Taina Hirotoniei

=== 21370 ===

PLAN DE LUCRU

INTRODUCERE

I) IMPARTIREA IERARHIEI BISERICESTI

1) IERARHIA SACRAMENTALA

a) EPISCOPUL

b) PREOTUL

c) DIACONUL

d) GRADELE INFERIOARE

IERARHIA JURISDICTIONALA

II) ADMINISTRAREA SFINTEI TAINE A HIROTONIEI

III) CONDITIILE PENTRU HIROTONIE

CONDITIILE LEGALITATII HIROTONIEI

V) PROBLEMA VALIDITĂȚII SFINTEI TAINE A HIROTONIEI

CONCLUZII

TAINA HIROTONIEI

INTRODUCERE

Etimologic, cuvântul taină vine din limba greacă de la μύστηρηον și înseamnă un lucru tăinuit, ascuns, secret, ce nu poate fi cuprins cu mintea.

Sfintele Taine sunt mijloacele externe și sensibile prin care biserica împărtășește harul sfințitor ce se revarsă prin jertfa crucii, prin Sfântul Duh, celor ce fac parte din Biserica lui Hristos. “La baza învățăturii despre taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării duhului dumnezeiesc printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Iisus Hristos.”

Tainele sunt acele lucrări sfinte vizibile, întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos și săvârșite de El și în Biserică prin episcopi și preoți, lucrări prin care se comunică celor ce se împărtășesc de ele harul divin în chip nevăzut.

Deoarece puterea bisericească a primit-o numai anumiți membrii ai Bisericii, unii într-un grad mai mare, alții într-un grad mai restrâns. ,,Totalitatea acestor membri ai Bisericii formează în organismul bisericesc trepte diferite, având membrii fiecărui grad drepturi și datorii proprii, deosebite de cele ale altor grade, si se numește ierarhie bisericească.” (ιεραρχεία, de la ίερα și αρχή, ”putere” sau „stăpânire sfântă”)

În timpul apostolic ierarhia era formată din trei trepte: episcopii, preotii și diaconii. Deoarece aceste trepte au fost instituite direct de Mintuitorul nostru Iisus Hristos (episcopii) sau de Sfintii Apostoli (diaconii) se numesc trepte de ordin divin.

Ierarhia bisericească se obișnuiește a se mai împărți și în ierarhia sacramentală și ierarhia jurisdicțională. ,,Categoria primă se referă mai mult la exercitarea aspectului sacramental, iar a doua mai mult la exercitarea aspectului jurisdicțional a puterii bisericești. Atât ierarhia sacramentală, cât și cea jurisdicțională se împarte în ierarhia de drept divin și ierarhia de drept omenesc.”

I) IMPARTIREA IERARHIEI BISERICESTI

1) IERARHIA SACRAMENTALA

Canoanele menționează șase grade în ierarhia sacramentală, din care trei se dau în interiorul altarului prin chemarea Sfântului Duh asupra candidatului. Din gradele superioare fac parte episcopatul, preoția și diaconatul. Aceste trei grade formează temelia ierarhiei bisericești și își au originea în dreptul divin. Celelalte grade din Biserică sunt condiționate de gradele acestea și nu sunt decât ramificări ale lor.

a)EPISCOPUL

Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul. Întâietatea lui își are baza în faptul că:

puterea episcopală e moștenită de la Apostoli;

în episcopat e deplinătatea puterii spirituale;

el are cea mai înaltă administrație în Biserică.

Primul fapt, că episcopii au dobândit puterea imediat de la Apostoli e dovedi de învățătura Bisericii din cele mai vechi timpuri; prin urmare și Sf. Părinți au vorbit de drepturile episcopale și apostolice și au numit pe episcopi apostoli și pe Apostoli episcopi. Episcopatul e cel mai înalt grad și cuprinde toate drepturile privitoare la administrarea sfintelor lucrări; din el izvorăsc toate celelalte grade ale ierarhiei bisericești.

,,Preotul și diaconul să se hirotonească de un singur episcop”, pe când ,,episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi”. Tot așa, episcopului îi este rezervată instituirea gradelor inferioare.

Pe lângă aceste drepturi, el are si cea mai înaltă putere în administrația bisericească, prin urmare dreptul de a exercita puterea didactică, puterea administrativă și puterea judecătorească. Episcopul este organul prin care se împart toate tainele în Biserică. Nici o taină nu se poate administra dacă cel chemat n-a primit hirotonia de la episcop. ,,Nici puterea învățătorească și nici misiunea pastorală pe care o exercită preoții în Biserică nu poate fi legală dacă nu vine de la episcopat și nu stă în dependență nemijlocită de el. În virtutea acestor privilegii, episcopatul e răspunzător pentru tot ce se face în Biserică.”

b) PREOTUL

După episcopat urmează preotia. Preoții, pe baza hirotoniei date de episcop, au oarecare drepturi în Biserică, deci și o putere condiționată de puterea episcopală. Preoții pot îndeplini unele lucrări în Biserică, iar baza acestor lucrări este precizată de canoane.

Preoții au drept să săvârșească slujbele bisericești, ei au dreptul să săvârșească Sfinta Liturghie, însă sfințirea antimiselor, neapărat necesare la liturghie, o are numai episcopul; tot așa au drept să dea oamenilor harul duhovnicesc prin sfintele Taine, însă ,,pregătirea mijlocului prin care omul capătă însușirea de a primi acest dar adică a sfântului și marelui mir pentru taina mirungerii, o poate face numai episcopul”. În aceste lucrări se cuprinde nevoia puteri preoțești superioare pentru îndeplinirea fiecărei lucrări sfinte, care are puterea arhierească în Biserică; dimpotrivă, fiecare preot poate săvârși sfintele lucrări întrebuințând aceste mijloace.

c) DIACONUL

Cel din urmă dintre gradele ierarhice fundamentale e diaconatul. Datoria principală a diaconilor e servirea la slujbele liturgice. După rangul lor ierarhic, diaconii nu au nici o putere în Biserică, ci în toate privințele depind de episcopi și preoți. Canoanele hotătăsc că: ,,Nu se cuvine ca diaconul să șadă înaintea preotului, ci să șadă la porunca preotului. Asemenea și diaconii să aibă cinste de la slujitorii bisericești și de la toți clericii.(Can. 20 Laod.)” Ei au oarecare putere numai cu privire la gradele inferioare, și prin împuternicirea expresă a episcopilor pot lua parte chiar la administrația bisericească externă, dar cu condiția ca să fie cinstiți pentru a nu se huli numele lui Dumnezeu, de aceea canoanele stabilesc ca: ,,Episcopul, sau preotul, sau diaconul, luînd camătă sau așa numitele sutimi, ori să înceteze, ori să se caterisească. (Can.10, Trul)”

d) GRADELE INFERIOARE

Gradele inferioare se împart în trei trepte, adică în subdiaconi, anagnoști și psalți. Gradele acestea nu-și au originea în dreptul dumnezeiesc. Ele sunt instituiri posterioare, pricinuite de nevoile Bisericii. Datoriile acestor grade inferioare se referă la serviciul divin liturgic, afară de acesta mai sunt întrebuințați de episcopi în cancelariile lor după trebuință.

2) IERARHIA JURISDICTIONALA

În ierarhia jurisdicțională s-a format în decursul timpurilor un șir de ranguri diferite, dintre care unele nu mai există astăzi, sau se întrebuințează numai ca titluri de onoare. Baza pe care s-au dezvoltat aceste ranguri o formează episcopatul, presbiteratul și diaconatul.

Din demnitatea episcopală s-au format:

Mitropoliții. Numele acesta se dădea episcopului care își exercită jurisdicția într-o eparhie mai întinsă, în care se aflau mai mulți episcopi. Au primit numele acesta de la capitalele imperiului roman și se amintește de ei pentru prima dată în Canoanele Sinodului I Ecumenic, în canonul 4, unde spune ca: ,,Se cuvine ca episcopul să se așeze de toti cei din mitropolie… Iar întărirea celor făcute, să se dea în fiecare eparnie mitropolitului.”

Arhiepiscopii. Titlul acesta era un titlu bisericesc care se dădea episcopilor ce ocupau scaunele episcopale cele mai importante. Atanasie cel Mare întrebuințează cel dintâi acest titlu pentru predecesorul său Alexandru, care fusese pe tronul episcopal din Alexandria.

Exarhii erau episcopi care aveau reședințe în capitalele provinciilor mai amri ale imperiului roman și ca atare aveau întâietate onorifică față de mitropoliții din aceeași dioceză.

Patriarhii. Titlul acesta îl aveau pe timpul Sinodului IV Ecumenic câțiva episcopi, cărora li se dădea un titlu onorific între mitropoliții diocezelor mai mari și care de atunci au și întâietate în jurisdicție.

II) ADMINISTRAREA SFINTEI TAINE A HIROTONIEI

„Administrarea puterii sfințitoare sau sacramentale constituie acea lucrare prin care se sfințește viața credincioșilor, administrându-se atât harul pe care îl împărtășesc Sfintele Taine cât și acela pe care îl împărtășesc ierurgiile”.

După rânduiala statornicită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Biserica primară, lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt s-a săvârșit prin mijlocirea ierarhiei de drept divin – episcop, preot și diacon, rânduiți în mod canonic și legal, prin hirotonie validă de episcopi ce își puteau revendica o succesiune apostolică.

Administrarea Sfintei Taine a hirotoniei tine de mai multe aspecte:

Locul administrării Sfintei Taine a hirotoniei este altarul bisericii aflată în jurisdicția episcopului sau măcar în încredințarea episcopului care hirotonește.

Timpul administrării Sfintei Taine a hirotoniei poate fi orice zi de sărbătoare, în cadrul Sfintei Liturghii a Sfintului Ioan Gură de Aur sau a Sfintului Vasile cel Mare. Hirotonia diaconului se săvârșește după prefacerea sfintelor daruri, nemaiputind să devină preot în cursul aceleiași Sfinte Liturghii, nemaiavând putința să oficieze prefacerea Sfintelor Daruri care e punctul esențial al Sfintei Liturghii și să pună în practică la aceeași liturghie slujirea principală a diaconului care este aceea de a ajuta pe preot la împărtășirea credincioșilor. Tot de aceea hirotonia ,,preotului are loc după intrarea cu Sfintele Daruri, pentru a împlini imediat la aceeași liturghie slujirea prefacerii lor, actul esențial al liturghiei și al slujirii preoțești în cadrul liturghiei.” Iar după aceea nu mai are rost să fie înaintat la treapta arhieriei, nemaiavând ce face ca arhiereu la aceeași liturghie. Și din același motiv arhiereul e hirotonit după cântarea trisaghionului, ca să supravegheze imediat, la aceeași liturghie citirea Apostolului și a Evangheliei, care reprezintă slujirea învățătorească atât de esențială pentru episcop, iar apoi să oficieze prefacerea Sfintelor Daruri.

Săvârșitorul acestei Sfintei Taine este numai episcopul eparhiot sau arhiereul delegat ori autorizat de episcopul eparhiot. Canoanele au stabilit că ,,episcopii eparhioți nu au dreptul de a săvârși taina hirotonie în afara teritoriului aflat sub jurisdicția lor, decât în cazuri când ar fi chemați pentru asemenea lucruri de către cei în drept.” ,,Canoanele 34, 35 Apostolice prevăd ca fiecare să facă numai ceea ce se referă la eparhia sa (can. 35) și că episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii afară de hotarele eparhiei sale, prevăzându-se și pedepse pentru încălcarea acestei rânduieli.”

Din rațiuni de disciplină și bună rânduială bisericească si pentru a asigura succesiunea apostolică, s-a introdus norma ca hirotonia întru episcop să nu se poată săvârși decât în prezența a doi episcopi (Can. 1 Ap.), iar mai târziu în prezența a trei episcopi, în frunte cu mitropolitul (Can. 4, I Ec.; Can. 1 Sin. 394 Const.).

Primitorii Sfintei Taine a hirotoniei, pot fi credinciosi, care au fost botezați în mod valid, și care îndeplinesc anumite condiții, stabilite în decursul timpului de Biserică. Totuși există o condiție care este mai importantă si se cheamă vocație, sau chemarea firească pentru slujirea preoțească. ,,Ea nu este condiție prevăzută de legile bisericești, dar indiferent de aceasta pe ea s-a pus temei în mod practic, ținându-se cont întotdeauna ca slujitorii Bisericii să aibă tragere de inimă spre slujirea bisericească, spre a se putea dedica acesteia, fără rezervă și fără ezitări.”

III) CONDITIILE PENTRU HIROTONIE

Condiții pentru intrarea în cler sunt împărțite în următoarele categorii: condiții religioase, morale, intelectuale și fizice.

Condițiile religioase sunt: botezul valid și dreapta credință. La condițiile religioase se numără și aceea ca toți membrii familiei celui ce urmează a fi hirotonit să aparțină Bisericii, adică să fie dreptcredincioși, iar nu eretici sau schismatici, precum găsim în canonul 36 Cartagina: ,,Episcopii, preoții și diaconii să nu se hirotonească înainte de ar face creștini ortodocși pe toți cei din casele lor.”

Apoi, condiția ca cei ce urmează a fi hirotoniți într-o treaptă superioară, să fie hirotoniți în prealabil în treptele inferioare, și anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din acestea un timp determinat. Aceasta însă nu a fost o condiție cunoscută în Biserica veche, întrucât timp îndelungat s-a practicat hirotonia directă în oricare din treptele preoției de instituire divină, fără a se cere de pildă ca cel ce urma a fi hirotonit episcop, să fie hirotonit mai înainte întru diacon, iar apoi preot.

Condițiile morale sunt cele referitoare la ținuta etică personală. Este important ,,să nu i se facă imputări din nici o parte cu privire la viața socială sau familială, care ar putea avea aparența unei bănuieli asupra bunului său nume.” Canoanele Bisericii Ortodoxe dispun ca atenția să se îndrepte asupra calităților personale ale celor ce vor să intre în cler.

Cu privire la viața familială, chiar Apostolii au hotărât că numai aceia trebuie priviți ca vrednici a primi hirotonia, a căror purtare în viața casnică e exemplară (I Tim. 3; 2, 5, 11, 12). De aceea, în canonul 36 al Sfîntului Nichifor Mărturisitorul se spune: ,,Cel ce a desfrînat măcar o dată, nu se cuvine a se hirotoni, chiar dacă s-a lăsat de acea patimă, căci Sfîntul Vasile cel Mare zice că: ,,Unul ca acesta chiar si morti de ar învia, nu se face preot”.

De aceea, canoanele își îndreaptă atenția mai ales asupra căsătoriei candidaților la hirotonie și opresc a intra în cler pe cei care s-au căsătorit de două ori (Can. 12 Vasile cel Mare), care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau vreo soție despărțită de bărbatul dintâi (Can. 18 Ap.), care trăiesc în concubinaj (Can. 17 Ap), care au contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit (Can. 19 Ap), care s-au căsătorit cu o adulteră (Can. 8 Neocez) , cu o desfrânată activă sau cu vreo femeie care nu se putea căsători de bunăvoia ei (Can. 18 Ap.), care s-au căsătorit cu o femeie care nu e dreptcredincioasă (Can. 21 Cart.) și care în genere au contractat o căsătorie ilegală. (Can. 26 Trul.)

Condițiile intelectuale au variat în decursul timpului, după starea culturală a lumii și după trebuințele Bisericii.

De aceea un alt criteriu de admitere la hirotonie este ,,vrednicia în cadrul sfintelor canoane. Domnul a poruncit să fie înaintați la preotie cei mai buni din fiecare neam, și să nu se aibă în vedere însușirile trupești, ci credința și viața morală(Const. Ap.VI, 23) O viață curată obișnuită nu este suficientă pentru a păstori, ci este nevoie ca la aceasta să se adauge și o minte luminată de la natură, dublată de o pregătire culturală teologică, care să-l facă superior celorlalți oameni din toate punctele de vedere. La sarcini superioare trebuiesc oameni superiori (Ap. 80) Deci, școlile teologice, nu au rostul numai de a împărtăși cunoștințe, ci și de a educa și selecționa în conformitate cu scopul canonic al pregătirii elevilor, pentru a căror vrednicie dascălii o mărturisesc prin notele de studii, precum și prin diplomele ce le elibereză, și de careei își vor da seama înaintea lui Dumnezeu”.

Tratând despre „Chipul preotului după Sf. Trei Ierarhi”, pr. prof. C. Rus arată că „vorbind despre misiunea împărătească, Sfîntul Ioan Gură de Aur atrage atenția cât de periculoasă poate fi ea pentru cel care o exercită fără calitățile necesare. Cerințele de bază ale bunilor predicatori sunt bunăvoința și studiul, iar cine nu le îndeplinește, nu trebuie să se apropie de amvon.” De aceea Biserica a ținut întotdeauna ca slujitorii săi să aibă o pregătire intelectuală sau o formație culturală la nivelul societății și îndeosebi să aibă o pregătire teologică la nivelul culturii epocii în care trăiau. În această privință, sunt deplin grăitoare canoanele 58 Apostolic și 2 al Sinodului VII Ecumenic al căror cuprins nu lasă nici o îndoială asupra grijii pa care a pus-o conducerea bisericii pentru a avea episcopi cu o cultură teologică și profană corespunzătoare. Ținând seama de situația pe care o aveau episcopii șî în viața de stat, împăratul Justinian dispune ca episcopii să fie instruiți. S-au organizat astfel școli pentru candidații la preoție pe două ramuri, una teologică și una profană. Erau examinați atât diaconii și presbiterii, cât și episcopii: „hotărând ca tot cel ce urmează a se înainta la treapta episcopală să știe desăvârșit Psaltirea, pentru ca astfel să îndemne clerul său să învețe aceasta. Candidatul să se examineze cu dinadinsul de către mitropolit, de are osârdie de a citi cu pătrundere, iar nu superficial, atât sfintele canoane, cât și Sfânta Evanghelie și cartea dumnezeiescului Apostol și toată dumnezeiasca Scriptură și să viețuiască potrivit poruncilor drepte. (Can. 2 Sin VII Ec.)”

Condițiile fizice. Dintre condițiile fizice face parte constituția sănătoasă a corpului. Candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb, după cum prevede canonul 78 Apostolic: ,,Iar surd fiind și orb să nu se facă episcop, nu pentru că ar fi spurcat, ci pentru ca să nu împiedice cele bisericești.” Dimpotrivă, oarecare slăbiciuni corporale neînsemnate nu stau în calea hirotoniei, dacă cel care se hirotonește pare vrednic chiar și cu ele, căci: ,,Dacă cineva ar fi cu ochiul vătămat sau cu piciorul rănit, dar este vrednic de episcopie, să devie, căci nu stricăciunea trupului spurcă pe el, ci necurăția sufletului. (Can. 77 Ap.)” În canoanele care tratează despre lucrul acesta, găsim că, nu un defect corporal vatămă pe om, ci o boală psihică, căci principiul conducător în această privință trebuie să fie păstrarea prestigiului moral al ierarhiei.

CONDITIILE LEGALITATII HIROTONIEI

Vârsta canonică prescrisă. Intrarea în ierarhie e un act de voință liberă a candidatului, iar el trebuie să fie tare în convingerile lui religioase și să înțeleagă importanța și însemnătatea slujbei căreia se dedică. Pentru ambele considerații trebuie să ajungă la o anumită vârstă pentru ca Biserica să aibă garanția că e conștient de serviciul său. Prima hotărâre asupra vârstei candidatului la episcopat se cuprinde în Constituțiile Apostolice, după care cea mai mică vârstă stabilită pentru candidatul la episcopat este de 50 de ani. Legiuirile lui Justinian au redus vârsta aceasta s-a stabilit mai întâi vârsta de 35 de ani pentru candidații la episcopat, iar mai târziu 30 de ani împliniți. Pentru preotie se cere vârsta de 30 de ani, pentru diaconat 25 de ani. Cu privire la vârsta prescrisă trebuie neapărat avută în vedere, iar „cel care primește un grad superior, înainte de atingerea vârstei prescrise să fie depus, chiar dacă ar fi vrednic în toate privințele.” În privința gradelor inferioare, canoanele nu cuprind nici o prescripție de vârstă, numai cu privire la anagnoști o nuvelă a lui Justinian hotărăște ca funcția aceasta să poată fi dobândită la vârsta de 18 ani.

Pentru ca hirotonia să fie validă, trebuie să se facă după rânduielile canonice în vigoare, care se pot rezuma în următoarele:

Hirotonia nu se poate repeta în același grad ierarhic.

Hirotonia trebuie dată de jos în sus, începând cu gradul cel mai mic, iar pentru diferitele grade, la anumite intervale de timp, astfel încât să se poată cerceta vrednicia candidatului pentru gradul superior.

Hirotonia să se facă în Biserică și în mod public, ca poporul să poată mărturisi, de este vrednic candidatul, și numai în timpul liturghiei Sfintului Ioan Gură de Aur sau a Sfntului Vasile cel Mare, iar nu la liturghia Sfintului Grigorie Dialogul. La aceeași liturghie se por hirotoni numai un episcop, un presbiter și un diacon, dar por fi hirotesiți mai mulți citeți și ipodiaconi.

Hirotonia nu poate fi săvîrșită fără un loc de slujit sau fără o destinație anume, fiindcă canonul 6 al sinodului din Calcedon zice: „Nimeni, nici presbiterul, nici diaconul, nici alt cleric nu poate fi sfințit absolut, dacă nu a fost destinat pentru o biserică de la oraș sau de la țară sau pentru o capelă consacrată unui martir sau pentru o mănăstire, iar în privința celor hirotoniți fără destinație, Sfîntul Sinod a orânduit ca sfințirea aceea să rămână fără nici un efect și ca aceștia să nu poată funcționa nicăieri, spre rușine a aceluia care l-a hirotonit.” Această normă se aplică și pentru episcopi. Astfel se explică cauza, pentru care se interzice preotului părăsirea bisericii sale și mutarea la alta, precum și instituirea la două biserici fără un motiv întemeiat și fără învoirea episcopului.

hirotonia pentru gradul de episcop, presbiter și diacon se poate săvârși numai de episcopi și anume preotul și diaconul se hirotonesc de un singur episcop, cu asistența a cel puțin doi preoți, iar pentru hirotonia episcopului se cere o adunare de trei episcopi sau cel puțin doi. Numai pentru timpul persecuțiilor sau în caz de altă extremă necesitate poate fi hirotonit episcopul de un singur episcop, dar având împuternicirea de la mai mulți episcopi (Constituțiile Apostolice 8,27). Puterea de a hirotesi gradele inferioare o au și preotii din autorizația Episcopului.

Problema validității Sfintei Taine a Hirotoniei

Discutând despre problema validității Sfintei Taine a Hirotoniei din punct de vedere ortodox, vom arăta că există două aspecte:

Aspectul dogmatic. Acest aspect constă în autenticitatea, integritatea și veridicitatea mărturisirii de credință a celui în cauză. Cel care nu păstrează adevărata și întreaga învățătură de credință a Bisericii Una, nu se poate bucura de lucrarea mântuitoare a Sfintelor Taine. Dar, cum Taina Hirotoniei este cea care garantează și verifică adevărata învățătură creștină, validitatea ei, fără ținerea tezaurului sfânt, ar face ineficace lucrarea harului mântuitor prin Sfintele Taine.

Aspectul canonic. Sub acest aspect recunoașterea validității Tainei Hirotoniei postulează:

stabilirea succesiunii apostolice neîntrerupte, adică aplicarea principiului istoric, ducând lista episcopilor care hirotonesc pe noul ales până la Sfinții Apostoli;

păstrarea ritualului Hirotoniei: punerea mâinilor și rugăciunea pentru invocarea Sfântului Duh.

Evident, separarea și analiza problemei sub cele două aspecte este mai mult de ordin metodic, deoarece ritualul Tainei nu face decât să exprime simbolic ceea ce învățăm dogmatic. Mai mult, este lesne de a ne găsi ordinea, fundamentul validității Tainei Hirotoniei, din punct de vedere canonic, urmărind firul istoric, deoarece acesta, făcând abstracție de Schismă, există, de vreme ce atât Biserica Ortodoxă, cât și cea romano-catolică s-au născut dintr-o singură Biserică.

Prin urmare, elementul substanțial și capital al succesiunii apostolice rămâne mărturisirea de credință și atunci când vorbim despre validitatea Tainelor în general și a Hirotoniei în special, nu se poate face abstracție de unitatea și integritatea mărturisirii de credință. Primează, prin urmare, aspectul dogmatic al problemei, apoi cel cultic, care nu este decât expresia celui dogmatic și în ultimă instanță cel canonic; evident nici unul din aceste aspecte nu poate fi neglijat în detrimentul altuia.

CONCLUZII

Preoția ține de ființa Bisericii și este pentru Biserică, pentru ca își are rădăcinile direct din preoția sau ierarhia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Capul Bisericii.

Ceea ce este sufletul pentru trup, sunt preoții în înțelesul larg al cuvântului, membri ai unui neam sfânt, care prin credința și prin faptele lor bune, contribuie la slava numelui lui Dumnezeu.

Chemând pe toți creștinii să cinstească pe slujitorii hirotoniți, Sfântul Ignatie Teoforul scrie: “Toți să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte și pe episcop, care este Chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor. Fără de aceștia nu se poate vorbi de Biserică (către Tralieni III, 1).

Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopul și treapta episcopatului susțin importanța și necesitatea acestor trepte ale preoției. Este evidentă intenția Sfântului Ignatie de a prezenta pe toți slujitorii hirotoniți ca întâistătători în Biserică având responsabilități comune. În ce privește raportul dintre episcop, preoți și diaconi, se supune altor norme, episcopul aflându-se mereu în poziția de cârmuitor, în toate privințele, a Bisericii locale, preoții și diaconii fiind îndatorați a-l asculta, a-l susține și a-i consolida prestigiul și autoritatea sa în așa fel încât să poată fi privit de toți ca cel mai înalt cârmuitor al Bisericii locale.

BIBLIOGRAFIE

1, Pr. Prof., Ion Bria, “Preoția în Biserică” în “Ortodoxia”, anul 1971, nr. 7 – 8;

2. Pr. dr., Vasile Citirigă, “Preoția credincioșilor în Biserică și în societate”, Editura Gnosis , Târgu-Mureș, 2000;

3 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,;Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1992

4 Idem, Drept canonic ortodox vol. I , București, 1990

5 Pr. Prof. C. Rus, „Chipul; preotului după Sf. Trei Ierarhi”,. în “Ortodoxia”, nr.2; 1979.

6 Prof.Dr.Victor Popescu, “Taina preoției în structura sacramentală a Bisericii sub aspectul succesiunii apostolice” în “ Glasul Bisericii, nr. 3 – 4; martie-aprilie; Bucuresti 1979

7 Ieromonah Nicodim Sachelarie; Pravila Bisericească; Prahova; 1999

8 Pr. Dr. Sabin Verzan, “Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice”, în “Studii Teologice”, 1991.

9 Diac. Prof. Teodor Vasile, Preoția în Biserica Ortodoxă, în ”Îndrumător bisericesc misionar și patriotic”, Edit. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988.