Creatia Ca Dar

Bibliografie

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999;

Chițescu, Prof. N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuță, Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. I, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004;

Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005;

Lossky, Vladimir, Intoducere în Teologia Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2006;

Matsoukas, Nikolaos, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, București 2006;

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005;

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986;

Stan, Pr. Prof. Ioan, Curs de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Ando Tours, Timișoara, 1998;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București, 1996;

Idem, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002;

Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în ORT.

Stoica, Pr. Dr. Ion, Adevărul, lumea și omul, Ed. ASA, București, 2006;

=== bibliografie la ===

Bibliografie

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999;

Chițescu, Prof. N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuță, Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. I, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004;

Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005;

Lossky, Vladimir, Intoducere în Teologia Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2006;

Matsoukas, Nikolaos, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, București 2006;

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005;

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986;

Stan, Pr. Prof. Ioan, Curs de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Ando Tours, Timișoara, 1998;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București, 1996;

Idem, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002;

Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în ORT., nr. 1, 1970;

Stoica, Pr. Dr. Ion, Adevărul, lumea și omul, Ed. ASA, București, 2006.

=== CREATIA CA DAR – forma finala ===

PLANUL LUCRARII

~ Introducere

~ Lumea ca dar al lui Dumnezeu

Dumnezeu a creat lumea din nimic, în timp

Motivul și scopul creației

Cosmologia

Apariția răului în creație

Lumea ca iubire și dar al lui Dumnezeu

~ Caracterul antropocentric al lumii

~ Concluzii

Introducere

Dacă dogma Sfintei Treimi ne duce la ideea de iubire a lui Dumnezeu, crearea lumii ne arată atât iubirea cât și atotputernicia Lui. Știind că Dumnezeu este iubire, avem încredere că El își manifestă iubirea față de noi; iar știind că e atotputernic știm că avem un ocrotitor care ne poate mântui din robia păcatului. În felul acesta, doctrina despre crearea lumii, care la prima vedere e ceva teoretic, ceva filozofic, se încadrează perfect în Dogmatică, unde constituie o piesă principală a doctrinei generale despre mântuire.

Creația poate fi privită din două puncte de vedere: subiectiv și obiectiv, sau ca activitate creatoare și ca rezultat al acestei activități.

Originea lumii este o problemă ce a preocupat omenirea de totdeauna. Acestei probleme i s-au dat, atât în trecut cât și azi, diferite soluții. După unii, lumea e creată de Dumnezeu, dar nu din nimic, ci dintr-o materie eternă ca și El. Dumnezeu n-a avut, deci, la crearea lumii decât rolul de arhitect. Concepția aceasta punând la originea lumii două principii: Dumnezeu și materia se numește dualistă. Ea a fost profesată de adepții religiei lui Zoroastru (parsism), Platon, gnostici etc. După alții, lumea este rezultatul diferitelor combinații ale atomilor, e veșnică, dar ca formă e produsul unei lungi evoluții. Această concepție se numește materialistă sau atomistă, și e profesată de materialiști.

Toate părerile de mai sus nimicesc credința în Dumnezeu, fie prin aceea că Îi neagă direct existența (materialismul), fie că Îl prezintă ca pe o realitate neputincioasă (panteismul și dualismul). Împotriva rătăcirilor de mai sus și a altora asemănătoare, Biserica învață că lumea e opera lui Dumnezeu, creată nu dintr-o materie existentă din veci Dumnezeu, ci din nimic. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuși a creat substanța lumii și din această substanță a creat apoi lumea. Dumnezeu a creat lumea nu dintr-o necesitate internă sau externă, ci în mod liber, în timp, sau mai bine zis deodată cu timpul și nu din eternitate. ,,Lumea a fost creată prin voința lui Dumnezeu, dar este de altă natură decât Dumnezeu. Ea există în afara lui Dumnezeu «nu prin loc, ci prin natură» (Sfântul Ioan Damaschin).

Lumea ca dar al lui Dumnezeu

Timpul și spațiul – dimensiuni ale creației

Dumnezeu a creat lumea din nimic, în timp

După credința creștină, lumea și omul au un început și vor avea un sfârșit, în forma lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înșiși. Dacă n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar fi opera exclusivă a libertății și a iubirii lui Dumnezeu și n-ar fi destinate unei existențe în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă ar fi singura esență fatală a realității. Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan de perfecțiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotputernică și prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. Acest început al lumii și al omului și acest sfârșit care nu e un sfârșit total dovedesc amândouă iubirea lui Dumnezeu față de ei și le dă un sens.

Însuși cuvântul lume ( univers), înseamnă tot ceea ce există afară de Dumnezeu. Prin creare înțelegem aducerea unui lucru din inexistentă la existență. Prin afirmația că Dumnezeu a creat lumea din nimic înțelegem doua lucruri esențiale:

a. Autorul lumii e Dumnezeu, căci lumea nu exista de la sine din veci și că nu s-a născut printr-o întâmplare oarba.

b. Dumnezeu a produs lumea nu din ființa Sa, nici dintr-o materie existentă din veci, ci a adus-o la existență din neexistență.

a. Adevărul că lumea e creata de Dumnezeu e mărturisit de Sfânta Scriptura și Sfânta Tradiție. În Sfânta Scriptură se spune că: «la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul» (Fac. IV, 1). Sfânta Tradiție prin Simbolul niceo-con-stantinopolitan ne învață să credem «într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor ».

b. El nu a format-o dintr-o materie existentă din eternitate, în afară de El (cum spun dualistii), ci a produs-o, atât după substanță, cât și după formă, din nimic, astfel încât între El și lume există o deosebire esențială.Cuvântul ,,nimic” nu trebuie înțeles ca un principiu, ci numai ca o noțiune prin care se explică lipsa oricărei realități și că Dumnezeu nu a avut nevoie de ceva, nu s-a folosit de vreun ajutor la crearea lumii, nu a facut-o din vreo substanța existentă din veci, nici din Ființa Sa. ,,Ex nihilo (din nimic) înseamnă că nu există o materie preexistentă creației, pe care Dumnezeu ar fi organizat-o. Cosmosul a fost creat anume ca ma-teie, cer și pământ”. Din acest motiv, nimicul originar nu poate fi obiectivat. ,,Nihil” înseamnă aici, pur și simplu, că ,,înainte” de creație nu exista nimic ,,în afara” lui Dumnezeu. Sau mai exact, că ,,în afară” și ,,înainte de” sunt noțiuni lipsite de sens, deoarece ele se stabilesc tocmai în funcție de creație.

Expresia biblică „la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Aci e locul să precizăm că însăși expresia „la început”, când se produce actul creator și apare creația, indică prima unire a veșniciei lui Dumnezeu cu timpul. „La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât și începutul timpului care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; „la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Timpul nu există de la sine, din eternitate, fără voia divină, ci își ia originea în voirea divină, într-un „deodată” al consimțirii acestei voiri. Dar timpul nu numai începe, ci și durează prin voirea divină. Dumnezeu nu S-a coborât la relația cu timpul ca să suscite numai „începutul” lui. ,,Eternitatea lui Dumnezeu coboară în timpul nostru ca iubire creatoare sau, mai exact este prezentă în el ca iubire ce se oferă din partea lui Dumnezeu umplând timpul cu «plasticizările rațiunii Sale» și totdeauna și ca așteptare a oferirii celuilalt”

Timpul ce urmează începutului, sau lumea ce se desfășoară din potența ei, nu durează prin sine, precum nici „începutul” lor nu apare de la sine. Sfântul Vasile spune: „Deoarece începutul s-a pus înaintea celor de după el, în mod necesar, vorbind despre cele ce-și au existența în timp, a pus înaintea tuturor acest cuvânt zicând: „la început a făcut”. ,,La început indică punctul de plecare, originea cosmosului în timp și în spațiu, care nu sunt realități materiale, ci desemnează limitele creației”

Precum începutul timpului sau lumea nu țâșnește dintr-o potență impersonală existentă de sine, ci din hotărârea voii personale divine, care pune potență lumii, așa și desfășurarea ei nu iese dintr-o potență de sine, ci din potențele puse de Dumnezeu și însăși această desfășurare e voită și deci susținută în continuare de puterea lui Dumnezeu. La fiecare apariție a unei noi ordini în existență, Dumnezeu zice: „Să fie”, arătând că vrea să fie și, prin aceasta, dă putere specială acestei noi ordini create. Fără voia și puterea lui Dumnezeu n-ar apărea o nouă ordine în existență, într-o conformitate cu toate celelalte. Așa cum prima clipă temporală are la bază eternitatea, dar nu eternitatea unui substrat impersonal, ci voia lui Dumnezeu, Cel Ce este din veci, așa și fiecare clipă ce urmează are la bază voia lui Dumnezeu Cel etern, care susține lumea în dezvoltarea ei și cheamă pe om continuu la un răspuns și prin aceasta face posibila existența lui trează și intensă, sau legătura responsabilă cu eternitatea.

Astfel în Sfânta Scriptura citim: «mai înainte ca să se fi născut munții și mai înainte ca pământul și lumea să fi luat făptura din veac și pana în veac, Tu ești, o Dumnezeule» (Ps.XV, 2). Iar Domnul spune: «Și acum la Tine însuți Mă preamărește, Tu, Părinte, cu slava pe care la Tine am avut-o, mai înainte ca sa fie lumea»(In. XVII, 5). De un început și sfârșit se poate vorbi numai în cadrul timpului. Așa se spune, de exemplu: 1a începutul zilei, la începutul anului, prin aceasta însemnând ca noi împârțim timpul în bucăți.Toate aceste bucăți alcătuiesc timpul în general, de aceea putem vorbi de un început general al timpului. În acest început a făcut Dumnezeu lumea. Înainte de acest început nu exista decât Dumnezeu. «La început era Cuvântul…» (In. I, 1 ). Totalitatea ideilor după care a creat Dumnezeu lumea a fost numită de teologii ruși Sofia, sau înțelepciunea lui Dumnezeu. A fost numita Sofia necreată, spre deosebire de lumea noastră, care fiind copia acelei Sofii, a fost numita Sofia creată. Sofia creată, adică lumea noastră reflecta planul divin, adică Sofia necreată, atâta vreme cât nu s-a sălășluit păcatul în ea.

Motivul și scopul creației

Dumnezeu a creat lumea din bunătatea și iubirea Lui. Părinții Bisericii au scos în evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației pentru a arăta că lumea nu provine dintr-o necesitate interioară a Creatorului, care duce la panteism. „Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea toate cele ce sunt”, spune Dionisie Areopagitul. „Chiar și plantele toate au viață nutritivă și mișcătoare din Bine. Și orice esență neînsuflețită și fără viață există din cauza Binelui și din cauza Lui își are însușirea ei ființială. Referindu-se la om, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu 1-a creat pe acesta nu numai din iubire, ci ca să se împărtășească și el din iubirea Creatorului. „Dumnezeu Cuvântul, înțelepciunea, Puterea, este Creatorul naturii umane și nu 1-a creat pe om împins de necesitate, ci în virtutea iubirii Sale pentru această ființă a cărei existență a produs-o”. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în tendința spre unirea deplină cu Dumnezeu și spre odihna în plenitudinea Lui, sensul mișcării și deci al timpului. Restrângându-se cu deosebire la ființele raționale, el declară că toate au fost aduse la existență ca să dobândească prin mișcarea sau lucrarea lor liberă existență bună și, prin aceasta, să ajungă la veșnica existență bună.

Dumnezeu a creat lumea nu numai pentru ca făpturile să se împărtășească de iubirea Sa, ci și pentru a ajunge la comuniune deplină cu El. „Bunătatea pe toate le întoarce spre ea, spune Dionisie Areopagitul. Ea e principiul adunător al celor dispersate, ca Dumnezeire începătoare și unificatoare. Toate o doresc ca pe originea lor, ca îmbrățișătoare și țintă finală… și toate se întorc (spre ea) ca la capătul propriu al fiecăruia și pe care toate îl doresc”.

Toate acestea arată că lumea a fost creată pentru subiectele umane, căci numai oamenii sunt conștienți de sensul existenței lor. Iar acest sens constă în faptul că făpturile sunt menite să intre în comuniunea veșnică cu Dumnezeu prin responsabilitatea pe care trebuie să o manifeste față de Dumnezeu și semeni. Căci cine nu iubește pe semenul său, pe care îl vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe Care nu-L vede” (I In. IV, 20). Lumea este un dar care slujește ridicării noastre la comuniunea cu Dumnezeu Cel personal prin responsabilitatea de care trebuie să dăm dovadă față de Dumnezeu și față de semeni.

Cosmologia

Inteligibilul și sensibilul deși sunt distincte, nu trebuie să le gândim separat, ci în comuniune (Pr. Conf. Dr. Ion Stoica)

Sfânta Scriptură consideră că lumea naturală, ca și lumea spirituală, a fost creată și este menținută în existență de către Logosul Tatălui, Care păstrează unitatea creației în Duhul lu Dumnezeu, prin ordinea universală a întregii creații. Această ordine rațională și unitară a creației, pe care Sfânta Scriptură o prezintă ca „tărie” sau „firmament” (Psalm XVIII, 1), constituie mijlocul prin care Dumnezeu intervine personal și continuu în actul creației pentru a zidi rând pe rând toate cele văzute și nevăzute, după planul Său veșnic, iar în cele din urmă să creeze omul ca o cunună a întregii zidiri. Despre această creație continuă a lui Dumnezeu, care se realizează prin energiile divine ce sunt voința Sa, mărturisește și părintele Stăniloae atunci când spune că: „lumea s-a dezvoltat prin dirijarea exercitată de Dumnezeiu asupra energiilor ei componente până când printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu (mâna lui Dumnezeu) a fost format organismul biologic în care a apărut în același timp, prin „suflarea” lui Dumnezeu, sufletul rațional al omului după chipul Creatorului Său. N. Chițescu, I. Todoran și I. Petnmță ne arată că expunerea biblică despre creație (hexaimeronul) începe de jos în sus, astfel că fiecare regn și fiecare specie apar ca mijloc de existență și condiție pentru cele imediat superioare: cel anorganic pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, iar acesta din urmă pentru om. O specie superioară le presupune pe toate cele inferioare ei. ,,Aceasta nu înseamnă însă că speciile inferioare ar fi cauzele producătoare ale speciilor superioare. Rolul Speciilor inferioare în raport cu cele superioare, care le urmează, se reduce la acela de a fi condiție de existență pentru cele din urmă, dar și aceasta prin orânduirea voinței dumnezeiești. Fiecare specie își datorează însă existența ei unui act creator special al lui Dumnezeu, pe care îl săvârșește în legătură cu cele ce preced și cu cele ce urmează”.

Această intervenție repetată a lui Dumnezeu în crearea lumii, este expresia creației continue pe care Dumnezeu Tatăl o realizează prin Logosul Creator și a ordinii universale a creației în Duhul Sfânt, potrivit planului Său veșnic cu privire la om și lume. ,,Prezența activă, mereu deosebită a lui Dumnezeu în dezvoltarea temporală a creației, nu înseamnă o schimbare a Ființei dumnezeiești pentru că în Dumnezeu nu există nimic temporal. Numai făpturile care există în timp sunt destinate schimbării”.

Unii teologi mai noi, luând în considerare geologia modernă, după care pământul a ajuns în forma și organizarea lui de azi în mai multe milioane de ani, deci într-un timp foarte lung, socotesc că termenul ,,zi” din referatul biblic asupra creației, trebuie înțeles ca epocă nedeterminată. După această interpretare, în istorisirea biblică trebuie distinse fondul și foma. Fondul îl constituie adevărurile religioase și morale, anume că Dumnezeu este Creatorul lumii și că toate făpturile, atât în originea, cât și în întreaga dezvoltare, sunt în dependență de Dumnezeu, iar forma este haina în autorul cărții Facerii îmbracă aceste adevăruri, utilizând expresii și imagini obișnuite în societatea și vremea lui și ținând seama și de cunoștiințele despre natură, rudimentare, ale epocii sale.

Desigur, nu fără însemnătate, dar totuși de o însemnătate mai redusă este și faptul că în opera de creație, se disting mai multe momente, care se succed într-o anumită ordine. Însă durata zilelor creatiei nu prezintă nici o însemnătate pentru credință. Tocmai de aceea Sfintele Sinoade Ecumenice nici nu s-au ocupat de această chestiune. Ea rămâne pe seama speculației combinațiilor cugetării omenești întrucât nu contrazice adevărurile definitorii ale credinței.

Se cuvine să notăm și faptul că Sfânta Scriptură nu este carte științe naturale și nici nu vrea să facă știință naturală, iar referatul biblic despre crearea lumii și formarea ei (hexaimeronul) nu vrea să fie cosmogonie științifică și nu întrebuințează termeni și clasificări științifice. Sfânta Scriptură vrea numai să arate că Dumnezeu este Creatorul lumii.

Deși cartea Facerii, la sfârșitul fiecăreia din zilele creației, face precizarea: ,,s-a făcut dimineață”, învățătura despre durata zilelor creat nu este o dogmă, ci numai o Teologumenă. Așadar, nu este necesar să credem că aceste zile au avut o durată de 24 de ore, ele putând fi socotite perioade de timp mult mai îndelungate echivalente erelor geologice. De altfel, potrivit cuvintelor psalmului: ,,Căci înaintea ochilor Tăi o mie de ani e ca ziua de ieri ce a trecut și ca o strajă de noapte”(Ps. 89, 4), rezultă că pentru Dumnezeu Care e veșnic, durata.timpului e fără importanță, El putând crea totul dintr-o clipită sau într-un timp mai îndelungat, după a Sa bunăvoință. ,,Așadar, cele șase zile ale Facerii ne descriu într-un mod geocentric desfășurarea creației. Aceste șase zile simbolizate prin zilele săptămânii, sunt stadii mai curând ierarhice decât cronologice. Diferențiind elementele create simultan în prima zi, ele definesc sferele concentrice ale ființei în centrul cărora, omul, rezumându-le virtual pe toate, se regăsește pe sine însuși”.

Ordinea unitară a creației în Logosul divin pune în evidență relația dintre timp și eternitate în procesul de creație a lumii de către Dumnezeu, din două motive. Această ordine ne ajută să depășim mai întâi creaționismul, care consideră că omul și lumea au fost create de Dumnezeu într-o clipită, pentru că privește creația și omul din perspectiva eternității lui Dumnezeu, dincolo de timp. Aceeași ordine ne ajută apoi să depăși evoluționismul, care ignoră eternitatea Creatorului și închide omul și lumea în sfera realității naturale, dominată de curgerea nesfârșită a timpului, fără început și fără sfârșit definit. Din cauza înclinațiilor lui panteiste, evoluționismul clasic nu cunoaște distincția dintre timp și eternitate și confundă Creatorul cu creația (Rm. I, 25). Ordinea unitară a creației în Logosul divin arată că omul și lumea nu sunt închise în timp și nu rămân în afara timpului, ci au fost create de Dumnezeu în timp ca să aspire și să se împărtășească de eternitatea Creatorului. Este adevărat că omul a căzut în păcat și n-a mai urmat scopul pentru care a fost zidit de Dumnezeu, adică să înainteze împreună cu creația către eternitatea lui Dumnezeu. Dar păcatul nu ține de esența creației, cum socotesc maniheii până astăzi, ci de voința omului; Păcatul n-a distrus chipul lui Dumnezeu din om și nici aspirația creației spre mărirea fiilor lui Dumnezeu, despre care ne vorbește Apostolul Pavel (Rm. VIII, 20).

Apariția răului în creație

Prin prisma celor de mai sus, teologia ortodoxă face considerații asupra răului și asupra semnificației sale în lume. În primul rând, nu-1 vede ca pe o pedeapsă după încălcarea unei ordini juridice. Răul este boală, alterarea oricărei realități create (bune). ,,Pentru că orice făptură, la orice nivel s-ar găsi, provine din neființă, iar după mișcarea «schimbătoare de voie» sau mecanică se îndreaptă fie spre nimicire, fie spre împlinirea desăvârșitoare”. Sfânta Scriptură spune că îngerii au căzut din starea bună în care au fost creați, din propria lor vină. Evanghelia arată că „diavolul a fost dintru început ucigător de oameni și întru adevăr n-a stătut, căci nu este adevăr în el” (In. VIII, 44). Dacă diavolul n-a stat întru adevăr de la început, înseamnă că la început a fost bun și numai după aceea a căzut, din proprie inițiativă. Oricât de rău ar fi diavolul, el nu este principiul răului, fiindcă lumea vine de la Dumnezeu și rămâne bună în esența ei. De aceea pentru Sfinții Părinți răul nu are caracter ontologic, ci ține de voința diavolului, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Unii dintre îngeri s-au îndepărtat conștient și liber de Dumnezeu, din cauza mândriei, și au atras asupra lor condamnarea veșnică. „Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad, ținându-i în lanțuri spre judecată" (II Pt. II, 4). Sfântul Ioan Damaschin spune că deși diavolul n-a avut în el nici urmă de răutate, „n-a suferit luminarea și cinstea pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci prin voință liberă s-a mutat de la starea sa naturală la o stare contrară naturii lui și s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu Care 1-a făcut, voind să se împotrivească Lui… Astfel (demonii), cu toate că erau de aceeași natură cu îngerii, totuși au devenit răi, înclinându-și de bună voie voința lor de la bine la rău”. Din cauza răzvrătirii lor împotriva lui Dumnezeu, Care i-a zidit din iubire, căderea îngerilor răi este iremediabilă, radicală și definitivă. Dar răul nu ține de ființa creației, ci de voința omului care se opune lui Dumnezeu.

,,Explicația creștină a răului din libertatea dezmintă a omului este singura care nu leagă răul de esența realității create de Dumnezeu, dar'care-privește răul în mod serios, fiindcă poate produce o mare distrugere și suferință”.

Lumea ca iubire și dar al lui Dumnezeu

Lumea este oferită ca dar pentru a fi mediul sensibil al dialogului cu Dumnezeu (întâlnirea dintre creat și necreat) și al celui dintre noi

,,Totul începe cu o chemare și cu un dar. Viața însăși e chemare și dar”. Din perspectivă creștină, lumea a fost creată de Dumnezeu ca dar pentru oameni. Viața este un dar și anume cel mai mare dar al lui Dumnezeu, sursă a altor multe daruri făcute omului și lumii. Tot ce mănîncă și bea omul ,,de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu” (Ecl. III, 13). Înțelepciunea, știința, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu oferite omului bun înaintea Sa (Ecl. II, 26). Lumea însăși, dacă ar fi dată omului numai spre cunoaștere, tot ar fi un dar al lui Dumnezeu. Dar ea este dată atât pentru viața lui trupească, cât și pentru formarea lui spirituală, în vederea vieții de veci, prin transfigurarea ei și prin înaintarea permanentă prin ea în comuniune cu Creatorul ei.

În tot ce cuprinde lumea se arată dragostea lui Dumnezeu față de om. ,,Lumea e și din acest punct de vedere un cuvânt sau o cuvântare «coerentă a lui Dumnezeu către om într-o înaintare continuă”

Lumea în cele mai mici amanunte ale ei este darul și rodul iubirii lui Dumnezeu. Fiecare lucru creat își are „logosul” său, „rațiunea sa esențială”. Sfântul Grigorie de Nyssa se întreaba: „ar putea exista, oare, ceva care să nu se sprijine pe Logosul divin? Nu există nimic care să nu se întemeieze pe Logos, rațiunea de a fi prin excelență. Prin El s-a făcut totul. El dă lumii create nu numai ordinea, făcută cunoscută prin numele Său, ci însăși realitatea ei ontologică”. Prin urmare, fiecare ființă își are „ideea”, „rațiunea” sa în Dumnezeu, în gândirea Creatorului care creează din „rațiune” (iar aceasta este o altă semnificație a Logosului). Ideile divine sunt rațiunile veșnice ale făpturilor.

În această acțiune de dăruire, rațiunile lucrurilor ,,ne vor ajuta să înțelegem fecunditatea Rațiunii divine, vor fi chiar o exemplificare a ei, așa cum razele soarelui sunt o exemplificare și o manifestare a luminii Lui. Desigur, atunci vom privi direct la Soarele dreptății, sau la lumina Lui, și numai indirect la rațiunile lucrurilor, pe când acum nu vedem țâșnirea directă a luminii din soare, ci numai iradierea ei estompată din lucruri”.

Dacă lumea este un dar făcut omului, atunci și omul trebuie să se facă dar pentru Dumnezeu. Relațiile cu semenii trebuie gândite tot ca niște daruri ale lui Dumnezeu. Omul trebuie să devină daruitor al darurilor primite.

,,Omul este deodată darul omului și darul lui Dumnezeu. În relație de reciprocitate, deși inegală, Dumnezeu e cel ce cheamă continuu, omul e cel ce răspunde, Dumnezeu e cel ce dăruiește și omul cel ce primește. Omul se face dar lui Dumnezeu tocmai pentru că mai întâi Dumnezeu s-a făcut dar omului”. În aceeași accepțiune e și Părintele Stăniloae: ,,comportarea față de natură ca față de darul lui Dumnezeu (inclusiv față de persoane ca și componente ale creației) înseamnă rămânerea într-o legătură strînsă cu Dumnezeu, Dăruitorul ei; Cel ce prețuiește darul, îl prețuiește nesfârșit mai mult pe Dăruitor ca persoană iubitoare și iubirea Lui. Acela prețuiește darul numai ca semn al iubirii Dăruitorului. El depășește mereu darul vizând direct pe Dăruitor și rămânând în legătura iubirii cu El”.

Dar omul nu are ce să dea de la sine lui Dumnezeu. El poate, însă, și trebuie să renunțe la unele dintre darurile primite, întorcîndu-le lui Dumnezeu, Care Se bucură. Acesta este sacrificiul omului, când renunță la o serie de daruri pe care, în lăcomia lui, le considera ca necesare vieții lui. Prin aceasta el arată că recunoaște că toate le are de la Dumnezeu ca dar și-I aparțin Lui.

Darul te obligă și te responsabilizează în același timp: ,,Mai întâi față de cel care ți la oferit apoi față de tine care ai făcut un act de deschidere și apoi față de darul în sine, care nu e decât o punte de legătură între un eu și un tu”.

Ideea de dar stă în intenția creației lumii, astfel toate lucrurile pe care le cuprinde lumea sunt oferite de Dumenezeu lumii pentru a fi folosite de oameni însă ca daruri în relațiile dintre ei, ca daruri ce poartă marea iubire a lui Dumnezeu pentru om.

Darurile sunt expresia iubirii divine și a chemării Lui Dumnezeu adresată omului ca să dea răspuns iubirii Lui. ,,Înțeleasă ca dar al lui Dumnezeu și instrument al iubirii de aproapele, lumea este condiția unei întâlniri mai depline a oamenilor în ea, ceea ce îi face să învingă tendința de izolare a unora față de alții în mod egoist”.

Dumnezeu ne acceptă ca parteneri, ne prețuiește, ne dă pe însuși Fiul Său ca Jertfă. Puterea de a vedea iubirea lui Dumnezeu în creație s-a restabilit în noi prin Hristos. ,,În acest sens între Hristos și creație nu este o separație, ci Hristos redescoperă caracterul de dar al creației, o face pe aceasta din nou străvezie. El arată în formă mai accentuată și mai vădită iubirea lui Dumnezeu manifestată prin creație ca dar, ca semn al iubirii Lui. În acest sens natura (cu persoanele umane aparținătore creației) se încadrează în ordinea harului, dat fiind că harul ca iubire și putere a lui Dumnezeu, iradiind prin Hristos, Cel Ce a asumat creația în Sine, e de fapt o mai clară și mai accentuată manifestare a iubirii și puterii lui Dumnezeu și o redescoperire a creației ca mijloc de manifestare a acestei iubiri”.

Lumea este necesară omului nu numai pentru că are trebuință să-i fie dată, ci și întrucât are trebuință de ea ca să o dăruiască, la rândul lui, pentru propria-i creștere spirituală. Dar în actul dăruirii el nu o pierde total, ci se îmbogățește prin ea și mai mult, prin faptul că o dăruiește. Primirea și întoarcerea darului îmbogățește pe om în relația sa cu Dumnezeu și cu semenii. ,,Paradoxul se explică prin faptul că darul primit și întors apropie persoanele în așa măsură, încât obiectul darului devine comun și devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Și nu numai comun, ci și sporit prin viața ce și-o comunică persoanele prin iubirea manifestată în darul ce și-1 fac; persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele, iar prin această dăruire sporesc duhovnicește”.

Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu esta, darul vieții sale înseși. Dar această întoarcere a darului nu înseamnă o disprețuire a darului primit, adică a vieții. Căci întoarcerea darului implică prețuirea lui de către cel care 1-a primit, fiindcă nimeni nu poate dărui cu adevărat decât ceea ce are mai bun. În dăruirea vieții noastre către Dumnezeu, voința noastră face un sacrificiu suprem, căci propriu naturii umane este să se conserve. Dar a dărui viața lui Dumnezeu nu înseamnă un refuz al vieții primite de la Dumnezeu. Cel ce-și dăruiește viața lui Dumnezeu nu ține, însă, la ea în mod egoist, ci o dăruiește lui Dumnezeu atunci când este necesar sau în cazurile mai dese o pune în slujba lui Dumnezeu, slujind semenilor.

Trebuie observat apoi că nimeni nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele și munca sa. De exemplu, strugurii, pâinea, vinul, untdelemnul, aduse ca ofrande lui Dumnezeu, în biserică, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci și munca omenească imprimată în ele. Desigur, și munca o prestează credinciosul tot cu puterile date lui de Dumnezeu. Totuși, el ar fi putut să nu folosească aceste puteri, pentru o muncă prin care să întoarcă lui Dumnezeu lucrurile primita cu pecetea sa omenească, adică valorificate de el.

Toate din lume sunt daruri care revelează iubirea lui Dumnezeu. Lumea însăși e un dar și o expresie a iubirii lui Dumnezeu, dar iubirea plenară a lui Dumnezeu se revelează mai presus de toate în Iisus Hristos Care este într-o continuă dăruire a Sa Tatălui pentru noi spre a ne împărtăși această stare și nouă.

Caracterul antropocentric al lumii

Omul este preotul creației

Lumea și omul se implică și se explică reciproc. Căci natura ține de om sau întregește pe om și omul nu se poate desăvârși fără să reflecteze și să lucreze asupra naturii. ,,Omul apare nu numai ca o culme, ci și ca principiu al creației. Dintru început, aflăm că plantele nu existau, deoarece omul încă nu fusese creat: „Nu era nimeni ca să lucreze pământul”. Odată creat, și anume la sfârșitul creației – în ziua a șasea (Fac. I, 26-28, 31) – omul a fost așezat de Dumnezeu în mijlocul creației, în grădina raiului, ca s-o lucreze și s-o păzească (Fac. II, 15). Întreaga creație de până în ziua a șasea devine pentru om o carte deschisă, astfel încât actul creației din ziua a șasea, crearea omului vine să încununeze întreaga creație, desăvârșind-o prin denumirile date tuturor creaturilor, ,,căci lumea a fost făcută de Dumnezeu pentru a fi desăvârșită de către om. La rândul lui, omul cunoaște ființele vii dinlăuntru; le precizează taina și hotărăște mulțimea lor; poet, după cum este și preot, poet pentru Dumnezeu, deoarece Dumnezeu „le-a adus omului ca să vadă cum le va numi”. În acest fel strădania lui Adam arată o desăvârșită conlucrare cu Dumnezeu, trăind într-o perfectă armonie cu darul primit. Dată fiind această legătură strînsă între om și materie, pun lume se înțelege atât natura, cât și umanitatea, sau când se indică prin cuvântul lume una dintre ele, totdeauna este subânțeleasă și cealaltă. Căci creația nu este întreagă până ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în om. Omul apare numai la sfârșit, pentru că el are nevoie de toate cele anterioare, iar cele anterioare nu-și găsesc sensul decât în om. Omul este un microcosmos, care rezumă în el întreaga creație, dar este și un micro-theos, fiindcă are în el puterea lui Dnmnezeu de a înveșnici creația împreuna cu Ziditorul său.

Solidaritatea dintre om și natură este dată în însuși actul creației, omul fiind creat la sfârșit, ca să se bucure de tot ceea ce cuprinde natura creată pentru el și în vederea desăvârșirii lui în sânul ei. Această solidaritate se menține pe tot parcursul existenței omului, inclusiv în mântuirea acestuia, dar cu o intensitate variabilă. În acest sens Părintele Stăniloae arată că ,,mântuirea și îndumnezeirea vizează, fără îndoială, în mod direct umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ține de om, sau întregește pe om și omul nu se poate desăvârși fără să reflecteze și să lucreze asupra naturii”.

Există chiar o dependență a umanului de natură în viața pământească a omului, fără să însemne coborârea omului la natură. Totuși această dependență este atât de adâncă încât se poate spune că natura este o parte a înseși naturii omului, este sursa unei părți a naturii umane și deci condiție a existenței și a dezvoltării integrale a omului pe pămînt. Ca trăitor pe pămînt, omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice. Iar aceasta înseamnă că nici natura nu-și împlinește rostul ei fără om sau în afara omului și nici printr-un om care lucrează contrar ei. Căci prin coruperea, sterilizarea și otrăvirea naturii, omul face imposibilă existența sa și a semenilor săi. Omul nu era destinat să stăpânească peste aproapele său, ci peste ,,peștii mării, păsările cerului, animalele domestice și toate vietățile ce se târăsc pe pământ” (Fac. I, 26). Și această stăpânire trebuie înțeleasă înțeleasă mai mult ca o purtare de grijă, adică o responsabilitate față de ele ca daruri ale lui Dumnezeu.

Dumnezeu a dat omului lumea, pentru a se întrajutora și a promova între ei iubirea prin eforturi solidare, pentru a o cunoaște și a se folosi de ea în mod fratern și totodată pentru a o transcende înaintând prin ea la unirea cu Dumnezeu.

,,Dumnezeu a dăruit oamenilor lumea, pentru a susține, prin aceasta, un dialog cu ei, în măsura în care ei descoperă prin rațiunile lucrurilor și prin lucrurile înseși, cuvintele și darurile lui Dumnezeu, care constituie lumea. În consecință, oamenii trebuie să-și asume responsabilitatea, să le respecte ca atare și să răspundă, acestor cuvinte nerostite și daruri ale lui Dumnezeu, prin cuvintele și darurile lor, animate de aceeași iubire, care ne vine de la Dumnezeu și trebuie să ne ducă tot la Dumnezeu”.

Natura este așa de integrată naturii umane, încât, după credința Biericii fiecare persoană umană este într-un anumit fel un ipostas al întregii naturi cosmice, dar numai în comuniune și solidaritate cu oameni. Aceasta înseamnă că natura cosmică este comună tuturor persoanelor umane, deși fiecare o ipostaziază și o trăiește personal, într-un mod propriu și complementar cu ceilalți. O separare sau, mai exact o fragmentare a naturii cosmice până la capăt între indivizii umani este imposibilă.

Omul este o culme a creației, un preot al ei, ce implică în sine două lumi: sensibilă și inteligibilă asumându-și totodată responsabilitatea față de lumea pe care o asumă în sine, în mijlocul căreia trăiește. ,,Deci această dimensiune antropologică a creației are ca punct de plecare înțelegerea eshatologică a vieții, care nu este destinată morții, ci dobândirii deplinătății sau nemuririi”.

Omul nu se poate despărți de natura cosmică, de aceea mântuirea și desăvârșirea acestuia se proiectează și asupra acesteia. Natura îi este destinată slavei de care se vor împărtăși oamenii în împarăția cerurilor și încă de aici ea se resimte de liniștea și lumina ce iradiază din omul sfânt asupra ei (Rom. VIII, 19-21). Slava Mântuitorului de pe Tabor a acoperit și natura. ,,Din acest motiv, în relația cu universul, omul trebuie să practice asceza care îl va reașeza într-o relație personală cu mediul înconjurător și îl va ajuta să-și realizeze viața ca un eveniment de comuniune și relație cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu natura înconjurătoare”.

Concluzii

Potrivit credinței creștine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca dar pentru oameni, dar și ca mediu sensibil-inteligibil de întâlnire și unire progresivă cu El. Însăși viața este un dar al lui Dumnezeu. „Tot ce mănâncă și bea omul de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu” (Eclesiast III, 13). înțelepciunea, știința, bucuria sunt tot daruri ale lui Dumnezeu (Eclesiast II, 26).

Creată din nimic, lumea este limitată în resursele ei pentru om. Prin limitele ei este limitat și omul însuși de către Dumnezeu. De aici și opreliștea pusă egoismului nostru prin grija de a împărți frățește celorlalți semeni ai noștri resursele limitate ale lumii, pentru a da și altora posibilitatea să se dezvolte.

Natura este, deci, într-o profundă solidaritate cu omul și, într-un anumit sens, și oamenii se simt solidari între ei și cu toții responsabili față de natura dată lor de Dumnezeu spre existență și creștere. Natura poate fi mediul prin care omul credincios primește harul dumnezeiesc sau energiile divine necreate care îl pun în comuniune cu Dumnezeu sau îl susțin în existență.

Solidaritatea dintre om și natură nu-și are începutul în acțiunea omului, ci în Dumnezeu care a creat natura și omul. Dar omul poate dezvolta sau slăbi această solidaritate spre binele sau spre răul semenilor săi.

Drumul spre Dumnezeu trece prin umanizarea noastră, în comuniunea semenilor. Iar aceasta înseamnă că lucrurile, nu ne sunt date numai pentru practicarea unui dialog singular al fiecăruia cu Dumnezeu, ci și pentru practicarea unui dialog între oameni și al lor, în comun, cu Dumnezeu sau a unui dialog între ei în conștiința că lucrurile sunt date de Dumnezeu oamenilor, pentru folosirea lor, ca daruri între ei, ele fiind condiția vieții pământești la care trebuie să aibă acces toți.

,,În cadrul acestui dialog de iubire și noi trebuie să răspundem cu dragostea noastră, adică să întoarcem lui Dumnezeu un dar. Însă omul nu are ce să dăruiască lui Dumnezeu de la sine, decât să se ofere pe sine însuși. Ca fiul pierdut să se întoarcă la Tatăl său, să-i ofere propria sa viață, deși și aceasta este, în esență, tot darul lui Dumnezeu, dar, acum, îl implică și pe el ca persoană conștientă, liberă și responsabilă, deci, ca subiect al ei, care se străduiește să împlinească, în această lume, voia lui Dumnezeu și în același timp, ca partener al dialogului cu Dumnezeu”.

Fiecare om are o misiune în legătură cu lumea. Fiecare trebuie s-o cunoască după puterea ce i s-a dat și, ,,întrucât cunoașterea nu poate veni direct decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să dezvolte în prealabil o activitate morală în legătură cu lumea. O atitudine principial negativă fată de lume ne zădărnicește însă mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră pe care are să-și ascută facultățile sale spirituale”. Prin lume crește omul la înălțimea cunoașterii de Dumnezeu și a capacității de partener al Lui. Lumea este pedagog spre Hristos.