Caderea In Pacat Fiinta Si Urmarile

=== Caderea in pacat-fiinta si urmarile ===

INTRODUCERE

Ortodoxia sesizeazã cã la baza acțiunii creatoare a lui Dumnezeu stã iubirea Sa nespusã, desãvârșitã. Sfinții Pãrinți au arãtat cã Dumnezeu nu creazã dintr-o constrângere interioarã sau exterioarã ci din tendința pe care iubirea o are spre a intra în comuniune și a se apleca spre ceilalți. De asemenea ea are caracteristica de a uni pe toți care o împãrtãșesc. Sfântul Ioan Damaschin începe capitolul “Despre creație” astfel: “Așadar pentru cã bunul și prea bunul Dumnezeu nu s-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin mulțimea bunãtãții Sale a binevoit sã se facã ceva care sã primeascã binefacerile Sale și sã se împãrtãșeascã din bunãtatea Lui, aduce de la neexistența la existențã și creazã, atât pe cele nevãzute cât și pe cele nevãzute, și pe om care este alcãtuit din elemente vãzute și nevãzute. În timp ce gândește creazã iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt și desãvârșindu-se prin Duh”.

Dumnezeu a creat omul dupã chipul și asemãnarea Sa. Prin cuvântul “chip” trebuie înțeles cã însãși ființa umanã este o copie din ființa lui Dumnezeu; iar prin asemãnare este exprimatã coincidența nuanțelor chipului sau a calitãților lui. “Probabil cã chipul și asemãnarea, unite împreunã, constituie o deplinã asemãnare și contrar cu acestea, pierzând sau denaturând asemãnarea, se încalcã întreaga demnitate a chipului. Omul a fost a amprenta lui Dumnezeu, nu numai dupã ființa sa dar și dupã calitãțile lãuntrice, dupã înțelepciune, dupã noblețe, dupã curãțenia sacra, dupã statornicie în bunãtate. Indiferent de faptul cã era limitat, rãul sau lipsa nu aveau loc în om, era perfect pentru cã avea deplina semãnare cu Dumnezeu”.

Sfânta Scripturã îl prezintã pe Dumnezeu, sfãtuindu-se cu Sine Însuși, înainte de a-l crea pe om: “Sa facem om dupã chipul și asemãnarea Noastrã și sã stãpâneascã peștii mãrii și pãsãrile cerului și dobitoacele și tot pãmântul și toate vietãțile cele ce se târãsc pe pãmânt și tot pãmântul” (Fac. 1, 26-29). Dumnezeiasca sfãtuire a premers atât creãrii omului-bãrbat, cât și creãrii omului-femeie. “Și au zis –spune Sfânta Scripturã- Domnul Dumnezeu: nu este bines a fie omul singur, sã-I facem ajutor asemenea lui” Fac. 2, 18). Femeia, asemenea bãrbatului este fãcutã dupã chipul și asemãnarea lui Dumnezeu; crearea ei, ca și crearea bãrbatului, a fost consfințitã de sfãtuire, sfat în care apar Trei Fețe ale unui singur Dumnezeu. “Omul este om cosmic, singurul punct în care cerul cu pãmântul, veșnicia și vremelnicia se întretaie, unindu-se întrucât numai omul aparține în același timp și lumii spirituale și lumii materiale, lumi pe care le unește prin dihotomismul firii sale, fiind el prin aceasta o lume mica, icoanã a lumii celei mari”. Omul este creat dupã chipul lui Dumnezeu și ca atare stã într-o relație unicã cu Dumnezeu și cu natura. “Viziunea biblicã asupra relației omului cu natura este antropocentricã. Cartea Facerii nu ni-l înfãțișeazã niciodatã pe om fãrã de naturã, nici deposedat de stãpânirea ei. Vorbind desre chipul lui Dumnezeu în om, Sfântul Grigorie Palama aratã cã aceasta constã și în calitatea de stãpânitor al lumii. Esența cea mai adâncã a chipului lui Dumnezeu, dupã care a fost creat omul, constã în faptul cã acesta, ca și Dumnezeu, este o persoanã, așadar partenerul lui Dumnezeu într-un dialog în care se vorbește despre mântuirea omului și a lumii. Dumnezeu îl agrãiește pe om iar acesta îi rãspunde datoritã faptului cã acesta este un eu conștient, liber și rațional”.

Sfântul Ioan Gurã de Aur ia din aproape în aproape și dã unele lãmuriri cu privire la chipul lui Dumnezeu în om, începând cu modul în care Dumnezeu l-a creat pe om: “Ai vãzut cã numai cu cuvântul și cu porunca a fãcut Dumnezeu toatã zidirea în cinci zile? Uitã-te câtã deosebire astãzi în cuvinte! N-a spus: <<Sã se facã om!>>.

-De ce?

– <<Sã facem omdupã chipul și dupã asemãnarea Noastrã>>.

– Care este lucrul nou? Care este lucrul nemaiauzit? Cine este, oare, Creatorul acesta Care are nevoie sã se sfãtuiascã atâta și sã gândeascã atâta ca sã facã pe om?

– Sã nu rãmâi uimit iubite! Omul este mai de preț decât toate ființele vãzute! Pentru el, Dumnezeu a adus la ființã pe toate acestea: cerul, pãmântul, marea, soarele, luna, stelele, târâtoarele, dobitoacele, toate vietãțile necuvântãtoare.

STAREA PRIMORDIALǍ

Raiul Desfãtãrii

Situația omului în rai reprezintã punctul de plecare al oricãrei teologii dar poate fi în același timp și o piatrã de poticnealã dacã nu este bine vãzutã starea primilor oameni în rai, în complexitatea aspectelor ei: omul raportat la Dumnezeu, sine însuși și natura din jurul sãu. Teologia Ortodoxã prezintã aceastã realitate cu ajutorul Sfintei Scripturi, explicatã de Sfinții Pãrinți. În aceastã caldã atmosferã se observã pe de o parte iubirea care a mișcat Ființa Absolutã sã creeze și legat de aceasta situația și condiția minunatã a omului de chip al lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gurã de Aur are niște explicații deosebit de frumoase care dovedesc ceea ce s-a afirmat mai sus.

De asemenea, aratã cã raiul pe care l-a creat Dumnezeu este tot darul iubirii Sale pentru om, în aceste cuvinte: “Iatã câtã cinste i-a dat îndatã omului! L-a creat în afara raiului; dar îndatã l-a bãgat în rai, ca sã simtã prin cele fãcute binefacerea și sã cunoascã prin fapte cinstea ce i-a dat, când l-a dus în rai. <<Și a pus acolo pe omul pe care l-a fãcut>>. Cuvântul <<l-a pus>> trebuie sã-l înțelegem iarãși, cã a fost spus în locul cuvântului <<a poruncit sã locuiascã acolo>>, pentru ca și vederea raiului și petrecerea acolo sã-i pricinuiascã multã plãcere și sã-l îndemne sã-I mulțumeascã lui Dumnezeu și sã-i fie recunoscãtor, gândindu-se cât bine a primit fãrã sã fi fãcut încã ceva care sã-l merite”. Și continuãSfântul : “Îatã iarãși și un alt chip de binefacere spre cinstea celui ce a fost creat! Dumnezeu a voit ca omul sã locuiascã în rai; de aceea a poruncit ca din pãmânt sã rãsarã feluriți arbori, care, în același timp sã încânte prin înfãțișarea lor și sã fie buni și de mâncare. <<Tot pomul, spune Scriptura, frumos la vedere, adicã la înfãțișare, și <<bun de mâncare>> adicã sã poatã bucura prin vederea lor și sã poatã da multã plãcere prin mâncarea fructelor lor iar prin mulțimea și belșugul pomilor sã pricinuiascã bucurie celui ce vrea sã se foloseascã de ei. Când Scriptura a spus: <<tot pomul>> a vrut sã spunã cã pãmântul a dat din el tot felul de pomi pe care i-ai putea numi.

Ai vãzut ce viețuire lipsitã de nevoi și ne necazuri? Ai vãzut ce viațã minunatã? Ca un înger trãia omul pe pãmânt; era îmbrãcat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupești. Ca un împãrat, împodobit cu purpurã și diademã, îmbrãcat în porfirã, așa se desfãta omul în rai, având cu înlesnire totul din belșug”.

Sfântul Ioan pune accentul pe un cuvânt care relevã starea omului pe care o avea în rai, pe care Dumnezeu i-o pregãtise cu cinci zile înainte. Spune Sfântul: “<<L-a pus Dumnezeu pe om în raiul desfãtãrii>>. N-a spus simplu: <<În rai>> ci a adãugat: <<al defãtãrii>> ca sã ne arate covârșitoarea plãcere de care avea sã se bucure omul datoritã locuinței lui. Și dupã ce a spus: <<L-a pus pe el în raiul desfãtãrii>> a adãugat <<ca sã-l lucreze și-l pãzeascã>>. Și acesta este semnul unei mari purtãri de grijã. Dar pentru cã locuirea în rai îl umplea pe Adam de toatã desfãtarea, pentru cã era încântat de toatã priveliștea pe care o vedea și de bucuria ce i-o dãdea aceastã desfãtare, de aceea, pentru ca omul sã nu alunece din cauza covârșitoarei tihnei și desfãtãri -<<Cã lenevirea duce la pãcat>> (Înț. Sirah 33, 32)- Dumnezeu i-a poruncit sã lucreze raiul și sã-l pãzeascã”.

Constituția Omului

Poziția Creatorului în momentul creãrii omului-bãrbat este prezentatã în Sfânta Scripturã astfel: “Și a fãcut Dumnezeu pe om, țãrânã luând din pãmânt și au suflat în fața lui suflare de viațã și s-a fãcut omul cu suflet viu” (Fac. 2, 7). “Acest mod al creãrii omului aratã cã el este ființa cea mai perfecta și cea mai apropiatã de Dumnezeu. Omul se formeazã nu printr-o acțiune unicã, așa cum au fost create celelalte ființe, ci se formeazã și se zidește treptat. Același Creator, când a fãcut omul, ni se aratã la început cugetând cu Sine Însuși iar apoi acționând, creând trupul iar mai apoi dând suflare de viațã. Din acest act al creației observãm cã trupul omului este incomparabil superior decât toate celelalte corpuri iar sufletul este incomparabil cu suflarea animalelor fãcute din pãmânt dupã porunca Creatorului (Fac. 1, 24). Dar primul început al omului este țãrâna. Gândul despre acest început ar trebui sã ne slujeascã ca un nesecat izvor de smerenie”.

Sufletul, de la prima sa acțiune în om care mãrturisește despre prezența lui în om, se numește suflare de viațã. Însuși faptul dãruirii acestei suflãri se raporteazã feței ca fiind acea parte a trupului care servește drept oglindã a sufletului și exprimã caracterul acțiunilor și al simțurilor lui. “Tot omul se numește <<suflet viu>>, deoarece în momentul unirii sulfetului cu trupul el devine o singurã ființã compusã din trup și suflet, ființã în care sufletul are cea mai mare preponderențã”. Trupul este locaș al sufletului, este ca o platoșã, ca o armã care-l protejeazã. Așa-l numesc Sfinții Pãrinți și Sfânta Scripturã. Cei doi mari apostolic îl numesc cort (II Petru, 1, 13-14/ II Cor. 5, 1-4). Trupul este deci haina dar și arma sufletului cãci sufletul se înconjoarã și se îmbracã cu membrele trupului”. “Sufletul-spune Sfântul Ioan Damaschin- acționeazã prin intermediul trupului ca organism și transmite viațã, creștere, simțire și putere de a naște”.

Trupul este interior spiritului, de aceea se poate vorbi de o non-obiectivitate a trupului. Dupã credința creștinã, trupul e în mod particular interior spiritului, participând prin acesta la viața spiritului, depãșind planul biologic, fizico-chimic. În trup raționalitatea capãtã o complexitate particularã, datoritã bogãției spiritului din el. La rândul ei, raționalitatea spiritului însuși se actualizeazã într-o mare finețe și subtilitate, în lucrarea lui asupra trupului. Pe lângã aceea, sensibilitatea materiei însoțitã cu material și cu plãcerea deja în organismele animalelor, se repercuteazã în conștința spiritului uman ca o durere și plãcere trãite de conștintã cu o deosebitã intensitate. Dar sensibilitatea aceasta, trãitã de spirit și de trup în comun, alcãtuiește o unitate și e ea însãși un prilej de dezvoltare și actualizare a raționalitãții spiritului, fie pentru a pune aceastã raționalitate a spiritului, trãitã în trup, în slujba sensibilitãții într-un sens pãgubitor libertãții umane, fie pentru a întãri aceastã raționalitate tot prin trup spre fortificarea libertãții spirituale fațã de sensibilitatea trupului. “Viața trupului face astfel parte constitutive din viața sufletului nostrum, a cãrui bazã este spiritual. Viața aceasta este în același timp primul obiect contingent al libertãții spiritului care lasã sã coboare ori la starea de procese aproape automate prin slãbirea libertãții spiritului, ori întipãrește în ea o libertate spiritualã tot mai mare. În cazul al doilea, prin trup se exercitã asupra lumii într-un mod accentuat libertatea spiritului și lumea este astfel ridicatã de spirit spre scopul superior al unirii ei cu spiritual suprem. Fãrã trup, spiritual uman n-ar putea mișca prin sine lumea spre sensuri alese de el, n-ar putea modifica mișcãrile ei, ci acestea ar rãmâne determinate de cause pur intrinsece lumii exterioare și extrinsece spiritului. Participant la spirit ca subiect, trupul nu poate fi definit ca un obiect pur și simplu. Trupul omului nu e numai materie sau numai raționalitate plasticizatã ca obiect; ci materie subiectivizatã, participând la spirit ca subiect, în realitatea trupului meu e ceva care transcende ceea ce s-ar putea numi materialitatea lui și mișcãrile ei pur automate, ceva ce nu se reduce la proprietãțile lui materiale”.

Aceastã mare tainã de formare a trupului ca participant la subiectivitatea spiritului n-ar fi însã posibilã fãrã un anumit character rațional al materiei. Spiritual rațional ca subiect penetreazã raționalitatea materiei ca obiect și o asimileazã raționalitãții trupului sãu participant la subiectivitatea sa. O face aceasta și prin însușirea sensibilitãții raționalitãții plasticizate sau sensibilizate ca materie. Aceasta deschide perspectiva subiectivizãrii întregului cosmos de cãtre fiecare subiect uman, perspective trãirii lui de cãtre om în rațiunea și sensibilitatea lui.

“Trupul e o mare tainã și trebuie respectat ca atare. El ne e într-un fel transcendent înțelegerii și arbitrarului nostru, pentru cã nu e produs de noi, nici de pãrinți, nici simplu de naturã. Noi nu avem voie sã-l lãsãm pradã pornirilor inferioare în raport cu natura, în acest caz cãdem noi înșine de la starea de subiect liber, la starea de naturã, aserviți naturii. Destinația trupului e ca spiritual uman sã lucreze prin el transfigurarea sau spiritualizarea întregului cosmos, a întregii nature. El trebuie înnobilat și transfigurat sau spiritualizat în simțirile lui, pentru ca prin el sã transfigureze lumea. Pilda și puterea aceasta ni le dã Hristos”.

CǍDEREA ÎN PǍCAT

Înțelesuri ale Pomului Cunoștinței binelui și rãului

Nu știm cât a rãmas omul în starea primordialã, însã el n-a apucat sã se consolideze în ascultarea de Dumnezeu și sã progreseze în cunoașterea Lui, pentru cã în acest caz cãderea nu s-ar mai fi produs cu ușurințã sau nu s-ar fi produs deloc. Rãmâne însã de elucidat atât cât se poate ce sens, ce înțeles avea pomul cunoștinței binelui și rãului. Aici ne folosim de mintea duhovniceascã a Sfinților Pãrinți care ne oferã unele lãmuriri. Sfântul Maxim Mãrturisitorul spune: “Și iarãși poate cã pom al cunoștinței binelui și rãului s-a numit zidirea celor vãzute, fiindcã are și rațiuni duhovnicești care hrãnesc mintea dar și o putere naturalã care pe o parte desfãteazã simțirea, pe de alta pervertește mintea. Deci, contemplatã duhovnicește ea oferã cunoștința binelui iar luatã trupește oferã cunoștința rãului. Cãci celor ce se împãrtãșesc de ea trupește, li se face învãțãtoare în ale patimilor, fãcându-i sã uite de cele dumnezeiești. Poate de aceea a interzis Dumnezeu omului cunoștința binelui și răului, amânând pentru o vreme împărtășirea de ea, pentru ca, mai întâi, precum era drept – cunoscându-și omul cauza sa prin comuniunea cu ea în har și prin această comuniune prefăcând nemurirea dată lui după har, în nepătimire și neschimbabilitate, ca unul ce a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire – să privească cu Dumnezeu fără să se vatăme și cu totul liber făpturile lui Dumnezeu și să primească cunoștința lor cu Dumnezeu ca Dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înțelept aceeași cunoștință a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minții și simțirii prin îndumnezeire”.

Tot așa, Nichita Stithatul, dezvoltând această idee, declară că pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea aplicată lumii sensibile sau trupului. Omul putea contempla lucrurile sensibile fără pericol, printr-o simțire călăuzită de minte. Privirea lucrurilor sensibile, cu o simțire necălăuzită încă de o astfel de minte întărită, era periculoasă. De aceea trebuia să crească mai întâi la capacitatea de a privi cu o simțire călăuzită de mintea înduhovnicită. Aceeași opinie o exprimă și Sfântul Grigorie Palama, precizând-o și mai mult: “Le-ar fi fost de folos protopãrinților, care trebuiau sã locuiascã în locul acela sfânt, sã nu uite nicidecum de Dumnezeu ci mai degrab sã se exercite încã și sã rãmânã, ca niște copii, la cele simple și cu adevãrat bune și sã se desãvârșeascã prin deprinderea contemplativă. Să nu pășească la o încercare câtă vreme erau încă nedesăvârșiți, aflându-se într-o stare de mijloc, și puteau fi duși de forța celor întrebuințate cu ușurință, fie spre bine, fie spre contrariul”.

Sfântul Grigorie de Nyssa o spune aceasta într-un fel propriu, făcând o analiză a caracterului ambiguu al pomului cunoștinței binelui și răului. Pomul cel permis al vieții e tot lucrul, sau mai bine zis toată cunoștința și experiența prin care omul sporește în bunătatea reală. Iar pomul cunoștinței binelui și răului, adică cel interzis, este de asemenea tot lucrul sau toată cunoștința și experiența de care se împărtășește omul amăgit de ideea că este bună, dar în realitate este rea: “Ce este acel <<tot pomul>> al cărui fruct e viața, și iarăși acest pom amestecat, al cărui sfârșit e moartea? Căci recomandând înainte împărtășirea îmbelșugată de tot pomul, interzice apoi printr-o rațiune și grijă oarecare împărtășirea de cele commune”. Ca și Părinții menționați înainte, Sfântul Grigorie de Nyssa înțelege pomul cunoștinței mai ales în aspectul sensibil al lumii, dar stăruie într-un chip deosebit asupra faptului că acest aspect poate naște răul în om, prin aceea că e sesizat exclusiv prin simțirea lui. În sine, nu este rãu nici aspectul sensuibil al lumii, dar el poate deveni mai periculos pentru om datoritã simțurilor care, înainte de o întãrire specialã a lor, se pot aprinde ușor de frumusețea sensibilã a lumii. De aceea e bine ca omul sã-și concentreze atenția spre sensurile spirituale ale lumii pãnã ce se întãrește duhovnicește. Deci aspectul sensibil al lumii capătă caracterul de pom al binelui și răului, amestecat, prin întâlnirea simțirii omului cu aspectul sensibil al lucrurilor, fără a fi călăuzită de o minte înduhovnicitã. La aceasta mai contribuie și satana, în chipul șarpelui, simbol al insinuărilor viclene”. Sfântul Vasile cel Mare socotește totuși cã pomul cunoștinței binelui și rãului a fost un pom particular darn u era rãu prin el însuși ci ispititor prin frumusețea și dulceața fructelor lui, deci ca reprezentatnt al frumuseții și dulceții sensibile a creației.

Ispitirea și înțelesurile ei

În vremea când strãmoșii noștri se bucurau de dulceața raiului, diavolul care cãzuse cu o mulțime de îngeri a intrat în rai , l-a înconjurat pe acesta cu blasfemie împreunã cu minciunã și și-a fixat prezența sa prin pierderea primilor oameni. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: “El a venit la femeie ca la o ființã slabã și prefãcându-se cã nu știe porunca data de Dumnezeu i-a pus o întrebare vicleanã: <<A zis Dumnezeu sã nu mâncați din pomul raiului?>> (Fac. 3, 1). Pe Binefãcãtorul el l-a prezentat nu îndeajuns de factor de bine iar sfânta Lui poruncã crudã și grea. Vãzând însã cã femeia a intrat în discuție cu el cu o oarecare încredere și a combãtut spusele lui Dumnezeu, repetându-i ceea ce zisese porunca: <<din rodul pomului, care e în mijlocul raiului a zis Dumnezeu: sã nu mâncați dintr-însul, nici sã nu vã atingeți de dânsul ca sã nu muriți (Fac. 3, 3) vicleanul a început sã combatã și sã respingã dreptatea poruncii dumnezeiești. E groaznic sã pronunți încã o datã cuvintele lui pline de hula: <<Nu veți muri cu moarte. Cã știe Dumnezeu cã în orice zi veți mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voștri și veți fi ca înainte, ca niște dumnezei cunoscând binele și rãu>>(Fac. 3, 4-5)”.

Diavolul este un avocat al rãului, el îl prezintã ca bun. Cu toate acestea el rãmâne un factor exterior cã ci se afirmã: “Deși diavolul el cel care ne îndeamnã la multe pãcate, totuși el nu trebuie considerat ca cel ce conlucreazã la toate pãcatele noastre, multe din acestea provenind din firea noastrã deteriorate de pãcatul originar și din voința noastrã liberã. Diavolul poate ispiti decât atât cât îi îngãduie Dumnezeu”. Deci e amestecat fructul acela, având ca avocat al său pe șarpe, poate pentru motivul că răul nu se arăta gol de sine, după natura sa. Răutatea ar fi ineficace dacă nu s-ar colora în niciun bine prin care să atragă spre poftirea ei pe cel amăgit. “Deci firea răului este amestecată, având în adânc pierzania, ca pe un vicleșug ascuns, iar în amăgirea de la arătare înfățișând un oarecare chip al binelui. Culoarea frumoasă a argintului pare bună iubitorului de arginți; dar iubirea de arginți devine rădăcina tuturor relelor… Așa e cu toate păcatele… Nu e nici absolut rău, deoarece se învăluie în floarea binelui, nici pur bine, deoarece sub el se ascunde răul… De aceea, arătând șarpele fructul rău al păcatului, nu a arătat vederii răul în natura ce o avea; căci nu s-ar fi lăsat omul ispitit de răul vădit. Ci înfrumusețându-l la arătare cu o vedere atrăgătoare și vrăjind gustul cu o plăcere pentru simțire, i s-a părut femeii acceptabil… și luând, a mâncat. Iar mâncarea a devenit maica morții pentru oameni”.

Răul nu poate cuceri prin el însuși. Răul se împodobește cu florile binelui. Omul păstrează în sine o rămășiță de neșters a binelui. El trebuie să se amăgească cu părerea că păcatul pe care-l face are justificarea prin bine. “Răul e ambiguu din neputința sa de a sta prin sine. De aci și perversitatea la care trebuie să recurgă orice ispititor, ca să înduplece pe cineva să facă răul propus, prezentându-l ca bine. Desigur, cine se lasă amăgit păstrează în amăgirea lui o doză de nesinceritate. El consimte să fie amăgit, își dă seama că este amăgit. Dar trebuința de a se amăgi e un minimum de bine rămas în el, ca un fel de pod șubred, prin care intră răul. Fără acesta, nu poate intra răul în el”.

Răul oferă o dulceață sau un bine inițial, dar la sfârșit își arată efectul distrugător. Diavolul nu are prea mare nevoie să-l amăgească pe om în privința începutului, căci acesta e cuceritor prin sine. El are nevoie să-i liniștească sufletul de temerea față de sfârșitul, sau de urmările faptei rele. Câtă vreme glasul lui Dumnezeu, care răsuna în conștiința profundă și sinceră a femeii, îi spune: “De veți mânca din pom, cu moarte veți muri” și opune această temere șoaptei ispititoare a șarpelui, acesta îi spune amăgind-o: “Nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu”, apoi își întărește liniștirea aceasta privitoare la sfârșitul faptei rele cu arătarea dulceții inițiale.

Ființa Pãcatului Strãmoșesc

Sfântul Vasile cel Mare interpretează altfel binele și răul legate de fructul acestui pom. Interpretarea lui deschide o perspectivă optimistă spre viitor. Dar ea nu e în contrazicere cu cea a Sfântului Grigorie de Nyssa, ci o completează. “Sfântul Vasile vede binele și răul săvârșit de Adam în faptul că mâncând din acel pom a săvârșit pe de o parte un act de neascultare, pe de alta a fost dus la cunoștința goliciunii, deci a rușinii. Invers ca la Sfântul Grigorie, dacă începutul e rău, sfârșitul e bun. Mai bine zis, după sfârșitul rău, sau spre întâmpinarea lui, se naște în oameni căința, în cazul lui Adam, prin mâncare s-a născut în el ideea să-și pregătească îmbrăcăminte ca să se înfrâneze de la pornirile trupești, în general, ispita șarpelui a trezit pe primii oameni la lupta de apărare împotriva ispitelor lui, la lupta pentru biruirea satanei. Dumnezeu însuși a pus în om pornirea aceasta de luptă împotriva satanei. Această pornire va duce la înfrângerea satanei în Fiul omului, Hristos. în Acesta e ultimul sfârșii al luptei. <<Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcâiul>>(Fac. 3, 15)”.

Căderea oamenilor de la Dumnezeu a constat formal într-un act de neascultare. Prin însuși acest act s-au rupt interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Ei n-au mai răspuns lui Dumnezeu, crezând că prin aceasta își afirmă libertatea, autonomia. De fapt acest act a fost începutul închiderii egoiste a omului în sine. Prin aceasta a devenit sclavul său propriu. Socotind că devine domn peste sine, a devenit sclavul său. Omul e liber numai dacă e liber și de sine pentru alții, în iubire, dacă e liber pentru Dumnezeu, sursa libertății, pentru că e sursa iubirii. Dar neascultarea a folosit ca prilej porunca de a nu gusta din pomul cunoștinței binelului și răului. Sfântul Ignatie Briancianinov ne prezintã cum pãcatul pune stãpânire pe sufletul strãmoșilor astfel: “Femeia a început sã priveascã la pom, împinsã de propria-i rațiune care s-a aplecat spre minciuna și înșelãciunea diavoleascã. Rodul pomului i s-a pãrut bun pentru a fi mâncat iar cunoașterea binelui și a rãului a fost ispititoare. Ea a mușcat din rod și i-a dat și bãrbatului ei sã muște. Este uimitor cât de repede s-a sãvârșit cãderea strãmoșilor noștri! Nu a fost ea oare dorințã lãuntricã, pregãtitã din timp? Nu au lepãdat contemplarea lui Dumnezeu și s-au predate contemplãrii creaturii și a propriei lor distincții? Este dar din Domnul și în Domnul. Odatã cu înlãturarea lui Dumnezeu ea duce la pieire, la înãlțare și la pãrerea de sine. Este evident cã strãmoșii, dând dovadã de neascultare fațã de Dumnezeu și supunere fațã de diavol, s-au înstrãinat fațã de Creator și s-au fãcut singuri robi ai diavolului”. Arhimandritul Sofronie spune: “Felul exact în care Adam <<a gustat>> din pomul cunoștinței binelui și rãului nu este important. Pãcatul sãu a fost acela de a se îndoi de Dumnezeu, de a cãuta sã-și hotãrascã propria viațã independent de Dumnezeu, chiar separate de El, dupã modelul lui Lucifer. In aceasta constã esența pãcatului lui Adam, și anume, în faptul de a fi fost o mișcare spre atotîndumnezeire. Adam putea dori în chip firesc îndumnezeirea –fiindcã fusese creat dupã chipul și asemãnarea lui Dumnezeu- el a pãcãtuit cãutând aceastã îndumnezeire nu în unire cu Dumnezeu, ci prin ruperea de El. Șarpele a înșelat-o pe Eva, ajutorul pe care Dumnezeu l-a fãcut pentru Adam, sugerându-I faptul cã Dumnezeu ar fi introdus o interdicție cu scopul de a restrânge libertatea lor de a cãuta plinãtatea cunoașterii, mai exact, cã Dumnezeu n-ar vrea ca ei sã fie <<ca niște dumnezei, cunoscând binele și rãul>>(Fac. 3, 5)”.

Pãrintele Stãniloae numește pãcatul strãmoșesc transmisibil de la o generație la alta, un egoism moștenit.

III. URMǍRILE PǍCATULUI STRǍMOȘESC

Pãcatul strãmoșesc are foarte multe aspecte în ființa omului de aceea și reverberațiile lui iau mai multe forme. Pãcatul neascultãrii este cel care a adus moarte și accident asupra raționalitãții creației. Școlãresc însã putem înfãțișa consecințele pãcatului strãmoșesc sub trei aspecte:

Cu Privire la Dumnezeu

Porunca datã celor întâi oameni în paradis indicã acest fapt și înacelași timp ne aratã cã, deși Adam avea o libertate de alegere absolutã, alegerea de a mânca din pomul cunoștinței binelui și rãului însemna o rupture cu Dumnezeu ca singur izvor al vieții. “Optând pentru cunoașterea rãului –cu alte cuvinte, asociindu-se existențial cu rãul, savurând rãul- Adam s-a rupt inevitabil de Dumnezeu, Care în niciun chip nu poate fi asociat cu rãul (cf. II Cor. 6, 14-15). Separat de Dumnezeu Adam moare. <<În ziua în care veți mânca din el, rupând astfel comuniunea cu Mine,respingând dragostea Mea, cuvântul Meu, voința Mea, cu moarte veți muri>> (Fac. 2, 7)”.

Sfântul Ignatie sus-citat spune: “E evident cã strãmoșii, dând dovadã de neascultare fațã de Dumnezeu și supunere fațã de diavol, s-au înstrãinat fațã de Creator și s-au fãcut singuri robi ai diavolului. Moartea care a venit în urma cãlcãrii poruncii i-a învãluit imediat iar Duhul Sfânt ce trãia în ei s-a depãrtat îndatã. Nu a rãmas decât propria lor fire contaminatã de otrava pãcatului”.

Cu Privire la Sine Însuși

Chiar frumusețea pomului a fost pentru oameni un prilej de a lupta cu ispitele lui. Desigur omul nu va putea birui singur asupra răului introdus în el. Dar nici răul nu va desființa cu totul binele din el. Omul va rămâne într-o stare ambivalentă. Accentuând asupra luptei în favoarea binelui din sine, împotriva râului care de asemenea era prezent în sine, Sfântul Vasile cel Mare zice: “De aceea s-a sădit un pom purtător de fructe frumoase, pentru ca, în reținerea de la dulceață, care arată prin înfrânare binele, să ne învrednicim cu dreptate de cununile răbdării. Căci mâncării i-a urmat nu numai neascultarea, ci și cunoștința goliciunii”.

“După interpretările Sfinților Părinți, cunoștința binelui și răului, dobândită din îmbinarea între activitatea simțurilor și aspectul sensibil al lumii, constă într-o cunoaștere a pasiunilor născute în om, iar după interpretarea specială a Sfântului Vasile, și în lupta împotriva acestor pasiuni, în general, din interpretarea patristică rezultă că omul prin cădere s-a ales cu cunoștința rãului în sine, dar n-a fost cu totul copleșit de el; ci a păstrat și o opoziție împotriva lui, fără să reușească însă să ducă la capătul biruitor această luptă”. Tot Pãrintele Stãniloae zice: “Egoismul aduce cu sine o slãbire a comuniunii între persoane, socotindu-se ca țintã supremã existența eului singular. Bunãtatea sau iubirea , îndreptatã numai spre eul propriu, nu mai e bunãtate sau iubire; puterea e înlocuitã cu o mare slãbiciune și cunoșțința se reduce la falsa prețuire a eului propriu identificat cu totul ceea ce produce un mare întuneric. Nu mai are loc apropierea de Dumnezeu ca Treime iubitoare de Persoane”.

Adânc afectați de cunoașterea rãului care a pãtruns ca un fulger în minte, inimã, trup și suflet și nerecunoscându-și pãcatul dar îndreptãțindu-se cu mândrie și îndrãznealã, strãmoșii au fost supuși pedepsei și judecãții lui Dumnezeu. Aceastã pedeapsã s-a rãsfrânt în primul rând asupra șarpelui , el fiind considerat instigatorul și capul rãutãții sãvârșite; mai apoi a fost pedepsitã femeia, ca fiind prima care a cãlcat porunca și s-a fãcut vinovatã de cãderea bãrbatului.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune de asemenea: “Adevãrata pedeapsã a omului cãzut a constat în moartea sufletului care a fost afectat imediat dupã cãlcarea poruncii. Omul a fost lipsit de Duhul Sfânt care viețuia în el și care menținea întreaga ființã omeneascã. De atunci el a ajuns robul propriei sale nature, naturã contaminatã de pãcat care a început sã comunice cu ființa demonilor. În urma domniei pãcatului și a morții, pãrțile componente ale omului s-au separate și au început sã acționeze una împotriva alteia. Trupul se opune sufletului, sufletul se aflã într-o luptã cu sine însuși –puterile lui se ceartã- iar omul se aflã într-o totalã amãrãciune și tulburare. Puterea dorinței s-a transformat într-o stare de lãcomie a poftelor, puterea bãrbãției sau a energiei s-a transformat într-o stare de mânie, de la o mânie ascunsã pânã la ținerea de minte a rãului. Puterea cuvântãtoare, înstrãinându-se de Dumnezeu, a pierdut posibilitatea de a dirija cu puterea de voințã și cea a energiei. Dar aceasta este puțin spus pentru cã sufletul singur s-a supus pãcatului și îi aduce numeroase jertfe prin viclenie, fãțãrnicie, minciunã și înaltã pãrere de sine. El luptã, se ceartã cu sine și în sine însuși tulburând întreaga ființã a omului cu diverse gânduri nefolositoare și care nu pot fi stãpânite. Astfel se pornesc simțãmintele cele chinuitoare și tulburãtoare care în zadar sunt defãimate de rațiunea duhului și de conștința lipsitã de putere și adevãr”.

Cu Privire la Natura Înconjurãtoare

Pãmântul și fãpturile, care mai înainte erau supuse lui Adam, dupã cãderea acestuia, au început sã fie în dezarmonie, sã se supunã satanei care a îndrãznit sã ispiteascã și pe Fiul lui Dumnezeu. Natura suferã durerile lui Adam, cãci el era cel care trebuia sã o prezinte curatã, pãzitã lui Dumnezeu. Natura era “palatal” omului pus de Dumnezeu stãpân, însã odatã cu decãderea lui, aceastã suferã sfâșierea în ea însãși. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Vrãjmașul, ispitindu-l pe Adam și luând stãpânire asupra lui, l-a lipsit de toatã puterea și s-a proclamat împãratul acestei lumi. Inițial, Dumnezeu l-a pus pe om împãrat și stãpân al acestei lumi precum și peste toate cele vãzute. Însã când el a cãzut în ispita vrãjmașului, s-a predate cu toatã puterea de stãpânire ispititorului”.

Pentru a înțelege mai bine cum a devenit pãmântul dupã cãdere pentru om citãm pe Sfântul Ignatie care spune: “Munca și îndelunga suferințã a rãului sunt cele mai de bazã cãlãuze ale pocãinței și pãrinții smereniei. Omul trebuie sã fie conștient totdeauna cã Domnul i-a dat sã mãnânce în sudoarea feței sale nu numai pâinea materialã ci și pe cea duhovniceascã. Același om trebuie sã știe cã el se aflã pe pãmânt ca într-un exil provizoriu și se va întoarce în pãmântul din care a fost luat. Aici este în continuã suferințã, într-o luptã nu numai cu rãul din sine ci și cel din apropiații lui, într-o luptã cu pãmântul care datoritã lui a fost blestemat și care I se supune doar atunci când varsã sudori de sânge”.

Pãmântul a fost pus ca loc de pocãințã atât pentru strãmoși cât și pentru întregul neam omenesc care va descinde din ei.

CONCLUZII

Primele trei capitole ale Bibliei fac prezentarea crației lumii, a omului, bineînțeles, starea lui în raiul desfãtãrii și cãderea lui datoritã ispitei diavolului și puținei lui încrederi în Dumnezeu. Aceste momente pe care le-a traversat omul stau la baza istoriei noastre. Modul creãrii omului este punctual oricãrei teologii și înțelegerea justã a acestuia îi conferã acesteia ortodoxie și o poziție mai aproape sau mai departe de adevãr. Starea primordialã și actul creãrii omului aratã pe de o parte nemãrginitã iubire a lui Dumnezeu Care din prea plinul dragostei aduce la ființã alte persoane care sã se bucure de iubirea Lui iar pe de altã parte demnitatea omului, faptul cã el este podoaba creației, vârful tuturor creaturilor, dumnezeul cel mic. Pãrintele stãniloae se întreabã: “Care este cea mai importanta fãpturã a lui Dumnezeu? Nu este omul? Și nu l-a fãcut Dumnezeu ca sã-l iubeascã și omul sã se bucure de iubirea Lui? Și omul sã-l iubeascã pe Dumnezeu?”.

În altã parte, referitor la rãscumpãrarea a noastrã de cãtre Adam cel nou și asumarea noastrã în El spune: “Hristos a venit pentru a înviora, pentru a actualiza aceastã responsabilitate în noi, slãbitã de egoismul nostru, de plãceri și de tot felul de greșeli. Cine ar fi putut sã o facã mai bine decât Fiul?

Fiul a venit sã assume aceastã responsabilitate pentru noi și ne-a revelat-o pe a noastrã. A dezvãluit responsabilitatea în umanitate, a înnoit-o, a restaurat-o în umanitatea asumatã. Prin El, ea se extinde în noi, iar noi o primim pentru cã El o cheamã în noi pe nume. Prin Cuvântul lui Hristos, dar și prin harul Sãu, prin faptul cã ne împãrtãșim de Hristos Care este în stare de jertfã, de dãruirea Sa de Sine, ne asumãm și noi aceastã responsabilitate arãtatã în jertfa Sa”.

Nu putem vorbi separat de Treime și de Întrupare. Dacã este adevãrat cã Treimea este iubirea lui Dumnezeu pentru noi, nu putem vorbi de Ea fãrã a vorbi de Întrupare, de Fiul lui Dumnezeu Care a turnat, a revãrsat iubirea în noi.

Pãcatul lui Adam este un mare rãu și din cauza aceasta siferã toatã creația însã cu iubirea lui Hristos noi ne vindecãm și ajungem sã parcurgem drumul spre Dumnezeu pe care Adam l-a pierdut.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

*** Biblia sau Sfânta Scripturã, Societatea Biblicã Interconfesionalã, București-1998

SCRIERI PATRISTICE

Sfântul Filaret al Moscovei, Comentarii la Facere, ed. “Egumenița”, Galați-2006

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre Om, ed. “Egumenița”, Galați-2007

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, ediția a III-a, ed. “Scripta”, București-1993

Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilii la Facere I, traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, în P.S.B., nr. 21, E.I.B., București-1987

Sfântul Maxim Mãrturisitorul, Rãspunsuri cãtre Talasie, în Filocalia, vol. III, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, E.I.B., București-1996

Sfântul Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul rãului, în P.S.B. nr. 17, traducere, introducere și indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B., București-1981

MANUALE ȘI STUDII

Arhimandritul Sofronie, Rugãciunea –experiența vieții veșnice, ediția a III-a, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Icã Jr, ed. “Deisis”, Sibiu-2007

Stãniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. I, ediția a III-a, E.I.B., București-2006

Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, E.I.B., București-2006

Idem / M. A. Costa de Beauregard, Micã Dogmaticã Vorbitã”, ed. “Deisis”, Sibiu-2007

Mladin, Mitr. Dr. Nicolae, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zãgrean, Teologie Moralã Ortodoxã, vol. I, ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia-2003

ARTICOLE

Balca, Diac. Prof. N., Învãțãtura despre Chipul lui Dumnezeu în Om în Teologia Protestantã Contemporanã, în “Ortodoxia”, nr. 4, octombrie-decembrie, București-1968

Belu, Pr. Prof. D. I., Sfinții Pãrinți despre trup, în S.T., nr. 5-6, an 1957

Braniște, Pr. Magistr. Marin, Antropologia în Omiliile Sfântului Macarie cel Mare, în S.T., nr. 9-10, an. 1958

Onișor, Pr. Drd. Remus, Unitatea și Integritatea Creației în Scrierile Sfântului Apostol Pavel, în S.T., nr. 4, iulie-august, București-1989

Sãndulescu, Drd. Gheorghe, Învãțãtura Sfântului Grigorie de Nyssa despre cãderea omului și pãcatul originar, în S.T., nr. 1, an 1987

Stãnescu, Magistr. Nicolae, Considerații asupra armoniei primordiale și asupra rolului sfințeniei în restabilirea ei, în S.T., nr. 9-10, an 1988