Manifestari Superstitioase

=== l ===

INTRODUCERE

Frica omului căzut în păcat, față de natura înconjurătoare.

După căderea omului în păcat au urmat o serie de consecințe nefaste pentru acesta, consecințe care se răsfrâng în primul rând asupra stricării armoniei omului cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu natura înconjurătoare. Ele se arată îndată după păcat, raportându-se asupra omului întreg, la sufletul și trupul acestuia precum și la condițiile de viață. Păcatul are ca urmare pierderea nevinovăției și sfințeniei originare, componente ale comuniunii cu Dumnezeu, rezultând o stricăciune interioară a omului: întunecarea rațiunii, pervertirea inimii și slăbirea voinței și una exterioară, care culminează cu moartea fizică. Cu privire la condițiile externe, păcatul l-a îngreuiat, pentru om urmând izgonirea din rai, blestemarea păcatului și restrângerea stăpânirii omului asupra naturii înconjurătoare.

În acest context, traiul omului s-a înăsprit, el fiind nevoit să-și câștige cele necesare traiului prin munca și truda proprie. Totuși, omul n-a uitat niciodată de Ziditorul său, cu care a încercat ulterior să intre în contact prin diferite mijloace și socotințe proprii. Natura înconjurătoare, prin intensitatea și măreția ei, ca și prin utilitatea ei, pe de o parte, și prin periculozitatea unor fenomene din ea pe de altă parte, a influențat puternic pe om, în care s-a născut sentimentul imensității, al infinitului, din care s-a născut cel al adorației. Acest sentiment al adorației față de natura înconjurătoare este posterior religiei propriu-zise, care a existat de la început la toate popoarele și care are altă conotație. Desigur, credințelor specific religioase li s-a adăugat sau amestecat cu timpul și rituri sau practici magice cu caracter divinator, născute din lipsuri și neputințe materiale, dar fără ca le să înlocuiască religia. Și în preistorie și în istorie omul apare ca având religie, ceea ce însemnă că religia răspunde unei necesități firești a intelectului omenesc și a vieții sufletești umane.

Omul preistoric, fiind slab înzestrat din punct de vedere fizic față de animalele care îl înconjurau și fiind neputincios în fața naturii care îl copleșea și îl înspăimânta, a recurs la diferite procedee divinatorii pentru a afla cu o clipă mai devreme primejdiile care îl amenințau și a acționa în consecință, căutând să înlăture aceste primejdii prin mijloacele magice. Divinația s-a născut, deci, din nevoia omului de a cunoaște viitorul, pentru a evita primejdiile, nenorocirile, moartea și pentru a-și orândui apoi acțiunile și viața. Omul preistoric a simțit, de pildă, nevoia să știe dacă vânătoarea la care pornea va fi norocoasă sau nu, a simțit nevoia să știe unde se găsesc animalele pe care voia să le vâneze și când este mai bine să le atace. Desenele din grotele preistorice reprezintă adesea scene de divinație și practici magice în legătură cu vânătoarea. Astfel de scene, care presupun aceleași credințe, s-au observat și în zilele noastre, la diferite triburi nomade care trăiesc din vânătoare sau pescuit. Ghicitul este deci acela care hotărăște momentul potrivit pentru o expediție, ca și locul în care trebuie să se desfășoare vânătoarea.

Pe de altă parte, fenomenele neobișnuite sau întâmplările stranii au izbit imaginația omului preistoric, l-au impresionat și l-au înspăimântat, mai ales atunci când ele s-au produs în momente decisive sau importante din viața unui individ, a unei familii sau a unui trib. De la această impresie profundă s-a trecut ușor la stabilirea unei relații de succesiune și a unei legături cauzale între aceste fenomene și faptul produs în același timp. O bătălie pierdută în timpul sau îndată după o eclipsă de lună a fost desigur socotită drept consecință a acestei eclipse. Mai târziu, de fiecare dată când se producea acest fenomen astronomic, el era socotit ca un semn prevestitor al unei înfrângeri sau al unei nenorociri similare. În acest fel s-a ajuns la credința în semne prevestitoare și de aici nu a fost decât un pas până la căutarea acestor semne și la provocarea lor, adică până la divinație sau ghicitorie.

Frica omului căzut în păcat față de diferite fenomene ale naturii înconjurătoare nu poate constitui adevăratul motiv al apariției religiei, deoarece omul rămâne oarecum imposibil în fața acestora, care nu se pot identifica cu conștiința existenței lui Dumnezeu. Toate aceste fenomene au constitui un teren prielnic pentru nașterea și afirmarea diferitelor credințe superstițioase ulterioare.

Superstiția, lucrarea diavolului.

Din clipa căderii lor, Satana și demonii lui nu mai pot duce război cu Sfinții Îngeri din ceruri dar, dar în schimb, într-o zvârcolire de forțe oarbe, aceste duhuri rele caută mereu a zădărnici planurile Făcătorului și a duce o luptă de nimicire împotriva omului, centrul creației. Deoarece însă numai prin mântuire omul poate deveni moștenitor al Împărăției cerești, iar mântuirea nu o putem dobândi decât prin Biserică, Satana a căutat de la început să ducă un război aprig nu numai omului ca făptură, dar și Bisericii, ca deținătoare a Sfintelor Taine.

În lupta atât de înverșunată pe care diavolul o duce împotriva Bisericii și a lumii, fără să țină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruță pe nici un om pentru a-l câștiga de partea lui. În căile de nepătruns ale judecătorilor dumnezeiești, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpânire pe unii oameni, în parte sau total, spre o pedepsire a lor, spre o încercare a lor sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adânci în ordinea spirituală.

Asemenea acte de posesiune pot să provoace două feluri de manifestări: unele cu înfățișări demonice (îndrăciții și obsedații), iar latele cu înfățișări angelice (falșii profeți și falșii făcători de minuni). Diavolul poate să subjuge pe unii oameni cu o putere care îi depășește, le stăpânește facultățile psihice, simțurile și organele, iar aceștia pot deveni foarte ușor unelte oarbe ale unor scopuri satanice. Prin tulburarea facultăților psihice diavolul le poate produce unele manifestări neobișnuite ca vedenii, semne, vise și arătări „minunate”, care nu sunt, de fapt, decât năluciri demonice.

Episcopul Ignatie Briancianinov, care a trăit în secolul al XIX-lea, a rezumat învățătura Bisericii Ortodoxe despre înșelăciunea diavolească, spunând: „Există două forme principale de înșelăciune diavolească. Prima și cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească u înalt nivel spiritual și să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curățit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe înțelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruiește „viziuni” pe măsură. Există și o a doua formă de înșelăciune diavolească mai obișnuită și mai puțin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doare exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă atunci când inima dorește și se străduiește să obțină bucuria cugetărilor sfinte și dumnezeiești, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale și pe vrednicia sa, cel care nu se ține strâns de învățătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „tradiții” pe baza căreia își formează propria concepție de viață, acela este stăpânit de înșelăciune diavolească”.

Din toate încercările de subjugare a omului de către diavol, cea mai periculoasă este stăpânirea minții, care este mai greu de observat, dacă nu pătrundem dincolo de cele văzute cu ochii pământești. Totodată, se poate observa că toate cazurile de demonism, care se manifestă prin stăpâniri trupești, sunt mai rare, în schimb cazurile de subjugare a minții sunt foarte numeroase, din pricina stării de păcat de moarte în care trăiesc atâta lume.

Lucrările demonice se pot produce într-o serie de manifestări, ce au drept scop smintirea oamenilor. Felurite „semne și minuni” pot fi făcute nu numai de vrăjitori și magi, care din voia lor se pun în legătură cu Satan, ci și de unii oameni demoniaci, care nu-și dau seama că sunt stăpâniți de o parte necurată și își închipuie a-I sluji lui Dumnezeu. Prin anumite acțiuni de-ale lor. Și, tocmai, pentru faptul că diavolul poate săvârși atâtea semne, cu speranțe suprafirești sau poate tulbura pe oameni în atâtea chipuri, Biserica noastră, potrivit cu Sfânta Tradiție și cu puterea moliftelor Sfântului Vasile cel Mare, se folosește de cunoscutele exorcisme de certare și de îndepărtare a diavolului de la anumiți oameni sau de la anumite locuri bântuite de duhuri rele.

Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul vremurilor, Satana este și mai mult dezlegat din lanțurile care a fost ținut până acum, pentru ca, astfel, să se poată săvârși în lume, cu o putere mai mare, taina fărădelegii, despre care se vorbește în Sfânta Scriptură. Diavolul lucrează acum în lume cu o putere mai mare decât în trecut, din pricina stării de păcat a lumii. Dar, în afară de toți apostații de toate felurile, sunt mulți creștini care numai trăiesc „în spiritul Bisericii și nu au o viață euharistică, sau care și-au pierdut legătura harică cu Dumnezeu, din cauza trufiei sau a altor păcate de moarte. Tocmai asemenea oameni lepădați de Dumnezeu, devin uneltele ispititorului și cu ei se pot întreprinde cele mai mari farmece și vrăjitorii.

Adeseori, fără știința acestora, puteri nevăzute îi pot călăuzi spre ținte nebănuite, urmând unor anumite porunci demonice. În același chip tainic, asemenea unelte demonice pot se pot îmbolnăvi sau se pot „vindeca” din senin iar asupra lor, prin lucrarea Satanei, falșii prooroci pot exercita cu mare putere semne miraculoase la prim a vedere.

În domeniul manifestărilor oculte, puse în mișcare prin acțiunea demonică, intervin în chip conștient sau inconștient și anumite puteri psihice ale omului. Ființa umană și-a păstrat, și după cădere, diferite facultăți ascunse, extra-normale, care pot fi călăuzite sau folosite, fie de entități angelice, atunci când e vorba de oamenii aflați în legătură harică cu Dumnezeu, fie de către entități demonice, când este vorba de oameni ieșiți de sub harul lui Dumnezeu, iar numărul de asemenea cazuri întâmplate în lume este nesfârșit de mare.

Sunt unii falși profeți creștini, care împlinesc semne satanice, în închipuirea că prin puterea lui Dumnezeu pot săvârși acele lucrări, iar unii falși profeți sunt uneori și oameni de bună credință, care sunt convinși că sunt trimișii lui Dumnezeu și că slujesc Bisericii, fără a înțelege că sunt unelte oarbe ale diavolului și că rătăcesc lumea de la adevăr.

Cu privire la posibilitățile de vindecări de boli pe care le poate simula Satana, suferințele fizice reale se afirmă că pot fi vindecate prin descântece, deci pe o cale absolut demonică, care nu au legătură cu adevăratele minuni împlinite prin puterea Duhului Sfânt. Se poate afirma că diferitele boli sau tulburări mintale cum ar fi: nebunia, isteria, halucinația etc., sunt produsul unor influențe directe demonice, iar tămăduirea firească a lor atârnă, în primul rând, de exorcisme, de sfintele slujbe și de Sfintele Taine ale Bisericii.

Pentru a întării o serie de descoperiri și vedenii, în gândul că ar fi de la Dumnezeu, ispititorul caută să ne câștige încrederea printr-un șir cât mai mare de false minuni. Fiind știut că lumea este ispitită de a crede în diferite semne neobișnuite, mulți oameni bolnavi sunt înclinați de a atribui puteri tămăduitoare unor manifestări sau practici cu totul dubioase sau sunt tentați de a participa la diverse peregrinări la locurile unor pretinse arătări. Mulți dintre aceștia uită cu desăvârșire că, pentru vindecarea de boală, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să chemăm preoții Bisericii să ne ungă cu untdelemn sfințit în numele lui Hristos și să ne izbăvească de cel rău, prin lucrarea Duhului Sfânt: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcat, se vor ierta lui”.

PARTEA I

TRADIȚIA POPULARĂ CREȘTINĂ ȘI TRADIȚIILE PĂGÂNE

1. Existența practicilor oculte și superstițioase alături de elemente de tradiție populară.

Problema cercetării tradițiilor populare are o motivație multiplă, determinată atât de vastitatea materialului existent în viața comunitară a Bisericii noastre, cât și de importanța pe care o prezintă unele rituri, datini și credințe populare.

În Ortodoxie, tradiția are un înțeles mai intim, generat de însuși continuitatea internă a Bisericii din perioada primară și până în contemporaneitate. Raportarea noastră mereu la tradiție, la prima vedere, se pare că este un act de evident conservatorism, ceea ce pentru spiritele moderniste poate fi considerată o lipsă de deschidere la evoluția societății omenești și a vieții sufletești a credincioșilor de astăzi. Timothy Ware, episcop de Diokleia, remarca: „Lucrul care surprinde cel mai mult un străin când vine în contact cu ortodoxia este aerul ei arhaic, aparentul ei tradiționalism”. Existența practicilor de cult care se țin astăzi ca și în epoca primară sunt doar aspecte exterioare ale unui fenomen profund integrat ortodoxiei care înseamnă „tradiționalismul Bisericii”, cea care „rămâne credincioasă trecutului în sensul unei continuități vii cu Biserica străveche”.

Părinții Apostolici care au aplicat în viața practică a creștinilor înțelegerea lui Iisus Hristos ca slujitor, au continuat de fapt mesajul evanghelic de a transpune în viață ideile slujirii lui Dumnezeu, nu numai în sens individualist, ci pe principiul mântuirii în condițiile comunitare ale creștinilor uniți în Hristos. Iată de ce în scrierile Părinților Apostolici avem astfel consemnarea unui mod de viață creștin foarte aproape de înțelesul originar al creștinismului: „Tradițiile erau vii, nemijlocit, legătura cu Apostolii nu prea îndepărtată. În fapt, în scrierile acelei perioade se află experiența creștină care va sta la baza întregii teologii ce s-a dezvoltat după aceea. Istoricește faptul este explicabil deoarece cei mai apropiați nu numai că știau și mai multe și mai bine despre intențiile lui Iisus, dar trăiau mai intens Evanghelia”.

Biserica a evoluat continuu și această evoluție a însemnat o îmbogățire mai ales sub raport cultic. Faptul, la origine, a reprezentat începutul izvorului nesecat al tradiției care se validează astfel numai prin raportarea la sursa originară. „Fără îndoială – scrie I. P. S. Antonie Plămădeală – Biserica posedă acum multe lucruri pe care le-a dezvoltat din tezaurul acesta de experiență care le implica direct sau virtual. Întoarcerea la surse va rămâne totdeauna un principiu de bază în practica Bisericii”.

Păstrarea tradiției creștine a devenit sinonimă cu păstrarea credinței: „Nu schimbăm hotarele fixate de strămoșii noștri, dar păstrăm tradiția așa cum ne-a parvenit”, zice Sfântul Ioan Damaschin.

Problema care intervine este faptul că o simplă tradiție ar putea fi identificată cu însăși credința? De aceea se cuvin lămurite câteva noțiuni care au legătură directă cu înțelegerea tradiției în viziunea ortodoxă. Există un înțeles restrâns al tradiției prin care se definește credința și practicarea ei împărtășită de Hristos Sfinților Apostoli, pe care ei le-au transmis de atunci din generație în generație prin Biserică. Pentru ortodocși tradiția are și un înțeles mai larg, înseamnă ceva concret, înseamnă pe lângă izvoarele principale (Biblia, Crezul, hotărârile sinoadelor ecumenice și locale, scrierile Sfinților Părinți, cărțile de cult) și sfintele icoane, serviciul religios, de fapt întregul sistem de doctrină și de cult, cu spiritualitatea și arta pe care Ortodoxia le-a promovat de-a lungul veacurilor: „Creștinii ortodocși de azi se consideră moștenitorii și păzitorii unei bogate moșteniri a trecutului și consideră că este de datoria lor să transmită intactă ceastă moștenire”.

Moștenirea trecutului, judecată prin prisma valorii religioase, nu este la fel de valoroasă. Dintre elementele tradiției cele mai important sunt fără îndoială cele care formează Sfânta Tradiție. Celelalte părți de Tradiție nu au aceeași greutate. De aceea putem vorbi în acest sens de „Tradiție” și „tradiții” în ortodoxie. Se admite că „multe tradiții transmise de trecut sunt umane și accidentare – opinii pioase (sau nu), nu mesajul creștin fundamental”. Totuși ele țin de existența Bisericii în timp ca instituție divino-umană fie și creatoare.

Familiaritatea ortodoxă cu atmosfera liturgică are o explicație simplă: cultul Bisericii Ortodoxe este obișnuit, popular. Legătura dintre preot și credincioși este apropiată, ceea ce stimulează participarea activă a credincioșilor la serviciile liturgice. Acest fapt a avut o înrâurire benefică în nașterea unor tradiții, credințe și practici rituale populare atașate cultului care astfel nu mai este o oficiere singulară, numai a preotului, ci o conlucrare vie, activă, a turmei cu Păstorul, chiar în cele sacramentale.

În Biserica noastră ortodoxă în viața și în practica liturgică, religioasă a credincioșilor întâlnim o mulțime de tradiții și credințe, unele foarte vechi, a căror origine se pierde în practicile primare, altele născute în timp, ca urmare a dezvoltării cultului pe matca românească. Ele au avut un rol considerabil în viața istorică a Bisericii pentru că au întărit fenomenul religios în vremuri mai puțin prielnice pentru desfășurarea cultului oficial sau au continuat actele liturgice în comunitățile creștine, întreținând conștiința religioasă prin credință și practici de tot felul care însemnau de fapt reflectarea învățăturii evanghelice și a cultului în civilizația și spiritualitatea populară.

Valoarea tezaurului de tradiții este incontestabilă profitabilă atât pentru știința teologică, cât și pentru etnologie. Un exemplu este tradiția în legătură cu predica Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, menționată de marele teolog alexandrin Origen (+254) și reluată de Eusebiu de Cezareea. Unele colinde și creații folclorice din Dobrogea sau din stânga Prutului, ca și unele toponime (peștera Sfântului Andrei), de asemenea atestă prezența și propovăduirea sa pe aceste teritorii. Propovăduirea Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul țării noastre atestă vechimea creștinismului la noi precum și apostolicitatea Bisericii românești. Legat de această menționare pe baza Sfintei Tradiții a activității Sfântului Andrei, paralele cu tradițiile populare autentice, au apărut o serie de manifestări superstițioase, păgubitoare pentru poporul român. De la niște simple speculații , fenomenul a luat amploare, iar astfel de manifestări cu caracter ocult au devenit o afacere rentabilă pentru cei care profită de bunacredință și bunacuviință a celor aflați în necazuri, care speră să găsească soluția rezolvării problemelor lor. Despre aceea separarea între tradițiile populare, care nu impietează exercitarea cultului divin, ci sunt tradiții religioase în acțiune, în spațiul ortodoxiei, și manifestările superstițioase de orice fel ne apare ca evidentă și necesară pentru cunoașterea fenomenului în esența sa. Tradițiile poporului nu impietează exercitarea cultului, nici nu se substituie acestuia, iar conviețuirea de veacuri a celor două forme rituale o demonstrează cu prisosință.

Originea acestor manifestări și acțiuni oculte trebuie căutată adânc în istorie, ele fiind influențe păgâne abătute asupra poporului român, care nu a dat naștere la asemenea practici, ci numai și le-a însușit, în mod inevitabil am putea spune, de la popoarele migratoare care încercau să-și impună obiceiurile și practicile religioase popoarelor peste care năvăleau. Ele se întâlnesc în toate domeniile vieții religioase și prezente, atât în cadrul cultului divin, cât și în afara lui.

Din punctul de vedere exprimat, Olivier Clément face o remarcă demnă de apreciere asupra tradițiilor populare în creștinismul românesc: „Desigur, se poate vorbi uneori despre, „credința dublă”, păgână și creștină, superstițiile, magia și vampirii nu lipsesc din credințele populare, nici din temele dualiste provenite din bogomilism. Totuși datorită concepției isihaste a „contemplării naturii”, o natură scăldată în taină de lumina Schimbării la Față, datorită experienței monastice a „întoarcerii în Paradis”, datorită dimensiunii cosmice a creștinismului oriental, acest aport arhaic a fost asumat din plin și purificat de către Biserică”.

Adesea unii preoți au manifestat o atitudine de respingere a unor tradiții, fie în general sau de cult, ca urmare a considerării lor de origine păgână și deci incompatibile cu viața creștină. Această poziție s-a manifestat mai tacit sau mai evident în tot cursul istoriei. De pildă într-o însemnare din secolul al XIX-lea se spune despre unele cete de Crăciun pe care preoții și mai ales cei bătrâni, nu vor să le primească pe la casele lor , „socotindu-le un lucru neînvoit în legea creștinească”. De asemenea, Mitropolitul Dosoftei scrie împotriva unor obiceiuri în care consideră recuzita cu obiecte drept idoli, ceea ce în epocă adesea era o exagerare. Această atitudine însă o manifestau și primii creștini de la noi față de Saturnalii și alte obiceiuri păgâne. Cu toate acestea, se constată că unele sărbători și practici precreștine au pătruns până în cultul Bisericii, altele au fost acceptate și puse în legătură cu religia oficială, devenind familiare sufletului românesc. Aspectul popular este o trăsătură a sensibilității noastre spirituale, materializată în forme culturale și rituale proprii, care însă familiarizează misterul, îl face accesibil sufletului omului de rând. O. Clément spunea: „În România a persistat uneori până în zilele noastre miraculosul arhaic împreună cu înțelegerea naturii ca teofanie, și această uluitoare familiaritate, chiar prietenie față de moarte, se trage neîndoios de la daci și pe care a reînnoit-o sensul învierii”.

De-a lungul istoriei, în special tradițiile cu referire la cult au avut un rol considerabil în viața Bisericii din țările române, devenind adesea un mijloc de existență. Despre preoții din secolul al XV-lea, puținele mărturii pe care le avem atestă că aceștia nu se deosebeau de popor, de țăranii în mijlocul cărora trăiau din ofrande, după datinile străvechi. Acest lucru a făcut ca unele însemnări ale străinilor să fie foarte critice la adresa preoțimii din Principate, cum face cronicarul grec Matei al Mirelor care notează că „preoții nu știu să boteze, nu știu să facă liturghia, când le vorbești de taine ale credinței stau și se miră ca și cum le-ai vorbit de lucruri de pe altă lume (…) neștiind decât să mănânce colivele și colacii ce le aduc”.

Evident că în ochii unui străin, obiceiurile de cult, din bisericile noastre, legate în ofrande, apăreau ca acte de exces puse pe seama preoților, ceea ce însă nu se poate generaliza. Totuși cunoașterea tradițiilor care au legătură cu viața religioasă a fost considerată o îndatorire preoțească, necesară în pastorație, pe de o parte pentru a respecta obiceiurile locale ale credincioșilor, iar de altă parte, pentru a se păzi de diferite practic oculte. De aceea, în veacul al XVIII-lea Naum Râmniceanu arată că nivelul scăzut de cultură al preoților se manifestă în toate. Nici „cele mai mici ale acestui meșteșug nu le știu: prosomiile, soroacele și cu mult mai vârtos semnele soroacelor…”, ceea ce, consideră autorul, este un lucru de ignoranță foarte gravă.

Lipsa pregătirii teologice a preoțimii a fost o cauză ce ducea la săvârșirea unor abateri, la greșeli de practică liturgică și la încurajarea superstițiilor în popor. De aceea cărțile de învățătură pentru preoți din secolele XVII – XVIII, dau instrucțiuni menite să înlăture aceste lipsuri. De asemenea, se dau dispoziții scrise ca preoții să vegheze la păzirea credincioșilor de diferite practici magice, care aveau un efect nefast în viața spirituală a comunităților, îndeosebi de sate. Astfel episcopul unit Petru Pavel Aron (în „Păstoriceasca datorie…”, Blaj, 1759), atrage atenția preoților din Ardeal spunându-le: „Or avea grijă preoții și or porunci poporanilor să se păzească de tot felul de nelegiuiri, vrăjitorii, descântătorii, fermecătorie, vărsări de ceară…”.

Din păcate, episcopul unit combate și unele practici legate de cultul ortodox, de pildă: obiceiul ieșirii cu Sfânta Cruce între semănături, sărbătorile hramului bisericilor, colindele de Crăciun, privegherea la morți. Gestul acesta este un semn că uniația voia desființarea ortodoxiei românești în Transilvania cu tot specificul ei național, pentru că acțiunea de catolicizare să fie mai reușită.

Să încercăm în continuare să precizăm o serie de noțiuni care au legătură și al căror înțeles se răsfrânge asupra tradiției populare creștine. În primul rând ne referim la termenul de „rit popular”. Ritul a fost definit de etnologi, într-o formulare demult consacrată, drept un act sau o serie de acte care urmăresc eficiența în planul realității. De aceea riturile aparțin mai mult limbajului gestual, fiind astfel o componentă a obiceiurilor, elemente caracterizate prin poliglotismul limbajelor: gestual, verbal, muzical, coreic, plastic. Ritul recurge la un cod special, cel al gestului.

„Datinile populare” sunt oarecum sinonime cu obiceiurile și reprezintă o parte însemnată a tradiției de la cult, manifestarea acesteia conform cu anumite rânduieli păstrate în timp și consacrate în comunitate. Folcloriștii definesc obiceiul ca „un mod de acționare transmis prin tradiție, obligatoriu, legat de colectivitate și repetat în aceleași împrejurări”. Obiceiurile sunt manifestări care însoțesc toată viața omului în diferite împrejurări, mulțimea lor fiind pusă în evidență de culegerile și cercetările făcute la noi din veacul trecut și până astăzi, în mod deosebit odată cu dezvoltarea etnologiei ca știință a culturii populare.

Limba română a numit aceste manifestări multiple prin două cuvinte cu accepții sensibil diferite, dar în fond cu același conținut. În „Dicționarul general al limbii române moderne” aflăm următoarele explicații: „obicei” înseamnă „deprindere câștigată prin repetarea deasă a aceleiași acțiuni”, iar datină este „obicei sau desprindere consacrată în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni”. După o împărțire uzitată în folcloristica ultimelor decenii, domeniul obiceiurilor cuprinde și credințele populare, pe care unii le consideră simple emoții ale fanteziei religioase populare, iar alții cred că nu aparțin domeniului decât prin faptul că se întâlnesc în popor. De asemenea, alții sunt de părere că trebuie lăsate pe seama religiei și mitologiei, iar materialiștii le resping cu totul, ca fiind o formă de gândire falsă dominată de misticism și ocultism, credințele fiind considerate fără deosebire ca simple superstiții.

Pentru a elucida problema trebuie să avem în vedere modul de concepție al acestor forme populare. Credințele exprimă un „crez”, fie mai religios sau mai laic, în ceva. Acesta le conferă de la început caracterul de forme de încredere sufletească precum că anumite fapte, gesturi și acte sunt valide, bune sau rele, adică mărturisesc încrederea în efectul lor. De aceea, majoritatea credințelor se referă la capitolul de obiceiuri și rituri populare. Credințele au la bază în general experiențe concrete, pornesc de la o realitate spirituală, pe care o raportează la efectul ritual. Acesta le diferențiază de superstiții, care pornesc de la interpretarea unor elemente ale naturii înconjurătoare în sens greșit, ceea ce naște credințe false. Deși țin de o anumită mentalitate populară, superstițiile nu manifestă încredere în ceva, ci mai degrabă au ca mobil teama de efecte rele din lume, ca urmare a unei gândiri deformate asupra universului și lucrurilor ce înconjoară viața omului. Gheorghe Șincai ne dă câteva dintre superstițiile mai frecvente în popor într-una din cărțile sale.

Folcloriștii au categorisit cel mai adesea credințele populare împreună cu superstițiile, cum face Artur Gorovci, intitulând un volum „Credinți și superstiții ale poporului român”, fără o diferențiere clară. E adevărat că unele credințe populare exprimă de fapt niște superstiții, concepții false și invers, ceea ce creează adesea confuzii de apreciere corectă. Din punctul nostru de vedere, o împărțire poate fi făcută între credințele populare religioase și cele superstițioase, pentru a risipi orice îndoială asupra caracterului credințelor care nu exprimă o mentalitate oarecare, ci un mod de concepție asupra formelor de participare la cultul creștin, gândire care corespunde întru totul omului credincios. Apoi nu poate fi vorba despre o identificare sau o confuzie între formele cultului și cele populare, deoarece acestea din urmă nici nu au tendința de a intra în cultul oficial, cum se întâmplă cu unele inovații de pildă. Abaterile liturgice, îmbogățirile prin practici false ale slujitorilor ca și gesturile habotnice ale credincioșilor, nu țin de adevărata tradiție. Într-un studiu publicat de Pr. Prof. Ene Braniște se atrăgea atenția că există o mulțime de practici introduse la cult, în desfășurarea slujbelor, inovații „rele” și „aparente” sau unele bazate pe credințe greșite, la slujbe, la Sfintele Taine și la ierurgii. Acestea vin în contradicție cu temeiurile liturgice ale Bisericii noastre. Ele pot întreține cel mult o falsă evlavie și o religiozitate deformată, chiar dacă sunt practicate uneori de mai mult timp sau au devenit obișnuite în rândul credincioșilor dintr-o comunitate.

Cu atât mai mult cultul Bisericii nu se poate asocia cu practici oculte. Pr. Prof. Nicolae Necula precizează cu privire la misiunea preoțească: „De asemenea, nu vom admite îmbinarea rânduielilor bisericești cu practici populare, superstițioase, magice, care nu ar face altceva decât să compromită slujirea preoțească: deschiderea și ghicitul din „carte”, recomandarea de a arde lumânări cu flacăra în jos împreună, blestemul ca formă de răsplată a dușmanilor și altele”. În consecință, cultul nu poate fi denaturat cu aceste practici care sunt, de altfel o blasfemie adusă slujirii lui Dumnezeu: „Credința creștină și practica liturgică, spune același autor, nu sunt nici ghicitorie, nici magie, ci mărturisire dreaptă, rugăciune sinceră și curată, revărsare de Duh Sfânt”.

Biserica Ortodoxă de la noi deși a fost mai tolerantă față de tradițiile poporului în general, a luat totuși atitudine împotriva acelor forme străine de spiritualitatea poporului și dăunătoare credinței și moralității creștine. La noi au pătruns și unele practici de veche tradiție orientală, care s-au împământenit în popor devenind obiceiuri locale. Așa este de pildă ghicitul cu nuiaua, despre care scrie Gh. Șincai, și pe care îl întâlnim menționat de scriitorul Ammianus Marcellinus în secolul V d. Hr., la halloni, apoi ghicitul în cărți și icoane.

Tradițiile populare la cult au un alt caracter. Ele nu sunt nici magie, nici vrăjitorie, ci aparțin manifestărilor populare în cadrul ritual liturgic. Că tradițiile de acest fel se deosebesc de practicile magice de orice fel, o demonstrează și faptul că în unele cărți bisericești sunt arătate chiar pedepse pentru cei ce săvârșesc asemenea practici. În cartea „Șapte Taine ale Bisericii” tipărită la Iași în 1645, privitor la vrăjitori se spune: „ În 65 de capete ale Pravilei Marelui Vasile, au lăsat învățătură, cum vrăjitorul și acela ce sleiește ceara, sau aruncă cu plumbi, așijderea și acela ce va lega nunta, ce se zice, pe mire să nu se împreună cu nevasta-i, sau și alte meșteșuguri ce vor face cu vrăji, 20 de ani să nu se cuminece”. Problema este reluată în „Pravila lui Matei Basarab” (1652), în care se spune că „vrăjitorul și cel ce varsă ceară, sau plumb, cositor, sau carele leagă bărbatul și muiarea să nu se împreuneze, sau va face altfeliu de vrăjie, acela ani 20 să nu se cuminece”.

Motivul pentru care asemenea practici vrăjitorești erau condamnate, este explicat în cartea „Șapte taine ale Bisericii” astfel: „Să știți și care se cheamă vrăjitori: vrăjitori se cheamă care cheamă și scot pe diavoli de vrăjesc, să cunoască niscare lucruri neștiute sau alte răutăți ce fac să-și izbăvească inimii, după voia și pohta cea rea, cu carele vor să facă răutate și vătămare a niscare oameni drepți”.

Practicile considerate a fi săvârșite cu conlucrarea diavolului nu pot fi admise în viața creștinului sau a clericului. Cu atât mai surprinzător apare faptul că, un ierarh cărturar ca Antim Ivireanul, era acuzat de către dușmanii săi de „magie, vrăjitorie și lucruri satanicești”, el care se luptase pentru luminarea clerului din Țara românească și eliberarea de neștiință și ocultism. Evident că aceste acuze au fost formulate în mod nedrept, dar invocarea lor ne arată că în viața Bisericii erau socotite cele mai condamnabile.

În ortodoxia românească de astăzi, caracterul tradițiilor este eminamente creștin. Ele se diferențiază de orice practici străine de spiritul Bisericii și urmăresc un scop în general religios. Această trăsătură le distanțează de orice acte superstițioase, cu intenții neortodoxe, fie că sunt inițiate de preoți sau de credincioșii de rând.

2. Concepția religioasă veche geto-dacă și manifestările oculte.

Istoriografia modernă s-a preocupat însă de la începuturile ei de stabilirea zeității supreme a geto-dacilor, identificată ca fiind Zalmoxis, considerat ca divinitatea proprie a strămoșilor noștri. În ceea ce privește evoluția divină a acestuia, s-a afirmat că ea ar porni de la htonism la uranism, precizându-ne în acest sens: „…zeul principal al geto-dacilor, Zalmoxis chiar dacă va fi avut într-o perioadă foarte îndepărtată caracter demonic, htonian, în perioada de înflorire a civilizației dacice el avea cu siguranță caracter uranian, era zeu al cerului, cum a susținut Pârvan, nu al lumii subterane și al vegetației, cum susține, de pildă prof. I. I. Russu”. Referindu-ne la faptul că Zalmoxis, pe parcursul timpului a devenit zeu htonian, divinitate uraniană, s-a concluzionat astfel: „Gebeleizis deci, poate și Zalmoxis, separat sau mai degrabă sincretizați în perioada finală a religiei geto-dacilor, vor fi fost divinități urano-solare, caracterizând prin aceasta religia geto-dacică însăși”.

Numele „Gebeleizis” ne apare în acest context ca o a doua divinitate geto-dacică, iar legătura dintre aceste două divinități este reprezentată prin următoarea afirmație: „deși nu s-a găsit… nici un templu subteran, care să ateste cultul htonianului Zalmoxis, este de presupus faptul că după un interval de timp îndelungat „în perioada de înflorire a civilizației dacice”, precum și „în perioada finală a religiei geto-dacilor” htonianul Zalmoxis va fi luat locul lui Gebeleizis – devenind zeitate urano-solară – sau „poate”, „mai degrabă”, a sincretizat cu acesta, transformându-se în divinitate urano-solară, având atributul de a fi zeul suprem al geto-dacilor.

În lumina acestor considerații, este de presupus că zeul uranian primordial în epoca bronzului va fi fost Gebeleizis, iar paralel cu acest zeu, mai era adorat pe teritoriul Daciei de odinioară și un zeu subpământean, Zalmoxis. Ulterior, printr-o evoluție îndelungată, Zalmoxis va fi preluat prerogativele divine ale vechiului zeu suprem al cerului, al fulgerului și al securii duble, Gebeleizis, tronând de această dată ca divinitate urano-solară și confruntându-se cu aștrii și cu bolta cerească. În această nouă aureolă divină va fi fost poate cunoscut și adorat zeul Zalmoxis de către localnicii din munți, care i-au dedicat sanctuare și altare. Cu toate că întâlnim numele mai multor zeități de-a lungul timpului în viața religioasă a geto-dacilor, zeul suprem al acestui panteon de zeități era considerat Zalmoxis, care a preluat prerogativele vechi ale vechiului zeu, Gebeleizis pe care le-a depășit, fiind făcută chiar o identificare între cei doi zei, numele lor reprezentând simple atribute explicative ale puterii ori înfățișării divinității supreme a geto-dacilor.

Credința în nemurire era foarte puternică la vechii geto-daci. Această credință nu era o pierdere în lumea de dincolo și nici o întrupare în lumea aceasta (metemsomatoză), ci mergea efectiv în Împărăția fără de sfârșit, reală și necesară a lui Zalmoxe.

Religia traco-dacă nu s-a transmis prin frica de destin, prin forță sau sabie, ci din convingere, văzându-se în Marele preot și urmașii acestuia exemple de urmat. La rândul său, Marele preot avea autoritatea morală, nu-i era admisă greșeala și nici ereditatea – din vechi regi – dădea ucenicilor și credincioșilor siguranța transmiterii pruncilor nealterate de la cel care cunoștea tainele vieții și ale morții: Zalmoxis. Poporul român a moștenit din religia geto-dacă unele practici, dar, după ce am văzut, strămoșii noștri nu-și justificau credința prin destin, de unde provin toate încercările oculte, ci printr-o viață în lumea de dincolo, la Părintele luminilor, Zalmoxis, care poseda secrete veșnice. Strămoșii noștri foloseau unele ocultisme nu pentru a atrage divinitatea, ci pentru a intra în comuniune cu ea, care este cu totul altceva. Aceste practici oculte care existau la daco-traci și apoi la romani au fost aduse de popoarele migratoare în mileniul I î. Hr. Acestea au influențat, dar nu au fost însușite de către strămoșii noștri pentru a-și părăsi obiceiurile lor și de aceea nu pot fi confundați xxxxxxxx religiilor păgâne, cu preoții și slujitorii lui Zalmoxis, Deceneu etc.

Caracterul misteric al lui Zalmoxis și faimoasa sa doctrină a imortabilității, care îi impresionase atât de mult pe greci, au fost completate, după cum spunea Mircea Eliade, de interesul crescând pentru medicină, astronomie, mistică și magie.

Pe de altă parte, dacii aveau o serie de credințe magice și inițiatice concretizate îndeosebi printr-un element de unitate al tuturor acestor credințe. Acest element este constituit ca experiența magico-religioasă a solidarității mistice cu lupul, oricare ar fi mijlocul utilizat pentru a obține: antropofagie, inițiere prin îmbrăcarea pielii, beție ceremonială, jaf etc. O parte din această moștenire a supraviețuit sub forma de obiceiuri populare și creații folclorice, în aceste regiuni prin excelență conservatoare care sunt în Balcanii și Carpații. Nu ne gândim numai la credința în vârcolaci, ci și la anumite obiceiuri și, mai ales, la folclorul despre lupi. Sfântul Sava și Sfântul Teodor al Iugoslaviei, Sfântul Petru în România sunt considerați ca patroni ai lupilor.

Trăsăturile caracteristice ale cultului lui Zalmoxis erau de tip misteric și eshatologic. Putem deci să ne gândim că credințele relative la Zalmoxis și la cultul său au fost absorbite și radical transformate de creștinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranța de-a obține nemurirea, având ca model un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creștini. Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – eshatologie, inițiere, ascetism, erudiție de tip misteric (astrologie, terapeutică, theurgie) – încurajau apropierea de creștinism.

După cum am arătat, manifestările oculte se regăsesc ca preocupări în viața religioasă a strămoșilor noștri geto-daci, ca influențe inevitabile din partea popoarelor migratoare, însă modul și scopul pentru care acestea erau folosite se deosebea de cel actual, utilizat în scopul înșelării buneicredințe a oamenilor ca ispită a diavolului.

Multe din aceste manifestări oculte păgâne s-au perpetuat în eresuri și superstiții milenare în teama unora de semne și de consecințe fatale în iluzia că pot înlătura răul prin mijloace apotropeice sau că pot asocia puteri ascunse la realizarea unor dorințe nu întotdeauna mărturisite, în ușurința cu care atâția oameni – și nu doar cei simpli – păstrează idei greșite și recurg la serviciile de „văzători” ale profesioniștilor ghicitului, deoarece păgânismul oficial, care a fost biruit de creștinism, se deosebește oarecum de cel popular, iar acesta din urmă n-a fost înlăturat cu totul din credințele și practicile tuturor oamenilor.

3. Pericolul practicilor oculte și superstițioase. Lupta împotriva obscurantismului mistic – lupta pentru pace.

Deși în epoca modernă știința a făcut progrese enorme și a explicat nenumărate lucruri care până aici se tâlcuiau în mod superstițios, totuși superstițiile persistă chiar în cercurile și societățile cel mai înaintate din punct de vedere cultural. Analizarea științifică a transformărilor care se producă în conștiința omenească, ne arată că procesul de primenire a conținutului conștiinței nu se ține la pas cu procesul de transformare a condițiilor materiale de viață ale omului, proces care face ca știința să mai rapid decât conștiința. Față de evoluția științei, determinată prin schimbarea forțelor de producție și a raporturilor de producție, conștiința umană rămâne mereu în urmă, așa încât în conținutul ei stăruie încă multă vreme elementele însușite prin tradiție și numai printr-un proces mai lent, în care acestea opun o dârză rezistență, cuceririle științei ajung să se infiltreze și să cucerească terenul conștiinței.

În felul acesta se explică faptul că alături de știință continuă să dăinuie superstițiile. Misiunea științei în luptă cu superstițiile este foarte anevoioasă, iar pătrunderea adevărurilor științifice în conștiința umană și expulzarea superstițiilor prin acestea, este o operă căreia i se opune rezistență, căci culturalizarea reclamă eforturi mari, muncă bine chibzuită, răbdare și stăruință deosebită.

Prezența superstițiilor în conștiința oamenilor creează un climat de obscurantism mistic, refractar progresului, iar acest climat, la rândul lui, oferă superstițiilor terenul cel mai propriu pentru menținerea și dezvoltarea lor, încât, am putea spune, că ele creează, de fapt, obscurantismul mistic, iar acesta alimentează superstițiile.

Într-adevăr, atmosfera pe care o creează prezența superstițiilor și diferitele practici oculte, trebuie să fie numită o atmosferă obscurantistă, o atmosferă de întuneric și de întunecare a minții, pentru că ea este diametral opusă aceleia de lumină și de luminare a minții, pe care o creează știința și adevărurile ei. Atmosfera creată de superstiții face ca alături de luminile științei să se ridice umbrele, fantomele întunecate ale misterului și ca acestea chiar să copleșească uneori adevărurile luminoase și limpezi ale științei.

Această atmosferă face ca oamenii, în loc să se conducă după făcliile științei, să se orienteze după închipuiri. Ea face ca oamenii, în loc să vadă limpede drumul pe care trebuie să meargă, să-l presare cu tot felul de năluciri și să îmbrace orice acțiune firească și normală a lor în cele mai grotești veșminte. Ea parcă înlocuiește mereu viața normală, cu cea de carnaval. Ea face ca oamenii, în loc să-și vadă de treabă, încrezători în rostul muncii lor, în puterile lor, șă-și piardă încrederea în ei înșiși sau să cadă în reverii mistice, în loc să se dedice muncii pozitive, creatoare.

Totul se îmbracă în mister, totul devine mistic, ocult, ascuns, de neînțeles, dar cu toate acestea de urmat, din pricina fricii pe care le-o inspiră necunoscutul, nebănuitul, acționat de puteri misterioase. Lăsat sau azvârlit într-o astfel de atmosferă de obscurantism mistic omul devine fatalist, se abandonează întâmplării, devine pesimist și-și așteaptă la diverse soroace, norocul sau nenorocirile, pentru evitarea cărora e convins că nu poate face nimic, și ca urmare, nici nu întreprinde nimic. Trăind într-o astfel de stare, omul dezarmează în fața vieții, își orientează viața spre pasivitatea consumatorilor inconștienți de destin, își istovește puterile creatoare, își pierde conștiința puterii și a valorii umane, devine o simplă piesă sau unealtă în mâinile oricui. De aici, primejdia decăderii continue a omului, primejdie ce nu poate fi înlăturată decât prin proiectarea luminilor științei în bezna obscurantismului mistic.

Profilaxia antisuperstițioasă, întreprinsă prin acțiunea de răspândire a culturii în masele mari ale poporului, este necesară și eficace pentru redresarea morală, pentru scoaterea din inerție, pentru smulgerea din brațele obscurantismului mistic a unei mari părți a poporului nostru. Numai ridicarea nivelului științific-cultural al poporului poate să-l ajute pe acesta să-și echilibreze credința religioasă, să o plivească încetișor de buruienile superstițiilor și obscurantismului mistic, ca astfel să-și poată face din ea un reazim și un auxiliar al progresului, al unei vieți descătușate din servituțile credințelor deșarte, al unei vieți liniștite, senine și fericite.

Superstițiile și obscurantismul mistic au ținut în întuneric și în letargie o bună parte a poporului nostru, pentru că ele orientează inevitabil, în sens negativ, rostul vieții umane, ele orientează antisocial, anticultural și antiprogresist, constituind prin aceasta una din manifestările cele mai reacționare și mai primejdioase pentru orice popor. Ele trebuie privite și sub raportul influenței lor asupra relațiilor sociale și economice din sânul oricărei societăți, deoarece determină o anumită atitudine în aceste relații, o atitudine de pasivitate care face pe oameni, fie să nu dorească nici o schimbare, nici un progres, nici o îmbunătățire a traiului lor, fie, mai ales, să nu îndrăznească să întreprindă nimic în acest scop sau să dezarmeze în luptă și să accepte mai bine totul în chip fatalist.

Datoria oricărui creștin este de a participa la lupta pentru combaterea superstițiilor și a obscurantismului mistic și astfel se va situa pe linia justă a dezvoltării vieții poporului nostru și a consolidării frontului păcii.

PARTEA A II-A

MANIFESTĂRI ȘI PRACTICI OCULTISTE.

CREDINȚE SUPERSTIȚIOASE.

1. Divinația sau pretinsa putere de a lucra cu „forțele divine”.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „divinație” provine de la cuvântul „divinatio”, care are înțelesul de cunoaștere a gândirii și voinței divine. Divinația însăși, într-o definiție scurtă, este pretinsa cunoaștere și descoperire a lucrurilor ascunse, necunoscute. Unul dintre cei dintâi scriitori care au consacrat lucrări întregi divinației, o definește ca fiind „presensio et scientia rerum futurorum”.

În realitate și într-un sens mai larg, prin divinație se înțelege cunoașterea și descoperirea unor lucruri trecute, prezente sau viitoare, care se pot cunoaște pe calea simțurilor sau a raționamentului. Conform acestei afirmații, avem trei feluri de divinație: ghicirea trecutului, a prezentului necunoscut și a viitorului.

În sensul restrâns al cuvântului însă, prin divinație s-a înțeles întotdeauna numai pretinsa prezicere a viitorului, dar a unui viitor nedeterminat, a unor fapte viitoare care să nu fie legate cauzal de faptele prezente. Nu se poate considera deci ca divinație prevederea unor fapte viitoare prin cercetarea cauzelor care le determină. De pildă, prevederea felului cum va fi timpul, pe baza condițiilor atmosferice prezente, pronosticurile făcute asupra unei boli, pe baza simptomelor inițiale sau anunțarea sfârșitului unei bătălii, pe temeiul cunoașterii efectivelor de trupe și arme aruncate în luptă, toate acestea nu au nimic comun cu divinația, cu mantica sau ghicitoria, acea practică ocultă care pretinde că poate cunoaște viitorul îndepărtat pe alte căi decât cele ale înlănțuirii logice și cauzale dintre lucruri. Chiar la popoarele zis primitive s-a făcut întotdeauna această deosebire între ghicitoria propriu-zisă, ca practică magică, și cunoașterea anticipată, logică și uneori necesară, a viitorului determinat de cauze prezente, cunoscute. În societățile civilizate prevederea științifică a viitorului a devenit ceva obișnuit și necesar. Astfel, în meteorologie, în agricultură, în materie de strategie militară sau în medicină, pronosticurile au un rol considerabil.

De asemenea, nu trebuie să se confunde divinația cu profeție. Profeția este o revelație divină, este ceva extraordinar și supranatural. Profeția se deosebește fundamental de divinație prin conținutul ei, prin felul cum se produce, prin scopul și prin consecințele ei. Profeția este un fapt neobișnuit, excepțional, în timp ce divinația este o profesie, o meserie care se învață ca oricare alta. Circumspect, Biserica creștină a fixat, după veacuri de verificare, criteriile de deosebire dintre profeție și ghicitorie, dintre adevărata și falsa profeție.

Prin urmare, divinația este pretinsa cunoaștere și descoperire a unor evenimente viitoare sau a trecutului și prezentului necunoscut, fără ajutorul lui Dumnezeu și fără să se aibă în vedere legătura cauzală dintre fapte. Distincția este evidentă: una este preștiința omenească, care nu are nimic ocult în ea, ci este ceva științific, logic, rațional și alta este preștiința ocultă, ca pretinsă posibilitate de a cunoaște viitorul prin anumite tehnici speciale.

Metodele divinatorii folosite în preistorie erau, în general, asemănătoare cu cele practicate în antichitate și la popoarele necivilizate din ziua de astăzi. Se căutau, de pildă, semne prevestitoare în zborul păsărilor, în strigătul animalelor, în apariția unor fenomene meteorologice neobișnuite, în întâlnirea cu anumite persoane etc. Credința în semne prevestitoare este atât de puternică la popoarele necivilizate, încât ele nu întreprind niciodată o acțiune ale cărei semne sunt nefavorabile. Mai mult chiar, această credință puternică exercită asupra popoarelor necivilizate o influență psihică atât de profundă, în cât de multe ori prezicerile se împlinesc datorită autosugestiei. Sunt frecvente cazurile de indigeni cărora li s-a prezis moartea și au murit într-adevăr fără nici o cauză medicală.

La popoarele necivilizate, ca și la popoarele civilizate, divinația se face uneori într-o stare sufletească specială, provocată sau spontană. Această stare specială se creează de obicei prin descântec, prin hipnoză sau este pur și simplu o stare morbidă, o stare de exaltare patologică. Vrăjitorii popoarelor necivilizate au o adevărată artă de a-și provoca aceste stări de „transă”, prin zgomotul asurzitor al tobelor sau prin melodii ritmice foarte monotone și prelungite, prin dansuri frenetice și istovitoare, prin băuturi amețitoare sau afumări. Aceleași metode de divinație, îmbogățite cu altele noi, le întâlnim apoi în antichitate la toate popoarele, indiferent de gradul de civilizație pe care l-au atins.

O serie de practici divinatorii cu toate aspectele ce decurg din aceste practici sunt întâlnite și în țara noastră. Încercând să pătrunzi în viața spirituală a satului românesc, ți se oferă, la prima întâlnire cu țăranii, ca fapte de observație curentă, o sumedenie de credințe, obiceiuri, gesturi, expresii, rețete practice cu aspect magic sau diferite formule de incantație, toate acestea fiind adânc înrădăcinate în mentalitatea omului. Astfel, viziunea magică despre lume ne apare mult mai complexă și în același timp mult mai confuză decât viziunea omului de știință sau chiar decât aceea pe care ne-o dau simțurile noastre.

În toate domeniile culturii, problema cunoașterii, adică încercarea omului de a surprinde adevărul vieții, a format interesul central al tuturor timpurilor. Poeții, oamenii de știință, filosofii, teologii, toți cei dornici de a cerceta orizonturi noi – văzute sau numai prevăzute – au contribuit pe măsura puterii lor la considerarea adevărurilor câștigate până la ei sau la cucerirea de noi terenuri în domeniul cunoașterii. Alături de această muncă cinstită, la care își dau concursul atâtea strădanii ale minții omenești, intervine o nouă modalitate de cunoaștere, o falsă cunoaștere: cunoașterea ocultă. Omul a fost preocupat din cele mai vechi timpuri, după cum am arătat, de cunoașterea în special a viitorului său. Ocultismul nu este decât copilul hibrid al vechii arte magice și al unui curent pseudo-filosofic.

Existența diferitelor practici divinatorii de-a lungul timpului la toate popoarele, inclusiv teritoriul patriei noastre, își are adevărata origine în lucrarea diavolului.

Căutând să imite lucrarea lui Dumnezeu pentru a tulbura lumea și a o îndepărta de la adevăr, adeseori diavolul insuflă pe anumiți oameni posedați sau căzuți din dreapta credință cu diferite preziceri și ghicitori, prezentate sub înfățișarea unor adevărate profeții. Demonii au o deosebit de lesnicioasă putință de comunicare și de informare între ei, pentru care spațiul și materia le sunt piedică. Ne vedem astfel cu mult depășiți în posibilitățile noastre de cunoaștere asupra oamenilor și a lumii, posibilități de care dispun în schimb, în orice clipă, puterile nevăzute, și deci îngerii cei răi. Adeseori, falsele profeții se pot împlinii dar de cele mai multe ori nu se împlinesc și rămân mărturii mincinoase, căci Satana este tatăl minciunii. Ghicitoria faptelor prezente poate fi mult mai ușor practicată de șarpele cel viclean decât vederea în viitor.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că prezicerile se împlinesc uneori. De bună seamă că cu puterea Duhului Sfânt se împlinesc aceste preziceri, ci cu puterea diavolească, cu care cineva este pus în legătură de multe ori fără să-și dea seama. Anumite prevestiri de natură demonică se pot face și fără a recurge la anumite practici vrăjitorești, ci printr-o insuflare lăuntrică, a unor anumiți oameni posedați, din partea unui duh pitonicesc. Asupra unor asemenea manifestări se pot face următoarele presupuneri:

după toate probabilitățile, Ispititorul dispune de o anumită facultate psihică, proprie demonilor, ținând seamă că și demonii care au fost înainte îngeri de slavă și-au păstrat și după cădere o parte din înzestrările lor;

în săvârșirea prezicerilor, Ispititorul se poate folosi de combinarea unor elemente actuale, însă necunoscute nouă, proiectând consecințele probabile ale lor în viitor.

unele preziceri pot fi explicate ca urmare a unui plan pe care Satana l-a urzit să-l împlinească cu anumite persoane aflate în raza lui de acțiune și pe care el le stăpânește (total sau parțial) și cărora le poate insufla voința lui.

O serie de exemple din viața noastră contemporană ne arată că feluritele preziceri diavolești se pot împlini întocmai sub chipul unor adevărate profeții. Se cuvine remarcat faptul că aceste preziceri nu se identifică cu adevăratele profeții, insuflate din preștiința lui Dumnezeu, ci sunt lucrări ascunse și ticluite ale Satanei, prin mijlocirea unor slujitori ai lui, pentru a sădi astfel ispita în lume. După cum îngerii buni cunosc toate acțiunile și faptele oamenilor, tot astfel și îngerii astfel și îngerii răi ne cunosc acțiunile noastre, ale fiecăruia dintre noi â, iar noi, pe cale lăuntrică, primim inspirații și de la îngerii buni și de la cei răi. Este vorba de opțiunea fiecăruia dintre noi de a alege binele sau răul, cu toate consecințele ce decurg în urma acestei alegeri.

După cum unii adevărați sfinți și cuvioși, ca vase alese ale lui Dumnezeu, pot primi insuflări de la Duhul Sfânt, pentru a pătrunde în adâncul Sfintelor Scripturi sau pentru a face anumite profeții și a cunoaște gândurile și faptele tăinuite ale unor oameni, ca o lucrare de slavă pentru Dumnezeu, tot asemenea și falșii profeți, sub stăpânirea unor puteri pitonicești, pot vorbi cu ușurință, pot face prevestiri și multe semne ce produc sminteală în lume. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare, cu toate acestea proorocesc… Îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le revelează și le poruncește să proorocească. Pentru aceea se realizează toate câte spun ei. Dar și demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce se întâmplă departe, alteori prin conjunctură. Pentru aceea de multe ori mint și nu trebuie crezuți chiar dacă uneori spun adevărul. Ei cunosc Scripturile… Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forțeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi”.

Se poate constata din cele prezentate mai sus în câte feluri lucrează duhurile necurate asupra unor oameni posedați, care s-au rupt din legătura harică cu Dumnezeu. Faptul că asemenea semne reapar în vremurile de față din ce în ce mai des, își găsește explicația în însăși starea de păcat în care se află omenirea. O asemenea decădere duhovnicească prilejuiește Satanei toate posibilitățile de a lucra asupra lumii, prin îngăduința lui Dumnezeu.

Prezicerile pe care le fac cei care recurg la diferite moduri de divinație au de cele mai multe ori o explicație științifică care este verificată uneori prin experiență. Nu este nevoie deci să se recurgă la explicații oculte. Cazuri de indivizi care s-au îmbolnăvit, au suferit un accident sau chiar au murit la data anunțată de un prezicător s-au întâlnit adesea. Faptul acesta nu dovedește însă talentul prezicătorului, nici nu pledează în favoarea divinației, ci arată cât de mare este puterea sugestiei. Asupra unui om cu o sensibilitate exagerată, prezicerile unui ghicitor pot avea o enormă influență. Și cum, de obicei, nu recurg la procedeele magice de prezicere a viitorului decât cei ce cred cu convingere în adevărul lor, este firesc faptul că aceste convingeri, transformate în obsesii, se realizează adeseori. Cel căruia i s-a prezis sau a simțit apropierea unei nenorociri își creează o astfel de stare sufletească în așteptarea acestei nenorociri, încât nu-i de mirare dacă i se întâmplă nu una, ci un lanț de nenorociri, în care el nu va vedea, desigur, decât împlinirea riguroasă a prezicerii. De asemenea, nu-i de mirare că primitivul, căruia i s-a prezis de către vrăjitor moartea, moare într-adevăr la termenul anunțat.

Pe de altă parte, naivii care consultă pe prezicători sau cei care văd semne prevestitoare în cele mai mărunte lucruri și fapte, sunt atât de predispuși să vadă împlinirea semnelor, încât o găsesc cu ușurință. Privite sub impresia prezicerilor, a căror împlinire este așteptată cu certitudine, cele mai banale amănunte ale vieții zilnice devin realizări ale acestor preziceri.

O altă explicație, firească și logică, a prezicerilor și mai ales a presentimentelor împlinite, este faptul că, de cele mai multe ori, așa zisele presentimente nu sunt decât stări sufletești care devin cauza întâmplărilor și a acțiunilor noastre ulterioare. Cu alte cuvinte, omul vede și proiectează în afară ceea ce se întâmplă în realitate cu el însuși. De exemplu, un individ bine dispus, optimist, vesel, va trece pe lângă întâmplări și fapte triste, apăsătoare fără să le remarce. Dimpotrivă, un om prost dispus va vedea pretutindeni semne rele și prevestiri de nenorociri și insuccese. Cu această dispoziție sufletească va avea desigur insuccese și neplăceri, pe care le va atribui presentimentelor avute.

Pe de altă parte, multe fapte considerate ca semne prevestitoare nu sunt în realitate decât simptome precoce, care de cele mai multe ori premerg anumitor tulburări organice. Fals interpretate, aceste simptome se transformă și sunt într-o oarecare măsură semne prevestitoare. De pildă, strănutul a fost considerat în toate timpurile și la toate popoarele ca semn prevestitor, dar el este de fapt primul semnal al unei răceli sau chiar al începutului unei boli infecțioase. De asemenea, unele persoane cu presentimente rele, care arată o perturbare organică aflată abia la început. Se știe că unele boli nu încep prin dureri propriu-zise, ci printr-o stare generală neobișnuită numită în medicină indispoziție. Departe de a fi niște semne prevestitoare trimise omului de puteri oculte, toate acestea nu sunt, așa cum am arătat, decât simptomele precoce ale unor apropiate maladii.

Unele cărți celebre de divinație citează unele preziceri care și-au găsit împlinirea în viitor, dar numărul acestora este mic în comparație cu prezicerile neîmplinite de care nu se amintește. Faptul acesta, real și aproape general, duce la concluzia că aparentele cazuri extraordinare de preziceri realizate sunt decât simple coincidențe, potriviri întâmplătoare între faptul prezis și evenimentele care i-au urmat.

s-ar părea că astăzi, în secolul al XXI-lea nu mai este nevoie să vorbim despre divinație, această falsă prezicere a viitorului, care a jucat pe vremuri un rol important în viața tuturor popoarelor. Însă, constatăm că astăzi, mai mult decât oricând, se cuvine o cercetare amănunțită asupra fenomenului care ia amploare pe zi ce trece.

2. Chiromanția sau practica detectării soartei și viitorului în palmă.

Chiromanția sau practica detectării soartei și viitorului în palmă este o metodă divinatorie veche. Practicată de greci și de romani, ea era arta de a ghici în liniile mâinii influențele astrelor. După lungimea, profunzimea, culoarea și atingerilor acestor linii, se credea că se poate citi în toate amănuntele, caracterul și destinul cuiva. În acest sens, chiromanția împarte mâna în regiuni care poartă denumiri împrumutate din astrologie. Astfel, degetul arătător aparține lui Jupiter, cel mijlociu lui Saturn, inelarul lui Apollo, și degetul mic lui Mercur. Degetul mare numit în chiromanție degetul lui Venus, în limba latină se numește „plex”, adică puternic. În el se pare că se concentrează toată forța omului. De aceea, degetul cel mare e considerat ca reprezentând cea mai însemnată putere a creierului: voința, adică puterea morală care se opune instinctelor și simțurilor.

Liniile principale ale mâinii arată, după chiromanți, diferite trăsături ale caracterului sau diferite momente din viață. Astfel, linia vieții arată durat vieții cuiva, bolile pe care le va suferi și temperamentul. Linia capului ar fi în raport cu inteligența și ar arăta și eventualele dureri de cap, iar linia inimii ar arăta sentimentele. Pe lângă acestea, o mulțime de linii și liniuțe, puncte zăbrele, cercuri, pătrate și triunghiuri, pe care chiromanții le văd în palma cuiva, completează alfabetul chiromantic.

Mult practicată în zilele noastre mai ales de femei, chiromanția a avut și celebrități. Una dintre aceste celebrități a fost în Franța Madame de Thèbes, care avea curajul să publice anual profețiile sale. Ca toți prezicătorii, tot așa și această chiromantă celebră avea grijă să-și facă profețiile în silul cel mai echivoc cu putință, astfel ca prezicerile ei să se îndeplinească neapărat. Trebuie subliniat de asemenea faptul că Madame de Thèbes preciza evenimentele internaționale supă semnele citite în palmele clienților săi, dar ce legătură va fi fost între faptele de la Verdun, de pildă, și liniile din palma unor femei maniace, care mergeau la ea să le ghicească?

Este incontestabil că forma și aspectul mâinilor dezvăluie ceva din ocupația, temperamentul și caracterul cuiva. Profesiunea, felul de viață și temperamentul influențează mult asupra înfățișării și că toate acestea lasă trăsături fizice ușor de observat și de interpretat. Nu numai forma mâinilor, dar și ținuta, mersul privirea și cele mai mici gesturi, fără să conțină nimic ocult în ele, arată ceva din firea omului. Pianiștii, de pildă, și violoniștii se remarcă prin degetele lor lungi și subțiri, după cum mâinile pătate de substanțe chimice trădează ușor pe cei ce lucrează cu astfel de substanțe în laboratoare. Se cuvine remarcat faptul că toate acestea nu au nimic în comun cu „arta” chiromanției, care rămâne un procedeu divinatoriu fals și absurd.

Chiromanția sau chirologia este socotită, de știința cunoașterii felul de a fi, după cum forma mâinilor și a degetelor, după liniile pieli și a amprentelor digitale. Grafologia este știința de a cunoaște felul de a fi al cuiva, după înfățișarea corpului și a feței. Prenologia sau croniologia este știința după care se poate cunoaște caracterul, mai ales capacitatea intelectuală a cuiva, după unghiul facial, structura craniului și a creierului. Toate acestea au temelia în studiul natural, biologic și anatomic, unde se poate întrevedea ceva cu privire la persoanele în cauză, dar niciodată nu i se poate cunoaște cu precizie viitorul, așa cum pretind acei specialiști exaltași după ocultism cu înfățișare misterioasă și anormală.

Chiromanția este o pretinsă artă a ghicirii viitorului după liniile din palmă. Meșteșugul acesta este exercitat de anumiți ghicitori de pe la orașe și de unele țigănci de la sate, care susțin că pot prezice viitorul oricui, după asemănarea liniilor de pe partea interioară a mâinii, adică din palmă. Referitor la aceste aspecte, putem spune că, într-adevăr, între fizic și psihic, adică între trup și suflet, se știe că există o legătură foarte strânsă, influențându-se unul pe altul. Astfel după pretenția chiromanției, deși s-ar putea preciza care-i mâna poetului, fericitului, nefericitului, ambițiosului, zgârcitului, totuși viitorul omului nu poate fi prezis cu adevărat de nimeni.

Ghicirea viitorului în palmă este o practică divinatorie care pasionează persoanele mai tinere sau alți indivizi care au avut necazuri în cursul vieții și umblă disperați după explicații. Ea a devenit o deosebită pasiune și a fost folosită la babilonieni, asirieni, egipteni și apoi de către greci și romani, care aveau adevărate școli și grupări concurente de chiromanți.

Un aspect foarte important trebuie luat în considerare și anume faptul că de la încercările timide de „ghicire” a viitorului, de la empirismul religios și „secretul ființei umane” s-a ajuns acum la diagnosticarea unor boli cardiace și psihice. De la „obiceiurile” păgânești, de la practici „ascunse” s-a ajuns astăzi la o profundă cercetare medicală și utilizare în criminalistică cu mari perspective în viitor. Se exclud în acest sens cazurile unor persoane înzestrate cu magnetism special sau impulsuri ce se transmit prin intermediul mâinilor și produc liniște sufletească, vindecări de patimi și chiar alinarea unor boli cronice.

Reprezentanții deși ai poporului evreu posedau forța brațelor în transmiterea cuvântului sfânt. Mișcarea degetelor, în ritm sau difuz, au atras întotdeauna privirile curioșilor, mâna fiind considerată și luată în seamă ca instrument de știință și cultură de transmitere a talentelor. În Noul Testament, Mântuitorul folosește brațele în multe împrejurări. Cele mai sensibile fapte și minuni asupra Sa, asupra omului și asupra naturii înconjurătoare le face cu mâinile, transmițând acest har al forței Cuvântului Sfinților Apostoli și mai departe urmașilor acestuia acestora prin Taina Sfintei Hirotonii. Evident, practica chiromanției nu are nici o tangență cu adevărul științific sau cu hirotonia, ea fiind o practică în scop ascuns, de înșelare prin false preziceri a viitorului, fiind condamnată de Biserică și combătută cu toată puterea de știință. În diferite cazuri, tinerii care ascultă de „soarta” mâinii au ajuns la disperare, văzând că sfârșitul li se apropie, conform previziunilor. Din acest punct de vedere această practică ocultă ne apare ca fiind foarte periculoasă și trebuie cotată ca o îndeletnicire contrară legilor și moralei publice cu toate asigurărilor practicanților și clientelei lor că sunt „buni creștini”. Ea trebuie privită, de asemenea ca o practică a ispititorului, adică a diavolului, dată în vileag mai ales în „lepădările de satana” care se rostesc înainte de primirea Tainei Sfântului Botez.

3. Astrologia – „cititul” în stele în scopul cunoașterii viitorului.

O metodă de divinație tot atât de veche ca și chiromanția este astrologia, care a făcut o vastă carieră îndeosebi în Evul Mediu.

Ea este socotită ca fiind arta de a prezice evenimentele după aspectele și poziția planetelor în raport cu cele douăsprezece zodii ce parcurg pământul. Fixarea sau așternerea pe hârtie a acestor aspecte și poziții, cu explicarea lor în sens divinatoriu sau de prezicere, a luat numele de horoscop.

După toate probabilitățile, astrologia își are începutul în Mesopotamia, unde s-au descoperit, în faimoasa bibliotecă de la Ninive, tăblițe cu preziceri astrologice. De aici astrologia a trecut în Egipt, apoi la vechii greci și în sfârșit la Roma.

Din păgânism, astrologia a pătruns pe nesimțite și în lumea creștină, cu toată lupta dusă împotriva ei de unii dintre Sfinții Părinți și de împărații creștini. Încă din secolul al XVI-lea, o literatură astrologică de prevestire s-a răspândit și în straturile poporului nostru, paralel cu literatura apocrifă. Zodiacul, Rojdanicul, Trepetnicul și Gromovnicul au cunoscut o răspândire extraordinară la noi, cu toată condamnarea lor de către Biserică și pravile. Zodiacul este o carte populară de prevestire cu ajutorul constelației din momentul în care s-a născut cineva, Rojdanicul fiind de asemenea o carte populară de prevestire pe bază astrologică, în genul zodiacului nostru și al „horoscoapelor” din Occident. Trepetnicul este o altă carte de prevestire a viitorului după bătăile, clătirile, tremurarea sau zvâcnirile diferitelor părți ale corpului, iar Gromovnicul este și el o carte populară de prevestire, care explică ce vestește tunetul în diferite luni. Rojdanicul, Trepetnicul și Gromovnicul au pătruns în țara noastră prin sfera de influență slavă.

Astrologia a avut o mare înrâurire asupra diferitelor popoare și acest lucru se observă din faptul că și astăzi mai vorbim despre „lunatici”, „joviali” sau „marțiali”, desemnând prin aceste numiri diferite caractere de oameni, fără să ne dăm seama de originea astrologică a expresiilor pe care le folosim. Urmele adânci lăsate de literatura astrologică de prevestire în sufletul poporului nostru se văd din rolul pe care îl au în basmele noastre „cititorii în stele” sau din expresiile „vai de steaua lui”, „rea zodie mai are!” etc, iar zilele săptămânii, pe care astrologii le socoteau ca fiind dominate de o anumită planetă, poartă până astăzi numele acestor planete: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venera, Saturn.

Astrologia a avut reprezentanți de seamă în Evul Mediu. Junetin din Florența, Robert Fludd și medicul Morin de Villefranche au fost socotiți ca cei care au pus ordine în zăpăcelile care cuprinseseră vechea știință, căci venise un timp de scădere a priceperii pentru astfel de teme. Junetin fusese în grațiile Caterinei de Medicis prin remarcabilele lui preziceri astrologice. Fludd este remarcat că a îmbogățit știința prin mulțimea observațiilor sale, iar Villefranche stabilește că momentele nașterii normale a omului sunt determinate în destinul său. El precizează influențele binefăcătoare și răufăcătoare ale planetelor principale, celelalte corpuri cerești exercitând mai puțină înrâurire din cauza depărtării lor. Astrologii socotesc că nu trebuie să primim aceste înrâuriri drept cauze, ci mai degrabă ca niște indicații, pentru că omul nu se naște decât acolo unde trebuie și la timpul hotărât, când constelațiile iau poziția ce corespunde soartei lui. Fazele marcante ale destinului tind a se produce cum le prezintă aspectele astrelor, dar nu trebuie neapărat să se producă, pentru că nu avem anumite înclinări, pentru că suntem născuți sub un anume cer, din contră, ne năștem sub acest cer tocmai fiindcă avem aceste înclinări, poate din altă viață.

Prezicerile astrologice pornesc de la ideea că planetele, stelele și constelațiile care odinioară erau considerate ca divinități, au o influență determinantă asupra oamenilor și a tuturor evenimentelor care au loc pe pământ. Prin urmare, viața omului, de la naștere până la moarte este considerată ca legată de stele și tot ce se întâmplă este scris pe cer. Astrologii socotesc că influențele planetelor nu pot imprima direcții, ci sunt numai semnalizatoarele destinului în general. Aceste semnalări nu puteau fi identice pentru toți născuții din același moment și cu modificările adaptabile mediului și poziției în care ei vedeau lumina zilei. Amănuntele nu puteau fi indicate, căci jocul voinței, în desfășurarea mediului înconjurător, nu este de neglijat. Factorul astral nu este determinat și nu guvernează total peste ceilalți factori.

Citirea stelelor și deci a soartei omului astrologii o fac prin horoscop și prin interpretarea lui. Horoscopul arată poziția astrelor în momentul nașterii cuiva și de această poziție atârnă desfășurarea vieții unui individ. Ei susțin că planetele stăpânesc destinul oamenilor și imprimă influențele lor asupra moralului, psihicului și fizicului lor în tot cursul vieții pământești. Corpurile cerești sunt împărțite în două categorii: planetele rătăcitoare și stelele fixe. Printre planetele rătăcitoare sunt considerate în mod convențional, în astrologie, Soarele și Luna. Aceste două astre sunt numite și „luminătoare”, pentru că acțiunea lor are o însemnătate primordială în constituția mentală a omului. Ființa omenească va poseda o putere cu atât mai mare cu cât armonia dintre aceste două astre va fi mai puternică. Celelalte planete rătăcitoare sunt în legătură cu Soarele și acțiunea lor este cu totul reflexă, ele fiind în număr de cinci. Planetele Venus și Neptun nu intră în majoritatea studiilor astrologice. O altă împărțire a celor șapte planete este cea în planete pozitive sau electrice și în planete negative sau magnetice.

Un alt fenomen legat de previziunile astrologice îl constituie așa numita astrologie aplicată care stă în legătură cu metoda homeopatică. Ideea de bază ar fi că atunci când starea sănătății se alterează ar fi vorba, în principal, de un deficit al uneia din cele douăsprezece săruri, câte una pentru fiecare zodie, care guvernează anumite părți ale corpului, de unde și sensibilitățile respective, iar un alt aspect este acela că planeta guvernantă a destinului fiecăruia dintre noi, precum și cel puțin încă o planetă puternică în horoscop își trădează prezența, încărcătura și influența lor într-o simplă semnătură a unui individ, conform unui studiu de grafologie al franțuzoaicelor Juliette de Dietrich și Ariette Dugos.

În ceea ce privește originea zodiacului, am văzut că ea se află în lumea orientală, de unde au venit Magii la Nașterea Domnului „de la Răsărit”, unde exista o preocupare străveche în știința astrologiei. Preoții caldeeni, vrăjiți de măreția cerului înstelat și de armonia constelațiilor au ajuns să desprindă pe cer zodiile, pe care le considerau ca divinități, apoi să stabilească semne zodiacale și, după îndelungi observații să stabilească influența pe care le au aceste zodii asupra pământului și vieții omului. Încă în Babilon era un întreg sistem de determinism astral. În săpăturile efectuate pe ruinele vechii cetăți Ninive, s-au găsit o serie de tăblițe cuneiforme scrise sub porunca regelui Sargon I, cu preziceri astrologice, ca de pildă aceasta: „Când constelația Ursei se întoarce, nenorocire peste întreaga țară”.

Din Caldeea, astrologia a trecut într-o direcție în Egipt, unde s-a aplicat pe fondul autohton, și în alta spre Grecia Antică, pe căile de comunicații ale lui Alexandru cel Mare. De asemenea, mai târziu, când Roma a ajuns o putere imperială, influențele orientale au adus astrologia caldeeană și în „cetatea eternă”. Ammianus Marcellinus (în sec. IV) mărturisește că pe timpul său mulți romani nu mai credeau în zei, ci în constelații.

În ținuturile noastre, după unii cercetători, astrologia pare să fi pătruns de timpuriu prin elementele militare ale colonizației romane în Illyricum și prin negustorii sirieni din porturile pontice, iar după alții ea a existat cu mult înainte, la geto-daci. Urme sigure despre zodiac au fost descoperite pe un medalion de ceramică la Romula, dedicat cultului solar de origine siriană. S-au păstrat bine semnele pentru zodiile Fecioarei, Leului și racului, care încadrează pe zeul Sol (Sol invinctus). Cu toate elementele ei superstițioase, aceste urme din credințele religioase astrale au prins rădăcini atât de adânci în primele veacuri creștine în imperiul roman și apoi în Bizanț, încât împărații au luat atitudine fermă împotriva lor. În anul 357, Constantin cel Mare interzice, printr-un edict, consultarea astrologiei: „Nimeni să nu cerceteze… astrologia… pe caldeeni, pe magi și pe ceilalți pe care vulgul îi numește păgubitori, nici ei să nu urzească ceva în această privință. Veșnic divagata curiozitate a tuturor să înceteze”.

Împăratul Honorius a dat un edict, poruncind chiar izgonirea astrologilor din Roma și distrugerea acestui fel de cărți: „Despre măsurile de a-i izgonii din Roma pe astrologi și pe toți nechemații de acest fel de a le arde manuscrisele”.

În lupta împotriva astrologiei, inițiată de împărații creștini, s-au implicat și părinții Bisericii. În secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie intitulată „Pentru mincinoșii prooroci și cei fără Dumnezeu eretici” spune: „Că ce creștini sunt aceia care păzesc basmele jidovești și elinești și ursitoriile și vrăjile și astrologiele și fermecătoriele și adevăratele obiceiuri de zile, și de luni și de ani, și trepetnice și cuviruri și glasuri de păsări și ceia ce aprind lumini la fântâni și să scaldă, și ceia ce păzesc întâmpinările…”.

Această atitudine împotriva tuturor formelor de ghicire în zodiac, inițiată începând încă din secolul IV de Biserică și de conducerea politică, a contribuit ca indicele de cărți oprite de a fi citite de către credincioși, să fie trecute alături de legendele apocrife și cărțile astrologice. Astfel într-un indice păstrat în Biblioteca Academiei Române, intitulat „Cărțile ereticești care nu se cade a le citi credincioșii direptu”, sunt date și Astrologul, Gramovnicul, Fulgernicul, Socotitorul de vise. Din listele de cărți proscrise, dispozițiile de a fi oprite cărțile acestea au trecut în Pravile de legi bisericești. În „Cele șapte Taine”, a lui Eustatie biv logofăt, tipărită de Mitropolitul Varlaam, cu cheltuiala domnului Vasile Lupul în 1644, se dă hotărârea Sinodului de la Ancira, contra „celor ce caută în stele” sau „facu alte meșteșuguri să cunoască mișcarea lucrurilor neștiute… Așijderea ceia ce-și socotesc ziua întru care s-au născut și zicu c-au fostu bună sau rea și aceștia să aibă canon 5 ani”. Cu toate acestea cărțile populare introduse de noi începând din secolul al XVI-lea, venind de la bizantini și de la slavi, au circulat în rândul credincioșilor, și, mai mult, s-au răspândit chiar în mediul bisericesc. Unele au fost copiate de preoți și călugări, întrunite din secolul al XVIII-lea în manuscrise comune, sub numele de „Calendariu”, cunoscut până în zilele noastre în popor precum „Calendar tipărit pe 100 de ani”, apoi pe 112 și 140 de ani și s-au tipărit în secolul al XIX-lea în teascurile Mitropoliei Iași.

Credința în prevestirile acestor „calendare” a fost atât de puternică încât a devenit o formă de cult, ținând spiritul religios din unele comunități, mai des în popor și în general în mediul puțin cultivat, într-un fel de încredere totală în ceea ce se considera ca o descoperire a lui Dumnezeu în prevestirile făcute. Din mediul popular sau călugăresc, în mod neoficial, zodiacul a pătruns în arta liturgică. În pictura mânăstirilor Voroneț, Moldovița, Humor și Sucevița, apar semnele zodiacale zugrăvite la exterior, în partea de vest, deasupra scenei Judecății de apoi, probabil ca un simbol a sfârșitului timpului sau sfârșitul veacurilor, când are loc judecata.

Mai nou, imaginile zodiacale au fost introduse și în cărțile de cult tipărite la noi (în Liturghier, la sinaxarul lunilor, apoi și în unele calendare), ceea ce constituie o inițiativă nu numai necanonică, dar și împotriva spiritului liturgic autentic. Dacă apreciem acțiunea în lumina eforturilor Bisericii de a lupta împotriva acestor tradiții neortodoxe, atunci faptul devine o renaștere a unor credințe arhaice, de influență păgână, păstrate în adâncurile spiritualității populare de influență străină. În formă scrisă, la noi, putem crede că influența a venit din mediul bizantin sau athonit, cu contribuția slavilor, deși mânăstirile noastre nu erau străine de acest mod de prevestire a viitorului.

Pe de altă parte, imagistica zodiacului a împrumutat unele elemente mitologice foarte vechi (Scorpionul, Săgetătorul, Racul, Țapul), unele care se regăsesc în simbolurile Evangheliștilor (taurul, leul), iar peștele în simbolul primilor creștini.

Originea lor orientală este demonstrată și de faptul că toate aceste semne devin în imaginația arhaică elemente acvatice, probabil ca u ecou al concepției nașterii lumii din apă, întâlnită în cosmogoniile asiatice.

Toate preocupările astrologice nu au nici un temei clar care să le susțină. Ele pot fi combătute atât din punct de vedere teologic, cât și din punct de vedere științific. Pe de o parte, Sfânta Scriptură cuprinde o serie de texte în care observăm că astrologia cu toate ramurile ei și preocupările acesteia este interzisă a fi practicată, deoarece de cele mai multe ori s-a dovedit a fi o simplă speculație cu scopul înșelării bunei credințe a oamenilor. În cartea Înțelepciunii lui Solomon citim: „Deșerți, mincinoși, sunt oamenii care au socotit că luminătorii cerului (soarele, luna, stelele) sunt dumnezei, cârmuitorii lumii”, iar proorocul Ieremia arată că citirea și ghicirea în stele este urâciune înaintea lui Dumnezeu, Care va pierde pe cei ce fac asemenea fapte. Marele proroc Isaia, prezicând prăbușirea Babilonului căzut în diferite superstiții, înfruntându-i le zice la toți să ceară, să apeleze la astrologii lor, spre a-i mântui, spunând: „Să se scoale, să iasă la iveală, să te mântuiască pe tine cei ce împart cerul, prezicătorii după stelele cerului, după luna nouă să spună ție ce va veni asupra ta. Iată-i ca pleava pe care o mistuie focul, așa vor ajunge ei…”.

Numai Dumnezeu cunoaște viitorul fiecărui om. Ocultiștii, cu presupusele lor cunoștințe ascunse, misterioase, pretind că influențele planetare sunt un fel de destin asupra vieții omenești. Susținerile acestora se potrivesc cu popularele credințe deșarte, după care fiecare om s-ar naște sub o stea bună ori rea, care-i în strânsă legătură cu soarta lui. Apunerea stelei aceleia, după credința lor superstițioasă, arată stingerea norocului, iar căderea ei arată moartea lui.

Majoritatea locurilor scripturistice arată că nu planetele sau zodiile înzestrează pe oamenii ce vin în lume, cu felurite firi, daruri, viețuiri și vârste, ci numai Pronia dumnezeiască la care contribuie și fiecare om, prin felul înclinării lui, la bine sau la rău.

Pe de altă parte, previziunile astrologice stau în contradicție și cu concepțiile științifice, pe baza cărora aceste previziuni nu pot fi explicate în mod rațional și logic. Asemenea concepții stau în contradicție cu succesele științei și culturii, deoarece ele se transmit pe cale orală de acei oameni care viețuiesc pe pământ abandonându-se fatalității în loc să lupte pentru viitorul și fericirea lor.

Teritoriul țării noastre a devenit un teren prielnic pentru ca cei mai în vogă vânzători de iluzii din întreaga istorie a obscurantismului și divinației (astrologii și făcătorii de horoscoape) să-și desfășoare activitatea în cadrul legal, cu toate că înainte de Revoluția din 1989ei nu aveau starea de legalitate necesară activității lor.

La nivelul cunoștințelor actuale, prezicerile astrologice sunt realmente caraghioase. Horoscoapele se întemeiază, în definitiv, pe cea mai evident falsă relație din câte pot să existe: relația de cauzalitate dintre aștrii și cele ce se petrec cu ființele de pe Pământ. Astrologii afirmă că aștrii ar avea influență decisivă asupra destinului, poziția lor în momentul nașterii omului putând determina cu anticipație și în mod absolut caracterul acestuia cât și principalele evenimente ale vieții sale. Horoscopul nu este altceva decât interpretarea temei natale prin stabilirea poziției aștrilor, în special a zodiacului și a planetelor în momentul nașterii. Ca și la cărțile de joc s-a atribuit fiecărei planete una sau mai multe semnificații care, interpretate în raport cu ziua nașterii dau horoscopul. Ei care se ocupă de acest lucru știu cât de hazlii pot deveni aceste alăturări de semnificații și corelări, care ajung să se contrazică. Un exemplu ar fi edificator: cineva născut în zodia Berbecului ar trebui să fie un om hotărât, întreprinzător și ferm, după zodiac. Dar, dacă la naștere Soarele se găsea în Berbec, iar Luna în Gemeni? Corelația dă clar: nehotărâre și lipsă de tenacitate. Iată contradicția.

Ca în orice divinație indicațiile horoscopului rămân orbitoare, reprezentând forma sofisticată, dată cu pleiada științifică a unei rentabile șarlatanii. Această șarlatanie durează de circa 24 de secole. Strabon spunea că există în Babilonie o tagmă sau o colonie se filosofi băștinași, numiți „caldeeni”, care se îndeletnicesc mai ales cu astronomia. Unii dintre ei și-au făcut meserie din alcătuirea horoscopului, însă ei nu au încuviințarea celorlalți.

Se observă că de atunci ramura științifică a „căutătorilor în stele” dezavua pe „sora” ei, care transforma știința în minciună vândută la tarabă. Se înțelege că după două milenii și jumătate această dezavuare ar trebui să însemne lichidarea șarlataniei.

Cu toate că știința și religia a dat lovituri decisive diferitelor concepții oculte și superstițiilor, șarlatania continuă să existe și să prolifereze sub ochii noștri îngăduitori ai oficialităților, transformându-se, în multe țări occidentale, din bufonerie în dramă, drama înrobirii obscurantiste a spiritului unui număr incredibil de oameni. În SUA, Anglia, Franța și chiar în țara noastră există societăți de astrologie și se editează reviste ale acestora. Astrologii dețin birouri speciale și dispun de agenții de publicitate proprii, precum și de o largă reclamă din partea presei. Există reviste și publicații care nu-și asigură existența decât prin publicarea horoscoapelor. Unele posturi de televiziune fac reclamă intensă starurilor întru horoscopie. Vânzătorii actuali de „planete” au depășit condiția tarabei și au devenit „specialiști” cu cifre de afaceri de milioane. Corifeii din domeniul astrologiei au apărat întotdeauna concepțiile lor greșite, venind în sprijinul acestor acțiuni ale lor cu diferite argumente. De pildă, violenta și caustica Elisabethe Teissier, autoarea cărții „Nu ardeți vrăjitoarea” s-a ridicat prin această scriere polemică împotriva televiziunii franceze, care i-a anulat o emisiune pe care i-o dedicase inițial, celebrei astroloage, jenată că televiziunea s-a înrolat în frontul firesc de luptă împotriva obscurantismului și superstițiilor, împotriva practicilor divinatorii fără nici un suport științific și religios. Ea afirma că astrologia ar permite mai buna cunoaștere a caracterelor umane, pentru că „există o ereditate planetară”. După știința ei, printr-o serie de calcule, efectuate cu minicalculatorul de buzunar, de pildă, se poate prezice viitorul fiecărui om de pe glob. Cum rămâne cu destinul diferit a doi gemeni? Sau acela a doi copii născuți în aceeași localitate și la aceeași oră, diferențiați de condițiile de viață și de cadrul familiei? Conform horoscopului astroloagei mai sus amintite, aceștia ar trebui să aibă destine la fel.

Marele Cicero ridiculiza, cu nobilă ironie, în cartea sa „De divinatione” astrologia, arătând că orice om cu mintea normală nu poate admite ca toți cei care au pierit în lupta de la Cannae să se fi născut în aceeași zi, la aceeași oră și în aceeași localitate, spre a putea împărtăși, conform astrologilor, aceeași soartă.

Îmbinând cele mai noi cuceriri ale ciberneticii cu erorile și ignoranța evului mediu – releva „La Quotidien du Paris” – „industria” astrologiei este capabilă să debiteze aproape instantaneu „portrete zodiacale” și „previziuni” pe 6-12 luni, „revelații” privind sănătatea, evoluția sentimentelor, succesul în profesie etc. O armată de redactori și programatori lucrează la elaborarea unor răspunsuri echivoce, care „ghicesc”, în funcție de tarif, „perspectivele” clientului.

O serie de alte publicații, cum ar fi revista vest-germană „Stern”, ziarul „Le monde”, revista americană „The Humanist” se ridică împotriva astrologiei. Din ultima cităm un fragment edificator: „Psihologii nu găsesc nici o dovadă că astrologia ar avea vreo valoare oarecare ca indicator al unor tendințe trecute, prezente sau viitoare, în viața personală a cuiva. Astrologia reprezintă o evadare nesănătoasă din problemele persistente ale vieții de fiecare zi. Alte soluții trebuie găsite de oamenii care suferă ca urmare a pierderii cuiva drag sau datorită temerilor provocate de insecuritatea personală sau economică”.

Un răsunet de proporții l-a avut declarația semnată de 186 de savanți, printre care și 18 laureați ai Premiului Nobel, intitulată „Obiecții astrologiei”, în care este evidentă concepția contra astrologiei, arătându-se și efectele negative asupra societății.

Trebuie făcută o delimitare clară între avantajele astronomiei și dezavantajele astrologiei ca practică ocultă. Putem spune că este firesc să cercetezi fantastica panoramă a bolții albastre este necesar să cunoști mersul planetelor și matematica cerească, este bine să studiezi mișcarea de rotație și de revoluție a Terrei și este condamnabil ca cineva să găsească „specialistul” și să-i ofere informații cu privire la viitorul său. Pe lângă partea ocultă a astrologiei, cercetarea cerului a dus la rezultatele astronomice ale zilelor noastre inclusiv zborul omului în cosmos. De asemenea, cercetarea amănunțită a zodiacului, secretele și ciclurile lui, au pus temelia calendarului care, perfecționându-se, a ajuns la măsurarea exactă a timpului pe scara civilizațiilor și de aceea cei care au studiat astrele în vederea obținerii unor certitudini au fost înregistrați în istoria astronomiei, spre deosebire de cei care, prin intervenția interesului și seducției, au interpretat într-un mod tendențios datele științifice punând rezultatele lor în slujba înșelăciunii conștiinței oamenilor.

4. Oniromanția sau interpretarea viselor.

Una dintre cele mai vechi și mai răspândite dintre toate practicile divinatorii este oniromanția sau ghicirea prin vise, care, fiind la îndemâna oricui, o găsim în toate perioadele istoriei, în toate țările și orașele lumii și la toate clasele sociale. În primul rând trebuie să vedem ce reprezintă visele, ce explicație științifică li se poate da și ce valoare au ele în timpul somnului a preocupărilor din timpul zilei.

După un cercetător din acest domeniu, „nu există nimic în imaginile din vise, care să nu fi existat mai întâi în realitate”. Acțiunea memoriei este cu atât mai puternică cu cât, în somn, atenția nu este distrasă de percepțiuni exterioare.

Credința că visele prevestesc nenorociri sau bucurii este uneori legitimă, în sensul că în vis se manifestă temerile sau speranțele pe care le-am avut în timpul zilei în legătură cu o acțiune pe care urmează să o întreprindem. Această stare de spirit se manifestă în timpul somnului sub forma unor vise sinistre sau încurajatoare. Visul ar fi deci, uneori, un barometru care exprimă perspectivele favorabile sau defavorabile pe care rațiunea însăși le-a cântărit în stare de veghe.

În acest context e firesc și natural faptul că Brutus vede în vis înfrângerea de care se temea, că un mare comandant de oști ca Germanicus visează că va învinge în bătălia de a doua zi, iar Calpurina, neliniștită și înspăimântată de împrejurările politice, vede în vis pe Cezar asasinat. Visele lor prevestitoare nu sunt decât judecăți inconștiente, ale căror concluzii se prezintă în somn.

După o altă explicație, valabilă în alte cazuri, visele se pot datora unor accidente cutaneo-motrice care au loc chiar în timpul somnului. O lumină puternică proiectată pe pleoape va provoca un vis plin de soare. Când dormi cu picioarele îndoite de la genunchi poți visa că fugi, că urci o scară sau că mergi pe bicicletă. S-au făcut în acest sens și o serie de experiențe asupra unui mare număr de persoane, cărora li s-au legat picioarele într-o anumită poziție ori li s-a cerut să doarmă cu mănuși. Rezultatele au confirmat această explicație, deoarece rezultatele au confirmat această explicație, deoarece persoanele supuse experienței au avut într-adevăr vise asemănătoare provocate de pozițiile forțate, anormale, în care au dormit. Chiar senzațiile auditive care au loc în timpul somnului se transmit asupra viselor. Explicația acestui fel de vise se găsește în faptul că atenția funcționează și în timpul somnului, mai mult sau mai puțin intens.

În alte cazuri, visele pot descoperii stări organice patologice. Un anumit fel de vise cu senzații anormale și dureroase, bine cunoscute în medicină, arată cu certitudine începutul unei infecții gastro-intestinale. Diferite afecțiuni ale gâtului, cum ar fi, de pildă, inflamarea amigdalelor, provoacă vise curioase. Bolnavul vede în vis munți foarte înalți, care amenință să-l strivească sau vârfuri ascuțite, cum ar fi turle de biserici, acoperișuri de case sau piscuri de munți.

În concluzie, putem spune că visele sunt sau realizarea iluzorie a unei dorințe sau continuarea preocupărilor din timpul zilei sau rezultatul unor stări organice anormale. Ceea ce vedem sau auzim în vis vine din noi, din sufletul nostru sau chiar din funcțiunile noastre organice. De aceea, nu este nevoie să recurgem la ajutorul forțelor oculte pentru explicarea acestor vise.

În contextul explicațiilor științifice amintite, trebuie să facem mai multe precizări. În primul rând este necesar să arătăm distincția evidentă dintre visele obișnuite și cele câteva vise despre care se vorbește în Sfânta Scriptură și care sunt descoperiri ale lui Dumnezeu către oameni, deoarece El este Unicul deținător al tainelor viitorului. Visele acestea, unele alegorice, cum au fost cele explicate de Iosif în Egipt și Daniel în Babilon. Altele sunt comunicări directe, cum a fost cazul lui Iosif căruia i s-a descoperit despre zămislirea de la Duhul Sfânt a Fiului lui Dumnezeu din pururea Fecioara Maria, în chip supranatural și natural cum cugeta el, tulburându-se, apoi despre fuga cu Pruncul Iisus în Egipt și reîntoarcerea după câțiva ani de zile înapoi în Iudeea și Nazaret și visul cu vestirea magilor veniți în Bethleem din îndepărtatele țări ale răsăritului, să nu se mai întoarcă pe la Irod, ci pe altă cale să meargă în țara lor.

S-au emis o serie de ipoteze referitoare la aceste vise supranaturale susținându-se că Iosif ar fi fost vestit în meșteșugul explicării viselor, foarte dezvoltat în Egipt pe vremea aceea și de aceea a putut explica el visele celor doi înalți demnitari împărătești și ale lui Faraon cu atâta precizie. Socotind bine însă că vrăjitorii Egiptului, foarte învățați în arta aceea, n-au putut tălmăcii visele lui Faraon, rămânem la mărturia lui Iosif: „Ore tâlcuirile viselor nu sunt ele de la Dumnezeu?… Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniștea lui Faraon”. Sfântul Proroc Daniel adeverește caracterul supranatural al unor vise, zicând: „Dumnezeu, cel ce descoperă tainele, ți-a făcut cunoscut, împărate, prin visul acesta ce se va întâmpla în viitor. Mie mi s-a descoperit taina aceasta de sus, căci în mine nu este o înțelepciune mai mare decât a celor vii…”.

Caracterul al unor vise supranaturale, scopul acestora și exactitatea cu care s-au împlinit evenimentele anunțate, claritatea și coerența lor nu lasă nici o îndoială asupra caracterului lor supranatural. Aflate în scrierile canonice ale Sfintei Scripturi, aceste vise au fost verificate și ele poartă garanția sigură și semnele precise ale revelației divine. De la existența câtorva vise revelatoare nu se poate concluziona că toate visele sunt imagini sau simboluri convenționale prin care Dumnezeu anunță oamenilor toate amănuntele vieții lor viitoare. De altfel, Sfânta Scriptură și Biserica creștină apostolică oprește și condamnă credința în vise și tălmăcirea lor. Israel, poporul lui Dumnezeu, trăind adesea în contact cu neamurile idolatre păgâne, care credeau și susțineau că visele arată voia zeilor și a spiritelor, s-a molipsit, pe lângă credințele lor deșarte, și de această superstiție sau deșertăciune. Pentru a îndepărta pe credincioșii Bisericii de credințele păgâne deșarte în vise, Sfânta Scriptură le adeverește că acelea sunt deșertăciuni, deci să nu se încreadă în ele: „Căci din mulțimea grijilor se nasc visele și deșertăciunile din prea multe cuvinte. De aceea, teme-te de Dumnezeu”. În cartea Înțelepciunea lui Isus Sirah citim: „Visele fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel ce se prinde de umbră și aleargă după vânt, sunt cei ce se încred viselor… De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele; că pe mulți i-a înșelat visele și au căzut cei ce au nădăjduit într-însele”.

Dumnezeu este împotriva celor ce amăgesc poporul cu vise mincinoase, iar credința vie este socotită superstiție, fiind asociată cu ghicitoria și vrăjitoria: „Să nu ascultați visele voastre pe care le veți visa, că nu vă proorocesc minciuni”.

Visuri sau vedenii înșelătoare sunt acelea născocite de diavol, prin îngăduința lui Dumnezeu, din pricina nesincerității omului și a păcatelor tăinuite. El angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare și cuprinse de urâciune față de tot ceea ce nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înșelați, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credință și de fapte bune, mai ales acelora care dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diabolică, cu care se silește să înșele chiar pe cei aleși. Pentru a înșela oamenii, diavolii se prefac în chipul lui Hristos și al Maicii Domnului, iar faptul că satana se preface în înger de lumină a fost precizat de Sfântul Apostol Pavel: „Și nu este de mirare, pentru că însuși satana ia chip de înger al luminii”.

Firea omenească poate privi ființele cele nematerialnice în trei feluri. Primul fel este cel trupesc cum a fost cazul patriarhului Avraam, care a văzut în chip trupesc cele trei Ipostasuri, la stejarul Mamvri și cazul lui Lot, care a primit pe cei trimiși la Sodoma. La fel patriarhul Iacov, care s-a luptat cu îngerul, precum și Ghedeon, Tobit, proorocul Zaharia, Preasfânta Fecioară Maria, Sfintele Mironosițe și Apostolul Petru, care au văzut pe îngeri, trupește. Al doilea fel, prin care firea omenească poate simți pe cele nematerialnice, este prin vederea sufletului, așa cum a văzut Sfântul Proroc Isaia pe Cel ce ședea pe Scaunul cel înalt și pe cei cu câte șase aripi ce zburau împrejur și pe Serafimi și tot așa a văzut Daniel pe Cel vechi de zile, iar al treilea fel este prin puterea minții, care nu este altceva decât numai vederea cea gânditoare și cugetătoare a minții, prin care cel ce ajunge la măsura faptei celei bune și care s-a obișnuit a-și înălța mintea de la pământ și de la cele pământești, vede uneori duhurile drepților, iar alteori ierarhiile îngerilor sau pe Însuși Împăratul slavei. Întâiul chip nu stă în puterea omului, fiindcă prin voia lui Dumnezeu se săvârșește o vedenie de acest fel, iar al doilea și al treilea chip stau în puterea omului, deoarece vederea sufletului și puterea cea gânditoare se află în voirea și stăpânirea omului.

Visele nu pot prezice viitorul, așadar, în afară de acelea care sunt rânduite de Dumnezeu și care au avut un rol bine determinat în istoria mântuirii. Încercările omenești de a stabili diferitele semnificații unor vise nu au ici o valoare reală, ci mai degrabă sunt dăunătoare, afundând sufletele în felurite păcate, pierderea de timp și întunecări. Datoria fiecărui creștin este de a se ruga lui Dumnezeu pentru a nu fi ispitiți de unele vise și vedenii diavolești, manifestând sentimente de smerenie, de cunoștința păcatelor, cerând mila și ajutorul Celui Preaînalt, Ocrotitorul nostru.

5. Vrăjitoria ca practică ocultă, forță de sugestie sau forță hipnotică.

În cadrul practicilor divinatorii putem menționa și vrăjitoria, care este o altă față periculoasă a obscurantismului. În jocul acesta ocult sunt angrenați atât vrăjitorii (ca practicieni) și profitorii acestor acțiuni cu caracter ocult, care pot fi numiți înșelații celor dintâi, deoarece cad victime ale „cunoscătorilor” gândurilor și acțiunilor viitoare ale oamenilor.

Terminologia românească referitoare la folclorul magic ne oferă o mare variație și bogăție. Este suficient pentru aceasta să amintim că numai în ceea ce privește incantația magică și acțiunea ei, avem mai multe sinonime: descântece, vrăji, farmece, făcături, desfaceri, boscoane, năvrăjii ș.a. Această bogăție denotă marea considerație de care se bucură fenomenele magice la poporul român, indicând și anumite influențe suferite în decursul timpului. E de remarcat însă faptul că atât „descântecul”, de origine latină, cât și „vraja”, de origine slavă, și „farmecul”, de origine grecească, exprimă în limbajul popular unul și același lucru, fiind deci vorba numai de un împrumut de termeni, nu și de noțiuni. Totuși evoluția semantică ne pretinde să facem unele distincții. Astfel „descântecul” și „desfacerile” cuprind magie defensivă, iar „vrăjile” și „farmecele” pe cea ofensivă. Se păstrează această distincție între „vrajă” și „descântec” pentru motivul că noțiunea de vrajă traduce foarte bine pe cea de „acțiune magică” exprimă noțiunea de „acțiune prin cântec” (incantatio). Astfel prin vrajă vom înțelege acțiune cu scop practic, condusă de principiile gândirii magice. Prin „descântec” vom înțelege vraja exercitată prin formula orală sau prin incantații, deși descântecele se întâlnesc de cele mai multe ori în combinație cu cele dintâi.

Noțiunea de vrajă o mai opunem și credințelor magice sau superstițiilor, elemente psihice cu conținut intelectual-afectiv, prin care se interzice sau se recomandă o anumită acțiune și chiar față de practicile magice, în care pe lângă elementele intelectuale și afective intervine și o acțiune redusă, dar care formează toate un bun comun al statului întreg, în timp ce vrăjile constituie o tehnică individuală, aparținând numai din membrii grupului social, clasei vrăjitorilor, care constituie un fel de elită a mentalităților magice. În timp ce credințele sau superstițiile constituie o prezență de fiecare zi în mentalitate satului românesc, iar practicile magice intervin și ele destul de des, la vrăji în schimb se recurge mult mai rar și numai în anumite cazuri, ele devin astfel apanajul unor elite.

Ca toate practicile oculte, vraja are mai multe forme de manifestare: spre binele individului – magie albă și spre răul individului – magie neagră. Se poate face astfel o corelare între magia albă și descântecele pe de altă parte, și magia neagră și farmecele, pe de altă parte. Descântecele aparțin magiei, sunt supraviețuiri din vechile formule și ritualuri magice ale populațiilor arhaice. Ele au fost la origine un mod de a pune în mișcare forțele spirituale ale binelui sau răului, fie pentru a cauza o daună cuiva, fie dimpotrivă în scop benefic, de a îndepărta orice rele din viața personală. Se întâlneau și la evrei ca și la populațiile păgâne. În general, acestea aparțin folclorului medical. Descoperirile făcute pe ruinele antice din Asia Mică și Egipt, au scos la lumină o mulțime de papirusuri și tăblițe cuneiforme cu texte menite să alunge demonii aducători de boli. Din Caldeea, practica a pătruns în iudaism, fiind semnalată și în vremea Mântuitorului. Herodot vorbește despre medicii traci care știau meșteșugul vindecării bolilor cu descântece, pe care le-ar fi învățat Zalmoxis în Egipt.

După răspândirea creștinismului, cu toată lupta Bisericii împotriva acestei mentalități, ea a continuat să existe, menținând teama în popor, dar și credința în efectul descântecelor.

În folclorul nostru se cunosc mai multe feluri de descântece, unele pentru a vindeca anumite boli, altele pentru a face rău „a lega cununia”, a despărți pe soți, a atrage boli asupra cuiva etc. Acestea din urmă se numesc „farmece”. În general, în toate aceste practici populare se amestecă elemente rituale păgâne și cu unele creștine. În culegerile făcute la noi de Arthur Gorovci ș.a. se pomenește frecvent numele Maicii Domnului, Sfântului Mucenic Gheorghe, care se invocă în ajutor. De asemenea, ca ritual în scop benefic, se pune busuioc de la sfeștocul preotului, folosit la Ajunul Bobotezei, împreună cu alte obiecte considerate că au o putere magică.

În Molitfelnicul ortodox se dă Rânduiala de rugăciune ce se face la casa sau la locul ce se supără cu farmece sau de niscaiva descântece, care are menirea de a îndepărta efectele rele ale acestor practici, dar și de a da un antidot la credințele populare, unele evident superstițioase, prin care unii pretind că îi „supără” tot felul de persoane cu farmece, influențând în rău viața sau casa lor.

Ca urmare a credinței populare în „legarea” și „dezlegarea” cununiei, în Molitfelnicele mai vechi la rugăciunea din a opta zi după cununie, se menționează: „căreia poporul îi spune dezlegarea cununiilor”. De asemenea, astăzi mulți credincioși solicită rugăciuni pentru unii tineri care întârzie să se căsătorească, ca să li se „dezlege” cununia, considerând că aceasta a fost împiedicată prin mijloace oculte. Faptul are la bază aceiași mentalitate ca în cazul farmecelor, dar încă nu s-a introdus o rugăciune specială pentru cununiile „legate”, deși, dacă s-a admis efectul farmecelor și descântecelor pentru a se îndepărta prin acte de cult, putem crede că influența lor poate fi negativă și asupra căsătoriei cuiva și prin urmare ar fi necesară o rânduială de dezlegare și în această situație.

Riturile de la descântece țineau seama în unele cazuri de momentele liturgice bisericești. Avem mai multe mărturii despre faptul că unele se petreceau după slujba Vecerniei, ori în timpul slujbei Învierii când preoții slujeau, nu ca un reper de timp, ci pentru faptul că aceste momente erau considerate sfinte, deci bune pentru transmiterea unor influențe magice. Înseși textele sunt inspirate din rugăciuni, pomenind despre Maica Domnului, despre Biserica și unii sfinți, ceea ce dovedește că au preluat elemente religioase liturgice.

Vrăjitorii folosesc, în scopul supunerii partenerului vizat, divinația, chiromanția, astrologia și o serie de practici oculte, iar dacă nu se reușește să se capteze atenția și încrederea, procedează empiric cu lenjeria sensibilă sau cu lucruri purtate de împricinat, cu imitarea unor gesturi sau satisfacerea unor plăceri râvnite permanent și chiar întâlniri, cu voie sau fără voie, între opozanți. Există și aspecte vulgare ale vrăjitoriei sau chiar curse riscante. Cele mai multe practici au la bază înșelarea persoanei care apelează la serviciile practicantului. Printre acestea, nu lipsite de importanță, se numără ghicitul cu ghiocul, de care se folosesc țigăncile nomade, ghicitul cu bobii de porumb, ghicitul în cafea, răspândit mai ales la orașe și în păturile mai răspândite de la sate, și ghicitul în cărți numit cartomanție, cunoscut abia pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și care se servește de semnele desenate pe cărțile de joc, semne interpretate după fantezia ghicitorului sau după naivitatea clientului.

Pe lângă practica ocultă, se cuvine remarcat faptul că unii vrăjitori sau ghicitori, legători sau dezlegători sunt înzestrați cu o forță de sugestie evidentă, iar alții au o putere deosebită, ereditar sau câștigată prin exercițiu, și anume forța hipnotică. Posedând aceste daruri parafizice, practicanții diferitelor forme de vrăjitorie pot induce în eroare foarte repede pe cei care vin la ei pentru a găsi ajutor, ținând cont de faptul că aceștia din urmă sunt selectați dintre persoanele disperate, care doresc ajutorul cu orice preț. Uzând de forța de sugestie foarte puternică, unii vrăjitori fac ușor victime pe cei care intră în zona de influență a partenerului, fiindu-i captate niște unde biomagnetice.

Ținând cont de pericolul și falsificarea tuturor practicilor vrăjitorești, Biserica creștină prin revelația divină oprește cu asprime vrăjitoria, socotindu-se că prin practicile magice cheamă în sprijin duhurile rele, care ajută pentru moment pe cei ce recurg la ajutorul lor, ca pe urmă să-i poată supune sub puterea acestora. În timpul mai nou, mulți socotesc că prin practicile vrăjitorești, omul descătușează anumite puteri inferioare necunoscute încă în firea sa, intrând în robia lor nefastă și încetând a mai fi o ființă care stăpânește cu rațiunea peste aceste puteri, folosindu-le în mod liber. Cel ce recurge la practici vrăjitorești și superstițioase a căzut într-o stare morală inferioară, el nemaifiind capabil de o creștere spirituală. Calea magiei e o cale comodă, pentru că nu cere nici un efort moral și de aceea e o pantă pe care omul se rostogolește de la demnitatea de ființă liberă și spirituală. Descântătoarea și cel ce recurge la ea, pentru a se vindeca de boală, chiar dacă întrebuințează și numele lui Dumnezeu, nu-l mai rostesc în duh de rugăciune, ci oarecum ca pe un instrument de care dispun. Oamenii aceștia, prin practicile lor, sunt ieșiți din religie, deoarece în loc de a căuta vindecarea prin rugăciune și prin îndreptarea vieții, în loc de a interpreta boala ca pe o cruce, adică drept un mijloc de perfecționare, dat lor de iubirea lui Dumnezeu, ai caută să scape fără nici un efort omenesc intelectual și moral, fără a câștiga nimic moral din ea.

Vrăjitoria este chemarea mai mult sau mai puțin conștientă a diavolului pus în slujba omului. Este o întoarcere către Satana de care s-a lepădat la Botez, este o lucrare ascunsă a diavolului sub diferite forme, mai mult sau mai puțin simple. În decursul întregii Revelații, Dumnezeu oprește cu severitate practicile vrăjitorești. Biserica Vechiului și Noului Testament s-a ridicat cu tărie contra vrăjitorilor care produceau tulburări si răspândeau groază mare în popor prin pretinsele lucrări supranaturale, foarte vătămătoare pe care poporul le socotea adevărate și reale. Împărații credincioși din Vechiul Testament au interzis cu desăvârșire vrăjitoria, au atacat-o și au distrus-o prin unele ținuturi. În Noul Testament se amintește de o serie de magi și vrăjitori, plecând de la Simon Magul până la slujnica din Filipi, care avea spirit vrăjitoresc și a ieșit în calea Sfântului Apostol Pavel, care a tămăduit-o. În Vechiul Testament sunt numiți și vrăjitori în chip special. Vrăjitorul are comun cu prezicătorul voința de a înlătura, împotriva voii lui Dumnezeu, marginile ce sunt puse cunoașterii noastre naturale și de a pătrunde în tărâmul închis pentru a smulge de acolo ceva ce Dumnezeu nu voiește să comunice. Dar în timp ce prezicerea se referă la cunoaștere, vrăjitoria se referă mai mult la acțiune. Unii cred că vrăjitorii pot să ia laptele vacilor, să aducă moarte cuiva, să dezguste pe un tânăr de o tânără sau să îl lege de o alta. De obicei li se cer lucruri imorale, nedrepte iar pentru săvârșirea acestora ei caută să silească anumite puteri de dincolo de fire și să pună în slujba lor, efectele acestui aspect necorespunzând voii divine, ele având ca scop satisfacerea unor pofte egoiste.

Vrăjitoriile nu au la bază puteri dumnezeiești, ci puteri întunecate de care vorbește Sfântul Apostol Pavel când amintește de „lucrarea lui Satan însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase”, spunând că efectele produse de vrăjitorie sunt amăgitoare, sunt minuni aparente, sunt avantaje de scurtă durată, făcându-se abstracție de pierzania sufletească ce o aduc celor care umblă după ele.

Mulți, din temerea de puterile întunecate ale lui Satan sau ale vrăjitorilor, poartă fel de fel de talismane, uitând că și aceasta este o practică magică, contrară lui Dumnezeu, nereligioasă, odată ce în loc să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu, dat celor ce se roagă și se străduiesc după o viață curată, se încred în forța obscură legată de un obiect oarecare și care lucrează fără o motivație morală. Obiceiul talismanelor vine și el de la popoarele păgâne și este aspru pedepsit de către Dumnezeu prin gura proorocului Isaia.

Cei ce practică orice formă de vrăjitorie sau au încredere în efectele acesteia își închid drumul unei creșteri spirituale, căci vrăjitoria nu are o doctrină spiritual-morală, dimpotrivă ea satisface orice pretenție imorală a omului, pentru a-l rostogolii în indiferentismul moral sau în imoralitate.

6. Holografia sau „cititul” în oglindă.

Holografia sau „cititul” în oglindă este o practică ocultă în vederea apariției obiectului sau persoanei în fața oglinzii solicitantului sau clientului celui care are darul chemării. Această practică face parte din preocupările de milenii ale omului care și-a dorit să aducă cât mai aproape de el ființa dorită sau obiectul dorit de acesta.

După căderea în păcat, omul ca și „cunună a creației” a căutat să-și găsească Părintele Care l-a creat, deoarece chipul Ziditorului nu a fost denaturat total în ființa sa. Acest lucru a încercat să-l realizeze prin introspecție sau prin cercetarea naturii înconjurătoare dând frâu liber imaginației și căutând prin toate mijloacele să-și găsească prototipul. Printre aceste mijloace putem menționa holograma sau apariția chipului „chemat” sau imaginat. Holograma sau cititul în oglindă este captarea și reflectarea undelor magnetice ale persoanelor chemate și nu numai a persoanei, ci și a unui obiect dorit. Această încercare a spiritului uman se regăsește de-a lungul mileniilor, ca fiind o practică ocultă în cadrul misticii orientale, dar rezultatele acesteia se răsfrâng în zilele noastre, cu ajutorul aparaturii tehnice, la o mare dezvoltare științifică, formându-se o știință aparte, știința holografiei care cuprinde fenomenele legate de apariția fotografiei, telefonului, televiziunii, ce au cunoscut o dezvoltare uriașă în ultimele decenii. Chiar și domeniul astronomiei folosește rezultatele cercetărilor în acest domeniu al științei holografice, folosind cu succes uriașe telescoape, oglinzi concave și aparate ultrasensibile pentru dezlegarea și captarea „enigmelor” cosmice.

După cum am văzut, cercetările științifice au cunoscut un adevărat și real progres care le-a permis să treacă la „vederea” în oglindă a sufletului, practică de adâncă sensibilitate folosită în Babilon, Egipt, India, Dacia, la greci și la romani cu 4-5 milenii în urmă, la redarea pe ecrane a unor pelicule prin tehnica holografică, la filmări de zboruri cosmice ș.a. Cu toate acestea practica străveche a „cititului” în oglindă a continuat să persiste în starea sa incipientă, dându-i-se un rost magic, de vrajă la mulți dintre înșelători. Cei care apelează la serviciile celor ce se îndeletnicesc cu „cititul în oglindă” sunt oameni în perioadă de criză psihofizică sau bătrâni senili a căror imaginație este redusă la empirismul oglinzii, neînțelegând fenomenul undelor magnetice, nici forța reflexie a obiectului.

De pe urma acestor practici se profită de ignoranța și necunoașterea adevărului credinței și neexplicarea științifică. Mulți dintre adepții holografiei și credulii acestora folosesc semne cum ar fi semnul crucii și al binecuvântării și practici terapeutice evanghelice în perspectiva apariției chipului „căutat”. De altfel, se observă în toate practicile oculte această tendință de sincretism, utilizându-se formule, rugăciuni și semne proprii ale cultului divin public ce fac parte din practica adevărată a Bisericii creștine ortodoxe. Este vădită tendința de prozelitism ce se manifestă de practicanții tuturor tehnicilor oculte, care încearcă să-și fundamenteze propriile rătăciri și abateri pe manifestări ale Bisericii creștine apostolice, manifestări ce au la bază revelația divină, introducând eresuri și grave abateri care tulbură liniștea și falsifică adevărul revelat creștin.

7. Necromanția – practica chemării duhurilor morților.

Strâns legată de practicile spiritiste, necromanția este pretinsa calitate a unor indivizi de a putea lua „legătura” cu duhul celui plecat dintre noi. Ea este una dintre cele mai primejdioase metode divinatorii, atât prin răspândirea ei mare, cât mai ales prin urmările ei dezastruoase asupra sănătății mintale și morale a celor ce o practică.

Metodele pentru obținerea mesajelor prevestitoare ale spiritelor celor morți sunt foarte variate, începând cu mesele învârtitoare și cu paharul care aleargă deasupra alfabetului și sfârșind cu intermediul mediilor care, în stare de transă, scriu sau spun ceea ce cred ei că le comunică spiritele.

Practica ocultă a necromanției se exercită „la comandă” pentru anumite duhuri, pentru ca acestea să vină în ajutorul celor din viață, să-i salveze sau, dacă s-ar putea, să-i înlocuiască în împrejurări grele sau să-i învețe ce trebuia să facă. Lăsând la o parte coincidențele cu totul întâmplătoare, are explică o mare parte din așa zisele cazuri de telepatie, luciditate, clarviziune sau criptestezie, explicația cea mai potrivită fenomenelor de necromanție este acea de fraudă. La această explicație recurge de altfel și profesorul Charles Richet care a constatat că dibăcia celor ce cad în transă pentru a ghici este uneori extraordinară, iar rețeaua de complici care contribuie la buna reușită a ședinței este neînchipuit de largă, iar aceștia posedă la rândul lor un adevărat „cod de semnale”, care formează un alfabet întreg și prin care transmit tot ce vorbește mediului în aparență adormit, dar care în realitate este mai treaz ca oricând. Acest cod este format din cuvinte, atitudini, mișcări cu mâinile sau cu picioarele, sunete ușoare, pe care publicul nu le poate observa.

În ceea ce privește acea „simțire la distanță”, pe care spiritiștii o numesc telepatie și o atribuie intervenției spiritelor, s-au făcut și experiențe, care au infirmat existența telepatiei. Din 1374 cazuri, experiența a reușit numai în 48 de cazuri și a eșuat în restul 1326 cazuri. Aceste cifre au dus desigur la concluzia că cele 48 de cazuri nu pot fi decât simple coincidențe. Așa zisele „viziuni”, pe care mediii căzuți în transă pretind că le au, sunt explicate de unii cercetători ca fiind consecințele stării de oboseală produsă de hipnoză. Lăsând la o parte transele simulate, stările de transă reale sunt fenomene morbide patologice deoarece se știe că nu pot fi hipnotizate decât anumite persoane și anume nevropații, istericii și cei cu o sensibilitate anormală. Stările acestea, numite de medici „posesiuni”, sunt atât de puternice, încât fizionomia, vocea și chiar individualitatea hipnotizatului se schimbă, luând aspectul și glasul persoanei de al căror spirit se crede posedat. Starea de transă este însoțită și de fenomene motorii dezordonate, contorsiuni și flexiuni atât de puternice, încât ating intensitatea pe care o au adevărații nebuni furioși.

Pretinsele „transe” spiritiste poartă în medicină numele de „crize”, fie ele de somnambulism, de isterie, epilepsie sau altă maladie psihică. În această stare, mediii delirează și din delirul lor se scot pretinsele descoperiri și preziceri.

Pe de altă parte, chiar dacă am admite că spiritele celor morți pătrund într-adevăr în trupurile mediilor căzuși în transă, ar rămâne de lămurit altă problemă: de unde știu spiritele ce se întâmplă la mari distanțe în spațiu sau ce se va întâmpla în viitor? În general, spiritiștii socotesc că spiritele celor morți păstrează temperamentul și însușirile din viață. De unde iau deci ele această atotștiință, pe care oamenii nu o au?

Explicarea fenomenelor spiritiste cu ajutorul inconștientului este de asemenea valabilă în foarte multe cazuri. Fără să dăm inconștientului importanța exagerată pe care i-a dat-o școala psihanalitică, trebuie să admitem existența lui. El se poate descărca, fie în somn, fie în stare de nevroză, fie în timpul unui delir și cuprinde tot ceea ce este inaccesibil evocării voluntare. Apar atunci la suprafață sentimente, idei, deprinderi complet uitate, care par inexplicabile, ciudate sau supranaturale. În acest fel se pot explica ușor cazurile de vorbire sau scriere în limbi necunoscute ale unor medii spiritiști și mai ales cazurile de dedublare a personalității, când un bolnav trăiește alternativ viața a două personalități distincte.

Revelația biblică, atât a Vechiului Testament cât și a Noului Testament interzice practicile oculte ale necromanției. În special Legea lui Moise oprește sub pedeapsa cu moartea, aceste practic, luate probabil de evrei de la egipteni: „Nu umblați după cei ce cheamă duhurile morților și după vraci. Nu stați cu ei de vorbă, ca să nu că spurcați cu ei”. Cei ce cheamă duhurile morților sunt socotiți în Vechiul Testament ca fiind tot atât de păcătoși ca și vrăjitorii și deci meritând aceeași pedeapsă: „Cine va umbla după chemătorii de duhuri ale celor morți și după vraci, ca să se desfrâneze cu ei, eu îmi voi întoarce cu mânie fața către el și-l voi stârpi din mijlocul poporului său”. Regele Saul care a călcat porunca divină, punând o vrăjitoare să cheme spiritul lui Samuel, a fost pedepsit: „Însă Saul a murit din pricina păcatului pe care îl săvârșise împotriva Domnului, fiindcă nu păzise porunca Domnului, ci întrebase pe cei ce cheamă morții, ca să i se arate descoperire”. Proorocul Isaia interzice și el ca și Moise, „legăturile cu cei ce cheamă duhurile”.

Noul Testament nu condamnă direct și formal practicile spiritiste. Mântuitorul a condamnat însă, în repetate rânduri, pe cei care cer probe și dovezi pentru credința lor. Credința însăși așa cum a definit-o Sfântu Apostol Pavel, ca „dovada celor nevăzute”, exclude probele materiale. În parabola cu bogatul nemilostiv și cu săracul Lazăr, Mântuitorul arată inutilitatea probelor de dincolo de lume pentru cei necredincioși: „Dacă de Moise și de profeți nu ascultă, nu se vor îndupleca nici când va învia vreunul dintre morți”.

Ceea ce se cuvine remarcat este faptul că între practica ocultă a necromanției și cultul morților din Biserica ortodoxă nu este nici o legătură de vreun fel, iar diferența de practică este evidentă. Creștinismul are acest cult al celor plecați dintre noi, stabilind o legătură dubioasă între cei vii și cei morții lor, prin slujbe religioase speciale, rugăciuni, pomeniri sau milostenii, toate acestea având un rol precis, diferit de rolul și scopul divinator al necromanție, care, speculând durerea firească a celor care și-au pierdut rude apropiate, le permite o legătură mult mai strânsă cu iubiții lor dispăruți, pretinzând că îi poate face să aibă cu ei convorbiri și chiar atingeri directe în timpul ședințelor acestora.

Din învățătura Bisericii noastre Ortodoxe, reținem următoarele aspecte:

manifestările celor morți față de cei vii sunt posibile, acestea fiind atestate de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți ca drept minuni. Ele sunt semne și cazuri extraordinare, care poartă toate dovezile adevăratelor minuni. Comunicările obișnuite cu spiritele nu există însă și nu pot să existe;

ceea ce practicanții acestei manifestări oculte dau drept fenomene, care demonstrează realitatea comunicărilor cu spiritele, sunt de fapt, fie înșelătorii grosolane, fie halucinații, fie manifestări bolnăvicioase ale unor nevropați. Alteori aceste fenomene nu sunt însă inexplicabile, ci se datoresc unor mecanisme psihice încă insuficient cunoscute. În sfârșit, fenomenele cu adevărat extraordinare pot să fie și lucrări satanice. Aspectul dezgustător al mediilor în timpul transei și consecințele funeste de ordin moral, fizic sau sufletesc dau suficiente argumente în acest sens;

deoarece practica necromantică este căutată mai mult de persoane care au suferit pierderea vreunei ființe iubite, trebuie ca slujitorii sfintelor noastre biserici să lămurească pe credincioși și să dea îngrijiri sufletești speciale acelora care dintre ei care au suferit pierderi grele în familie, evitând astfel ca pe fondul tulburărilor sufletești, îndreptarea acestora spre doctrine și practici ocultiste;

combaterea necromanției și a ocultismului în general reprezintă o operă de însănătoșire morală mult folositoare, deoarece unii oameni debusolați sufletește pot fi redați vieții active, liniștiți și întremați sufletește.

8. Diferite credințe și manifestări superstițioase referitoare la viața și cultul religios al creștinilor.

În viața cotidiană a creștinilor întâlnim o serie de manifestări cu caracter divinator, care au la bază vechea practică a ghicitului prin semne și prevestiri, o practică cu atât mai răspândită cu cât ea poate fi practicată de oricine. Simplu joc al întâmplării, această credință își are originea în coincidența dintre fapte. Simultaneitatea sau succesiunea întâmplătoare a două fapte au dus la legarea lor cauzală sau la socotirea unuia drept semnul, prevestirea celuilalt.

În credințele populare necivilizate ca și în superstițiile naivilor de pretutindeni, aceste semne se întâlnesc la fiecare pas. Orice fapt poate deveni un semn prevestitor. Țiuitul urechilor este un semn bun sau rău, după cum țiuie urechea dreaptă sau stângă. Ieșitul cu gol, întoarcerea din drum, întâlnirea cu o pisică sau cu un iepure sunt considerate ca prevestind insuccese sau supărări. Dimpotrivă, ieșitul cu plin, întâlnirea cu un coșar sau cu un cocoșat sunt semne de bun augur. În credințele populare, calamitățile publice sunt de asemenea anunțate prin semne ca eclipsele, cometele și altele.

În încercarea de a-și explica diferitele fenomene ale vieții și ale naturii, oamenii au recurs în decursul vremii, fie la credințele lor religioase, fie la luminile științei, fie la nălucirile fantezie lor înfierbântate și dilatate de diferite credințe deșarte. Mai mult decât toate, luminile științei au fost acelea la care s-a apelat în acest scop. Explicarea științifică a fenomenelor a reclamat însă întotdeauna eforturi susținute, cercetări atente, răbdare, studii îndelungate, experiențe îndrăznețe, împreunate cu tot felul de primejdii și, în sfârșit, zbuciumul continuu al inimii, frământarea continuă a minții. Dar calea aceasta grea a științei, calea firească și sănătoasă a vieții noastre, n-a fost urmată în toate vremurile de către toți aceia care frământați de probleme și de zbuciumul îndoielilor, au năzuit spre adevăr. Unii dintre aceștia au dezarmat repede, și-au pierdut curajul și răbdarea, și neputința lor i-a făcut să declare, fie că nu este posibilă cunoașterea unor taine, explicarea unor fenomene, fie că dacă totuși trebuie să li se dea o explicație, atunci aceasta nu poate fi una științifică, naturală, ci numai una de natură misterioasă, deși nu una supranaturală. Această metodă de interpretare neștiințifică, ci misterios fantezistă a lucrurilor, ca și concepția pe care o creează o astfel de interpretare, se numesc, spre deosebire de metoda și de concepția științifică, ca și de metoda și concepția religioasă propriu-zisă, metoda superstițioasă și concepția superstițioasă.

Ele se numesc astfel, fiindcă, precum arată însuși cuvântul „superstițios”, încearcă să explice lucrurile nu prin cauzele lor reale, ci prin cauze ireale, dar totuși situate deasupra acestora: „superstites” – realități suprapuse, care stau deasupra lucrurilor și care le-ar urmări ca umbre invizibile. Cuvântul „superstiție” arată o deviere a sentimentului religios, o excrescență (super-stare) ceva care se adaugă la religie pentru a o deforma.

Într-adevăr, în vreme ce religia este o legătură între om și Dumnezeu, care dă lui Dumnezeu prestanța și cultul ce i se datoresc, superstiția trece deasupra creaturilor lui Dumnezeu cultul care nu este datorat decât lui Dumnezeu însuși. Ea cere creaturilor revelarea sau prezicerea unor secrete pe care Dumnezeu le-a rezervat Sieși și pe care El nu le va dezvălui decât când vrea El și cui vrea El. De aceea superstiția este contrară virtuții credinței, care cere să adorăm pe Dumnezeu în toată maiestatea Sa, nu creaturile și operele Sale.

În ființa lor, superstițiile sunt un amestec foarte variat și curios din resturi de păgânism, fetișism, animism, naturism etc, care se referă la întreaga existență a lumii și a omului și pe care le găsim, uneori cu izbitoare asemănări, pe întreaga față a pământului, chiar și la popoarele cele mai civilizate.

Aproape nu există obiect în lumea aceasta sau act în vița omenească sau a celorlalte viețuitoare, pe care superstiția să nu le fi atins cu explicațiile sale fanteziste. Cerul și aștrii cerești, pământul, planetele, animalele, insectele, viața omenească în toate manifestările ei: naștere, căsătorie, înmormântare, totul este împânzit de o rețea deasă de superstiții populare, care terorizează sufletele cu opreliștile lor sufocante.

Să ne gândim de pildă la înrâurirea vătămătoare pe care a avut-o în viața poporului credințele în zilele norocoase și zile nenorocoase, credințe a căror vechime se urcă departe în trecutul omenirii. Atât de înrădăcinate erau aceste credințe, de pildă, la romani încât femeia, care năștea în cele două zile rele ale lunii, trebuia chiar să moară. Un alt fenomen este legat de superstiția numărului 13. Ea este universală. În unele orașe din Europa, nu există numărul 13, între numerele caselor de pe străzi, ci în locul lui s-a adoptat numărul 12 bis sau 14 A, deoarece numărul 13 este considerat ca un număr fatal, aducător de nenorociri, iar acest lucru reprezintă nu o stare de conștiință individuală, ci una socială, de care se ține seama și în țara noastră. În fond, teama aceasta nu e întemeiată pe nimic real, nu are o cauză științifică, ci tot una superstițioasă, întemeiată pe o credință deșartă, care s-a născut în vremuri vechi și s-a perpetuat până astăzi, și anume credința că față de numărul perfect și sfânt 12 (12 luni, 12 unități-duzine, 12 Apostoli etc.), numărul 13 reprezintă un număr imperfect tulburător de echilibru și provocator de rele, deși de fapt, numărul acesta este ca oricare altul, nu e nici mai rău, nici mai bun decât celelalte.

De asemenea, ce poate fi mai firesc decât o întâlnire întâmplătoare cu cineva, fie el și preot. Superstițioșii cred însă că, dacă întâlnesc dimineața un copil sau o fată tânără, însemnă noroc, dacă întâlnesc o bătrână, e semn de noroc, iar dacă întâlnesc un preot, atunci e grav și trebuie să meargă trei pași înapoi, să pună mâna pe fier, să scuipe sau chiar să arunce cu murdării sau pietre, pentru a risipi vraja răufăcătoare a întâlnirii cu niște oameni, a căror singură vină ar fi aceea că nu au luptat cu destul succes împotriva acestor credințe deșarte.

Mai grave sunt superstițiile în legătură cu strigoii, rusaliile, demonii care cer viață de om etc. Se știe că strigoii sunt de gen masculin și se recunosc încă de când sunt în viață, fiindcă sunt roșii la față și au sprâncenele împreunate. Aceștia nu au liniște în morminte și le părăsesc înainte de miezul nopții, la primul cântat al cocoșilor, până la cântatul dintâi după miezul nopții, făcând printre cei vii tot felul de năzdrăvănii și răutăți. Pentru a fi opriți de a ieși din morminte, strigoii trebuie așezați cu fața în jos în mormânt și străpunși în inimă cu un par. În vremurile noastre, deși superstiția aceasta s-a împuținat, totuși, mulți oameni și în aceste vremuri, i-au măsuri contra facerii strigoilor: feresc pisica să nu treacă peste mort sau peste sicriul lui, iar în unele părți ale Moldovei se crede că strigoii ies din morminte în noaptea Sfântului Andrei și fac multe răutăți, atacând cu furie pe cei vii. Acest lucru silește pe cei vii să ia măsurile de apărare, ungând cu usturoi clanțele ușilor, pe la ușori, ferestre, scară sau hornul casei. În seara de Sfântul Andrei, toți ai casei trebuie numaidecât să mănânce mujdei de usturoi și să nu răspundă la întrebări. Și în Oltenia sunt localități unde se cred în strigoi și se ia măsuri de apărare. Dacă mortul este curat, adică nu e considerat strigoi, i se pune în sicriu piaptănul, oglinda, acul cu ață, săpun, o trăistuță anume făcută în care se pun: nouă boabe de tămâie, nouă pietricele, nouă cioburi de farfurie și nouă semințe de tat, pentru a nu se face strigoi. Dacă mortul e strigoi, el spune la urmași înainte de a murii, că s-a născut cu tichia pe cap, lucru pe care l-a știut de la părinții lui. El va fi înțepat după moarte în buric sau în inimă, iar dacă se refuză acest lucru, i se va pune în sicriu un porumb, făcălețul, și un ghimpe cu mulți țepi. La strigoi se pune în trăistuța specială 40 de boabe de tămâie, 40 de pietricele, 40 de cioburi de farfurie și 40 de semințe de tat și un ban legat de degetul mortului (pentru plata vămilor).

Rusaliile sunt spirite primejdioase, înfățișându-se cel mai adesea goale, alteori îmbrăcate cu cămăși fără cingătoare, ca nimfele. Ele sunt dușmănoase față de fetele tinere și față de flăcăi. Ies din adâncul apelor între Sâmbăta Rusaliilor și ziua de Sânziene, când se retrag împreună cu regina lor, în palatul de cristal ce se află ascuns în fundul apelor. O serie de alte superstiții păgubitoare sunt întâlnite și trecute în cultul ceremoniilor religioase ale creștinilor ortodocși. Ele sunt deosebit de periculoase deoarece se identifică câte odată cu tradiția revelată a Bisericii sau sunt ținute și respectate alături de practica adevărată a cultului creștin. Acest sincretism este păgubitor pentru înțelegerea reală a rostului sfintelor slujbe și desfășurării cultului creștin divin, în general. Cu toată supravegherea Bisericii și silința slujitorilor ei, ceremoniile religioase și actele de cult, nu sunt lipsite de elemente străine și păgubitoare, introduse pe nesimțite de popor după sugestii păgâne și socotințe proprii.

După mentalitatea poporului, justificarea superstițiilor mărunte, cum sunt și cele în legătură cu cultul este sumară și categorică. Se frânge miresei o turtă de pâine pe cap, fiindcă așa este bine, după cum spune superstiția. Conform unei alte superstiții se zice că nu este bine să se măture în casă când este un mort în apropiere, iar gunoiul nu trebuie dat vinerea afară, fiindcă că așa s-a pomenit a se ține obiceiul și credința superstițioasă.

Lupta dusă de preoțime contra credințelor superstițioase, oricât de susținută va fi fost, n-a reușit decât să înăbușe vremelnic manifestarea lor și nicidecum nu le-a dezrădăcinat. Iată unele din aceste superstiții, în legătură cu manifestările religioase, care se observă în mai multe părți ale țării noastre, făcând totodată precizarea că numărul lor este mult mai mare și ele diferă de la regiune la regiune, intenția fiind de a sublinia absurditatea acestora și pericolul pe care ele îl reprezintă:

în unele biserici există patima de a pune pe fața Sfintelor Icoana ale Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe diferite podoabe de satanicești trufii femeiești. La origine acest lucru este o practică idolatră ținând cont de faptul că păgânii își împodobeau idolii lor pentru ca aceștia să fie atrăgători și milostivi față de ei. Această păgânizare trebuie înlăturată cu delicatețe din Biserică;

când unei femei nu-i trăiesc copiii, care mor îndată după naștere sau pe care îi naște morți, se zice că nu are parte de copii. În loc de a recurge la un tratament medical foarte indicat în asemenea cazuri, lumea satelor se servește de superstiții. În consecință caută boteza cât mai repede, dacă se poate chiar în aceeași zi, pruncii nou dobândiți. Acest botez grăbit se cheamă „după pierit”, adică este consecutiv unor prunci morți curând morți după naștere. Așa tot în acest scop, în unele părți se cere preotului să boteze pruncul în pântece, rostind formula sacramentală a Sfântului Botez. Se susține apoi că nașa gravidă nu poate asista pe fin la Botez și la Cununie, fiindcă nu este bine, conform credinței superstițioase;

în unele localități din partea de Sud a țării noastre, îndată ce se naște copilul, acesta este luat în primire de o serie de superstiții. Moașa este aceea care are un rol covârșitor în viața superstițioasă a copilului și a mamei. Ea va merge în ziua nașterii la Biserică cu o sticlă cu apă, având legată o ață roșie în jurul gâtului, flori și busuioc, pentru a se sfinții apa de preot prin rugăciunile de sfințire a apei. Cu această apă sfințită îl va spăla pe copil, iar mama acestuia se spală cu aceeași apă până la brâu. Când copilul este adus acasă, se face o petrecere cu băuturi, numită „panudă”, când i se taie unghiile copilului pentru a nu avea „bubat”. Duminică, după botez se face petrecere cu băuturi și joc și se încheie cu darurile ce se fac pentru copil. Luni moașa scaldă copilul și-i strigă de trei ori numele de botez, care n-a fost rostit până atunci. Cei prezenți aruncă bani în baia copilului, moașa se spală și ea în acea apă, după care apa se aruncă la un pom roditor. O altă superstiție este tăiatul moțului la băieței și ruperea turtei la fete. Băiatul se leagă la ochi cu o basma și i se taie câteva șuvițe de păr care, fiind legate cu ață roșie se îngroapă la un pom roditor. Pentru fete se face o turtă care se rupe deasupra capului ei. În ziua de 1 ianuarie a fiecărui an până la vârsta de 4-5 ani a copilului, părinții merg la moașă să dea „copilul la grindă”. La pragul casei moașei se opresc, vine moașa cu soțul acesteia și pe o bucată de fier se pun bani, grâu, iar un colac se așează pe capul copilului împreună cu bani, dulciuri și cadourile ce-și dau unii la alții. Apoi se ridică copilul de trei ori rostindu-se: „Să fie tare ca fierul și roditor ca grâul”. Se intră în casă, se pune masa și se petrece până seara.

o serie de credințe și manifestări superstițioase sunt întâlnite și au legătură cu oficierea tainei cununiei. Astfel în timpul oficierii slujbei unele mirese își calcă soții pe picior pentru ca bărbatul să asculte de nevastă, deci invers cum este firesc, nesocotind și călcând porunca lui Dumnezeu ca îngerii revoltați ce au căzut din cer, ca Eva și Adam în rai, după care au fost canonisiți și izgoniți din locul fericirilor, cufundându-se astfel și ele în neascultare și osândă. Femeia este îndatorată să asculte de Dumnezeu, de sfinții lui și de bărbat, să fie supusă bărbatului ei. Lumânările de la cununie, când nunta a venit de la biserică, sunt fixate într-un vas cu grâu și, după ce ard câtva timp, sunt stinse în prag de un copil căruia îi trăiesc părinții. În unele părți se pretinde preoților să citească taina cununiei lângă sicriu, când moartea a despărțit perechea înainte de cununie. Superstiția aceasta poate fi o sugestie eretică când considerăm faptul că, marcioniții și cerintinienii oficiau un botez simulat, introducând o persoană vie sub patul celui mort nebotazat și căruia îi puneau anumite întrebări, iar acela răspundea în numele mortului. Și Sfântul Apostol Pavel face amintire despre acest lucru. Dacă moartea desparte soții curând după cununie, se rupe deasupra celui mort și pus în coșciug o cunună, fapt care semnifică desfacerea cununiei, pentru cel rămas în viață, se poate intra într-o nouă căsătorie. Înainte de a merge la cununie, există obiceiul superstițios ca tinerii să ceară cu insistență iertare părinților, ca și când prin căsătorie săvârșeau un păcat, fiind vădită în acest context o influență eretică a unor secte (marcioniții, saturnienii și valentinienii) care vedeau în căsătorie un act condamnabil, menit să perpetueze răul în lume. Obiceiul de a contracta căsătoria prin răpirea soției, care se menține cu destulă tărie și îndărătnicie tenace pe la unele sate, nu este un fapt izolat, ci o adevărată superstiție cu rădăcini adânci în păgânism. Nu numai răpirea sabinelor stă la originea acestei practici nesocotite, ci chiar un episod din ritualul căsătoriei la romani, când tânărul se prefăcea că-și răpește soția care scotea țipete și avea loc o luptă simulată între răpitori și însoțitoarele soției. În cele din urmă soțul învingea și ducea pe sus soția la locuința sa. De aceea deprinderea rea a concubinajelor care nu dispare, ne apare ca un păcat grav din punct de vedere moral, încercându-se a se înlătura una din tainele însemnate ale bisericii cu adevărate superstiții de origine păgână.

cu prilejul înmormântării superstițiile abundă. Astfel, banul care se leagă ala degetul sau mâna răposatului și pe care apusenii obișnuiesc a-l pune în gura mortului, amintește de obolul pe care sufletele răposaților trebuia să-l plătească luntrașului Ilarion, ca să le treacă cu barca peste râul Styx. Bocetele și cântecele de jale, care la sate ating proporții scandaloase, nu sunt numai niște mijloace de exprimare a durerii, ci adevărate superstiții fiindcă au convingerea că mortul le aude și poate să ducă celor trecuți în cealaltă lume adevărate mesaje din partea rudelor. Practica aceasta amintește de bocitoarele luate cu plată de păgâni, care obișnuiau să-și smulgă părul în semn de mare durere. După înmormântare, un preot păgân stropea poporul cu apă în semn de curățire, iar sătenii noștri obișnuiesc a-și spăla mâinile la cea mai apropiată fântână. Ruperea legăturii de la picioarele mortului este în legătură cu viețuirea subpământeană a mortului care n-ar putea merge cu picioarele legate. Banii care se aruncă pe mort înainte de închiderea coșciugului reprezintă o superstiție izvorâtă din greșita concepție a judecății particulare, susținându-se că răposatul își răscumpără cu acești bani trecerea prin cele 24 de vămi ale văzduhului, care sunt tribunale de judecare a faptelor. Spargerea unei oale sau a unui vas în urma mortului, este o superstiție care simbolizează spargerea, nimicirea relelor dintre care moartea este cel dintâi. Aruncarea de pământ peste coșciug, cu rostirea cuvintelor „să-i fie țărâna ușoară”, este o moștenire strămoșească, romanii având credința fermă în subviețuirea răposaților. Convingerea aceasta o scriau prescurtat pe mormintele funerare: STTL. Cocoșul cu găina care se dau de pomană peste groapă este de asemenea o credință păgână, socotindu-se că prin cântatul cocoșilor, care vestește orele timpului, se izgonesc spiritele rele. Urmând obiceiurile și ritualul popular ce se săvârșește cu ocazia morții și înmormântării unor creștini, se nasc semne de întrebare și nedumeriri asupra rostului și semnificației acestora. În rânduielile bisericești, toate ritualurile au semnificații sfinte și se cunoaște rolul acestora, pe când obiceiurile și credințele superstițioase sunt absurde și dubioase, ele reprezentând lucruri păgânești, iar în ceața necunoașterii și absurdității acestora lucrează puterea satanei, căreia îi place să pescuiască în ape tulburi.

În ceea ce privește taina Sfintei Împărtășiri, observăm alte credință superstițioase între care deprinderea majorității creștinilor de a cere să fie împărtășiți numai în ultimele momente ale vieții, afirmând că în timpul vieții nu se pot stăpâni de la fapte rele și astfel împărtășania le-ar fi vătămătoare. Se ignoră în felul acesta cuvintele Mântuitorului Hristos: „Amin, amin grăiesc vouă, de nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi”. Când se dă Sfânta Împărtășanie bolnavilor, poporul înclinat spre superstiții crede că din felul cum Sfintele miride cad la fundul linguriței, trag spre vârf sau spre coadă, poate găsi un indiciu privitor la soarta bolnavului, dacă moare sau trăiește. De asemenea fac o mare greșeală persoanele care se apropie cu oarecare silă de Sfântul Potir, când se gândesc că trebuie să se împărtășească cu aceeași linguriță cu care s-au împărtășit alți oameni înaintea lor. Prin aceste gânduri, acești creștini fac o mare greșeală, căci uită s-au se îndoiesc de faptul că „Dumnezeu este foc mistuitor” și că „Foc înaintea lui va merge și va arde împrejur pe vrăjmașii Lui”, deci ca drept urmare, el poate distruge orice germen al bolii sau al morții, care din întâmplare s-ar atinge de Sfânta Împărtășanie. Susținerea unor credincioși de a se întrebuința mai multe lingurițe este un sacrilegiu și o abatere de la tradiția noastră bisericească.

Când se oficiază Taina Sfântului Maslu, înainte de a se pune Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului spre a se citi rugăciunea: „Împărate Sfinte…”, se obișnuiește a da bolnavului să deschidă Sfânta Carte, iar dacă se deschide cartea la o pagină cu caractere roșii sau în locul unde se află scrise patimile Domnului, atunci este semn rău, interpretându-se textul Sfintei Evanghelii. Aceasta este o practică superstițioasă și ocultă, o prezicere pe care preoții autoritari au reușit s-o înlăture. Pe lângă faptul că deprimă moralul bolnavului, căruia îi prezice boală lungă, patimă sau, moarte, practica aceasta ne amintește de unele secte eretice din timpurile primare, care căutau să afle voia lui Dumnezeu prin deschiderea și interpretarea unor locuri din Scriptură. Unii creștini obișnuiesc apoi să aducă haine la Sfântul Maslu pentru a fi unse cu untdelemn sfințit.

Pe lângă aceste manifestări și credințe superstițioase pe care le întâlnim strecurate în cultul divin public, există o serie de alte credințe deșarte în legătură cu viața religioasă a creștinilor ortodocși. Amintim în acest sens felul cum majoritatea creștinilor înțeleg și țin postul, care se referă, conform părerilor numai la mâncare, nu și la bătură. A merge la biserică, spun cei tineri, este echivalentul îmbătrânirii, iar potrivit acestei credințe superstițioase se nesocotesc poruncile bisericii și se neglijează mântuirea individuală. Unii creștini înțeleg să meargă numai la numite biserici, la anumite ore, ignorând că Dumnezeu este pretutindeni și în tot locul. Alții au preferințe față de unii preoții, pe considerații de rudenie, prietenie sau destoinicie. Sfântul Apostol Pavel dezaprobă acest lucru când spune corintenilor că Hristos este Unul și nu e bine să se dezbine sub cuvânt că unul este al lui Pavel, altul al lui Apollo și altul al lui Petru.

Printre creștinii superstițioși circulă și alte învățături greșite, printre care amintim: vinerea este interzis spălatul și tăiatul pâinii cu cuțitul, căci este trupul Domnului, iar consumul de urzici fierte și oțet este interzis, deoarece provocăm suferințe Domnului Hristos. Toate aceste practici care par a sporii respectul față de ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit și a fost răstignit este un vicleșug al diavolului care lucrează la înlocuirea dreptei cinstiri de Dumnezeu cu o falsă cinstire. Noi nu cinstim pe Dumnezeu numai prin ferirea de alte lucrări sau de anumite alimente, ci prin transformarea noastră din oameni vechi în oameni noi, căci prin faptele noastre cele rele îl răstignim pe Hristos.

Toate aceste superstiții sunt doar câteva din noianul de manifestări oculte pe care le întâlnim în viața și practica religioasă a credincioșilor ortodocși. Ele diferă de la o zonă la alta a țării și sunt adânc înrădăcinate în mentalitatea creștinilor, iar lupta împotriva acestora ne apare ca fiind foarte dificilă. Pericolul pe care îl prezintă acestea este real și evident și de aceea ele trebuie înlăturate cu delicatețe, la acest lucru fiind datori să participe atât clerul Biserici, cât și toți credincioșii adevărați ai Bisericii conștienți de utilitatea manifestării și a acțiunii lor în sprijinul trăirii autentice în duhul Evangheliei lui Hristos.

PARTEA A III-A

MANIFESTĂRILE SUPERSTIȚIOASE ȘI OCULTISTE

CA PRACTICI CONTRARE ÎNVĂȚĂTURII BISERICII ORTODOXE.

1. Netemeinicia falselor revelații prin existența revelației divine autentice.

Realitatea esențială pe care se structurează creștinismul ca religie este afirmarea revelării sale doctrinare și morale de către Domnul nostru Iisus Hristos.

Revelația divină în înțelesul ei creștin, este fie actul prin care Dumnezeu și-a descoperit ființa și voia Sa oamenilor, fie complexul de adevăruri, fapte și norme, care individualizează religia creștină de alte religii, conturându-i doctrina și morala sa specifică. Ea este deci descoperirea ființei, lucrării și voii lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, păstrată și explicată de Biserică. Descoperirea supremă a dumnezeirii o avem în Iisus Hristos Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat și Care L-a arătat pe Tatăl și ni L-a trimis pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Cel ce crede în Iisus și în învățătura Lui, cel ce împlinește poruncile Lui, acela se va mântui. Așadar, credința în Revelația divină, păstrată de Biserică și cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este condiția necesară a mântuirii.

Revelațiile particulare sunt manifestări extraordinare ale unor realități supranaturale – Dumnezeu, Iisus Hristos, Sfinții, îngerii și demonii – în forme accesibile posibilităților omenești de cunoaștere (percepere). Ele sunt adesea simple halucinații. Descoperirile acestea se întâmplă de obicei sub formă de vedenii sau cuvinte. Ele pot fi vedenii sau cuvinte exterioare, imaginative și spirituale. Vedeniile sau cuvintele exterioare sunt acelea în care realitățile nevăzute apar în forme vizibile și vorbesc în cuvinte perceptibile. Vizionarul percepe o realitate exterioară cu ochii și cu urechile. Spre exemplu, apariția celor trei îngeri la stejarul din Mamvri sau apariția mâinii la banchetul lui Balthazar care a scris: Mene, tekel, ufarsin sau apariția îngerului la Bunavestire. Vedeniile sau cuvintele imaginative sunt acelea care nu au o realitate exterioară, ci se petrec în fantezie, sub formă de imagini, fie în stare de veghe, fie în vis. Astfel este visul lui Nabucodonosor sau visul lui Iosif când îngerul i-a vestit să fugă în Egipt cu Maica Domnului și pruncul Iisus.

Vedeniile sau cuvintele spirituale n-au nici formă externă, nici formă imaginativă, ci sunt imprimări de idei și sensuri în intelect. Spre exemplu interpretarea visului lui Nabucodonosor dată de Dumnezeu lui Daniel. Sunt idei care năpădesc în spirit cu o putere și evidență excepțională.

Se pune întrebarea referitoare la valoarea acestor revelații particulare față de revelația divină. Ce raport există între revelația divină și revelațiile particulare? Revelațiile particulare, în ceea ce privește conținutul revelației divine, nu pot completa, corecta sau înlocui adevărurile descoperite în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Odată ce în Iisus Hristos avem descoperirea deplină a dumnezeirii, această descoperire nu mai poate fi nici completată, nici corectată, nici înlocuită.

În Revelația divină avem tot ceea ce este necesar pentru mântuire. Deci, din punct de vedere al conținutului, revelațiile particulare nu aduc nimic rău, iar scopul lor nu este de a comunica adevăruri noi de credință, ci de a edifica duhovnicește pe cel ce le primește sau pe cei cărora se adresează. Ele ar fi un mijloc excepțional pentru răscolirea elanului religios. Obligația noastră de a crede în revelația divină este certă, iar cel ce nu crede în revelațiile particulare, prin aceasta nu-și periclitează mântuirea. Aceasta chiar și atunci când revelațiile respective ar fi aprobate de Biserică. Aprobarea Bisericii nu înseamnă impunerea de a fi crezute de toți credincioșii, ci numai recunoașterea lor ca nevătămătoare și edificatoare pentru cei ce vor să creadă în veracitatea lor. Biserica le declară ca probabile, nu ca sigure.

Așadar, dacă din punct de vedere al conținutului credința în vedenii nu e obligatorie pentru mântuire, din punct de vedere al adevărului, putem spune că în privința revelațiilor particulare e de sfătuit cea mai mare rezervă care poate merge până la atitudinea total negativă.

Din punct de vedere teologic o descoperire dumnezeiască își are temeiul pe împlinirea următoarelor condiții:

Chezășie de bună credință, de curățenie, de minte sănătoasă și de echilibru sufletesc la persoana căreia i s-a făcut descoperire;

Încadrarea desăvârșită a unei descoperiri în cuvântul Sfintei Scripturi și în învățătura Bisericii. Cu alte cuvinte, revelația nu trebuie să cuprindă nici o învățătură nouă care ar putea să se împotrivească cât de puțin celor vechi, adică celor cuprinse în Cărțile Sfinte și în toată Sfânta Predanie. Această susținere se întemeiază pe însuși cuvântul Mântuitorului: „Dacă o împărăție este dezbinată împotriva ei înșiși, împărăția aceea nu poate dăinui”. Pe de altă parte Apostolul Pavel vestește cu toată tăria: „Dar chiar dacă noi înșine sau îngeri din cer ar venii să propovăduiască o altă Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”;

Adevăratele revelații și minuni nu cuprind elemente care ne-ar putea prilejui un simțământ de trufie. Descoperirile dumnezeiești nu ne ispitesc prin proslăvirea unor merite ale noastre și nici prin făgăduințe excepționale de mărire pentru viața de dincolo. În schimb, adeseori, falsele revelații și minuni ne stârnesc gânduri de mândrie atrăgându-ne în aceiași cale pierzătoare în care însuși satana a căzut.

Dacă un pretins „iluminat” sau vizionar ar căpăta darul de făcător de minuni, este nevoie ca toate acele minuni, semne deosebite, vindecări sau învieri din morți pe care le-ar face să fie împlinite în numele lui Iisus Hristos, iar nu în alt chip. Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în prima sa epistolă: „Să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci au ieșit în lume mulți prooroci mincinoși. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu și orice duh care nu mărturisește pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist de a cărui venire ați auzit. El este chiar în lume acum”;

Profețiile care eventual s-ar face de către un proroc în cazul unei descoperiri dumnezeiești, trebuie să fie izvorâte din adevăr, căci Hristos este adevărul. Singur Dumnezeu are preștiința în veșnicie, a toată lumea văzută și nevăzută și că deci numai El, prin lucrarea Duhului Sfânt, poate înștiința pe prooroci despre vestirile viitoare. În schimb, Satana se bizuie pe ghicitorii sau pe preziceri, iar falșii profeți despre care vorbește Sfânta Scriptură sunt insuflați de această putere luciferică sau de duhurile pitonicești. Acesta este și dedesubtul real al tuturor fenomenelor ocultiste, produse întotdeauna prin asemenea manifestări demonice.

În linie generală, profețiile se integrează în planul universal al mântuirii și au întotdeauna un strat duhovnicesc, iar prezicerile și ghicitoriile se mărginesc la speculații exterioare, lumești și stârnesc o vicioasă curiozitate a cunoașterii în viitor, prin ispitirea lui Dumnezeu. În cazul manifestărilor demonice cu aparențe angelice, prezicerile unor falși profeți îmbracă forme religioase și mistice, dar atunci cuprind întotdeauna o învățătură greșită sau o abatere de la calea dreptei credințe.

Conform celor afirmate putem stabili următoarele concluzii generale:

Mântuirea noastră nu atârnă de credința în revelațiile particulare, ci de credința în Iisus Hristos și de comuniunea cu El prin Sfintele Taine, rugăciune și fapte bune;

Revelațiile particulare sunt fenomene susceptibile de contrafaceri, fie din partea diavolului, fie din partea omului, chiar dacă sunt verificate de toate criteriile enumerate, adevărul lor nefiind sigur ci numai probabil. De aceea nu trebuie să li se dea prea mare importanță, ci să fie puse pe planul al doilea față de efortul progresului religios-moral, în slujba căruia trebuie să stea;

Orice grabă în judecarea lor este greșită. E de preferat în privința aceasta părerea Părinților duhovnicești care având în vedere amăgirile din domeniul acesta și pericolele legate de aceste revelații, socotesc că ele trebuie respinse și că este mult mai bine decât să ai vedenii să-ți vezi păcatele, ca vedenia cea mai minunată este un suflet curat și o inimă smerită înaintea Domnului. De altfel, sfinții nu au pus niciodată temei pe vedenii, ei nu le-au povestit, ci le-au ascuns. Pentru ei mai de valoare decât vedeniile a fost slujirea cu viața lui Hristos, iar Biserica a canonizat pe Sfinți nu pentru vedeniile lor, între care sunt destule și false, ci pentru sfințenia vieții lor. Că sfințenia nu constă în vedenii, ci în puritatea inimii și simplitatea duhului.

Creștinul adevărat și preotul adevărat nu se pot lăsa amăgiți de credulități copilărești, de alergări după senzațional sau de unele interese și năzuințe lăturalnice, acordând credit tuturor fenomenelor miraculoase ce năpădesc, adesea cu aspect de psihoză populară, în câmpul credinței religioase. Ei trebuie să urmeze atitudinea Bisericii, care propovăduind adevărurile mântuitoare ce izvorăsc din Hristos au mers pe linia tradiției ei milenare de sobrietate și echilibru, păstrând față de toate acestea o rezervă totală.

2. Atitudinea Sfinților Părinți și a Bisericii creștine față de manifestările superstițioase ocultiste.

Starea de progres sau regres în viața duhovnicească este în funcție de valoarea concepțiilor religioase ale credincioșilor, iar acestea sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt universal valabile în toate dimensiunile trăirilor omenești. De aceea nu este de mirare că de la cel dintâi sobor al Apostolilor până la cel mai recent sobor, prin care își manifestă puterea de a învăța și conduce, Biserica creștină a luat și ia măsuri necesare pentru păstrarea purității concepției creștine și pentru ferirea ei de orice rătăcire și falsificare. Cel dintâi pas pe care l-a făcut Biserica creștină în lumea greco-romană a fost că a declarat un război necruțător împotriva superstițiilor păgâne. Și ea a făcut același lucru și în sânul ei, curățând cu metodă și râvnă apostolică ereziile iudaizante și superstițiile de tot felul ce încercau s-o invadeze. Ceea ce a mișcat Biserica în lupta ei împotriva superstițiilor a fost năzuința ei sfântă de a păstra curată învățătura creștină, fiindcă mântuirea nu este posibilă decât pe temeiul acestei învățături.

Când însă rătăcirile căutau să îmbrace o aparentă haină evanghelică și să împrumute prin înșelăciune autoritatea Bisericii, atunci ea intervenea direct, veștejind rătăcirea doctrinară și demascând pe autorii acestora. Așa a procedat Biserica în primele veacuri creștine prin opera apologeților și a polemiștilor și prin hotărârile sinoadelor locale și a celor ecumenice din epoca patristică. Alte mijloace prin care Biserica a combătut pe impostorii doctrinari au fost și colecționarea de omilii dogmatice și morale din epoca post-patristică, iar în perioada modernă ea s-a apărat împotriva superstițiilor și a erorilor de tot felul prin scrieri apologetice, opere oratorice, tâlcuiri ale textelor sfinte, predici, meditații și scrieri ce combăteau erorile dogmatice și superstițiile.

Moștenirea credincioasă a acestei năzuințe de a păstra curată până la sfârșitul veacurilor dreapta credință a rămas învățătura Mântuitorului. Am putea spune că această năzuință constituie una din trăsăturile esențiale ale ortodoxiei Bisericii noastre.

În dezvoltarea sa istorică în lume, creștinismul a avut de propovăduit învățătura lui Hristos prin predică scrisă și orală ca și prin cultul său care s-a fixat treptat, treptat la adăpostul Bisericii. Opera de creștinare a lumii a fost de lungă durată, iar Biserica a fost nevoită să facă față unor neîntrerupte obstacole dinăuntrul și din afara ei, legate totdeauna de concepțiile religioase, filosofice și morale ale societății greco-romane, ca și de societatea iudaică din mijlocul cărora erau recrutați creștinii. Căci nu întotdeauna cei ce părăseau credințele lor păgâne sau iudaice renunțau la anumite obiceiuri sau practic superstițioase frecvente în lumea antică greco-romană, egipteană sau semită.

Odată cu libertatea religioasă pe care Biserica o obține în anul 313 prin Edictul de la Milan, societatea greco-romană a imperiului devine creștină văzând cu ochii, iar instituțiile păgâne dispar încet, încet una câte una. Dar cu aceasta credințele superstițioase ale popoarelor ce se creștinau, nu mureau. Membrii Bisericii se înmulțeau, dar acest lucru nu însemna că practicile și credințele lor superstițioase magice și vrăjitorești încetau de a mai trăi. Din contră, ele continuau să trăiască, fiind practicate mai departe de noii creștini recrutați din societatea greco-romană sau iudaică.

Biserica creștină s-a văzut pusă în fața unor probleme teologice de mare însemnătate pe care a trebuit să le rezolve formulând adevărata învățătură ce se întemeiază pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Alături de aceste învățături rătăcite, cu caracter teologic, Biserica a luat o întreagă de măsuri legislative, privind viața morală și cultică a membrilor ei. A apărat viața Bisericii contra tuturor obiceiurilor superstițioase, magice sau vrăjitorești, care tindeau să se infiltreze și să se încetățenească în Biserică amenințând atât curățenia moralei creștine, cât și ortodoxia dogmei creștine.

Lumea greco-romană era stăpânită, ba chiar chinuită de o serie întreagă de învățături superstițioase, de magie și de vrăjitorie, care se practicau atât de poporul de jos cât și de înalta societate. Farmecele, vrăjitoriile, ghicitul în palmă sau în stele, erau obiceiuri superstițioase care se practicau de către unii cu dublu scop: de a întreține în popor practici socotite vrednice de cinste și pentru a putea, practicantul respectivei practici oculte să-și asigure mijloacele materiale pentru piață. Toate aceste superstiții dăunătoare nu numai dreptei învățături a Bisericii, dar și ordinii morale și sociale pătrund și în interiorul Bisericii, captând nu numai creștini laici de rând, dar și clerici care le practicau fără să-și dea seama de gravitatea faptelor greșite pe care le săvârșeau.

Apărarea împotriva acestor practici greșite și dăunătoare se făcea și în scris de către Sfinții Părinți și Scriitori Bisericești. Dar apărarea credinței și moralei creștine ortodoxe, Biserica o face oficial și solemn în sinoadele sale ecumenice și locale, iar hotărârile ei devin normative și universal obligatorii pentru întreaga Biserică, iar aceste hotărâri au avut aceeași valoare ca și legile civile romane și au fost recunoscute ca atare de către statul roman.

În acest context amintim canonul 24 al Sinodului din Ancira, ținut în anul 314 în care s-a hotărât: „Prezicătorii și cei ce urmează moravurilor păgânilor, ori introduc în casele lor pe oarecari spre aflarea farmecelor sau și pentru curățire, să cadă sub canonul penitenței de 5 ani, potrivit treptelor hotărâte, 3 ani de prosternare și 2 ani de rugăciune, fără împărtășanie”.

Canonul 36 al Sinodului din Laodiceea, ținut în a doua jumătate a secolului IV, spune: „Nu se cuvine ca cei iereticești, sau clericii să fie vrăjitori, ori descântători, ori matimatici, ori astrologi sau să facă cele ce se zic filacterii, care sunt legături de sufletele lor. Iar cei ce le poartă, am poruncit să se arunce din biserică”.

Punctul de vedere al unor Biserici locale este adoptat și de Sfinții Părinți, ca Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nyssa în canoanele lor. Iată ce spune Sfântul Vasile în canonul 7: „Stricătorii de parte bărbătească și stricătorii de animale și ucigașii și fermecătorii și adulterii și idolatrii sunt vrednici de aceeași pedeapsă; drept aceea aplică și la ceștia dispoziția ce o ai în privința celorlalți”, iar în canonul 65 al aceluiași Sfânt Părinte citim: „Cel ce mărturisește că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie, i se va da timpul de penitență ca pentru ucigași, împărtășindu-se așa cum s-a vădit pe sine în fieștecare păcat”. Aceiași pedeapsă este prescrisă și celor ce se dau pe sine vrăjitorilor sau una ca acestora, după cum se exprimă în canonul 72 al Sfântului Vasile, pedeapsa pocăinței fiind redusă la 6 ani, spre deosebire de cei ce fac farmece și vrăjitorii care au o perioadă de pocăință de 20 de ani, conform principiului Sfântului Vasile fixat în canonul 83.

Același punct de vedere îl exprimă Sfântul Grigore de Nyssa, fratele Sfântului Vasile, în canonul 3 al său în care arată în care lucrarea vrăjitorilor sau a altora de acest fel este foarte vătămătoare, iar cei ce apelează la serviciile lor cad cu bună știință din dreapta credință, dovedind că nu cred în Dumnezeu Proniator și Răscumpărător.

Toate aceste hotărâri luate de sinoadele Bisericilor locale și de Sfinții Părinți devin obligatorii pentru întreaga Biserică ecumenică, atât în Răsărit cât și în Apus, când sunt confirmate de Sinodul VI ecumenic trulan, unde Sfinții părinți dau putere de lege, cu caracter universal obligatoriu, tuturor canoanelor formulate până atunci, între care și canoanele prin care se condamnă orice formă de superstiție, de magie sau de vrăjitorie. În special canoanele 61 și 65 ale sinodului trulan se referă la acest lucru.

Lupta împotriva superstițiilor se regăsește și în istoria literaturii religioase românești. Cercetând manuscrisele provenite din activitatea minunată a mânăstirii din Peri – Maramureș, cât și tipăriturile românești ale Diaconului Coresi, se ajunge la convingerea fermă că acestea au fost totodată și cei dintâi soli ai luminării poporului și îndreptării luminate pentru preoțimea Bisericii noastre din acele timpuri, în lupta acesteia împotriva neștiinței și a necunoașterii adevăratei învățături creștine.

Lumina spirituală sau „înțelegerea” în graiul lui Coresi și îndreptarea a tot ceea ce era greșit, clarificarea a tot ceea ce era nelămurit, a fost îndemnul care a scos la iveală primele monumente ale literaturii românești. La toate acestea se adaugă atitudinea hotărâtă împotriva superstițiilor pe care o ia Coresi în lucrarea lui de culturalizare, atât de limpede arătată într-una din predosloviile sale: „noi, nebunii – zice el – dacă ne bolnăvim, mergem la nescari muieri, carele pe noi descântă, deacă una nu poate folosi, noi ispitim și la zece și douăzeci că nu gândim cu jale nemica nu putem folosi, cu fermecătura sau cu alta drăcie, să ne ajute că toată descântarea nu e altă bunătate nemeca, ce numai drăcie”.

Totuși cea mai potrivită cale pentru îndreptarea și luminarea credincioșilor a fost predica prin care se făcea explicarea Sfintei Scripturi. De aceea Tâlcul Evangheliei sau Cazaniei apărută prima dată la 1564, iar alta la 1581, devine un fel de îndreptar pentru educația religioasă, morală și cetățenească din acea vreme și ea a mai fost și un mijloc de critică necruțătoare a greșelilor pe care le făceau credincioșii. Același scop „de înțelegere și îndreptare îl urmăresc și Evangheliile cu învățătura din 1580 și cea din 1641 a lui Ghenadie și Ilie Iorest care urmăreau combaterea superstițiilor păgubitoare care căutau să falsifice învățătura creștină.

Desigur, sunt multe alte cărți religioase neortodoxe care căutau în primul rând să răspândească învățătura curată, pur ortodoxă, apoi au contribuit la răspândirea scrisului și limbii românești și au format conștiința sănătoasă a clerului și a credincioșilor prin ferirea de inovațiile păgâne și dăunătoare ale credinței creștine. Amintim în acest sens „Răspunsul la catehismul calvinesc” al Mitropolitului Varlaam al Moldovei (Iași, 1964), „Cartea sau lumina” a Mitropolitului Antim Ivireanul, tipărită la Snagov în 1699, unde se arată modul în care se produce alterarea învățăturii Sfintei Scripturi, apoi, „Mărgăritarul” Sfântului Ioan Hrisostom, tradus de Șerban și Ioan Greceanu cu intenția sfântă pentru luminarea și izbăvirea credincioșilor de obscurantism și de superstiție și „Chiriacodromionu” care apare la Bălgrad în 1669. De mare importanță în lupta împotriva ignoranței și a superstiției este apariția „Exaimeronului” a Sfântului Vasile și cuvinte de Sfântul Grigorie Teologul, cuprinse în „Cuvinte” tipărite de Miropolitul Grigorie Dascălul (București, 1862), care au risipit multe din miturile și legendele bogomilice și superstițioase care circulau prin intermediul manuscriselor și cărților populare, apoi „Cuvintele” Sfântului Ioan Hrisostom traduse de același mitropolit, de la care mai avem „Puțul”, „Împărțire de grâu” și „Cuvintele” lui Casian care conțin omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva descântecelor, vrăjilor și a altor practici superstițioase.

Împotriva superstițiilor și practicilor cu caracter ocult s-au ridicat și scriitori și poeți de seamă ai țării noastre care au sesizat ridicolul și în același timp pericolul real al acestora pentru credința și liniștea creștinilor ortodocși. George Coșbuc nota în cartea sa „Coșbuc împotriva superstițiilor” următoarele: „Și să n-alergi după zodiași și după păscălitori Române, după descântători și cărturărese, și după ghicitori și prooroci mincinoși. Îți pierzi degeaba numai vremea și banii. Ba îți pierzi și liniștea sufletului, căci din minciunile acestor prooroci mincinoși se nasc de atâtea ori gâlcevuri între oameni prieteni mai înainte, din iscodirile și scorniturile lor se nasc atâtea bănuieli între bărbat și femeie, din nesocotitele lor vorbe pe cari le spun într-o doară izvorăsc dușmănii și pizme și zizanii cari strică pacea și sparg casele…”.

Apariția creștinismului a însemnat o cruntă lovitură dată superstițiilor păgâne, magiei și practicilor oculte. Noua religie se prezenta ca o religie a luminii, a adevărului, a libertății morale și a comuniunii libere și iubitoare cu Dumnezeu. De aceea creștinismul nu putea să îngăduie fatalismul, pe care se întemeiază aceste credințe deșarte, care presupune constrângere și teroare. Din nefericire, vechile superstiții ale antichității n-au dispărut cu totul. Poporul român, care s-a născut popor creștin, moștenește și el din tradițiile păgâne aceste manifestări, care au fost infiltrate în tradiția noastră creștin autentică și practica veche și strămoșească a românilor din domeniul religios nu se poate identifica cu aceste rătăciri care au rădăcini adânci în trecutul îndepărtat și acre se perpetuează din nefericire, până în zilele noastre.

3. Rolul clerului ortodox în îndepărtarea practicilor superstițioase.

După cum am văzut, Biserica creștină și-a formulat de la început o mărturisire de credință, un simbol , pe care trebuia să-l cunoască și să-l rostească cel care primea Botezul. De la cultul său nu numai că nu excludea pe nici un creștin, decât în mod excepțional, pe cale de măsură disciplinară, pentru păcate grele, dar îi aduna regulat pe toți și-i învăța continuu. Prin taina mărturisirii păcatelor, ea cunoștea chiar faptele și gândurile credincioșilor, care trebuiau să renunțe definitiv la superstițiile și practicile păgânismului. Magia, vrăjile, farmecele, ghicitul de tot felul, încercările de a influența în vreun chip prin mijloace pseudo-religioase asupra oamenilor sau naturii, au fost condamnate și oprite prin canoane și prin rânduiala mărturisirii păcatelor.

Întrebările și instrucțiunile prevăzute pentru Taina Botezului și a Mărturisirii, ca și canoanele sinodului quinisext (692) și cele paralele, sunt în această privință semnificative. Nu există credință greșită și practică magică, pe care să nu o condamne cu asprime, asemănând pe unele cu apostazia sau cu uciderea și lovindu-le cu pedepse grele și cu excluderea din Biserică. Între ele astrologia, ghicitul prin diferite mijloace, formulele, cărțile și acțiunile născocite în scopul de a influența asupra gândurilor, sentimentelor și vieții omului și animalelor, talismanele, invocarea demonilor sau zeilor, farmecele, folosirea chiar a unor obiecte și semne creștine, în scop magic, sunt condamnate cu severitate, ca acte păgâne.

Nu există categorie de superstiții și de practic magice, care să nu cadă astfel sub una din opririle și pedepsele canoanelor, a Sfintei Scripturi sau a cărților de cult. Prin lepădările rostite la Botez, creștinul a scuturat pe credincioșii săi pentru totdeauna de toate gândurile și „lucrurile lui Satan”. După încreștinarea împăraților, statul însuși a luat măsuri legale împotriva celor care le practicau. Legile civile ale statului modern nu le mai iau în considerație, dar Biserica rămâne îndreptățită a le prevedea și opri cu desăvârșire pentru credincioșii săi.

În acest context este de datoria clerului să dea toată atenția credințelor deșarte ale poporului, să caute a le cunoaște și să le combată fără preget. Cuvintele Sfintei Scripturi, hotărârile canonice, instrucțiunile Molitfelnicului trebuie aduse la cunoștința credinciosului și explicate, arătându-se gravitatea păcatului păgânesc de a se recurge la credințe și mijloace necreștine pentru împlinirea dorințelor și nevoilor lor. Superstițiile și practicile magice de tot felul, vechi sau noi, sunt oprite de creștinism ca lucruri demonice, deoarece ele nu susțin credința, din contră, o coboară și o compromit.

Credincioșii care ar cere preotului rugăciuni și practici neprevăzute de cărțile de cult și nepotrivite cu învățătura Bisericii și cu caracterul spiritual și moral al cultului creștin, ar cădea în păcat greu, care poate să atragă excluderea din Biserică, iar preotul care nu i-ar lumina și îndrepta, ar păcătui cu atât mai mult, mai ales dacă ar împlini dorința lor păgână. Canoanele caterisesc pe clericul care ar practica acte magice. A lăsa pe credincioși să creadă în puterea și în efectul lor, ar însemna a tolera și întreține păgânismul în popor; a admite și a săvârși preotul însuși asemenea acte, care nu sunt în spiritul și litera rânduielilor cultice, ar însemna a sluji lui Hristos, ci lui Veliar și lui Mamona. Între aceștia și Hristos, zice Apostolul, nu este nici „împărtășire”, nici „învoire”, nici „înțelegere”.

Preoțimea are datoria de a supraveghea și de a conduce manifestările religioase ale credincioșilor, după rânduielile dogmatice, liturgice și canonice. În acest scop, preoțimea predică de pe amvoanele bisericilor adevărata învățătură a Mântuitorului și săvârșește sfintele slujbe. În afara cadrelor acestei activități organizate a Bisericii se întâmplă o serie de fenomene religioase nesănătoase și insolite, care nu aparțin nici activității regulate și controlate a preoțimii, nici religiozității adevărate a credincioșilor luminați. Ele sunt produse în sânul maselor de credincioși de factori interesați, care speculează credulitatea și ignoranța, cu un caracter senzațional și determină anumite procese sufletești religioase morbide, care deformează doctrina creștină, favorizează bigotismul și obscurantismul și sunt răspânditoare de zvonuri fantastice.

Când aceste fenomene religioase morbide iau proporții și ar putea periclita liniștea și credința curată a creștinilor, preotul trebuie să intervină cu curaj pentru a stăpâni fenomenul, pe care va trebui să-l sesizeze autorităților bisericești superioare. Preotul este de la început în miezul arzător al acestor manifestări religioase și totul depinde de tactul său personal, cât și de atenția și prudența cu care el trebuie să le trateze. Tactica sa pastorală, în asemenea cazuri, trebuie să fie hotărâtă și fără duplicitate, iar acțiunea lui nu trebuie să fie pripită sau brutală pentru a se evita efectul opus al acțiunii sale.

În asemenea momente de manifestări religioase nesănătoase, care nu au de a face cu învățătura corectă a Bisericii Ortodoxe, când credincioșii sunt antrenați după urmele falșilor vizionari și aleargă la locul cu semne și apariții mincinoase, preoțimea trebuie să fie permanent la datoria sa de a lămuri mințile înfierbântate și de a liniști sufletele zbuciumate de tot felul de zvonuri și amenințări aparente. Preoțimea ortodoxă va localiza asemenea manifestări religioase în embrion, nepermițându-le a se răspândi și tulbura cu fantasticul și falsitatea lor pe credincioși.