Evanghelia Dupa Iuda

INTRODUCERE

Sfânta Scriptură este cartea cea mai valoroasă pentru noi, creștinii, mai ales evangheliile, deoarece ea ne descoperă calea fericirii. Evangheliile nu se opresc să povestească lucruri particulare, ci dau o lectură profundă a faptelor, le interpretează. Ele nu au fost scrise "la măsuță", de cineva care să fie bogat în fantezie și creativitate; mai degrabă, orice cuvânt al lor este memoria unei experiențe. Vorbesc de un timp în care bărbați și femei au experimentat în mod concret prezența fizică a lui Iisus. Ca să-l poată urma, aceștia acceptă răsturnarea vieții personale. Pe curajul și mărturia lor a fost construită o comunitate, Biserica. Această Biserică nu e considerată un grup privat, ci e deschisă tuturor. Biserica este o realitate care începe cu vestirea plină de bucurie a apostolilor: Iisus care a murit pe cruce, a înviat! Înainte de a vesti lumii întregi despre credința lor, apostolii au aprofundat tot ceea ce se petrecuse. După ce au găsit mormântul gol, prima reacție a fost uimirea, stupoarea, nu credința. Iisus este cel care vine "să le deschidă ochii", conducându-i cu răbdare să recunoască adevărul că el are o altă viață, a învins moartea, a înviat. Iisus își încheie prezența sa "vizibilă" pe pământ dezlipindu-se de apostoli, după ce i-a binecuvântat (Lc. 24,50-53) și după ce i-a învestit cu "putere de sus" (Lc. 24, 24; 49). Învăluiți de bucurie, apostolii Îl laudă și-L preamăresc pe Dumnezeu și au dreptate! Iisus este din nou viu și asta pentru totdeauna. El este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu. „În Noul Testament, cuvântul "apostol" este folosit cu semnificația de trimis, mesager. Dumnezeu vorbește prin gura apostolilor; prin ei Duhul lui Hristos este făcut prezent în mijlocul comunității. Despre apostolii Petru și Pavell se spun și se vorbesc multe în Noul Testament, despre ceilalți apostoli se dau vești fragmentare”. Despre Ioan, apostolul preaiubit a lui Hristos, se spune că s-a retras în Efes, poate cu, Mama Domnului Iisus. Tertulian, un scriitor creștin, spune că „e posibil să fi suferit la Roma, fiind opărit cu ulei clocotit, chiar dacă nu s-a ales cu nici un semn, apoi a fost exilat în insula Patmos și a murit la Efes, la vârstă de 100 de ani”. Iacob devine protosul comunității din Ierusalim și moare martir. Bartolomeu ar fi plecat spre Armenia, Toma a predicat evanghelia în Orient, ajungând până în India. Andrei și-a desfășurat misiunea prin zonele Mării Negre, Matei în Etiopia, Filip în Grecia și Iuda Tadeu în Siria. Simon Zelotul a predicat în Persia, întorcându-se apoi în Ierusalim, unde activa și Matia, cel care l-a înlocuit pe Iuda Iscarioteanul. „Predicarea evangheliei era susținută de mărturia de credință și întărită de Sfânta Scriptură. Ei simt nevoia să vestească evanghelia. E atât de mare bucuria în ei încât nu mai pot să tacă. Iisus Însuși, după înviere, le dăduse această poruncă: "Mergeți, învățați toate popoarele… Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor" (cf. Mt 28,18-20; Mc 16,15-18; Lc 24,46-49; In 20,21-23)”. Apostolii erau conștienți că Duhul Sfânt este cel care face totul, conduce viața fiecăruia, a lumii și a istoriei. Duhul Sfânt este cel care dă forța și mijloacele pentru a duce la îndeplinire misiunea, asistată mereu de Iisus: "Ei au mers și au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra împreună cu ei" (Mc 16,20). „Dintre cele patru evanghelii, primele trei – Matei, Marcu, Luca – sunt numite "evanghelii sinoptice", adică asemănătoare. Deși acești evangheliști au materiale proprii, au și multe lucruri în comun, astfel încât se consideră că ele s-au folosit în formarea lor de aceleași izvoare”. Evanghelia după sfântul Ioan are alte izvoare decât primele trei. Sfânta Bisericã a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că evangheliile amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer (cf. Fap 1,1-2). După înălțarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Hristos a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Hristos și luminați de Duhul Sfânt, aveau parte. „Autorii sacri au scris cele patru evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația bisericilor, în sfârșit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Domnul Iisus”. Cu această intenție ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care "au fost de la început martori oculari și slujitori ai Cuvântului", ca noi să cunoaștem "adevărul" (Lc 1,2-4).

Raportat la modurile mai noi de înțelegere a sensului Sfintei Scripturi în general și a Sfintei Evanghelii, în special, întunecat de apariția acestor scrieri apocrife, Biserica Ortodoxã merge pe linia Sfinților Pãrinți care spun astfel: “Toate celelate scrierii ale lumii acesteia cuprind numai cuvinte lipsite de conținut; vorbesc de pildã de avuția de bani, de mãreția puterii, de funcții înalte, de slavã, de cinste și de celelalte câte se socotesc bune de oameni. Cele vestite însã de pescari, poți sã le numești cu adevãrat și pe bunã dreptate bunevestiri, nu numai cã sunt bunuri sigure, statornice și mai presus de vrednicia noastrã dar și pentru cã ne-au fost date și cu ușurințã. Am primit ceea ce am primit fãrã sã ne ostenim, fãrã sã asudãm, fãrã sã ne trudim, fãrã sã ne chinuim ci numai pentru cã am fost iubiți de Dumnezeu”. Iar Fericitul Augustin spune: “Sfânta Scripturã este povestea dragostei lui Dumnezeu fațã de om, Sfânta Scripturã ne aratã dragostea Lui fațã de noi. Prin urmare, omul are de învãțat felul iubirii, adicã în ce fel sã iubeascã, pentru a-și fi de folos sieși”. Poetul nostru Mihai Eminescu spune așa: “Iatã 2000 de ani aproape de când aceastã mãrturie a lui Iisus (a jertfei și a Învierii Lui) au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe temeiul iubirii aproapelui. 2000 de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea dupã care se crește omenirea. Învãțãturile lui Buddha, viața lui Socrate, principiile stoicilor, cãrarea spre virtute a chinezului Lao Tzi, deși asemãnãtoare cu învãțãturile creștinești, dar n-au avut atâta influiențã, nu au ridicat atât pe om ca Evanghelia, aceastã simplã și popularã biografie a bunului samarinean, a cãrui inimã a fost strãpunsã de celel mai mari dureri fizice și morale nu pentru El ci pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și cu dispreț de semenii lui. Și Socrate a bãut paharul de venin, dar l-a bãut cu nepãsarea caracteristicã virtuții civice antichitãții. Nu nepãsare, nu dispreț, ci suferința și amãrãciunea întreagã a morții au pãtruns inima Mielului sfințitor și, și-n momentele supreme, a încolțit iubirea în inima Lui. Și și-a încheiat viața pãmânteascã cerând de la Tatãl Sãu din ceruri, iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifice pe Sine pentru semenii Sãi, nu din mândrie, din sentimental de datorie civicã doar, ci din iubire, a rãmas de atunci cea mai înaltã formã a existenței umane, acest sâmbure de adevãr care dizolva adânca dizarmonie și asprimea luptei, ce bântuie întreaga naturã. Omul trebuie sã aibã înaintea lui un O m atins de perfecțiune, dupã care sã-și modeleze caracterul și faptele… Creșterea lumii noi se datorește Prototipului omului moral, Iisus Hristos”.

I. Preliminarii Indispensabile

Principala problema la care trebuie sã rãspundem dupã descoperirea și editarea Evangheliei lui Iuda este dacã aceasta scriere este una creștinã sau gnosticã. Care sunt elementele compoziționale care o pot asocia cu alte scrieri gnostice sau nou-testamentare? Ce le caracterizeazã pe personajele acestei scrieri? De ce Iisus și Iuda apar atât de diferit prezentați aici fațã de Sfintele Evanghelii canonice? Cãci iatã ce se spune: “Timp de 1600 de ani, mesajul ei a rãmas ascuns. Când filele de papirus ale acestei evanghelii pierdute au ajuns în sfârșit în mâinile specialiștilor care îi puteau dezvãlui secretele, aceștia au rãmas uluiți. Era un text care nu mai fusese vãzut de nimeni încã din primii ani ai creștinismului și despre care unii experți credeau cã nici n-a existat vreodatã. O evanghelie din perspectiva lui Iuda Iscarioteanul, arhetipul trãdãtorului în întreaga istorie. Însã, departe de a fi un ticãlos, personajul care rãzbate din acest papirus, este un erou.
Conform acestei interpretari radicale, Iisus îi cere lui Iscarioteanului sã-l trãdeze. Spre deosebire de Evangheliile Noului Testament, aici Iuda este prezentat ca un veritabil model pentru toți cei care vor sã devinã discipoli ai lui Iisus; el este singurul apostol care îl înțelege cu adevarat pe Iisus”. Care este mesajul acestei scrieri și cât de relevant este el pentru spiritualitatea creștinã a secolului al XXI-lea? Acestea sunt doar câteva întrebãri ce își așteaptã rãspunsul în studiul de fațã. Numai analizand aceastã scriere putem înțelege, prin antitezã, mãreția și frumusețea Evangheliei lui Hristos și putem continua cercetarea noastrã în direcția deosebirii creștinismului de gnosticism.

În anul 1996, teologul menonit William Klassen, profesor la “L'Ecole Biblique de Jerusalem”, publica lucrarea “Iuda: trãdator sau prieten al lui Iisus?” în care își dezvolta urmãtoarea tezã: “Iuda nu L-a <<trãdat>> pe Iisus, ci L-a <<predate>> autoritãților evreiești, într-o încercare de mediere care s-a fãcut cu consimțãmântul Mântuitorului Însuși. Piatra de încercare a acestei teorii? Traducerea unui verb grecesc. Potrivit lui Klassen acest verb înseamna <<a preda>>, <<a înfãptui>>, <<a încredința”; de asemenea mai poate însemna <<a transmite>>”. Așadar, conchide William Klassen, cel mai probabil Iuda nu L-a trãdat pe Hristos, ci a încercat o mediere între Acesta și autoritãțile Templului din Ierusalim: “Când Iuda I-a amintit lui Iisus cã sfatul Sãu a fost întotdeauna acela de a-l mustra pe pãcãtos în mod direct, Iisus ar fi putut sã spunã cã nu  apãruse ocazia pentru a-l confrunta direct pe marele preot. Poate cã, ajunși aici, Iuda s-a oferit sã aranjeze așa ceva, în speranța ca procesul de mustrare va funcționa”. Și care ar fi atunci explicația sinuciderii lui Iuda? Klassen rãspunde fãrã sã ezite: “aceea a soldatului care moare odatã cu regele sãu”. Numai cã în Evanghelia lui Iuda nu avem nicio relatare a cãinței sale sau a modului cum a murit, așa dupã cum avem în Mt. 27, 3-10. Iar Klassen nu ia iî considerare cuvintele lui Iuda de la Mt 27, 4: “Am greșit, vânzând sânge nevinovat”. Așa dupã cum se va vedea, textul conține elemente de evanghelie inversate, precum o fac toate scrierile apocrife de naturã gnosticã. Aceasta este de fapt și definiția apocrifei: “produsul literar ce dubleazã genurile Noului Testament, încercând sã completeze unele date absente cu privire la viața Mântuitorului, a Sfintei Fecioare Maria și a Sfinților Apostoli. Putem avea astfel tot felul de evanghelii, epistole și apocalipse care sã pretindã exclusivitatea ineditului despre faptele și învãțãtura din Noul Testament”. Dar în aceste condiții, Evanghelia lui Iuda nu este nici autoritativã, nici autenticã. Nu este autoritativã pentru cã asemenea învãțãturi au fost considerate erezii de cãtre Biserica creștinã; nu este nici autenticã deoarece știm cã Iuda s-a spânzurat (Mt 27, 5) și cã numai în secolul al II-lea s-au cristalizat asemenea conceptii gnostice – data unui presuspus original grecesc nu poate fi impinsã în niciun caz pâna în secolul I, ceea ce nu-l poate face pe Iuda autor al acestei scrieri.

Pe data de 9 aprilie 2006, Societatea National Geographic a difuzat un documentar referitor la descoperirea unui manuscris al Evangheliei lui Iuda. Concomitent, au fost lansate doua cãrți de cãtre aceeași Societate: o traducere în limba englezã a textului și o prezentare a întregii povești legate de descoperirea și promovarea manuscrisului. Presupoziția de la care pornesc autorii documentarului este aceea cã textul prezentat, aparent la fel de vechi precum cele patru Sfinte Evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) furnizeazã informații indispensabile despre începuturile creștinismului. Și astfel s-a declanșat o nevrozã mediaticã ce ne determinã sã ne întrebãm: este justificatã o astfel de viziune asupra unui text fãrã rãsunet în istoria creștinismului? Este firesc ca acest text sã fie echivalat cu Evangheliile nou-testamentare așa cum nu s-a fãcut cu alte evanghelii apocrife? Și nu în ultimul rând: este o întâmplare lansarea acestui subiect, în perioada Sfintelor Paști?     

      Manuscrisul numit Codex Tchacos a fost gãsit la El Minya, Egipt, în anii ‘70 ai secolului trecut și a fost datat între anii 220-340. El are 62 de pagini și conține patru texte, toate scrise în limba copta: Evanghelia lui Iuda, întâia Apocalipsã a lui Iacob, Epistola lui Petru cãtre Filip și fragmente din cartea Allogenes.  În ceea ce privește demersul NGS de restaurare-publicare-monopolizare a textului Evangheliei lui Iuda, Robinson considera cã toți cei “din afara” proiectului NGS, inclusiv cititorii cãrtii sale, cunosc multe lucruri despre Evangelia lui Iuda și pot concluziona pentru ei înșiși: “Ceea ce s-a întâmplat cu aceastã aventurã bãnoasã nu este o poveste plãcutã […] iar voi aveți dreptul sã cunoașteți ce s-a întâmplat cu adevãrat”.

II. Doctrina gnosticã din Evanghelia lui Iuda

Subiectul si structura Evangheliei lui Iuda

Evanghelia lui Iuda nu a fost pãstratã integral ci doar 26 de pagini din textul complet și prezintã cel puțin trei idei principale ce se vor a fi legãtura “fireasca” cu Sfintele Evanghelii din Noul Testament: a) Iuda era discipolul cel mai iubit al lui Iisus; b) Iisus l-a încredințat pe Iuda cu misiunea de a-L da pe mâna autoritãților evreiești pentru ca prin aceasta sã-L elibereze cât mai curând de corpul sãu; c) Iuda a fãcut un lucru bun vânzându-l pe Iisus. Dar despre ce este vorba în aceasta scriere? “Documentul, care se întinde pe 13 pagini de papirus, a fost scris în limba coptã, mai precis în dialectul sahidic, cu forme dialectale din Egiptul de Mijloc. Structurile lingvistice și conceptele teologice vehiculate de aceastã scriere, chiar și scrisul de mânã, sunt asemãnãtoare celor din manuscrisele de la Nag-Hammadi”. Întrucât codexul a fost autentificat ca aparținând între anii 220-340 d.Hr., el este cel mai probabil o traducere dupã un original grecesc mai timpuriu, dar a cãrui datã nu poate fi nicidecum situatã în secolul I, “datoritã elementelor specifice de cosmologie gnosticã ce se articuleazã în secolul al II-lea, sub influența unora precum  Basilide, Valentinian, Marcion etc. – dar nici mai tarziu de anul 180, datã la care este menționat pentru prima datã de cãtre Sfântul Irineu în <<Contra Ereticilor>>”. Datoritã terminologiei, Evanghelia lui Iuda a fost compusã cel mai probabil între anii 130-170, dupã cum este de pãrere James M. Robinson.

Structura Evangheliei lui Iuda este unitarã, ea desfãșurându-se dupã un tipar obișnuit în antichitate și anume:

1.    O introducere (Incipit), în care ni se prezintã subiectul scrierii, respectiv revelația lui Iisus cãtre Iuda Iscarioteanul, și timpul desfãșurãrii acțiunii, cu trei zile înainte de Paști;

2.    Un scurt excurs despre slujirea pãmânteascã a lui Iisus;

3.    Scena 1, care cuprinde trei momente:                

a) discutia cu prilejul euharistiei,                         

b) provocarea pe care o lanseazã Iisus ucenicilor de a-și demonstra desãvârșirea

c) convorbirea lui Iisus cu Iuda;      

4.    Scena 2, care cuprinde patru momente:

a) apariția lui Iisus în mijlocul ucenicilor,

b)  povestirea vedeniei avute de ucenici,        

c) tâlcuirea vedeniei de cãtre Iisus,

d) întrebãrile lui Iuda despre neamul omenesc;

5.   Scena 3, care cuprinde patru momente, dintre care unul cel al povestirii-în-ramã:

a) povestirea visului sãu de cãtre Iuda și interpretarea datã de Iisus

b) întrebarea lui Iuda despre soarta sa și revelația lui Iisus cãtre Iuda

c) Povestirea-în ramã:

(cl) Spiritul Nevãzut și Autogenes,

(c2) crearea lui Adam și a luminãtorilor,

(c3) cosmosul, haosul și cele de dedesubt,

(c4) stãpânitorii și îngerii,                    

(c5) crearea neamului omenesc,                  

d)  întrebarea lui  Iuda despre soarta lui Adam și  a neamului omenesc,

e)  discuția lui Iisus cu cei doisprezece despre distrugerea celor ticãloși,

f) însãrcinarea pe care i-o dã Iisus lui Iuda de a-1 vinde și intrarea lui Iuda în nor (Culminația)

6.    Concluzia: Iuda îl trãdeazã pe Iisus (Deznodãmântul). 

7.    Titlul. Evanghelia lui Iuda.

În aceastã scriere existã câteva elemente de compoziție care sunt comune literaturii antice așa cum s-a dezvoltat aceasta în spațiul cultural greco-roman și indian și pe care Sfintele Evanghelii nu le împãrtãșesc întocmai. În schimb, ele sunt prezente in Evanghelia lui Iuda, și anume: (a) povestirea-în-ramã sau povestirea în povestire, un procedeu folosit în antichitate în operele sanscrite: Mahabharata (presupusã a fi fost alcãtuitã între anii 400 î.Hr.- 200 d.Hr.) și Pancatantra (100 î.Hr.- 500 d.Hr.); în Evanghelia lui Iuda, acesta este momentul compoziîional vizat de autor ca fiind cel mai important întrucat conține nucleul învãțãturii gnostice; (b) culminația, ca moment de maximã intensitate a emoției degajate de însãrcinarea datã de Iisus și intrarea lui Iuda în norul luminos; (c) deznodãmântul, ca rezolvare cu totul nefireascã a faptelor prezentate, este plasat aici înaintea Pãtimirii și Rãstignirii Mântuitorului, prin vânzarea/predarea Acestuia de cãtre Iuda arhiereilor evrei.

Intriga și problemele teologice

Intriga “evangheliei” o reprezintã polemica pe care Iisus o are cu ucenicii Sãi înaintea Paștilor, și relația specialã cu Iuda, cãruia îi dezvãluie tainele prin care Spiritul cel Nevãzut a creat eonii, universul întreg și pe om, încredințându-l totodatã cu misiunea vânzãrii sale cãtre arhiereii evreilor. Viziunea lui Iisus despre lume se aflã în contradicție cu cea a ucenicilor Sãi, iar pe fondul tensiunii dintre cele douã pãrți își face apariția și se contureazã ca personaj principal al scrierii – Iuda. “Evanghelia lui Iuda pune cititorului modern o serie întreagã de  probleme de ordin teologic, pe care le vom discuta mai amãnunțit odatã cu prezentarea personajelor și care țin de ceea ce Ioan Petru Culianu a numit <<principiul exegezei inverse>>, cum ar fi: prietenia strânsã dintre Iisus și Iuda, însãrcinarea pe care Iuda o primește de la Iisus pentru a-l vinde, spre a-l elibera de veâmântul carnal, ignoranța și imoralitatea ucenicilor, existența mai multor puteri superioare creatorului acestei lumi, caracterul imund al corpului omenesc și al reproducerii, inutilitatea apartenenței la Biserica cresșinã. Cercetãtorul român privea gnosticismul, ca de altfel orice religie, ca pe un joc al minții generat de anumite <<reguli computaționale>> ce își vor cãuta în orice perioadã istoricã exprimarea și vor alcãtui sisteme care vor interacționa și se vor influența reciproc. Potrivit lui Culianu, orice schimbare într-un sistem religios influențeazã toate celelalte sisteme care influențeazã istoria”.

Povestirea-în-ramã, cea care prezintã cosmologia gnosticã, este nucleul întregii scrieri. “Dacã profesorului Emmel, atunci când a vãzut unele fraze din Evanghelia lui Iuda în 1983, i s-a parut evident cã este vorba despre gnosticism, atunci acest lucru ne facem sã ne întrebãm despre opiniile generate de publicarea textului evangheliei în 2006, cum ca ar fi posibil ca scrierea sã aparținã primului secol creștin, poate chiar lui Iuda însuși, în ignorare totalã a terminologiei și ideilor vehiculate de  aceasta. Elementele articulate de cosmologie prezente în textul de fațã s-au cristalizat cu siguranțã doar în secolul al II-lea, atunci când gnosticismul  – ca mitologie eclecticã ce îngloba elemente atât pãgâne, cât și creștine –  înfloreste sub influiența speculațiilor metafizice platonice și a concepțiilor lui Valentinian sau chiar Marcion”.

  Dar cel mai important indiciu despre faptul cã avem de a face cu o scriere gnosticã îl reprezintã elementele de cosmologie. “Gnosticii erau  interesați în primul rând de transpunerea în scris a învãțãturii lor despre  apariția îngerilor, crearea lui Adam, eliberarea sufletului de corpul întinat etc. Aceste lucruri le știm atât din ceea ce afirmã gnosticii despre ei înșiși (o sursa importanta în acest sens fiind manuscrisele descoperite în 1945 la Nag-Hammadi), cât și de la Sfinții Pãrinți ai Bisericii (pânã în secolul al V-lea avem scrieri ale Pãrinților Bisericii îndreptate împotriva ereziilor; acestea au fost principala sursa istoricã pentru Bisericã și dupã cum s-a dovedit chiar în cazul de fațã, cea mai fidelã)”. Cifrele, la gnostici, au o mare importanțã, iar scrierea de fațã nu face excepție. Cel-cu-Obârșia-în-Sine creeazã eonii, 72 de luminãtori care la rândul lor dau naștere la 360 de luminãtori. De asemenea apar câte 72 de ceruri și 360 de firmamente. Apoi, demiurgul Saklas, creat de ingerul numit Nebro sau Ialdabaoth, îi creeazã la rândul lui pe Adam și Eva, care este numitã dupã traducerea greceascã-Zoe.

 Deși manuscrisele dateazã, dupã examinarea papirusului și a scrierii copte, din a doua jumãtate a secolului al IV-lea, originalele grecești “pot proveni cel mai devreme din secolele al II-lea și al II-lea, iar unele dintre ele cu greu ar putea fi mai târzii decât anii 120-150, deoarece Sfântul Irineu scria în anul 180 cã <<ereticii se laudã cã posedã mai multe evanghelii decât sunt în realitate>> și se plânge cã pe vremea sa astfel de scrieri au dobandit o largã circulație. Se poate observa cum majoritatea cãrților apocrife încearcã sã dubleze genurile Noului Testament -evanghelii, fapte, epistole, apocalipse – asumându-și o autoritate apostolicã, tocmai pentru a fi considerate canonice. Întrucât majoritatea autorilor lor sunt eretici (gnostici, docheti, ebioniți, etc.) este de înțeles cã Biserica a detectat imediat caracterul lor eretic, neacceptându-le în canon”.

  Dar despre Evanghelia lui Iuda aflãm de la episcopul Irineu de Lyon, care în lucrarea sa Adversus Haereses, scria în felul urmãtor: “Alții declarau iarãși cã din Puterea cea de sus își trage ființa Cain și mãrturisesc cã Esau, Core, sodomiții și toți asemenea lor sunt înrudiți,  cu ei (cu gnosticii, n.n.), în virtutea acestor lucruri, adaugã ei, sunt atacați de Creator, dar pânã acum nici unul dintr-înșii nu a suferit vreo ranã! Pentru cã Sophia avea obiceiul de a lua asupra ei ceea ce le revenea lor. Ei afirmã cã trãdãtorul Iuda cunoștea amãnunțit aceste lucruri și cã el singur, cunoscând adevãrul așa cum nimeni nu-l știa, a dus la capãt taina trãdãrii; toate lucrurile, deopotrivã pãmântești și cerești, au fost aruncate în confuzie de cãtre acesta. O astfel de poveste închipuitã creeazã ei, pe care o numesc Evanghelia lui Iuda”.

  Existã o posibilitate infimã ca scrierea descoperitã în anii 1970 sã nu fie aceeași despre care vorbește Sfântul Irineu și aceasta datoritã eventualelor modificãri, de la scurtare la expandare. Cu toate acestea, înclinãm sã credem cã este vorba de același text. Care ar fi șansele, totuși, sã fi existat mai multe Evanghelii ale lui Iuda, dacã Sfântul Irineu este oripilat numai de existența, pentru el, a uneia singure?

Personajele

Personajele scrierii sunt Iuda,  Iisus, ucenicii acestuia, arhiereii evreilor si "niste scribi". Prezenta ucenicilor, aflati in contradictie cu Iisus, se estompeaza pe parcursul desfasurarii actiunii, la sfarsitul "evangheliei" refererirea la ei fiind indirecta: "Iuda ii zise lui Iisus: "Atunci ce vor face acele neamuri?" Iisus grai: "Adevarat zic voua […]" sau: "[Iuda zise]: "Invatatorule, [de ce razi de noi]?" [Iisus] raspunse [si grai]: "Nu rad [de voi] […]" si: "Cei care stateau pe pamant auzira un glas venind din nor graind".   In  acelasi  timp,  Iuda  se  contureaza  ca  personaj  principal, evoluand de la Scena Va ("Dar duhurile lor nu indraznira sa stea inaintea [lui], ci doar cel al lui Iuda Iscarioteanul") catre momentul culminant, intrarea sa in nor, la Scena 3f ("Iisus grai: "Iata, ti s-au spus toate. Ridica¬ti ochii si priveste la nor si la lumina dintr-insul si la stelele care-l inconjoara. A ta este steaua care calauzeste calea". Iuda isi ridica ochii si vazu norul cel luminos si intra intr-insul"). Progresul sau spiritual este urmarit de catre autor, el fiind singurul personaj care are o evolutie. Spre deosebire de ceilalti ucenici, desi are deja gnoza, el va spori in cunoastere, ca urmare a revelatiilor primite. Cu toate ca Iisus este prezent in toate momentele compozitiei in opozitie fata de ucenici si in relatie de prietenie fata de Iuda, el nu este decat personajul secundar care introduce toate celelalte personaje.

Iuda     

Iuda apare în aceastã scriere ca și eroul mântuirii neamului omenesc. Caracteristicile sale sunt importante în identificarea rolului sãu în aceastã  carte  gnosticã. El este unul dintre cei mai apropiați ucenici ai lui Iisus, respectiv prietenul sãu. Dar acest lucru nu se întâmplã decât dupã ce Iuda are curajul sã rãspundã provocãrii Învãțãtorului și sã stea înaintea acestuia în toatã virtutea sa. Iisus le ceruse ucenicilor sã îl înfrunte, demonstrându-i cã au în ei spiritul desãvșrșit, cã au atins perfecțiunea: “[Fie ca] oricine  dintre voi, care este [destul de puternic] între Ființele omenești, sã se înfãțișeze pe sine ca om desãvârșit și sã stea înaintea feței mele”.

 Numai Iuda poate sã facã acest lucru, așadar el este un om virtuos, superior și prin aceasta se deosebește de ceilalți ucenici: “Ridicã-ți ochii și privește la nor și la lumina dintr-însul și la stelele care-l înconjoarã. A ta este steaua care cãlãuzește calea”.  

      Mai mult decât atât, el posedã gnoza, o cunoaștere aparte despre Iisus, pe care ucenicii nu o au: “Iuda [spuse] cãtre el: <<Știu cine ești și de unde ai venit. Tu ești din tãrâmul cel nemuritor al lui Barbelo>>”. În urma acestei întâmplãri, trebuie precizat, Iisus îl alege pe Iuda dintre toți ceilalți pentru a-i revela “tainele împãrãței” De asemenea, Iuda este personajul care motiveazã iecare revelațe din partea lui Iisus. Acesta spune de fiecare datã “Ieși din mijocul celorlalți și îți voi spune tainele împãrãției” și: “Vino, ca sã te învãț despre [tainele] pe care nimeni nu le[-a] vãzut vreodatã”.

  “Drept urmare a celor de mai sus, putem spune cã Iuda este un om singur, rupt de comuniunea deplinã cu ceilalti, acest lucru accentuându-i unicitatea sa, esoterismul doctrinei și individualismul fiind o caracteristicã a oricãrui gnostic autentic. Deși face parte din grupul celor doisprezece, el este privit aparte de cãtre narator, iar intervențiile sale sunt deosebite de ale celorlalți și de fiecare datã când îi vorbește lui Iisus, el o face în nume propriu și nu se identificã cu acțiunile grupului. Spre deosebire de gnosticism, ilustrat aici de relația exclusivistã dintre Iisus și Iuda, în creștinism existã o relație personala și unicã între  pãrintele spiritual și fiul sãu duhovnicesc, dar învãțãtura predatã și sporul  ucenicului se face în cadrul eclezial și liturgic. Spre exemplu, chiar dacã Taina Sfintei Spovedanii se desfãșoarã doar între cei doi: pãrinte-fiu, împãrtãșirea acestuia din urmã cu Sfântul Trup și Sânge ale Mântuitorului   Hristos are loc în cadrul Sfintei Liturghii a credincioșilor. Toate marturiile Parintilor pustiei Egiptului din secolele III-IV conduc la aceasta concluzie si asa s-a intamplat in toata lumea crestina pana astazi”. Acest lucru nu e valabil în cazul de fațã, unde Iuda singur îndrãznește sã stea în fața Învãțãtorului, datoritã desãvârșirii sale; numai lui i se destãinuie de cãtre Iisus tainele împãrãției și numai el poate sã Îl elibereze pe acesta de invelișul sãu carnal. Chiar și visul sãu este diferit de al celorlați apostoli pentru cã misiunea sa este aparte. La sfârșitul veacurilor, steaua lui Iuda va strãluci deasupra celui de-al treisprezecelea eon, iar în norul care se aratã tuturor celor prezenți ca simbol al cunoașterii apofatice, doar Iuda poate sã intre.

  Dar ceea ce trebuie observat este cã despre Iuda se vorbește la persoana a III-a, nicãieri în text menționându-se cã el ar fi autorul scrierii.  Fațã de Sfintele Evanghelii din Noul Testament, de aici nu aflãm despre avariția lui Iuda sau rolul sau de iconom al grupului celor doisprezece, despre spãlarea picioarelui sale la Cina Cea de Tainã de cãtre Hristos, despre faptul ca îl sãrutã în Grãdina Getsimani pe Acesta pentru a-L   vinde, despre cum i-a pãrut rãu de cele fãcute și a returnat arginții în numãr de treizeci arhiereilor Templului și cum s-a sinucis. “Gnoza deosebitã pe care o primește Iuda de la Iisus se oprește la vinderea acestuia cãtre arhiereii evrei și nu continuã cu o eventualã relatare despre soarta sa de atunci încolo. Trebuie sã acceptãm doar faptul cã aceastã scriere reprezintã o așa-zisa mãrturie despre cele întamplate”.

  Dar mai presus de toate, Iuda este prezentat ca eroul întregii istorii a mântuirii neamului omenesc. Pe Iuda gnostic îl putem compara cu personajele Noului Testament care ar fi putut intra în acest tipar: Nicodim, femeia samarineancã, Maria Magdalena, Lazãr și mulți alții cu care Iisus a avut convorbiri particulare. Numai cã gnosticii au avut aceastã tendințã de a-și alege receptori ai Revelației dublând genurile Noului Testament și punând pe seama unor astfel de personaje scrierile lor. Iuda, care îl reprezintã aici pe gnosticul prin excelențã, ca și personaj central al acestei evanghelii nu este decât un caz izolat în gnosticism.

Iisus 

În Evanghelia lui Iuda, Iisus – deși este recunoscut ca cel care îl va zdrobi pe stãpânitorul lumii acesteia – are un rol secundar în raport cu Iuda și nu este numit niciodatã “Hristos”, “Domn” sau “Dumnezeu”, ci în adresarea ucenicilor sãi el este cel mult apelat cu: “Învãțãtorule!” sau “Rabbi!”. La începutul textului ni se spune cã el a fãcut minuni pentru mântuirea oamenilor, dar nu ni se relateazã niciuna dintre ele. “Ei afirmã cã mulți dintre discipolii sãi nu erau conștienți de coborârea lui Hristos în acesta; dar cã, atunci când Hristos s-a coborât peste Iisus, el a început sã facã minuni și vindecãri și sã îl vesteascã pe Tatãl cel Necunoscut și sã se mãrturiseascã pe sine ca fiind întâiul om”. Cel mai adesea, le vorbește ucenicilor sãi despre “tainele de dincolo de lume și despre ceea ce se va întâmpla în zilele de pe urmã” și se aratã acestora nu sub înfãțișarea sa obișnuitã, ci sub cea a unui copil: “Adeseori el nu se arãta ucenicilor lui ca sine însuși, ci se descoperea între ei ca și un copil”.

Totodatã, Iisus pãstreaza trãsãtura gnosticã a maestrului spiritual, a învãțãtorului, dar nu și pe cea a dumnezeirii sale, exprimatã în Noul Testament prin adresarea “Domnul”. Din Sfintele Evanghelii canonice știm cã Iisus Hristos a instituit Pomenirea Sa (Luca 22,19) prin Binecuvântarea și Frângerea Pâinii, dar în Evanghelia lui Iuda el nu se afla de fațã la binecuvântarea și frângerea pâinii de cãtre ucenicii sãi. Ba chiar râde de neștiința lor, pentru cã fac voia Dumnezeului imperfect: “Când [se apropie de] ucenicii lui, adunați și așezați și aducând rugãciune de mulțumire asupra pâinii, [el] râse. Ucenicii [îi] spuserã: <<Învãțãtorule, de ce râzi de rugãciunea [noastrã] de mulțumire? Noi am fãcut ceea ce se cuvine>>. El rãspunse și grãi: <<Nu râd de voi. [Voi] nu faceți aceasta prin voia voastrã, ci pentru ca prin aceasta [se va] preamãri Dumnezeul vostru”.

Iar când Iuda îl roagã sã îl asculte și pe el: “Când Iisus auzi aceasta, el râse și îi grãi: <<Tu, cel de-al treisprezecelea spirit, de ce stãrui atât de mult? Dar vorbește și eu te voi asculta>>. De asemenea, Iisus râde și atunci când îi vorbește lui Iuda despre stelele cele corupte: [Iisus] rãspunse [și grãi]: <<Nu râd [de voi], ci de greșeala stelelor, deoarece aceste șase stele au rãtãcit împreuna cu acești cinci luptãtori, și vor fi cu toții distruși împreunã cu creaturile lor”.

  Iisus Hristos are un corp aparent și acesta este unul dintre punctele doctrinei gnostice care i-au deranjat cel mai mult pe creștini și care a fost privit ca erezie. În ultimele cuvinte pe care Iisus le adreseazã lui Iuda, gãsim îndemnul de a-l sacrifica pe omul care îl înveșmânteazã pe Hristos: “Cãci tu îl vei jerfi pe cel care mã înveșmânteazã”. Încã din anul 107, Sfântul Ignatie al Antiohiei scria împotriva ereticilor care nu mãrturisesc realitatea trupului lui Iisus Hristos și a Pãtimirii Sale pe cruce. Vorbindu-le smirnenilor despre aceste lucruri, Sfântul are o critica asprã la adresa acestor eretici: (Hristos) a pãtimit cu adevãrat și a înviat cu adevãrat, nu cum spun unii necredincioși, cã a patimit în aparențã? Și Sfântul mai aduce o serie de mãrturii interne despre corporalitatea lui Hristos cel înviat, numindu-i pe eretici: “fantome și draci”, “mai mult avocați ai morții decât ai învierii”. Iar pãtimirile prin care trece Sfântul sunt mãrturie a credinței acestuia în învãțãtura despre umanitatea desãvârșitã a Mântuitorului, el îndemnându-i pe creștini sã fugã de eretici și de fructul otrãvitor al învãțãturii lor. Tema trupului ca vas al spiritului este o altã interpretare inversatã din partea gnosticilor a învãțãturii creștine despre om ca templu al Duhului Sfânt, așa cum au moștenit-o creștinii din Vechiul Testament. 

“În gnosticism, trupul nu mai este vas ales pentru suflet, ci o închisoare de care gnosticul trebuie sã se elibereze. Ba chiar Evanghelia lui Iuda vorbește despre “oamenii scurgerilor și ai fãrãdelegilor și greșelii”, Apocriful lui Ioan despre cum arhonul conducãtor sãdește în  Adam dorinta sexualã, iar acesta produce “copii ale corpurilor pe care le-a însuflat cu spiritul sãu cel contrafãcut”, afirma Tertulian contra marcioniților. De aceea, în gnosticism și platonism, corporalitatea și gradul ei de cunoaștere înseamnã depãrtarea de <<ființã>>. Dacã în creștinism învierea lui Hristos a însemnat reîntoarcerea în trupul de care nu S-a despãrțit nicio clipãcat S-a coborat la iad, în gnosticism moartea  lui Iisus pe cruce este ultima realitate, împlinirea destinului gnosticului”.   E așa cum o sugereazã Evanghelia lui Iuda. Explicația gnosticilor pentru învierea lui Hristos este și de aceasta datã cu totul diferitã de cea traditional-creștinã, dupã cum ne spune Sfântul Irineu: “Hristos, totuși, nu l-a uitat pe Iisus, ci a trimis de sus o oarecare energie în el, care l-a înviat în trupul pe care-l numesc atât animal, cât și spiritual, deoarece a trimis pãrțile mundane înapoi în lume. Când discipolii sãi au vãzut cã înviase, nu l-au recunoscut, chiar pe Iisus, care înviase din morți! Și afirmã cã aceastã eroare foarte mare a prevalat printre discipolii sãi, așa încât și-au închipuit cã el a înviat într-un trup mundan, neștiind cã: <<carnea și sângele nu pot intra în împãrãția lui Dumnezeu>> (I Co. 15,50).

Ucenicii    

În Evanghelia lui Iuda, sunt numiți “cei doisprezece” dar indicarea vizeazã numãrul eonilor care au emanat din Ființa supremã, dupa cum ne aratã tot Sfântul Irineu: “Și iarãși, producerea celor doisprezece eoni este indicatã de faptul cã Domnul avea doisprezece ani când a polemizat cu învãțãtorii de lege și de alegerea apostolilor întrucât aceștia erau doisprezece”. Ba chiar cãderea Sophiei, cel de-al doisprezecelea și cel mai tânãr eon, este prefiguratã de cãderea lui Iuda: “În continuare, ei susțin cã tulburarea sufleteascã ce a avut loc în cazul celui de-al doisprezecelea Eon este aratatã de apostazia lui Iuda, care era cel de-al doisprezecelea apostol, de asemenea și de faptul cã Hristos a suferit în a douãsprezecea lunã”. În scrierea de fațã, ucenicii reprezintã cel mai adesea o ceatã de ingoranți, care sãvârșesc euharistia fãrã prezența lui Iisus, ceea ce și e atrage nu mustrarea, ci ironia acestuia. Cel mai probabil, ucenicii reprezinta, în viziunea gnosticã, Biserica creștinã primarã cu care însuși Iisus polemizeazã. Vedenia despre templu a ucenicilor nu  este decât critica Bisericii  care  este locul tuturor pãcatelor. Cei doisprezece preoți din visul ucenicilor sunt chiar ei înșiși: “Iisus le grãi: <<Aceia pe care i-ați vãzut primind prinoasele la altar – aceia sunteți voi. Acela este Dumnezeul pe care îl slujiți, iar voi sunteți acei doisprezece oameni pe care i-ați vãzut>>” iar credincioșii, prefigurați de turma de vite, sunt cei induși în eroare de învãțãtura ucenicilor: “Vitele pe care le-ați vãzut aduse spre jertfã sunt oamenii cei mulți pe care voi îi duceți spre rãtãcire înaintea altarului”. Revelarea tainelor împãrãției se face cãtre Iuda, iar nu cãtre ucenici, care sunt surclasați de acesta și somați de Hristos sã înceteze jertfirea necuviincioasã pe care o aduc în numele sãu stãpânitorului lumii acesteia. Și din nou revine tema gnosticã a corpului uman stricãcios, a cãrnii care se întinde pe tot pãmântul, furnizãndu-i Demiurgului supuși; gnosticul adevãrat privește cu dispreț înmulțirea neamului omenesc și relațiile sexuale.

CONCLUZII

Așa numita „Evanghelie după Iuda” pretinde că Iuda ar fi fost ucenicul preferat, singurul care ar fi înțeles misiunea lui Iisus, respectiv a „eliberării” omului de ignoranță și de materie, ce este considerată drept sursa răului. Astfel, Iuda apare ca cel care l-ar fi ajutat pe Iisus să-și împlinească misiunea dându-l morții, adică eliberării. Textul reia astfel temele gnostice specifice: mântuirea depinde de cunoaștere (cu cât mai secretă, cu atât mai „adevărată”); negarea firii umane a lui Iisus (adică a realității Întrupării); în fine, prin privilegierea lui Iuda în raport cu ceilalți ucenici se regăsește o altă temă tipic gnostică: respingerea totală sau parțială a celorlalte scrieri din Vechiul și Noul Testament împreună cu respingerea totală a autorității Bisericii și a tradiției ei, ceea ce arată din capul locului incompatibilitatea radicală dintre sistemele gnostice filozofico-religioase și creștinism. Aceasta incompatibilitate subliniază încă o eroare, atât de evidentă încât nu poate fi explicată decât prin faptul că realizatorii documentarului au ignorat-o cu bună știință. Căci nu se poate vorbi despre „gnostici creștini” atâta vreme cât una din dogmele fundamentale ale creștinismului este învierea trupurilor, adică tocmai ceea ce pentru gnostici reprezintă suprema absurditate! În plus, gnosticismul nu este caracterizat doar printr-un dualism absolut; el este în egală măsură sectar (împărțind lumea în „aleși” sau „iluminați” și „condamnați” la ignoranță și întuneric veșnic) și sincretist, combinând elemente diverse împrumutate din cultele elenistice de mistere, cabala iudaică, dualismul iranian, mitologia babiloniană și egipteană. Din creștinism, sistemele gnostice preiau câte ceva din ritual și din Scripturi, reinterpretând însă totul potrivit schemei de gândire specifice fiecărui curent gnostic. În contextul unui astfel de amalgam, venirea lui Hristos este oarecum de prisos, avînd cel mult rostul de a confirma ceea ce „marii inițiați” au crezut și cred că știu dintotdeauna: că lumea materială a apărut printr-un accident, că trupul e rău iar „mântuirea” ar consta în sublimarea trupului și în desprinderea de materie. Astfel, toată miza Întrupării și toată noutatea creștinismului dispar, de vreme ce este anulată însăși jertfa Fiului Întrupat; căci ce nevoie mai este de jertfă dacă omul nu mai are nevoie de mântuire? Felul morții lui Iuda demonstrează însă contrariul.

BIBLIOGRAFIE

*** Biblia sau Sfânta Scripturã, Societatea Biblicã Interconfesionalã, Bucureșãti-1999

Arion, Pr. Prof. Dr. Leon, Comentarii La Sfânta Evanghelie Dupã Matei, Ed. “Asa”, București-2007

Bãrbulescu, Pr. Prof. Dr. Laurențiu, Biserica De La Începuturi Pânã În Secolul al XI-lea, ed. „Macarie”, Târgoviște-2006

Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament, E.I.B., București-1998

Eminescu, Mihai, Opere, vol. XII, ed. “Polirom”, București-1993

Iasca, Cornelui D., Evanghelia lui Iuda –Scriere gnosticã sau Evanghelie creștinã, în ziarul “Lumina”, 16 noiembrie 2008

Kasser, Rodolphe / Marvin Meyer, Evanghelia dupã Iuda, ed. „Egmont”, București-2007

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar Al Noului Testament, E.I.B.., București-1995

Moloney, F. J. / J. Archer, Evanghelia dupã Iuda, traducere de Ionica Vasile, ed. “Vivaldi”, București-2007

Sterea, Pr. Lect. Tache, Polemica antignostică privind crearea lumii. Actualitatea problemei, în S.T., 1999

Sfântul Ioan Gurã de Aur, Comentariu la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, E.I.B., București-1994

Fericitul Augustin, Despre doctrina creștinã, trad. Marian Ciucã, ed. “Humanitas”, București-2002

Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola cãtre Tralieni, în P.S.B., nr. 1, trad. Pr. D. Fecioru, E.I.B., București-1986

Tertulian, Apologeticul, în colecția P.S.B. nr. 3, „Apologeți de limbã latina”, trad. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, E.I.B., București-1981

Vasile, Danion, Evanghelia versus Iuda, ed. „Sophia”, București-2006