvârșit păcatul se răsfrânge asupra stării psihice și fizice a omului care l-a consimțit și îi influențează viața întreagă. El depășește inevitabil și limitele vieții personale, individuale a păcătosului și influențează viața comunității, distruge raporturile firești dintre păcătos și oameni, dintre păcătos și Dumnezeu.

Păcatul naște în om suferințe și contraste, dublare morală și nevoia alegerii între viață și neant, între Dumnezeu și diavol. Două euri, două inimi, două voințe sunt într-o luptă crâncenă ce are ca scop restabilirea unității sufletești, căci omul nu poate trăi două vieți suprapuse. Icoana aceasta a sufletului divizat de tulburările provocate de păcat o găsim zugrăvită cu o precizie psihologică uimitoare la Fericitul Augustin în „Mărturisirile” sale: „Cele două voințe ale mele se luptau și discordia lor îmi sfâșia sufletul. Înțelegeam acum prin propria mea experiență ceea ce citisem că poftele trupului sunt potrivnice duhului, iar ale duhului potrivnice trupului (Galateni 5,17)… căci voința nouă care începuse să existe în mine nu era în stare să o biruie pe cealaltă mult mai veche și mai tare”.

Omul păcătos chinuit de remușcările păcatului și de dezordinea provocată de acesta în sufletul său, aspiră la o viață nouă, devine un candidat la convertire: „În spiritul unui candidat la convertire sunt două lucruri: de o parte decăderea sa prezentă, păcatul de care dorește să scape, de altă parte, idealul pozitiv pe care el aspiră să-l realizeze. Însă sentimentul păcatului său este în câmpul conștiinței o regiune mult mai distinctă decât idealul întrevăzut prin imaginația sa. În cele mai multe cazuri se poate spune că păcatul absoarbe toată atenția în așa fel încât, convertirea este o luptă pentru a scăpa mai de grabă de păcat decât a cuceri perfecțiunea”.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

FILOCALIA, vol. I, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1946

SFÂNTUL IOAN CASIAN, Despre cele opt gânduri ale răutății

Idem, Cuvânt despre Sfinții Părinți din SKKIT

SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEEI, Cuvânt ascetic

SFÂNTUL EVAGRIE PONTICUL, Despre deosebirea gândurilor

SFÂNTUL ISAIA PUSTNICUL, Despre păzirea minții

SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre botez

Idem, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte

Idem, Despre legea duhovnicească

FILOCALIA, vol. II, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete despre dragoste

FILOCALIA, vol. III, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1948

Idem, Răspunsuri către Talasie

FILOCALIA, vol. IV, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1948

SFÂNTUL ISIHIE SINAITUL, Cuvânt despre trezvie și virtute

ILIE ECDICUL, Capete morale

Idem, Capete despre cunoștință

FILOTEI SINAITUL, Capete despre trezvie

TALASIE LIBIANUL, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea după minte

FILOCALIA, vol. VI, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, 1977

NICHITA STITHATUL, Cele trei sute de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință

FILOCALIA, vol. VII, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, 1977

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, Tomul Aghioritic

SFÂNTUL GRIGORIE SINAITUL, Capete foarte folositoare în acrostih

TEOLIPT AL FILADELFIEI, Despre ostenelile vieții călugărești

FILOCALIA, vol. X, , traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, 1981

ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoință

FILOCALIA, vol. XI, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, 1990

VARSANUFIE ȘI IOAN, Scrisori duhovnicești

SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, București, 1993

SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Scara Raiului, Timișoara, 1994

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL, Cuvânt despre paza inimii, Scrieri, București, 1992

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL, Războiul nevăzut, Chișinău, 1937

Idem, Paza celor cinci simțuri, Bacău, 2000

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL, Viața lăuntrică, București, 2000

LUCRĂRI

ARISTOTEL, Despre suflet, traducere și note de N. I. Ștefănescu, București, 1969

ANDREICUȚ, Ep. ANDREI, Spovedanie și comuniune, teză de doctorat, București, 1997

BRIANCEANINOV, IGNATIE, Fărâmiturile ospățului, Alba-Iulia, 1996

FELEA, Pr. Prof. Dr. ILARION, Pocăința, studiu de documentare teologică și psihologică, teză de doctorat, Sibiu, 1939

HIEROTHEOS, Mitrop. VLACHOS, Psihoterapia ortodoxă – Știința Sfinților Părinți, Timișoara, 1998

MARC-ANTOINE, Pr. COSTA DE BEAUREGARD, Rugați-vă neîncetat, București, 1998

PITICARU, Dr. ILIE, Teoria evoluției spirituale, București, 1941

RĂDUCĂ, Pr. Prof. Dr. VASILE, Prelegeri pentru cursul de Pastorală, anul IV, 1992-1993

RALEA, Dr. MIHAI, Explicarea omului, București, 1972

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. DUMITRU, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, București, 1979

Idem, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, București, 1979

Idem, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, București, 1992

VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. PETRE, Spovedania și Duhovnicia, Alba-Iulia, 1995

ARTICOLE ȘI STUDII

ALEXE, Pr. Prof. Dr. ȘTEFAN, Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har, în Studii Teologice VIII (1956), Nr.5-6, p.331-337

GALERIU, Pr. Prof. Dr. CONSTANTIN, Iubirea dumnezeiască și judecata din urmă; iubirea dumnezeiască și păcatul, în Ortodoxia XI (1959), Nr.2, p.190-194

PIETREANU, Magistr. VICTORIA, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel, în Studii Teologice IX (1957), Nr.9-10, p.674-693

POPESCU, Pr. Prof. Dr. DUMITRU, Pocăința ca refacere a legăturii credincioșilor cu Dumnezeu și cu semenii, în Biserica Ortodoxă Română, Nr.9-10, 1971, p.1021-1024

PREPELICEANU, Pr. Prof. VLADIMIR, Actualitatea învățăturilor moral-sociale din Cartea lui Isus Sirah; originea și ființa păcatului, în Studii Teologice VII (1955), Nr.9-10, p.591