Omul Creat de Dumnezeu

=== omul creat de Dumnezeu ===

Introducere

Alcătuit din suflet și trup, omul stă la punctul de mijloc al creației, unind întru sine materia și spiritul, întrucât Hristos prin care și „în care toate s-au facut»1 (loan 1, 3) este uniunea incomprehensibilă, ipostatica, indivizibilă, dar, în același timp, neamestecată a divinității necreate și a contingenței create. «Pentru că precum propria Sa dumnezeire era activă… într-o manieră teandrică spune Anastasie de Sinai — așa sufletul, care este în chipul și asemanarea Logosului divin nevăzut, activează într-o manieră psiandrică, adică am zice, într-un chip psihosomatic după exemplul lui Hristos care exista într-un chip teandric .

Astfel, omul formează o legătură între cele două creații, spirituaăa și materială; el unește împreună, în cuvintele Sfântului Grigorie de Nazianz, «toată natura, vizibilă și invizibilă». Mai mult decît atât, potrivit Sfântului loan Gură de Aur, «Vorbind despre om eu aș zice că este compus din două substanțe — una vizibilă și tangibilă și alta rațională. Astfel sufletul și trupul se înrudesc cu cerul și pământul. Prin esența sa inteligentă, omul comunică cu puterile care sînt deasupra; prin natura sa tangibilă, omul este legat de lucrurile pamîntești. El este ca o legatură între cele două lumi»2. Astfel Dumnezeu «zidește omul și luînd un trup din materia deja existentă El plasează în ea o suflare luată. din El Însusi pe care Cuvîntul o știa că este un suflet inteligent și chipul lui Dumnezeu, ca un fel de a doua lume, pe care El a plasat-o in micime, pe pămint, un nou inger, un inchinator amestecat, pe deplin amestecat in creatia vizibila, dar numai partial in cea intelectuala ; rege peste tot pamintul, dar supus Regelui de deasupra». De aici omulr compus dintr-un suflet spiritual si un trup material, constituie fiint.a spiritual-materiala unica, psihosomatică in lume, asa cum el a fost creat de vointa libera si creatoare a lui Dumnezeu, o unire completa si noua a spiritului și materiei3. In mod precis pe aceasta combinatie se bazeaza splendoarea și supremația omului peste toate fiintele vizibile. Omul se deosebeste de toate aceste ființe prin virtutea naturii și esentei sale, fiind, potrivit cu psalmistul, cu putin mai mic fata de îngeri, cu slava si cu cinste încununat (Psalm 8, 5).

Omul, coroana creației, și demnitatea sa.

Prin sufletul care transcende materialitatea trupului, omul are o valoare inestimabilă, manifestîndu-se ca cineva conștient și unic. Substratul său spiritual supune în ființa umană dorința de a fi și a se desăvîrși veșnic îl face pe om un subiect conștient și voluntar, unic și de neînlocuit. Sf. Grigorie Teologul scrie cu privire la om : «Ce este omul că-ți amintești de el ? Ce este acest nou mister care mă privește pe mine ? Eu sînt mic și mare, umil și exaltat, muritor și nemuritor, pamîntesc și ceresc. Eu împartașesc o condiție cu lumea de jos, alta cu Dumnezeu, una cu trupul, alta cu duhul. Eu trebuie să fiu îngropat cu Hristos, să învii cu Hristos, să fiu împreună moștenitor cu Hristos, să devin fiul lui Dumnezeu, ba mai mult, Dumnezeu Însuși»4 . Relativ vorbind, omul este cea mai desăvârșită, cea mai excelentă dintre toate creaturile de pe pamânt «cel mai cinstit dintre tot ceea ce este vizibil», cununa, coroana întregii creații, desăvîrșit și compus ; un microcosmos al macrocosmosului. În cuvintele Sfîntului loan Gură de Aur «omul este o lume compusă ; el este înrudit cu cele ce sînt deasupra prin virtutea sufletului său, și este înrudit cu cele dedesubt prin virtutea trupului său. Astfel el este o legătura, un fel de punte»5. Omul este atît o zugrăvire cît și un antitip al chipului lui Dumnezeu. El este un «mic Dumnezeu» — un fel de rege al lumii, lume care este sub autoritatea lui.

Sfinții Parinți consideră omul un real guvernator și domn al universului. Și ei înțeleg această domnie a fi una din căile în care omul exprimă caracterul său regal. Omul, organizînd lumea și descoperind tainele ei, nu face altceva decît să împlinească una din mărcile destinului său numai dacă, desigur, organizarea lumii de către el purcede în direcția de a deveni deplin umană6.

Omul este suveran pentru că Hristos, în al cărui chip a fost creat, este Domn și Împărat : «Faptul că natura noastră este un chip al Naturii care domnește peste toate lucrurile — spune Sfîntul Grigorie de Nyssa — nu înseamnă altceva decît aceasta, că de la început natura noastră a fost creată suverană»7. Omul este liber pentru că el este un chip al autodeterminării absolute : «În autodeterminarea liberei alegeri — zice Sfîntul Grigorie de Nyssa — el posedă asemanarea Suveranului a toate, pentru că el nu era supus la nici o necesitate externa, ci ghidat de propria sa voință catre ceea ce este potrivit, și a ales in mod independent ceea ce îi placea»8.

Trupul omului este cel mai complex sistem de rașionalitate plasticizată, oferind mediul adecvat pentru mișcarea spirituală, adică pentru gândirea și voința conștientă și liberă a sufletului. «Tarina pamântului a fost frământată și modelată, potrivit expresiilor scripturistice antropomorfice, de mîinile lui Dumnezeu. Aceasta ridică pe om deasupra oricărui alt corp în care locuiește viața». Trupul omenesc a avut în el sufletul insuflat de Dumnezeu chiar de la început, fapt pentru care formarea trupului e considerată în cartea Facerii un act creator special al lui Dumnezeu. Numai așa putera înțelege complexitatea biologică maximă a organismului uman9.

Ca receptacol al unui har special, trupul lui Adam se deosebește de celelalte făpturi. E făcut să fie purtător al unei vieți spirituale», căci ființa umană e determinată de spirit. Așa cum piînea și vinul devin pe altar, sub lucrarea Sfintului Duh, Trupul și Sângele lui Hristos, «țarina pamîntului»10, devine, prin «suflare divină», trup al unei con-științe noi. Are loc și aici o schimbare,o prefacere, o transfigurare. Natura oferă ca într-un fel de «Ale Tale dintru ale Tale» tărîna, iar Creatorul insuflă în ea chipul Său, duhul, forța- spirituală, harică.

Sufletul nu începe să existe prin creație, înainte de a începe să se formeze trupul său individual adecvat. Omul a fost prima forma de viață biologică care datorită suflarii Duhului a fost ridicată la viața spirituală, adică, la o viață în mod real și cu adevarat teocentrică. Creația materială a câștigat o forma si o structură după chipul lui Dumnezeu11 ; viața pe pământ a devenit conștientă, liberă și personală.

Sufletul și trupul au început să existe concomitent. Sufletul este adevaratul ego al omului. Sufletul este ceea ce simte, înțelege, se bucură, își imaginează, judecă, descoperă, acceptă, posedă și se supune lucrurilor materiale. Datorită sufletului inserat în trup omul stralucește în mod suprem deasupra celorlalte regnuri ale naturii și este prezentat ca o proprie, specială și unică personalitate. Dar «sufletul uman nu poate fi înteles înainte de trup, căci în acest caz trupul n-ar fi părtaș de la început la caracterul de subiect al omului și aceasta S-ar repercuta asupra întregii vieți a omului și a legaturii lui cu natura, ținând sufletul în trup ca într-o temniță și în fața naturii ca în fața unei realități străine pe care nu o poate transfigura și care nu-1 poate imbogăți, așa cum socotește teoria platonic-origenistă»12.

Avînd imprimată în el, de la « început, lucrarea specială a sufletului, cu toată complexitatea activitaților raționale și formelor lui de sensibilitate, trupul omenesc e o raționalitate palpabilă specială «Omul este cu adevarat om pentru că el este chipul lui Dumnezeu și factorul divin în om privește nu numai aspectul lui spiritual — cum au menționat Origen si Evagrie ci întregul om, suflet și trup»13.

Chiar dacă suflelul uman este din primul moment al existenței sale un spirit întrupat el este o raționalitate subiectivă, conștientă, care depășește raționalitatea și sensibilitatea pasivă a naturii. Prin urmare poate exista după moarte și înainte de învierea trupului, ducînd cu el calificarea sa ca suflet al trupului «cu radăcinile trupului adîncite în el în cursul vieții». Trupul omului străbătut de suflet nu este una cu raționalitatea plasticizată a naturii generale, ele adică prin el sufletul poate aduna întreaga lume. Precum Dumnezeu are în Sine lucrurile înainte de a le crea, «așa și omul are, într-un mod asemănător, rațiunile lucrurilor și firile și conștiința în sine ca omul ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu ca împărat a toată creațiunea». Prin sufletul înserat în trup ființa umană e facută să ridice principiile raționale ale lucrurilor la unirea lor cu principiile eterne ale lumii gindite de Dumnezeu; intr-un dialog de cunoaștere și de conlucrare cu El. Avînd de la început caracter de subiect, sufletul conștient e adus la existență «printr-un fel de reduplicare a spiritului creator pe plan creat. Spiritul conștient suprem vorbeste cu spiritul cpnsiient creat ca si cu un fel de alter ego, dar creat» 14.

Adevarata maretie a omului nu este gasită in faptul că el este cea mai inalta existență biologică, un animal «rational» sau «politic», ci in faptul că el este un «animal îndumnezeit în faptul că el constituie o existență creată și care a primit porunca să devină dumnezeu». Mareția sa nu stă pur și simplu in faptul că el este un microcosmos, ci in faptul ca el a fost chemat să devină, «o Biserica tainică», o imensa lume noua in mica lume veche. «Pentru ca fiecare din noi a fost adus de Dumnezeu ca o «a doua lume», o lume vasta in aceasta lume vizibila mica». «ln ce consta maretia umana» intreaba Sfintul Grigorie de Nyssa. Si tot el raspunde «Nu in asemanarea sa cu lumea creata, ci in faptul ca el este facut dupa chipul naturii- Creatorului»15.

Vocatia aceasta care vine omului de la Creator, îl înalță mai presus decît toata lumea, il face oarecum un «egal» vorbitor cu Dumnezeu, Creatorul lumii, si îl motivează pentru ce Dumnezeu a spus oamenilor «Voi sinteti dumnezei, fii ai Celui preainalt» (Ps. LXXXII, 6). Căci pozitia omului in creatie este unica. Omul este intre lume si Dumnezeu. O relatie speciala se intemeiaza prin el, o noua ecuatie a jertfei. Ritmul creației se pune odata cu omul in termeni noi : lumea' intreaga e supusa lui Adam, iar Adam- lui Dumnezeu. Lumea se deschide si se ofera ca un dar, ca mediu de lucru pentru "om, iar omul o sfintesie, o transforma, o inalta si o umanizeaza. La rindul sau, Adam se deschide, se ofera ca jertfa cuvintatoare lui Dumnezeu, iar Dumnezeu il sfinteste si-1 face partas intelepciunii Sale. Și-i oferă grădina Edenului sa o lucreze si sa o pazească: «să reuneasca, cum spune Sfintul Maxim Marturisitorul, prin har natura creată cu natura necreată» sau cum observa și Sfîntul Grigorie Palama, să aducă Împreuna cu sine la Dumnezeu pe tot omul si toată specia făpturii"16.

Scopul creațiunii se Implineste astfel prin aducerea la existența a omului, persoana conștientă creată, menită să stea în dialog cu Creatorul ca persoana. în sinergia fierbinte a acestui dialog cu LogosuI divin omul poate produce tot felul de transformări voile dupa asemanarea cu Dumnezeu. Rolul central al omului în cosmos este reflect at în liturghia bizantină cu accentul ei pe unirea cerului cu pamîntul, realismul ei sacramental, riturile ei de binecuvintare a hranei, vieții umane, precum și in afirmarea c, prin natură, omul este aproape de Dumnezeu decit ingerii Insisi17 .

În trupul omului, care este în întregime aparatul unei sensibilitați complexe și al unei expresivități inepuizabile, se intâlnește spiritul și lumea. «Prin trup, spiritul exprimă legatura infinit de complexă a lui, pe de o parte cu ordinea spirituală superioară, pe de alta, cu ordinea lumii, legîndu-le împreună. El ridica prin trup lumea în orizontul superior și imprima acest orizont lumii». Omul este cu adevarat recapitularea creației și în acest context unii Parinți nu au ezitat să-i atribuie termenul stoic «microcosmos», care în gîndirea lor pierde toată urma de orice nuanță panteistă. Omul este un microcosmos în sensul că el formează frontiera care unește categoriile invizibile și spirituale ale existentei și care, după cădere contribuie la reunirea lor. Totuți el este ceva mai mult decît aceasta, el este creatura care posedă astfel de puteri încât își poate extinde substanșa sa dincolo de categoriile timpului și spațiului, dincolo de început și sfîrșit, el ajunge la tronul lui Dumnezeu18.

La Nemesie idee a omului de microcosmos este în mod precis gata de misiunea divină de a unifica prin el polii opuși ai lumii. Omul
este microcosmos nu numai prin conștiința sa care reflectă rampa Ci și printr-un act de radiere. Dumnezeu l-a, plasat pe el într-o pozitie intermediara cu scopul ca el să săvîrșească acest act. Însusi faptul că lucrurile lumii sint oglindite în prezintă pe el în mod real cu. vocația de a le aduna pe ele împreuna pentru scopul, final al lui și al lor. El ar trebui să lege fenomenele opuse: creaturile muritoare cu creaturile nemuritoare, ființele raționale cu ființele neraționale etc. În felul acesta omul ar functiona ca o lume în miniatură, ți tocmai din acest motiv a fost creat ca o imagine care reflecta întregul cosmos.

Pe, masura purificării minți în relație cu lumea, ființa umană devine; tot mai mult după chipul lui -Dumnezeu, spiritualizînd trupul și făcînd din el un organ de spiritualizare a lumii. Deci scopul creării a fost că Dumnezeu să o facă transparentă pentru Sine prin spiritul uman inserat în lume19.

Prin cunoastere și fapte omul poate să folosească lumea în mod liber, ca un dar al lui Dumnezeu, răspunzînd prin ea iubirii lui Dumnezeu care i-a dat-o și prelungind prin lume dialogul iubirii cu semenii săi. În felul acesta omul își îndeplinește menirea sa de coronament al zidirii, de microcosmos și mediator. Căci, «intre creaturi nu este o slavă mai mare decît să fii domn a toată creația : omului i se da această slavă dacă el pastrează în sine chipu lui Dumnezeu, adică dacă se împărtașește din viața și slava Creatorului Însuși»20.

Unirea sufletului rațional cu trupul dorește să facă sufletul stăpin peste trupul fizic, nu abolindu-1, ci tragîd trupul catre el intr-un curs ascendent pînă ce sufletul îl spiritualizează. Atunci întregul om va fi in poziția de a obtine slava si de a atinge destinul sau. Împlinirea poate fi realizata numai in relația care trebuie să existe intre om si Dumnezeu. Aceasta relatie este in mod initial reprezentativa sau iconica, precum este indicat de frumoasa expresie <dupa chipul» lui Dumnezeu care de la început a constituit piatra de temelie a teologiei crestine.

«Chipul» lui Dumnezeu și distinctivitatea existențială.

Perfecțiunea omului nu stă în ceea ce îl aseamănă pe el cu vestul creației, ci in ceea ce ii distinge pe el de cosmos si-1 aseamana cu Creatorul sau. Revelatia divina ne invata ca omul a fost facut după chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Ca ingerii care au fost creati — precum se exprima Sfîntul Isaac Sirul – «in liniște», omul n-a fost format prin porunca divină data pamintului. In scurt timp, Dumnezeu insuși 1-a format pe el din tărina pamântului cu propriile Sale miini, adica, precum Sfintul Irineu de Lyon o intelege, cu Cuvintul si cu Duhul, si a suflat in el suflare de viata. Omul, ca ființă reala «vie», vine in mod esential la exis- prin suflarea lui Dumnezeu, asa și omul are o speciala nu numai in raport cu natura din care e luat trupul rupt, ci si in raport cu Dumnezeu21.

Sfintul Grigorie de Nazianz spune : «Cuvîntul luînd tărînă din pământul nou creat, cu miini nemuritoare a format chipul si i-a dat lui viata Sa, pentru ca El a trimis in ea Duhul Sau care este divinitatii Sale necunoscute. Astfel din tarina si suflare a fost facut omul in chipui Celui nemuritor pentru ca in amindoua din elc natura duhului este suprema. Și prin urmare, in calitatea mea de pământ, eu sint lipit vietii de aici de jos, dar fiind o particică divină, eu port în pieptul meu dorința pentru viață viitoare». În același poem dedicat sufletului el zice : «SufletuL este suflarea lui Dumnezeu, și, deși ceresc, el sufera o amestecare cu pamântescul. El este lumină închisă într-o pesteră, deși ea este divina și nestinsă». Prin aeeasta relașie specială a sufletului cu Dumnezeu omul va putea lua viața viitoare impreună cu trupul său și cu pamîntul cu care stă în legatura22.

Suflarea lui Dumnezeu sădește în ora nu numai viața biologică pe care o au și animalele, ci viața spirituală care este viața intelegerii și a comuniunii cu Dumnezeu. Omul se menține ca chip numai sporind în aceasta relație vie și continuă în care e activ nu Dumnezeu ci și omu. Din sufietul insuflat si din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El, tocmai acest har, sădit în om prin suflarea lui Dumnezeu, provoacă în el raspunsul sau la actul întemeietor de relație al lui Dumnezeu»23.

In una din ordiliile sale Sfiniul Grigorie de Nazianz vorbeste de comuniunea cu ființa divină, referindu-se la «trei lumini», din care prima este Dumnezeu, «Lumina inefabila, cea mai inalta» ; a doua îngerii, o anumită revarsare a primei Lumini sau comuniune cu ea ; a treia, omul, numit și lumina, pentru ca duhul sau este aprins de Lumina primordială, care este Dumnezeu". Aslfel creația dupa, chipul și asemanarea lui Dumnezeu implica comuniune cu ființa divina, cu Dumnezeu. Aceasta inseamna ca comuniunea presupune har.

Sfintul Grigorie Palama spune : «Au vazut atunci ochii ingeriloi sufietul -omenesc, unit cu simt,ire si cu trup, ca pe un alt dumnezeu, nenăcut numai pe pamint minte si trup pentru bunatatea dumnezeiască, ci pentru prisosința acesteia și configurat dupa harul lui Dumnezeu, ca sa fie acelasi trup, minte si duh si sa fie sufietul sau dupa chipul și asemanarea dumnezeiasca, ca o fiintă deplin urtitara din minte,. Ființa noastra e inrudita cu Dumnezeu prin duhul primit, dar primeste duhul pentru ca e capabilă de el, pentru ca e capabila de relația constienta cu Dumnezeu. Patriarhul Calist leagă de participare și de înrudire, dialogul in rafoire, spunind ca lui Dumnezeu ca iubitor din partea omului : «Iubesc, deci sint om». Amindoi iubesc si vor sa fie iubiti" Dumnezeu suflind in organismul biologic al omului« suflarea de viață vorbeste cu aceasta chemându-1 la dialogul cu Sine, asteptind un raspuns de iubire din partea sa24 .

Creat dupa chipul lui Dumnezeu fiecare om este o persoana unica, distinctă și nerepetabila; el este o distinctivitate existentiala. Toti oamenii au o fire sau esență comuna, dar aceasta nu are existenta decit ca distinctivitate personala, ca libertate si transcendență a propriilor lor predeterminari naturale și necesitați naturale. Persoana este ipostasul esentei sau naturii umane. Ea rezuma in existenta sa universalitatea naturii umane, dar in acelasi timp o depaseste, pentru ca modul sau de existenta este libertatea si distinctivitatea.

Acest mod de existenta care este distinctivitate personala formeaza chipul lui Dumnezeu in om, facând omul partaș la ființa. Omul nu constitute un chip al lui Dumnezeu ca natura ; nu este pentru ca el are atribute naturale in comun cu Dumnezeu, sau asemanatoare Lui. Omul constitute un chip al lui Dumnezeu ca un ipostas ontologic, liber de spatiu, timp si necesitate naturală. Ratiunea pentru aceasta este ca existenta umana isi capata substanta sa ontologica din faptul iubirii divine, singura iubire-care da substanta fiintei. Crearea omului este un act al iubirii lui Dumnezeu: nu a «dispozitiei Sale binevoitoare», ci a iubirii Sale care constituie fiinta ca un eveniment existential al comuniunii si relatiei personale. Omul a fast creat sa devina un partas la modul personal de existenta care esle viaia lui Dumnezeun sa devina partas la libertatea iubirii care este adevarata viata25.

Din punct de vedere ortodox Sfintul loan Damaschin rezuma intreaga creație patristica de pina la el cind invata ca : «toate lucrurile sun distante de Dumnezeu nu prin loc ci prin natura». Interpretind aceasta expresie a sa Georges Florovsky formuleaza teza fundamentală ca prapastia esentiala dintre natura divina si umana «nu este distrusa sub nici o circumstanta, ci este doar ascunsa in oarecare chip prin iubirea infinita a lui. Dumnezeu". Prapastia esentiala dintre natura creata si necreata este absoluta si infinita. Dar in mod egal bunatatea infinita a lui Dumnezeu, fara ca sa desfiinteze aceasta prapastio esentiala, a binevoit sa o umple intr-un chip real, de la inceput, cu energiile divine necreate.

Tema teologica si cosmologica a energiilor necreate ale lui Dumnezeu si tema antropologica a expresiei : «dupa chipul» se intilnesc ia acest punct; Energiile lui Dumnezeu, care sprijina si conserva or-dinea croata si au in relatie cu lumea scopul de a o calauzi spre desavirsire, dobindesc in om un vehicol creat specific, care este libertatea omului, si o directie specifics., care este unirea omului cu Logosul divin. Acesta este înțelesul expresiei «dupa chipul».

Omul nu inceteaza sa fie o fiinta creata. Natura sa este o natura creata, si individualitatea sa naturala este coruptibila si muritoare. Ipostasul sau existential nu se datoreaza firii sale; firea umana prin ea însasi nu poate sa formeze un ipostas de viata. Totusi pe aceasta fire creata si muritoare Dumnezeu a asezat pecetea «chipului» Sau : Ei iia suflat in ea suflare de viată» (Fac. 2, 7), posibilitatea adevaratei dincolo de spatiu, timp si necesitate naturala. De aceea ipostasul existential al fiecarui om este mai mult decit individualitatea sa biologica. Ceea ce omul este ca ipostas al vieții, al vietii veșnice, este distinctivitatea sa personala, care este realizata și revelata in faptul existential al comuniunii si relatiei cu Dumnezeu si cu semenii sai, și libertatea iubirii26.

In calitatea de chip al lui Dumnezeu omul nu se poate multumi sa ramina inchis in relate cu realitați finite, el tinde spre Dumnezeu cel absolut, realitatea personală infinită, singurul care poate sa-i asigure existeta lui eterna și plenara intr-o comuniune desavirsita. Viseslavet spune : «Fara legatura cu Dumnezeu, omul nu poate fi cugetat. Raportarea la absolut tine de fiinta lui. Omul e inradacinat si ancorat in absolut». Ratiunea si inima noastra aspira irezistibil dupa comuniunea cu Persoana inepuizabila si infinita in care se poate odihnl si gasi sensul existentei, cum se exprima atit de minunat Sfintul Grigorie de Nazianz. Chipul lui Dumnezeu este tocmai acest primat al vietii spirituale, animata de aspiratia'funciara spre absolut, spre Arhetipul divin al fiintei noastre27.

Pariirtii bisericesti văd chipul lui Durnnezeu manifestindu-se in toate functiile si miscarile fiintei umane. Uneori chipul lui Dumnezeu este asemanat cu vreo calitate a sufletului, simplitatea sa ori nemu-rirea sa, sau el este identificat cu capacitatea sufletului de a cunoaste pe Dumnezeu, de a trai in comuniune cu El in prezenta Sfintului Duh In sufletul omului. Uneori, ca in «Omiliile duhovnicesti» ale Sfintului Macarie Egipteanul, chipul lui Dumnezeu se prezinta pe sine in doua feluri. El este, mai presus de toate, libertatea formala a omului, libertatea vointei sau libertatea de alegere, care nu poate fi distrusa de pacat in al doilea rind, el este «chipul ceresc», adica continutul pozitiv al chipului lui Dumnezeu. Astfel era comimiunea cu Dumnezeu, ca a investit fiinta omului, inainte de cadere, cu Cuvintul și cu Duhul Sfint. In sfirsit, precum gasim la Sfintul Irineu de Lyon, Sfintul Grigorie de Nyssa si Sfintul Grigorie Palama, nu numai sufletul, ci si trupu! omului se impartaseste din chipul lui Dumnezeu, fiind creat dupa chipul Sau. «Numele de om — spune Sfintul Grigorie Palama — nu se aplica separat sufletului sau trupului, ci la. amindoua impreuna, pentru ca impreuna au fost facute dupa chipul lui Dumnezeu»28.

Deci atunci cind Sfinta Scriptura vorbeste despre «chip», ea vorbeste despre intreaga fiinta umana. «Chipul» se refers la totalitatea naturii umane in desavirsirea ei. Daca Dumnezeu da substanță vietii in Forma personalitatii distincte, iubirii și libertații de orice predeterminare naturala, atunci chipul iui Dumnezeu nu poate corespunde omului conceput ca un Individ sau atributelor obiective ale inclividiialitatii naturale, si mai ales, nici la o parte a naturii individuate. «Chipul nu este o parte a naturii» — afirma Sfintul Grigorie de Nyssa.

Rationalitatea, vointa libera si stapinirea definesc chipnl Iui Dumnezeu in om pentru ca ele se leaga nu de natura «spirituala» a omului, ci de modurile in care persoana este deosebita de natură și constituie in sine un ipostas al vietii descătusate de orice predeterminare naturala. Adica el «este eliberat le necesitate si nu este supus suprerenitatii naturii ci se poate determina pe sine potrivit ca propria sa judecata… A zice ca omul a fost creat «dupa chipul» e totuna in a zice ca Dumnezeu a creat natura umana spre a fi participant la bine29.

Astfel fiintele umane create din spirit si materie sint chemate sa se impartaseasca din toaie lucru-rile bune ale Iui Dumnezen. Atita vreme cit e creat dupa chipul lui Dumnezeu omul se prezinta ca o fiinta personala care nu trebuie sa fie condus de natura, ci. care poate el insusi sa conduca nalura, ase-manlnd-o pe ea cu Prototipul sau divin. In rezumat, fiecare facilitate a spirituiui uman ireflecta chipul, dar acesta este in mod esențial intregul uman central pe spiritual, al carui caracter propriu este sa se depășeasca pentru a se arunca in oceanul infinit al dumnezeirii, ca sa gaseasca acolo alinarea nostalgiei sale. Aceasta e tensiunea icoanei spre original, a chipului spre

Omul a fost cinstit prin insusi actul creatiei sale cu calitate de chip al lui Dumnezeu, intrucit prin ea i s-a sadit lnrudirea și relația lui cu Dumnezeu. Dar aceasta calitate se menține si se dezvolta prin relația continua cu Dumnezeu de care omul e capabil si dupa care se cere prin sufletul sau; Chipul e un «dar» si o «misiune»

Chipul implica un «dar» in om si o știință așezata inaintea lui, o posesie dar și un destin, intrucit el realmente constituie fiintța omului, dar numai in potentialitate. «Dupa chipul este o putere reala, un angajament care ar duce la casatorie, adica, la unirea ipostatica, neconfundata dar reala si Implinind amestecul dar si amestecind firile divina si umana. Numai atunci fiinta iconica sau potentială "a omului devine ființa autentica reala. Omul gaseste in Arhetip adevaratul sau ințeles ontologic30.

Ca fiecare fiinta umana, Durnnezeu seamana toate acele daruri seminale (spermatice) care ne fac chipul Sau si ne conduc catre semănarea Sa, in masuri in care noi cultivam aceste daruri. Aceasta este chemarea omului creat dupa chipul Celui Atotputernic.

«Asemanarea» și personalitatea umană.

Chipul lui Durnnezeu nu este ceva mort în om. Chipul lui Dumnezeu în noi este firește, limitat la o scară pamâteasca. In alte cuvinte, noi putem lua urmatorul exemplu : Dumnezeu este atotștiitor, dar omul hiseteaza dupa cunoaștere. Dumnezeu este drept, dar omul este supus la ispite Iumesti..Dumnezeu a biruit singur tabloul morții, iar omul are novoie de Dumnezeu. Dumnezeu este Domn al cerului si al pamintului. «Căci in ruina Lui sint marginile pamantului -și inalțimiile muntilor ale Lui sint. Ca a Lui este marea si El a facut-o pe ea; (Ps. 94, 4—5). Dar omul in virtutea inteligentei sale este conducatorul pestilor marii, al pasarilor vazduhului si al animalelor pamintului. El prinde leul, domesticeste calul, pune tigrul intr-o cusca, face punți să uneasca turmurile, ia perle din adincul marilor, face computere, face lumina din electricitaie și, vorbind in general, el este conducatorul tuturor energiilor creației31.

Astfel, chipul priveste in mod special formarea ideala a omului prin abilitatile sale nevazute, potrivit inaltei poziții pe care o poseda cu alte fapturi vazute. Prin acest chip cu care omul a fost inzestrat el este capabil sa hicreze in mod proportional spre asemanare, in fiecare zi a vietii sale. «Aceasta a fost intr-adevar vointa Bunatatii Supreme, sa ne faca pe nor buni, nu numai pentru ca aceasta este in firea noastra, ci si pentru ca este cultivata prin propria noastra alegere si prin miscatile vointei noastre, libere sa actioneze intr-o directie sau alta»32.

Formarea a indicat destinul. Darurile au avut obligate și responsabilitatile lor. Chipul vine ca o consecinta a formarii, dar asemanarea trebuie sa fie realizata prin mai multe eforturi ale vietii. Chipul a fost dat de Dumnezeu si pentru aceasta noi ar trebui sa-L laudam continuu ; asemanarea trebuie sa o, lucram in mod sirguincios ca s-o atingem prin talentele si capacitatile pe care Dumnezeu le-a sadit in noi de la formarea noastra. «Chipul noi il avem in firea noastra de la creație, asemanarea o infaptuim potrivit intentiei noastre. Primui coexista in constructia noastra si este de la Dumnezeu. A doua prin eforturi esle realizata»33 .

Chipul si asemănarea lui Dumnezeu sint unite intim, ca doua aspect ale aceleiasi facultăți în așa grad incit chipul poate sa fie caracterizat ca asemanare potentiala si asemanare ca chip realizat. Dat chiar asa exista o diferenja intre ele. «După, asemanarea» se referă la tendinta facultatii de autodeterminare să dobindeasca desavirsirea, luptind cu osteneala intr-un curs nesfirsit de progres. Aceasta inseamna ca omul nu este ceva perfect, ci ceva care este format cu lupta. Omul nu numai. poseda, ci si dobindeste ; el nu mimai este, ci si devine. Omul este ceea ce a primit.de la Dumnezeu — o natura psiho-somatica avind in ea chipul divin si el devine ceea ce el insusi realizeaza, o personalitate umana sau, invers, ceea la «care se reduce el insusi34.

Chipul apartine categoriei naturii ; asemanarea apartine categories persoanei si pecetluieste desavirsirea omului. Persoana este formata de-a lungul cursului unei lupte grele care tinteste la ridicarea naturii, ori, mai degraba, la depasirea ei. Formarea personalitatii inseamna transformarea miscarii in energie, a vointei naturale in vointa gnomica, a chipului in asemanare. In alte cuvinte, inseamna ridicarea omului la tarâmul divinului și a avea un dialog cu Dumnezeu, față catre fata. Și astfel scopul fundamental al creatiei omului este Implinit sa proslaveasca Ființa divina si sa devina partaș al slavei și stralucirii Sale.

Prin aspiratia spre Modelul Sau absolut, chipul omului se-prima de plinatatea lui Dumnezeu, fara contopirea cu El si astfel atinge indumnezeirea sau starea asemanarii maximale cu Cel Prea-Înalt. Și tocmai in aceasta chipul isi afla implinirea căci omul este o creatura care a primit porunca sa devină dumnezeu. Dar aceasta porunca adresata libertații umane nu este constringere. Ca ființă personala omul poate accepta sau respinge vointa lui Dumnezeu. El va ramine o persoana oricit de departe ar putea el rataci de la Dumnezeu si pierde asemanarea Sa in natura lui. Aceasta inseamna ca chipul» inseamna, asadar; mintea si libertatea, iar «dupa asemanare, asemanarea virtute pe cit e cu putin^a. in relate si referire Ja chipul lui Dumnezeu in om este indestructibil, Omul va ramine o ființă personalii implinind vointa lui Dumnezeu, aratmd o desavirsita asemanare cu El in natura sa. Fiindca, potrivit Sfintului Grigorie de Nazianz »ca sa respecte libertatea omului, Dumnezeu a asezat in pa-radis acest om astfel incit bunatatea Sa poata apartine in mod egal omiilui care a ales-o si Lui care a asezat inaunlru primele ei sentinte. Chipul, prin urmare, «implica destinatia omului spre in-dumnezeire», setea de infinitate ca relatie bilaterală35.

Numai activind potentele sadite in el, rnimai in tensiunea sa spre indumnezeire pe tot parcursul vietii in trup, chipul se dezvoitii in asemauare, Si aceasta trebuie inteleasa ca un act sinergetic, incluzind vointa omului stimulate si ajutata de harul lui Dumnezeu. Numai in elanul sau dinamic spre asemanare sau indumnezeire chipul se fortifica si ramine pe linia stabilitatii sale, se manifesta statornic ca chip sau se activeaza in asemanare. Un chip fara asemanare nu se face vadit in mod integral ca chip, ci in mod alterat. Pierzind asemanarea omul altereaza chipul, introducind in el o anumita ambiguitate.

Suprematia si valoarea necuprinsa a omului pot fi intelese in lumina faptuiui ca el este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), Parinții subliniaza faptul ca chipul se dezvolta in asemanare prin virtuti care sint in special Opera vointei ajutata de har. Indumnezeirea este realizata incetul cu incetul, prin spiritualizarea treptata a naturii urnane. SfintuI loan Damaschin spune : «Dupa inciinarea omului catre Durnnezeu». Cind chipul se activeaza deplin in lucrarea de asemanare prin aspiratia sa spre bine si adevar, atunci el sporește in luminozitate si claritate, iar structurile firii umane se fortifica. Un chip care nu rodeste. asemanarea slabeste si trasaturile lui se strimba, po'ate fi redus la o pasivitate sau «o tacere ontologica»36.

Asemanarea «exista in noi in mod potential si este energizata prin viaja buna si comportarea excelenta» Prin activarea dinamica a potentelor sale pe calea cea dreapta omul gasește multumirea, o odihna in iubirea Persoanei infinite. In aceasta poate spori treptat pina ce se va odihni vesnic in infinitatea personala a lui Dumnezeu. SfintuI Maxim a insistat pe larg asupra acestei odihne care va încununa miscarea omului din viata paminteasca, in functie de sporirea in virtute se atinge asemanarea, pe care fiecare o arc ajunge un anumit grad .

Cbipul lui Dumnezeu din noi se dezvolta in asemanare numai prin comuniune. J. Danielou zice : «Daca chipul nu e decit in comunitate, viata spirituala va trebui sa fie pe de o parte traita" in comunitate, iar pe de alta parte, sa fie orientata spre o mai desavirsita realizare a umanitatii. .«Numai o iubire desavirsita va aduna toate fapturile in Hristos formind o unitate, caci .toti vor fi unul in altul, in Porum-btta desavirsita. Adevarul relatiei personale cu Dumnezeu, care poate sa fie pozitiv ori antitetic, este oricum intotdeauna o relație existentiala, este definiția omului, modul sau de a fi, de a exista.

Omul este un fapt existential de relație si comuniune. El este o persoana care semnifica atit etimologic cit și in practica în el are fata sa catre cineva ori ceva : adica el este vis a vis cu cineva ori cu ceva. In fiecare din ipostasele sale personale, natura creata a omului este vis a vis de Dumnezeu ; ea exista ca o re-ferire si relate la Dximnezeu.

Urcarea pe scara unirii maximale cu Dumnezeu sau indumnezeirea prin har este un efort spre comuniune care intareste sentimentul omului de partener responsabil in comuniune și-i intareste libertatea lui: de pasiunile despersonalizante si egocentrice. Numai in această intimitate a dorului de Dumnezeu in intinderea spre absolutul personal, ipostasul uman se" poate dezvolta cu adevarat si poartă pecetea asemanarii peste chipul sau. Fara aceasta a erosului uman spre erosul divin: care-i vine in intimpinare cu infinitatea sa persorialaF omul ar ajunge la stingerea finala a constiinței personale «fie prin scufundarea treptata intr-un eu pustiit de toate relațiile, in sensnl platonic — origenist, sau nirvanic, fie prin autoantrenarea in virtejul ametitor al pasiunilor, in care omul uita și de acel eu iesit din comuniune»37.

O persoana, afirmindu-se ca an individ si neduemdu-se la limited naturii sale separate, nu poate inflori pe deplin si creste impovarata Numai renuntind la continutul sau propriu, jertfindu-1 in mod liber, , "o persoana poate sa se exprime pe deplin in singura nature a tuturor. Renuntind'la binele sau separat, ea se extinde la nesfirsit si este imbogațita de tot ceea ce aparfine tuturor. O persoana devine chipul desavirsit al lui Dumnezeu, descoperind asemanarea Lui, care este desavirsirea naturii comune tuturor oamenilor.

Concluzii

Am observat deci că distincția dintre persoane si natura reproduce in umanitate ordinea vietii divine, exprimata prin dogma Sfintei Treimi. Aceasta este temelia antropologiei crestine, a toată moralitatea evanghelica, pentru ca, potrivit Sfintului Grigorie de Nyssa «Crestinatatea este imitarea naturii lui Dumnezeu». Misterul sau chipul dumnezeiesc al persoanei noastre si al celorlalte persoane umane se dezvolta si se actualizeaza in comuniune interpersonala, care este chip al comuniunii treimice si o participare la ea. In felul acesta «omul reflectă în sine, in structura si viata sa spirituala, viata intertreimica a dumnezeirn» w.

Printr-o atentie îndreptata spre ceilalți oameni si spre lume ca operă a lui Dumnezeu, si purificindu-se de patimi prin cultivarea virtuților, omul dezvolta adevarata comuniune, care-i permite să înțeleagă Absolutul divin si sa contemple profunzimea semenilor și a sensurilor lumii, înrădăcinate prin rațiunile lor în infinitatea și dragostea" nemarginită a lui Dumnezeu cel în Treime.

În tratatul sau «Despre crearea omului» SfîntuI Grigorie de Nyssa scrie : «Dumnezeu este iubire și sursa iubirii. Creatorul naturii noastre ne-a împărtășit- și nouă caracterul iubirii. Dacă iubirea este absentă, toate elementele chipului sunt deformate». Deci, avînd în vedere că iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoana, deci ca absolut adevărat, este punctul culminant al cultivării virtuților, înseamnă căci cel ce dorește să atinga asemanarea trebuie să fie angajat în urcușul spre infinitul luminos, prin elamil atotdepășirii iubitoare.

«Cel mai important aspect al antropologiei patristice grecești este conceptul ca omul nu este o ființă autonomă, ca adevarata sa umanitate este realizată numai daca el trăiește în Dumnezeu ți poseda calități divine38. Pe măsura apropierii de starea bărbatului desăvîrșit, de asemănarea vom vedea tot mat mult in chipul nostru «reproducerea misterului trinitar negrăit, pînă la nivelul profunzimii unde omul devine o enigmă pentru sine însuți». Acest mister inefabil al ființei noastre sau chipul lui Dumnezeu în noi îl trăim în mod viu ăi actualizat numai în comuniune și legal de Sfînta Treime, de viața începatoare.

Note bibliografice

Sfintul Grigorie de Nazianz, Omilia 38, pag. 367.

Sfintui loan Gura de Aur, Asupra pasajelor obscure din VechiulTestament, înB.O.R., anulCLXXI, Nr.5-8, pag 321.

Sfintul loan Gura de Aur, Omilie la Facere, pag. 238.

Ibidem, pag. 240.

Sfintul Grigorie de Nyssa, Despre crearea omului, Pag.44.

Sfintui loan Gura de Aur,op. cit. pag. 326.

Protos. Drd. Irineu Pop, Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, în Glasul Bisericii, XLVIII, nr. 2-3, martie-iunie, 1989, pag. 90.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos, Pantocrator, E.I.M.B.O.R., București 2005,pag. 57.

Pr. Lect. Gheorghe Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, pag. 47.

Protos. Drd. Irineu Pop, op. cit., pag.94.

Sfintul Grigorie de Nazianz, op. cit., pag. 370.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., pag.59.

Ibidem, pag. 62.

Ibidem, pag. 63.

Protos. Drd. Irineu Pop, op. cit. pag. 95.

Sfintul Grigorie de Nazianz, op. cit., pag.372.

Ibidem

Pr. Lect. Gheorghe Remete,op. cit., pag.48

Ibidem, pag.49.

Ibidem, pag. 51.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., pag. 61.

Ibidem

Sfintul loan Gură de Aur, op. cit. pag.331.

Protos. Drd. Irineu Pop, op. cit. pag. 95.

Sfintul Grigorie de Nyssa, op. cit., pag. 47.

Ibidem, pag. 49.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., pag. 64.

Sfintul Grigorie de Nazianz, op. cit., pag.372.

Ibidem, pag. 374.

Ibidem, pag. 374.

Pr. Lect. Gheorghe Remete,op. cit., pag. 50.

Ibidem, pag. 51.

Ibidem, pag. 53.

Protos. Drd. Irineu Pop, op. cit. pag. 97.

Ibidem, pag. 98.

Pr. Lect. Gheorghe Remete,op. cit., pag. 52.

Ibidem.

Sfintul loan Gură de Aur, op. cit. pag.335.

Bibliografie

Sfintul Grigorie de Nazianz, Omilia 38.

Sfintui loan Gura de Aur, Asupra pasajelor obscure din VechiulTestament, înB.O.R., anul CLXXI, Nr.5-8.

Sfintul loan Gura de Aur, Omilie la Facere.

Sfintul Grigorie de Nyssa, Despre crearea omului, în B.O.R., anul CVIII, Nr. 3-7.

Protos. Drd. Irineu Pop, Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, în Glasul Bisericii, XLVIII, nr. 2-3, martie-iunie, 1989.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos, Pantocrator, E.I.M.B.O.R., București 2005.

Pr. Lect. Gheorghe Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1994.