Fiinta Tainelor In Invatatura Ortodoxa Si Romano Catolica

=== l ===

INTRODUCERE

Prin căderea în păcat a omului, după învățătura Bisericii noastre Ortodoxe, chipul lui Dumnezeu s-a întunecat în el. Ca urmare, voința lui a slăbit , s-a pervertit, mintea i s-a întunecat, așa că, deși putința săvârșirii a ceea ce era bun și plăcut lui Dumnezeu nu se stinsese cu desăvârșire în el, totuși înclina mai mult spre rău decât spre bine. Afundarea din ce în ce mai mult în negura păcatului și înstrăinarea de Dumnezeu, a făcut cu totul imposibilă întoarcerea omului numai prin propriile sale puteri la starea în care se aflaseră protopărinții neamului omenesc înainte de căderea în păcat. Viețuirea fără har era ceva anormal, pricinuit numai de păcat. Ea însemna moartea spirituală a creaturii raționale și nu acesta era scopul pentru care Dumnezeu o făcuse. Datorită acestui fapt, „trebuia una din două-sau ca omul să se ridice la Dumnezeu, sau ca Dumnezeu să se pogoare la om”. Prima alternativă era cu neputință, dată fiind starea omului. Nu rămânea decât cea de-a doua și pe aceasta a ales-o și Dumnezeu, ca să readucă în staulul ceresc pe oaia duhovnicească rătăcită pe pământ prin amăgirea Satanei.

Această hotărâre a lui Dumnezeu de a se coborî pentru ridicarea omului, avea să se facă în chip real și a fost hotărâtă de El din eternitate, la Dumnezeu neexistând timp. Prin atotștiința Sa, El știa mijlocul prin care se va repara greșeala omului. Astfel mântuirea lumii a fost înfăptuită în principiu, pentru întreaga omenire, prin răscumpărarea săvârșită de Mântuitorul. El este cel care împarte prin jertfa Sa de pe Cruce, harul Duhului Sfânt. Sfinții Apostoli cât și Sfinții Părinți stabilesc o strânsă legătură între Răscumpărare –adică Mântuirea obiectivă-și însușirea harului ei, adică cea subiectivă. În acest sens ne stă mărturie Sfânta Scriptură care ne învață că „Harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” -Ioan (1,17).

Harul mântuitor ni se împărtășește prin Sfintele Taine care sunt mijloace externe și sensibile, prin Duhul Sfânt, celor ce fac parte din Biserica lui Hristos. La baza învățăturii despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării duhului dumnezeiesc printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane. În Taină nu se pune o barieră clară între acțiunea persoanei umane și puterea Duhului Dumnezeiesc, întrucât săvârșitorul Tainei, preotul, fiind reprezentantul Bisericii, prin el lucrează Sfântul Duh în Sfintele Taine.

După ortodocși și catolici, Tainele sunt mijloace de comunicare a harului dumnezeiesc, fiind definite în diferite chipuri. Astfel sunt definite ca fiind semne văzute care transmit harul nevăzut (Fericitul Augustin); organe care aduc celor inițiați harul în chip necesar, fiind alcătuite dintr-un element natural și unul supranatural (Patriarhul Dositei al Ierusalimului); forme văzute ale harului nevăzut (Sinodul Tridentin); sau cu o definiție mai modernă: ceremonii înființate de Dumnezeu care indică și totodată comunică harul nevăzut (Hristu Androutsos). Puterea Sfintelor Taine izvorăște din moartea pe cruce a Domnului, fiind manifestări văzute ale puterii răscumpărătoare a Mântuitorului, mijloace prin care Hristos își prelungește lucrarea și prezența Sa nevăzută dar reală în Biserică.

Astfel, după ortodocși și catolici, Tainele lucrează în mod necesar. Lucrarea lor nu este condiționată de moralitatea sau vrednicia săvârșitorului. În Taină nu se poate trage o frontieră între mișcarea omului care lucrează și puterea Duhului dumnezeiesc. A-L vedea și a primi pe Hristos prin Taine înseamnă a-L vedea și primi pe Duhul Sfânt. Spunem alternativ căci în Taine îl primim pe Hristos și pe Duhul Sfânt. Pentru că Duhul Sfânt transmis prin Taină îl face pe om să-L vadă pe Hristos. Toate Sfintele Taine alcătuiesc expresia iubirii lui Dumnezeu pentru poporul său și grija pentru Biserică. Ele nu sunt „prestații individuale” ale Bisericii, făcute membrilor ei în parte, independent de legătura lor cu trupul întreg. Sunt acte bisericești care slujesc sfințenia și creșterea membrilor în raport cu întreg trupul. De aceea nu există în Sfintele Taine element particular.

Sfintele Taine nu separă pe credincioșii individuali de trupul Bisericii, și nici nu-i deosebește. Dimpotrivă, îi însumează în el, pentru a reuși astfel să trăiască mântuirea, să trăiască adică viața trupului și nu o viață spirituală particulară.

Tainele sunt acte vizibile ale iubirii lui Hristos față de lume, iubire pe care i-o închinăm lui Dumnezeu spunea Nicolae Cabasila și sunt viața lui Hristos în Biserică prin duhul creștinilor. Odată constituită Biserica, e purtătoare a Tainelor, se hrănește prin ele, se extinde prin ele. Biserica este Hristos prelungit prin Taine.

Astfel ceea ce am spus în această introducere, este ceea ce voi prezenta pe larg în această lucrare. În capitolele care vor urma, voi arăta ce este Taina, natura Tainelor, izvorul puterii lor. Voi arăta importanța harului ce ne-a venit prin Hristos, prin Jertfa Sa, și necesitatea lui pentru viața omului creștin. De asemenea, vom arăta termenii de materie și formă ale Sfintelor Taine, importanța și necesitatea lor pentru primirea harului mântuitor, cât și caracterul lor (al Tainelor), de neșters odată săvârșite asupra omului.

În fine, voi arăta importanța Tainelor ca acte ale Lui Hristos în Biserică, prin Duhul Sfânt. Toate acestea vor fi prezentate din punct de vedere Ortodox și Romano- Catolic.

CAP.I

FIINȚA TAINELOR ÎN ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ.

Tainele sunt lucrări invizibile ale lui Hristos săvârșite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica și care se săvârșeșc în Biserică. În Biserică, omul se sfințește și se mântuiește integral. Nu se sfințește numai sufletul omului, ci și trupul lui. Întreaga creație divină dobândește valoare neprețuită și i se salvează libertatea de la amenințarea stricăciunii. În viața Bisericii, împreună cu Sfintele Taine și cu praxa liturgică, se preînchipuie și se prevestește însăși nădejdea întregii creații. Baza Tainelor în sensul lor restrâns este întruparea Cuvântului și faptele lui mântuitoare. Tainele pun în relief, ca și întruparea Domnului, marea însemnătate a trupului omenesc și valoarea lui eternă ca mediu transparent al bogățiilor și adâncimilor dumnezeiești. În Hristos „locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (Col.2,9).

Orice gest al trupului are repercursiuni asupra vieții sufletești și orice gând sau simțire din suflet se repercutează în trup. Prin Taina Botezului devine fiecare membru al Bisericii, printr-o primă unire a lui cu Hristos, iar prin celelalte Taine se accentuează și mai mult sau se restabilește unirea membrilor Bisericii cu Hristos. Această realitate a întâlnirii noastre cu Hristos este încadrată sacramental și explică un întreit aspect al Tainelor:

a) Tainele în primul rând sunt o anamneză, sau o celebrare anamnetică a jertfei lui Hristos, a unui moment soteriologic, din cauza referirii actului de răscumpărare etern actual. De altfel toate Tainele, nu numai Botezul sau Euharistia au referință la jertfa lui Hristos bazându-se și participând la ea (mântuirea subiectivă).

b) Tainele au o afirmare vizibilă căci prin ele ni se comunică harul. Sunt deci izvorâtoare de har în general în Biserică, dar și în cei ce participă la viața Bisericii. Subiectul primitor este în mod actual implicat în actul răscumpărării.

c) Tainele sunt un gaj sau arvună a vieții veșnice, când la sfârșitul veacurilor ne vom împărtășii cu ele deplin.

Tainele au prin urmare o legătură directă cu Hristos participând la taina originară –Hristos. Realitatea nevăzută, harul care ni se împărtășește prin Sfintele Taine, nu este prilejuită numai de partea nevăzută a Tainelor, ci ea impregnează o parte văzută, umplând-o și transfigurând-o. Precum partea vizibilă a Domnului ne este „drum” spre contemplarea dumnezeirii și chezășia prezenței sale, tot așa Tainele sunt chipurile, simboalele, misterele lui Hristos prin latura lor nevăzută, Duhul Sfânt fiind împreună cu Hristos.

Hristos pătrunde cu trupul Său, sau cu energia trupului Său curat, în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine. Nu trebuie văzută nici o separație între materia Tainei și harul sau puterea lui Hristos care se împărtășește prin ea. Sfintele Taine sunt mijloace prin care ni se comunică viața netrecătoare a lui Dumnezeu coborâtă la dispoziția noastră în Hristos. Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, manifestarea personală pământească a lui Dumnezeu și a lucrării Sale divine în formă umană, este sacramentul primordial, căci acest Dumnezeu-Om și Om –Dumnezeu a fost voit de Tatăl ca unicul acces la realitatea mântuirii. ”Căci unul este Dumnezeu, Unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Hristos” (I Tim.II,5)

Pentru contemporanii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, în timpul petrecerii pe pământ, întâlnirea cu el era întâlnirea personală cu Dumnezeul cel viu. Întâlnirea noastră astăzi cu Hristos are loc prin Sfintele Taine, în Biserica Sa, care este tot o întâlnire personală, dar sacramentală, în Duhul Sfânt, care este Duhul Lui. După întrupare, celelalte evenimente din viața și lucrarea mântuitoare a lui Hristos pe pământ, sunt alte manifestări concrete ale Tainei Hristos, inițiată prin întrupare, care adâncesc complexitatea și sublimitatea misterului Hristos și sunt surse și cauze ale revărsării harului dumnezeiesc mântuitor în umanitate prin Duhul Sfânt.

Posibilitatea întâlnirii noastre cu Hristos, ne-a dat-o El însuși prin învierea și înălțarea Sa întru slavă. Căci prin Harul Sfântului Duh care se revarsă în Biserică și în umanitatea încorporată în aceasta, prin umanitatea lui Hristos, înviat și slăvit, este prezent în mod real și activ Hristos însuși. Ca om Hristos este mijlocitorul harului, în umanitatea Sa și după umanitatea Sa, fiindcă este în același timp Dumnezeu. Mijlocirea Sa ca Om-Dumnezeu a harului dumnezeiesc presupune corporalitatea Sa. Corporalitatea slăvită dă lui Hristos deschiderea spre exterior, spre cei cuprinși în Sine odată pentru totdeauna, și posibilitatea de a-i ajuta și stimula ca Dumnezeu –Om pe drumul spre El însuși, mântuindu-i și îndumnezeindu-i.

Prin Taine, în sens restrâns, adică prin Duhul iubirii lui Dumnezeu, care ne vine neâmpiedicat din Trupul lui Hristos, însă prin elemente ale naturii încă nedevenită transparentă în mod vizibil, se descoperă credincioșilor toată natura ca dar al lui Dumnezeu, destinat unei depline și generale transparențe pentru El. Din cele spuse putem spune că harul se revarsă din belșug în noi, prin Hristos, printr-un act personal al lui Hristos:”Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har și adevăr” „harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”.”Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har” (Ioan,14,16,17). Pe de altă parte, întreaga umanitate a lui Hristos, anume sufletul și trupul Său lucrează asupra oamenilor.

Dar pentru ca Hristos să-și îndrepte prin Taine lucrarea Sa spre fiecare persoană e necesar ca fiecare să creadă personal în El și în importanța decisivă a actelor alese de Hristos ca mijloace ale harului Său mântuitor. Toți cei ce cred intră prin botez și sporesc prin celelalte Taine în relația personală cu Hristos.

Prezența și lucrarea lui Hristos însuși în Taine e implicată în faptul că harul Tainelor e energia necreată a lui Hristos, sau lucrarea Lui. Prin fiecare Taină El Își retrăiește și iradiază în credincios trăirea și puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea Sa până la înălțimea și îndumnezeirea ei deplină. Dacă Hristos ar fi rămas pe pământ și ar fi putut comunica prin Trupul Său personal cu toți oamenii, Tainele în sens restrâns nu ar fi fost necesare. Dar întrucât Hristos s-a înălțat la cer, Tainele în sens restrâns nu sunt decât prelungirea vizibilă a actelor manifestate de Domnul prin Trupul Său. Hristos despărțindu-se de lume și luând ucenicilor Săi prezența Sa văzută, le-a lăsat Tainele, ca ei să-L cunoască și să-L poseadă cu atât mai sigur în prezența Sa dumnezeiască, ca ei să primească în chezășia existenței și vieții Sale nu numai spiritual, ci s-o pipăie .s-o miroase și s-o guste chiar, sensibil.

Așa cum Hristos n-a lucrat cât a fost pe pământ, numai prin cuvântul său, ci a comunicat putere dumnezeiască celor din jurul Său din însuși Trupul Său, așa face și după înălțarea Sa la Cer, prin Taine. Căci trupul Său e purtător de energie dumnezeiască mai mult decât cuvântul său. Și necesitatea de a se comunica prin Taine energia din însăși Trupul Său de viață făcător, e impusă de faptul că avem și noi un trup. Numai trupul Domnului, transformat prin energia dumnezeiască.poate transforma și trupul nostru din muritor în nemuritor.

Ceea ce era vizibil în Domnul a trecut în Taine. Mijloacele prin carte ne comunică Hristos stările principale prin care a trecut umanitatea Sa, în planul supraconștient, ontic al existenței noastre, dându-ne puterea de a le prelungi și în planul conștient, sunt Tainele. Pentru a dispune și modela sufletele noastre, pentru a și le face ale Sale și a ne încorpora în Sine Hristos lucrează prin aceste mijloace harice care sunt Tainele, mysteria, în care El ni se dă întreg.

În Taine răscumpărerea e retrăită în fiecare din cei aleși. Hristologia și soteriologia obictivă se actualizează pentru noi și în noi prin misteriologie.

Așadar Tainele sunt lucrări sfinte, instituite de Hristos, care, sub o formă vizibilă, ne împărtășesc harul invizibil al lui Hristos, sau pe Hristos însuși în acțiunile Sale mântuitoare, pentru a ne face părtași de desăvârșirea umanității Sale, sau de mântuire. Din aceste trei elemente, instituitea lor de către Hristos este necesară, pentru că numai Dumnezeu poate lega harul sau lucrarea Sa de anumite mijloace sensibile, pentru că numai Dumnezeu cel întrupat a putut exprima nemijlocit cuvintele și aplica vizibil actele prin care a voit să ne comunice harul sau prezența Sa și pentru că harul ce ni se dă în Taine a fost dobândit pe seama omenirii, sau făcut accesibil omenirii numai prin întruparea, moartea și învierea Lui prin care a deschis întâi umanitatea Sa personală harului și apoi prin ea întreagă umanitatea.

În ce privește actul sensibil și harul invizibl, ele nu pot fi separate decât prin cugetare. În concret ele formează un întreg, așa cum trupul și sufletul formează un întreg.

1.SEMNIFICAȚIA CUVÂNTULUI TAINĂ

Mântuirea adusă lumii de Domnul Hristos și mijlocită prin Biserică, se comunică credincioșilor prin Sfintele Taine sau Sacramente.

Cuvântul Taină este echivalentul românesc al grecescului „mysterion” și însemnează, ca și acesta, ceva secret sau ascuns, ce nu se poate spune sau nu poate fi cuprins cu mintea. Aplicat la actele sfinte ale religiunii creștine, care poartă numele de Sfinte Taine, cuvântul își păstrează întreaga sa semnificație, întrucât esența oricărei sfinte Taine o formează harul dumnezeiesc, care este nevăzut și deci ascuns și necuprins cu mintea și ca atare și cu neputință de redat în cuvinte, cu toate că se comunică într-o formă sau printr-o materie perceptibilă simțurilor.

Noțiunea de „Taină” raportată la Taina Bisericii sugerată de părintele Serghei Bulgakov și dezvoltată de părinții Nikolai Afanasiev și Alexander Schmemann se distinge izbitor de noțiunea tradițională de „Sacrament” provenită din scolastica occidentală și susținută de Htistu Andrutsos.

După Andrutsos și tradiția anterioară lui, Tainele sunt „celebrări instituite de Dumnezeu care arată și împărtășesc în același timp harul nevăzut”.Aceiași noțiune de Taină/Sacrament o menține și mitropolitul Makari Bulgakov cu un citat din Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă: ”Taina este o lucrare sfântă care împărtășește în chip văzut sufletul credinciosului un har nevăzut al lui Dumnezeu, o lucrare care a fost instituită de Domnul nostru și prin care orice credincios primește harul dumnezeiesc.”

Cuvântul Taină ne îndreaptă dar gândul mai mult către partea dinăuntru, către ființa sau esența sfintelor Taine, iar cuvântul Sacrament mai mult către partea lor din afară, către forma și materia lor .Amândouă se completează între ele.

Este de observat că Biserica Ortodoxă se servește mai mult de primul termen (Taine), pe când cea Romano-catolică, se servește mai mult de cel de-al doilea termen (Sacrament). Acest lucru se datorează faptului că Biserica Ortodoxă, moștenitoarea și continuatoarea spiritului elin, își are privirile îndreptate îndeosebi către ceea ce este spiritual și tainic, mistic în lucrurile sfinte, pe când Biserica papală, moștenitoare și continuatoare a spiritului roman, privește mai mult latura materială, partea văzută a lucrurilor și actelor duhovnicești.

2.NUMĂRUL TAINELOR

Biserica noastră și cea Romano-catolică au astăzi șapte Taine și susțin, că așa a fost întotdeauna, pentru că însuși Mântuitorul a așezat Sfintele Taine în număr de șapte. Aceste Taine sunt: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Preoția, Cununia și Maslul. Ele sunt în analogie cu necesitățile oamenilor, care trăiesc în Domnul.

Adică după cum omul natural se naște, crește și se hrănește, tot astfel și în viața creștină, botezul renaște duhovnicește, ungerea cu sfântul mir sporește trăirea aceasta spirituală, iar euharistia o hrănește și îi dă viață. Boala sufletului, păcatul, și boalele corpului se vindecă, cea dintâi prin pocăință, iar celelalte, în deosebi prin maslu.

După cum societatea pe de-o parte, are trebuință de conducere, iar pe de altă parte, de conservare, tot astfel și societatea creștinilor are nevoie de cler pentru conducere și de căsătorie pentru păstrarea și transmiterea genului omenesc.

În literatura patristică, găsim socotită ca Sfântă Taină pe fiecare din cele șapte acte sfinte care poartă acest nume, nu găsim însă numărul de șapte. Aceasta din cauză că noțiunea de Taină nu era încă destul de precis definită și strict deosebită de cea de ierurgii, sau sacramente cum le zic apusenii. De aceea erau privite ca Sfinte Taine de unii și spălarea picioarelor, de alții și înmormântarea și tunderea în monahism..

Dar, numărul neprecis al Tainelor sau, mai bine zis, punerea alături de taine a vieții monahale, a slujbei înmormântării, ș.a., nu dovedește în chip necesar ,că lipsea cu totul distincția reală a celor șapte Taine ca organe sigure și căi ale harului, rânduite de Hristos. Din cauza folosirii generale a cuvântului Taină, care înseamnă tot ceea ce descoperă omului pe Dumnezeu sau ceea ce înalță pe om la Dumnezeu și la lumea spirituală și care-i aduce binecuvântarea cerească, evident cele șapte Taine au putut să fie pomenite împreună cu alte ceremonii religioase.

Când s-au ivit eretici care au combătut noțiunea de Taină și numărul lor, așa cum acestea erau înțelese de adevărata Biserică, atunci a trebuit să se definească cu exactitate atât noțiunea cât și numărul Sfintelor Taine.

De asemenea, dacă nu se spune că Tainele sunt șapte, nici în Scriptură, nici în Tradiție, până în sec.al XII-lea-, adică la apuseni până la Alexandru al III-lea și la Petru Lombard, iar la răsăriteni, până la monahul Iov, în anul 1270 și la Mihail Paleologul, care a depus la sinodul întrtunit la Lyon, în anul 1274, în scopul unirii Bisericii Răsăritene cu Biserica Apuseană, o Mărturisire, care numără șapte Taine,-nu se poate conclude, totuși că, mai înainte, erau două sau trei Taine. Deci dacă nu aflăm în Scriptură nici în Sfânta Tradiție, formal, numărul de 7, apoi fiecare Taină în parte este puternic atestată atât de Sfânta Scriptură cât și de Sfânta Tradiție.

În primul rând, se știe de oricine că Revelația nu expune dogmele, în mod sistematic; iar Biserica le definește, oficial, dacă sunt puse la îndoială de cineva. Apoi ,nicăieri nu se spune.până în secolul al XII-lea, că Tainele nu sunt șapte, ci mai puține la număr. După necesitățile de fiecare dată, Părinții și scriitorii bisericești amintesc, uneori, unele taine, alteori altele.

Dar dacă Sfântul Ioan Hrisostom zice despre botez și euharistie că:din amândouă a fost constituită Biserica”, iar Augustin le numește „genuia” și Ioan Damaschin le amintește tot numai pe acestea două, de aici nu urmează, nicidecum, că aceste taine sunt singurele, ci, în deosebi, că ele sunt cele mai importante.

Mărturisirea ortodoxă a patriarhului Dositei al Ierusalimului, din 1672, declară categoric: ”noi credem că în Biserică există Taine care se întemeiază pe Evanghelie și că acestea sunt șapte. Un număr mai mic sau mai mare de Taine în Biserică nu avem, fiindcă un alt număr de Taine decât cel de șapte este o născocire a neroziei eretice”

Că numărul de șapte al Sfintelor Taine, stabilit formal așa de târziu, nu este ceva arbitrar și de proveniență târzie, o dovedește mai întâi faptul că el a existat de la început atât în Bisericile din răsărit, adică nu numai în cea ortodoxă, ci și în cea coptă, nestoriană, abisinică, iacobită și armeană, care s-au despărțit de biserica ecumenică în veacurile IV-VII, cât și în cea de apus și nu este admis ca să-l fi primit unele de la altele după ce s-au despătțit, ci a trebuit să existe în întreaga Biserică înainte de despărțire.

Stabilindu-se numărul de șapte Taine menționăm că, trei dintre ele sunt Taine ale unirii depline cu Hristos și ale intrării depline în Biserică (Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Euharistia), două, ale reintrării în Hristos a celor îmbolnăviți sufletește sau trupește (Pocăința, Maslul) și două, mijloace prin care se acordă primitorului puterea de a împlini fie misiunea specială a săvârșirii Tainelor, a propovăduirii cuvântului și a păstoririi unei comunități bisericești (Hirotonia), fie îndatoriile speciale legate de viața de căsătorie (Cununia). Că sunt șapte Taine, se arată din practica celor două Biserici, Ortodoxe și Romano-Catolice de-a lungul timpului.

CAP.II

1. ASPECTUL INTERIOR ȘI EXTERIOR AL TAINELOR;IZVORUL PUTERII LOR

Sfintele Taine sunt lucrări sfinte și văzute care semnifică, cuprind și împărtășesc harul lui Dumnezeu cel nevăzut. Taina oricare ar fi ea din cele șapte Sfinte Taine, nu este un simplu semn sau icoană care numai închipuiește realitatea nevăzută ci o și cuprinde, încât cine se împărtășește de simbol, de semnul material, se împărtășește ipso facto de realitatea dumnezeiască nevăzută ce străbate sau umple acest semn sau simbol.

Mărturisirea lui Dositei declară că: ”Tainele constau dintr-un element natural și dintr-unul supranatural….,sunt nu numai semne ale promisiunilor divine, ci și instrumente care lucrează necesar prin har asupra acelora care se apropie de ele”

În sensul acesta general, misterul principal al creștinismului este Iisus Hristos, care sub forma văzută cuprinde pe Fiul Lui Dumnezeu.

Dumnezeu se face om la plinirea vremii (Gal.IV,4), spre răscumpărare și înfiere (Gal. IV,5) spre mântuirea și mărirea noastră (I Cor.II,7). Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, este misterul sacramental prin excelență și după acesta și prin Acesta, Biserica și Euharistia.

Prin Taina Hristos, Dumnezeu a voit să ridice natura vizibilă, pentru a unii cu Sine în chip sacramental întregul neam omenesc și tot universul. Hristos este Taina și sacramentul prin excelență, originar și general, izvor și conținut al tuturor misterelor și sacramentelor, condiția și explicația a tuturor acestora .

Baza unirii divinului cu umanul, a energiilor divine necreate, a harului cu umanul printr-un semn material în general, prin care se comunică omului, în formă văzută, harul dumnezeiesc nevăzut, ne-a fost dată de Dumnezeu însuși, în Taina și Sacramentul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Toate Tainele Bisericii și Taina Bisericii însăși își au baza lor divino-umană în Taina Tainelor, Hristos, Dumnezeu Omul..

Sfintele Taine sunt lucrări prin care se întemeiază viața omului în Iisus Hristos. Ele nu sunt instituite numai ca simboale și semne distinctive ale creștinilor, ci cu mult mai mult ele sunt semne și mărturii ale bunăvoinței și harului lui Dumnezeu față de noi.Sfintele Taine sunt lucrări eclesiale, ele au o relație cu întreaga Biserică, cu plenitudinea ei și nu numai cu credincioșii singulari.

Harul dumnezeiesc care îndreptează și sfințește și care se află în Biserică și este împărtășit credincioșilor de Biserică prin mijlocul Sfintelor Taine, care sunt lucrări instituite dumnezeiește, oferă prin mijloace vizibile harul invizibil transmis în mod tainic.

Astfel ele sunt instrumente eficace ale harului pentru cei care se împărtășesc cu ele. Tainele oferă credincioșilor împărtășirea cu lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos.

Partea văzută, externă sau naturală a Sfintelor Taine, este ceremonialul orânduit de Biserică, cuvintele materia care simbolizează și prin care se împărtășește harul nevăzut

Partea nevăzută sau internă a Sfintelor Taine este harul divin. Deși după natura lui, harul este unul, totuși prin lucrarea pe care o împlinește, se deosebește de la Taină la Taină. Prin unele se dă har celui ce n-a primit sau pierdut harul, ca la Botez la Pocăință, prin altele se întărește sau se sporește harul existent în cei ce le primesc. Săvârșirea actului extern, constă dintr-o parte sensibilă, din cuvinte și ceremonii orânduite de Biserică. Ultimele sunt în mare parte o extindere a rânduielii simple de la început a Sfintelor Taine și nu sunt absolut necesare, încât lipsa lor să facă Taina nevalidă, ci scot numai în relief caracterul celor ce se săvârșesc și reprezintă toate efectele și aspectele Tainelor.

Rânduiala aceasta, compusă din cuvinte și acte, nu trebuie privită ca ceva extern, de sine, ca oarecare instrument magic, care lucrează simplu prin silabe și alte mișcări naturale și transmite harul dumnezeiesc, mecanic, ci ca o reprezentare rațională și ca o expresie a credinței Bisericii, prin care aceasta împărțește și-și propune să împărtășească harul special al fiecărei Taine. Prin Taine se revarsă în om viața dumnezeiască, energiile dumnezeiești ale Sfintei Treimi, sălășluit în umanitatea Fiului și coborâtă în noi prin Duhul Sfânt.

Ele au rolul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul omului Hristos. În acest proces, fiecare Taină își are aspectul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în legătură internă întreolaltă. Ele toate comunică același Duh, aceiași energie dumnezeiască a lui Hristos cel înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel în mod indistinct, ci din oceanul acestei energii.

Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat s-a revărsat în umanitatea lui și a ridicat-o la această stare prin faptul central al morții prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în fața Tatălui. Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăției copleșitoare a prezenței lui Hristos în dispoziția Tatălui lui dăruirii Tatălui.

Izvorul Tainelor este Hristos cel răstignit care ne dă harul Său prin Sfintele Taine în Sfânta Biserică prin Duhul Sfânt. Toate efluviile de har ce ni se dau prin Taine, izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care e în același timp o continuă plinătate de viață a lui Hristos ca om, și produc aceeiași stare, ne mântuiesc.

Evenimentul spiritual trăit în Taine este cu atât mai profund, cu cât acestea produc întâlniri reale cu divinul și au loc mutații importante în existența credinciosului. Totul este ca credinciosul să facă experiența acestei întâlniri și mutații. Nicolae Cabasila afirmă posibilitatea acestor experiențe și necesitatea lor prin cuvintele:”Apa Botezului distruge o viață și produce o alta, ea scufundă omul vechi și o face să iasă omul nou. Aceasta este evident pentru aceia care au experimentat-o. Biserica este în totalitatea ei un sacrament în sens larg. Dacă Taina sau sacramentul în sens larg este unirea lui Dumnezeu cu realitatea văzută, în primul rând cu realitatea văzută, Biserica este ea însăși, în totalitatea ei, o Taină, un sacrament ca extensiune și prelungire în timp sau ca mediu de iradiere a tainei originare, care este Hristos.

Astfel putem spune că fiecare Taină e un punct de plecare pentru un nou efort de imitare a unei stări a lui Hristos, dar în același timp un nou efluviu de forță emanată din acea stare. Prin amândouă credinciosul face pași noi în „urmarea” lui Hristos, în „asemănarea” cu El.

CAP.III

TAINELE CA MIJLOACE ALE HARULUI DUMNEZEIESC

Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată, care izvorăște din ființa divină a celor trei ipostasuri, fiind nedespărțită de acestea și care se revarsă prin Duhul Sfântul asupra oamenilor în scopul mântuirii și sfințirii lor.

Această energie dumnezeiască trebuie înțeleasă, pe de-o parte, ca energie actualizată în lucrarea Duhului Sfânt, iar pe de alta, ca o energie ce se imprimă în ființa celui în care lucrează Duhul Sfânt, dispunându-l și făcându-l pe acela să colaboreze cu Duhul. Ca energie a Duhului Sfânt și ca Har al lui Hristos Iisus, după făgăduința Sa (Mt. XX,20), harul divin se manifestă, este prezent și lucrează în Biserică.

Duhul Sfânt lucrează asupra oamenilor în numeroase daruri pe care le dă acestora, dar la baza tuturor stă harul Sfintelor Taine, fiind lucrări fundamentale săvârșite de Duhul Sfânt în toți oamenii care le primesc, în scopul mântuirii lor. Sfintele Taine ne împărtășește harul lui Hristos, al jertfei Sale prin Duhul Sfânt în Biserică. În Taine, Sfântul Duh se conferă, totdeauna și într-un chip stabil, după un procedeu normat de Biserică, dar el este primit de oameni în mod divers. Biserica are puterea să facă să se coboare Sfântul Duh în Sfintele Taine.

Cu privire la această relație dintre Hristos și Duhul Sfânt, mai ales după înviere și înălțare, pr. prof. Dumitru Stăniloae spune: ”Căci în Hristos cel înviat și înălțat iradiază neîmpiedicat și cu belșugare Duhul Sfânt, cum iradiază căldura dintr-un corp incandescent. Starea de înviere și de înălțare a lui Hristos reprezintă umplerea și penetrarea desăvârșită a lui de Duhul și iradierea neîmpiedicată a Duhului din El. Trupul lui nu mai este în nici un fel o limită între El și cei ce cred în El, ci a primit o putere de comunicare perfectă a dumnezeirii cu care e unit.”

Duhul este acela care ne face deci prezent pe Hristos în Cuvântul Evangheliei Sale și prin Tainele instituite de Hristos și săvârșite de Biserică cu ajutorul Duhului Sfânt. Fără încorporarea în Hristos pe care ne-o dă Tainele în Biserică, nu ne putem însuși roadele mântuirii noastre obiective în Hristos. Tainele nu sunt decât niște prelungiri vizibile în condițiile noastre pământești a Tainei supreme care este Hristos. Pr. prof. Dumitru Radu spune:”în forme pământești, vizibile pentru noi, Hristos cel prezent sacramentalizează mijlocirea Sa durabilă la Tatăl și împărtășirea efectivă a harului dumnezeiesc necesar mântuirii, prin Duhul Sfânt, în Biserică, prin Sfintele Taine.

Tainele Bisericii sunt deci prelungirea vizibilă, în condiția vieții noastre pământești, a Tainei care unește în sine toate, în care s-a realizat totdeauna întâlnirea mântuitoare a omului cu Dumnezeu, a tainei care unește fără amestec păstrând în existență cele unite și îndumnezeind pe cei uniți în sine, a Tainei originare Hristos. Rostul vieții istorice a mântuitorului Hristos nu era altul decât transformarea roadelor ei în cadrul Bisericii, iar acest lucru s-a făcut sub forma Sfintelor Taine.

Putința referirii Tainelor la Hristos, care se jertfește necontenit, dar în același timp a distincției Euharistiei de toate, e dată în învățătura ortodoxă despre harul ca energie dumnezeiască necreată, ce izvorăște din persoana lui Iisus Hristos, nefiind altceva decât puterea lui însăși, împreună prezentă cu persoana lui.

Energia Lui pe care ne-o împărtășesc Tainele, e energia morții și învierii Lui. În Euharistie însă, nu primim numai energia pornită din umanitatea Domnului, ci însuși izvorul ei, trupul și sângele lui. În general toți care acceptă Tainele ca organe ale harului afirmă că harul din Taine provine din instituirea dumnezeiască și că pentru primirea lor trebuiesc îndeplinite unele condiții pentru ca harul să lucreze spre mântuire.

Aceste condiții sunt:

a) Săvârșirea de către preot sau arhiereu

b) Săvârșirea conform rânduieli stabilite de Biserică

c) Din partea săvârșitorului se cere intenția de a se săvârși ceea ce cere Biserica sau de a se conforma scopului stabilit de Biserică.

Din partea primitorului Tainei se cer de asemenea anumite condiții subiective:

a) să nu existe vreo piedică din cauza vreunui păcat de moarte

b) voință sau dorință și hotărâre de a primi Taina

c) căință și credință în puterea ei.

Toate Tainele se săvârșesc în Sfântă Biserică, trupul tainic al Mântuitorului Hristos. El este Taina Originară și atotcuprinzătoare a mântuirii noastre. Taina Hristos cu actele ei mântuitoare se prelungește în umanitate prin Biserică și Tainele ei.

Biserica este Hristos prelungit și în curs de prelungire în umanitate prin Taine. Biserica este a doua Taină sau mister principal al mântuirii noastre personale, subiective. Se poate spune că Biserica în calitatea ei de sacrament în totalitatea e un rezultat continuu al Tainelor ca acte ce se săvârșesc, pentru că mădularele ei se înnoiesc continuu și-și înnoiesc legătura lor cu Hristos și întreolaltă ca sacrament, ca acte. Biserica plină de puterea divină, trăiește în același timp cu sentimentul divinității care o transcende, pe care o cheamă, spre care năzuiește și se înalță prin fiecare Taină ce o săvârșește.

După învățătura ortodoxă, harul fiind fluidul spiritual al întâlnirii și comuniunii personale mereu noi a lui Hristos cu credinciosul prin Duhul Sfânt, ea permite să se explice îmbinarea continuei împrospături și autodepășiri a Bisericii prin orice act sacramental, prin orice har obținut pe baza unei epicleze, cu faptul că numai în cadrul Bisericii și al rânduielii ei epicletice-sacramentale se poate realiza această întâlnire și stabilirea de comuniune.

Sensul acesta al Tainelor ca acte mijlocitoare de har atât ale Bisericii cât și ale lui Hristos prin Duhul spre împrospătarea unirii lui cu membrii ei ne poate ajuta să înțelegem și succesiunea apostolică a harului preoției și în general a harului tuturor Tainelor, nu ca o curgere orizontală de sine a unui râu de har de-a lungul istoriei Bisericii, în care Dumnezeu nu mai are nici un rol, ci ca un continuu răspuns al lui Dumnezeu la cererea Bisericii, răspuns prin care El însuși își împrospătează pentru persoanele peste care ea cheamă Duhul, aceiași legătură de încuviințare ca și pentru persoanele anterioare, ca să rostească epicleza în numele comunității, și aceeași asigurare că prin epicleza lor va împrospăta totdeauna întâlnirile sale cu mădularele comunității în cadrul ei.

Se poate observa în continuare un raport special al unor Taine cu Biserica, care pe de-o parte arată condiționarea Tainelor de către Biserică, pe de alta condiționarea Bisericii de către Taine.

Astfel prin Taina Botezului crește trupul Tainic al Mântuitorului, se extinde Taina întrupării Cuvântului. Este prima Taină a încorporării omului în Hristos ca mădular al Bisericii și de aceea el este absolut necesar pentru mântuire. Botezul este temeiul celorlalte Taine, el este cel care se oficiază primul. Are mare dar și multă putere și fără de Sfântul Botez, celelalte șase Taine nu poate să-l facă pe om creștin. Această Taină deschide o ușă către viața Bisericii, se întinde și o punte spre o comuniune cu Dumnezeu, Biserica fiind ”casa Dumnezeului celui viu”, motiv pentru care, prin Botez răsare în sufletul credinciosului o adevărată cunoaștere a Lui Dumnezeu. Dar cei ce se zidesc în trupul tainic sau sacrament al Bisericii nu sunt numai botezați, nu are imprimată în ființa lor numai taina sau sacramentul Botezului, ci poartă și pecetea Duhului Sfânt primită prin Taina Sfântului Mir.

Prin această Taină intrăm într-o legătură tainică cu Tatăl dar și cu Fiul, întrucât simțirea noastră de fii față de Tatăl crește din simțirea de Fiu al Tatălui ceresc, al noului Adam cu care ne-am unit la botez, întrucât duhul de fii ni se dă din Hristos și ne adună și mai mult în Hristos, ca să participăm la filiația lui cerească.

Sfânta Euharistie este Taină a iubirii desăvârșite, este misterul prezenței pliromatice a lucrării celei mai profunde a lui Iisus Hristos în Biserică. Ea încheie și hrănește încorporarea omului în Hristos ca mădular al Bisericii. Abia prin ea, după învățătura ortodoxă, se realizează calitatea plenară de creștin al omului. Numai prin Euharistie, care încheie și culminează liturghia cuvântului, Biserica își găsește închegarea ei deplină ca Trup al lui Hristos, sau ca Hristos comunitar-sobornicesc căruia îi este încorporată întreaga umanitate.

În constituirea trupului eclezial și creșterea acestuia în adevăr se realizează prin Sfânta Euharistie, căci pâinea prefăcută este prezența lui Hristos universal, a lui Hristos total.

Harul divin are un rol important prin Taina Pocăinței pentru că prin ea se prelungește întâlnirea fiului rătăcit cu Tatăl Ceresc în Hristos care se iartă păcatele prin harul Duhului Sfânt împărtășit în Biserică. De harul Tainei Nunții, se poate bucura bărbatul și femeia, numai prin comunicare unuia cu altul. Prin harul nunții comuniunea familiei creștine este înălțată într-un anume sens la rangul comuniunii ecleziale, iar comuniunea eclezială este ajutată să se realizeze prin familii care sunt și un model concret al comuniunii bisericești.

Taina Sfintei Preoții, are o importanță deosebită pentru că fără ”ea nu se poate vorbi de Biserică”. Preoția sau Hirotonia este Taina prin care, prin punerea mâinilor episcopului și prin rugăciune, harul divin se coboară peste un candidat. El are puterea prin acest har de a sfinți toate celelalte Taine. Sfântul Maslu.are în vedere însănătoșirea credinciosului cu Dumnezeu în comuniunea Bisericii. Această Taină apare ca o Taină complementară a Pocăinței sau Mărturisirii prin harul ei se vindecă toată boala și neputința și vine de la Hristos însuși.

Biserica și Tainele au izvorât pe cruce din coasta împunsă a lui Hristos, iar puterea lor în umanitate își are sursa în învierea lui Hristos. Tainele Bisericii se articulează direct în Taina Hristos prin Biserică, ca extensiune, prelungire și mediu de iradiere a Tainei originare Hristos.

Prin Taine se realizează, se menține și crește Biserica în calitatea ei de sacrament, iar acestea sunt posibile pentru că Biserica însăși este sacramentală în totalitatea ei, manifestându-și sacramentalitatea prin acte sacramentale, Tainele. Experiența duhovnicească ni se face accesibilă prin Sfintele Taine, prin plasarea noastră în atmosfera de rugăciune, de laudă a lui Hristos, de liturghie în care au fost Apostolii cu comunitățile de la început.

Legătura strânsă de circumscriere și condiționare reciprocă dintre Biserică și Taine se arată mai întâi prin aceea că Biserica este un rezultat continuu al sacramentelor prin care se înfăptuiește încorporarea oamenilor în Hristos și extinderea comunitar-sobornicească a lui Hristos în ei. Biserica nu este numai rezultatul continuu al sacramentelor, ci și condiția tuturor celor șapte Taine.

În concluzie putem spune că Sfintele Taine sunt mijloace ale harului lui Hristos care ni se dă prin Biserică prin Duhul Sfânt. Fiecare Taină ne împărtășește harul ei și ne ajută să ne încorporăm în Biserică cea care este păstrătoarea și transmițătoarea harului. Așadar, Hristos – Biserică- Duhul Sfânt, oferă omului posibilitatea prin har de a se ridica la înălțimea cea dintâi și de a participa prin iubirea în Hristos la iubirea trinitară.

Biserica este, deci, misterul vast sau Taina generală în care trăiește și lucrează în chip nevăzut Hristos Însuși, pe Care ea Îl experiază prin lucrările Duhului Sfânt. Tainele, în schimb, sunt actele parțiale prin care se oferă fiecăruia în mod personal, viața dumnezeiască a lui Hristos din Biserică. De aceea, prin Taine crește și se hrănește Biserica.

CAP IV

TERMENII MATERIE ȘI FORMĂ ÎN LEGĂTURĂ CU ASPECTUL EXTERIOR AL TAINELOR

Fiecare Taină în parte prezintă o parte sau un act văzut. Actul văzut este prelungirea pe planul văzut al unei mișcări nevăzute, asemenea valului pe care îl produce la suprafața apei mișcarea peștelui din ea, val în care intrând cineva, e angajat în aceeași mișcare pe care o face peștele. Aproape totdeauna gestul mic, schițat de noi la suprafață, are rădăcini sau repercursiuni cu mult mai ample în toată ființa noastră adâncă. Aproape nici un gest de la suprafață nu aparține numai regiunii de suprafață.

În această formă sau act vizibil al Tainei este prezentă Biserica cu credința și lucrarea ei sacramentală, datorită lui Hristos care a instituit și Biserica și Tainele ca lucrări teandrice, prezentând deci nu numai o parte internă ci și una vizibilă care semnifică, cuprinde și comunică o lucrare dumnezeiască nevăzută. Așadar în orice Sfântă Taină se deosebesc două părți esențiale: materia și forma.

Materia sau elementul cum se numea în timpul patristic, este un lucru sau o lucrare ce cade sub simțuri, prin care se împărtășește primitorului într-o formă sensibilă harul sfințitor.

Forma sau cuvântul cum i se zicea în vechimea creștină, sunt cuvintele pe care le rostește săvârșitorul Sfintei Taine în legătură cu îndeplinirea lucrării care constituie materia Sfintelor Taine, prin care se lămurește caracterul simbolic al acelei lucrări și se împărtășește puterea harică.

Necesitatea acestor două părți constitutive ale oricărei Sfinte Taine și raportul dintre ele le-a exprimat foarte bine Fericitul Augustin: Accedit verbum ad elementum et fit sacramentur.

Fără materie și formă –la care Biserica noastră și cea romano-catolică au stabilit, că mai trebuie săvârșitor canonic-nu pot fi Sfinte Taine. Pentru săvârșirea Sfintei Taine se cer trei lucruri, așa cum susține Mărturisirea Ortodoxă: ”întâi materia potrivită care este apa la Botez; pâinea și vinul la Euharistie; untdelemnul și altele după natura Tainei. Al doilea, preotul hirotonit canonic sau episcopul. Al treilea, chemarea Sfântului Duh și formula cuvintelor prin care preotul sfințește Taina cu puterea Sfântului Duh și cu gândul hotărât de a o sfinți”

Atât materia cât și forma variază-cum se vede din însuși mărturisirea ortodoxă-de la o Sfântă Taină la alta și ele au fost rânduite de însuși Mântuitorul, ca și Sfintele Taine transmise Bisericii prin Sfinții Apostoli.

Dovadă pentru aceasta avem faptul că toate Tainele s-au săvârșit din cea mai adâncă vechime bisericească în aceeași formă și cu aceeași materie cu care se săvârșesc și astăzi în Biserica noastră Ortodoxă, fără ca istoria să ne arate că acestea au fost stabilite de vreun Sinod Ecumenic sau de vreun părinte bisericesc. De altfel dacă ele n-ar fi așezate de Însuși Mântuitorul, ar fi interioare sacramentelor Legii Vechi, care au fost așezate de-a dreptul de Însuși Dumnezeu în toate amănuntele lor.

Dar cum ele au întemeietor și săvârșitor pe Iisus Hristos, Tainele sunt mai presus de Legea Veche deoarece prin ele ni se împărtășește Harul divin. Stabilirea și unirea într-un întreg într-un act eclezial vizibil, tuturor elementelor care constituie forma și materia sau într-un cuvânt actul vizibil al Tainei, aparțin Bisericii, datând într-o formă concentrată încă din perioada apostolică a acesteia.

În cele ce urmează vom prezenta materia și forma fiecărei Taine în parte, valoarea acestora și importanța lor pentru creștini.

Taina Sfântului Botez, este Taina care introduce pe om în Biserică printr-un anumit ritual specific. Prin Taina Botezului, instituită de Mântuitorul, omul care crede în Hristos se renaște din apă și din Duh la viața cea adevărată în Hristos și devine membru al Bisericii. Taina se săvârșește prin întreita scufundare a celui ce se botează, în apă, în numele Sfintei Treimi.

Materia este apa naturală. Mărturisirea Ortodoxă spune că „Apa trebuie să fie curată, neamestecată cu vreo altă materie, neprefăcută prin vreun meșteșug, nici să nu se întrebuințeze în locul ei alt lichid”. Că apa și nu alt element este materia acestei Sfinte Taine, rezultă limpede din cuvintele Mântuitorului:” De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția Lui Dumnezeu” (In.III,5). Cu apă boteza și Sfântul Ioan Botezătorul, cu apă a fost botezat și Mântuitorul, cu apă au fost botezați și Sfinții Apostoli. De aceea a rămas tradiția în Biserica creștină, ca botezul să se facă numai cu apă.

Sfântul Vasile cel Mare spune, că Botezul își propune un scop îndoit:de a nimici trupul păcatului, ca să nu mai dea roadele morții și de-l face să viețuiască prin Duhul Sfânt și să aducă roadele sfințeniei. Apa închipuiește dar moartea, pentru că primește trupul în ea ca într-un mormânt, iar Duhul împărtășește puterea de viață, reânoindu-se sufletele și făcându-le să treacă de la paliditatea de moarte a păcatului la viața din început. Apa este, așadar, cea în care se scufundă trupul, ca să se spele tot păcatul trupesc. Se îngroapă în ea toată fărădelegea.

Chipul în care se folosește apa la botez este cufundarea în ea de trei ori a celui ce se botează. Botezul trebuie să se săvârșească prin cufundare mai întâi, pentru că aceasta o impune însăși însemnarea cuvântului în grecește despre Botez. Această Taină este asemănată de Sfântul Apostol Pavel cu o baie (Efes.V,26;Tit.III,5) și cu mormântul Domnului, în care cel ce se botează se îngroapă împreună cu El, ca să se scoale împreună cu el la o viață nouă (Colos.II,13); iar Sfântul Apostol Petru îl aseamănă cu potopul (I Petru III,19-21).

Toate aceste numiri și asemănări nu s-ar potrivi pentru Botez, dacă el nu s-ar face prin cufundare. Cufundarea trebuie să se facă de trei ori, pentru că botezul se săvârșește în numele persoanelor Sfintei Treimi, și pentru că el inchipuiește moartea, înmormântarea și învierea Domnului, precum și șederea lui în mormânt de trei zile.

Forma, sunt cuvintele. ”Se botează robul lui Dumnezeu (N) în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Acest lucru se datorează faptului că Mântuitorul când i-a trimis la propovăduire (Mt. XXVII, 19-20), le-a spus să boteze în Numele Sfintei Treimi. În acest fel a procedat și Biserica așa cum mărturisesc părinții și scriitorii bisericești: ”Iisus Hristos a poruncit ucenicilor săi să boteze în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, iar nu numai în numele unuia. De aceea nu suntem cufundați odată ci de trei ori în numele celor trei Persoane”-Tertulian. Prin materia și prin forma Botezului celui botezat, i se iartă păcatele (păcatul strămoșesc, sau păcatele personale), și i se împărtășește harul dumnezeiesc, care îl îndreaptă, îl sfințește și-l renaște la o nouă viață. Sfântul Chiril al Ierusalimului, spune că prin Taina Botezului, cel botezat se dezbracă de omul cel vechi împreună cu toate faptele lui.

Împărtășirea omului de harul dumnezeiesc prin botez ne-o arată și Sfântul Apostlol Pavel: ”El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belșug, prin Iisus Hristos, Mântuitorului nostru.(Tit,III, 5-6).

Taina Ungerii cu Sfântul Mir sau Mirungerea, este Taina prin care noul botezat, îndată după botez, primește harul Sfântului Duh spre a se întări și spori în noua viață dobândită prin botez. Acest efect al Tainei îl arată și numirile de „pecete” și „întărire.”(II Cor. I,21-22; Efes.IV,30). Raportul dintre efectele acestei Taine și ale celui ale botezului este asemănător celui dintre creșterea trupească și naștere.

Materia acestei sfinte Taine este mirul, care ține și locul punerii mâinilor. Sfântul Mir care se întrebuințează la această sfântă Taină se prepară din untdelemn, din vin și treizeci și cinci de feluri de aromate și potrivit hotărârii sinodului din Cartagina-418- (can. 6 ), se sfințește numai de episcopi. Aceasta se face în Joia patimilor, după ce trei zile s-a fiert în Altar, în timp ce se citește necontenit Sfânta Evanghelie. Amestecul de untdelemn, de vin și de atât de multe aromate închipuiește bogăția și diversitatea darurilor Sfântului Duh, care se împărtășesc prin Sfânta Taină a Mirungerii.

Forma acestei Sfinte Taine este ungerea, în chipul crucii, cu Sfântul Mir, a frunții a ochilor, a nasului, gurii, urechilor, pieptului, spatelui, mâinilor, picioarelor, adică a organelor simțurilor și a părților mai însemnate ale trupului celui botezat și rostirea cuvintelor: ”Pecetea darului Duhului Sfânt.” Acest ritual al mirungerii se găsește de-a lungul timpului, fiind practicată de către Sfinții Părinți.

Pecetluirea în Sfântul Duh este o imprimare a lui Hristos peste cel miruit. Prin pecetluirea în Duhul Sfânt, se poate spune că o întâlnire intimă a credincioșilor cu Hristos și cu o închegare și mai strânsă a lor în trupul tainic al Lui. Căci Duhul Sfânt dăruit lor înseamnă în același timp o intensificare a prezenței lui Hristos în ei, așa cum botezul n-a fost numai o lucrare a lui Hristos ci și a Duhului Sfânt. Așadar sub forma untdelemnului și prin rostirea formulei” pecetea Darului Duhului Sfânt”, în credincios sunt cuprinse potențial toate darurile care întăresc însușirile potențiale nesfârșit de variate ale credincioșilor Bisericii pentru a se dezvolta în tot atâtea slujiri în favoarea comunității bisericești și spre folosul reciproc. Așadar, harul primit prin Taina Sfântului Mir este necesar creșterii și desăvârșirii moral-spirituale ale celui renăscut prin botez, fapt pentru care unii sfinți părinți bisericești, ca bunăoară Chiril al Ierusalimului, spun că după primirea sfântului Mir, noul botezat e vrednic să poarte numele de creștin. Nicolae Cabasila spune că prin Taina Sfântului Mir, se pun în lucrare puterile date omului prin botez.

Astfel Mirungerea naște supunere deplină față de Dumnezeu dar și înzestrează cu putere de sus, transfigurând pe cel ce o primește în „om apostolic”, prin care în lunea întreagă, toate neamurile, urmează să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și voia Sa mântuitoare.

Taina Euharistiei. Adevărata unificare întru noi și Hristos se realitează prin această Taină. Sfânta Euharistie este Taina prin care, sub forma pâinii și a vinului creștinul se împărtășește cu Însuși Trupul și Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor, la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie. Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creștinul primește numai harul divin, prin Sfânta Euharistie, el se împărtășește cu însuși izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.

Materia Sfintei Euharisti este pâinea și vinul, ca produse specifice ale priceperii omenești în materie de hrană. Pâinea trebuie să fie din grâu curat, dospită, cum a fost la Cina cea de Taină, iar vinul să fie curat, din trupuri (rodul viței), indiferent de culoare, amestecat cu puțină apă (care s-a turnat în potir la proscomidie). Semnificația acestei materii, este că noi afierosim lui Dumnezeu aceste daruri ca pe o pârgă a vieții noastre pământești, fiindcă ele constituie hrana și băutura prin care se întreține și se simbolizează prin excelență viața noastră trupească.

Forma Sfintei Euharisti este rugăciunea, epicleza, de invocare a Duhului Sfânt pentru a sfinți materia-pâinea și vinul. Epicleza constituie momentul central al jertfei euharistice: în câteva cuvinte exprimă la un loc esențial miracolului euharistic: coborârea Duhului peste Biserică și peste darurile puse înainte și transformarea lor în trupul și Sângele lui Hristos. Epicleza euharistică este cincizecimea euharistică, subliniată și mai apoi prin ritul turnării apei călduțe în potir, după introducerea în potir a părticelei Iis odată cu rostirea cuvintelor: ”Plinirea potirului credinței Sfântului Duh”, aceasta, căldura, fiind însoțită de cuvintele: ”Căldura credinței pline de Duhul Sfânt.Amin. ”Și aceasta are loc înainte de împărtășire.

Hristos-Cuvântul pronunță cuvintele de instituire: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” și „beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. XVI, 26-28) și epicleza, prin Hristos, cere Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt să se pogoare asupra Darurilor și Bisericii, prefăcând Darurile. Epicleza este a Bisericii întregi, dar rostită de episcop sau de preot, ca punct de convergență, consistent, indicat de sus de către Hristos însuși și împuternicit prin Duhul Lui, dar pentru comunitate și în comunitatea eclezială.

Minunea față de substanță, pentru că înainte de sfințire cele puse înainte cu substanța pâinii și a vinului, iar după sfințire sunt Trupul și Sângele lui Hristos cel îndumnezeit., este minunea față de cantitate pentru că acel trup al lui Hristos are trupul cu toate membrele dar nu are întindere exterioară față de el și se găsește în fiecare părticică întreg în același chip în care soarele e întreg în fiecare din bucățile unei oglinzi ce s-a tăiat.

În Didahia, referitor la Sfânta Euharistie, se spune: ”Cum această pâine era răspândită pe munți și adunată a devenit una, astfel să fie adunată și Biserica Ta, de la marginile pământului și Împărăția Ta…Adu-ți aminte Doamne de Biserica Ta…și adun-o din cele patru vânturi, sfințită în împărăția Ta”. Euharistia prin speciile sale de pâine și vin, simbolizează unitatea Bisericii. Fiind Trupul și Sângele lui Hristos, pline de Duhul Lui, care este Duhul comuniunii, Euharistia realizează comuniunea și unitatea eclezială a tuturor mădularelor lui Hristos dar toți cei botezați și pecetluiți de Hristos în Duhul și prelungește pe Hristos cel comunitar și sobornicesc în fiecare mădular al Trupului Său.

Sfântul Apostol Pavel spune la I Cor. X,16-17 „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu Sângele Lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine”

Euharistia realizează unificarea noastră sobornicească cu Hristos, face din noi, Biserica sau Trupul Lui extins în umanitatea răscumpărată, întinzându-se și cuprinzând veacurile și spațiile. Este o unificare personală, care nu numai că ne menține ca existențe personale, responsabile în fața Lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie, cât și pentru mântuirea celor împreună cu noi frați în Hristos, ci ne dă posibilitatea creșterii continue. Numai această unificare personală constituie pe cei botezați și pecetluiți de către Duhul ca Biserică sau trup al lui Hristos.

Această unificare între persoane poate spori continuu sau poate slăbi și trebuie refăcută. De aceea ne împărtășim deseori cu Hristos. Prin unificarea aceasta, Hristos ne imprimă până în carnea și sângele nostru, producându-se o adevărată comuniune de carne și de sânge purificată și penetrată de Duhul.

În concluzie putem spune, că Taina Sfintei Euharisti, este Taina și jertfa dragostei desăvârșite a lui Hristos față de Biserică a cărei unitate ființială și energetică izvorăște din ea. Ca sacrament și jertfă, Euharistia ne atrage spre Hristos și se unește și între noi pentru noul și eternul Eom al theosis-ului teandric și epectazic a cărui infrastructură este iubirea, fiindcă „Dumnezeu este iubire” și omul, pentru a deveni „Dumnezeu după har”, trebuie să devină și el iubire. Această iubire îndumnezeitoare curge din sfânta Taină și jertfă a Euharistiei.

Taina Mărturisirii sau Pocăinței. Dar dacă Euharistia pentru credinciosul începător e treapta a treia față de Botez și ungerea cu sfântul Mir, ulterior, întrucât condiția lui pământească îi răcește adeseori legătura lui cu Hristos realizată prin Botez și Ungerea cu Sfântul Mir (sau prin alte împărtășanii), trebuie să se restabilească în starea obținută de el prin acelea, ca să se poată înălța cu vrednicie la unirea euharistică cu Hristos. La aceasta servește Taina Pocăinței. De aceea Pocăința este numită de sfinții părinți un alt botez, un botez care șterge păcatele personale, cum Botezul propriu-zis șterge pe cel ereditar. Precum păcatul ereditar face pe cineva inapt pentru unirea euharistică cu Domnul, așa îl fac inapt păcatele personale.

Pocăința este Taina prin care creștinul căindu-se de păcatele săvârșite și mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primește de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reașezat în starea harică din care căzuse datorită lor. Creștinul botezat ,încorporat în Hristos și în Biserică, dacă rupe prin păcat legătura cu viața supranaturală, care îl unește cu Hristos și cu Biserica Lui, dă păcatului său un dublu caracter: separație de Hristos-Capul; separație de întregul Trup al lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel cere credincioșilor, adică celor care s-au unit cu Hristos în Botez și Euharistie să ducă o viață nouă, după cerințele însăși ale Botezului lor, ca făpturi noi în Hristos.

Materia acestei Taine nu este ceva care cade sub simțuri, dar totuși este ceva pozitiv și anume mărturisirea păcatelor de către credincios în fața duhovnicului. Materia mărturisirii este dictată de starea sufletească specială a subiectului tainei, adică a penitentului. Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârșite în intervalul, ce s-a scurs de la ultima spovedanie.

Forma acestei Taine este formula de dezlegare rostită de preot care este următoarea: ”Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos , cu darul și cu îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (sau fiică)…și să-ți lase toate păcatele. Și eu nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, se oferă iertarea păcatelor celui ce s-a pocăit și reașezarea lui în starea harică din care căzuseră datorită săvârșirii acestora.Sfântul Apostol Ioan spune în această privință: ”Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată dreptatea. (I Ioan I,9).

Taina Preoției este acea Taină , care, prin punerea mâinilor și prin rugăciunea arhiereului împătrășește persoanelor anume pregătite harul dumnezeiesc și împuternicirea de a învăța cuvântul Lui Dumnezeu, a săvârși sfintele Taine și a conduce turma cuvântătoare, în măsura în care le dă dreptul treapta ierarhică ce li se conferă prin hirotonire. Hirotonirea are ca aspect dominant caracterul ecleziologic. Acest drept și putere le primește în mod deplin prin hirotonie numai episcopul, pe când preotul este numai un delegat al episcopului și nu poate săvârși hirotonia, sfințirea mirului și antimisului, iar diaconul este numai ajutorul preotului și al episcopului, neputând săvârși nici o sfântă Taină.

Materia acestei Sfinte Taine este punerea mâinilor episcopului pe capul celui ce se hirotonește. Această practică o aflăm în timpul Sfinților Apostoli care au rânduit episcopi, preoți și diaconi prin punerea mâinilor (I Tim.IV,14; II Tim V, 22; Fp.Ap. VI,6). Părinții și scriitorii bisericești, ca și sinoadele ecumenice și locale se slujesc totdeauna de termenul punerii mâinilor spre a designa această Sfântă Taină și în cărțile de ritual se prescrie punerea mâinilor episcopului asupra celui ce se hirotonește.

Forma Tainei preoției sunt cuvintele rugăciunii rostite de arhiereul liturghisitor, pentru chemarea Sfântului Duh asupra celui ce se hirotonește, și cu care însoțește punerea mâinilor. Această rugăciune este: ”Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele ce le lipsesc le plinește, hirotonește pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon (sau diacon în preot, ori preot în arhiereu) .Să ne rugăm dar pentru el, ca să vină asupră-i harul Sfântului Duh.”

Astfel preotul și episcopul reprezintă comunitatea întreagă, dar nu rupt de comunitate , ci ca un fel de cap, care are în unire organică cu sine comunitatea. El este purtătorul de cuvânt a ceea ce trăiește întreg corpul însuși și a ceea ce trăiește el însuși în corp, împreună cu corpul. Aceasta se vede mai întâi în rugăciune în invocarea Duhului Sfânt și în aducerea jertfei, și în faptul că prin aceste acte ale lor coboară harul Tainelor în Biserică în credincioși, se săvârșește jertfa euharistică, pentru a se dărui Bisericii și credincioșilor cu toate binefacerile legate de ea. Harul ce se împărtășește prin hirotonire, leagă pentru totdeauna de preoție pe cel hirotonit, așa că această sfântă Taină nu numai că nu se repetă, ci nici nu se poate șterge sau pierde vreodată, încât cel ce a fost hirotonit nu mai poate deveni laic. El poate fi oprit de le exercitarea sau practicare îndatoririlor preoțești, dar preoția nu i se poate lua sub nici o formă.

Taina Nunții este Taina prin care un bărbat și o femeie care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună toată viața lor, în scopul de a se ajuta reciproc, a naște și crește copii și a se feri de desfrânare, primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea scopului ei. Taina Nunții se administrează, de obicei, tinerilor care hotărăsc să-și întemeieze o familie, dar și persoanelor mai în vârstă.

Materia acestei Sfinte Taine nu este ceva ce cade sub simțiri, totuși este ceva pozitiv și anume, declarațiunea solemnă a mirelui și a miresei înaintea preotului, că se hotărăsc de bună voie și că vor îndeplini, toate datoriile ce decurg din contractarea căsătoriei creștinești.

Forma Tainei Căsătoriei sunt cuvintele de binecuvântare cu care preotul însoțește punerea cununiilor pe capul celor ce se căsătoresc și care pentru miri sunt acestea:”Se cunună robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” Acestea sunt repetate de câte trei ori, ca și rugăciunea ce se rostește îndată după aceasta: ”Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă și cu cinste încununează-i.”

Harul ce se împărtășește prin această Taină este necesar pentru transformarea dragostei firești dintre cei doi soți într-o dragoste a spiritului desăvârșită, pentru menținerea bunei înțelegeri dintre ei și ajutorare reciprocă, spre a putea suporta împreună cu curaj și răbdare și a birui toate greutățile inerente vieții de familie, dar și pentru a se împărtăși împreună de toate bucuriile acestea.

Prin acest har al acestei sfinte Taine, transformarea legăturii dintre cei doi este asemănătoare celei dintre Hristos și Biserică, așa cum ne arată Sfântul Apostol Pavel la Epistola către Efeseni (V,32) „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.”

Taina Sfântului Maslu. Prin această Sfântă Taină a căinței, creștinul se vindecă de bolile sufletești, adică de păcat și de urmările lui Dumnezeu, însă în nemărginita Sa bunătate și iubire de oameni, a dat Bisericii Sale un mijloc prin care să se vindece și suferințele trupești odată cu cele sufletești.

Acest mijloc este Sfântul Maslu .Sfântul Maslu este dar acea sfântă Taină, în care, prin ungerea cu untdelemn sfințit a trupului celor bolnavi și prin rugăciunile preoților, se dobândește iertarea păcatelor și vindecarea trupească.

Materia Sfântului Maslu este untdelemnul sfințit de preoții care săvârșesc această sfântă Taină și în momentul când o săvârșesc.

Forma acestei Sfinte Taine este rugăciunea rostită de șapte ori de preoți și ungerea așijderea de șapte ori a părților trupului bolnavului, prescrise de ritual. Rugăciunea sună astfel: ”Părinte sfinte, doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel ce ai trimis pe unul născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala și din moarte să izbăvească, tămăduiește pe robul tău (N) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins și-l fă să vieze cu darul Hristosului Tău, pentru rugăciunile prea curatei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria…” iar ungerea se face: la frunte, la nas, la obraz, la gură la piept și la mâini, pe ambele părți.

Privită prin prisma aparenței eclesiale și prin efectele ei, Taina Maslului apare ca o Taină complementară a Pocăinței, așa cum Taina Mirungerii, este într-un anume fel, complementară Botezului. Ca relație personală harică cu Hristos a celui bolnav, Taina Maslului, este o Taină în sensul deplin al cuvântului și anume una din cele șapte Taine ale Bisericii.

Prin această Taină, Biserica ajută pe credincioși să se comporte ca membrii ai Trupului Domnului și în situația de bolnavi. Din Hristos Cel răstignit, primitorii Tainei iau puterea să-și poarte și ei crucea suferințelor lor trupești cu răbdarea ușurată de bucuria învierii lui Hristos, care îi va învia și pe ei.

Răbdarea bărbătească susținută de nădejdea învierii mobilizează forțele trupului care, ajutate de harul de sus, pot să aducă sănătate, sau dacă voia lui Dumnezeu este alta, îi dă bolnavului liniște și împăcare în fața obștescului sfârșit.

De menționat că forma sau cuvintele ce se rostesc la săvârșirea Sfintelor Taine nu sunt explicative sau ceva ocazional, ori un fel de predică, cum susțin protestanții, ci sunt cuvinte de consacrare, adică prin ele se sfințește materia Sfintelor Taine și se împărtășește harul dumnezeiesc. Biserica este o comuniune prin Taine, se întemeiază pe ele, este circumscrisă de Taine, dar ea este, de asemenea, săvârșitorul lor.

Deci Tainele aparțin Bisericii ca acte ale ei, sau mai exact ca acte ale capului lui Hristos. Hristos, este săvârșitorul suprem al tuturor sfintelor Taine, prin Duhul lui în Biserică.

Condiția obiectivă a Tainelor este credința Bisericii, Revelația dumnezeiască, care este adevărul dumnezeiesc încredințat ei de Hristos spre propovăduire, păstrare și apărare. Celor ce nu-l cunosc pe Hristos li se predică întâi, apoi sunt puși în comuniune cu El prin Sfintele Taine, și li se predică continuu pentru a fi ajutați să crească în Hristos și pe noi trepte de comuniune cu El să ajungă prin alte împărtășiri cu El.

Comuniunea cu Hristos în Taine și mărturisirea învățăturii drepte a Bisericii stau într-o relație strânsă, organică, dat fiind faptul că învățătura dreaptă, exprimă, în plinătatea ei, și comunicarea cu Hristos.

Comuniunea euharistică înseamnă primirea lui Hristos întreg, cuvântului Tatălui întrupat și Mielul care se jertfește continuu în Biserica Sa pentru a atrage pe toți în starea Lui de jertfă și înviere în fața Tatălui, murind și înviind tainic cu El.

CAP. V

TERMENUL EX-OPERE OPERATO

În ce privește lucrarea Tainelor, nici o mărturisire care acceptă Tainele ca organe ale harului, n-a pus la îndoială, vreodată, conținutul lor real. În unanimitate, toate învață că harul din Taine provine din instituirea dumnezeiască (ex divina institutione), adică, de la întemeietorul lor, Iisus Hristos.

Săvârșirea unei Taine implică o oarecare pregătire prealabilă, chiar și sumară, spirituală și fizică a săvârșitorului. El îmbracă anumite veșminte sfinte și folosește anumite obiecte sfinte, subliniindu-se prin aceasta că el s-a separat astfel de viața obișnuită și că este pregătit pentru lucrarea sfântă a Tainei.

Nu orice credincios săvârșește Tainele, cum cred protestanții care resping preoția, ci numai episcopul sau preotul. Dispoziția religioasă și calitatea morală a acestora nu exercită nici o influență asupra validității Tainelor. În primul rând cel ce săvârșește Sfintele Taine nu este preotul, ci întemeietorul lor, Iisus Hristos, care rămâne în trupul său tainic, în Biserică, tocmai întrucât își activează puterea Sa răscumpărătoare. Preotul este numai instrumentul, prin care puterea dumnezeiască înfăptuiește în chip nevăzut Sfânta Taină.

Sfânta Scriptură nu s-a exprimat ce-i drept, categoric privitor la lucrul acesta, dar Biserica a dezaprobat totdeauna condiționarea valorii actului sacramentului de credința personală și de sfințenia preotului slujitor, cum susțineau în vechime donatiștii, iar în evul mediu multe și diferite erezii.

Apoi dacă validitatea Tainelor ar depinde de credința și de moralitatea preotului, îndreptarea și sfințirea realizată prin ele ar fi ceva îndoielnic și nesigur și în genere s-ar primejdui existența Bisericii ca societate văzută. Pe lângă această intenție de a celebra Sfintele Taine și pregătirea duhovnicească (pentru Sfânta Liturghie și Euharistie), sau sumară fizică și spirituală (pentru celelalte Taine și ierurgii), pentru o celebrare validă a Tainei, preotul trebuie să observe ritul Tainei și să rostească cu cucernicie cuvintele și rugăciunile, și cu toată atenția și corect formula Tainei, pe care Biserica le-a consacrat, nu pentru că ele lucrează „ca un instrument magic operând în mod simplu prin silabe și gesturi naturale”, ci pentru că ele exprimă credința și gândirea Bisericii și dau ceremoniei săvârșite caracterul a ceea ce biserica celebrează și caută să redea prin Taina celebrată.”

Fiind vorba însă de modul lucrării lor, adică de aplicarea harului din Taine la om, întrucât, în mod deosebit se definește dispoziția sufletească a preoților, care săvârșesc Tainele, și a credincioșilor, care se apropie de ele, s-au certat, destul, Protestanții cu Apusenii și chiar s-au anatematizat unii pe alții, cu toate că, în fond, cearta lor s-a dovedit, în urmă, a fi logomahie zadarnică, deoarece și unii și alții, în esență, acceptă aceeași învățătură.

Ca și Biserica Ortodoxă, Apusenii și Protestanții întemeiază caracterul esențial al Tainelor, în mod clar, pe instituirea lor de către întemeietorul lor, Iisus Hristos.

Ei cer , de la cei ce se apropie de ele, pregătirea cuvenită, nu pentru a se putea săvâtși Taina, care se săvârșește din rânduiala dumnezeiască, ci pentru ca harul ei dumnezeiesc să lucreze spre mântuire.

Dacă apusenii acceptă că Tainele lucrează prin însăși săvârșirea lor, ex opere operato, și consideră condiție necesară a acțiunii lor acel non ponere obicem, adică, să nu intervină vreo piedică, din cauza unui păcat de moarte, iar protestanții scot în evidență credința, aceasta nu poate să constituie o deosebire serioasă și să dea, cum a dat, prilej de anatematizări reciproce, deoarece astăzi, Biserica apuseană, prin ex opere operato, nu exclude orice condiție subiectivă, iar prin non ponere obicem nu înțelege ce înțelegea Duns Scotus, cel dintâi care s-a folosit de această expresie augustiniană.

În ce privește Biserica Ortodoxă, este cu totul lipsită de temei disputa teoligilor protestanți, dintre care, unii, pe baza Catehismului lui Platon, socotesc că Biserica Ortodoxă respinge formula ex opere operato, acceptând credința în același fel cu protestanții, în timp ce Hofmann, dimpotrivă, afirmă că Biserica Ortodoxă nu acceptă necesitatea credinței la Taine.

Desigur, Mărturisirile de credință (Cărțile Simbolice) ale Bisericii Ortodoxe nu întrebuințează termenul ex opere operato, pe care l-au formulat teologii romano-catolici pentru a defini raportul Tainelor Noului Testament cu jertfele și purificările Vechiului Testament, susținând că acestea lucrează din credința în viitoarea răscumpărare, prin Hristos, și din dragostea celor ce le săvârșesc (ex opere operantis), iar celelalte, ex opere operato, adică, prin însăși săvârșirea lor, după rânduiala dumnezeiască, dar aceste mărturisiri de credință nu resping noțiunea înaltă a acestui ex opere operato, ci învață că Tainele lucrează din necesitate.

Patriarhul Ieremia al II-lea apreciază că este de acord cu art. VIII al Confesiunei Augustane, după care, calitatea morală a săvârșitotului Tainei nu atinge ființa Tainei în sine, deși concepția protestantă respinge principiul că Tainele transmit harul „ex opere operato”, susținând că ele rămân simple semne goale, dacă nu se adaugă credința care să creadă și să primească făgăduințele pe care le arată, față de care Patriarhul, arată că Tainele săvârșite de slijitorii nevrednici transmit harul sfințitor celor ce se împărtășesc de ele întrucât adevăratul săvârșitor al lor este însuși Dumnezeu, preotul fiind numai un mandatar sau instrument al Lui.

După învățătura Ortodoxă, adevăratul săvârșitor al Tainelor este Întemeietorul lor Iisus Hristos, care își continuă lucrarea mântuitoare în Biserică, prin Sfântul Duh.

Sfinții Apostoli se consideră numai iconomi sau ispravnici ai sfintelor Taine (I Cor IV,1; I Petru IV,10). Dreptul și puterea de a săvârși Sfintele Taine le-a dat Mântuitorul Apostolilor și urmașilor lor , episcopii și preoții iar nu oricărui credincios .

Având pe Hristos supremul lor săvârșitor sau ministru în Duhul Sfânt, prin mâinile episcopului sau preotului în Biserică, Tainele ne împărtășesc harul dumnezeiesc ex opere operato. Negativ, acest ex opere operato sacramental înseamnă că harul împărtășit prin Taine nu este dependent de sfințenia săvârșitorului și nici condiționat de credința și meritul primitorului. Pozitiv, ex opere operato înseamnă că Taina este un act și o prelungire a lui Hristos în noi prin harul Duhului care ni se împărtășește.

Ex opere operato subliniază credința în Biserică, ca Taină sau sacrament a mântuirii noastre și în Taine ca lucrări dumnezeiești instituite de Hristos. Altfel spus, Biserica și Tainele sunt un dar divin, revelat și necesar mântuirii. Tainele au o expresie sau formă eclezială. Sub vălul lor eclezial, Tainele sunt misterul însuși al lui Hristos, în forma aplicată a cultului și ele comunică sau împărtășesc, în mod infailibil, adică ex opere operato, harul dumnezeiesc, datorită Duhului Sfânt care este totdeauna prezent în Hristos și vine odată cu Hristos. Deci, prin aspectul lor determinat și indicat de semnul exterior, Tainele sunt misterul sacramental al Paștilor și al Cincizecimii, adresându-se în mod personal prin și în Biserică subiectului primitor.

Prin ex opere operato se subliniază atât realitatea Tainelor ca acte ecleziale care împărtășesc sau comunică harul dumnezeiesc celor ce le primesc în comunitatea Bisericii, cât și profundul lor caracter hristologic și trinitar, evidențiat și mărturisit prin rugăciunile, epiclezele și formulele Tainelor cuprinse în rânduiala fiecăreia.

Sfintele Taine, deci, lucrează în sufletul omului și împărtășesc harul Duhului Sfânt nu numai ex opere operato, ci și ex opere operantis. Amândouă acestea țin de ființa și lucrarea Tainelor și exprimă atât apartenența tainelor la Biserică, cât și manifestarea și lucrarea Bisericii prin Sfintele Taine .Amândouă acestea sunt făcute posibile de Hristos capul Bisericii prin Duhul Său în Biserică.

Desigur ex opere operantis este implicat de ex opere operato pe care-l face evident ex opere operantis.

Acel ex opere operantis are o referire mai largă. El poate privi, în primul rând Biserica, căreia îi sunt date Tainele spre celebrare și creșterea ei proprie prin acestea. Invocarea Duhului Sfânt pentru fiecare Taină în parte este făcută de episcop sau preot în Biserică și împreună cu Biserica. Ministrul trebuie să facă ceea ce face Biserica și el este săvârșitor al Tainelor valide numai întrucât se află în Biserică, exprimând rugăciunea și credința Bisericii. În afara Bisericii nu există Taine ci simple ceremonii goale de conținut.

Dar ex opere operantis privește pe ministrul Tainei, episcopul sau preotul în calitatea lor de iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu în Biserică (I Cor. IV,1; Iacob V,14). În cazul săvârșitorului Tainei ex opere operantis nu poate fi limitată exclusiv la acea intenție interioară de a manifesta și a săvârși ceea ce săvârșește Biserica, sau poate fi limitată la aceasta numai în ceea ce privește validitatea Tainei.

Lucrarea mântuitoare a Tainei în sufletul celui care o primește implică din partea săvârșitorului ceva mai mult: o credință arătată vizibil a lui în Taina respectivă, evlavia și atenția cu care el săvârșește Taina ca slujitor al lui Hristos pus în Bieserică spre sfințirea și mântuirea oamenilor; pregătirea și ținuta fizică și duhovnicească reclamată de fiecare Taină.

Toate acestea sunt cerute săvârșitorului nu pentru realitatea și validitatea Tainelor , ci pentru a nu produce prin lipsa lor ,o îngustare a sensibilității celor care primesc Tainele.

Ex opere operantis poate fi extins și la primitorul Tainei, privind lucrarea mântuitoare a acesteia.

Lucrarea Tainelor este deci reală și se înfăptuiește indiferent de starea morală a săvârșitorului, dar roadele duhovnicești pot să lipsească, dacă lipsește pregătirea celor ce se împărtășesc de sfintele Taine . Și cel vrednic și cel nevrednic se împărtășesc cu adevărat de sfintele Taine, numai că cel dintâi spre mântuire, iar cel de-al doilea spre osândă. Pregătirea pentru primirea Tainelor constă, pe lângă hotărârea de a primi Taina, în credința în caracterul supranatural al Tainei. Desigur că nu credința face eficacitatea Tainelor ci lucrarea harului dumnezeiesc dar lipsa credinței împiedică ivirea roadelor duhovnicești căci harul dumnezeiesc nu lucrează anulând libertatea voinței omenești.

CAP.VI

ÎNVĂȚĂTURA CARACTERULUI INDELEBIL AL TAINELOR

Tainele în general sunt absolut necesare pentru mântuire, odată ce numai prin ele omul se împreunează cu Hristos și se împărtășește de faptele lui mântuitoare, ridicându-și natura lui din păcat și din stricăciune.

Dar, în special, pentru fiecare creștin sunt necesare spre mântuire cele trei Taine ale încorporării în Hristos: Botezul, Mirul și Euharistia. Și cum de obicei ne este om care să nu cadă în păcate este necesar pentru fiecare, dacă trece de vârsta copilăriei, și Taina Pocăinței. Celelalte Taine, mai ales Taina Nunții și a Hirotoniei, îi sunt necesare numai dacă vrea să intre în viața de căsătorie, sau să devină slujitor al Bisericii.

Dintre cele șapte Taine, trei nu se repetă niciodată:Botezul, Mirul și Hirotonia. Repetarea căsătoriei o admite Biserica o dată sau cel mult de două ori, dar ea nu se bucură de această repetare și impune un canon. Propriu-zis, Taine care se pot repeta cât de mult sunt Euharistia, Pocăința și Maslul.

Teologia catolică a construit, iar sinodul din Trident a confirmat ca dogmă pentru explicarea nerepetării celor trei Taine, teoria așa-zisului caracter indelebil, care este adoptată de unii teologi ortodocși .

Conform ei, în cel botezat ,miruit și hirotonit se întipărește, deosebit de harul tainei respective, o pecete, un semn, ce nu se poate șterge, prin care aceia se disting spiritual de alți oameni și se cunosc că au primit acele Taine, chiar dacă au căzut din harul lor, așa cum păstorul imprimă oilor sale un semn, pe care acelea îl păstrează chiar dacă se rătăcesc.

Acest semn dă dreptul la primirea celorlalte Taine. Andrutsos consideră învățătura aceasta lipsită de caracterul unei dogme, întâi pentru că nu se poate înțelege natura acestui caracter și este greu de priceput cum rămâne când harul Tainei respective se pierde și al doilea pentru că nu are temeiuri în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. El admite cel mult ca opinie teologică, pentru a explica nerepetarea celor trei Taine.

Andrutsos susține în continuare că nerepetarea acestor Taine la cei ce rămân în Biserică, se explică, prin faptul că, precum omul nu se poate naște, natural decât o singură dată, tot așa nu se poate naște supranatural, – prin Botez și Mir-decât tot numai odată. Despre hirotonie spune că această Taină nu are motiv să fie repetată.

Orice Taină are lucrare cu efect deplin și perfect, după părerea lui C. Dyobuniotis, și deci nici una nu se mai repetă, în vederea aceluiași efect, care a fost realizat perfect la prima ei împărtășire. Păcatele mărturisite odată, au fost iertate în Taina Pocăinței, încât Taina nu se mai repetă pentru aceleași păcate ci numai dacă s-au ivit alte păcate. Dacă pocăința în general se repetă este din motivul că ea nu se mai dă numai pentru un singur păcat, ci pentru orice fel de păcate ce se ivesc succesiv. Dar Botezul și Mirul legate de el se dau pentru un singur păcat: cel strămoșesc. De aceea, nu se pot ele repeta. Tot de aceea, Dyobuniotis se declară pentru generalizarea practicii Bisericii Ortodoxe Ruse, de a nu repeta Nunta pentru aceiași soți ce revin în căsătorie, și pentru a celei catolice de a nu repeta Maslul la aceeași boală în continuare.

Rezumând aceste concepții, putem vorbi de o apropiere și anume: caracterul cu care rămâne cel botezat e că el poartă urma Botezului și a Mirului pentru vecie, întrucât a fost curățit pentru totdeauna de păcatul strămoșesc, întrucât acest păcat el nu-l mai poate avea. Ceea ce a lucrat harul nu se mai poate șterge de tot, chiar dacă se retrage harul. Această pecete a Duhului este opusul peceții diavolui, cu care se unește omul.

Intervenția directă a Duhului Sfânt, organ al unirii noastre cu Dumnezeu cel întreit, ștergând, din apa Botezului, de pe fața omului amprenta dușmanului, imprimă la rândul său un semn invizibil , îl atinge cu pecete a alegerii. Biserica distinge acest caracter de grația proprie a Botezului, căci aceea poate fi pierdută prin păcat, în vreme ce semnul rămâne neșters. Acest semn tainic care rămâne n-ar fi decât urma lăsată de Duhul, care a lucrat în acest om, ștergându-i păcatul, urma lăsată de evenimentul morții lui Hristos și a nașterii de sus.

Nerepetarea unor Taine indică faptul că ele stabilesc între om și Hristos o relație care nu mai poate dispărea fără urmă. Cine a cunoscut odată un om, nu mai este ca cel care nu l-a cunoscut, chiar dacă încetează relația actuală între el și omul respectiv, relația aceea nu poate să nu fi lăsat în el o urmă. Acești doi oameni nu pot să nu se raporteze unul la altul într-un fel cum nu se raportează celui care nu s-au cunoscut. Cu atât mai puțin, poate dispărea până la urmă relația omului cu Hristos, în mod total.

Prin schismă prin apostasie, sau chiar prin păcatul de moarte, un om cade din relația harică cu Hristos, dar într-o anumită relație tot rămâne. Dacă și păcatul este în general un păcat împotriva lui Dumnezeu și nu-l scoate pe om dintr-o anumită relație greșită cu Dumnezeu se poate spune că schismaticul și apostatul păcătuiesc în mod special împotriva lui Hristos, cum nu păcătuiește omul nebotezat. Revenirea la fidelitate a celui botezat, față de Domnul, trebuie să fie o revenire, nu o angajare ca a unuia ce n-a fost botezat, deci nu mai trebuie îndeplinită o formă nouă.

Botezul și Mirul, pe lângă viața nouă ce o dăruiesc înseamnă așezarea principială a omului în relație cu Hristos. Celelalte Taine dau diferite intensificări și nuanțe ale acestei relații. Acesta este rostul lor, și întrucât aceste intensificări și nuanțări personale pot spori cât mai mult, acele Taine se pot repeta. Pe de altă parte aceste intensificări și nuanțări personale pot înceta să se realizeze. Dar relația omului cu Hristos în principiu, nu mai poate dispărea fără urmă. Deci nici efectul Botezului și al Mirului.

Numai Hirotonia este Taina care îl pune pe om într-o relație specială cu Dumnezeu, într-o relație de slujitor al lui Hristos. El poate refuza să împlinească datoriile ce decurg din ea, sau poate îndrăzni să se folosească de titlul acesta în mod contrar lui Hristos, spre osânda sa. Dar ca relație principială ea nu mai poate dispărea fără urmă.

Așadar, amprenta harului lui Hristos ce se dă prin Sfintele Taine, ramâne imprimată în ființa omului, indiferent de acțiunile sale. Prin aceasta se afirmă caracterul indelebil al Tainelor.

CAP VII

NECESITATEA TAINELOR

Taina este un eveniment decisiv și unic în viața omului care vine la credință și care continuă să creadă, cum nu sunt cuvintele simple. Gesturile sacramentale ale preotului și episcopului, săvârșite în numele Bisericii și cu autoritatea ei, deci cu autoritatea lui Hristos în ea, împlinesc în mod real lucrarea intenționată, pentru că Hristos însuși o împlinește nevăzut și Biserica însăși o împlinește văzut prin aceste gesturi.

Prezența și lucrarea lui Hristos însuși în Taine este implicată în faptul că harul Tainelor este energia necreată a lui Hristos, sau lucrarea lui.

Necesitatea lor pentru toți spre mântuire, rezultă din instituirea lor dumnezeiască. Odată ce Dumnezeu a legat harul Său de anumite acte, iar harul acesta este indispensabil spre mântuire, este evident că lipsa Tainelor echivalează cu lipsa mântuirii.

Tainele sunt săvârșite de către Biserică sau de către Hristos prin Biserică pe seama unor persoane care vor să intre în ea și să rămână în ea, unind-se prin aceasta cu Hristos însuși. Tainele se acordă unor persoane, și nu comunității întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane. Aceasta nu înseamnă că Tainele se dau acelor persoane luate izolat de Biserică. Prin Taine, Biserica, sau mai precis Hristos lucrător în Biserică, efectuează acțiunea Lui de unire a acelor persoane cu Sine și cu ceilalți membri ai Bisericii uniți cu Sine. Altfel spus, Tainele sunt actele prin care Hristos recapitulează în Sine, ca Biserica pe oamenii despărțiți de Dumnezeu și întreolaltă, dacă ei cred în El.

Nici un credincios nu este obligat să se împărtășească de toate Tainele, el se împărtășește de ele după trebuințele lui și este dator să primească Taina cunoscută ca leac al stării în care se găsește. Aceasta pentru că Tainele pun în relief, ca și întruparea Domnului, marea însemnătate a trupului omenesc și valoarea lui eternă ca mediu transparent al bogățiilor și adâncimilor dumnezeiești.

Fiindcă Revelația nu se exprimă în nici un fel, nu putem hotărî pozitiv, dacă poate obține harul mântuitor cel ce nu se împărtășea de Taine, nu din dispreț, ci pentru că nu poate, cu toată dorința și voința lui.

Referitor la acest fapt, apusenii, afirmă cu toată tăria acest lucru folosindu-se de maxima:”non defectus, sed contempus sacramenti damnat!”, ceea ce este de altfel și din punct de vedere logic probabil și admisibil.

Însă noi știm sigur că –mergând pe baza Sfintei Scripturi și pe baza Sfintei Tradiții-, că cel ce nu se apropie de Sfintele Taine, din indiferență, sau din oricare alt motiv, este lipsit de harul mântuitor. Desigur că Dumnezeu poate mântui excepțional și altfel decât prin Taine, cum arată în primul rând exemplul tâlharului de pe cruce.

Dar cel ce nesocotește harul lui Dumnezeu, își va atrage asupra sa mânia Lui. Toată viața creștină este astfel sacramentală, sau stă sub semnul și sub puterea darurilor naturale și harice date de Dumnezeu. Biserica lucrează continuu la trezirea conștiinței creștine despre darurile primite și la întrebuințarea lor și a vieții proprii ca dar în favorul altora. Fiind luminat în adâncul ființei sale de mărirea harică a Sfintelor Taine și îmbrăcat în frumusețea iubirii de aproapele, credinciosul trăiește o continuă Duminică de Har cu Hristos.

ÎNVĂȚĂTURA ROMANO-CATOLICĂ

CAP I

NATURA SACRAMENTELOR

Învățătura Romano – Catolică, arată că Sacramentele Legii celei noi sunt instituite de Hristos, și ele sunt în număr de șapte și anume: Botezul, Mirul, Euharistia, Ungerea bolnavilor, Preoția și Căsătoria. Cele șapte Sacramente sunt legate de toate etapele și toate momentele importante ale vieții creștinului: ele dau naștere și creștere, vindecare și misiune vieții de credință a creștinilor. În aceasta, între etapele naturale și etapele vieții spirituale există o anumită asemănare. Prin Sacramente, susțin Romano-Catolicii, se împărtășește omului harul sau grația creată. Obligați de doctrina catolică, teologii apuseni, trebuie să spună că în Taine primim grația meritată de Hristos, dar nu o grație din Hristos.

Revenind la Grație (Har), Teologia Catolică, deși vorbește în termeni hiperbolici despre ea, în realitate o consideră o putere creată. Pe de-o parte ea consideră grația ca mijloc prin care ne unim cu Dumnezeu, ne îndumnezeim, participăm la natura divină, devenim fii ai lui Dumnezeu; pe de altă parte, ea pune între Dumnezeu și noi realitatea creată a grației.

Astfel Teologia Catolică despre grație spune, că este un dar supranatural sau de ordin divin, inert sufletului într-un mod permanent, care ne sfințește, adică ne face drepți sau plăcuți lui Dumnezeu și ne așează într-o anume stare de asemănare și unire cu Dumnezeu, făcând din noi fiii Săi adoptivi, și moștenitorii Săi, capabili să producem opere meritorii ale vieții eterne. Biserica este cea care păstrează această grație și o dă credincioșilor prin celebrarea Sacramentelor. Ea are grația în sine odată pentru totdeauna.

Această idee pare a fi părăsită, în bună parte și în catolicism, pentru cele două consecințe ale ei:

fiind creată, grația este concepută ca detașată de Dumnezeu

aflătoare în depozitul Bisericii, grația deși creată ar trebui să fie inepuizabilă ca să poată fi distribuită din acest depozit și altora și în alte ocazii.

Însă ceva creat nu poate fi inepuizabil, tot așa și grația creată nu poate fi inepuizabilă. Datorită acestui fapt, grația are un caracter de obiect, de lucru, de cantitate de lucruri ce poate fi nu numai depozitată, ci și diminuată și epuizată.

Astăzi, ideea de Biserică ca depozit al grației a fost înlocuită cu aceea a unei Biserici identificate complet cu Hristos. Datorită acestui fapt, Hristos care este persoana proprie a Bisericii, poate crea prin Duhul Sfânt la infinit grația în orice credincios, când se administrează acestuia un Sacrament. De aici reiese faptul că Hristos nu se împărtășește prin Duhul, ci creează grația în cel ce primește o Taină.

În Conciliul II Vatican se spune despre Sacramente că ele sunt menite să-i sfințească pe oameni, să zidească trupul lui Hristos și să dea cultul datorat lui Dumnezeu. În calitate de semne, ele au și un rol instructiv. Nu numai că ele presupun credința, ci, prin cuvintele și elementele rituale, o și nutresc, o întăresc și o exprimă-de aceea ele sunt numite și sacramente ale credinței. Ele conferă, într-adevăr harul, dar celebrarea lor îi și dispune mai bine pe credincioși să primească rodnic acest har, să dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu și să trăiască iubirea. Așadar, este foarte important ca toți credincioșii să înțeleagă ușor semnele Sacramentelor și să frecventeze cu cea mai mare asiduitate acele Sacramente care au fost instituite pentru hrănirea vieții creștine.

Liturghia Sacramentelor are drept rezultat ca, pentru credincioșii cu dispoziții sufletești bune, aproape toate evenimentele vieții să fie sfințite prin harul divin, care izvorăște din Misterul Pascal al Patimii, Morții și Învierii lui Hristos, mister din care își trag puterea toate Sacramentele. Astfel nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfințirea omului și preamărirea lui Dumnezeu.

Odo Casel, are meritul de a fi început în teologia catolică-și deocamdată împotriva ei-o adevărată luptă pentru ideea Părinților, că în Taină primim pe Hristos însuși, în actele sale mântuitoare, nu numai o grație creată, deosebită de el, este silit pe de altă parte, tocmai de spiritul catolicismului, să caute un mod prin care să înnoade grația creată de Hristos, pentru a salva și teza că prin Taine se dă omului această grație. El spune deci că grația o primește omul prin Taine, numai pentru că moare împreună cu Hristos și învie cu El. Ea nu este o simplă aplicare la om a comorii de grație câștigată de Hristos. Observându-se cele spuse, el rămâne la un dualism de neîmpăcat prin faptul că:

a) prin Taină omul se împărtășește de Hristos însuși și pentru aceasta,

b) primește grația creată

Apar o serie de întrebări cu privire la acest lucru, pentru că este de neînțeles de ce mai este necesară moartea și învierea omului cu Hristos, dacă omul se mântuiește prin grația creată și dacă ea este meritată prin moartea cea unică de pe cruce a lui Hristos. Sau dacă omul are un folos din moartea și învierea împreună cu Hristos, atunci chiar din ele îi vine energia mântuitoare și nu vedem de ce mai este nevoie de grația creată, acest intermediar între Hristos și om.

Menționăm că acest dualism nu există în învățătura ortodoxă. Prin energia necreată, omul este în Taine în legătură nemijlocită cu Hristos care moare și învie, făcându-l și pe om să moară și să învie Duhul lui Hristos, care ni se comunică, este suflarea dumnezeiască de viață făcătoare ce emană din El ca om. Această greutate provine din faptul că, după catolici, nu se poate vedea cum s-ar repercuta în grația creată, dată în Taine, o moarte și o înviere actuală a lui Hristos.

Prin Sacramente nu se împărtășește decât o grație creată, care nu poate fi pentru cel ce o primește o împărtășire de Hristos însuși, fiindcă ea nu este un fluid personal divin, o iradiere din intimitatea ființei divine a Persoanelor Sfintei Treimi și deci o întâlnire a lui Hristos însuși cu credinciosul căruia i se dăruiește și o stabilire de comuniune cu El, o întâlnire și o comuniune mereu nouă, mereu variată ca orice întâlnire și comuniune personală, ci o înzestrare a credinciosului cu o putere creată, uniformă, separată de Hristos, produsul unui act de creație repetat identic.

În credinciosul care primește Taina, grația rămâne ca un efect grațial care nu înseamnă și o împreună-lucrare a credinciosului cu Hristos. Desigur, există astăzi și teologi romano-catolici, care vorbesc de o întâlnire sacramentală a lui Dumnezeu în Taine și chiar o comuniune personală cu Dumnezeu, trecând sub tăcere natura creată a grației, proprie doctrinei catolice. În schimb, nu întâlnim vreun teolog catolic contemporan sau în teologia catolică postconciliară, afirmații că Biserica nu este numai condiție a Tainei, ci totodată și rezultat al Tainelor ei.

Pe baza faptului că prin Sfintele Sacramente Biserica se extinde, se menține și crește duhovnicește, în teologia catolică se scoate în timpul din urmă în relief, ca rol al sfintelor Scramente, funcția lor de unificare a credincioșilor în Biserică.

Raportul între Biserică și Hristos nu poate fi exprimat în mod simplu prin ideea că Biserica reprezintă în Sfintele Sacramente pe un Hristos absent, ca o locțiitoare juridică a unui Hristos absent, ci într-un Hristos dialectic: ea este plină pe de-o parte cu Hristos, întrucât Hristos lucrează prin ea, dar pe de altă parte este mereu în poziția de rugătoare și de slujitoare a lui Hristos, deci nu este identică cu El. Ea este trupul, nu capul, deși nu te poți uni cu Capul fără să te unești și cu trupul și cu Capul.

În învățătura Ortodoxă, Duhul Sfânt este cel ce întreține tensiunea eshatologică a Bisericii și care în același timp răspunde acesteia, ascultând și primind rugăciunea Bisericii pe care ea o face tot cu ajutorul Duhului. Tainele sunt săvârșite de Biserică cu ajutorul Duhului și împărtășesc pe Duhul Sfânt care realizează, prin Hristos Biserica. Prin acest fapt, Biserica, în misterul său sacramental și liturgic, este opusă orcărui ontologism static instituțional, energiile făcătoare de viață ale Duhului o fac evenimențială, esențial dinamică și deci încă de acum eshatologică.

1.CONCEPTUL DE SACRAMENT

Cuvântul Sacrament este de origine latină și se referă în limbajul strămoșilor noștrii păgâni, la tot ce stă în legătură cu cultul, cu viața religioasă (sacra). În creștinism, el a primit semnificația specială, de un lucru material sau un act religios, prin care credincioșii se pun în legătură cu Dumnezeu sau se împărtășesc de harul Său.

Cei doi termeni intrați în limbajul Bisericii, (sacramentum și mistirio), mai ales prin Sfânta Scriptură a Noului Testament, dar și cu influențe provenind din vocabularul și practica religioasă a lumii păgâne, indicau lucruri, persoane, evenimente și cuvinte care erau în raport de semn cu istoria mântuirii, fie că aceasta era văzută în faza vestirii profetice, fie în cea a actualizării rituale a liturghiei.

Aceleași cuvinte indicau, așadar, la nivel diferit, unica realitate sacră-istoria mântuirii-care, deși exprimată de semn, se actualizează în conținutul său într-o prezență care rămâne tainică, ascunsă. Atât în sacrament cât și în mister, trebuie să vedem, așadar, unite în sinteză două planuri: realitatea, care este mereu Hristos ori un eveniment care îl privește, și modul de a se manifesta ca semn al realității.

Din cea mai simplă analiză a semnului ne putem da seama că este primul și cel mai important mijloc de comunicare existent în natură înainte de a fi fost instituit convențional de om. Semnul este și el un cuvânt telefor, purtător de idei și de destin, în imagine, dincolo de nivelul senzațiilor. Semnul prezintă minții un alt lucru. Orice semn este, în felul său, eficace, deoarece produce mereu simțuri ori în minte ceea ce sugerează în exterior ca lucru, gest sau cuvânt. Acest lucru este valabil și pe plan religios, deoarece, când, se referă la realități sacre, semnele se numesc Sacramente. Se numesc astfel, tocmai pentru că sacramentul este un semn sacru.

Etimologic, sacramentum provine de la verbul sacrare și sufixul mentum (sacra-mentum) și înseamnă a face, a constitui un lucru sau o persoană sacră, a rezerva sau dedica lui Dumnezeu. Sacramentul este semnul sacru al unei realități spirituale invizibile, un semn mistic, tainic, al mântuirii. O astfel de lucrare o putea face numai o persoană publică investită cu o astfel de putere, și niciodată o persoană particulară.

Cât despre sufixul mentum, el indică mai întâi mijlocul prin care se obține un scop determinat.

Sacramentum, așadar etimologic, poate indica: mijlocul sau ritul prin care un lucru este consacrat; acțiunea consacratoare; consacratorul, adică cel care consacră sau săvârșește Taina; elementul ori lucrul făcut sacru, consacrat. La romanii antici dăinuia obiceiul de a numi sacrament atât jurământul presat de soldați, prin care ei se obligau să asculte de împărat-sacramentum militare-, cât și banii depuși de doi litigiați în locul sacru cu condiția ca, o dată terminat litigiul, învingătorul să poată relua suma depusă, în timp ce acela care a pierdut era ținut să lase suma respectivă în locul sacru pentru cult: sacramentum civile.

Biserica Romano-Catolică, se folosește mai mult de termenul de Sacrament, care arată mai mult partea exterioară a lor, pe când Biserica Ortodoxă se folosește de termenul de Taină, arătând prin aceasta caracterul mistic și izvorul puterii lor.

2. PĂRȚILE CONSTITUTIVE ALE SEMNULUI SACRAMENTAL

Semnele Sacramentale, sunt alcătuite din două elemente, și anume: materie și formă. Însă după cum vom vedea în continuare, există deosebiri și asemănări atât din punct de vedere al materiei, cât și din punct de vedere al formei, față de învățătura ortodoxă.

Sacramentul Botezului .Într-adevăr, după Biserica Ortodoxă și după Biserica Apuseană, Botezul, intrarea în Biserica creștină și în comuniunea celorlalte Taine, lucrează în chip îndoit: pe de-o parte, negativ, șterge din cel botezat păcatul strămoșesc și păcatele personale, nu numai ridicând vina, dar și nimicind, în realitate, corpul păcatului și dezrădăcinându-l, în întregime; iar pozitiv, ei dăruiește darurile înfierii și nemuririi, dând viață sufletului, întărind și sporind credința, nădejdea și dragostea.

Deosebirea care există la această Taină este că romano-catolicii o săvârșesc prin turnare în timp ce noi ortodocșii o săvârșim prin întreita cufundare. De asemenea cu privire la formulă, ei spun:” Eu te botez”, pe când la noi se spune:” Se botează….”

În prima formulă se evidențiază rolul preotului săvârșitor pe când în a doua se evidențiază rolul Mântuitorului. Ea lasă impresia că preotul este cel care botează și dă Harul. Ori, harul este o energie necreată ce emană din Dumnezeu și se împărtășește credincioșilor de Dumnezeu, prin mijlocirea clericilor.

Sacramentul Mirului. Împreună cu Botezul și Euharistia, sacramentul Mirului formează ansamblul sacramentelor inițierii creștine, a căror unitate trebuie păstrată. Așadar, trebuie să li se explice credincioșilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârșirea harului baptizmal. Într-adevăr, prin Sacramentul Mirului sunt legați mai desăvârșit de Biserică, sunt întăriți cu o putere specială a Duhului Sfânt și prin aceasta au obligația mai strictă de a răspândi și de a apăra, prin cuvânt și faptă, credința, ca adevărați martori ai lui Hristos.

Mirul este preparat din 35 diferite aromate, la noi ortodocșii, pe când la romano-catolici, prepararea mirului se face numai din untdelemn și balsam, și mai discută încă dacă materia Tainei o constituie mirul sau punerea mâinilor. De asemenea ei administrează această taină, ungând pe cel botezat numai pe frunte, ceea ce este o abatere de la practica Bisericii ecumenice. Tot abatere este și practica dublă, existentă la romano-catolici, adică și punerea mâinilor și ungerea, întrucât, după mărturiile sinoadelor al II-lea și al IV-lea ecumenic, ca și după ale Sfinților Părinți, punerea mâinilor a fost înlocuită de timpuriu cu ungerea.

O altă abatere este aceea că ei folosesc cuvintele: Signo te signo crucis et confirmo te chrismate salutis, in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti, (eu te însemn cu semnul crucii și te confirm creștin al mântuirii în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh), după care urmează o ușoară lovire cu palma a celui miruit, rostindu-se: pax tecum, (pace ție) aceasta însemnând că, întărit fiind trebuie să rabde totul pentru numele lui Hristos.

În secolul al III-lea, romano-catolicii au introdus obiceiul de a mirui la mulți ani după botez, la vârsta de 12 ani, iar în caz de necesitate, la 7 ani. Ei caută să justifice acest lucru prin aceea că primirea cu folos a Tainei ar trebui să fie precedată de cunoașterea cel puțin sumară a adevărurilor credinței și de uzul rațiunii.

Catehismul Catolic spune că un candidat la mir care a atins vârsta rațiunii trebuie să mărturisească credința, să fie în stare de har, să dorească să primească Sacramentul și să fie pregătit să-și asume rolul de ucenic și martor al lui Hristos în comuniunea bisericească și în treburile temporale. Când confirmarea se celebrează separat de botez, legătura ei cu botezul este exprimată, printre altele, prin reînnoirea făgăduințelor de la botez. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea dintre sacramentele inițierii creștine.

Sacramentul Euharistiei. După învățătura Bisericii noastre, la săvârșirea Sfintei Euharistii se întrebuințează pâine și vin, care se sfințesc la Sfânta Liturghie, prin invocarea Duhului Sfânt. Pâinea trebuie să fie din grâu curat și dospită, iar vinul din struguri, curat și amestecat cu puțină apă. Biserica Apuseană, folosește azimă în loc de pâine dospită.

Practica romano-catolicilor de a întrebuința azimă în loc de pâine dospită, este o inovație fără temei, nici scripturistic nici tradițional. Temeiul dogmatic al practicii ecumenice ortodoxe, cu pâine dospită, îl constituie modul serbării Paștilor de către Mântuitorul, când a instituit Taina Sfintei Euharistii.

Modul sau felul prezenței reale a Mântuitotului în Sfânta Euharistie este prin prefacerea elementelor. Pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, rămânând numai forme exterioare. Însăși pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Dumnezeu. Aceasta este învățătura Bisericii ortodoxe și romano- catolice. Numai că aceștia din urmă, în loc de prefacere, folosește termenul de transsubstanțiație, prin care încearcă să explice modul prefacerii. Conceptul de transsubstnțiație, înțeles exclusiv ca sinonim al celui de prefacere, nu atrage o înțelegere greșită a adevărului dogmatic. Este totuși inutil, întrucât nu aduce nici un spor de lumină față de cuvântul prefacere, întrebuințat atâtea veacuri de Sf. Părinți. Iar dacă se întrebuințează încărcat cu sensul filozofic necreștin și nutrind credințe raționalizate, cum este de fapt în teologia romano- catolică, folosirea lui în formularea dogmei prefacerii euharistice este greșită.

Cum este înțeleasă de romano-catolici, transsubstanțiația implică premiza filozofică aristotelică, după care ființa unui lucru se împarte în substanță și accidenți, astfel că, în prefacerea euharistică, substanța pâinii și a vinului se preface în Trupul și Sângele Domnului, iar accidenții rămân neschimbați. Se încearcă astfel să se explice rațional modul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, cum adică în Sfânta Euharistie avem prezența reală a Domnului și totuși vedem numai pâine și vin. În teologia ortodoxă nu s-au făcut încercări de a explica rațional prefacerea pâinii și a vinului, ea rămânând un mister de nepătruns.

În ceea ce privește modul împărtășirii, observăm că la romano- catolici, numai preoții liturghisitori se împărtășesc cu Trupul și Sângele, iar laicii sunt împărtășiți numai cu Trupul. Motivația lor este că acolo unde este Trupul este și Sângele Domnului.

Teologia romano-catolică susține că, prin consacrare are loc transsubsstanțierea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Sub speciile consacrate ale pâinii și vinului, Hristos însuși, viu și glorios, este prezent în mod adevărat, real și substanțial, Trupul și Sângele Său, cu sufletul și dumnezeirea sa.

Sacramentul Pocăinței. Este numit așa, deoarece consacră o încercare personală și eclezială de convertire, de căință și de îndestulare din partea creștinului păcătos. În Biserica romano-catolică mărturisirea se face auricular, adică la ureche fără ca preotul să vadă penitentul. Aceasta este o slăbire a mărturisirii, ca act de călcare peste mândrie.

Biserica noastră nu aprobă acest fel de mărturisire, ea practică mărturisirea față către față, adică deplină. Cei care au o părere de rău perfectă asupra păcatului, pot obține iertare de păcate și în afara Mărturisirii, susțin catolicii. Fără îndoială că, din punct de vedere logic, părerea aceasta este acceptabilă și nici din alt punct de vedere nu este exclus ca Dumnezeu să ierte pe unii și fără mărturisire, numai în urma căinței, dar acest lucru este știut numai de Dumnezeu.

Referitor la acest Sacrament, se poate spune, că cel care păcătuiește rănește onoarea lui Dumnezeu și iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu și bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creștin trebuie să fie o piatră vie.

Sacramentul pocăinței este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârșite de penitent și din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căința, spovada sau mărturisirea păcatelor în fața preotului și hotărârea de a împlini repararea și faptele de reparare.

Referitor la Sacramentul Pocăinței, Conciliul II Vatican, spune că ritualul și formele Pocăinței vor fi revizuite în așa fel încât să exprime mai clar natura și efectul Sacramentului. Și în acest Sacrament se evidențiază mai mult rolul preotului ca săvârșitor. Dar indiferent de rostirea formulei, Dumnezeu este cel care dă iertare de păcate și-l reașează pe om în starea de dinaintea păcatului.

Sacramentul Ungerii Bolnavilor. Prin Sfânta ungere a bolnavilor și prin rugăciunea preoților, Biserica întreagă îi încredințează pe bolnavi Domnului răstignit și glorificat, pentru a-i alina și a-i mântui; mai mult ea îi îndeamnă să se asocieze de bună voie pătimirii și morții lui Hristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu.

Pentru ca sensul Sacramentului Ungerii să fie mai bine scos în evidență și mai clar, Conciliul II Vatican spune că „ungerea de pe urmă, sau Sfântul Maslu, care poate fi numită mai bine ungerea bolnavilor, nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârșitului vieții. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranță atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneții. În afara ritualurilor distincte- al Ungerii bolnavilor și al Viaticului- se va compune un ritual continuu pentru conferirea sacramentului ungerii după spovadă și înainte de primirea viaticului. Numărul ungerilor va fi adaptat după împrejurări, iar rugăciunile care însoțesc ritualul Ungerii bolnavilor vor fi revizuite pentru a corespunde diferitelor condiții în care se află bolnavii care primesc Sacramentul.”

Untdelemnul constituie la romano-catolici materia, care este sfințit de episcop și nu de preoți. Această practică este greșită, deoarece din cuvintele Sf. Iacob rezultă că untdelemnul trebuie sfințit de către preoți, cu prilejul săvârșirii Maslului, și nu înainte de episcop. În forma Bisericii Catolice găsim numai un singur efect al ungerii de pe urmă, și anume: iertarea păcatelor, pe când la Biserica Ortodoxă, găsim două efecte și anume, vindecarea sufletului și a trupului. De asemenea, romano-catolicii, administrează Maslul numai celor grav bolnavi, celor de pe patul de moarte, și-l consideră ca o pregătire pentru călătoria în viața de dincolo. De aceea ea se numește extrema uncțio, adică ungerea cea de pe urmă. Practica aceasta este greșită atât din punct de vedere biblic cât, dogmatic, cât și psihologic.

Din punct de vedere dogmatic, spunând romano-catolicii că Maslul este o pregătire, o merinde pentru viața de veci, micșorează prin aceasta valoarea Euharistiei, care singură este merinde pentru acea viață. Din punct de vedere psihologic, administrându-se Maslul numai celor greu bolnavi, și știindu-se că este pregătire pentru moarte, Taina în loc să însenineze și să încurajeze pe bolnavi- îndeosebi pe cei slabi în credință- ea mai mult îngrozește, știind ei că li se apropie moartea. După învățătura ortodoxă, Maslul se poate împărtășii de câte ori se simte necesitatea lui.

Sacramentul Preoției. Preoția este Sacramentul prin care misiunea încredințată de Hristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârșitul veacurilor: este deci Sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, presbiteratul și diaconatul. Preoția este un Sacrament care dă puterea preoțească și harul de a putea îndeplini cu sfințenie slujbele bisericești. Cea mai însemnată putere preoțească este: de a preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos; de a ierta păcatele; de a predica cuvântul lui Dumnezeu.

Din cele trei trepte , din punct de vedere ortodox , numai episcopul este necăsătorit, celelalte două trepte , având dreptul la Taina Căsătoriei. La romano-catolici, se impune celibatul tuturor treptelor ierarhice, așa cum arată Catehismul Catoic: „în Biserica latină, sacramentul Preoției pentru presbiteriat este conferit în mod normal numai candidaților care sunt dispuși să îmbrățișeze de bunăvoie celibatul și care își manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăției lui Dumnezeu și pentru slujirea oamenilor.”

Sacramentul preoției este conferit prin punerea mâinilor, urmată de o rugăciune solemnă de consacrare prin care se cer de la Dumnezeu, pentru candidatul la preoție harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. Hirotonirea, imprimă un caracter sacramental de neșters. Biserica conferă sacramentul preoției numai unor bărbați botezați ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. Responsabilitatea și dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorității Bisericii. Conferirea sacramentului Preoției în cele trei trepte revine episcopilor.

La Conciliul II Vatican se spune că ritualul ordinațiunilor va fi revizuit atât în privința ceremoniilor cât și a textelor. A locuțiunile episcopului, de la începutul fiecărei ordinațiuni sau consacrări, pot fi făcute în limba poporului. La consacrarea episcopală, impunerea mâinilor poate fi făcută de către toți episcopii prezenții.

Sacramentul Căsătoriei. Legământul căsătoriei, prin care un bărbat și o femeie formează împreună o comunitate pe viață, rânduit prin însăși natura sa spre binele soților precum și spre nașterea și educarea copiilor, a fost ridicat de Hristos Domnul, printre cei botezați, la demnitatea de sacrament.

Sacramentul Căsătoriei săvârșit în Biserica romano-catolică, este recunoscut și de Biserica Ortodoxă. De aceea dacă trec la ortodoxie doi soți cununați la romano-catolici, ei nu vor mai fi cununați și în ortodoxie. De asemenea , ei învață că săvârșitorii cununiei sunt mirii. Binecuvântarea preotului este numai o ierurgie, nu o Taină. Preotul este numai un martor al încheierii căsătoriei și prezența lui dă nunții caracterul de publicitate, iar nu de Taină.

Nu se permite desfacerea Căsătoriei sub nici un motiv, în afară de moartea fizică. În Conciliul Vatican II, căsătoria este văzută ca o comuniune deplină între persoane. Pentru aceste persoane căsătoria nu este numai o instituție, un instrument de procreare, și de educare a copiilor ci și un moment de dezvoltare a potențialității profunde a omului, a iubirii, a libertății. Sacramentul nu stă în sfințirea unei funcții generative și educative ci în sfințirea vieții în doi. Faptul conjugal este preluat și potențializat în rolul de sacrament, taină, mister. Căsătoria este o stare care exprimă și realizează în modalități proprii istoria mântuirii neamului. În Căsătorie simbolismul nu este convențional ci este firesc înscris în însăși natura faptului, în însăși starea conjugală: a fi pereche, a fi comunitate.

Căsătoria este un Sacrament pentru că este un fapt eclezial, are loc în comunitatea eclezială. Este un moment de zidire și întregire a Bisericii.

Căsătoria este un pact ce se deosebește de altele deoarece este de origine naturală. Este de origine naturală pentru că acest consimțământ nu poate fi suplinit de nimeni altul. Este un pact diferit de altele pentru că obiectele sale necesare nu cad sub libera voință a părților contractuale.

Căsătoria este un contract strict bilateral. Astfel, dacă una din părți este inaptă, incapabilă să contracteze, pactul este invalid pentru ambele părți.

Astfel după Catehismul Catolic, Sacramentul semnifică unirea dintre Hristos și Biserică. El dăruiește soților harul de a se iubi cu iubirea cu care Hristos și-a iubit Biserica. Harul desăvârșește astfel iubirea umană a soților, le consolidează unitatea indisolubilă și îi sfințește pe calea vieții veșnice.

CAP II

EFICACITATEA SACRAMENTELOR

Sacramentele sunt săvârșite de către Biserică sau de către Hristos prin Biserică pentru anumite persoane care vor să intre în ea și vor să rămână în ea. Ele sunt eficiente pentru că în ele acționează Hristos însuși. Hristos botează, Hristos acționează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său, care, în epicleza fiecărui sacrament, își exprimă credința în puterea Duhului. După cum focul transformă în sine tot ce atinge, Duhul Sfânt transformă în viața divină ceea ce este supus puterii sale.

Sacramentul nu este realizat de sfințenia omului care îl dă sau care îl primește, ci de puterea lui Dumnezeu. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenția Bisericii, puterea lui Hristos și a Duhului său acționează în el și prin el independent de sfințenia personală a slujitorului sacru. Totuși, roadele Sacramentelor depind și de dispozițiile celui care le primește.

Biserica afirmă că pentru credincioși Sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mântuire. Ele sunt acte ale lui Hristos, și orice Sacrament este o acțiune divină. Fiind acte ale lui Hristos, ministrul, preotul, trebuie să inspire o mare venerație pentru aceste rituri care-L fac prezent, îl aduc în mijlocul nostru.

Harul sacramental este harul Duhului Sfânt dat de Hristos și propriu fiecărui Sacrament. Duhul Sfânt vindecă și transformă pe cei care îl primesc, confirmându-i Fiului lui Dumnezeu. Rodul vieții sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeiește: ”Prin aceasta, ne-a dat promisiunile lui prețioase și mari pentru ca astfel să deveniți părtași ai naturii sale dumnezeiești, după ce v-ați smuls din depravarea care este în poftele lumii” (II Pt. I, 4) pe credincioși, unindu-i în mod vital cu Fiul Unul-Născut, Mântuitorul.

Sacramentele fiind mistere și semne, acest amestec de claritate și obscuritate ne ajută să înțelegem că ele sunt semne ale credinței. Încă din vremea apostolilor cine vrea să devină creștin trebuie să parcurgă un drum și o inițiere în mai multe etape. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. El va trebui să cuprindă câteva elemente esențiale: vestirea Cuvântului, primirea Evangheliei care să provoace convertirea, profesiunea de credință, Botezul, revărsarea Duhului Sfânt, accesul la Comuniunea euharistică. Celebrate cum se cuvine în credință, Sacramentele conferă harul pe care-l semnifică.

Sacramentele ne învață viața adevărată, ne face să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Viața sacramentală este sursa vieții mistice și contemplative. Este necesar ca viața divină să fie comunicată și să fie manifestată prin aceste semne materiale care sunt Sacramentele.

Prin fiecare Sacrament, Hristos își retrăiește și iradiază în credincios trăirea și puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea sa până la înălțimea și îndumnezeirea ei deplină. Numai prin acest fapt se poate constata harul Sfintelor Sacramente și eficacitatea lor.

1 EFECTELE SACRAMENTELOR

Sacramentele sunt daruri ale lui Dumnezeu, dar pe lângă aceasta ele sunt și un demers al omului mergând în întâmpinarea acestor daruri. Ele nu sunt numai o inițiativă, o chemare a lui Dumnezeu, ci și un răspuns al omului, sau mai degrabă este chiar un dialog al acestora.

Vom încerca să expunem în continuare efectele acestor sacramente care sunt săvârșite asupra oamenilor din punct de vedere romano-catolic.

Diferite efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morții și al purificării, dar și al renașterii și al reînnoirii. Cele două efecte principale sunt, așadar, curățirea de păcate și nașterea cea nouă în Duhul Sfânt. Preasfânta Treime dăruiește celui botezat harul sfințitor, harul îndreptății care: îl face capabil să creadă în Dumnezeu, să nădăjduiască în el și să-l iubească, prin virtuțile teologale; îi dă puterea de a trăi și de a acționa sub impulsul Duhului Sfânt, prin darurile Duhului Sfânt; îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuțile morale.

Din celebrare rezultă că rodul Sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt, așa cum le-a fost dăruită și apostolilor în ziua de Rusalii. Prin aceasta, Mirul aduce creșterea și aprofundarea harului baptismal: ne înrădăcinează mai adânc în filiația divină; ne unește mai mult cu Hristos; sporește în noi darurile Sfântului Duh; ne leagă mai desăvârșit de Biserică. Împărtășania sporește unirea noastră cu Hristos. Primirea Euharistiei în împărtășanie aduce ce rod principal unirea intimă cu Hristos Iisus. Împărtășirea ne desparte de păcat, Trupul lui Hristos, care se primește în împărtășanie, este dat spre iertarea păcatelor, ca de altfel ca și Sângele Său.

Euharistia apără de păcatele de moarte viitoare, ea face Biserica și face pe credincioși uniți mai strâns cu Hristos.

Valoarea Sacramentului Pocăinței constă în reașezarea omului în harul lui Dumnezeu, și în unirea lui cu El într-o mare și intimă prietenie. Scopul și rodul acestui sacrament îl constituie, deci, reconcilierea cu Dumnezeu. Acest Sacrament aduce împăcarea cu Dumnezeu. Păcatul știrbește sau rupe comuniunea frățească. Sacramentul Pocăinței o repară sau o reface. În acest sens , el nu îl însănătoșește doar pe cel care a fost reașezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare și asupra vieții Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale. Reașezat sau întărit în împărtășirea sfinților, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Hristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească.

Harul fundamental al Sacramentului Ungerii Bolnavilor, este un har de mângâiere, de pace și de curaj pentru a învinge greutățile specifice stării de boală gravă sau a neputinței bătrâneții. Prin harul acestui Sacrament, bolnavul primește puterea și darul de a se uni mai intim cu patima lui Hristos. Asociindu-se de bunăvoie pătimirii și morții lui Hristos, bolnavii care primesc acest Sacrament contribuie la binele poporului lui Dumnezeu. Bolnavul prin harul acestui Sacrament, contribuie la sfințirea Bisericii și la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă și se oferă, prin Hristos, lui Dumnezeu Tatăl. Harul Duhului Sfânt specific Sacramentului Preoției, constă în a configura lui Hristos Preotul, Învățătorul și Păstorul, al cărui slujitor este rânduit cel care primește hirotonirea.

Această participare la funcția lui Hristos este acordată o dată pentru totdeauna . Sacramentul Preoției conferă un caracter spiritual de neșters și nu poate fi repetat, nici conferit temporar. De vreme ce Hristos este cel care acționează și înfăptuiește mântuirea prin slujitorul hirotonit, nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Hristos să acționeze.

Din căsătoria validă, privind Sacramentul Căsătoriei, se naște între soți o legătură care prin natura ei este veșnică și exclusivă. Mai mult, în căsătoria creștină, soții sunt întăriți și într-un fel consacrați printr-un Sacrament special pentru îndatoririle și demnitatea stării lor. Proprietățile esențiale sunt unitatea și indisolubilitatea. Acestea, în căsătoria creștină, dobândesc o stabilitate aparte datorită caracterului sacramental.

Prin Sacrament, iubirea autentică conjugală, este absorbită în iubirea dumnezeiască și susținută de acțiunea salvifică a lui Hristos și a Bisericii. Prin Sacrament, soții sunt susținuți în mod eficace și conduși spre Dumnezeu în împlinirea misiunii lor.

Sfintele Sacramente se administrează persoanelor luate în mod distinct, de ele au parte persoanele ce au intrat în Biserică și după ce au intrat se acordă persoanelor componente ale Bisericii. Prin ele Hristos lucrează asupra persoanelor în momentul intrării în Biserică sau care se află în ea pentru întărirea unității lor în El, pentru întărirea unității Bisericii. Astfel, prin Sfintele Sacramente sporește în unitatea cu Hristos și în ea înseși, atât Biserica în întregimea ei, cât și fiecare mădular în parte.

CONCLUZII

În lucrarea de față,”Ființa Tainelor în învățătura Ortodoxă și Romano-Catolică”, se arată că Sfintele Taine/Sacramentele, sunt lucrări sfinte instituite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre mântuirea oamenilor. Prin ele ni se dă harul care ne ajută să ne înălțăm spre Dumnezeu. În Taine Duhul Sfânt este cu Hristos. El este cel care pătrunde în trupul nostru cu Trupul Său, prin materiile folosite în Taine. Ele sunt mijloace prin care ni se comunică viața netrecătoare a lui Dumnezeu.

Întâlnirea noastră cu Hristos este posibilă datorită Învierii și Înălțării Sale întru slavă. Dar ca harul Sfântului Duh, care ni se revarsă prin Biserică prin prezența lui Hristos, presupune credință personală a celui care-l primește. Omul trebuie să fie conștient de această valoare de care se împărtășește și trebuie să-i acorde atenția meritată. Omul creștin trebuie să conlucreze cu harul lui Dumnezeu.

Tainele sunt lucrări sfinte, instituite de Hristos, care sub o formă vizibilă, ne împărtășesc harul invizibil al lui Hristos. Ele, Tainele, sunt acele acte prin care harul lui Dumnezeu se comunică oamenilor, dar acest har este nevăzut, necuprins cu mintea și ca atare de relatat în cuvinte.

Taina, oricare ar fi ea din cele șapte, nu este un simplu semn sau icoană care numai închipuiește realitatea nevăzută ci o și cuprinde încât cine se împărtășește de simbol de semnul material, se împărtășește de însuși realitatea dumnezeiască.

Tainele sunt lucrări pe care se întemeiază viața omului în Iisus Hristos. Ele sunt semne și mărturii ale bunăvoinței și harului lui Dumnezeu față de noi. Au o relație cu întreaga Biserică, astfel ele fiind lucrări ecleziale.

Izvorul Tainelor este Hristos cel răstignit care ne dă harul Său prin Sfintele Taine, în Biserică prin Duhul Sfânt. Astfel harul izvorăște din această continuă stare de jertfă divină a celor trei ipostasuri nefiind despărțită de acestea și care se revarsă asupra oamenilor prin puterea Sfântului Duh. Trebuie să menționăm un fapt foarte important și anume că prin Taina Sfintei Euharisti, nu primim numai energia pornită din umanitatea Domnului (cum este în celelalte Taine), ci primim însuși izvorul ei, Trupul și Sângele lui Hristos.

Sensul acesta al Tainelor ca acte mijlocitoare de har atât ale Bisericii cât și ale lui Hristos prin Duhul, ne poate ajuta să înțelegem harul tuturor Taine, ca fiind un continuu răspuns al lui Dumnezeu la cererea Bisericii. Se poate vorbi de un raport special al Tainelor cu Biserica, care arată pe de-o parte condiționarea Tainelor de către Biserică, iar pe de altă parte arată condiționarea Bisericii de către Taine.

Fiecare Taină are un raport special cu Biserica și cu cel care o primește. Ele oferă fiecăruia în mod personal viața dumnezeiască a lui Hristos prin Biserică.

Despre Taine ca acte văzute se poate spune că este prelungirea pe planul văzut al unei mișcări nevăzute. În ceea ce privește materia și forma, se poate spune că Tainele sunt lucrări teandrice prezentând nu numai o parte internă ci și una vizibilă care semnifică, cuprinde și comunică o lucrare dumnezeiască nevăzută. Fără materie și formă nu poate fi Sfinte Taine.

Adevăratul săvârșitor al Sfintelor Taine este întemeietorul lor Iisus Hristos, care își continuă lucrarea Sa mântuitoare în Biserică prin Duhul Sfânt. Astfel, validitatea Tainelor nu depinde de săvârșitorul lor, de starea morală a lui, el trebuie doar să fie conștient că Dumnezeu lucrează prin el, împărtășește harul său prin el oamenilor.

Taine sunt misterul sacramentalul al Paștilor și al Cincizecimii adresându-se în mod personal prin și în Biserică subiectului primitor. Ele imprimă asupra fiecărui creștin un caracter care nu poate fi șters. Astfel el se distinge spiritual de alți oameni și se cunoaște că a primit acest dar. Nici o Taină nu se mai repetă în vederea aceluiași efect care a fost realizat la prima ei împărtășire. Prin acest fapt se arată, că ele stabilesc între om și Hristos o relație care nu mai poate dispărea.

Și doctrina Romano-catolică mărturisește că Sacramentele, așa cum sunt numite în cadrul ei, sunt instituite de Hristos. Prin ele însă, nu ni se împărtășește harul, energia necreată a lui Hristos, ci ni se împărtășește un har creat-grația.

Astfel, în Sacramente primim o grație meritată de Hristos dar nu o grație din Hristos. Biserica este cea care păstrează această grație astfel ea se prezintă ca un depozit al ei.

În cele din urmă, în doctrina Romano-Catolică se poate observa o identificare a lui Hristos cu Biserica. Datorită acestui fapt, Hristos poate crea prin Duhul Sfânt, la infinit, această grație în orice credincios. De aici rezultă că Hristos nu se împărtășește prin Duhul ci creează grația în cel ce primește o Taină.

Observând acest lucru, putem spune că prin Sacramente ni se dă o grație creată, care nu poate fi pentru cel ce o primește o împărtășire cu Hristos însuși pentru că ea , energia (harul) , nu iradiază din intimitatea persoanelor treimice a Sfintei Treimi. În cel care o primește se produce un efect grațial care nu înseamnă o împreună lucrare a credinciosului cu Hristos. Acest lucru nu se găsește în învățătura ortodoxă.

Am arătat că harul care se dă prin Taine este energia necreată a lui Hristos, omul fiind în legătură nemijlocită cu Hristos care moare și învie făcându-l și pe om să moară și învie.

Duhul lui Hristos care ni se comunică, este suflarea dumnezeiască de viață făcătoare ce emană din El ca om.

Tainele sunt necesare pentru mântuire și acest lucru rezultă din instituirea dumnezeiască. Harul este indispensabil pentru mântuire, iar lipsa Tainelor devine egală cu lipsa mântuirii. Este necesar să ne împărtășim de Sfintele Taine pentru că numai așa putem fi în legătură cu Dumnezeu. Prin Sfintele Taine, de altfel, se prelungește în noi Hristos și actele Sale mântuitoare, dar și Biserica însăși, trupul lui Hristos, și aceasta, datorită Duhului. Căci atâta timp cât suntem în Duhul avem pe Hristos în noi și avem pe Duhul Sfânt odihnind și lucrând în noi întrucât suntem în Hristos ca mădulare ale Trupului Său.

Viața în Hristos îmbracă, în Biserica noastră, acest caracter supranatural, care înalță spre zările duhovnicești, și însemnează, cu niște semne sensibile, toate evenimentele vieții: nașterea prin Botez; creșterea prin Mir, hrana prin Euharistie, înmulțirea prin Căsătorie, conducerea, sfințirea învățătura prin Preoție, reînnoirea morală prin Pocăință și vindecarea bolilor trupești și sufletești prin Maslu.

CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI-ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ

Introducere …………………………………………………………………….. pag. 2

CAP.I

Ființa Tainelor în învățătura Ortodoxă ………………………………. pag. 5

1) Semnificația cuvântului Taină ………………………………….. pag. 9

2) Numărul Tainelor …………………………………………………….pag. 10

CAP II

Aspectul interior și exterior al Tainelor,izvorul puterii lor……. pag. 13

CAP III

Tainele ca mijloace ale Harului dumnezeiesc …………………….. pag. 17

CAP IV

Termenii materie și formă în legătură cu aspectul

exterior al Tainelor ………………………………………………………… pag. 23

CAP V

Termenul „ex-opere operato” ………………………………………….. pag. 35

CAP VI

Doctrina caracterului indelebil al Tainelor ………………………… pag. 40

CAP VII

Necesitatea Tainelor ……………………………………………………….. pag. 43

PARTEA A DOUA-ÎNVĂȚĂTURA ROMANO- CATOLICĂ

CAP I

I. Natura Sacramentelor……………………………………………………….. pag. 45

1) Conceptul de Sacrament …………………………………………….. pag. 49

2) Părțile constitutive ale semnului sacramental ………………… pag. 50

CAP II

I. Eficacitatea Sacramentelor ……………………………………………….. pag. 58

1) Efectele Sacramentelor……………………………………………….. pag. 59

Concluzii ………………………………………………………………………….. pag. 62

Cuprins……………………………………………………………………………… pag. 65

Bibliografie……………………………………………………………………….. pag. 67

Declarație………………………………………………………………………….. pag. 71

Curriculum Vitae………………………………………………………………… pag. 72

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

MANUALE ȘI CĂRȚI,

ALEBIZOPOL, Pr. Dr., Antonios, ”Definirea credinței ortodoxe”, Ed. Deisis, Sibiu, 1999

ANDRUTSOS, Hristu, ”Dogmatica”, Sibiu, 1930

ANDRUȚOS, Hristu, „Simbolic”, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955

ANTIM,Mitropolit, Ivireanul, „Opere”, ediție critică de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972

BULKGAKOV, Serghei, „Ortodoxia”, Ed. Paideia, București, 1994

CABASILA, Nicolae, „Despre viața în Hristos”, Ed. Deisis, Sibiu, 1946

CABASILA, Nicolae, „Tâlcuirea Sfintei Liturghi”, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997

CASEL, Odo, „Glaube Gnosis und Mysterium”, Edition du Cerf, Paris, 1941

„Catehismul Bisericii Catolice”, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică, București, 1993

CHIȚESCU, Pr. Prof. Dr., Nicolae, „Teologia Dogmatică și Simbolică”, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R. București, 1958

„Conciliul Ecumenic Vatican II”, „Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică, București, 2000

DYOBUNIOTIS, C., „Tainele Bisericii Ortodoxe Răsăritene din punct de vedere dogmatic”, Atena, 1913

FELMY, Christian Karl, „Dogmatica experienței eclesiale”, Ed. Deisis, Sibiu, 1999

FERNEȚ, E., „Teologia Fundamentală a Sacramentelor”, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică, București, 2002

ICĂ, Pr. Prof. I., „Importanța dogmatică a Răspunsurilor Patriarhului Ieremia II”, Sibiu, 1992

MĂRTINICĂ, Isidor, „Sacramentele Bisericii Catolice”, vol I și II, Ed. Arhiepiscopia Romano Catolică, București, 2003

MĂRTINICĂ, Isidor, „Scheme de teologie fundamentală”, Ed. Gramar, București, 2002

MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Ioan, „Catehismul Creștinului Ortodox”, Iași, 1990

MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Ioan, „Dogma Soteriologică, Sfânta Taină a Maslului și a Preoției”, Ed. Tipografia Cărților, București, 1926

MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Ioan, „Dogma Soteriologică, Sfânta Taină a Nunții sau a Căsătoriei”, Ed. Tipografia Cărților, București 1927

MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Ioan, „Dogma Soteriologică, Taina Sfântului Botez”, Ed. Tipografia Cărților, București, 1927

MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Ioan, „Dogma Soteriologică, Sfintele Taine”, Ed. Tipografia Cărților, București, 1926

MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Ioan, „Dogma Soteriologică, Sfânta Taină a ungerii cu Sfântul Mir”, Ed. Tipografia Cărților, București, 1927

24. NECULA, Pr. Prof. Dr.,Nicolae, „ Tradiție și înnoire în slujirea liturgică”, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galați, 1996

25. ROGUET, A.-M., „Les Sacraments”, Edition du Cerf, Paris, 1952

Sfântul, AMBROZIE al Milanului, „Despre Sfintele Taine”, Ed. I.B.M.B.O.R., colecțiaP.S.B., București, 1994

Sfântul, CHIRIL al Ierusalimului, „Cateheze”, Ed. I.B.M.B.O.R., colecția P.S.B., 1945

28 .Sfântul, VASILE cel Mare, „ Despre Sfântul Duh”, Ed. I.B.M.B.O.R., colecția P.S.B., București, 1988

29 .Sfânta SCRIPTURĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992

30 .STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Teologia Dogmatică și Ortodoxă”, vol III, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997

31. TODORAN, Pr. Prof. Dr., Isidor, „Teologia Dogmatică”, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1991

32. VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, „Spovedania și Duhovnicia”, Ed. Episcopiei Ortodoxe de Alba-Iulia, 1995.

STUDII ȘI ARTICOLE

BRANIȘTE, Pr. Prof. , Ene, „Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine”, Ort. nr. 4, 1959

CHIȚESCU, Pr. Prof. Dr. Nicolae, „Sfintele Taine ( Temeiuri biblice și patristice)”, S.T., nr. 7-8, 1949

DURĂ, Pr. Prof. Nicolae, „Predica și Tainele”, S.T., nr. 1-2, 1998

JOIȚA, Pr. Drd. Alecsandru, „ Sfânta Taină a Euharistiei”, S.T., nr. 9-10, 1975

NICULCEA, Drd. Adrian, „Implicațiile sacramentale ale relațiilor trinitare”, S.T., nr.7-8, 1983

RADU, Pr. Lector. Dumitru, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii”, Ort., nr. 1-2, 1978

RADU, Pr. Prof. Dumitru, „Sfintele Taine ale Bisericii după tradiția apostolică din punct de vedere ortodox”, B.O.R., nr. 11-12, 1980

RADU, Pr. Prof. Dumitru, „Sfintele Taine în viața Bisericii”, S.T., nr. 3-4, 1981

SABĂU, Drd. Alecsandru-Marcel, „Expunere catehetică a Sfintelor Taine: Botezul și Mirungerea”, S.T., nr. 5-6, 1982

SANDU, Pr. Prof. Dr. Ștefan, „Teologia Mărturisirilor de credință luterane și ortodoxe”, Ort. nr. 3-4, 1992

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, „Din aspectul sacramental al Bisericii”, S.T., nr. 9-10, 1966

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dr. Dumitru, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină”, Ort. nr. 2, 1972

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dr. Dumitru, „Ființa Tainelor în cele trei confesiuni”, Ort. nr. 1, 1956

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dr. Dumitru, „Numărul Tainelor; Raporturile dintre ele și problema Tainelor din afara Bisericii”, Ort. nr. 3, 1956

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dr. Dumitru, „Creația ca dar și Tainele Bisericii”, Ort. nr. 1, 1976

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dr. Dumitru, „Doctrina Ortodoxă în cele trei confesiuni”, Ort. nr. 1, 1956

TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, „Sfintele Taine și Ierurgii”, M.A., nr. 1-3, 1965

TURCU, Pr. Magistrand, Ioan, „Sfintele Taine și Faptele bune în mântuire”, S.T. nr. 5-6, 1959