Ierarhia Bisericeasca Si Martiriul Clericilor In Primele Trei Secole Crestine

BIBLIOGRAFIE:

I. Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură – ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

The Greek New Testament – Fourth Revised Edition, United Bible Societies, D-Stuttgart, 1994.

Septuaginta – Deutsche Bibelgesselschaft, 1995.

Sf. Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii, din colecția "Părinți și Scriitori Bisericești", vol. nr. 3 (Apologeți de limbă latină), trad. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, cu introducere, note și indici de Prof. N. Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Clement Alexandrinul – Pedagogul, din colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 4, ”Clement Alexandrinul – Scrieri, partea I”, traducere, introducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Clement Alexandrinul – Stromate, din colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 5. „Clement Alexandrinul – Scrieri, partea a II-a”, traducere, introducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Sf. Clement Romanul – Epistola către Corinteni, din vol. “Scrierile Părinților Apostolici”, traducere, note și indici de Preot Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească, din colecția "Părinți și Scriitori Bisericești", vol. 13 (Eusebiu de Cezareea – Scrieri – partea I), trad., studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Eusebiu de Cezareea – Martirii din Palestina, din colecția "Părinți și Scriitori Bisericești", vol. nr. 13 (Eusebiu de Cezareea – Scrieri – partea I), trad., studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Herma – Păstorul, din vol. “Scrierile Părinților Apostolici”, traducere, note și indici de Preot Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Sf. Ignatie Teoforul – Epistole, din vol. “Scrierile Părinților Apostolici”, traducere, note și indici de Preot Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Sf. Iustin Martirul și Filosoful – Apologia I, din vol. “Apologeți de limbă greacă”, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Învățătura celor Doisprezece Apostoli, din vol. “Scrierile Părinților Apostolici”, traducere, note și indici de Preot Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Tertulian – De praescriptione haereticorum, din colecția “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 3, “Apologeți de limbă latină”, traducere de Prof. N. Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, introducere, note și indici de Prof. N. Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

II. Vieți ale Sfinților și Acte martirice:

Actele Martirice – Studiu introductiv, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Atti autentici dei martiri, I-o, II-o e III-o secolo – versione italiana del P. Idelfonso Clerici, Casa Editrice S. Lega Eucaristica, Federazione Giovani Cattolici Milanesi, Milano, 1927.

Atti dei martiri – I-a serie, Testi greci e latini con introduzione e note da parte di Sisto Colombo, Soceta Editrice Internazionale, Torino, 1928.

Les Martyrs-reveil des pieces authentiques sur les martyrs depuis les origines du christianisme jusqu'au XX-eme siecle, traduites et publiees par le R. P. Dom H. Leclercq, H. Oudin, Libraire-Editeur, 9, Rue Soufflot, 9, Paris, 1903.

Les Petits Bollandistes – Vie des Saints, Bloud et Barral, Libraires-Editeurs, 4, Rue Madame, et Rue de Rennes, 59, Paris.

Proloagele – diortosite și îmbogățite de Arhim. Dr. Benedict Ghiuș cu studiu introductiv de Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Editura Bunavestire, Bacău, 1999.

The Acts of the Christian Martyrs – Introduction, texts and translations by Herbert Musurillo, Clarendon Press, Oxford, 1972.

III. Lucrări pentru referință:

A Bibliographical Guide to the History of Christianity – Compiled by S. J. Case, J. T. McNeill, W. W. Sweet, W. Pauck, M. Spinka, Edited by S. J. Case, The University of Chicago Press, Chicago-Illinois, 1931.

A Concordance to the New Testament – according to the texts of Westscott and Hort Tischendorf and the English Revisers, fifth edition revised, T&T Clark, 59 George Street, Edimburgh, 1986.

Computer Konkordanz zum Novum Testamentum Graece von Nestle Aland – 26 Auflage und zum Greek New Testament, 3rd edition, Walter De Gruyter, Berlin, New York, 1980.

Dictionnaire des persecutions – în cadrul "Nouvelle Enciclopedie Theologique", tome cinquieme, publie par M. L' Abbe J. -P. Migne aux Atelieres Catholiques, Rue D'Amboise, au Petit-Montrouge, Paris, 1851.

IV. Lucrări:

ALLARD, Paul – Histoire des persecutions pendant la premiere moitie du troisieme siecle (Septime Severe, Maximin, Dece), troisieme edition, revue et augmentee, Librairie Victor Lecoffre, Rue Bonaparte, 90, Paris, 1905

ALLARD, Paul – Histoire des persecutions pendant les deux premiers siecles, Quatrieme edition revue et augmentee, Librairie Victor Lecoffre, J. Gabalda et C., Rue Bonaparte, 90, Paris, 1911.

ALLARD, Paul – La persecution de Diocletien et le triomphe de l'Eglise, Troisieme edition, revue et augmentee, Librairie Victor Lecoffre, J. Gabalda et C., Rue Bonaparte, 90, Paris, 1908.

ALLARD, Paul – Le Christianisme et l'Empire Romain de Neron a Theodosie, Neuvieme Edition, Librairie Victor Lecoffre, editeur J. Gabalda, Rue Bonaparte, 90, Paris, 1925.

ALLARD, Paul – Les dernieres persecutions du troisieme siecle (Gallus, Valerien, Aurelien), Troisieme edition, revue et augmentee, Librairie Victor Lecoffre, editeur J. Gabalda, Rue Bonaparte, 90, Paris, 1907.

AMANN, E. – L'Eglise des premiers siecles, Libririe Bloud & Gay.

AUBE, B. – Histoire des persecutions de l'Eglise jusqu'a fin des Antonins, Didier et C., Libraires-Editeurs, 35, Quai des Augustins, Paris.

AUBE, B – Les chretiens dans l'Empire Romain de la fin des Antonins au milieu du III-e siecle (180-249), Librairie Academique, Didier et Comp., Libraires Editeurs, 35, Quai des Augustins, 35, Paris, 1881.

BARDY, G. – L'Eglise a la fin du premier siecle, Librairie Bloud & Gay.

BOROIANU, Dimitrie G. – Istoria Bisericii Creștine de la începutul ei și până în zilele noastre, Tipo-litografia Ed. Wiegand & C. C. Săvoiu, Str. Covaci, 14, București, 1893.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene – Liturgica generală, manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

BUONAIUTI, Ernesto – Storia del Cristianesimo, "Corbaccio" dal Oglio, editore, Milano, 1942.

CHAGNY, Andre – Les Martyrs de Lyon de 177, Etude historique, preface de M. Germain de Montauzan, Editee par Emmanuel Vitte, Lyon-Paris, 1936.

DINU, Ion – Un document creștin-apusean de conștiință ortodox-orientală – aspecte din persecuția lui Marc-Aureliu, Institutul de Arte Grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Str. I. Flondor Nr. 33, Cernăuți, 1937.

DUCHESNE, L. – Histoire ancienne de l'Eglise, troisieme edition, Anciennes Librairies E. Thorin et Fontemoing, E. de Boccard, Editeur, Libraire des Ecoles Francaises d'Athenes et de Rome, I, Rue de Medicis, Paris, 1923.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. – Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii, Sibiu, 1992.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. – Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

GHIBESCU, G. I. – Preoția ca ierarhie, tratată din punct de vedere istoric, dogmatic, canonic și pastoral, Tipogafia Cărților Bisericești, București, 1898.

HANOZIN, S. J. Pierre – La Geste des Martyrs, Desclee de Brouwer et Comp., editeurs, Paris.

HARDY CANFIELD, Ph. D. Leon, – The Early Persecutions of the Christians, Columbia University, Longmans, Green & Co., Agents, New York, 1913.

HOMO, Leon – Les Empereurs Romains et le Christianisme, Payot, Paris.

JACQUIN, A. -M. – Histoire de l'Eglise, Editions de la Revue des Jeunes, Desclee et Cie., rue Saint-Sulpice, Paris.

MARINESCU, Vasile – Episcopatul, Presbiteriatul și Diaconatul în primele secole creștine, Teza pentru licență susținută la Facultatea de Teologie București, Tipografia "Lumina", Str. Gheorghe Lazar, Palatul Băilor Municipale, Ploiești, 1904.

MARION, L. – Histoire de l'Eglise, Pierre Tequi, Libraire-Editeur, 82, Rue Bonaparte, 82, Paris, 1928.

MIHĂLCESCU, Prof. Irineu – Istoria Bisericească Universală, Tipografia G. A. Lăzăreanu, Str. Episcopiei, nr. 3, București, 1911.

MOISESCU, Iustin – Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

PAGNINI, Sac. Dott. Guido – Manuale di Storia Ecclesiastica, Casa Editrice Dottor Francesco Vallardi, Milano, 1928.

PÂCLIȘANU, Zenovie – Istoria Creștinismului antic, Oradea, 1937.

PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea – Sfinți daco-romani și români, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

POULET, Dom Ch. – Histoire de l'Eglise, Gabriel Beauchesne, Editeur, Rue de Rennes, Paris, 1926.

RĂMUREANU, Pr. Prof Ioan, Pr. Pr. Milan ȘESAN, Pr. Prof. Teodor BODOGAE – Istoria Bisericească Universală pentru Institutele Teologice, vol. I (până la 1054), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.

REEVE, Rev. Joseph – The History of the Christian Church, From Its First Establishment to the Present Century, Published by James Duffy, 23, Anglesea-Street, Dublin, 1844.

SOARE, Diac. Dr. Gh. I. – Forma de conducere în Biserica Creștină în primele trei veacuri, București, 1938.

STAN, Pr. Dr. Liviu – Sfinții români, Sibiu, 1945.

V. Articole și studii:

CIUDIN, Pr. Prof. Nicolae – Temeiurile biblice și patristice ale ierarhiei bisericești, în rev. “Studii Teologice” II (1950), pp. 198-217.

COMAN, Pr. Dr. Ioan G. – Sensul preoției la Sfinții Părinți, în rev. "Studii Teologice" nr. 9 – 10/1949, pp. 739 – 762.

DEHELEANU, Pr. Petre – Preoția ortodoxă-documentare biblică, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr 3-5/1973, pp. 379-389.

GHEORGHE, Pr. Constantin – Ierarhia bisericească după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în rev. “Studii Teologice” nr. 7-8/1971 (XXII), pp. 497-505.

MIHOC, Pr. Doctorand Vasile– Preoția după Noul Testament, în rev. “Mitropolia Ardealului”, XIX (1974), nr. 4-6, pp. 250-262.

MIRCEA, Pr. Ioan – Cei șaptezeci de ucenici și problema ierarhiei bisericești, în rev. “Studii Teologice”, XX (1968), nr. 9-10, p. 675-691.

MIRCEA, Magistr. Pr. Ioan – Organizarea Bisericii și viața primilor creștini după “Faptele Apostolilor”, în rev. “Studii Teologice” nr. 1-2/1955 (VII), pp. 64-92.

POPESCU, Teodor M. – Cler și popor în primele trei secole, în rev. "Studii Teologice", nr. 9-10/1949, pp. 713 – 725.

RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Sfinți și martiri la Tomis – Constanța, în rev. "Biserica Ortodoxă Română", nr. 7 – 8/1974, pp. 975 – 1011.

VALDMAN, Drnd. Pr. Traian D. – Vechea organizare a Bisericii și Sinodul I Ecumenic, în rev. "Studii Teologice", nr. 3 – 4-1970, pp. 266 – 277.

VERZAN, Magistr. Sabin – Cârmuirea Bisericii în Epoca Apostolică, în rev. “Studii Teologice”, nr 5-6/1955, pp. 336-353.

VERZAN, Pr. dr. Sabin – Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice, în rev. "Studii Teologice", nr. 2/1991, pp. 53 – 101 și nr. 3/1991, pp. 49 – 100.

VERZAN, Sabin – Slujirea preoțească după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în rev. “Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1955, pp. 277-294.

=== Partea I ===

IERARHIA BISERICEASCĂ ÎN PRIMELE TREI SECOLE CREȘTINE

1. INTRODUCERE

Din Sfintele Evanghelii aflăm că Mântuitorul și-a ales, dintre toți ucenicii Săi, un număr de doisprezece pe care i-a încredințat cu misiunea apostolatului (Luca VI, 12-13). Ei au primit apoi “puterea asupra duhurilor celor necurate și puterea de a tămădui orice boală sau neputință din popor” (Mt. X, 1), puterea și dreptul de a învăța popoarele (Mt. XXVIII, 19-20), de a săvârși Sfintele Taine (Mt. XXVIII, 18-19; In. XX, 22-23, etc.) și de a conduce pe credincioși la mântuire (Mt. XVIII, 14; Lc. X, 16; I Cor. V; II Cor. X, 6; XIII, 2,10). După ce au fost aleși cei doisprezece Apostoli, Mântuitorul a mai ales și alți șaptezeci (și doi) de ucenici (Lc. X, 1), care erau la rândul lor deosebiți de ceilalți ucenici. Aceste acțiuni ale Mântuitorului ne arată că El a intenționat de la început crearea unei Biserici și a unei ierarhii bisericești, care să fie deosebită de restul credincioșilor, ulterior urmând să apară două categorii distincte de creștini: clerul și poporul.

Din Sfânta Scriptură rezultă în mod clar că apostolatul creștin este de origine divină. Acest lucru este întărit chiar de Sfântul Apostol Pavel, care într-una din Epistolele sale se recomandă astfel: “Pavel, Apostol nu de la om, ci prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu Tatăl” (Gal. I, 1).

Cu privire la aceste două grupuri, al apostolilor și al celor șaptezeci (și doi) de ucenici, s-au iscat unele controverse, în special din partea Bisericii Romano-Catolice. Exegeții romano-catolici au văzut în apostoli și în cei șaptezeci ierarhia bisericească deja formată, apostolii fiind primii episcopi iar cei șaptezeci fiind primii preoți. Datorită acestor neînțelegeri, sunt necesare câteva lămuriri cu privire la apostoli și la cei șaptezeci. Mai întâi, nu se poate dovedi în nici un fel că vreunul dintre Apostoli ar fi îndeplinit funcția de episcop, căci, după cum reiese din Sfânta Scriptură (Mt. XXVIII, 19; Mc. XVI, 15), misiunea lor a avut un caracter universal, ei trebuind să fie martorii activității, Patimilor, Morții și Învierii Mântuitorului, și având datoria de a întemeia comunități creștine în toată lumea și de a le organiza prin așezarea de episcopi în fruntea lor. Sfinții Apostoli au colindat toată lumea și niciunul dintre ei nu s-a stabilit într-un singur loc pentru a îndeplini funcția de episcop deoarece aceasta nu cadra cu misiunea lor. Ei au primit de la Mântuitorul darul apostoliei chiar de la alegerea lor în această funcție (Mt. X, 7-8) dobândind astfel plinătatea harului și puterea și datoria de a hirotoni diaconi (F.A. VI, 6), preoți (F.A. XIV, 23) și episcopi (I Tim. IV, 14; Tit I, 5). Numai ei posedau toate darurile duhovnicești, situându-se prin aceasta în fruntea Bisericii și a harismaticilor (I Cor. XII, 28-30; Efes. IV, 11). După alegerea lor Sfinții Apostoli au primit de la Mântuitorul harul slujirii speciale a apostoliei după cum ne arată Sfânta Scriptură: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: “Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. XX, 21-23).

Sfinții Apostoli au primit misiunea de a propovădui Evanghelia, căci ei erau martorii oculari ai Patimilor, Morții și Învierii Mântuitorului și, din această cauză, ei erau cei mai în măsură să facă acest lucru. Odată ce ei au murit au încetat să mai existe martori oculari ai evenimentelor pe care ei le propovăduiau și, după cum era și normal, harul apostolatului nu a fost transmis mai departe. Locul Apostolilor a fost luat de clerul bisericesc care, deși avea o misiune deosebită de cea a Apostolilor, a condus și a avut grijă de Biserică până astăzi.

Cei șaptezeci de ucenici pomeniți în Evanghelie nu sunt arătați nicăieri ca având harul preoției ci doar ca având diverse harisme necesare în activitatea la care fuseseră trimiși de Mântuitorul.

Legat de harisme, trebuie subliniat că posesorii lor nu numai că nu făceau parte din ierarhia bisericească, dar unii dintre ei nu erau nici măcar botezați atunci când le-au primit. Un bun exemplu în acest sens este sutașul Corneliu (F.A. X, 48). Existau însă și membri ai ierarhiei bisericești care posedau unele harisme. Cei șaptezeci de ucenici, chiar dacă erau harismatici, nu aveau harul preoției dar, odată cu înființarea și înmulțirea comunităților creștine, ei au fost în mod sigur așezați preoți sau episcopi fiind mai înainte hirotoniți pentru treapra ierarhică în care au fost așezați de Sfinții Apostoli. Se poate spune astfel că cei șaptezeci (și doi) au fost școala în care s-au format și din care au fost aleși primii membri ai ierarhiei bisericești.

Ierarhia bisericească a apărut la scurt timp după Pogorârea Sfântului Duh, Sfinții Apostoli alegând dintre cei care erau împreună cu ei și pe care îi cunoșteau bine, diaconi și preoți, căci era nevoie de ei datorită numărului mare de oameni care veneau la credința în Hristos. Este greu de demonstrat și absurd de presupus că numai Sfinții Apostoli ar fi putut boteza pe cei 3000, apoi 2000 de credincioși (F.A. II, 41; IV, 4) care s-au adăugat Bisericii în primele zile ale existenței ei. Numărul care sporea mereu al “celor ce credeau” (F.A. II, 44), sau al “celor care se mântuiau” (F.A. II, 47) ca și concretizarea cultului creștin (F.A. II, 42), arată că era necesar ca să fie așezați mulți membri ai clerului pentru a se putea orândui cum trebuie Biserica. Deci se poate spune că ierarhia bisericească a apărut în forma ei completă imediat după Cincizecime, ea fiind constituită atunci din cele trei trepte pe care le avem și astăzi: diaconia, preoția și episcopatul. Se cuvine, însă, să fie aduse câteva precizări asupra originii și împărțirii ei, așa cum ne este prezentată de Sfânta Scriptură a Noului Testament și de scrierile Părinților Biserici ce au apărut în primele trei secole. Aceasta pentru că în perioda embrionară a creștinismului ce este cuprinsă în primele trei secole, sau, mai bine zis, până la recunoașterea oficială a religiei creștine, Biserica a avut de înfruntat prigoanele împăraților romani care făceau ca instituțiile ei să nu poată fi stabilite definitiv din motive obiective. De asemeni, pe aceste prime trei secole se bazează disputele care există cu privire la ierarhia bisericească datorită lipsei de multe ori a izvoarelor care să prezinte lămurit aceste lucruri. Dar, cum se va vedea în partea a doua a lucrării, multe dovezi despre existența ierarhiei bisericești ne sunt aduse chiar de actele martirice care ni s-au păstrat pentru că persecuțiile nu i-au ocolit de loc pe clerici, care au murit alături de credincioșii de rând pentru credința creștină. Actele martirice vorbesc despre episcopi, despre preoți și despre diaconi și sunt o dovadă elocventă a unei ierarhii bisericești lucrătoare și plină de virtuți. Clericii nu pregetă să ofere credincioșilor aproape întotdeauna un model de trăire și de moarte creștină. Se observă, însă, o distincție clară între creștinii laici și clerici. Aceștia din urmă au un rol hotărâtor în conducerea comunităților creștine. De exemplu, ei păstreză cărțile de cult și administrează averea bisericii, lucruri care au fost intens vânate de persecutori. Peste tot în literatura existentă în această vreme ne sunt prezentate în chip distinct cele două categorii de credincioși ai Bisericii: laicii și clericii. Clericii, însă, nu sunt zugrăviți ca fiind total desprinși de laici, așa cum sunt ei percepuți de către Biserica Catolică, ba chiar sunt foarte apropiați de aceștia, mai ales că în acele vremuri aproape toți clericii erau căsătoriți iar monahismul nu exista în cadrul Bisericii decât ca instituție în curs de organizare. Între ierarhia bisericească și creștinii pe care aceasta îi conducea spre mântuire exista o legătură indisolubilă, atât clericii cât și laicii trăind într-o comuniune întărită de dragoste și credința în Mântuitorul Iisus Hristos. Din aceste documente păstrate peste timp ne apare o Biserică unitară și unică, o adunare credincioșilor sub conducerea clericilor, care stăruia în credința creștină cu orice preț, și, nu de puține ori, a fost plătit și prețul suprem pentru a se putea menține curată această legătură în Iisus Hristos. Așa stând lucrurile, se poate face astăzi o retrospectivă a istoriei Bisericii din punctul de vedere al ierarhiei bisericești fără nici o primejdie din partea unor sau altor Biserici creștine care împărtășesc mai mult sau mai puțin învățătura și tradițiile Bisericii Ortodoxe cu privire la ierarhia sacramentală.

Această retrospectivă va încerca să o prezinte lucrarea de față. Vor fi prezentate separat fiecare din cele trei trepte ierarhice bisericești atât cât este cu putință pentru că, de multe ori textele referitoare la ierarhie vorbesc de toate treptele ierarhice la un loc, nefiind posibilă o separare a acestora. Acolo unde există astfel de situații textul va fi prezentat numai o dată cu lămuririle necesare care privesc fiecare treaptă ierarhică în parte.

2. DIACONII ()

Primele mărturii biblice despre instituirea unei trepte ierarhice bisericești sunt cele referitoare la diaconi, membrii celei mai de jos trepte ierarhie, textul clasic fiind cel cel din F.A. VI, 1-6: “În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Și, chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând deoparte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Și a plăcut cuvântul înaintea întregii mulțimi, și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, și ei, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei.”

În acest fragment unii comentatori văd instituirea primilor diaconi, socotind că cei șapte au fost primii învestiți în această treaptă și că înainte de ei nu ar mai fi existat diaconi. La o citire mai atentă a textului, se poate observa, însă, că el vorbește doar despre hirotonia unor diaconi și nu despre hirotonia primilor diaconi ai Bisericii, căci se vede că hirotonia și alegerea celor șapte este datorată unor probleme ivite în sânul ei. Acestea se refereau la cârtirea făcută împotriva evreilor de către eleniști (dintre aceștia făceau parte iudeii din diaspora și prozeliții lor) în legătură cu faptul că văduvele eleniștilor “erau trecute cu vederea” adică erau nedreptățite în timpul agapelor zilnice la împărțirea hranei. Cei care se ocupau de aceasta erau evrei și nu priveau cu ochi buni pe eleniști și pe văduvele lor și de aceea se pare că le nedreptățeau. Evreii care se ocupau cu împărțirea hranei erau în mod sigur hirotoniți diaconi. În sprijinul acestei afirmații stă și faptul că, în recenzia occidentală a cărții Faptele Apostolilor conținută in codicele D (Bezae Cartabrigiensis), datând din sec. IV, la versetul 1 al textului cu pricina, se află adăugate câteva cuvinte cu scop de întregire, care precizează că evreii împotriva cărora se îndreptaseră reclamațiile erau diaconi. La fel, se găsește această precizare și în manuscrisul latin h (Floriacensis, sec VI-VII). Din cele de mai sus rezultă că hirotonia primilor diaconi n-a avut loc la momentul amintit în pasajul din Scriptură ci că, cel mai probabil, diaconii, ca și restul treptelor ierarhice bisericești au apărut imediat după Cincizecime, când, datorită numărului mare de oameni convertiți la creștinism, se impunea instituirea lor pentru o mai bună îndrumare și organizare a noilor membri ai Bisericii.

Sunt necesare câteva precizări legate de etimologia termenului “diacon” (). Propriu-zis, acesta înseamnă “slujitor” în limba greacă și era folosit în vorbirea comună pentru a desemna o persoană care îndeplinea de bună voie o slujire pentru cineva sau pe slujitorii statului. Verbul din care vine acest cuvânt, , cât și substantivul , ce-și are rădăcina tot din el, sunt folosite în Sfânta Scriptură cu mai multe înțelesuri, printe care și cel general, adică acela de slujire. Spre exemplu, substantivul este folosit în Noul Testament de multe ori dar numai de patru ori el are înțelesul strict de persoană aparținând treptei ierarhice bisericești cu acest nume (F.A. XXI, 28; Fil. I, 1; I Tim. III, 8-9; 10-13).

Misiunea diaconilor nu este numai aceea de a sluji la mese, căci nu numai pentru aceasta au fost hirotoniți, ci de a sta în ajutorul credincioșilor și al preoților în toate problemele Bisericii. Unii dintre ei chiar botezau și propovăduiau cuvântul Evangheliei, așa cum este cazul diaconului Filip ( F.A. VIII, 26-40). Este de la sine înțeles că, pe măsură ce Biserica îngloba tot mai mulți credincioși, numărul diaconilor creștea. De asemenea, odată cu înființarea de comunități creștine și în alte cetăți, aici erau hirotoniți și diaconi, după cum se vede din începutul Epistolei adresate de Sfântul Apostol Pavel Filipenilor: “Pavel și Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinților întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii: har vouă și pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Iisus Hristos.” (Fil. I, 1-2). Iarăși reiese că diaconii nu existau doar în Ierusalim și din alt verset în care este vorba despre diaconul Filip: “Iar a doua zi, ieșind, am venit în Cezareea. Și intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei șapte (diaconi), am rămas la el” (F.A. XXI, 8). Deoarece misiunea pentru care erau aleși diaconii nu era pur administrativă ci avea și caracter sacramental, datorită participării acestora la slujirea preoțească în calitate de ajutători ai episcopilor și ai preoților, existau și anumite condiții pe care candidații trebuiau să le îndeplinească pentru a putea fi hirotoniți. Acestea erau mai mult de natură morală și ele trebuiau respectate și după hirotonie. De asemeni, ele sunt valabile și pentru celelalte trepte preoțești. Sfântul Apostol Pavel le enumeră, în mare, în prima Epistolă adresată ucenicului său Timotei, care era episcop, ca norme după care să se ghideze în activitatea sa legată de hirotonirea de noi membri ai clerului: “Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței în cuget curat. Dar și aceștia să fie, mai întâi, puși la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiți. Femeile de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbați ai unei singure femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor.” (I Tim. III, 8-12). Prin urmare, nu oricine putea fi diacon, iar pentru primirea harului din partea apostolilor sau a episcopilor trebuiau îndeplinite condiții morale riguroase atât de candidat cât și de familia acestuia. Dacă aceste condiții formale erau îndeplinite totuși aceasta nu era de ajuns căci candidatul trebuia să dea dovadă de adevărată dăruire pentru misiunea sa, fiind supus la diverse încercări pentru a-și demonstra loialitatea față de Biserică și slujirea sa. Aceste lucruri întăresc și mai mult părerea din ziua de azi a Bisericii, opusă unor păreri protestante și raționaliste, că diaconii nu erau doar simpli slujitori ci erau persoane dedicate unei anumite trepte bine definite din ierarhia bisericească. Din textele biblice reiese că slujirea lor poate fi catalogată drept preoțească dar că se desfășura în limitele permise de această treaptă, adică se limita doar la ajutorarea preoților și episcopilor în lucrarea lor de sfințitoare, păstorire și propovăduire a cuvântului Evangheliei în rândul credincioșilor și al popoarelor. Ei nu erau săvârșitori ai Sfintelor Taine dar participau în mod activ la viața comunității prin activitatea lor.

În Noul Testament apar și unele femei care poartă numele de diaconițe (sau ), așa cum este Fibi, care făcea parte din Biserica din Chenhreea. Apariția lor se datorează faptului că, în timpul cât Mântuitorul s-a aflat pe pământ, în jurul Său s-au aflat permanent femei cucernice care se îngrijeau de cele trebuincioase traiului pentru Învățătorul lor și pentru apostolii Săi. Între acestea se numărau: Sfânta Fecioară Maria, Maria lui Iacob, Maria Magdalena, Ioana lui Huza, Salomeea, Suzana, Marta, ș.a. După Înălțarea la cer a Mântuitorului și întemeierea Bisericii la Cincizecime, aceste femei și multe altele asemenea cu ele au rămas în Biserică și și-au continuat activitatea de slujire, primind din această cauză numele de diaconițe. Rolul lor era foarte important deoarece ele propovăduiau în rândul femeilor și puteau pătrunde în cercuri în care nu aveau acces bărbații, cum erau acele ginecee în care își petreceau timpul femeile din antichitate. Ele nu dețineau harul preoției pentru că nu erau hirotonite iar slujirea lor nu se asemăna cu cea a diaconilor ci doar aveau o denumire specială. Dar, atunci când termenul a căpătat sensul strict de slujitor al primei trepte ierarhice bisericești, ele au fost numite simplu “femei” () și la ele face referire Apostolul Pavel în textul de la I Tim. III, 11, deosebindu-le de treapta bisericească în care erau orânduiți doar bărbații și numai prin hirotonire de către apostoli sau episcopi.

Datorită clarității textelor biblice cu privire la această treaptă bisericească a diaconilor, nu au existat aproape de loc contradicții și păreri divergente cu privire la aceștia în rândul comentatorilor. Această treaptă este acceptată ca atare de majoritatea exegeților, spre deosebire de celelalte două superioare, a preoților și a episcopilor.

Părăsind acum Sfânta Scriptură, vom merge pe făgașul literaturii teologice din primele trei secole care prezintă unele mărturii despre treapta diaconatului.

În Învățătura celor Doisprezece Apostoli, apărută pe la sfârșitul secolului I, ni se vorbește la capitolul XV despre diaconi. Aceștia sunt menționați alături de episcopi, profeți și didascali. Se arată că, pentru a fi hirotoniți, ei trebuie să fie “vrednici de Domnul, bărbați blânzi, neiubitori de argint, adevărați și încercați.”

Sfântul Clement Romanul vorbește explicit despre diaconi în Epistola I Către Corinteni și îi prezintă ca având succesiune apostolică, deci ca pe o treaptă sacramentală a ierarhiei.

În secolul al doilea întâlnim Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul. În acestea se găsește o distincție precisă între cele trei trepte ale ierarhiei bisericești. Diaconii sunt prezentați nu ca servitori la mese ci ca slujitori sfințiți, ajutători ai episcopilor și ai preoților în săvârșirea Tainelor și a slujbelor bisericești. El le cere credincioșilor să îi respecte pe diaconi ca pe însuși Mântuitorul Hristos sau ca pe însăși porunca lui Dumnezeu. Toți trebuie să respecte pe episcop, preoți și diaconi căci fără ei nu este Biserică.

O altă lucrare din aceiași perioadă, Păstorul lui Herma vorbește și despre diaconi dar mai mult în general, fără a le preciza bine atribuțiunile. Ei sunt arătați ca fiind părți integrante ale Bisericii, fiind asemeni pietrelor care intră în componența unui turn înalt care se înalță mereu prin lucrarea lor.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, în prima sa Apologie, scrisă la mijlocul secolului al doilea, arată rolul diaconilor în cadrul săvârșirii Sfintei Euharistii. După ce prefacerea este săvârșită de către preot sau episcop diaconii sunt cei care îi împărtășesc pe credincioșii prezenți sau duc împărtășania pe la casele celor care nu se află acolo. De aici rezultă clar că diaconii nu erau doar niște slujitori administrativi ci că ei participau la cultul divin făcând parte din rândul celor consacrați pentru acesta prin hirotonie.

Mărturiile din Scrierile Părinților și scriitorilor bisericești cu privire la diaconii din primele trei secole creștine nu s-au epuizat dar acestea de până acum sunt suficiente pentru a demonstra că diaconatul a existat fără încetare încă de la începutul existenței Bisericii.

Din cele arătate mai sus rezultă că datoria diaconilor era, în general, de a-i ajuta pe episcopi și pe preoți în timpul slujbelor bisericești. Ei primeau prinoasele aduse de creștini la biserică și îi pomeneau la proscomidie pe aceștia. În afară de aceasta ei mai anunțau poporului programul adunărilor religioase, mențineau ordinea în biserică, înălțau rugăciuni către Dumnezeu din partea credincioșilor, proclamau învățătura Evangheliei prin citirea ei în cadrul slujbelor, aveau grijă de biserică. În afară de aceste datorii liturgice, ei îi mai instruiau pe catehumeni și mai aveau și datorii care priveau latura socială și caritabilă Bisericii. Astfel, ei aveau grijă de săraci, văduve, orfani și de toți cei care erau în nevoi și pe care Biserica îi putea ajuta. Diaconii distribuiau ajutoare celor săraci și aveau grijă ca numele acestora să fie trecute într-un registru special. Ei aveau datoria de a se interesa de soarta săracilor și să ceară episcopului ajutor în privința lor.

Toate aceste îndatoriri ale diaconilor nu fac decât să confirme faptul că aceștia îndeplineau un rol important în Biserica primelor trei veacuri creștine și că ei făceaau parte fără nici o îndoială din rândul clerului bisericesc având misiune și atribuțiuni proprii treptei lor. Ei erau hirotoniți având astfel și o funcție sacră așa cum aveau și ceilalți membri ai ierarhiei bisericești.

3. PREOȚII (PREZBITERII – )

A doua treaptă ierarhică bisericească ce apare în Noul Testament este cea a preoților. Ca terminologie folosită pentru denumirea lor apar două cuvinte în Sfânta Scriptură: și. Datorită faptului că aceste două cuvinte erau folosite și pentru denumirea persoanelor ce făceau parte din treapta a treia a ierarhiei bisericești, iscându-se astfel confuzii în rândul comentatorilor, se impun câteva explicații în legătură cu ele.

În Vechiul Testament termenul folosit în limba ebraică pentru a desemna persoana care îndeplinea funcția de preot era “qohen”. În limba greacă acest cuvânt corespundea cuvântului care era folosit pentru a desemna preoții în general, chiar dacă ei aparțineau sau nu cultelor păgâne. În Noul Testament termenul este folosit pentru a desemna preoții iudeilor și nu este folosit niciodată pentru preoții creștini. Acest lucru s-a făcut deoarece creștinii nu doreau ca preoții lor să fie confundați cu cei iudei sau cu cei păgâni. Pentru ca diferența să fie sensibilă, s-au ales denumirile de șipentru a desemna membrii din treptele superioare ale ierarhiei Bisericii creștine. Cu timpul, datorită înmulțirii creștinilor și dispariției religiilor păgâne, termenul de a ajuns să fie folosit și pentru preoții creștini și a rămas până în ziua de azi în uz, fiind folosit alături de pentru a desemna a doua treaptă a ierarhiei bisericești.

În Noul Testament se înregistrează, aparent, o confuzie între două trepte bisericești, a preoților și a episcopilor. Acest lucru se datorează folosirii nediferențiate în câteva locuri, a cuvintelor șipentru a desemna ori treapta preoției, ori pe cea episcopală. Pentru a lămuri problema aceste cuvinte trebuie analizate din punct de vedere semantic.

Cuvântul înseamnă literal “mai bătrân” fiind comparativul adjectivului. Acest cuvânt mai avea, însă, și înțelesul de “căpetenie” sau “mai mare peste popor” și aceasta mai ales când era folosit la plural (). Creștinii au împrumutat acest cuvânt de la evrei, căci zikne (în traducerea greacă Septuaginta redat prin ) era adunarea bătrânilor poporului, care număra șaptezeci de membri. În Noul Testament cuvântul este folosit și cu sensul de înaintat în vârstă (Lc. XV, 25; In. VIII, 9; F.A. II, 17; I Tim. V, 12), străbun sau bătrân (Mt. XV, 2; Mc. VII, 3, 5; Evr. XI, 2; Apoc. IV, 4, 10; V, 5), căpetenie a poporului iudeu, dar, mai ales când este folosit la plural, el are sensul de: mai mari ai creștinilor, slujitori bisericești sau preoți. Unii traducători ai Noului Testament, mai ales cei protestanți traduc acest cuvânt doar prin “bătrân” datorită faptului că vor să-și susțină diverse păreri despre ierarhia bisericească. Dar, după cum era folosit acest cuvânt în Biserica primară, se vede clar că prezbiterii nu erau doar niște bătrâni ci erau membriii celei de-a doua trepte ierarhice bisericești.

Numele de preoți (prezbiteri) nu a fost dat doar preoților ci a fost întrebuințat sporadic și de unii Sfinți Apostoli, așa cum face Sfântul Apostol Petru care se numește pe sine (I Petru V, 1) sau Sfântul Apostol Ioan în unele din epistolele sale: “Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți cei care au cunoscut adevărul…” (II Ioan I, 1) sau “Preotul, către Gaiu cel iubit, pe care îl iubesc întru adevăr…” (III Ioan I, 1).

În alte locuri, denumirea de “prezbiteri” este acordată nu numai preoților ci prin ea sunt numiți toți membrii ierarhiei bisericești. În Faptele Apostolilor, la capitolul XV, se arată că Biserica din Antiohia îi deleagă pe Pavel și pe Barnaba, împreună cu alți creștini antiohieni, să meargă la Ierusalim. “Și, sosind ei la Ierusalim, au fost primiți de Biserică și de Apostoli și de preoți și au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei.” (v. 4). A fost adusă în discuție apoi problema tăierii împrejur “și Apostolii și preoții s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt” (v. 6). În urma dezbaterilor s-a ajuns la înțelegere și “atunci Apostolii și preoții, cu toată Biserica au hotărât să aleagă bărbați dintre ei și să-i trimită la Antiohia, cu Pavel și cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, și pe Sila, bărbați cu vază între frați…” (v. 22) și să le încredințeze o epistolă pentru Biserica de acolo. Această epistolă începea astfel: “Apostolii și preoții și frații, fraților dintre neamuri, care sunt în Antiohia și în Siria și în Cilicia, salutare!” (v. 23).

Din versetele de mai sus ne parvin informații despre Apostoli și despre “preoți” (). Problema apare datorită faptului că, la data când se petreceau lucrurile, în Ierusalim existau de mult diaconi (F.A. VI, 1-6), preoți (F.A. XI, 30) și episcopi (așa era Sfântul Iacov, ruda Domnului – F.A. XV, 13) care au luat, fără doar și poate, parte la aceste discuții. De aici rezultă singura concluzie acceptabilă și anume, aceea că, termenul de este folosit aici cu sens general, desemnând toate treptele bisericești în același timp.

Termenul era folosit în antichitate cu înțelesul general de ocrotitor, supraveghetor, păzitor, purtător de grijă. El își găsea aplicații atât în plan religios cât și în plan profan. În Septuaginta această denumire este dată unor înalți funcționari ai statului sau unor conducători. La profetul Isaia dreptatea care va domni peste poporul ales în era mesianică primește această denumire într-un text profetic. În Noul Testament termenul de episcop apare doar de cinci ori. În patru din cele cinci texte (F.A. XX, 28; Fil. I, 1; I Tim. III, 2; Tit I, 7) el este folosit pentru a desemna preoții, iar în al cincilea text (I Petru II, 25) se vorbește despre Mântuitorul care este “Păstorul și Păzitorul sufletelor”.

Datorită numărului mare de credincioși care au venit la credința creștină imediat după Cincizecime, Apostolii au fos nevoiți să hirotonească preoți pentru a le sluji și a-i îndruma. În Noul Testament se vorbește pentru prima dată de preoți, așa cum îi înțelegem noi astăzi, la Faptele Apostolilor XI, 30 unde sunt arătați ca fiind cei care administrează bunurile Bisericii din Ierusalim, primind ajutoarele aduse de Pavel și Barnaba din Antiohia.

Cei care primeau preoția trebuiau să fie hirotoniți de către Apostoli sau episcopi. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, împreună cu Barnaba, în fiecare cetate prin care trec în prima călătorie misionară în Asia Mică, se ocupă și de instituirea unei ierarhii bisericești: “… hirotonindu-le preoți în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră” (F.A. XIV, 23). Din cele de mai sus rezultă că cei hirotoniți făceau parte fără nici o îndoială din treapta a doua a ierarhiei bisericești și devine astfel cunoscut și procedeul prin care credincioșii creștini erau îndrumați și în lipsa Apostolilor. Această conducere era încredințată clerului, care se ocupa de sfințirea credincioșilor și de buna organizare a comunității respective.

Datorită ambiguității unor texte referitoare la preoți, în care aceștia sunt numiți episcopi, s-au iscat multe controverse pe seama existenței sau a non-existenței acestei trepte ierarhice în epoca apostolică. Acestea vin în special de la exegeții protestanți care nu recunosc ierarhia bisericească sacramentală.

Astfel, în cursul celei de-a treia călătorii misionare, Sfântul Apostol Pavel “trimițând din Milet la Efes a chemat la sine pe preoții Bisericii” (F.A. XX, 17). După ce discută cu acești , Sfântul Apostol Pavel își ia rămas bun de la ei dar, în cuvântul de rămas bun, îi numește episcopi: “Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși scump sângele Său.” (F.A. XX, 28). După ce pleacă din Milet, Sfântul Apostol Pavel împreună cu cei ce îl însoțeau merge la Ierusalim fiind primit aici de Sfântul Iacov, care era episcopul cetății, împreună cu “toți preoții” (F.A. XXI, 18). În alt loc, Apostolul, trimițând o scrisoare comunității din Filipi, o adresează “tuturor sfinților întru Hristos, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și cu diaconii…” (Filipeni I, 1). Episcopii la care se face referire mai sus sunt de fapt preoți pentru că într-o cetate nu exista decât un singur episcop, iar în comunitățile mai mici nu existau decât preoți și diaconi. Se vede de mai sus că Biserica din Filipi avea în acel timp (62-63) o ierarhie bine delimitată ce cuprindea un episcop, preoți și diaconi. În sprijinul afirmării existenței ierarhiei bisericești în epoca apostolică vine și mărturia scripturistică despre Tit, episcopul insulei Creta, care primește de la părintele său spiritual, Sfântul Apostol Pavel, însărcinarea de a hirotoni preoți care să stea în slujba credincioșilor: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit” (Tit. I, 5).

Pentru ca cineva să poată fi hirotonit preot trebuie ca el să îndeplinească mai multe condiții. Alegerea candidaților se face dintre creștinii plini de evlavie și de credință. Condițiile pentru alegerea candidaților pentru preoție sunt expuse de Sfântul Apostol Pavel în scrisorile sale către doi episcopi Tit și Timotei. Chiar dacă Apostolul îi numește și aici pe preoți episcopi, este neîndoielnic că el se referă la a doua treaptă a ierarhiei, lucru susținut și de Sfinții Părinți: “Se cuvine, dar, ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviința; căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul (preotul) să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă și mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului.” (I Tim. III, 2-7). Lui Tit îi spune: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit: de este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat, ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici.” (Tit I, 5-9). Din cuvintele de mai sus ale Apostolului Pavel se desprind două din cele trei ramuri pe care trebuie să se desfășoare slujirea preotului: puterea învățătorească și activitatea de conducere. A treia slujire, cea sfințitoare este arătată de Sfântul Iacov în epistola sa: “Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iac. V, 14). Această întreită misiune a preoților se cade să fie îndeplinită cu multă sârguință și cu multă responsabilitate după cu arată și Sfântul Apostol Petru: “Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere: păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetându-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste; nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.” (I Petru V, 1-3). Iar cei care își îndeplinesc cu spor misiunea se cade să fie și răsplătiți pe măsură, adică să primească parte dublă din darurile ce erau aduse de credincioși la biserică pentru preoți și pentru săraci: “Preoții care își țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura.” (I Tim. V, 17). Pentru reclamațiile venite de la credincioși împotriva preotului sunt date episcopilor indicații precise de acțiune: “Pâră împotriva preotului să nu primești, fără numai de la doi sau trei martori” (I Tim. V, 19). Aceasta era necesar să se facă pentru a nu fi discreditată Biserica în ansamblul ei.

Datorită faptului că viața religioasă a comunităților creștine este strâns legată de slujirea preoților, credincioșii sunt îndemnați să îi asculte și să ia aminte la cuvintele lor pentru a dobândi mai mult har și dragoste unii față de alții: “Tot așa și voi, fiilor duhovnicești, supuneți-vă preoților” (I Petru V, 5).

Din cărțile Noului Testament se desprinde în mod clar faptul că preoția este o treaptă ierarhică bisericească, ea fiind a doua, după treapta diaconilor, deosebindu-se de aceștia prin faptul că preoții au slujire întreită: învățătorească, sfințitoare și conducătoare. Chiar dacă uneori preoții sunt numiți și episcopi, caracteristicile slujirii lor în Biserică fac ca preoții să apară ca o treaptă distinctă, deosebită atât de diaconi cât și de episcopi.

În perioada Părinților Apostolici există dovezi literare despre existența celei de-a doua trepte bisericești. Confuzia care se produce din cauza folosiri acelorași termeni atât pentru preot cât și pentru episcop persistă și în această epocă deoarece, în cele mai multe cazuri, nu se folosește în mod explicit termenul de

În Didahia celor Doisprezece Apostoli nu se folosește termenul dar acolo unde se vorbește de episcopi sunt subînțeleși și preoții.

Nici în Epistola I Către Corinteni Sfântul Clement Romanul nu vorbește despre prezbiteri în mod explicit dar vorbește despre episcopi ca și când această denumire i-ar cuprinde și pe membrii celei de-a doua trepte preoțești. Cu toate acestea, făcând o analogie între preoția iudaică și cea creștină o zugrăvește pe cea dintâi ca având trei trepte ierarhice: arhiereu, preot și levit. Cum în cuprinsul epistolei sale Sfântul Clement nu folosește decât termenii de episcop și diacon rezultă de aici că treapta preoților este subînțeleasă și poartă aceiași denumire cu cea a episcopilor.

În secolul al doilea situația se îmbunătățește căci terminologia apare ca fiind fixată pe deplin iar preoții nu mai sunt pomeniți sub alt nume înafară de Acest lucru îl face și Sfântul Ignatie Teoforul în Epistolele sale unde vorbește foarte explicit de prezbiteri. El îi sfătuiește pe Tralieni să îi respecte pe preoți ca pe un „sobor al lui Dumnezeu și adunare a Apostolilor” iar pe Smirneni să îi urmeze pe preoți întocmai ca pe Apostoli. Preoții sunt „coroana Bisericii” și ei stau în jurul episcopului precum Apostolii în jurul Mântuitorului. Ei sunt sfătuitorii episcopului și acesta conlucrează cu ei.

În Păstorul lui Herma, lucrare de la mijlocul secolului al doilea, reapare aceiași situație ca în lucrările care vorbesc despre ierarhie din secolul I. Aici avem iarăși o neclaritate pentru că prezbiterii apar iarăși și sub numele de episcopi. Totuși termenul prezbiter este folosit și el dar probabil pentru ca să îi desemneze pe episcopi căci se vorbește de „preoții care stau în fruntea Bisericii”.

În secolul al treilea Sfântul Ciprian al Cartaginei îndeamnă la ascultare față de „preoții lui Hristos”, căci cel care nu face acesta este luptător împotriva Bisericii lui Dumnezeu și va fi pedepsit de acesta.

Din scrierile Părinților Bisericești ai primelor trei veacuri se pot desprinde trăsăturile celei de-a doua trepte ierarhice așa cum se definiseră ele în această epocă.

Preoții apar astfel ca delegați ai episcopilor care le încredințaseră dreptul de a săvârși Sfintele Taine prin hirotonie. Ei sunt legați de un episcop fără încuviințarea acestuia neputând întreprinde nimic. Prezbiterii sunt opriți prin canon de a se despărți de episcopul lor. Ei formau sfatul episcopului (presbyterium) și slujeau fie împreună cu acesta, fie separat. Când se întâmpla aceasta preoții ședeau dea dreapta și dea stânga episcopului având loc pe scaune, spre deosebire de diaconi care stăteau în picioare. Ei aveau dreptul de a predica și de a catehiza pe catehumeni.

În caz de vacanță episcopală sau în lipsa episcopului, conducerea eparhiei era preluată de colegiul preoților. În Alexandria, când provincia nu avea episcop, colegiul preoțesc din Alexandria hirotonea el însuși un candidat.

Autoritatea prezbiterilor începe să crească odată cu organizarea parohiilor pe la jumătatea secolului al treilea, când, datorită numărului mare de credincioși, episcopii s-au văzut nevoiți să le acorde o mai mare autonomie. Acest lucru a dus la înmulțirea numărului bisericilor, astfel încât la cele mai multe dintre ele au ajuns să slujească numai prezbiteri și diaconi, preoților respectivi fiindu-le arondată o anumită grupare de credincioși care a primit numele de parohie. Astfel au apărut preoții parohi care aveau în grijă o comunitate de care se îngrijeau prin delegația pe care o primeau de la episcop.

Cea dea doua treaptă a ierarhiei bisericești a existat încă din cele mai vechi timpuri luând naștere de la începuturile Bisericii. Prezbiterii s-au remarcat mai întâi ca ajutători ai episcopilor pentru ca mai apoi să preia tot mai mult din slujirea episcopatului, ajungându-se ca episcopii să exercite mai mult o funcție de îndrumător și de supraveghetor a activității lor. Totuși slujirea episcopală nu a fost suprimată deoarece prezbiterii s-au situat totdeauna sub oblăduirea episcopală, ei fiind doar delegați ai episcopilor.

4. EPISCOPII ()

Cum este și normal, toată această ierarhie bisericească instituită de Sfinții Apostoli trebuia să aibă și conducători care să se ocupe de toate problemele care apar într-o astfel de instiuție cum este Biserica. Cum aceste probleme nu sunt doar de natură materială, ca în toate celelalte instituții, ci și spirituală, cei ce se aflau în fruntea ierarhiei trebuiau să aibă și puterea de a se ocupa de problemele spirituale. Astfel stând lucrurile, episcopii, căci despre ei este vorba, au fost hirotoniți de Sfinții Apostoli și au primit de la ei plinătatea harului preoțesc. Această a treia treaptă, și cea mai de sus, are caracter conducător prin excelență, episcopul fiind întâi-stătătorul eparhiei sale. El răspunde de armonizarea relațiilor dintre credincioși și Biserică pe toate planurile. De asemeni, el va da socoteală pentru păstoriții săi la Judecata de Apoi.

În epoca primară a Bisericii existau episcopi în fiecare cetate mai importantă, ei având misiunea de a hirotoni preoți și diaconi care să stea în slujba credincioșilor ce făceau parte din comunitate. Sfinții Apostoli nu se puteau ocupa cum trebuie de toate comunitățile creștine pe care le înființau în timpul activității lor misionare deoarece numărul acestora depășea cu mult numărul apostolilor. Așa că, pentru a nu le lăsa de izbeliște, ei au hirotonit câte un episcop în fiecare cetate și l-au însărcinat pe acesta cu purtarea de grijă față de comunitate și cu misiunea de a înmulți membrii clerului pentru o mai bună slujire a credincioșilor.

Cu toate că termenul de “episcop” () nu apare niciodată în Noul Testament cu înțelesul deplin pe care îl are astăzi, totuși, în unele texte, el indică fie pe slujitorii celei de-a doua trepte ierarhice, fie pe cei din treapta a treia. Totodată, în unele locuri, după cum s-a văzut, termenul denumește pe membrii celor trei trepte la un loc, deci îi include și pe cei din treapta episcopală. Odată cu trecerea timpului, termenul de episcop va fi folosit doar cu sensul strict de membru a celei mai înalte trepte ierarhice bisericești, adică păstorul, îndrumătorul și supraveghetorul preoților și al diaconilor din cuprinsul unei eparhii.

Ne sunt cunoscuți și câțiva episcopi din timpul Sfinților Apostoli. Iacov, ruda sau “fratele” Domnului a fost primul episcop al Ierusalimului. El era socotit drept unul din “stâlpii” Bisericii (Gal. II, 9). Aspecte din activitatea sa ne sunt redate în Noul Testament. În jurul anului 58 Pavel și însoțitorii lui vin la Ierusalim și sunt întâmpinați aici de Iacov împreună cu soborul preoților din cetate, al căror păstor și ocârmuitor era. El prezidase și Sinodul Apostolic, care ausese loc tot la Ierusalim în anul 49-50, în calitate de episcop al cetății. În epistola sa el adresează multe îndemnuri folositoare credincioșilor săi făcând uz de autoritatea sa episcopală. Tot în epistola sa el vorbește și de Taina Sf. Maslu (Iac. V, 14-15).

Un alt episcop despre care se face pomenire în Noul Testament este Timotei, despre el fiind cunoscut că a fost hirotonit de Sfântul Apostol Pavel preot (II Tim. I, 6) și apoi episcop prin “punerea mâinilor preoției” ( – I Tim. IV, 14). Timotei primește dreptul și misiunea de a hirotoni preoți și diaconi, ca și obligația de a supraveghea conduita preoților (I Tim. V, 19). Acest fapt ne arată că el nu era un preot oarecare ci era chiar episcop cu puteri depline.

Tit este un alt episcop pomenit în paginile Noului Testament. El a fost hirotonit de Sfântul Apostol Pavel episcop în insula Creta și a fost îndatorat, printre altele, să așeze preoți în fiecare cetate (Tit I, 5). Această îndatorire, alături de cea a propovăduirii cu toată puterea și de a păstori Biserica din Creta (Tit II, 1, 7) ne arată fără nici o urmă de îndoială că Tit a fost episcop.

Alte mențiuni mai generale despre conducătorii Bisericii se fac în Apocalipsă, în care sunt adresate diferite cuvinte “îngerilor” (întâi-stătătorilor) a șapte Biserici din Asia Mică: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea (Apoc. II-III) care sunt, fără îndoială conducătorii acestora, adică episcopii lor. Acest lucru dovedește că Bisericile din regiune aveau o ierarhie bine conturată și pusă la punct.

Episcopii au, ca și preoții, o slujire întreită: săvârșirea lucrărilor sfințitoare, învățarea credincioșilor și conducerea lor spre mântuire. Totuși, spre deosebire de preoți, episcopii au dreptul și datoria de a hirotoni preoți și diaconi. Harul primit de episcopi de la Sfinții Apostoli a fost transmis prin punerea mâinilor din generație în generație, asigurându-se astfel o continuitate a harului în Biserică prin succesiune apostolică. Episcopii devin treptat supraveghetorii și conducătorii Bisericii în locul Sfinților Apostoli.

În Învățătura celor Doisprezece Apostoli sunt zugrăviți episcopii însoțiți de diaconi, dar se pare că iarăși, datorită faptului că denumirile nu erau împământenite, când se vorbește de episcopi se subînțeleg și prezbiterii. Episcopii trebuie să dea dovadă de înalte calități morale, pentru a putea conduce cu cinste comunitățile creștine. Ei au datoria săvârșirii Sfintei Euharistii și a administrării bunurilor bisericești.

O altă lucrare din aceiași perioadă (sfârșitul secolului I), Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, ne mai aduce și alte mărturii despre existența ierarhiei bisericești în general. Cu toate că nu a fost scrisă pentru a descrie organizarea ierarhică a Bisericii, epistola are legătură cu ierarhia pentru că ea a fost scrisă de Clement pentru a calma o revoltă împotriva ierarhiei bisericești izbucnită în sânul Bisericii din Corint. Ierarhia este zugrăvită ca având trimitere apostolică. Sfinții Apostoli sunt cei care au hirotonit în timpul propovăduirii lor episcopi și diaconi în cetăți și sate. Aceștia nu au fost așezați decât după ce au fost verificați atent de către Apostoli după cum ne spune însuși autorul: „Apostolii … predicând, dar, în țări și în cetăți, au pus episcopi și diaconi, pentru cei ce aveau să creadă, pe cei care au crezut mai întâi, după ce au fost probați de Domnul. Și acest lucru nu era o noutate, că de multă vreme era scris despre episcopi și diaconi; astfel Scriptura zice undeva: << Și voi pune pe episcopii lor întru dreptate și pe diaconii lor întru credință>> . Sfântul Clement mai vorbește și despre motivele instituirii succesiunii apostolice: „ Apostolii noștri au cunoscut, prin Domnul nostru Iisus Hristos, că va fi ceartă pentru dregătoria de episcop. Din această pricină, luând mai dinainte desăvârșită cunoștință au pus episcopi … și le-au dat lor în grijă ca, la moartea lor, să le continue slujirea alți bărbați încercați.” Acești bărbați încercați nu puteau fi scoși din slujbă datorită faptului că aceasta era de instituire divină.

În secolul al doilea avem mai multe detalii despre episcopi în Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul. Acesta nu mai folosește termenul decât pentru a desemna treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești. Nu se mai produc astfel confuzii între preoți și diacon și totul devine clar în privința organizării ierarhice a Bisericii. Episcopul este conducătorul unic al unei Biserici locale. Legătura cu el trebuie păstrată neîncetat deoarece el este păzitorul dreptei învățături, capul administrației bisericești și mai ales pentru că el dispune de plenitudinea harului divin și, prin aceasta, dispune și de săvârșirea Sfintei Euharistii. Episcopul este garantul dreptei credințe și al adevăratei Euharistii: „Cu toții urmați pe episcop după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl… Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce parțin Bisericii. Acea Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit. Unde se vede episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală. Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agapă; că este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ce se săvârșește să fie sigur și întemeiat.” Episcopii sunt „rânduiți până la marginile lumii” și în jurul lur gravitează întreaga ființă a Bisericii. Sfântul Ignatie este primul care descrie alcătuirea Bisericii și ierarhia într-un mod cât se poate de clar. Din relatările sale avem imaginea comunității locale creștine din timpurile sale al cărei pilon principal este episcopul. În toate epistolele sale se găsesc îndemnuri la stăruirea credincioșilor în relație cu episcopul care are însărcinarea de a-i păstori cu multă dragoste și înțelepciune și de a-i ține la un loc asemeni unei turme duhovnicești.

În același secol, dar mai spre jumătatea lui, găsim referiri la episcopi într-o altă lucrare a Părinților Apostolici. Aceasta este Păstorul lui Herma. Episcopii nu sunt decât menționați și sunt zugrăviți ca împreună-lucrători la înălțarea edificiului Bisericii alături de diaconi și didascali: “Pietrele cele în patru colțuri, albe și potrivite la încheieturi, sunt Apostolii, episcopii, învățătorii și diaconii, care au viețuit după sfințenia lui Dumnezeu și și-au îndeplinit slujba de episcopi, învățători și diaconi, în curăție și sfințenie față de aleșii lui Dumnezeu, fie că unii au adormit, fie că alții sunt în viață”.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful vorbește în prima sa Apologie despre întâistătătorul ( adunării euharistice care nu poate fi altul decât episcopul. Totodată se vorbește și despre popor () care stă înaintea protosului în timp ce acesta săvârșește Sfânta Euharistie. Ni se prezintă astfel pentru prima dată o descriere a slujbei Sfintei Euharistii, dar, ce este mai important se poate observa foarte clar distincția dintre popor și cler, acesta din urmă fiind, prin membrii săi, săvârșitorul cultului.

Hegesip este un contemporan al Sfântului Iustin ale cărui scrieri au fost preluate de istoricul Eusebiu de Cezareea care a inclus fragmente din acestea în lucrarea sa Istoria Bisericească. El ne prezintă organizarea Bisericii ce cuprinde și ierarhia bisericească formată din episcopi, preoți și diaconi. Hegesip ne dă chiar și liste cu episcopii orașelor mai importante din lumea antică, liste care au puterea de a dovedi succesiunea apostolică a tuturor membrilor ierarhiei sacramentale din timpul său.

Tertulian scrie, la începutul secolului al treilea, despre ierarhia bisericească arătând că ea este condusă de episcopi care au fost instituiți de Sfinții Apostoli și care au transmis harul prin succesiune până în zilele de azi.

În același secol ne dă mărturii despre ierarhia bisericească și Clement Alexandrinul în lucrările sale. Astfel, în Pedagogul vorbește despre episcopi, preoți și diaconi care fac parte din una dintre cele două categorii de credincioși din Biserică: clerul și poporul. El spune că Sfânta Scriptură conține precepte speciale pentru fiecare treaptă a ierarhiei care este o imitație a ierarhiei îngerești.

Sfântul Ciprian al Cartaginei vorbește în lucrarea sa „Despre unitatea Bisericii Ecumenice” despre unitatea episcopatului care este o garanție pentru unitatea întregii Biserici: „… episcopatul este unul singur și neîmpărțit… Episcopatul este unul singur, din care deține fiecare în mod solidar o parte”. El se ridică și împotriva celor care „din proprie inițiativă, fără rânduială divină, se fac șefii unor grupări din afară și, fără vreo lege sau dispoziție superioră, își iau numele de episcopi fără să le fi încredințat cineva episcopatul.” De aici rezultă că episcopatul nu se poate dobândi fără succesiune apostolică și că nu este doar o râduială omenească, apărută din rațiuni administrative, ci este o instituție divină care este continuată după reguli stricte și numai în cadrul Bisericii.

Din cele arătate până acum se poate vedea că, încă de la început, episcopul a avut mai multe prerogative specifice treptei sale. Acestea sunt: succesiunea apostolică, plenitudinea harului sfințitor și autoritatea supremă în predarea învățăturii și în conducerea Bisericii.

Succesiunea apostolică a autorității episcopale ne este arătată fără nici o îndoială de listele cu episcopi care ni s-au păstrat încă de la întemeierea Bisericii. Aceste liste nu sunt un fapt izolat ci le întâlnim în toate locurile unde a existat Biserica Creștină. Succesiunea apostolică a avut și un rol profilactic, ea apărând Biserica de eretici tocmai datorită faptului că episcopii erau oameni așezați în slujba lor după ce treceau examenul credinței, așa cum au făcut și primii episcopi hirotoniți de Sfinții Apostoli. Acolo unde credincioșii aveau conștiința succesiunii apostolice a membrilor ierarhiei pătrundeau foarte greu ereziile iar credincioșii puteau enumera pe episcopii Bisericii lor de la cei instituiți de Sfinții Apostoli și până în vremurile lor. Hirotonia unui episcop se putea face numai dacă erau de față cel puțin trei episcopi. Episcopii se bucurau de mare cinste din partea credincioșilor. În altar ei stăteau pe un scaun special (cathedra) fiind înconjurați de preoți și diaconi. Tot astfel și în cimitire ei erau înmormântați în locuri speciale sau erau înmormântați chiar în biserici datorită sfințeniei lor.

Chiar dacă episcopii erau succesorii direcți ai Sfinților Apostoli, ei se deosebesc totuși de apostoli. Ei primesc întradevăr multe din prerogativele Sfinților Apostoli, dar aceștia au avut și unele care nu au mai putut fi transmise. Deosebirile dintre Apostoli și episcopi constau în faptul că aceștia din urmă nu primiseră harul în chip extraordinar, cum se întâmplase cu Apostolii la Cincizecime; ei nu erau martori direcți ai vieții și propovăduirii Mântuitorului și nu primiseră chemarea de la Acesta în mod nemijlocit așa cum se învredniciseră Sfinții Apostoli. De asemeni Apostolii nu erau limitați jurisdicțional la o Biserică anume în cadrul căreia trebuiau să își exercite prerogativele ci ei aparțineu întregii Biserici. Acestea sunt câteva din deosebirile dintre episcopi și Apostoli care arată și caracterul succesiunii apostolice.

Alt prerogativ al episcopatului îl constituie, după cum am mai spus, plenitudinea harului sfințitor. Acest lucru înseamnă că el posedă puterea de a săvârși toate actele de cult și anumite lucrări sfințitoare care sunt rezervate numai membrilor treptei episcopale. Acestea se referă în special la dreptul de a hirotoni preoți pe care episcopii îi împuternicesc pentru a săvârși cele sfinte. Prin episcop se împart toate Sfintele Tine în Biserică. Nimeni nu poate administra vreo Sfântă Taină fără să fi primit hiotonia de la un episcop valid din punct de vedere canonic. Tot datorită plenitudinii harului episcopii prezidau adunările religioase ale Bisericii.

În cele din urmă episcopul mai posedă și puterea de a hotărî în cazul tuturor problemelor care se ivesc în sânul Bisericii pe care o păstorește. El mai are de asemeni și obligația de a păstra neschimbată învățătura Bisericii și de a o transmite nealterată urmașilor săi prin propovăduire neîntreruptă. El are astfel puterea de administrare și de conducere a Bisericii pe care o are în subordine în totalitate iar treapta episcopatului are caracter de necesitate pentru existența oricărei alte trepte ierarhice bisericești. Totuși, pentru bunul mers al Bisercii, autoritatea episcopilor a fost îngrădită prin unele canoane care le interziceau să se mute dintr-un loc în altul, să primească în parohiile lor preoți sau diaconi care aparțineau jurisdicțional de alte parohii. Totodată ei primeau dreptul de conducere autonomă a eparhiei. Prin canonul 34 apostolic sunt instituite principiile de bază ale organizării Bisericii: principiul etnic, al autocefaliei, ierarhic, al sinodalității și al conducerii autonome a episcopilor: “Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânșii și să îl socotească drept căpetenie și nimic mai însemnat să nu facă fără încuviințarea acestuia; și fiecare să facă numai acelea care privesc parohia (eparhia) sa și satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviințarea tuturor, căci numai astfel va fi înțelegere și se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.” Din textul acestui canon mai rezultă și organizarea mitropolitană pe care trebuiau s-o aibă eparhiile din cadrul unei Biserici locale, organizare care a fost în faza de început în primele trei secole, fiind apoi consacrată de Sinodul I Ecumenic.

Ca un fapt inedit, în secolul al treilea, datorită înmulțirii presbiterilor de la sate a apărut o categorie de episcopi hirotoniți special pentru aceștia. Acești episcopi purtau numele de “episcop de țară” sau horepiscop. Ei erau dependenți de episcopii orașelor dar aveau dreptul de a hirotoni preoți și diaconi pentru bisericile lor. Acest sistem avea neajunsul că horepiscopii căutau să se sustragă de sub supravegherea episcopilor de oraș, acest lucru ducând, în cele din urmă, la eliminarea lor și instituirea preoților parohi în secolul al patrulea.

Acestea ar fi cele care se pot spune despre episcopat așa cum sunt expuse în literatura teologică a primelor trei secole creștine. Din cele arătate mai înainte reiese fără putință de tăgadă faptul că episcopii au existat încă de la începutul Biserici ca treaptă supremă a ierarhiei bisericești. Fiecare comunitate a credincioșilor era condusă de un singur episcop care era ajutat în misiunea sa de celelalte două trepte ierarhice pe care le avea în subordine și cu care colabora din plin: preoții și diaconii.

5.CONCLUZII

Clerul bisericesc creștin este structurat pe trei trepte, fiecare dintre acestea având un caracter bine definit, care i-a fost stabilit încă de la înființare. Astfel, diaconii, treapta de jos a ierarhiei, au sarcina de a ajuta preoții și episcopii în slujba lor. Preoții sunt cei care au grijă de credincioși la modul personal, ei având misiunea de a cerceta, de a sfinți și de a învăța poporul. Episcopul este cel care stă în fruntea acestei ierarhii și el are misiunea de a purta de grijă eparhiei pe care o păstorește, de a se îngriji de preoții, de diaconii și de credincioșii din subordinea sa și de a hirotoni în continuare preoți și diaconi. Toate trei treptele conlucrează și relațiile dintre ele sunt guvernate de principiul ascultării de mai-marele. Ierarhia bisericească are atât scop administrativ, dar mai ales sacramental, ea ocupându-se de sfințirea și de conducerea credincioșilor creștini spre mântuire. Despre ierarhia bisericească există mărturii suficiente în Noul Testament și se poate spune fără îndoială că ea a existat încă de la începutul creștinismului.

Clerul a fost de la început deosebit de ceilalți membri ai Bisericii prin faptul că avea o alegere specială, calități și atribuțiuni diferite de laici. El era însă prezent în mod direct în viața poporului. Credincioșii nu îi considerau pe clerici doar niște liturghisitori ci ei îi priveau ca pe niște părinți care îi învățau, îi judecau, îi slujeau și îi îndrumau în viața duhovnicească.

Acești părinți au dăinuit de-a lungul timpului prin faptele lor și prin îndrumarea și mântuirea pe care au dăruit-o credincioșilor în tot timpul slujirii lor. Istoria e plină de exemple de clerici minunați care au făcut totul pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea care le fusese încredințată de Mântuitorul prin Sfinții Apostoli.

Clericii acestor vremuri nu s-au rupt niciodată de popor ci au conlucrat cu acesta la bunăstarea materială și spirituală a Bisericii din care făceau parte. Ei au suferit alături de popor și vitregiile sociale ale acestei perioade care nu i-au cruțat de loc. Avem numeroase exemple de clerici martiri care au fost modele de urmat pentru credincioși și care nu au pregetat nici o clipă să mărturisească adevărata credință și pe adevăratul Dumnezeu.

Martiriul clericilor, așa cum apare el în scrierile vremii nu este decât o dovadă în plus a existenței lor neîncetate și a lucrării lor în cadrul Bisericii lui Hristos. De aceea se cade să fie examinate și dovezile despre existența ierarhiei care se găsesc în partea a doua a acestei lucrări.