Episcopatul Roman In Primele Trei Veacuri

=== episcopatul roman în primele trei secole ===

INTRODUCERE

Iisus Hristos,Mântuitorul nostru după ce a înviat din morți a dat putere ucenicilor săi, să lege și să dezlege păcatele oamenilor,iar apoi i-a trimis să vestească „Cuvântul Evanghliei” la toate popoarele, spre mântuirea tuturor.

Condiția pusă de Mântuitorul apostolilor, era de a învăța și boteza în numele Sf.Treimi.

Mântuitorul Hristos a venit să mântuiască omul în întregime, trup și suflet, de aceea creștinismul este legat organic de viața credincioșilor, răspunzând necesităților sufletești și celor trupești.

Având drept model divino-uman pe Mântuitorul Hristos, creștinii Bisericii primare au știut să îmbine armonios cele două laturi ale vieții, spirituală și materială, devenind ei înșiși un adevărat model în acest sens pentru lumea antică de atunci.

Și creștinii din ziua de azi trăiesc asemenea celor din Biserica primară. Și ei au în față o lume necreștină – sau aflată în procesul de a deveni necreștină – în care trebuie să aducă mărturie despre viața întru Hristos. Însă atitudinea modernă cu privire la mărturisire sau misiune, diferă de cea de la începuturile creștinismului.Creștinii din perioada primară se confruntau cu o lume în care ideea religioasă era general acceptată, și unde legăturilor dintre viața prezentă și cea viitoare, nu le opunea nici o prejudecată. Însă lumea din ziua de astăzi, cu progresul ei material și tehnic, respinge orice aluzie la realitatea celeilaltei lumi. Spiritul modern este dominat de cuceririle științifice din lumea materială și exclude orice cugetare despre veșnicie. Creștinismul de azi trebuie să arate că atenția acordată vieții veșnice aduce cu sine și o transformare a acestei lunii. A fi ucenic al lui Hristos înseamnă a iubi aproapele, a-i împărtăși grijile lui și a-și manifesta dragostea prin lucruri concrete. Prin urmare, trebuie proclamată cu tărie că misiunea Evangheliei nu este aceea de a transforma pământul într-un paradis prosper, ci că scopul final este dobândirea vieții și fericirii celei veșnice. Însă nu se poate dobândi această viață până ce nu se lucrează aici și acum, în această viață pământească. O dihotomie este imposibilă.

În vederea acestei lucrări de sfințire a umanului și de dobândire a vieții veșnice, Biserica, a fost înzestrată de către Întemeietorul ei cu toate mijloacele cele trebuitoare.

Orice manifestare a acestei Biserici în lume se identifică întotdeauna cu actul sfânt ce redă mișcarea ei în raza Duhului Sfânt, fie că este vorba de înălțarea continuă pe treptele desăvârșirii spre culmile cerești, fie că este vorba de închegarea multiplelor raporturi interumane în domeniul propriu umanului pe pământ.

F. Augustin, a lansat la sfârșitul antichității ideea celor două cetăți; „civitas Dei” reprezintă aspirația și scopul creștinului, pentru care se pregătește în timpul trecerii prin „civitas terrena”. Statul (puterea imperială) este dator să se ocupe de bună orânduiala a celor omenești, pentru a crea condițiile optime în care sacerdoțiul să-și ducă la îndeplinire serviciul celor divine. Astfel, creștinul se pregătește pentru cetatea eternă trăind și respectând legile din cetatea pământească, fiind obligat la aceasta chiar și atunci când administratorul terestru este păgân . Această teorie prefigurează deja separarea dintre cele două puteri, separare bine exprimată tot în secolul V de către Papa Gelasius I (492-496), care afirmă dualismul și coexistența lor în Vest. În relația dintre cele două însă, autoritatea spirituală primează. Mai târziu, spre sfârșitul secolului VI, Papa Grigore cel Mare (590-604) nuanțează discursul, considerându-l pe împărat reprezentant al lui Dumnezeu și protector al Bisericii, supus însă conducătorului spiritual al Bisericii universale, considerat a fi urmașul lui Petru. Tot în această perioadă, teza de față este opusă bizantinilor, folosirea de către occidentali a termenului Ecclesia universalis încercând a determina comunitățile creștine locale să se alăture celei romane . Ideile augustiniene și cele gregoriene, cărora li se adaugă slăbirea autorității politice, sunt premise care favorizează apariția supremației pontificale. O succesiune de papi remarcabili începând cu Gelasius până la Grigore cel Mare, a avut rolul de a întări importanța instituției papale.
Mântuitorul Hristos nu a dat apostolilor „un cod” special după care să se conducă, totuși prin cuvintele: „Iată, Eu, sunt cu voi, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20) a arătat că El – Iisus Hristos – este capul nevăzut al Bisericii Sale, făgăduind că o va conduce totdeauna, prin lucrarea văzută a Apostolilor care au primit puterea ”de a învăța, de a sfinți și de a cârmui pe credincioși”. Nici un capitol, nici un verset nu face mențiunea faptului că Hristos a conferit vreunuia dintre Apostoli o putere specială, și de aceea ideea supremației nu a existat în timpurile Apostolilor pentru că Sfântul Petru nu a fost considerat niciodată ca întâiul între Apostoli.

Nefiind nici unul dintre apostoli întâiul,este bine de amintit și activitatea de după bărbații apostolici,a urmașilor acestora sau mai bine zis a episcopilor,preoților și diaconilor pe întreg teritoriul unde Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită.

Am încercat să scot în evidență această activitate a urmașilor apostolilor în apus, cu precădere la Roma,pentru că activitatea episcopilor la Roma este legată de propovăduirea Evangheliei,de cei doi mari apostoli:Petru și Pavel,deoarece ei și-au dorit ca sămânța creștină să fie răspândită și în cetatea eternă:Roma,în primii ani ai erei creștine.

CAPITOLUL I

ÎNTEMEIEREA BISERICII

I. 1. Marturii ale activității Sf.Apostoli-Faptele Apostolilor

Biserica este asezamântul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin Întruparea, Moartea si Învierea Sa, si, apoi, desavârșit, prin pogorârea Duhului Sfânt și prin propovăduirea și jertfa Sfintilor Apostoli și a urmașilor lor, martiri, episcopi, preoți, diaconi și toți sfinții. Biserica este, deci, obștea tuturor creștinilor care cred în Hristos, care mărturisesc aceeași dreapta credință în Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt și care ascultă de slujitorii sfințiț,i rânduiți de Sfinții Apostoli și de urmașii lor. După zece zile de la Înalțarea Mântuitorului la ceruri, la sărbătoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toții împreună în același loc si asupra lor s-a pogorât puterea Duhului Sfânt în formă de limbi ca de foc, care au șezut pe fiecare dintre ei (Fapte 2, 3) și le-a daruit puteri si haruri supranaturale pentru îndeplinirea misiunii lor dumnezeiești în lume.

În Faptele Apostolilor sau Evanghelia Sfântului Duh, cum a mai fost numită, momentul Pogorârii Sfântului Duh este descris astfel: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.“ (Fapte 2, 1-4). Deși în edițiile mai vechi ale Sfintei Scripturi sunt menționați doar Sfinții Apostoli drept cei asupra cărora s-au așezat limbile ca de foc, textul grecesc cuprinde în termenul ei și pe ceilalți 70 de ucenici, femeile împreună cu Maria, mama lui Iisus, și toți ceilalți frați, în total o comunitate alcătuită din 120 de persoane (cf. Fapte 1, 14-15). Înțelegem astfel că Duhul nu s-a dăruit doar Apostolilor, ci tuturor membrilor noii Biserici întemeiate. Pogorârea a întărit în Apostoli darurile date lor mai înainte de către Iisus , iar în ceilalți a sădit sămânța îndumnezeirii, arătând că de acum înainte toți se pot face părtași Împărăției cerurilor.

În comentariul său la Facerea lumii, Sf. Vasile cel Mare consideră că prima formă a Bisericii a constituit-o întreaga creație, îngerii, oamenii și întreaga făptură, dar alungarea lui Adam și a Evei din Rai a impus coborârea acesteia în plan pământesc. Prin întruparea Sa, Mântuitorul Hristos poartă în sine Biserica, făcând începutul comuniunii noastre cu Dumnezeu, dar și al îmbisericirii lumii totodată, Duhul Sfânt desăvârșind mântuirea noastră în Biserică.
Principalul moment al întemeierii Bisericii îl constituie revărsarea Sfântului Duh la Cincizecime, când Biserica cerească se coboară pe pământ, intrând în istorie. Din acest moment, Duhul Sfânt se va sălășlui în Biserică, pentru a rămâne permanent în ea, deși nici până acum nu fusese absent din lume. Biserica lua ființă astfel dintr-o putere nouă, ce venea din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeiești, de unde și caracterul divin al acestei instituții. Primii membri ai Bisericii vor fi cele 3.000 de suflete care se vor boteza în urma cuvântării Sf. Ap. Petru. Principalul document de care dispunem pentru a cunoaște primele decenii ale Bisericii este constituit de cartea Faptele Apostolilor. Valoarea istorică a acestui text canonic este incontestabilă. În partea a doua, ce cuprinde misiunea Sfântului Pavel, textul e clădit pe mărturii directe. Dar nu este mai puțin adevărat că expunerea sa nu acoperă decât o parte din istoria creștinismului primar.

Creștinismul își datorează avântul personalității și concepției lui Iisus, întărindu-se prin credința în Învierea Sa și prin speranța într-o viață veșnică. El a primit o formă doctrinară odată cu teologia lui Pavel și a crescut absorbind credința și ritualurile păgâne devenind o Biserică victorioasă, moștenind sistemul organizatoric și geniul Romei.

Credința în misiunea mesianică, în învierea trupească și în reîntoarcerea lui Iisus pe pământ, aceasta a fost legea de bază a primilor creștini. Această credință nu i-a oprit totuși pe apostoli să continue să cinstească iudaismul. „Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget la templu”, se arată în Faptele Apostolilor. Ei respectau neîncetat regulile legate de regimul alimentar și de ceremonial și și-au declarat credința, mai întâi, numai evreilor și o predicau, adesea, în piața templului.

Ei primiseră de la Iisus prin Duhul Sfânt puteri miraculoase de inspirație, de vindecare și de vorbire. Veneau la ei mulți bolnavi și infirmi; unii au fost vindecați, spune Marcu, prin ungere cu ulei, tratament folosit încă și astăzi, în Orient. Autorul Faptelor Apostolilor realizează un tablou emoționant al stilului de viață practicat de acești primi creștini. După cum ne spune el, în mulțimea credincioșilor toți erau ca un singur suflet și o singură inimă, și nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce îi aparține este doar al lui, ci împărțeau între ei tot ce aveau… Nimănui nu-i lipsea nimic, întrucât oricine avea pământuri și case le vindea și punea totul la dispoziția apostolilor; și împărțeau totul între ei, dând fiecăruia după nevoi.

Cum numărul prozeliților creștea, apostolii au ales șapte diaconi pentru a administra treburile comunității. O vreme, autoritățile evreiești au tolerat această sectă, socotind-o mică și inofensivă. Dar când „nazarinenii”, în doar câțiva ani, s-au înmulțit de la o sută douăzeci, la opt mii, preoții au început să se teamă. Petru și mulți alții au fost arestați și anchetați de sanhedrin; saducheii au vrut să-i condamne la moarte, dar un fariseu, Gamaliei, probabil cel care fusese învățătorul lui Pavel, i-a sfătuit să suspende sentința. Până la urmă, s-a ajuns la un compromis și acuzații au fost biciuiți, după care au fost eliberați. La scurtă vreme după aceea (în jurul anului 30), Ștefan, unul dintre diaconi, a fost chemat în fața sanhedrinului și acuzat „că rostise cuvinte împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu”. El s-a apărat însă cu mare vehemență: „Voi oameni încăpățânați, cu inimi și urechi păgâne, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt, precum părinții voștri, așa și voi. Care dintre prooroci a scăpat neprigonit de părinții voștri? Și au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi, care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!”.

Sanhedrinul, într-un acces de furie, l-a alungat din oraș și a poruncit să fie omorât prin lapidare. Un tânăr fariseu, cu numele de Saul, a dat și el o mână de ajutor la supliciu, după care a umblat din casă în casă prin Ierusalim, pentru a-i prinde pe adepții „noii căi" și a-i arunca în închisoare.

Evreii de cultură grecească, al căror conducător fusese Ștefan, s-au refugiat în Samaria și Antiohia, unde au format puternice comunități creștine. Apostolii, în majoritatea lor cruțați de această persecuție, întrucât respectau în continuare legea, au rămas în Ierusalim, alături de iudeo-creștini. Petru a pornit să predice evanghelia în orașele Iudeii, în vreme ce Iacov, „cel drept”, „fratele Domnului”, a devenit conducătorul Bisericii din Ierusalim, acum slăbită și sărăcită. Iacov respecta legea în cele mai mici detalii ale ei și se lua la întrecere în ascetism cu esenienii; nu punea gura pe carne, nu bea niciodată vin, avea o singură haină și nu-și tăia nici părul, nici barba. Timp de unsprezece ani, cât au fost păstoriți de el, creștinii n-au avut de suferit. În anul 41, un alt Iacov, fiul lui Zebedei, a fost decapitat. Petru a fost și el arestat, dar a reușit să scape. În anul 62, Iacov cel drept a fost condamnat la moarte.

Patru ani mai târziu, evreii s-au revoltat împotriva Romei. Creștinii din Ierusalim, convinși că „sfârșitul lumii" se apropia cu pași repezi, nu se sinchiseau de politică și au părăsit orașul, stabilindu-se la Pella, localitate păgână și pro-romană, aflată dincolo de malurile Iordanului. Acest moment marchează separarea iudaismului de creștinism. Evreii îi acuzau pe creștini de trădare și de lașitate, în vreme ce creștinii vedeau în distrugerea templului de către Titus împlinirea profeției lui Iisus. O ură reciprocă a înflăcărat cele două credințe și a stat la baza celor mai pioase scrieri din literatura lor.

Treptat, creștinismul iudeu s-a micșorat ca număr și putere; noua religie se lăsa astfel transformată și modelată de spiritul grec. Galileea, în care Iisus petrecuse cea mai mare parte a vieții sale și în care Magdalena și celelalte femei se număraseră printre cei dintâi adepți ai săi, își relua vechile obiceiuri, nebăgându-i în seamă pe predicatorii care afirmau că Nazarineanul era fiul lui Dumnezeu. Evreii, obsedați și însetați de libertate, repetându-și zilnic că „Domnul este unul”, erau șocați de ideea unui mesia căruia nu-i păsa de lupta lor pentru independență și revoltați să audă că un Dumnezeu se putuse naște într-o peșteră sau o iesle, undeva într-unul din satele lor. Creștinismul iudeu a supraviețuit cinci secole într-un mic grup de creștini sirieni, numiți ebioniți, „săracii", care puneau în practică sărăcia creștină, respectând însă în totalitate legea evreiască, la sfârșitul secolului II, Biserica i-a condamnat ca eretici.

Între timp, apostolii și ucenicii începuseră să răspândească noua religie, mai ales printre evreii din diaspora, din Damasc până la Roma. Filip i-a convertit pe locuitorii din Samaria și Cezareea, Ioan a întemeiat o comunitate importantă în Efes, iar Petru a predicat în orașele Siriei.

De la începutul existenței sale, creștinismul s-a manifestat și ca învățătură. Spre deosebire de religiile păgâne, politeiste (grecești – marcate de naturalism și antropomorfism, romane – religie a practicilor și sacrificiilor ceremoniale), religia întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos are o doctrină, deci o teologie.

Credințele păgâne nu propuneau adevăruri de credință, nu erau preocupate de problema mântuirii și nu își îndreptau atenția asupra persoanei umane, ci asupra instituțiilor cetățeanului, a statului, a familiei, politeismul era mai degrabă un cult decât o doctrină.

Neavând o mărturisire de credință, asemenea religii nu manifestau nici nevoia unui învățământ propriu. În plus, aveau un caracter aristocratic, nu toți muritorii aveau acces la altarul și cultul lor, inițierea era privilegiul unei minorități, caracterul lor esoteric excluzând posibilitatea unui învățământ public.

Spre deosebire de acestea, caracterizate de rit și de mister, creștinismul va propovădui mântuirea întregii lumii. Îmbrățișarea noii religii presupunea nu numai credința, dar și cunoașterea doctrinei. Creștinismul se manifestă astfel și ca învățătură (διδχη, διδσκλι).

Mântuitorul Iisus Hristos era numit de către Sfinții Apostoli “Învățător” (“Rabbi”, διδσκλος) – Ioan XIII, 13-14. Învățătura Mântuitorului este susținută și apărată în fața păgânilor ca singura adevărată. Creștinii se numeau discipoli, învățăcei (μθητι). Exclusivismul păgân este înlocuit în creștinism de învățământul public.

Începutul învățământului creștin este chiar opera evanghelizării, întreprinsă de către Sfinții Apostoli și de către urmașii acestora. Botezul și învățătura sunt indisolubil legate între ele, întrucât Mântuitorul le-a cuprins pe amândouă într-o singură poruncă: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20).

Obiectul acestui învățământ primar era, deci, “cuvântul Domnului”. Mărturisirea credinței era datoria oricărui creștin, însă existau purtători calificați ai cuvântului Mântuitorului Hristos. Aceștia erau “harismaticii”, înzestrați nu numai cu deosebite daruri naturale, dar mai ales cu daruri ale Duhului Sfânt, ei fiind ivestiți cu puterea cuvântului, potrivit darului fiecăruia.

Sfântul Apostol Pavel distinge trei harisme principale, pe care le enumeră în Epistola I către Corinteni, în ordinea importanței lor: “Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al doilea Profeți, al treilea Didascali” (I Corinteni XII, 28). Aceștia sunt “slujitorii cuvântului“ (οι λογουντες τον λογον, cei care îi inițiază pe alții în învățătura și în viața creștină. În triada de slujitori ai cuvântului dumnezeiesc, didascalia avea ca funcție determinată învățătura, iar funcția lor, prin necesitate, a supraviețuit celorlalte. Fiind învățătură, creștinismul a avut permanent nevoie de învățători.

Apariția învățăturii creștine și întemeierea Bisericii în Alexandria sunt legate de numele Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu. Eusebiu al Cezareei menționează în acest sens în “Istoria bisericească”: “Petru stabilește tot așa Bisericile din Alexandria, nu în persoană, ci prin Marcu, discipolul său.” De asemenea, reproduce o tradiție conform căreia Sfântul Marcu a fost cel dintâi care a predicat și a întemeiat Biserica în Alexandria.

Pavel a contribuit decisiv la pregătirea evenimentului suprem al istoriei antice: creștinarea cetății eterne și prin ea a lumii întregi (doar nu era Roma capul lumii). Chiar mai mult, prin sacrificiul său, alături de sfântul apostol Petru, corifeul apostolilor și piatră fundamentală a Bisericii lui Hristos pe pământ, a făcut din acest oraș centrul lumii creștine. La Roma au curs râuri de sânge. La Roma credința și-a arătat strălucirea și forța, la Roma sfinților Petru și Pavel și-a sculptat Biserica credința în zidul de bazalt al istoriei. Pavel ne-a învățat multe, a lăsat o moștenire spirituală enormă, a dat chip creștinismului organizând Biserica și sistematizându-i doctrina.

Observămn astfel că perioada cuprinsă între anii 40-70 este marcată de două fapte importante pentru comunitatea creștină. Pe de o parte, este momentul când naționalismul iudeu se va acutiza. Iudeo-creștinii vor simți o puternică presiune din partea acestui naționalism. Căderea Ierusalimului în anul 70 va da o lovitură foarte serioasă iudaismului în general și iudeo-creștinismului în special. Pe de altă parte, în acea vreme, datorită mai ales îndemnului lui Pavel, creștinismul câștigă în mediile păgâne, ceea ce-i face pe creștinii din aceste medii să se elibereze treptat de contextul iudeu, dar nu fără o criză dificilă. La sfârșit, se va ajunge la o inversare a situației. Iudeo-creștinismul, triumfător în anul 49, se va prăbuși. Creștinismul paulin își va începe destinul triumfal. În pragul acestei epoci se situează Sinodul de la Ierusalim, care îi marchează datele și la capătul ei, căderea Ierusalimului, care tranșează problemele.

Perioada cuprinsă între anii 70 și 140 văzuse creștinismul dezvoltându-se în diferite regiuni și sub forme variate. Bisericile armene, bisericile orientale, bisericile siriene și romane au fiecare propria lor tradiție. Pe de altă parte, la granițele creștinismului și fără a le putea distinge de acesta, se înmulțesc grupurile heterodoxe, gnosticii, ebioniții și alții. Acest fapt trebuia în mod necesar să provoace ciocniri. Pe măsură ce tendințele se afirmau mai viguros, o confruntare era inevitabilă. Este ceea ce se întâmplă la mijlocul secolului al II-lea. Această confruntare dă naștere în același timp la heterodoxie și la ortodoxie, dar și diferitelor tradiții ortodoxe. în aceste lupte, Roma joacă acum un rol decisiv.

Începutul secolului al III-lea a marcat o cotitură decisivă în istoria creștinismului. Ultimele legături cu iudeo-creștinismul sunt rupte. De acum încolo el este legat de lumea greco-romană. Dar această lume este ea însăși diversă. Mijlocul secolului al III-lea este o perioadă de o remarcabilă creativitate. Vedem acum apărând curente ce se vor continua în creștinismul secolelor următoare. Trei mari evenimente caracterizează această perioadă. În lumea greacă asistăm la o reînnoire filozofică. Ea îi va avea ca reprezentanți pe Plotin pentru păgâni și Origen pentru creștini: acești doi gânditori vor marca secolele următoare. În lumea latină, creștinismul cunoaște o extraordinară expansiune, atât teritorială cât și culturală, și se diferențiază de creștinismul răsăritean. În sfârșit, mișcările ascetice iudeo-creștine suscită în lumea Siriei orientale curente diverse dintre care se detașează maniheismul.

Secolul al III-lea marchează o etapă în dezvoltarea vieții creștine. Eliberat de contextul iudeu, creștinismul se dezvoltă acum în lumea greco-romană. Se găsește acum în fața unei noi situații, datorită obstacolelor întâlnite, cât și a valorilor asumate. Pe de altă parte, Biserica își extinde în mod considerabil sfera de influență. Ea constituie acum un mare popor. Această expansiune implică un efort de organizare, care la început nu era necesar, odată cu obligația de a ține cont de diversitățile importante de nivel ce apar zilnic de acum înainte în comunitatea creștină. Principalele caracteristici ale acestei transformări sunt: organizarea catehumenatului, disciplina penitenței, formarea societății creștine.

Sfârșitul secolului al III-lea este pentru Biserică o perioadă de expansiune ce are repercusiuni în planul organizării, în cel al vieții economice și al vieții civice. Până la mijlocul secolului al III-lea, episcopul putea strânge în jurul lui ansamblul comunităților locale. Dar creșterea considerabilă a numărului de creștini la orașe și evanghelizarea celor de la țară fac din ce în ce mai grea această centralizare. Rezultă că trebuie să se facă față acestei situații în mod diferit, în funcție de regiuni. În marile orașe se vor înmulți circumscripțiile teritoriale, mai ales la periferii. Cu aceasta este însărcinat câte un preot. Este verosimil ca, în această epocă, ei să constituie tituli romani. Este și cazul pentru Alexandria.

În acest moment se dezvoltă sau se definește o anumită ierarhie a episcopilor. Încă din secolul al II-lea, episcopul din metropola unei provincii civile avea întâietate fată de ceilalți episcopi din provincie, reunea conciliul local, aduna opiniile. Câteodată această întâietate aparținea mai degrabă celui mai vârstnic din episcopii provinciei, primatului. Dar ceea ce se manifestă, și mai ales în epoca noastră, este apariția unui nivel superior, care nu corespunde unei provincii, ci unei „dioceze". Această instituție apare mai întâi în Egipt. Aici, episcopul de Alexandria este patriarhul diocezei Egiptului, ce cuprinde mai multe provincii. O situație asemănătoare pare să fi avut loc și pentru dioceza din Orient, unde episcopul Antiohiei se bucura de întâietate, ca și pentru dioceza din Africa unde exista episcopul Cartaginei. În același timp în care Biserica se extinde numeric, ea pătrunde și în medii noi. Cea mai importantă acțiune este convertirea a numeroși membri din clasele conducătoare care nu vin spre creștinism din rațiuni politice ci din convingere.

I. 2. Activitatea Sfinților Apostoli-Petru și Pavel

Pentru oricine cercetează Biblia și ambientul ei, este un fapt de necontestat că în epoca ce începe la câțiva ani după învierea Domnului nostru Iisus Hristos și durează aproape de distrugerea Ierusalimului, istoria creștinismului este puternic dominată de figurile sfinților apostoli Petru și Pavel.

Faptele Apostolilor, scrise de Sfântul Luca, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, și Epistolele sale, ne procură informații bogate despre viața și activitatea Sfinților Apostoli. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriașă a Sfântului Apostol Pavel rămâne dominantă mai mult de două decenii.

La începutul cărții Faptele Apostolilor ni se arată că Iisus, după Înviere, S-a arătat Apostolilor în răstimpul de patruzeci de zile, până la Înălțarea la cer, de mai multe ori, îndemnându-i să nu plece înca la propovăduire, ci să ramână în Ierusalim până ce vor fi îmbrăcați cu putere de la Sfântul Duh. Mântuitorul S-a adresat tuturor Apostolilor deopotrivă. Petru făcea parte dintre ei si era și el ca oricare altul, nimic mai puțin, dar nici mai mult.

La 1, 13 cartea Faptele Apostolilor ne arată si lista celor unsprezece Apostoli, spre a fi cunoscuți si recunoscuți acești mandatari ai Domnului. Erau urmatorii: Petru, Ioan, Iacob, Andrei, Filip, Toma, Vartolomeu, Matei, Iacob al lui Alfeu, Simon Zelotul si Iuda al lui Iacob. Lista este, aceeași ca în evanghelii si aproape in aceeasi ordine (Mt. 10,2-4; Mc. 3,17-19; In.1, 40-46). Lipsește Iuda Iscarioteanul care acum nu mai era Apostol și nici nu mai era in viata (1, 18).

Ni se spune că acești Apostoli erau toți la un loc, "într-un cuget, într-o unitate frațească și egalitate deplină. Cu ei se mai aflau încă si Maica Domnului, apoi așa zișii "frați ai Domnului" si alți cațiva apropiați ai lor. În total erau cam o sută și douăzeci”. Se menționeaza chiar în primul capitol necesitatea de a întregi la doisprezece numărul Apostolilor, în urma căderii lui Iuda. Inițiativa o are Petru, acelasi Petru, "cel dintâi", cum îl numește Sf. Evanghelist Matei în lista sa (Mt. 10, 2). Dar tocmai aici se vede foarte limpede, ca Petru era, "cel dintâi" numai în listă, la numarul curent și că nu avea nici o întâietate jurisdicțională mai mult decat oricare Apostol față de ceilalți. Ci era "cel dintâi" care se declarase pentru Iisus, cel mai bătrân între ei și cel mai grăbit, "cel dintâi" la cuvânt, și acum ca și altădată. Nu Petru numește un Apostol nou, nici chiar ceilalți Apostoli la un loc și desigur nici mulțimea. Ci "ei" – Apostolii toți și probabil toți cei ce erau împreuna cu ei, "au pus înainte" (au propus) doi barbați dintre cei cunoscuți si verificați ca vrednici de această slujbă. Din acești doi, Dumnezeu a ales pe unul, prin sorți. Așa a fost ales Matia în rândul celor unsprezece.

Sfântul Petru este un personaj important în istoria Bisericii creștine. Cel ce va deveni pescar de oameni se numea Simon (Simion) și era un pescar din Betsaida, pe malul de est al lacului Tiberiada, în Galileea. După ce s-a căsătorit, s-a mutat împreună cu soția, tatăl, soacra și fratele Andrei la Capernaum, unde erau perspective sigure pentru comerțul cu pește. La Betania, tot împreună cu Andrei, a intrat printre discipolii lui Ioan Botezătorul, care pregătea sufletele oamenilor pentru venirea lui Mesia; era într-adevăr, o epocă în care galileenii erau foarte sensibili la ideea mesianică și, în dorința de a înlătura aservirea față de Roma, aveau nevoie de un conducător. Întâlnirea cu Iisus din Nazaret s-a produs într-o zi din februarie sau martie anul 28, Iisus l-a privit insistent și, după cum povestește Sf. Ioan (1, 42), i-a spus: “Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa”. Numele său s-a schimbat, într-adevăr, în Petru. Fără îndoială că atunci, acel pescar nu a putut înțelege semnificația și scopul acestei modificări de nume, dar în tânărul nazaritean se afla ceva misterios și tulburător. Cam din ziua aceea a început experiența lui Simon, în care se consolidează treptat credința în Iisus-Mesia, asistă la extraordinarele puteri taumaturgice ale acestuia, observă comportamentul absolut nou și fără rezerve pe care tânărul rabbi îl are față de tabu-urile sociale și religioase, ascultă cu încredere profețiile despre o nouă împărăție. În fond, este convins că urmează un Mesia politic.

De acum înainte, în ciuda firii sale impulsive, Petru va fi conducătorul discipolilor tot mai numeroși, pe care Iisus îi va încredința de trei ori grijii sale. Petru a intrat primul în mormântul gol, primul căruia Iisus i s-a arătat după înviere și cel dintâi dintre apostoli care a înfăptuit o vindecare miraculoasă. Petru a explicat mulțimii semnificația Rusaliilor, a susținut alegerea lui Matei în locul lui Iuda și i-a judecat pe Anania și pe Safira, care încercaseră să înșele Biserica. Inimos, ascuțit la limbă și impulsiv, dar profund credincios, Petru avea har. Pe cînd Biserica se lupta să se ridice pe propriile picioare, Petru a călătorit mult, propovăduind, convertind, vindecînd bolnavii, înviind morții și slujind comunitățile creștine novice din tot Levantul de nord. Totuși, relatările despre călătoriile sale sînt destul de vagi, în anul 43 a fost arestat de regele Irod Agrippa și a scăpat din temniță în mod miraculos. În 49, a prezidat Conciliul de la Ierusalim care a decis că păgînii se pot alătura Bisericii fără a fi supuși tuturor rigorilor legilor iudaice.

La fel ca mai toți Apostolii, Petru și-a luat și el o „soră” în misiunile sale, care îi servea drept soție și ajutor. El reușea să vindece atât de bine bolnavii încât un vrăjitor din Samaria, Simion Magul, i-a oferit bani pentru a-i dezvălui și lui aceste puteri misterioase. La Iopa, a readus-o la viață pe Tabita; în Cezareea a convertit un centurion roman. O viziune, se spune în Fapte, l-a convins pe Petru că putea să primească în rândul creștinilor atât păgâni cât și evrei; din acel moment, cu unele fluctuații, s-a mulțumit să-și boteze prozeliții neevrei, fără a le mai cere să se supună operației de tăiere împrejur. Ardoarea acestor misionari dintâi transpare în prima epistolă a lui Petru: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc (evreii creștini) împrăștiați printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia… Dumnezeu să vă binecuvânteze în pace… Iubiților, vă îndemn ca pe niște străini ce sunteți aici pe pământ, să vă purtați cu cinste între neamuri, astfel încât… privind ele faptele voastre bune, să preamărească pe Dumnezeu… Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduieli omenești… Trăiți ca oameni liberi, dar nu luați libertatea drept acoperământ al răutății… Slugi de sunteți, supuneți-vă stăpânilor voștri, cu tot respectul cuvenit, nu numai celor buni și blânzi, ci și celor nesocotiți… Asemenea și voi, femeilor, supuneți-vă bărbaților voștri, așa încât, chiar și aceia care refuză să creadă să fie câștigați, admirând purtarea voastră castă și supusă… Podoaba voastră să nu fie cea exterioară: coafarea părului, bijuterii și haine scumpe; arătați-vă un suflet blând și liniștit… Voi, bărbaților, și voi să fiți respectuoși cu femeile voastre, ca fiind ele făpturi mai slabe și faceți-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moștenitoare ale harului vieții… Nu răsplătiți răul cu rău… Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, căci dragostea acoperă mulțime de păcate”.

Nu știm nici când și nici pe unde a trecut Petru în drumul său spre Roma. Ieronim, pe la anul 390, spune că el se găsea deja acolo, în anul 42. Tradiția potrivit căreia el a jucat un rol esențial în întemeierea comunității creștine din capitala imperiului a rezistat tuturor criticilor. După spusele lui Lactanțiu, Petru ar fi ajuns la Roma în timpul lui Nero; n-ar fi exclus ca apostolul să fi venit în acest oraș de mai multe ori. El în libertate și Pavel închis, s-au întrecut în a câștiga noi adepți, până ce amândoi au fost martirizați în același an, 64. Origene spune că Petru „a fost răstignit cu capul în jos, el însuși cerând acest supliciu", poate în speranța că în această poziție va muri mai repede sau, potrivit credincioșilor, pentru că el se simțea nedemn de a muri în același fel ca lisus. Textele din vechime consemnează faptul că soția lui a fost executată o dată cu el și că Petru a trebuit să asiste la supliciul ei. O relatare ulterioară spune că apostolul a fost răstignit în circul lui Nero, pe esplanada Vaticanului, unde s-a înălțat apoi Catedrala Sfântul Petru, ce găzduiește resturile sale pământești.

Misiunile lui Petru în Asia Mică și la Roma au contribuit, neîndoielnic, la menținerea în creștinism a mai multor elemente iudaice. Datorită lui și celorlalți apostoli, creștinismul a moștenit monoteismul, puritanismul și escatologia evreilor. Datorită acestor elemente și prin intermediul lui Pavel, Vechiul Testament a devenit unica Biblie cunoscută de creștinismul secolului I. Până în anul 70, creștinismul era propovăduit mai ales în sinagogi sau printre evrei. Formele, ceremonialul și costumația cultului evreiesc au trecut în ritualul creștin. Mielul pascal din jertfă a devenit Agnus Dei, mielul Domnului ispășitor, din mesa catolică. Numirea unor persoane în etate (presbyteri, preoți) în fruntea bisericilor a fost preluată din metodele evreiești de administrare a sinagogii. Multe sărbători iudaice, ca de exemplu Pastele sau Rusaliile, au fost incluse în calendarul creștin, însă cu un nou conținut și la alte date. Risipirea evreilor în toate colțurile lumii a contribuit la rapida propagare a creștinismului; frecventele mutări ale evreilor dintr-un oraș în altul și legăturile lor împânzite în întregul imperiu au deschis, alături de negoț, de drumurile romane și de pacea romană, noi căi pătrunderii credinței creștine. Cu Iisus și Petru, creștinismul era evreiesc; cu Pavel, a devenit pe jumătate grecesc; în catolicism a fost pe jumătate roman. O dată cu protestantismul, reapare puternica pecete iudaică.

Cu privire la lucrarea misionară a Sfântului Petru, Eusebiu valorifică, în mod strălucit, datele pe care le avem în Noul Testament, căci în Epistola Întâi Petru, aflăm că această scriere este adresată celor ce trăiesc printre străni, în Pont și în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia” (1, 1), ceea ce ne îndreptățește susținerea că Sfântul Petru a propovăduit Evanghelia în aceste provincii din Asia Mică, dat fiind că, de regulă, Epistolele de îndrumare provenind de la Apostoli erau adresate acelor Biserici pe care le întemeiaseră ei înșiși, le vizitaseră sau, într-un fel sau altul, exercitau o anumită jurisdicție asupra lor.

În ceea ce privește informația că Sfântul Petru a venit la Roma, aceasta este foarte veche și puternic susținută în tradiția bisericească, întocmai ca și știrea că a fost, după propria sa cerere, răstignit cu capul în jos la Roma.

Cel care punctează însă decisiv întreaga dezvoltare și evoluție a Bisericii încă de la începuturile ei este Sfântul Pavel – cea mai mare figură a gândirii creștine primare și uriașă personalitate. Putem spune aceasta despre Sfântul Pavel deoarece opera sa teologică, pastorală și misionară a dat direcția decisivă drumului pe care va merge creștinismul, atât din punct de vedere al situării față de iudaism și pâgânism, dar mai ales din punct de vedere doctrinar. Pavel este acela care Îl revelează pe Iisus Hristos și comunică credincioșilor credința în Iisus, adică în cel care găsind o soluție la problema morții, ne-a dat și una la cea a vieții.

Rolul decisiv pentru Biserica creștină al apostolului este recunoscut de către teologi ai tuturor marilor confesiuni creștine, deoarece el este purtătorul unei conștiințe noi și puternice: și-a trăit credința neabătut, existențial, până la sfârșit. Avea o formație enciclopedică zidită pe fondul unei culturi elenistice, la care s-a adăugat chemarea sa unică de apostol al neamurilor.

Primele cinci capitole din Faptele Apostolilor s-au ocupat de probleme privind Biserica din Ierusalim: înființarea ei în urma înălțării Mântuitorului și Pogorârii Sfântului Duh, organizarea ei, precum și unele probleme legate de împotrivirile iudeilor față de noua religie. În capitolele 6-12 va fi vorba de primele acțiuni misionare întreprinse de Biserica-mamă din Ierusalim, pentru ca mesajul evanghelic să ajungă și dincolo de granițele Iudeii.

Următoarele capitole se concentrează pe personalitatea Sfântului Apostol Pavel și pe misiunile sale în cele trei călătorii.

Importanța sa decisivă atât pentru creștinism, dar și pentru dezvoltarea istoriei culturii și civilizației umane este foarte mare. Patristica creștină, prin vocea celui mai mare comentator al operei pauline, Sfântul Ioan Gură de Aur, va spune, apreciindu-l foarte corect pe marele apostol, că este întruchipare a tot ceea ce este bun și mare în oameni și în îngeri, pentru că el cumulează virtuțile patriarhilor, profeților și ale altor oameni aleși ai lui Dumnezeu.

Pavel însuși se descrie pe sine ca având o „înfățișare de neluat în seamă" și adaugă: „Ca să nu sufăr de păcatul îngâmfării, un rău necaz la trup mi s-a dat;" dar nu spune nimic în plus. Tradiția îl zugrăvește, la cincizeci de ani, ca pe un pustnic încovoiat, chel, bărbos, cu fruntea înaltă, fața palidă, o atitudine reținută și ochi ageri. Probabil însă că în realitate, aceste reprezentări țin doar de literatură și artă și nu au nici un temei istoric.

Mintea sa era croită după un tipar frecvent întâlnit printre evrei: pătrunzătoare și înflăcărată, nu strălucea prin genialitate sau spirit urban, emoțională și imaginativă și mai puțin obiectivă și imparțială; era mai curând un om de acțiune decât un gânditor.Pavel a fost „un om intoxicat de Dumnezeu", mistuit de entuziasm religios, în cel mai strict sens al cuvântului, „având un Dumnezeu în el". Se considera inspirat de divinitate și înzestrat cu puterea de a face minuni. Era, de asemenea, un tip practic, bun organizator, răbdător și neobosit în lupta pentru întemeierea și menținerea comunităților creștine. Ca la mulți alți oameni, defectele și calitățile sale erau strâns întrepătrunse, influențându-se reciproc. Era impulsiv și curajos, dogmatic și hotărât, dominator și energic, fanatic și creativ, mândru în fața oamenilor și umil în fața lui Dumnezeu, iute de mânie, dar capabil de o dragoste duioasă. Ii sfătuia pe credincioși „să-i binecuvânteze pe cei care i persecutau'", dar spera că dușmanii săi, ,.adepții circumcizici", „se vor castra singuri". își cunoștea slăbiciunile, încerca să le țină sub control și își ruga prozeliții „să-i suporte stropul de nebunie". Post-scriptumul la prima sa epistolă către Corinteni îl definește cât se poate de bine: „Acest rămas bun este adăugat cu mâna mea, de către mine, Pavel. Cel ce nu iubește pe Domnul să fie blestemat! Vino, Doamne! Harul Domnului Iisus Hristos fie cu voi! Dragostea mea fie cu voi toți”. El a fost ceea ce trebuia să fie pentru a face ceea ce a făcut.

A început prin a ataca creștinismul în numele iudaismului și a sfârșit prin a respinge iudaismul în numele lui Hristos; în fiecare moment al existenței sale a acționat ca un Apostol. Scandalizat de lipsa de respect a lui Ștefan față de lege, s-a alăturat călăilor și s-a aflat în fruntea primei persecuții a creștinilor în Ierusalim. Auzind că noua credință avea adepți în Damasc, a primit de la marele preot permisiunea de a porni într-acolo, pentru a-i aresta pe toți cei „care mergeau pe calea aceasta" și ai aduce în lanțuri la Ierusalim. N-ar fi exclus ca violența persecuției sale să se fi datorat unor îndoieli secrete; putea fi crud, dar nu fără remușcări; poate că văzându-l pe Ștefan lapidat sau poate chiar o viziune timpurie a Golgotei îi tulburaseră memoria și călătoria, înflăcărându-i peste măsură imaginația. Apropiindu-se de Damasc, se spune în cartea Faptelor: „O lumină din cer, ca un fulger, l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a întrebat: Cine ești, Doamne? Și vocea a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigonești… Iar tovarășii săi de drum stăteau înmărmuriți, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni. Și s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deși avea ochii deschiși, nu vedea nimic. Și luându-l de mână, l-au dus în Damasc. Preț de trei zile a fost fără vedere.

Nimeni n-ar putea să spună ce fenomen natural a stat la baza acestei experiențe cruciale. Oboseala pricinuită de drumul lung, dogoarea soarelui din deșert sau poate insolația care a atins un trup slăbit, suferind, mintea lui chinuită de îndoieli și de sentimentul păcatului, toate acestea cumulate, atingând punctul culminant, au provocat procesul semiconștient prin care înverșunatul prigonitor a devenit cel mai vehement propovăduitor al Hristosului lui Ștefan. În mediul grecesc în care trăise la Tars, auzise vorbindu-se despre un Mântuitor, ce va răscumpăra omenirea, iar tradiția evreiască pomenea ea însăși despre un mesia ce urma să vină; de ce s-ar mai fi îndoit atunci că acest Iisus misterios și fascinant, pentru care unii oameni erau gata să moară, nu era ființa făgăduită? Slăbit și încă orb la sfârșitul călătoriei, a simțit la un moment dat pe fața sa mâinile liniștitoare ale unui evreu convertit, „Și îndată au căzut de pe ochii lui ca niște solzi, și a văzut din nou; și, sculându-se, a fost botezat. A înghițit un dumicat și s-a întărit". După câteva zile, a intrat în sinagogile din Damasc, propovăduind că Iisus era Fiul lui Dumnezeu.

După convertirea sa, a rămas așadar în Damasc câteva zile, fiind înfățișat ca începând a-L "propovădui în sinagogă pe Iisus, ca Fiul lui Dumnezeu" . Din cauza acestei predici, iudeii, care-1 cunoșteau ca prigonitor al creștinilor, au fost mai întâi mirați, dar după ce "Saul se întărea mai mult (în credința cea nouă), tulburând pe iudeii din Damasc, dovedind (din Scripturi) că Iisus este Hristos-Mesia", aceștia "s-au sfătuit să-l omoare" . Pentru că porțile cetății erau păzite zi și noapte ca să nu poată evada, creștinii l-au coborât peste zid într-o coșniță, scăpând cu viață și plecând la Ierusalim. Din Gal. 1, 17-18 aflăm că, după convertire, Saul pleacă în Arabia și rămâne acolo trei ani, în care timp Dumnezeu i-a descoperit toată învățătura creștină pe care avea să o predice neamurilor. Faptele Apostolilor omit această plecare în Arabia, faptul explicându-se prin aceea că Luca nu intenționează să înșiruie toate evenimentele care au avut loc în viața lui Saul. ci numai pe acelea care interesau direct aspectul misionar al activității sale. Totuși ni se spune că "după ce au trecut destule zile, iudeii s-au sfătuit să-l omoare", ceea ce înseamnă că între convertire și plecarea sa la Ierusalim se poate introduce și perioada de trei ani petrecută în Arabia.

Prima calatorie misionara a Sfantului Pavel (45-48)

Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa în Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, creștin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenințat de iudeii eleniști, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune între neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colectă la Ierusalim, în timpul foametei de sub împaratul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se întorc la Antiohia, de unde întreprind prima calatorie misionara între anii 45-48, luând cu ei și pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).

Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, către insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au strabatut-o de la răsărit spre apus. În orașul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele căruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta până la sfârșitul vietii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari călătoresc pe mare spre nord-vest până în provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a întors la Ierusalim, Pavel si Barnaba au continuat călătoria in provinciile Pisidia si Licaonia, predicând noua credință în orașele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. La Listra, mulțimile, socotindu-i zei, au vrut sa le aducă jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtatorul cuvântului. Vizitând apoi comunitațile de curând înființate si hirotonind preoți pentru fiecare biserică, se întorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, in anul 48, vestind credincioșilor câte a făcut Dumnezeu cu ei și cum a deschis păgânilor ușa credinței (Fapte cap. 13 si 14).

Întorși la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba gasiră Biserica dezbinată, din cauza unor iudei-creștini veniți din Iudeea, care învațau că păgânii convertiți la creștinism trebuiau să primească Legea mozaică, primind circumciziunea. Astfel s-a născut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice în Biserica. În anul 49 sau 50, Pavel și Barnaba, însoțiți de Tit, merg ca delegați ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim să spună chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecusera la credință, susțineau că păgânii care se convertesc la creștinism trebuie să primească circumciziunea si să respecte ceremoniile Legii mozaice.

În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credincioșilor din Ierusalim, în frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia și au hotărât, potrivit Duhului Sfânt, să nu impună creștinilor dintre neamuri jugul Legii mozaice, ci ei să se fereasca de cele jertfite idolilor, de desfrâu, de animalele sugrumate și de sânge (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel și Barnaba, însoțiți de Iuda si Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunoștință hotărârea înțeleaptă luată de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credincioșii s-au bucurat pentru mângâiere (Fapte 15, 1-33). Totodată s-a ușurat mult misiunea creștină printre neamuri, iar creștinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, și-a întarit caracterul de religie universală.

La puțin timp dup anul 50, Sfântul Apostol Petru a părăsit Ierusalimul și s-a dus la Antiohia, unde, la început, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizanților, el n-a mai luat masa cu creștinii dintre păgâni, fapt pentru care a fost mustrat in fata tuturor de Sfantul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

A doua calatorie misionara (51-54).

Sfântul Apostol Pavel întreprinde a doua călătorie misionară împreună cu Sila, între anii 51-54, în timp ce Barnaba si vărul sau, Ioan Marcu, merg din nou în Cipru (Fapte 15, 39). Mergând de astădată pe uscat, ei viziteaza comunitațile din Siria, Cilicia si Licaonia, unde, în orașul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a însoțit apoi în misiune. După ce au vizitat comunitățile înființate în prima călătorie, ei trec prin Galatia, Frigia și Misia și ajung în orașul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei și pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace si ajung la Neapolis, în Macedonia, și predică cu succes la Filipi, înființând aici prima comunitate europeană. La Filipi, Pavel si Sila sunt bătuți cu bice si duși la închisoare, de unde au scapat în mod minunat. De la Filipi, trec prin orașele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia și ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de prozeliți greci, romani și pe unii dintre iudei. Facându-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu însoțitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena.

Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, a prins astfel în obiectivul lucrării sale misionare de propovăduire și această vestită metropolă. Căci victoriile Cuvântului succedau prin el una după alta, trecând dintr-un oraș la altul, de la Tesalonic la Bercea și în sfârșit la Atena în Areopag.

După cum se știe, în Atena nu a avut rezultate deosebite, convertind numai câteva persoane: Dionisie Areopagitul, o femeie numită Damaris și alții împreună cu aceștia, așa cum consemnează Sfântul Evanghelist Luca (Fapte XVII, 34). Important este însă faptul că el a semănat aici sămânța credinței, care mai târziu a adus roade bogate.

Rezultatele activității sale nu sunt de mirare din moment ce în Atena erau mai mulți idoli decât în toată Grecia, după cum spunea scriitorul Pansanias în sec. II î. Hr., iar un oarecare Petronius zicea, în glumă, că la Atena e mai greu să întâlnești un om decât un zeu.

La Atena Sfântul Apostol Pavel s-a indignat și s-a umplut de amărăciune și durere văzând atâtea statui și temple ridicate în cinstea falselor zeități; văzând în ce superstiții era scufundată celebra cetate a cărei faima era cunoscută în toată lumea prin literații și savanții ei. Celei mai înalte evoluții a spiritului uman i se răspundea prin decadența religioasă a cultului idolatru “Iar în Atena… duhul lui se îndârjea în el, văzând ca cetatea este plină de idoli” (Fapte XVII, 16). Numărul impresionant al statuilor de aici întrecea orice imaginație. Și din acest punct de vedere nici un oraș din lume nu se putea compara cu Atena. Nici chiar în întreaga Elada nu existau atâtea statui câte existau în Atena, încât un întâmpinător se spunea ca putea întâlni aici mai degrabă un zeu decât un om.

Într-o astfel de situație, lucrarea misionară a Sfântului Apostol Pavel, așa cum este prezentată de Sfântul Evanghelist Luca, se desfășoară într-un mod aparte. El discută în sinagogă cu iudeii și cu credincioșii, și în piață, în fiecare zi, cu cei care erau de față (Fapte XVII, 17). Discuțiile sau convorbirile purtate, denotă interesul și grija mare ce o acordă în cunoașterea oamenilor de aici, din punct de vedere religios. Este vorba, de fapt, de o adevarată lucrare misionară, de evanghelizare, cum reiese și din verbul folosit, care descoperă sensuri bogate ale predicii Sfântului Apostol Pavel.

Mai mare succes a avut predica Sfântului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an și jumătate, împreuna cu soții iudeo-creștini Aquila și Priscilla, pe care i-a întâlnit aici în anul 52. Aceștia s-au refugiat de la Roma la Corint în urma edictului publicat contra iudeilor in anul 49 de împaratul Claudiu (41-54), fiindcă se certau între ei din cauza lui Iisus Hristos. Între timp, au venit la Corint Sila și Timotei, pe care Sfântul Pavel îi lasase la Bereea, în Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii si pe mulți alții dintre greci. Iudeii, mânioși din cauza succesului lui Pavel, îl duc in fața lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dând dovadă de tact, a refuzat să se amestece în disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit să se întoarca liniștiți la casele lor.

Din cauza agitației iudeilor, Sfântul Pavel a plecat din Corint, luând cu sine și pe soții Aquila si Priscilla, pe care i-a lasat la Efes, unde făcea misiune creștină un învațat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfântul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sărbătoarea Paștelui, de unde s-a întors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

A treia calatorie misionară (54-58).

Din Corint, Pavel a pornit spre Ierusalim (54-58), pentru „a îmbrățișa Biserica". Dar la scurtă vreme a plecat în a treia călătorie misionară. A vizitat comunitățile creștine din Antiohia și din Asia Mică, dându-le curaj prin fervoarea și încrederea sa. În Efes a rămas doi ani și a săvârșit acolo „minuni nemaiîntâlnite", astfel încât mulți îl considerau taumaturg și încercau să vindece bolile așternând peste cei suferinzi cămășile pe care le purtase Pavel.

Tot la Efes, Sfântul Pavel botează vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezătorul, punându-si mâinile peste ei și chemând puterea Duhului Sfânt (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnică a Sfântului Pavel a provocat o mare mișcare contra creștinilor, la instigația argintarului Dimitrie, care-și vedea meseria periclitată din cauza întinderii creștinismului și a înlaturării cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). După cum reiese din Epistola I-a către Corinteni, Sfântul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele in circ (I Cor. 15, 32).

Părasind Efesul, Sfântul Pavel s-a dus în Macedonia , anul 57 și de acolo în Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola către Romani. De la Corint, trecând din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa și Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplăceri din cauza răscoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a desparțit cu duioșie pe țărmul mării, prevazând ca nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).

De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida și Cezareea Palestinei și apoi la Ierusalim, în anul 58, ducând cu sine colecta facută în Grecia și Macedonia pentru săracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).

Cunoscând ura iudeilor fața de Pavel, Iacob cel Mic îl sfatuiește să îndeplineasca un act prevăzut de Legea mozaică și el suportă prețul pentru curățirea unor nazirei, care și-au ras capul. În templu, când era să se împlinească cele șapte zile de curățire, este recunoscut de iudeii din Asia si arestat. La intervenția lui Claudius Lysias, comandantul gărzii romane, Pavel este scos din mâinile iudeilor și închis în turnul Antonia. La intervenția ofițerului roman i s-a îngăduit să se apere în fața mulțimii înfuriate și a Sinedriului. O conspirație pusă la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vieții lui este aflată de Ioan Marcu și comunicată comandantului. Acesta îl trimite noaptea, sub o escortă puternică la Cezareea Palestinei, unde e ținut în închisoare doi ani, între 58 si 60, de procuratorul Felix, cu speranța de a obține de la Pavel o sumă de bani. Iudeii din Ierusalim îl urmaresc însa și acolo. Pavel se apară în fața noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) și a soției sale, Berenice, iar în cele din urmă el face apel la judecata împaratului de la Roma, în calitatea sa de cetățean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).

Drumul la Roma s-a făcut pe mare, pe timp de toamnă și iarnă, în anul 60, Pavel fiind însoțit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutașului Iuliu, întâmpinând amenințarea furtunilor și a valurilor mării. Plecând din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe langa insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, și au ajuns la Puteoli, în Italia, în primavara anului 61, de unde au facut drumul pe jos pana la Roma, acolo fiind întampinat de creștini la Forul Apius și la locul numit Trei Taverne, a caror prezența l-a bucurat mult. Prezența creștinilor la Roma este o mărturie evidentă că, creștinismul pătrunsese în capitala Imperiului înainte ca Apostolii Petru și Pavel să fi sosit aici.

La Roma, Sfantul Pavel s-a aflat intr-o detenție usoară, fiind închis intr-o casă, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovădui și întari creștinismul timp de doi ani (61-63) în capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).

El a avut mare succes, prin predica sa nouă, credința pătrunzând chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el însusi, în Epistola către Filipeni: “Vă imbrațișeaza pe voi toți sfinții (creștinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filip. 4, 22). In anul 63, Sfantul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.

Faptele Apostolilor se termină in anul 63. Din Epistolele scrise de Sfântul Pavel de la Roma și din alte știri, rezultă că, după eliberarea sa în anul 63, el a întreprins noi călătorii misionare in Răsărit, în insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a așezat episcop pe Timotei, în Grecia, la Nicopolis, în Epir, consolidând comunitațile înființate. E posibil ca el să fi ajuns și în Apus până în Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), pâna la marginile Apusului, cum afirma Sfântul Clement Romanul în prima sa Epistola către Corinteni, scrisă către anul 96.

Împrejurarile sfârșitului său sunt necunoscute. Se crede că Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua închisoare, din care n-a mai scăpat si a murit ca martir.

II. MARTIRIUL CREȘTIN ÎN CONCEPȚIA URMAȘILOR CELOR DOI APOSTOLI

Martiriul apare drept forma excepțională a sfințeniei creștine, potrivit Apocalipsei, care este consacrată în întregime slavei speciale. Martiriul apare mai întâi ca un conflict suprem cu Satana. Mărturiile sunt numeroase. Herma scrie:„Cei ce au fost încoronați sunt cei ce au luptat cu diavolul și l-au biruit. Sunt cei ce au suferit moartea pentru Lege”

Biruință asupra lui Satan, martiriul înseamnă configurarea patimilor lui Hristos. Dar el reprezintă totodată transformarea în Dumnezeu și configurarea învierii. Această aspirație către martiriu, ca drum către totala transformare în Iisus Hristos, ce apare încă de la Sfântul Pavel, și-a găsit expresia cea mai înaltă în Epistola către Romani a lui Ignațiu de Antiohia.

Dar martiriul nu edifică doar Biserica prin mărturie. El are o valoare mântuitoare. Este o operă de caritate frățească. Martirul își dă viața pentru poporul său: ca și Domnul însuși, a așteptat cu răbdare să fie predat, voind astfel, prin acest exemplu, să ne învețe să nu cugetăm doar la propriile interese, ci și la cele ale aproapelui. Căci semnul unei adevărate și temeinice mile este nu numai de a căuta propria mântuire, ci și pe cea a fraților tăi.

Acest ultim aspect al teologiei martiriului își va găsi susținător în Clement din Alexandria. Pentru el, martiriul este în mod esențial perfecțiunea lui agape, deplinătatea carității:

Apostolii, care-l urmează pe Domnul, cu adevărat cunoscători și desăvârșiți, și-au dat viața pentru bisericile pe care le-au întemeiat. De aceea cunoscătorii care merg pe urmele Apostolilor trebuie să fie fără păcat și, datorită dragostei lor pentru Domnul, să-și iubească în așa fel aproapele încât, dacă apare vreo situație grea, îndurând încercările fără slăbiciune, ei să bea cupa pentru Biserică.

Or, aici este deplinătatea milei, care reprezintă desăvârșirea însăși: Noi vom denumi martiriul desăvârșire (teleiotes), nu pentru că el este termenul (telos) pentru viața omului, ci pentru că arată desăvârșirea milei.

Exemplul sfinților mucenici este foarte important pentru că mărturia lor a reprezentat un mijloc de misiune în rândul păgânilor, misiune care a avut un impact puternic asupra celor care erau sinceri în slujirea lor, chiar păgâni fiind. Cu adevărat, jertfa supremă și răbdarea chinurilor cu o seninătate dezarmantă recomandau creștinismul ca pe o religie cu o morală trainică, superioară oricăror formalisme, gesturi utilitariste și ritualuri nefolositoare.

Această perioadă a primelor trei secole creștine a fost o perioadă de înflorire a Bisericii, căci sângele martirilor și jertfa lor au fortificat edificiul Bisericii, căci cei ce vedeau mărturia lor erau sensibilizați de taina care se ascunde în puterea și curajul lor. Acestor jertfe puse la temelia Bisericii lui Hristos, începută cu jertfa Unuia născut Fiu al lui Dumnezeu, le-au urmat de-a lungul timpului multe asemenea acestora.

Sfinții Apostoli Petru și Pavel au fost la aceeași înălțime religioasă și morală, neavând alt scop al vieții și activității lor, decât a mărturisi pe Hristos, a vesti cuvântul Lui, a fi de folos oamenilor și a-și împăca cugetul lor (Faptele Apostolilor 24, 16).

Într-adevăr, Simon-Petru îl mărturisește pe Hristos încă de la început, cum o arată momentul chemării sale. Mântuitorul Hristos, după ce își stabilește la Capernaum centrul predicării Sale, are raporturi preferențiale cu Simon-Petru, realizând pentru el minunea pescuitului relatată de Luca (5, 8), eveniment care provoacă în acesta un fel de teamă religioasă înaintea divinității și o exprimă prin fraza: “Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!”, arătând astfel că începe să înțeleagă caracterul pe deplin religios al lui Mesia pe care-L urma. Și Iisus îl liniștește și îl îndeamnă să îndeplinească o misiune în care pescuitul nu era decât un simbol: “Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni!”.

Apoi, într-o zi de iulie din anul 29, iată și descoperirea lui Petru: Iisus urcă din valea Iordanului, ca să meargă la Cezareea, urmat de cei doisprezece apostoli și le cere acestora o mărturisire de credință: “Cine credeți că sunt eu?” Cel care a răspuns în numele tuturor, a fost chiar Simon: “Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Nu este încă acea credință care se va naște în el după Patimi și Înviere, dar Hristos o atribuie unei revelații a lui Dumnezeu: “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nici carnea și nici sângele nu ți-au arătat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Și explicând concret vorbele de la prima lor întâlnire îl numește Petru, adăugând motivul schimbării numelui prin precizarea că “pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei, 16, 13-19).

În aceste cuvinte, Biserica Catolică recunoaște crearea instituției papale; ele profețesc o misiune care se va exercita până la sfârșitul veacurilor într-o comunitate formată din pietre vii și, printre ele, Petru apare ca acela care asigură trăinicia edificiului. El capătă și o putere de decizie în sfera doctrinară printre oamenii supuși voinței lui Dumnezeu; în acest sens, funcția de întâi-stătător nu se putea stinge o dată cu dispariția lui Petru. De aici provine moștenirea pontifilor romani. Făgăduința rolului de primat este din nou confirmată după Înviere; în urma triplei dovezi de iubire pe care i-o oferă Petru, Hristos îi conferă întâietatea asupra întregii Biserici (Tu să paști oile mele). Îl numește, în acest fel, ca primul apostol: era în luna aprilie a anului 30. Petru și-a îndeplinit funcția de cap al bisericii în diferite localități. În primul rând la Ierusalim, unde, în 48/49 a avut loc primul conciliu al Bisericii; în Antiohia, unde, conform unei tradiții din secolul al II-lea, a fost episcop timp de șapte ani; poate și la Corint, a cărui biserică este considerată a fi fost fondată de Petru și Pavel, conform unei scrisori a episcopului Dionisie din a doua jumătate a secolului al II-lea; în sfârșit, la Roma, de unde, prin tradiție, Petru a condus creștinătatea timp de 25 de ani, din 42 în 67, chiar dacă nu continuu, după cum se poate deduce din prezența sa la Ierusalim pentru conciliul din 48/49 și din faptul că nici Sf. Pavel, în Epistola către Romani, din anul 58 nu îl menționează printre creștinii pe care îi salută și nici Faptele Apostolilor nu pomenesc despre Petru când se vorbește despre sosirea lui Pavel la Roma în anul 61. În privința prezenței lui Petru la Roma, mărturiile literare sunt, mai curând, generice (Clement Romanul, Sf. Ignațiu din Antiohia, Clement Alexandrinul, Eusebiu din Cezareea), făcând excepție informația oferită direct de apostol care, în prima sa epistolă, vorbește despre Babilon, nume simbolic al Romei, așa cum o făcuse Ioan în Apocalipsă. Se pare că ar fi venit aici împreună cu soția sa, moartă, conform lui Clement Alexandrinul, ca martiră, și cu fiica sa, căreia i se cunoaște și numele, Petronilla; probabil însă că acest nume aparținea uneia dintre discipolele sale, convertită și botezată de el.

Numeroase sunt și legendele legate de locuri și monumente ale orașului care amintesc de prezența lui Petru la Roma, constituindu-se în “mărturii” despre episcopatul de la Roma. Primul dintre acestea este închisoarea Mamertina; la începutul scării care duce la celulele de jos ale închisorii, o inscripție în marmură amintește că de această piatră s-a lovit cu capul Petru, împins de călăii săi, și minunea a rămas. Dedesubt, într-adevăr, piatra este adâncită și pare că ar fi rămas întipărită în ea urma unui cap. În aceeași închisoare, mai este și o altă inscripție, în spatele unui rest de coloană de marmură: Aceasta este coloana de unde, stând legați de ea, Sfinții apostoli Petru și Pavel i-au convertit pe sfinții martiri paznici ai celulelor, adică Processus și Martinian, și pe alți 47 la credința în Cristos, botezându-i cu apa din acest izvor apărut printr-o minune.

Martiriul lor se apropie de împlinire când o nouă persecuție a fost declanșată în rândul creștinilor de către împăratul roman Nero.

S-a organizat un complot la Roma împotriva lui Petru care l-a determinat să plece din Roma. Dar Iisus îl intoarce pe Petru din drum. Revenit la Roma, Petru acceptă martiriul cerând sa fie răstignit cu capul spre pamânt deoarece nu se considera vrednic sa moară la fel cum a murit Mântuitorul. Sf. Clement Romanul (88-97), al treilea successor al lui Petru, în Epistola trimisă credincioșilor din Corint, notează că Petru a suferit martiriul în timpul împărăției lui Nero, în urma denunțului altor creștini. Această mărturie a lui Clement este cea mai veche privind prezența Apostolului Petru la Roma.

Amintita persecuție creștină a fost consemnată și de istoricul Tacit în sec.II, persecuție declanșată în urma unui incendiu al Romei.

Tradiția consideră că Sf. Petru si Pavel au stat în aceeași celulă la Roma, fiind martirizați la 29 iunie 67. Petru a fost răstignit, ambii suferind martirajul pentru credința lor in Hristos.

III. EPISCOPII DE LA ROMA ÎN PRIMELE TREI VEACURI – ACTIVITATEA LOR

III. 1. Episcopatul roman în primele trei veacuri

O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii creștine relevează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziție confesională sau teologică. Studierea originii și evoluției creștinismului trebuie făcută în contextul politico-social existent în perioada ultimului secol înainte de Christos și în primele trei secole ale erei creștine, creștinismul devenind cea mai globală și universală dintre toate religiile care au apărut în Orientul Apropiat și  Îndepărtat și pe lângă aceasta influențând decisiv istoria rasei umane.

Creștinismul este religia întemeiată pe învățătura, persoana și viața lui Iisus Christos și s-a născut în secolul I, în Imperiul Roman, așa cum apreciază unii istorici latini precum Tacitus, Suetoniu sau Pliniu cel Tânăr, dar această religie ne este cunoscută, de la originea sa și până în zilele noastre, în primul rând datorită  scrierilor elaborate pe vremea primelor generații de creștini (cele patru evanghelii). Încă de la început Iisus a adunat mulțimi, a atras ucenici, i-a ales pe cei doisprezece Apostoli și procedând astfel, el și-a manifestat voința de a constitui o instituție, căci, simbolic, cifra 12 amintește de cele 12 triburi care alcătuiau poporul lui Israel. Însărcinați să continue opera lui Hristos, cei 12 Apostoli anunță Evanghelia și adună Biserica în Ierusalim, în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului (Faptele Apostolilor, 1, 8). Treptat, împreună cu colaboratorii care îi însoțesc, cei 12  întemeiează comunități creștine și le organizează, înființând sfaturi de bătrâni înțelepți cu căpeteniile sau preoții lor, care asigură conducerea comunităților sau diversele servicii ce le sunt necesare.

Imperiul prin care au călătorit acești misionari cuprindea multe orașe, mai ales în est și acest fapt a determinat structura administrativă a Bisericii primitive. După câteva decenii de inițiative apostolice în tot bazinul mediteranean, se constată la începutul secolului al II-lea d. Hr., o structură care se generalizează și despre care depune mărturie Iganțiu din Antiohia,  adus la Roma pentru a fi martirizat. Se instaurează o ierarhie a preoților după cum urmează:

– episcopul, urmașul apostolilor, căpetenia bisericii locale;

– preoții, colaboratorii săi, care alcătuiesc în jurul lui un sfat;

– diaconii, care îndeplinesc diverse servicii în comunitate.

Prin activitatea apostolilor, a colaboratorilor și succesorilor lor, care vor fi numiți episcopi, comunitățile creștine se înmulțesc în Imperiul Roman și în capitala sa, Roma.

În secolul al II-lea, după cum o dovedesc scrisorile lui Ignațiu din Antiohia și scrierile lui Irineu, episcop de Lyon, se confirmă un fenomen triplu:

– generalizarea structurii episcopale a bisericilor locale (un episcop, cu un colegiu de preoți și diaconi);

– conștiința alcătuirii unei singure Biserici prin comuniunea tuturor bisercilor cu biserica din Roma;

– consensul asupra ansamblului cărților Noului Testament.

Tot în secolul al II-lea ierarhia de tip misionar este înlocuită de o dublă ierarhie: de ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon) și de jurisdicție (a episcopului asupra clerului și a comunității sale locale).

După tradiția catolică, de când Sfântul Petru a început să predice Evanghelia și l-a numit ca succesor al său pe un înțelept bătrân din Roma, sfântul Lin; cetatea a devenit sediul Bisericii Universale.

La început, succesorii Sfântului Petru erau numiți doar episcopi ai Romei. ,denumirea de papa apare în secolul IV.Pentru secolele I-IV izvoarele privind istoria papilor sunt foarte puține și deloc uniforme, cu timpul însă aceste date se înmulțesc.

Pe scurt, lucrurile stau astfel:

– până la finele secolului al II-lea izvoarele sunt atât de rare încât lasă în întregime fără informații o bună bucată de timp;

– secolul al III-lea și prima jumătate a secolului al IV-lea izvoarele încep să se înmulțească, însă nu chiar atât încât să nu lase încă goluri;

– începând cu papa Damasus (366-384) aceste izvoare încep să fie mai bogate și mai uniform distribuite.

În cea mai mare parte sunt de caracter literar. Mărturiile arheologice și epigrafice, care cu trecerea timpului sunt tot mai numeroase și foarte bogate în informații cât privește istoria comunității creștine din Roma – mai ales din secolul al III-lea – totuși, ele sunt incomparabil mai puține față de activitatea fiecărui papă în parte.

Pentru această perioadă de timp izvoarele sunt:

1) Historia ecclesiastica, a lui Eusebiu din Cezareea;

2) Cronograful din 354, care conține:

a) Depositio episcoporum și

b) Catalogum Liberianum;

3) Liber Pontificalis;

4) Martyrologim Romanum;

5) Adversus haereses, a episcopului Irineu din Lyon.

Termenul grecesc πάππας / πάπας (părinte) de la care derivă latinescul papa, este specific limbajului familial și era folosit de primele comunități creștine pentru desemnarea propriului episcop, evidențiind în felul acesta legătura filială dintre credincios și «păstorul» său. Conform unei accepțiuni care apare pe timpul papei Liberiu (352-366) și care cu timpul a fost adoptată în Occident, apelativul a sfârșit prin a fi aplicat exclusiv episcopului Romei. Acest uz corespundea unei preeminențe ministeriale recunoscută deja de mai înainte.

În secolul al II-lea, Irineu din Lyon, în opera lui de combatere a ereziei gnostice – Adversus haereses – sublinia primatul de doctrină constant învățat în Bisericile de origine apostolică de episcopii care – prin succesiune – au ocupat respectivele sedii. În opera sa, Irineu amintea îndeosebi preeminența succesiunii episcopale a Bisericii din Roma, «mare, antică, universal cunoscută, întemeiată de cei doi glorioși apostoli: Petru și Paul», drept care – după convingerea lui – credincioșii din celelalte comunități trebuie să se pună în armonie cu acest centru creștin. De fapt, Biserica din Roma (capitala imperiului) avea o mare forță de iradiere, chiar către cea mai mare parte a Orientului, din moment ce și la Roma, obișnuit, se vorbea limba greacă. În plus, Roma se remarca prin generozitatea deosebită cât privește ajutorul economic dat fraților în credință, chiar celor îndepărtați ca spațiu.

Pe de altă parte, episcopii Bisericii romane demonstraseră de mult timp că aveau o puternică conștiință a propriului rol, dacă deja la sfârșitul secolului I, Papa Clement I – Romanul – n-a ezitat să se adreseze cu accente de autentică autoritate comunității din Corint ca să pună capăt dezbinării apărută în sânul acestei comunități. O atitudine identică, bazată pe conștiința unui «depozit» de credință de păstrat pentru întreaga creștinătate a inspirat, a dictat modalitățile și timpurile de intervenție nu doar în plan doctrinar, dar și în celelalte sectoare, cum ar fi de ex.: cel liturgic (în consecvență cu interpretările teologice ale pătimirilor Domnului, determinată data Paștelor); cel dogmatic (privind valabilitatea botezului administrat de eretici).

Autoritatea unor astfel de rezoluții găseau o referință în textul din Matei 16,18-19: «Și eu îți zic: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile infernului nu o vor birui. Ție-ți voi da cheile împărăției cerurilor și tot ce vei lega pe pământ va fi legat și-n cer și tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și-n cer». Acest text și altele asemănătoare cu privire la preeminența lui Petru în cadrul grupului apostolilor au cunoscut, exegetic vorbind, interpretări diverse și prezența unui episcopat «monarhic» la Roma chiar de la începuturile comunității creștine ridică inevitabile probleme critice. De remarcat apoi faptul că chiar în secolul II nu doar Petru era considerat primul episcop al capitalei imperiului, dar și faptul că unele prerogative atribuite de tradiția evanghelică se perpetuau în toți cei reținuți succesori ai săi legitimi. Sfântul Ambrozie, de exemplu, n-a ezitat să scrie: «Unde e Petru, acolo e Biserica» (Comentariul la Psalmi, 40, 30).

Între episcopi însă, cel din Roma, urmaș al Apostolului Petru, căruia Iisus i-a promis că-l va face temelie a Bisericii (cf. Mt 16, 18) și l-a încredințat să pască mielușeii și oile Sale (cf. Ioan 21, 15-18) era recunoscut ca având suprema autoritate. O dovedesc exemplele. Sf. Ignațiu din Antiohia, învățăcel al apostolilor, la începutul secolului al II-lea, numește Biserica Romei ca stând în fruntea întregei Biserici; iar Sf. Irineu, mort pe la anul 202, zice că toți credincioșii trebuie să fie de acord cu Biserica din Roma, ilustră pentru originea sa apostolică, și păstrarea tradițiilor apostolice: „Esențial în structura Bisericii este comuniunea fiecărei Biserici particulare, în persoana episcopului său, cu păstorul Bisericii din Roma, păstor universal și centru unității catolice”.

În interiorul rețelei universale de Biserici particulare, legate între ele în mod colegial, din care se compune unica Biserică a lui Dumnezeu, există un centru: Biserica particulară a Romei, condusă de succesorul Sf. Petru. Episcopul Romei menține unitatea în corul episcopilor. Păstor universal (cf. Ioan 21, 15-17), el este legătura vie nu numai între toți păstorii de pe suprafața pământului, dar și între Biserica actuală și Biserica Apostolilor. Succesor al primului și principalului martor al lui Iisus (cf. V Cor 15, 5; Luca 24, 34; Fapte 1, 21-22; 2,32; 4,20; 5,32), el asigură unitatea în Biserica actuală veghind la continuitatea ei vie cu Biserica tuturor timpurilor. De aceea, tot ceea ce micșorează autoritatea papei este considerat un rău al Bisericii.

Chiar și Biserica greacă a continuat să recunoască episcopului Romei un grad mai înalt în demnitate față de titularii altor prestigioase sedii apostolice; tot episcopului Romei îi recunoșteau unele datorii proprii și exclusive (care pe atunci însă nu erau încă configurate juridic) și deseori instanța supremă de judecată în probleme controversate.

După perioada constantiniană, ascendența papei de la Roma a crescut în măsură considerabilă și s-a lărgit sfera și incidența acțiunilor sale, mai ales datorită legăturii strânse cu împăratul. Comunitățile creștine din ce în ce tot mai numeroase se organizau ca federații de Biserici episcopale, iar cea de la Roma se impunea drept garant al unității și chiar al credinței comune, căpătând tot mai mult rolul de călăuză.

III. 2. Episcopii de la Roma în primele trei veacuri și activitatea lor

Sf. Linus (66-cca 78)

După Conciliul de la Ierusalim,Petru se pare că s-a îndreptat spre Antiohia, care îl consideră în mod tradițional primul său episcop.Apoi a venit la Roma unde a suferit martiriul mai târziu,succesorul său la episcopatul Romei a fost Sf.Linus.

Se pare că Linus a fost numit episcop de comun acord de către Petru și Pavel și, dacă datele istorice sînt cât de cât corecte, era deja episcop în anul 70, când Ierusalimul a fost distrus de Titus în august și când armate întregi de prizonieri au fost trimise la Roma pentru a înălța noul și mărețul amfiteatru al Flavienilor (Colosseumul).

Linus, fiu al lui Ercolanus dei Mauri, se pare că s-a născut la Volterra, și orașul Tuscia i-a ridicat într-adevăr o biserică în 1480, pe locul în care, conform tradiției se afla casa tatălui său. Discipol al lui Petru, ar fi predicat în Franța ca episcop la Besançon, înlocuindu-l pe apostol în conducerea comunității romane în perioadele în care acesta lipsea din oraș. A fost ales epicop în anul 67, și pe timpul slujirii său, s-au succedat mai mulți împărați: Nero, Galba, Vitellius și Vespasian.

Din Liber pontificalis avem informația că el a fost cel care a recomandat femeilor să intre în biserică numai cu capul acoperit, regulă care a dăinuit mult timp, având în vedere că ea a fost abrogată abia în anii ‘50 ai secolului nostru; el ar fi adăugat în cadrul slujbei și partea care, până la liturghia aprobată prin Conciliul al II-lea de la Vatican, se numea Comunicantes.

Tot lui îi aparține și introducerea unui ornament și simbol al jurisdicției episcopale, o fâșie simplă de lână albă, având imprimate pe ea cruci negre și fiind purtată ca un colier pe deasupra veșmintelor preoțești. Se pare însă că trebuie considerate apocrife cărțile atribuite lui despre martiriul Sfântului Petru și despre disputa acestuia cu Simon Magul. Comunitatea creștină din Roma, pentru răspândirea și practicarea cultului conform Evangheliei, putea conta pe prezbiteri și pe episcopi, care, la început, se pare că însemnau același lucru, dar, destul de curând, au căpătat semnificația de astăzi. Episcopii erau adevărații conducători ai comunității, țineau slujbe și oficiau sfințiri; prezbiterii, sau preoții, îndeplineau aceste funcțiuni numai cu autorizația episcopilor. Dar și alte persoane activau în cadrul Bisericii în vederea apostolatului: erau, înainte de toate, diaconii care administrau bunurile bisericești și-i ajutau pe episcopi și pe preoți; profeții, corespunzând acelora care, mai târziu, erau denumiți catehiști sau instructori, ajutați de un grup de persoane mai tinere, numite dascăli; în sfârșit, paracliserii, care se ocupau cu ajutorarea celor bolnavi și săraci. Aproximativ la fel erau structurate și celelalte două mari Biserici, cea din Corint și cea din Efes. O comunitate ca aceea a Romei, prin urmare, deja organizată, deși luase ființă de puțin timp, trebuia, în primul rând, să se păzească de anumite spirite agitate strecurate printre adepții care, încă nesatisfăcuți de revelația creștină, îi întinau curățenia, încercând să împace între ele tendințe diferite și uneori opuse. Linus trebuie că a avut problemele sale cu ereziile care se manifestau; în afară de aceea a lui Simon Magul, pe care o înfruntase direct Sf. Petru, preluată apoi de discipolul său, Menandru, cea mai spinoasă problemă era cea a ebioniților evrei creștini care respectau legea mozaică, deși îl recunoșteau pe Iisus ca Mesia. Situația de marginalizați a acestora din urmă a ieșit până la urmă în evidență, datorită evenimentului cel mai important petrecut sub pontificatul lui Linus: distrugerea orașului Ierusalim, în anul 70, datorită lui Titus, fiul împăratului Vespasian.

Pentru creștini, acest eveniment putea însemna împlinirea profeției lui Iisus, care prevestise că din templu nu va mai rămâne piatră peste piatră; era un semn pozitiv al apropierii sfârșitului lumii și, în același timp, al venirii împărăției lui Dumnezeu! Altfel spus, distrugerea Ierusalimului putea fi interpretată ca o răzbunare, o răzbunare a vechiului păcat, ca să folosim versul lui Dante, expresie a unei mentalități adânc înrădăcinate în credința creștină, până la Conciliul al II-lea de la Vatican. Evreii erau considerați direct vinovați de moartea lui Cristos, chiar dacă ea fusese necesară pentru ca să se obțină izbăvirea (răzbunarea) de păcatul originar, și astfel Dumnezeu se servise de romani pentru a-i pedepsi. De fapt, distrugerea Ierusalimului a fost o consecință a unei revolte izbucnite în Iudeea încă din 66, o revoltă care, în mod clar, nu avea nici o șansă de succes împotriva imperiului, astfel încât, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se ajungă la o reglare de conturi. Iosif Flavius povestește asediul orașului cu un realism deosebit, în special legat de episoade cunoscute, ca acela al unei femei numite Maria care, înfometată, și-a ucis și mâncat propriul fiu. Este un fapt recunoscut acela că, ulterior, creștinii, îndată ce au simțit că, din cauza revoltei lor, evreii căzuseră în dizgrație pe lângă autoritățile romane, nu au scăpat ocazia de a convinge puterea că ei nu fuseseră contaminați de iudaism; încurajați de ramificațiile eretice strecurate printre evreii creștini, s-au separat cu totul de ei și i-au condamnat în mod deschis. Astfel încât ebioniții au sfârșit prin a fi discreditați în ochii romanilor, după cum observă Grant, exact ca evreii și, din această cauză, s-au risipit într-un mare număr de secte nesemnificative, care nu au reușit să supraviețuiască în lumea modernă. În schimb, israeliții creștini au evitat această pecete impusă de Roma și au devenit forța și tema dominantă a viitorului creștinism. Era, dacă se poate spune așa, o mișcare tactică pur politică, prima dintre atâtea altele, realizate de creștini pe parcursul îndelungatei lor istorii. Timpurile erau destul de agitate pentru o răspândire clară a cuvântului lui Cristos și începuseră deja să apară interpretări nu prea apropiate nici măcar de morala creștină predicată de Sf. Pavel; un alt obstacol îl constituiau, în mod clar, persecuțiile imperiale și împotriva acestora politica membrilor clerului nu putea face decât foarte puțin. Pentru moment însă, după teroarea din timpul lui Nero, se părea că Vespasian s-ar fi mulțumit doar cu distrugerea Ierusalimului și cu exterminarea evreilor, provocând astfel încetarea vieții naționale a fiilor lui Israel. Cu toate acestea, Liber pontificalis îl face pe Linus martir, decapitat de consulul Saturninus, la 23 septembrie 76, și precizează că a fost îngropat în ziua următoare, alături de Sf. Petru. În realitate, există motive suficiente să se creadă că nu a murit ca martir și amintirea lui Linus nu se mai află în Calendarul universal al Bisericii, ci rămâne doar în cel regional.

Lui Lin i-a urmat Anaclet (cca 79-cca 91), grec după nume, probabil un fost sclav. Legende neconfirmate susțin că ar fi fost martirizat pentru credința sa, ca și Lin. Se spune că succesorul său, Clement I (cca 91-cca 101), ar fi fost uns de Sf. Petru, fiind un fel de arhiepiscop intermediar între Lin și Anaclet. Faptul că ar fi fost vărul împăratului Domițian, martirizat pentru convertirea la creștinism, este doar o poveste. El a ocupat scaunul episcopal 9 ani 2 luni și 10 zile, în timpul domniei lui Vespasian și a lui Titus. Până să-și scrie multele cărți întru proslăvirea credinței religiei creștine, este încoronat cu martiriul. El a creat cele 7 parohii, și le-a împărțit pe acestea notarilor cei credincioși ai Bisericii, astfel încât, fiecare, în parohia sa, să cerceteze, cu atenție, cu stăruință și cu grijă, fapte ale martirilor. El a alcătuit două epistole care sunt numite universale.

Clement I, din porunca Fericitului Petru, a primit conducerea Bisericii, după cum îi fusese lăsată în grijă, sau încredințată cathedra, de către Domnul Iisus Hristos. Totuși, găsim în scrisoarea care a fost scrisă către Iacov, în ce chip Biserica i-a fost încredințată de către Fericitul Petru. Și de aceea Linus și Cletus sunt menționați înaintea lui deoarece ei au fost rânduiți episcopi, întru îndeplinirea funcției sacerdotale, de către însuși Petru. Acesta a săvârșit de-a lungul lunii decembrie slujbe de Hirotonie: 10 preoți, 2 diaconi, 15 episcopi, pentru diferite regiuni. A murit ca martir în anul al treilea al domniei lui Traian. Acesta, de asemenea, a fost înmormântat în Grecia, la 24 noiembrie, iar funcția de episcop a rămas vacantă 21 de zile.

După tradiție, Sf. Clement ar fi fost exilat de către împăratul Traian la Cherson (astăzi orașul Sevastopol) și ucis din ordinul acestuia din urmă, prin legarea unei ancore de gâtul sfântului și aruncarea lui în Marea Neagră. Biserica a păstrat o întâmplare minunată legată de Sf. Clement, după trecerea acestuia la cele veșnice: „Iară Dumnezeul minunilor, și după moarte mărind pre sluga sa, făcu o mare și preste fire minune. Că de atuncea și în urmă în fiecare an depărtându-se apa de trei mile, la pomenirea sfântului acestuia Climent. Și primind pre uscat pre cei ce mergeau acolo șapte zile, se făcea mare bucurie celor ce nădăjduiau în Domnul. Deci odată depărtându-se marea, și intrând poporul, și săvârșind praznicul sfântului, și ieșind s-a întâmplat de a rămas acolo un copil mic, uitat de părinții lui. Deci marea întorcându-se și locul iarăș acoperindu-l, părinții copilului plângând și tânguindu-se pentru lipsirea lui prin tot orașul, dupre cum aveau și dreptate, au pricinuit și celorlalți cetățeni plângere și jale. Iară când fu la anul, iarăși trăgându-se marea în lături, merseră și aflară copilul sănătos, o minune! Șezând lângă mormântul sfântului. Pre care întrebându-l cum s-a hrănit, și cum s-a păzit nevătămat, aflară că l-a hrănit sfântul cel ce zăcea acolo, și l-a păzit cu darul rugăciunilor sale nevătămat de fiarele mării. Deci luându-l și mulțumind sfântului precum s-a căzut, se duseră la casa lor slăvind pe Dumnezeu”.

Documentele istorice relatează faptul că în anul 869 corpul Sf. Clement a fost adus la Roma și a fost înmormântat în biserica sa (Bazilica San Clemente din Roma).

Urmează Evarist (cca 100 – cca 109), al cărui nume înseamnă în greacă „plăcut" sau „acceptabil", total obscurul Alexandru I (cca 109-cca 116), și Sixt (cca 116-cca 125), care pare să fi fost numit așa fiind al șaselea episcop după Sf. Petru. Dacă îl considerăm însă pe Petru drept primul episcop, numele nu mai are semnificație, și nici rezonanța sa greacă, o tradiție la acel moment, nu se explică. Totuși, o altă variantă a numelui „Sixtus" este „Xystus", care înseamnă „ras" în greacă, iar epitetul ar putea indica o trăsătură personală, căci Sixtus a trăit pe vremea împăratului Hadrian care, după o lungă perioadă în care obrajii rași reprezentau regula, a readus barba la modă. Și Telesfor (cca 125-cca 136) este un nume grecesc și înseamnă „a culege roadele” sau „a-și atinge scopul”. Între domnia sa și cea a lui Hygin (cca 138-cca 142) pare să existe un gol de doi ani, dar datările acestei perioade sunt toate conjuncturale. Hyginus înseamnă „zdravăn, solid, sănătos”.

Teologul catolic Irineu relatează că, pe vremea lui Hygin, a sosit la Roma ereticul Valentin, cel mai important conducător al unei grupări de gnostici – oameni care pretindeau că dețin cunoașterea superioară a lucrurilor spirituale și care, deși se considerau membri ai Bisericii, venerau o Zeiță Mamă și recunoșteau o ierarhie complexă a cerurilor și puterilor angelice. În cadrul acestui sistem, Hristos era un mântuitor, dar nu unul recognoscibil prin teologia creștină tradițională. Valentin dorea să rămînă în rândurile Bisericii, dar, deloc surprinzător, a fost nevoit să o părăsească. S-a stabilit însă în Roma, un ghimpe în coasta lui Hygin și a celor doi episcopi care vor urma.

Succesorul lui Hygin a fost Pius I (cca 142-cca 155), al cărui nume în latină înseamnă „îndatoritor”. Este de mirare că acesta este doar al doilea nume latinesc din lista primilor 12 episcopi și este posibil ca Pius să-l fi ales deoarece a devenit episcop în timpul împăratului Antoninus (138-161), poreclit „Pius” în semn de respect. Domnia lui Pius nu a fost la fel de liniștită ca aceea a împăratului. A trebuit să-i facă față nu numai lui Valentin, ci și lui Cerdo – un predicator eretic sirian care susținea că există doi dumnezei egali între ei, cel bun fiind tatăl lui Iisus, și celălalt rău – ca și lui Marcion, care considera că Biserica nu trebuia să acorde atenție Vechiului Testament (și unei bune părți din cel Nou) și că Iisus nu era Mesia cel prevestit de proorocii evrei.

Lui Pius I i-a urmat Anicet (cca 155-cca 166) – în grecește, numele înseamnă „cel neînvins" – căruia i-a urmat Soter (cca 166-cca 174), al cărui nume grecesc semnifică „eliberator” sau „păstrător”. O scrisoare descrie grija pastorală acordată de Roma și în special de Soter creștinilor sărmani și oropsiți din tot imperiul.

A urmat Eleuteriu (cca 174-189), al cărui nume semnifică în greacă „liber în cuget, cinstit". Hegesip, istoricul din veacul II, relatează că acesta ar fi fost diaconul lui Anicet. În vremea pontificatului lui Soter, ereticul Montanus a ajuns în Frigia. El și adepții săi erau cunoscuți pentru extazul religios în care cădeau, vorbind limbi ciudate și rostind profeții. Convulsiile și isteria în masă din timpul întîlnirilor acestor entuziaști au dus la credința populară, foarte răspindită atît în vestul, cât și în estul imperiului, că ei formau o elită a cărei sarcină era revenirea Bisericii la simplitatea sa primordială. Potrivit lui Tertullian, Eleuteriu a fost, la început, favorabil sectei, dar a respins-o ulterior, într-un gest ce avea să devină semnificativ. De acum înainte, călăuzirea spirituală a credincioșilor va fi făcută mai degrabă de către o instituție ierarhizată decât prin dictatura simțămintelor, oricât de atrăgătoare ar fi acestea.

Victor I (cca 189-cca 198), african prin naștere, era un puternic susținător al tradițiilor ecleziastice occidentale, și nu orientale. El a decis ca Paștele să fie sărbătorit conform practicii romane, într-o duminică stabilită în fiecare an. Până atunci, Paștele se celebra săptămânal sau pe o dată anume, indiferent de ziua săptămânii. Totuși, Victor nu a încercat să-și impună părerea fără consultarea sinoadelor, care s-au ținut în toate marile centre creștine occidentale și orientale. Occidentul a fost de acord; Orientul, în general, nu. Refuzul bisericilor din Asia Mică l-a înfuriat pe Victor, care le-a excomunicat, un act de mare forță și de autoritate, ce demonstrează creșterea încrederii în sine a episcopilor Romei .

Pe vremea lui Zefirin (cca 198/9-217) s-a revenit la tradiția numelor grecești. A fost complet diferit, cu o totală lipsă de autoritate. Ereziile au continuat, iar Zefirin își frângea mâinile. Respingerea tuturor ereziilor, lucrare atribuită lui Hippolit Martirul, merge atât de departe, încât îl numește pe Zefirin „neștiutor și lacom”, „primitor de mită și iubitor de bani”, un om manipulat cu ușurință de arhidiaconul Calixt, eminența sa cenușie, „needucat și necunoscător al canoanelor bisericești”.

Este o acuză gravă, dar, pentru a fi drepți cu Zefirin, trebuie să recunoaștem că este și plină de prejudecăți. Conform tradiției, din această perioadă datează una dintre primele referiri la mormintele lui Petru și Pavel. Istoricul bisericii, Gaius, îi scria unui conducător al mișcării eretice montaniste, „îți pot arăta trofeele (monumentele) Apostolilor căci, dacă mergi la Vatican sau pe Via Ostia, vei vedea trofeele fondatorilor Bisericii”. Este posibil ca Origene, unul dintre cei mai mari primi Părinți ai Bisericii, să fi văzut și el mormintele, aflându-se la Roma în această perioadă.

Odată cu Calixt I (217-222) – Callistus sau Calixtus – avem din nou de-a face cu un epicop cu un caracter mai puternic. Numele său este grecesc și înseamnă „foarte chipeș”. „Respingerea tuturor ereziilor” ne relatează povestea despre tinerețea lui Calixt. Era sclavul din casă al unui creștin pe nume Carpofor, care se ocupa de gospodăria imperială. Cei doi au pus la cale o afacere, Carpofor dându-i scavului său o sumă destul de mare, în schimbul promisiunii de a obține un așa-zis profit bancar. Mai mulți creștini au depus bani pe care Calixt și i-a însușit, încercând să fugă în străinătate, când Carpofor i-a cerut socoteală. A fost capturat pe un vas de marfă și dus înapoi în Roma, la Carpofor. Condamnat la moarte, a fost salvat de comunitatea creștină, care a pledat în favoarea lui pe lângă Carpofor. A fost eliberat, dar menținut sub strictă supraveghere. Situația i s-a părut de nesuportat și și-a căutat moartea, ca să scape. De Sabat, a intrat într-o sinagogă și a început să-i insulte pe cei prezenți. S-a iscat o bătaie, Calixt a fost arestat, târât în fața prefectului orașului și deportat în minele din Sardinia. Eliberat datorită rugăminților Marciei, iubita împăratului Commodus, a fost trimis să trăiască în Antium, episcopul Victor plătindu-i lunar o sumă de bani. După moartea lui Victor, Calixt a intrat în grațiile papei Zefirin, începându-și ascensiunea spre putere în cadrul Bisericii.

Și Urban I (220-230) s-a sustras persecuțiilor imperiale. Mare parte din informațiile despre el sunt născociri, inclusiv cea legată de martiriul său. Alegerea sa fiind contestată, Hippolit, un erudit remarcabil, s-a autoproclamat episcop al Romei (antipapă).

Succesorul lui Urban, Ponțian (230-235), a avut mari probleme cu Maximinus Thrax. Ales împărat în 235, acesta a început o campanie de persecutare a capilor comunității creștine din Roma. Ponțian și Hippolit au fost arestați și deportați în Sardinia. Cum nu se aștepta să fie eliberat, Ponțian a abdicat – a fost primul episcop al Romei care a făcut acest gest – și a murit mai târziu din cauza condițiilor inumane din detenție.

Lui Ponțian i-a urmat Anteriu (235-236). Numele său este interesant. Este grecesc și se referă la fiul lui Venus și al lui Marte (sau la un tip de ametist), fiind complet diferit de epitetele grecești preluate anterior ca nume de episcopi. Este posibil ca Anteriu să fi fost grec, acesta fiind cam singurul lucru aproape cert care se cunoaște despre el.

Odată cu schimbarea împăratului pe vremea lui Fabian (236-250), persecuțiile au încetat pentru un timp și el s-a putut consacra afacerilor diocezei romane. A întărit administrația, a angajat lucrări de construcție în cimitire și a reușit aducerea corpului lui Ponțian din Sardinia, probabil prin relații prietenești la curtea imperială. După schimbarea împăratului, persecuțiile au reînceput și Fabian a fost arestat. Pe lespedea sa de mormânt, descoperită în 1854, este inscripționată abrevierea cuvântului „martir".

Persecuția inițiată de împăratul Decius (249-251) a fost atât de brutală, încât a întârziat cu patru luni alegerea lui Corneliu (251-253) ca episcop al Romei. În acest timp, Biserica a fost condusă de un comitet și a trebuit să facă față unui antipapă, Novatian, un erudit remarcabil, la fel ca Hippolit. Lucius I (235-254) s-a confruntat cu persecuțiile împăratului Trebonianus Gallus, dar a reușit să se întoarcă teafăr în Roma când împăratul Valerian (253-260) a îndulcit regimul aplicat creștinilor. Din câte cunoaștem, a continuat politica lui Corneliu. Mai important este următorul episcop, Ștefan I (254-257), care a încercat să impună primatul Romei. Firmilian, episcop de Cezareea și unul dintre oponenții săi, relatează că Ștefan se lăuda cu episcopatul său, susținând că este succesorului lui Petru, „pe care s-au ridicat bazele Bisericii”. Expresia cathedra Petri („scaunul lui Petru”), inventată de altcineva, a fost preluată de Ștefan ca simbol al pretențiilor arhiepiscopale și autorității Romei. Nu este de mirare că și-a făcut dușmani printre episcopii rivali. Și totuși, încetul cu încetul, pretențiile sale prindeau contur, devenind o realitate de care comunitățile creștine trebuiau să țină cont, fie că o acceptau sau nu.

Sixt II (257-258), grec de neam, mai înainte filozof, a ocupat scaunul episcopal 1 an, 10 luni, 23 de zile. Este încununat cu martiriul. El a trăit în vremurile lui Valerian și Deciu, iar în această vreme a avut loc o persecuție foarte mare. în aceeași vreme, acesta a fost prins de către Valerian și silit să sacrifice demonilor. Deoarece a nesocotit poruncile lui Valerian, i s-a tăiat capul și, împreună cu el, altor șase diaconi: lui Felicissim și Agapet, lui Ianuarie, Magnus, Vincențiu și Ștefan, în ziua de 6 august. Și preoții au preluat conducerea, din al doilea consulat al lui Maxim și Gravion, până în vremea consulatului lui Tuscus și Bassus, din vremea consulatului lui Tuscus și Bassus, până la 20 iulie, vreme în care s-a desfășurat cea mai cruntă persecuție, aceea de sub Deciu. Și după pătimirea Fericitului Sixt, în a treia zi mai apoi a pătimit și arhidiaconul său, Fericitul Laurențiu, în ziua de 10 august, împreună cu ipodiaconul Claudiu și preotul Sever și lectorul Crescent și Roman. Iar el a fost înmormântat în cimitirul lui Calist, pe via Appia, în timp ce cei 6 diaconi, despre care am vorbit mai sus, au fost înmormântați chiar în cimitirul lui Praetextat, pe via Appia. Iar Fericitul Laurențiu, despre care am vorbit mai sus, a fost înmormântat în cimitirul Cyriaces, pe pământul lui Verus, într-o grotă, împreună cu ceilalți martiri. Iar funcția de episcop a rămas vacantă 35 de zile.

Sixt II nu a fost un personaj atât de neclintit ca predecesorul său, căci a reușit să refacă relațiile cu Ciprian, episcopul Cartaginei din Africa (249-258), care avusese o dispută cu Ștefan privind decizia ca adepții lui Novațian, care apoi îl renegaseră, să fie rebotezați sau nu.

Probabil că Sixt a încercat să aplaneze și conflictele dintre Roma și alte biserici, iscate de disputa dintre Ciprian și Ștefan. Din păcate, Sixt a fost ales, în momentul când împăratul Valerian și-a început persecuțiile, ordonând executarea episcopilor, a preoților și a diaconilor creștini. Pe 6 august 258, Sixt a fost ucis în timp ce ținea o predică în cimitirul lui Praetextatus din Roma. Epitaful datorat unuia dintre succesorii săi, Damas, descrie decapitarea lui împreună cu patru dintre diaconi.

După Sixt, au urmat câțiva episcopi ale căror pontificate vor fi doar rezumate aici, Dionisiu (260-268) nu a putut fi ales din cauza persecuțiilor imperiale, până când vestea morții lui Valerian în străinătate a ajuns la Roma. Ca episcop, a beneficiat de bunăvoința împăratului Gallienus (260-268), a reorganizat Biserica și a continuat ajutorarea creștinilor oropsiți din întreg imperiul. Păstorirea lui Felix I (269-274) este destul de obscură, ca și al lui Eutichie (275-283), numai că acesta a fost complet ferit de persecuții. Și domnia lui Gaius (283-296) pare să fi fost pașnică, dar orice alte informații despre el sunt incerte. În schimb, Marcelin (296-304) a căzut victimă primului val de persecuții ale împăratului Dioclețian, care a ordonat distrugerea cu brutalitate a bisericilor, predarea cărților sfinte autorităților și oferirea de sacrificii zeilor păgâni de către toți cei care se înfățișau la tribunale. Din motive necunoscute, în 303, Marcelin s-a conformat, predând Scripturile. Se spune că ar fi ars tămâie în onoarea zeilor, apostazie de mari proporții, de nesuportat pentru orice creștin care recunoștea primatul Romei. Marcelin a murit în 304, probabil nu ca episcop al Romei, ci după abdicare sau detronare. În mod cert, Biserica a rămas fără episcop timp de peste trei ani, căci următorul a fost ales de-abia în 306. În aceste condiții, canonizarea lui Marcelin pare un adevărat miracol.

În timpul domniei tolerante față de creștini a împăratului Maxentius (306-312), Marcel I (cca 306-cca 308/9) a început reorganizarea și regruparea Bisericii, dar încercările sale au sfârșit în vărsări de sânge și cu alungarea sa din Roma. Nici Eusebiu (cca 310) nu a reușit mai multe, fiind și el exilat de Maxentius. În schimb, Miltiade (311-314) s-a bucurat de o perioadă prelungită de favoruri imperiale. În timpul domniei sale, chiar înaintea bătăliei de pe podul Milvius, împăratul Constantin (306-337) a avut viziunea unei cruci pe cer, însoțită de cuvintele „Cucerește cu ea”, ceea ce l-a făcut, se pare, să se convertească la creștinism. Constantin a făcut din anticul oraș Bizanț, redenumit Constantinopol, sediul puterii seculare, gest ce avea să aibă urmări de durată și care a marcat declinul puterii politice a Romei și al provinciilor occidentale, în general. Surprinzător, se știu puține lucruri despre lunga păstorire al lui Silvestru I (314-335). De fapt, el s-a remarcat mai mult prin absență. Nu a participat la Conciliul de la Arles sau la Primul Conciliu de la Niceea (324-325), care a promulgat Crezul Niceean, și l-a condamnat pe ereticul Arius, iar celebra Donație a lui Constantin, un document ce acorda lui Silvestru și succesorilor săi autoritate asupra celorlalți patriarhi și întregului Occident, s-a dovedit a fi un fals. Și domnia lui Marcu (330) este obscură, eclipsată probabil de disputele interne generate de Conciliul de la Niceea.

Se observă din evoluția episcopatului roman din primle trei veacuri că această evoluție a avut o importanță deosebită pentru ca mai târziu să se constituie episcopatul monarhic și se producă afirmarea deplină a suveranității papale.

La doar câteva zeci de ani de primele trei secole creștine, Damas I (366-384) redeschide lista episcopilor Romei canonizați și reafirmă cu putere pretențiile arhiepiscopiei Romei, la care se referea adesea ca la „Scaunul Apostolic”. În versurile gravate pe o placă aflată peste locul mormântului lui Petru și Pavel, el scria: „Orientul ne-a trimis Apostolii, dar, datorită martiriului lor, Roma și-a dobândit supremația și îi poate revendica drept cetățeni”.

Damas avea și farmec, pe care îl exercita cu precădere asupra femeilor nobile – ceea ce explică oarecum acuzația de adulter, căreia a trebuit să-i facă față. Raționamentul său era foarte clar: convertește-le pe doamne, și bărbații le vor urma. Politica sa a fost încununată de un oarecare succes și creștinismul a devenit dacă nu la modă, măcar acceptat în cercurile aristocratice. Acest fapt nu putea decît să se adauge prestigiului și puterii tot mai mari ale sale, subliniate și de opulența vieții personale a lui Damas, ca și de bogăția bisericilor ce „străluceau de aur", fiind „împodobite cu marmură prețioasă".

De-a lungul păstoririi sale, Damas i-a combătut pe cei care se abăteau de la dogmele Bisericii sau refuzau să recunoască supremația Scaunului lui Petru. Eforturile sale au fost răsplătite pe 28 februarie 380, când împăratul Teodosiu I (379-395) a ordonat ca „toți locuitorii imperiului" să urmeze „religia dăruită de Apostolul Petru romanilor și predicată acum de Episcopul Damas și de Petru din Alexandria”.

Farmecul și forța lui Damas, probabil trăsăturile sale predominante, pot fi înțelese din reacția celorlalți față de el. În 376, Sf. Ieronim i-a scris următoarele: „Eminența Voastră mă sperie, dar blândețea voastră mă atrage”, pentru ca, în anul următor, să-i devină secretar. Din ordinul lui Damas, Ieronim a tradus în latină atât Septuaginta – versiunea grecească a Vechiului Testament -, cât și Noul Testament. Biserica Occidentală dispunea astfel de varianta sa oficială a Scripturii, Vulgata, o măsură centralizatoare importantă, care a ajutat la impunerea latinei ca principală limbă liturgică în Roma, și a Romei ca nucleu al educației biblice.

Nu este de mirare astfel ca, în virtutea și a acestei educații, peste doar un secol, Papa Leon I, zis «cel Mare» (440-461) să afirme deja că papa deține nu doar primatul, dar și «suveranitatea» asupra celorlalți episcopi, puteri ce erau încorporate în ministerul său, întrucât el era «vicarul lui Petru».

Câteva zeci de ani mai târziu, Gelaziu I (492-496) a insistat asupra independenței totale a Bisericii în raporturile cu imperiul, care însă trebuie să se supună autorității bisericești în problemele spirituale și, în mod analog, a insistat asupra supunerii credincioșilor «prelatului sediului roman, pe care însuși Domnul a voit să-l pună în fruntea tuturor preoților».

IV. IMPORTANȚA EPISCOPATULUI ROMEI

ÎN LUMEA CREȘTINĂ

Canoniștii romano-catolici declară ca sfâșierea unității creștine și impasul în care s-a aflat de-a lungul timpului și încă se mai află dialogul teologic ortodoxo-romano-catolic, se datorează unor „cauze istorico-politice, unor rațiuni de natură psihologică, unor mentalități și culturi diferite, controverselor teologice din secolele trecute și tentativelor de unire care au eșuat și care continuă să influențeze lumea greacă în raporturile ei cu Occidentul și Biserica Romei".

Importanța episcopatului Romei în primele trei veacuri, pentru lumea creștină de astăzi este considerabilă ținând cont de faptul că realitatea adeverește fără loc de tăgadă că adevărata „causa dirimens” a unității creștine o constituie doctrina primatului papal, cu consecințele și implicațiile ei eclesiologice nefaste. De altfel, înșiși teologii romano-catolici recunosc că, „în prezent, singura problemă care separă Ortodoxia de Catolicism este acea a rolului papei în Biserică". Și, într-adevăr, problemele eclesiologice, care nu au fost rezolvate în secolul IX și care au contribuit la sfâșierea unității Bisericii creștine, sunt încă acute și astăzi. Unii eclesiologi romano-catolici mai declară, și în prezent, că „Petru a primit puterea de a lega și dezlega în chestiuni de natură doctrinară și disciplinară. Această putere a fost conferită asupra întregii Biserici, precum a fost conferită — conchid ei — ucenicilor săi, asupra Bisericii locale”. Totuși, faptul că doctrina primatului papal continuă încă să fie acceptată, este semnul unei maladii mai profunde, căreia ar trebui, deși se refuză încă, să i se caute cauzele.

În primul său mesaj adresat clerului și credincioșilor romano-catolici, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II, considerat în mediul romano-catolic ca „al 264-lea succesor al Sfântului Petru (al 52-lea papă neitalian)”, a vorbit despre așa-zisa „colegialitate episcopală cu Petru și sub îndrumarea lui Petru”. Dar, „în ciuda unor oarecare orientări spre sinodalitate, releva un ierarh ortodox, Roma a rămas, și după Conciliul II Vatican, credincioasă opticii sale clasice privind supremația sa asupra altor Biserici”.

Conștienți că doctrina primatului papal este lipsită de temei biblic, istoric și canonic, unii teologi romano-catolici recunosc că „…nu infailibilitatea papei este aceea care determină infailibilitatea Bisericii, ci, dimpotrivă, infailibilitatea Bisericii este aceea care o condiționează pe a papei”. Alții, însă, declară duplicitar că „redescoperirea sacramentalității episcopale, reafirmînd colegialitatea episcopilor cum Petro et sub Petro, nu relativizează ministeriul papei și al episcopilor…”.

Desigur, redescoperirea sinodalității Bisericii primare și reafirmarea ei în viața Bisericii Romano-Catolice este un fapt remarcabil. Principiul ierarhic și corolarul său, ascultarea canonică, își poate găsi expresia afirmării depline numai în regimul sinodalității, instituit de Mântuitorul Iisus Hristos și legitimat de practica sobornicității ecumenice. Biserica Romano-Catolică poate redescoperi, cu adevărat, sacramentalitatea episcopală, numai reafirmând și aplicând principiul sinodalității în viața ei organizatorică, a cărui prezență ar oferi și dialogului teologic ortodoxo-romano-catolic premise și perspective sigure.

Este foarte interesant că deja până în sec. al IV-lea, legislația bisericească s-a armonizat cu cea a imperiului roman, deoarece creștinismul a devenit religia oficială a lumii greco-romane, atât în Răsărit cât și în Apus iar după perioada primului mileniu această relație s-a „diversificat”, adică raporturile dintre stat și Biserică au reprezentat un subiect delicat, care le situează în contextul mai larg al raporturilor Bisericii cu lumea. După Tradiția Ortodoxă autentică însă nu a putut exista niciodată vreo „tensiune” între cei ce dețin puterea economică și politică și cei care conduc destinele Bisericii. Totdeauna Biserica Ortodoxă a căutat să meargă spre convergența celor două puteri legislative spre a întări coeziunea politică, socială și spirituală a creștinilor. „Teologia politică a Bisericii Ortodoxe a fost șlefuită pe principiul distincției nete, a paralelismului și a egalității dintre autoritatea ecleziastică cu cea civilă. Acest principiu a funcționat întotdeauna, în pofida vicisitudinilor istorice, datorită postulatelor respectului reciproc, specificității și independenței misiunilor lor în lume. Principiile teoretice ale teologiei politice a Bisericii Ortodoxe vin din doctrina sa asupra caracterului strict sacramental, spiritual asupra misiunii sale în lume, doctrină care-și făurește propria conștiință și determină mărturisirea plinătății Ortodoxiei”.

Din acest punct de vedere se poate observa că primele secole creștine au o importanță deosebită în conturarea unui climat social, politic și religios cu caracteristici care să dăinuie peste veacuri.

Un exemplu îl reprezintă însăși simfonia Biserică – Stat în Bizanț care are ca rezultat o formă, unică în istorie, de autoritate a cărei inspirație era de origine divină. Adesea împărații greșeau, dar poporul nu s-a ridicat niciodată împotriva instituției imperiale ci numai împotriva celor care o dețineau fără să o merite: sfârșitul tragic al unui împărat era numai urmarea faptelor sale nevrednice și a abandonării sale de către Dumnezeu. Autoritatea bizantină s-ar putea numi absolutism luminat de Dumnezeu ca o formă de conducere nouă și aproape de ideal, chiar dacă suveranii nu au acționat întotdeauna ca un ecou al proniei divine.

Colaborarea cu autoritatea terestră a Bisericii, concepută în noua Romă într-o formă aproape de ideal, nu a permis, însă, amestecul ariilor de competență. Au existat, astfel, împărați care au limitat puterea eclesiastică și amestecul ei în treburile statului fără să-i știrbească prestigiul. În Bizanț, un stat care a existat pentru că a fost creștin și a murit pentru că a rămas ortodox (ortodoxia sa nu este, prin urmare, o vină ci o virtute care face ca Bizanțul să primească, precum un trup unic, martiriul) acesta era un semn cert că Biserica trebuie, la un moment dat, să-și limiteze, prin sublimare, aria de activitate și să interacționeze numai cu ceea ce ține de mântuirea oamenilor. Zona de interes devine, în acest fel, foarte largă, definită de orice activitate umană (pentru oameni o acțiune este, în general, expresia unei atitudini religioase, morale, sociale sau de altă natură) iar unicul obiectiv este purificarea întregii naturi umane, în toate aspectele ei.

Dacă în răsărit apropierea celor două instituții a dat la iveală un stat unic și exemplar, în apus Roma își caută mărirea pierdută într-un vid de autoritate terestră. Profitând de fărâmițarea statelor feudale occidentale, ierarhii romani încearcă să realizeze unitatea și sobornicitatea Bisericii prin aducerea unui teritoriu cât mai vast sub autoritatea lor și iată că un papă ca Alexandru VI Borgia reușește să pună bazele unui stat care concura ca întindere statele Europei medievale. De acum prinde rădăcini concepția potrivit căreia jurisdicția “vicarului lui Hristos” este semnul unității, garanția mântuirii, excluzând necesitatea energiilor divine.

Observând toate manifestările Bisericii de-a lungul timpului la întâlnirea dintre autoritatea universală, divină, și cea temporală putem spune că instituția divino-umană trebuie să rămână o instituție care nu guvernează dar care inspiră actul guvernării, implicată în actul de conducere, de decizie, dar nu amestecată în el direct, nemijlocit. Această neimplicare ar avea drept rezultat o privire de ansamblu, de o mai mare acuitate, oferind pe această cale soluții echitabile, ferite de judecăți partinice ca un veritabil garant al echilibrului și moralității. Neimplicată, Biserica se va putea detașa de acele acțiuni care nu sunt în conformitate cu doctrina sa, apărând învățătura mântuitoare, căci mântuirea este unicul său scop pe care trebuie să-l afirme în orice situație, să-l apere și, în final, să-l realizeze.

Situația statului modern și totodată a Bisericii din zilele noastre ne așează din nou pe coordonatele conlucrării dintre cele două instituții pentru „binele” comun al celor care le formează de fapt. Perspectivele pot părea a fi diferite, dar atât statul cât și Biserica, pe lângă influența incontestabilă pe care o exercită în lume, incluzând toate domeniile vieții publice și private, arată că scopul este comun, iar acesta nu poate fi decât integrarea oamenilor credincioșilor în Trupul tainic și unic al lui Hristos. Fiecare creștin trăiește în și pentru o mărturie de credință, iar ceea ce trebuie să facă este să realizeaze că aceasta nu este atât o idee, o teorie cât mai ales este o Persoană, divino-umană, adică Hristos. Și așa cum numai în Hristos toți trăiesc, adică pot să ființeze real și deplin, la fel numai El poate să fie un Exemplu de conlucrare a celor două realități: statală și bisericească. Sau Biserica este cuprinsă într-un stat și totuși statul, de oricare tip ar fi el, nu o poate cuprinde, pentru că aceasta este o „deschidere” către Absolut, către Dumnezeu care „ține toate”.

Problema raporturilor celor două entități (Biserică și stat) credem că se situează în contextul mai larg al raporturilor Bisericii cu lumea, pentru că aproape toți au conștiința că cele două puteri „au ieșit” din autoritatea divină. Contrar însă acestei teorii, alții consideră (și fac prin aceasta „știința politică modernă”!), având „izvoare” în secolul Luminilor și al Ideologiei, că ceea ce este important este baza suveranității populare, caracterul autonom și primordial al autorității statului. Astfel, se schimbă și raporturile dintre cele două puteri, ce își proclamă fiecare legitimitatea într-un izvor diferit; totul se așează pe o nouă bază impusă de statul atotputernic, adesea absolutist. În noul cadru, doar Biserica este aceea care se referă la „schemele” tradiționale, statul neacceptând ca și criteriu absolut al puterii sale decât voința populară. Totuși, credința religioasă este un drept fundamental al oricărui om, și pe care nici chiar statul n-o poate ignora. A recunoaște acest drept duce, în ultimă instanță, la recunoașterea faptului că Biserica protejează dreptul fiecărui cetățean de a practica religia sa.

În lumea modernă Biserica trebuie să insiste asupra principiilor sale învățătorești, încercând să se adapteze cel mai bine circumstanțelor realității și propunând statelor un minim acord oficial asupra problemelor comune (educația tinerilor, căsătoria creștinilor, starea civilă a clericilor, instituții de binefacere ale Bisericii și altele). Rezultă din această nouă abordare că legăturile dintre Biserică și stat pot fi reformulate și reașezate, nu pe baza anacronică de până acum, a celor două principii, a celor „două puteri" independente, ci pe baza principiului suveranității populare și a drepturilor omului. Iar primul drept al unui om, pe care-1 putem recunoaște Om, este acela de a crede. Tendința de mergere astăzi a statelor este evident tot spre materialism, satisfacere brută a instictelor și mecanicism se îndreaptă, dar măcar foarte mulți acceptă că există un primat al spiritualului, a ceea ce este duhonicesc. Cu siguranță, omul modern, oricât de rupt ar fi față de o viață liturgică și cultică, descoperă că fără o angajare în ceea ce este „duhovnicesc” (adică în ceea ce Biserica a propus de veacuri) nu se poate trăi și nu se ajunge la o „finalitate” a lumii.

Este de la sine înțeles că, în acest nou context, nu mai există corespondență – teoretică sau reală – între pozițiile modernă și tradițională, modelele tradiționale ale simfoniei sau separării fiind interpretate în mod sistematic după principiul supremației statului. Însă, tăria de care a dat dovadă Biserica de-a lungul vremii, a înfruntat principiile moderne ale supremației statale și a pus, într-o manieră dinamică, problema simfoniei și a colaborării de facto dintre Biserică și stat în interesul poporului. În acest sens, S. Bulgakov subliniază că forța Bisericii „nu vine din afară sau de undeva de sus, ci din interior, de la baza sa, din popor. Biserica poate să-și exercite influența sa asupra statului pe calea democratică, dar pentru ea este vorba de o democrație a sufletelor”.

În momente de criză, de debusolare, de instabilitate a corpusului social, Biserica ar putea polariza energiile înspre valori credibile, ar putea cultiva speranțele si ar reuși o perpetuare sau dezvoltare comunitară in parametri cât de cât normali. Este cazul contextului socio-politic actual, când comandamentele politice, datorită unor insuccese vizibile, au pierdut din atributele si din eficiența cu care erau creditate.

Valorile promovate de Biserică nu sunt vulnerabile sau erodabile în timp ca si cele emanate de instanțele laice. În același timp, Biserica trebuie să-și asume propria autogestiune si funcționare, si să nu mai aștepte (sau să nu mai pretindă) asistența unui stat anemic, incapabil sau duplicitar in ceea ce privește rezolvarea problemelor specifice (cum ar fi, disputa patrimonială si confesională dintre ortodocși si greco-catolici). Nu Biserica trebuie să fie luată la întrebări de ce face politică, ci instanțele laice care nu își duc la capăt menirea sau nu sunt destul de atente cu ea. Într-un stat normal de drept, Biserica poate sta deoparte (cu toate că, până și în cele mai redutabile democrații, Biserica își joacă un discret rol politic).

CONCLUZII

Se pare că astăzi am putea completa câte ceva din ceea ce se referă la această primă perioadă a creștinismului prin convergența unui anumit număr de descoperiri. Manuscrisele de la Marea Moartă, făcându-ne cunoscută cu mai multă precizie o parte a fundalului iudaic al originilor creștinismului, permit să se deceleze în documentele creștine ceea ce prezintă un caracter evreiesc mai accentuat.

Conform doctrinei catolice, Iisus a fondat o comunitate creștină organizată ierarhic și cu autoritate, condusă de apostoli (primul a fost Petru). După aceea, apostolii și primii adepți ai lui Iisus au format o biserică organizată. Episcopul Romei a avut primat universal încă de la început, acesta venind însuși de la Petru care a primit misiunea divină de a întări pe frații săi în credință.

Se susține că ulterior primatul Episcopului Romei s-a văzut în primul secol din scrisoarea lui Clement I care a trimis o epistolă Corintenilor spre a stinge un conflict local (deși Sf. Apostol Ioan era în viață și era mult mai aproape de Corint decât Clement, totuși corintenii au apelat la Papa Romei pentru a le rezolva neînțelegerile).

După unii, Primatul Roman se datorează unor motive politice: Roma a fost capitala Imperiului Roman până la data de 11 mai 330, însă ideea de primat politic apare mai târziu la Biserica din Constantinopol, care dorea primatul.

Evidența arată că Sfântul Petru nu a fost niciodată episcop la Roma, și că n-a întemeiat această biserică. Pe de-o parte, după Sfântul Ciprian, apostolii nu au hirotonit alți apostoli, ci episcopi, care sunt succesorii tuturor apostolilor, și astfel toți sunt succesorii Sfântului Petru, care, el însuși, a întemeiat biserica Antiohiei (De ce n-ar fi patriarhii Antiohiei succesorii Sfântului Petru în aceeași măsură ca cel al Romei?). Pe de altă parte, se pare că Sfântul Pavel e cel care a întemeiat biserica Romei și a hirotonit și pe primul ei episcop. În epistola către Romani, Sfântul Petru nu e deloc amintit. Se pare că, la acel moment, comunitatea era foarte mică și prea puțin închegată. Sfântul Pavel promite să vină în curând pentru a evangheliza Roma. Acestea sunt confirmate de Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune că Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei – pe Linus și pe Cletus -, și că Petru n-a venit la Roma decât ca să moară aici, în timpul episcopatului lui Cletus. El l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Dacă Sfântul Irineu îl numește pe Clement al treilea episcop al Romei, aceasta o poate face pentru că Linus a fost cel dintâi.

Papa se bucură în Biserica catolică de un status ierarhic suprem, posedând primatul și plenitudinea, de care poate dispune în mod universal, imediat și suprem asupra tuturor preoților și credincioșilor catolici. Autoritatea Papei de la Roma este recunoscută numai de catolici.

Atitudinea celorlalte ramuri ale creștinismului față de instituția papalității diferă în mod substanțial de la o ramură la alta. În decursul primului mileniu al erei creștine, unele biserici ortodoxe orientale au recunoscut papalitatea sub diverse forme și în diverse contexte politice. Anglicanismul și protestantismul resping supremația papalității.

După cum am observat și pe parcursul acestei lucrări, cert este că papii sunt o parte esențială a istoriei. În ultimii 2000 de ani, puține locuri de pe pământ nu au fost influențate de papalitate sau supuse unor schimbări, în bine sau în rău, permanente sau temporare, de hotărârile și de decretele papilor sau chiar de însăși prezența lor. Papii și-au asumat diverse titluri extraordinare – „suveran pontif, „vicarul lui Hristos”, „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”, punând, în timp, accentul pe unul sau altul dintre acestea. Dar, în cele din urmă, din perspectiva sfârșitului celui de-al doilea mileniu, papalitatea pare să fi închis un cerc în călătoria sa de-a lungul vremii. A început oferind sprijin spiritual, a devenit treptat și deliberat o mare putere seculară, atingând culmile învățăturii, dar și ale corupției lumești. Apoi, încetul cu încetul, și-a restrâns rolul politic, renunțând la pretențiile materiale și reafirmându-și poziția de lider spiritual.

Dacă perioada cruciadelor a mai stabilizat oarecum statul papal, măcinat de conflicte interioare între diferite familii aristocrate care-și impuneau puterea economică în zona clerului, Reforma avea să schimbe cu totul climatul politic. Luxul în care se învăluise clerul superior ca și cauză imediată și dorința de întoarcele la principiile originare ale creștinismului drept obiectiv, acestea au făcut ca statul papal să fie, pentru prima dată cu o asemenea amploare, contestat în domeniul ecleziastic. Republica Romanorum pierde supremația autorității divine. Nu trebuie uitat că, în această vreme, conceptul de libertate lua ființă, fiind foarte slab susținut de individualismul creștin al omului în fața lui Dumnezeu. Protestanții vroiau libertate în fața clerului, fiindcă cea raportată la transcendent devenea inutilă.

Centrul catolicismului a rămas și astăzi Roma, o poziție nu atât teritorială cât una spirituală, altfel spus, un centru tradițional care unifică, dar în primul rând îndeplinește, desăvârșește pe credincioșii romano-catolici. Să observăm pentru început că ea înseamnă pentru catolici, chiar și în vorbirea comună, deopotrivă Sfântul Scaun, Biserica Catolică și Suveranul Pontif.

În prezent, în Biserica Catolică, Papa deține în mod oficial și următoarele titluri:

• Episcop al Romei

• Vicar al lui Cristos

• Succesorul Principelui Apostolilor

• Pontif Suprem al Bisericii Universale

• Primat al Italiei

• Arhiepiscop și Mitropolit al Vaticanului

• Suveran al Cetății Vaticanului

• Slujitor al slujitorilor Domnului

Papalitatea a supraviețuit multor furtuni și scandaluri și poate face față în mod strălucit unor răutăți neînsemnate. Fără îndoială, la sfârșitul acestui veac, scaunul Sf. Petru nu va fi neocupat. Probabil că puține alte instituții se pot mândri cu o asemenea istorie, astfel încât, indiferent dacă îi iubim sau nu, papii merită din plin toată atenția noastră.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999

*** Mineiul lunii Noiemvrie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1927.

*** Viata Sfantului Apostol Petru și a altor mari bărbați întru Hristos, Colectia Comorile Pustiei, la inițiativa unor monahi români de la Muntele Athos, apare cu binecuvantarea IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, texte scrise si îngrijite de Radu Diac, București, 2004.

*** Viețile episcopilor Romei socotiți sfinți în Biserica Ortodoxă, Editura Herald, București, 2009.

*** Viețile Sfinților, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1992.

*** Scrierile Părinților Apostolici, traducere Pr. Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1995.

CĂRȚI, ARTICOLE ȘI STUDII

Arion, Pr. Prof. Dr. Leon, Compendiu neotestamentar de introducere și exegeză, Ploiești.

Bârlănescu, I., Personalitatea Sfântului Pavel, în “Altarul Banatului”, Timișoara, 1993.

Claudio, Rendina, Papii – Istorie și secrete, trad. Radu Gâdei, Ed. All, București, 2003.

Costandache, Magistrand Mihail, Patriarhia și demnitatea de Patriarh în Biserica Ortodoxă, în "Ortodoxia", nr. 2/1965.

Daniélou, Jean, Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al treilea), Editura Herald, București, 2008.

Decaux, Alain, Viața Sfântului Pavel, Editura Humanitas, București, 2007.

Dinu,Pr.Lect.Dr.Adrian, Relațiile dintre Stat șl Biserică – implicații șl perspective asupra formării șl dezvoltării persoanei umane -, în Analele Științifice ale Univ. Alexandru Ioan Cuza din Iași, Teologie Ortodoxă, Tomul X, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2005.

Durant, Will și Durant, Ariel, Civilizații istorisite, Cezar și Hristos, Vol. III, Editura Prietenii Cărții, București, 2003.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Primatul papal în perspectiva dialogului ortodoxo-romano-catolic. Considerații eclesiologice, în rev. Mitropolia Banatului, Anul XXXVII, nr. 5, 1987.

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, editura “Teora”, București, 1999.

Eusebiu Cezareea, Scrieri, partea întâia, Istoria bisericească,, trad., studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, Colecția PSB, EIBM, București, 1987.

Guilaine, G. Lfforgue, H. van Effenterre, P. Lévêque, M. Rouche, Istoria universală, Univers Enciclopedic, 2005.

Ionașcu, Arhimandrit dr. Juvenalie, Pe urmele sfinților Apostoli la Roma, Editura Dacpress, Curtea de Argeș, 2005.

Jacquier, E., Les actes des apotres, Paris, 1926, p. 521 apud Pr. Lect. Dr. Ion Bajau, Lucrarea predicatoriala a Sfântului Apostol Pavel în Atena. Cuvantarea din Areopag, în Mitropolia Olteniei, serie noua – anul LI, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 1999.

Mangâru, Dr. Badea, Clement și Școala catehetică creștină din Alexandria (Starea filosofică), Tipografia Cărților Bisericești, București, 1928.

Marcu, Prof. Grigore T., Episcopatul Roman al Sfântului Apostol Petru în lumina Noului Testament. Obârșiile dubioase ale unei legende, in Rev. Ortodoxia, nr. 4, 1949.

Mihăiță,IPS. Prof. Univ Dr. Nifon, Arhiepiscopul și Mitropolitul Târgoviștei, Transformarea lumii prin sfințirea umanului, în „Almanah Bisericesc, 2003”, Târgoviște, 2003.

Milan, Șesan, Pr., Nașterea ideii papale, în Mitropolia Ardealului, an VII (1962), nr. 7-8.

Moisescu, Prof. Iustin, Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Anastasia, București, 2002.

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Popescu, Prof. Dr. Teodor M., Biserica și cultura, Editura, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Idem, Netemeinicia primatului papal oglindită în operele unor mari ierarhi, în Ortodoxia, an XVII (1965), nr. 2.

Idem, Premisele primatului papal, în Ortodoxia, an VII (1955), nr. 1.

Preda, Constantin, Propovăduirea apostolică. Structuri retorice în Faptele Apostolilor, Editura IBMBOR, București, 2005.

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericeasca universală, manual pentru seminariile teologice, București, 1992.

Rendina, Claudio, Papii. Istorie și secrete, trad. Radu Gâdei, Editura All, București, 2003.

Stan, Liviu, Dreptul în viața Bisericii, în Studii Teologice, Anul XII (1960), nr. 7 – 8.

Stan, Pr. Prof. Dr. Alexandru I., Duhul Sfânt și Revelația în viața Bisericii Ortodoxe, în „Glasul Bisericii”, nr 3, 1986.

Stuart, P. G. Maxwell, Cronica papilor. Domniile papale de la Sfântul Petru până în prezent, Editura Enciclopedia Rao, București, 2006.

Verzan, Pr. Dr. Sabin, Sfinții Apostoli în fața îndatoririi de a propovădui Evanghelia la toate neamurile, în Studii Teologice, Seria a II-a, Anul XLVIII, Nr. 1-2, 1996.

Idem, Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice în Ortodoxia, anul XLIII, 1991, nr. 2.

Vulcănescu, Mircea, Bunul Dumnezeu cotidian, studii despre religie, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, București, 2004.

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………….3

CAP. I. ÎNTEMEIEREA BISERICII……………………………………………………6

I.1.Mărturii ale activitații Sfinților Apostoli-Faptele Apostolilor…………………………………………………………………………………………6

I. 2. Activitatea Sfinților Apostoli-Petru și Pavel…………………………….17

II. MARTIRIUL CREȘTIN ÎN CONCEPȚIA URMAȘILOR CELOR DOI APOSTOLI……………………………………………………………………34

III. EPISCOPII DE LA ROMA ÎN PRIMELE TREI VEACURI – ACTIVITATEA LOR…………………………………………………………………………….39

III. 1. Episcopatul roman în primele trei veacuri……………………………39

III.2.Episcopii de la Roma în primele trei veacuri și activitatea lor…45

IV. IMPORTANȚA EPISCOPATULUI ROMEI

ÎN LUMEA CREȘTINĂ……………………………………………………………..60

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………68

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………72

CURRICULUM VITAE…………………………………………………………………………76

DECLARAȚIE………………………………………………………………………………………77