Maica Domnului

Introducere

Pentru ca un credincios ortodox să scrie ceva despre Maica Domnului, sau trebuie să fie luminat de Dumnezeu, adică să fie sfânt, teolog înalt și cuprinzător, sau, dacă nu e, să nu scrie ceva de la sine, ci să transcrie, adunând ceea ce au scris sfinții cuvântători de Dumnezeu.

Așadar, din livada experienței duhovnicești a dumnezeieștilor Părinți și din imnografia Bisericii noastre am ales ceea ce am considerat că este aproape vrednic să o descrie “pe cea mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Și toate acestea, desigur, nu sunt decât “o picătură în ocean”, de vreme de “toată lauda se biruie, grăbindu-se să fie pe măsura mulțimii nesfârșitelor ei daruri”.

De aceea, cine poate să laude după vrednicie pe cea mai “Înaltă decât cerurile”? Încă și mințile de Dumnezeu purtătoare nu au putut să acopere, cu toate laudele lor, cu toate cântările lor îngerești, cu toate cugetările lor teologice adânci, câte frumuseți, câtă slavă, câte daruri, câte lumini dumnezeiești, câtă desăvârșire, câtă bunătate, câtă sfințenie are și răspândește Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Dar chiar și cele ce s-au scris de către teologi renumiți ai Bisericii, cu atât de multă smerenie, cu atâtea lacrimi de umilință, cu atâtea rugăciuni de robi se îndreaptă spre Maica lui Dumnezeu, cu atâta dragoste și cu atâtea mulțumiri și doxologii neîncetat pe ea o laudă! De aceea Duhul Sfânt le-a descoperit lor mărețiile Născătoarei de Dumnezeu, dragostea sa nemărginită și milostivirile față de fii lui Dumnezeu, și mai ales față de aceia care o cinstesc cu dreaptă mărire.

Dar, dincolo de toate cele câte s-au scris și au lăudat, Maica lui Dumnezeu rămâne, ca ceea ce este “mai presus de minte și cuvânt”, neapropiată, de vreme ce Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu ea, dar nu așa cum Se unește cu făpturile cugetătoare (raționale) – câte se fac vrednice de îndumnezeire prin energiile ființiale dumnezeiești necreate nici după ființă, ci după ipostas. Astfel înțelege gândirea teologică a Sfinților Părinți, potrivit căreia Născătoarea de Dumnezeu este “dumnezeu după Dumnezeu, cea care urmează în cinstire Sfintei Treimi” și multe altele care pot fi exprimate despre unirea unică a lui Dumnezeu cel necreat cu omul creat.

Și fără să amestece Dumnezeirea cu omenitatea, totuși, tradiția ortodoxă aghiografică prezintă pe Preasfânta Maică Maria “purtând în pântece pe Dumnezeu Cuvântul Întrupat”. Drept care, Hristos cu Maria și Maria cu Hristos, adică, sunt văzuți, sunt cinstiți, li se aduce închinare în chip unitar, sunt preamăriți nedespărțit, unind astfel toate hotarele cinstirii latreutice aduse Dumnezeului Om și cu închinarea dulică a Născătoarei de Dumnezeu.

Pentru aceasta, după cum reiese din învățătura Bisericii, atitudinea noastră și adâncimea dragostei, mulțumirii și recunoștinței față de Maica Domnului, dau măsura dreptei credințe și a duhovniciei noastre. Și cu cât simțim atât limitarea dar și nevoia de a o lăuda, când o lăudam și îi mulțumim pentru nesfârșitele sale binefaceri, cu atât ne vom găsi mai aproape de adevăr.

Maica Domnului se aseamănă – dacă există ceva cu care să se asemene Născătoarea de Dumnezeu, cea mai presus de minte și de cuget – cu o priveliște minunată, mai presus de lume și cerească, și o auzire înțelegătoare, tainică, mai presus de simțire ale cărei masuri depășesc prin bunătate, frumusețe și sfințenie nu numai mărețiile omenești și duhovnicești, dar și pe toate cele cerești, mai puțin pe cele ale lui Dumnezeu. Iar fericirea născută în inima celor care au simțiri duhovnicești și ale văzului și auzului, adică ale Sfinților Părinți, îi atrage și în chip cumpătat îi îmbată și-i înstrăinează de această lume prin dumnezeiască dragoste. Atunci sunt stârnite încântarea, minunarea, negrăita dulceață, trezirea duhovniceștilor trăiri nepătimașe, tulburarea duhovnicească și vârtejurile extatice ale dragostei.

Preacurata Maică Fecioara Maria ocupă un loc foarte însemnat și ales în cultul Bisericii Creștine. Ea este cea mai curată și mai aleasă dintre fecioare și maici, care cu vrednicie a primit Harul Dumnezeiesc, zămislind din Duhul Sfânt și născând pe Fiul lui Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, pe Mesia cel mult așteptat de toate neamurile. Preasfânta Fecioară Maria mai înainte de zămislire a fost hărăzită lui Dumnezeu de părinții Săi Ioachim și Ana.

În copilărie și fragedă tinerețe, Ea a avut o aleasă creștere în casa părinților Săi, până la vârsta de trei ani și în Templu, timp de vreo doisprezece ani. Alegerea de sus și creșterea deosebite, însoțite de zelul Ei covârșitor în a sluji pururea lui Dumnezeu, au înălțat-o la cea mai înaltă treaptă, deasupra tuturor fecioarelor și maicilor din lume, deasupra tuturor oștirilor îngerești, devenind Preacurata Fecioară și Maica lui Dumnezeu-Cuvântul.

Înainte de naștere a fost Fecioară, în naștere a fost Fecioară și după naștere a rămas pururea Fecioară. În toată viața Sa a slujit cu trup și suflet lui Dumnezeu și iubitului Său Fiu. După trecerea din viața aceasta, Maica Domnului a fost luată în ceruri cu sufletul, și a treia zi după înmormântare a fost luat la cer și trupul Ei cel Sfânt. În toate vremurile Ea s-a rugat și se roagă pururea, pentru creștinii drept-credincioși, care o cinstesc și cer ajutorul Său.

Având în vedere strălucitele Ei merite în contribuirea la mântuirea neamului omenesc, Sfânta Biserica creștină universală i-a dat o deosebită cinste. Astfel, majoritatea creștinilor o cinstesc, după Dumnezeieștile învățături curgătoare din Sf. Scriptură și Tradiție, adevărat ca pe Maica Fiului lui Dumnezeu, ca pe Fecioara-Maică, cea mai aleasă, cea mai Sfântă și Preacurată, care dimpreună cu Fiul Ei, Dumnezeu-Cuvântul, e mărită în cer și pe pământ pentru virtuțile Ei superioare.

I. Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu

Cel ce Se naște din Fecioară ca om e Dumnezeu. Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se implica mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naște o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, dacă firea nu vine la subzistență reală decât ca persoană. Persoana care Se naște din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, Care prin Întrupare Se face și persoana firii omenești.

Leonțiu de Bizanț folosește un alt argument pentru unitatea Persoanei care Se naște din Fecioara Maria, deci pentru faptul că această Persoană este Dumnezeu-Cuvântul: unicitatea Persoanei manifestată în toată multiplicitatea actelor Ei, în orice amănunt al manifestărilor Ei. “Corespunzător dominării părții dumnezeiești și urmând cu evlavie Sfintei Scripturi, numim Dumnezeu pe întregul Hristos, mai ales pentru că trăsătura cea mai proprie a lui Dumnezeu o observăm în EL întreg, și nu numai într-o parte. Aceasta este nepătimirea. Pe lângă aceea, toată fapta vrednică de Dumnezeu o cunoaștem în El întreg”.

Din Fecioara Maria Se naște deci Fiul lui Dumnezeu Însuși, ca Persoană a firii omenești. A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu Însuși S-a făcut om, a nega ca Iisus Hristos este Însuși Fiul lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-se în acest scop și persoană omenească.

A nega că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci Fiul omului. De ce a pus Iisus Hristos atâta accent pe numirea Sa de Fiul omului? Dacă era numai om, aceasta era de la sine înțeles. El a insistat să Se numească Fiul omului, pentru a arăta că deși e Dumnezeu, S-a făcut cu adevărat Fiul omului El Însuși. Numai întrucât Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, El S-a făcut Fiul omului și Fratele oamenilor și prin aceasta I-a făcut pe oameni fii lui Dumnezeu, prin har. Numai așa Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a împărtășit de pătimirile noastre și de moartea noastră și prin aceasta le-a biruit. Numai așa a îndumnezeit firea omenească.

De aceea Sfântul Chiril din Alexandria a unit lupta împotriva lui Nestorie pentru o unică persoană în Hristos cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu, precum acela întărea teoria lui despre cele două persoane, cu negarea acestui atribut pe seama Sfintei Fecioare, recunoscându-I numai numele de Născătoare de om sau de Hristos.

Urmând Sfântului Chiril, Leonțiu de Bizanț a luptat de asemenea împotriva nestorienilor pentru calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria.

Dar încă înainte de Sfântul Chiril, Sfântul Grigorie de Nazianz spunea: “Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Născătoarea de Dumnezeu, e despărțit de Dumnezeu”. După el, de această depinde mântuirea noastră.

Dacă Fiul lui Dumnezeu a dat la început existență omului adresându-i-se ca unui alter-ego al subiectului Său, acum Se face El Însuși un astfel de subiect: dar aceasta nu înseamnă că încetează de a fi El Însuși și subiectul creator. El vrea să treacă dialogul cu oamenii de la poziția de partener din afara ordinii lor, în ordinea lor. În scopul acesta El nu Se mai poate folosi de persoanele umane care se nasc unele din altele. El Își produce Sieși din Fecioara Maria o natură omenească proprie, ca subiect uman. El Însuși Se naște ca om. Acesta e nu numai un act nou, ci și un început cu totul nou, care se produce în istoria umanității. Acest început nou nu se putea produce din inițiativă umană, ci din cea dumnezeiască.

Un alt subiect uman, născut pe cale obișnuită din bărbat și femeie, n-ar fi împlinit planul Fiului lui Dumnezeu de a Se face El Însuși subiect uman în dialogul cu oamenii, fără a înceta să rămână în același timp Fiul lui Dumnezeu.

O naștere, din autonomia umană, adică printr-o pereche umană, suficientă pentru a aduce la existență o altă persoană umană din puterile imanente omenești, n-ar fi introdus în șirul persoanelor umane o persoană care să fie în același timp o persoană dumnezeiască. Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ținut seama de neputința imanentei umane de a se mântui prin ea însăși, de a sparge în sus orizontul închis al umanului supus repetiției și morții, de a încadra pe toți cei ce se nasc din Hristos după har în șirul celor “născuți” din Dumnezeu.

Din acest punct de vedere nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul ca om este o naștere unică, neavând nimic din nașterea celorlalți oameni. “Nici prima Lui naștere “din Tatăl”, nici a doua nu a avut ceva comun cu a altcuiva”. Ea nu este o naștere din necesitatea firii, ci din bunăvoirea lui Dumnezeu. Se naște subiectul divin liber ca om, nu e născut un om din rânduiala naturii. De altfel, chiar persoana umană nu e numai născută ca un obiect, ci se și naște propriu-zis ca subiect, având din prima clipă acest rol activ în formarea naturii sale, în formarea sa ca om. Propriu-zis subiectul uman își are explicația apariției ca suport al naturii sale umane, sau natura umană își are explicarea apariției cu suportul ei în ea însăși, în suportul sau în ipostasul mai adânc al Cuvântului dumnezeiesc, ca al cărui chip și partener de dialog se constituie din prima clipă, la chemarea lui Dumnezeu Cuvântul. Dar în Hristos, Cuvântul Însuși Se face nemijlocit ipostasul naturii umane. În Hristos El se cheamă pe Sine Însuși în existență ca om. Ipostasul mai adânc al ipostasurilor umane se face de asta dată în mod nemijlocit ipostasul naturii Sale umane. În felul acesta nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om depășește și mai mult posibilitățile firii. Faptul acestei nașteri minunate nu e un fapt de natură și un fapt al copleșirii naturii de către Duhul dumnezeiesc, într-un mod cu mult mai deplin decât în nașterea celorlalți oameni. De aceea în Evanghelii și în Simbolurile de credința ale Bisericii primare se atribuie un rol decisiv Duhului Sfânt în zămislirea și nașteal cărui chip și partener de dialog se constituie din prima clipă, la chemarea lui Dumnezeu Cuvântul. Dar în Hristos, Cuvântul Însuși Se face nemijlocit ipostasul naturii umane. În Hristos El se cheamă pe Sine Însuși în existență ca om. Ipostasul mai adânc al ipostasurilor umane se face de asta dată în mod nemijlocit ipostasul naturii Sale umane. În felul acesta nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om depășește și mai mult posibilitățile firii. Faptul acestei nașteri minunate nu e un fapt de natură și un fapt al copleșirii naturii de către Duhul dumnezeiesc, într-un mod cu mult mai deplin decât în nașterea celorlalți oameni. De aceea în Evanghelii și în Simbolurile de credința ale Bisericii primare se atribuie un rol decisiv Duhului Sfânt în zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om. Omul se constituie în mod deplin încă de la începutul existentei sale prin suflarea de viață a lui Dumnezeu, adică prin Duhul Sfânt. Cu atât mai mult Se constituie acum Cuvântul lui Dumnezeu ca om prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt omul se constituie ca subiect prin care se afirma spiritul, ca un factor superior față de natură, deci nu ca obiect; prin lucrarea Duhului Sfânt omul e chemat la un dialog cu Logosul. În Hristos omul află împlinirea supremă în identitatea sa, ca subiect cu Logosul, ca subiect divin, prin prezența Duhului Însuși ca persoană.

Sfinții Părinți observă că dacă la început Dumnezeu a putut lua El Însuși numai din Adam un alt subiect uman, de ce n-ar fi putut lua acum numai dintr-o femeie, El Însuși, nu un subiect uman ci numai o natură umană pentru Sine ca subiect? Dar dacă atunci a luat într-o clipă un subiect uman din Adam – căci omului îi trebuia de la început un partener de dialog -, acum Dumnezeu Cuvântul parcurge întregul proces de formare a naturii Sale, de formare a Sa ca om, ca un nou partener de dialog al omului, pentru a parcurge de la început întregul drum al omului cu excepția inițiativei umane a nașterii, care n-ar fi putut forma decât un alt subiect uman din șirul imanent uman. Sfântul Maxim Mărturisitorul observa că prin acest mod nou de naștere, nu numai Dumnezeu accepta o temporalitate, care nu contrazice eternitatea Sa, ci și natura umană e restabilită în starea sa originară, fiind copleșită de Duhul dumnezeiesc prin fortificarea spiritului uman. Căci Hristos ca om vine la existență, asemenea lui Adam, printr-un act de creație dumnezeiască, deci nepătat de păcatul voluptății. Dar pe de altă parte, Hristos rămâne în continuitate și cu succesorii lui Adam veniți la existență prin nașterea naturală.

II. Lucrarea Duhului Sfânt în nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om

Lucrarea Duhului Sfânt nu e în cazul lui Hristos numai o suflare de viață făcătoare ca la creația primului om, când prin aceasta omul, ca chip al Logosului și ca partener al dialogului cu El, devine subiect printr-o întărire a lui în temeiul dumnezeiesc al existentei, sau Cuvântul dumnezeiesc, fapt care la început a avut numai caracterul unui har, al unei legături intime cu Dumnezeu, în care stătea și puterea de întărire personală a lui. De astă dată prin lucrarea Duhului Sfânt firea umană se ipostaziază în Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. În cazul urmașilor lui Adam lucrarea Duhului Sfânt la nașterea și în viața lor are ca efect numai înființarea și întărirea lor ca persoane proprii, ca parteneri al dialogului cu Logosul. În cazul lui Hristos, Însuși Fiul lui Dumnezeu Se face subiectul firii umane prin lucrarea Duhului Sfânt. La constituirea lui Hristos, Duhul dumnezeiesc ca suflare de viață nu se mai comunică numai cu măsura, ci în întregime, și nu mai întâlnește în înființarea sufletului sau întregului om ca chip al lui Hristos o inițiativă umană, care poarta în ea și pata voluptății. Acum lucrează singur Duhul Sfânt și în plinătatea lucrării Sale. De aceea plinătatea aceasta a Duhului lucrând din Cuvântul lui Dumnezeu Care Se face om, are un efect cu mult mai mare decât constituirea și întărirea omului ca ipostas propriu.

Suflarea Duhului nu mai are ca efect în cazul lui Hristos numai întemeierea unui dialog între om și Cuvântul ca între două subiecte din planuri inegale, ci Hristos Însuși Se face un partener uman al dialogului cu Dumnezeu, rămânând în același timp și partenerul divin al acestui dialog. Dacă în cazul celorlalți oameni firea umană se constituie ea însăși ca ipostas propriu intr-o legătură cu Ipostasul Cuvântului, in cazul lui Hristos firea umană primește ca temei ipostatic direct, sau ca mod al subzistentei ei, pe Dumnezeu-Cuvântul. Ea nu este întărită numai intr-o legătură cu Cuvântul dumnezeiesc ca și cu un ipostas deosebit, ci e primită in unitatea ipostatică a Cuvântului dumnezeiesc. Dialogul omului cu Dumnezeu e preluat de Fiul lui Dumnezeu Însuși.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune numai ca dacă suflul dumnezeiesc care produce sufletul in ceilalți oameni nu-i da acestuia puterea de a forma corpul din primul moment in complexitatea sa virtuală fără sămânță bărbatului, suflul incomparabil mai puternic care a produs sufletul uman al lui Hristos I-a dat acestuia puterea dea a forma trupul fără sămânța bărbatului, ba și puterea de a imprima trupului o puritate totală, lipsind de la zămislirea lui pata voluptății. Dar acest suflu cu mult mai puternic al Duhului se datorește faptului că Însuși Duhul ca persoană produce această suflare, iar Duhul e sălășluit in Ipostasul Cuvântului. Prin aceasta Însuși Cuvântul înființează prin Duhul sufletul unit cu Sine drept ipostas al Sau. De aceea Însuși Ipostasul Cuvântului Își formează împreună cu Duhul Sfânt, prin suflet, trupul.

Dacă Leonțiu de Bizanț atribuie Duhului însăși formarea trupului, aceasta nu înseamnă ca formarea aceasta nu se face și prin suflet. De fapt, așa cum la început Duhul care Se purta deasupra apelor a dat forma plasticizată rațiunilor Cuvântului sau chipurilor lor, aducând la existență lucrurile, nu fără voia și împreună-lucrarea a Cuvântului, iar sufletul ca rațiune subiectivă legată de rațiunea obiectivă a trupului e și el pus in lucrarea sa de formare a trupului de către Duhul, tot așa e de înțeles ca Duhul prin lucrarea Sa mai deplină la constituirea lui Hristos ca om, efectuând și unirea Ipostasului Cuvântului cu sufletul și cu trupul, realizează împreună cu Logosul existența și încadrarea sufletului și trupului in Ipostasul Logosului, acordând și sufletului un rol in formarea trupului. Duhul e ultimul factor care formează materia ca plasticizare a rațiunii, organizează in unități proprii, deci face aceasta și cu corpul și într-o măsură deplină, cu corpul lui Hristos; și tot Duhul sporește prezența spiritului în corp, deci și prezența și lucrarea Sa personală în trupul lui Hristos, și în umplerea Lui deplină de Duhul.

Leonțiu de Bizanț zice: “Trupul își ia ființa din Duhul Sfânt, prin lucrarea lui creatoare, iar din Născătoarea de Dumnezeu a luat materia substanței lui; iar Cuvântul s-a sălășluit în templul creat de Duhul Sfânt de la prima lui configurare, neașteptând desăvârșirea templului, ci de la primul început al negrăitei iconomii (întrupări) unindu-Se cu laboratorul firii, S-a îmbrăcat în zidirea Sa. Căci nu s-a format mai întâi trupul, ca să intre după aceea în el din afară, ci El Însuși îmbrăcându-Se în el, imprima în Sine chipul nostru”. Deci Duhul și Cuvântul lucrează împreună de la început; Duhul nu creează un trup în sine, ci trupul la a cărui formare lucrează Duhul e trupul pe care Și-l formează totodată Cuvântul prin imprimarea Sa în el, ca fiind ipostas al lui. Duhul ii da viață, Cuvântul ii da specificul de trup al Sau, ii da identitatea personală, prin încadrarea lui în Sine Însuși ca ipostas al lui.

Am menționat însă că Hristos rămâne și într-o continuitate de natură cu succesorii lui Adam. De aceea nu-Și creează firea Sa omenească din nimic, ca la începutul creației, ci din Fecioara Maria. Hristos Își asuma astfel firea urmașilor lui Adam pentru a o înnoi dinlăuntru. Prin aceasta, da totodată o apreciere pozitivă modului lor de venire la existență prin naștere. El nu înlătură această naștere a celorlalți oameni.

Iisus unește astfel, prin modul Sau de venire la existență ca om, modul venirii la existență prin creație cu modul de venire la existență prin naștere. Într-un fel și urmașii lui Adam uneau modul venirii la existență prin naștere cu modul venirii la existență prin creație. Căci toți se nășteau în temeiul creației protopărinților și pe lângă aceia toți primeau sufletul ca chip al Cuvântului prin suflarea de viață a lui Dumnezeu, adică prin comunicarea Duhului Sfânt. Iar odată cu sufletul primeau și punerea lor în legătură cu Dumnezeu, în relație dialogică cu Dumnezeu-Cuvântul.

De la Adam prin Creație și din suflarea deplină a Duhului ca persoană Hristos ia “chipul lui Dumnezeu”, sau chipul Său; de la urmașii lui Adam, prin naștere, ia afectele ireproșabile și coruptibilitatea de pe urma păcatului, dar nu și păcatul, pentru ca nașterea Lui e unita mai strâns cu creația lui Adam și cu lucrarea Duhului Sfânt, iar Adam n-a adus prin aceasta origine de la Dumnezeu păcatul.

Această naștere deosebita a lui Hristos a fost explicată în paginile anterioare prin lucrarea deosebita ce am văzut că a avut-o Duhul în zămislirea și nașterea Fiului ca om.

Maica Domnului naște pe Fiul lui Dumnezeu ca om, în chip feciorelnic. Dar Duhul Sfânt, lucrând în felul acesta, sau contribuind ca persoană la realizarea actului prin care Fiul lui Dumnezeu Se face ipostas al firii omenești, lucrează și asupra celei ce se face prin aceasta Maica Lui, așa cum lucrează și Cuvântul Însuși, Care-Și formează firea omenească din ea ca persoană. Dar eficiența Duhului asupra cuiva e în proporție cu puritatea, sau cu disponibilitatea celui asupra căruia Duhul lucrează. Căci puritatea înseamnă disponibilitate nemicșorată pentru Dumnezeu înseamnă angajarea integrală în dialogul cu Dumnezeu, în rolul celui ce răspunde și se dăruiește. Maica Domnului se dăruiește deplin Cuvântului, nu numai prin Cuvânt, ci prin punerea sa integrală la dispoziția Lui. Duhul poate copleși astfel în ea deplin legea naturală a nașterii. Cine se preda voluptății nu e pur, nu e într-o stare de luciditate spirituală și de responsabilitate în față lui Dumnezeu. În acesta puterea Duhului nu poate copleși legea naturală a nașterii. Cuvântul lui Dumnezeu nu-Și poate forma El Însuși, în mod suveran, trupul Său; ci în acest caz trupul se formează prin legea naturii și e imprimat de voluptatea de la începutul formarii lui. Ipostasul Cuvântului nu-Și poate impropria deplin ce se formează astfel și acesta nu-și găsește împlinirea supremă sau personalizarea deplină în ipostasul Cuvântului, ci rămâne în parte neliber, nedeplin, personalizat, nedeplin, disponibil pentru spirit. Cine nu face din partea sa totul pentru puritate nu poate fi sfințit de Duhul și copleșit de El, Cine nu se dăruiește integral lui Dumnezeu, într-o deplină eliberare de pasiuni, nu-l poate primi integral pe Dumnezeu ca persoană pentru a-și afla în El personalizarea deplină. Leonțiu de Bizanț observa că și mamele altor prooroci au fost sfințite de Duhul și, prin aceasta și proorocii ce se aflau în pântecele lor (Ieremia, Ioan Botezătorul etc.). “Dar numai Născătoarea de Dumnezeu este în particular cea care a avut pe Duhul Sfânt Însuși, umbrind-o și sălășluit în ea și L-a născut pe Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Căci nu a născut pe cineva sfințit, ci pe Sfântul care, născându-Se din ea, a și sfințit-o”.

Coborând-o ca ipostas El Însuși în ea și începând să-și formeze trupul din ea, cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ținut de ea în puritatea fecioriei până atunci, în puritatea totalei disponibilități pentru Dumnezeu, e curățit și de păcatul strămoșesc, pentru ca Ipostasul dumnezeiesc să nu ia trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub acest păcat și sub legea naturală a nașterii în voluptate.

Iată de ce Maica Celui ce Și-a format firea omenească din ea și cea asupra căreia El a putut lucra pentru ipostazierea firii omenești ce se forma în ea, în Sine, ca în Dumnezeu Cuvântul, trebuia să fie fecioară înainte de zămislire, la zămislire și la naștere. Calitatea Mariei Născătoare de Dumnezeu și fecioria ei țin împreună. Iar dacă s-a petrecut cu ea o astfel de minune, nu se putea ca ea să nu rămână și după aceea total dăruita lui Dumnezeu, adică fecioară. Cea care L-a ținut în brațe pe Fiul lui Dumnezeu ca om și se împărtășea de puritatea Lui, cum s-a împărtășit de eliberarea de păcatul strămoșesc în momentul sălășluirii Lui în ea, la zămislirea Lui ca om, nu se putea să rămână fecioară.

Dacă Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contribuție la întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, în El ca ipostas al ei, aceasta se datorește faptului ca ea singură a dus la împlinire o putere pe care Dumnezeu de la început “a sădit-o în om împotriva păcatului”. Prin aceasta “ea a acoperit toată răutatea oamenilor și i-a arătat pe oameni vrednici de unirea cu Dumnezeu și pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el”. Păcatul strămoșesc îl avea și ea, dar în ea și prin ea “omul… cu multa vigoare a arătat puterea sădita în el împotriva păcatului, ocolind, prin cuget treaz și prin hotărâre dreapta și prin mărimea înțelepciunii, tot păcatul de la început până la sfârșit". "Prin frumusețea ei a arătat lui Dumnezeu frumusețea comuna a firii” și “L-a mișcat spre iubirea oamenilor”. Propriu-zis, ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu și prin aceasta era unita cu el, încă înainte ca El să desăvârșească unirea Lui cu ea prin formarea firii Sale din firea ei. “Pe Acela, pe care mai târziu avea să-L îmbrace cu trup din trupul ei și astfel să-L înfățișeze ochilor tuturor, L-a desemnat în ea prin faptele ei”. La “plinirea vremii”, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel, a contribuit și umanitatea prin ea, făcându-se aptă pentru această inserare a lui Dumnezeu în rândul persoanelor umane, prin asumarea firii noastre în Ipostasul Său în vederea îndumnezeirii ei.

Totuși nașterea Lui din femeie la acesta “plinire a legii” s-a făcut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (cf.Gal.4,5-6). Adică Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om nu numai prin creație, ci și prin naștere, luând prin aceasta din firea noastră afectele și coruptibilitatea de pe urma păcatului, dar fără de păcat. Aceasta L-a pus sub legea acestor urmări, ca să le biruiască și ca să scape astfel pe toți frații Săi de sub lege, sau să-i facă din robii legii, fiii liberi ai lui Dumnezeu. În felul acesta a făcut din chenoza acceptării pătimirilor mijloc de eliberare de ele, de îndumnezeire și de înfiere a noastră.

În sensul acesta, respingând afirmația nestorienilor că Hristos a fost dus după 40 zile de la naștere la templu pentru curățirea Lui, după lege, întrucât era simplu om, Leonțiu de Bizanț declară că nu El nu avea lipsă de împlinirea acestei legi, ci frații Săi pe care ii reprezenta. Căci El Însuși era adevărata curățire a păcatului și El a luat puterea legii. “Căci pentru neputința legii, care era slaba prin trup, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea trupului păcatului; și nu numai a desființat, ci a osândit păcatul în trupul Său împletit cu Dumnezeu, Hristos împlinește toate dreptățile legii trupești, ca să elibereze firea trupului de osânda legii și de blestem și să-l arate vrednic de viețuirea duhovnicească pe care I-a dăruit-o”. Hristos împlinește legea și scapă de ea, ca urmare dureroasă, supunându-Se ei prin chenoză, deci și prin naștere într-un trup supus afectelor și coruptibilității. Căci El nu vrea să înlăture ceea ce vrea în esență legea, să scape în mod artificial și neorganic de legea ca urmare dureroasă a acelei neîmpliniri. Ci vrea să scape de acea urmare dureroasă reprezentată de lege, prin împlinirea a ceea ce vrea Dumnezeu prin ea. Numai prin această împlinire a legii se scapă în realitate de legea ca urmare dureroasă a neîmplinirii ei. Hristos, zice Leonțiu, n-a căutat să împlinească o lege pe care nu ar fi împlinit-o înainte și pe care de asemenea caz nici n-ar fi putut-o împlini din pricina acelei slăbiciuni a trupului, care în această ipoteza L-ar fi făcut să o calce înainte.

“Dacă împlinește cele a legii fără să aibă nevoie (căci drepții n-au nevoie de pocăința), evident că o face aceasta pentru a împlini toată dreptatea iconomiei Lui după trup, ca să arate prin însăși împlinirea legii dumnezeirea Lui; odată ce firea trupească era lipsita de puterea spre împlinirea ei numai firea dumnezeiască putea să o împlinească pe aceasta deplin”. Evident că nu e aici vorba de o împlinire a legii în sensul unei satisfaceri externe aduse lui Dumnezeu, ci de împlinirea voii lui Dumnezeu și a cerințelor firii omenești printr-o viață care readuce firea la starea ei adevărată prin unirea cu Dumnezeu.

În felul acesta, între chenoza Fiului lui Dumnezeu și Întruparea Lui, sau calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu, e o legătură internă, ca de altfel între toate implicațiile Întrupării sau ale uniunii celor două firi într-un ipostas. Leonțiu de Bizanț leagă strâns de nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, sau de calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, chenoza Lui și îndumnezeirea firii Sale omenești. Numai pentru că Cel ce S-a născut din Fecioară a fost Dumnezeu, a primit El Însuși pătimirile omenești, biruindu-le, și a putut învia. În privința Învierii el spune: ceilalți morți nu pot învia pentru ca în ei nu mai nici o putere după moarte. “Cum, dacă, după voi (nestorienilor), a fost mort în chip identic cu ceilalți, a ridicat în trei zile templul Său?”. Iar în privința chenozei spune iarăși: “Noi spunem că în unirea ipostatică a Cuvântului cu trupul, făcându-se de la început în trupul Fecioarei, a fost totuși bunăvoința Cuvântului de a-Și face săracă toată viețuirea Lui cu trupul mărirea Sa naturală (dumnezeiască), pentru ca nu prin răpire sau pe nedrept să-Și înalțe la dreptate prin viețuire neprihănita omenitate unită cu El, după moartea trupului”.

III. Învățătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata Fecioară Maria și implicațiile ei religios–morale

În taina Sfintei Fecioare Maria este cuprins adevărul pe care Biserica noastră îl exprimă cu măreție în troparul Buneivestiri: “Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face”. Din sânul feciorelnic al Mariei se naște Mântuitorul lumii. E vorba despre un act mai presus de fire, de aceea el rămâne, în intimitatea lui, inaccesibil înțelegerii noastre.

În nașterea supranaturală a lui Hristos ni se descoperă faptul că Sfânta Marie îl naște pe Domnul nostru întru deplină feciorie. Miraculoasă și preacurată zămislire a Fiului lui Dumnezeu în sânul Mariei se arată ca o urmare a unei intervenții directe și speciale a lui Dumnezeu, de felul celei prin care s-a zidit cerul și pământul. Dar nașterea lui Hristos e o minune mai mare decât aceea a facerii lumii, de aceea și taina Fecioarei devine Mama lui Dumnezeu e mai mare decât aceea a zidirii cerului și a pământului din nimic. Prin recunoașterea adevărului că Maria a născut pe Iisus Hristos ca fecioară, ajungem la mărturisirea că Fiul Fecioarei nu este un simplu om, ci este Dumnezeu Însuși.

Studiile teologice cu scop misionar, a căror menire este de a înlătura interpretările greșite ale textelor scripturistice privitoare la locul Sfintei Fecioare în istoria mântuirii, se limitează, în general, la cercetarea temeiurilor pe care este clădita evlavia noastră față de Maica Domnului, exprimată în acte de cult. Ele subliniază suficient ideea că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în sânul unei fiice a lui Israel, într-un mod mai presus de legea firii noastre umane. Un astfel de Fiu să aibă o astfel de Mamă: o Mamă-Fecioară. Ceea ce nu se subliniază însă de ajuns este ideea fecioriei integrale a Sfintei Maria. În această nouă perspectivă, adevărul de credința nu suferă nici o răstălmăcire. Ținând cont de unitatea interioară dintre suflet și trup, în virtutea căreia Maica Domnului îl naște pe Hristos nu numai din sângiuirile ei, ci și din adâncurile ființei sale, din cugetul și simțirile ei luminate, taina fecioriei poate fi privita dintr-un nou centru de semnificații. Socotind trupul, în care a sălășluit Domnul, ca un simplu veștmânt sau ca o închisoare a sufletului, adică un simplu suport material al vieții sufletești, se înțelege că el își pierde rolul în actul nașterii supranaturale, iar taina Preacuratei, care naște fără stricarea cheilor fecioriei, rămâne și ea lipsita de sublima ei însemnătate morală și spirituală. Dimpotrivă, având ca punct de plecare ideea fecioriei integrale, pe care o aflăm în textele sfinte, adevărul de credință pe care îl urmărim dobândește contururi mai clare și orizonturi de înțelegere mai largi și mai luminoase.

Pe lângă o cercetare a textelor scripturistice care vorbesc despre nașterea lui Iisus din Fecioara Maria, purtând în ele însele un mesaj moral, în studiul de față propunem să răspundem și unor obiecțiuni ridicate din partea celor care contestă valoarea iubirii pe care noi o avem față de Maica Domnului. Putem constata însă, cu anticipație, ca o aprofundare în ce privește cunoașterea tainei Prea Curatei Fecioare nu ne conduce numai spre o aleasă evlavie, ci ne călăuzește și spre înțelegerea celorlalte consecințe religios-morale ce au ca reazim de suprem prestigiu taina nașterii feciorelnice. Astfel ne dam mai bine seama că răstălmăcirile textelor Sfintei Scripturi, care se refera la Maica Domnului, nu au urmări negative numai asupra cinstirii de care trebuia să se bucure Prea Curată în lumea creștină, ci aduc prejudicii și asupra aspectului moral al răscumpărării, sugerând înlăturarea împărtășirii noastre cu trupul lui Hristos, a votului fecioriei sau a castității în viața de căsătorie, ca niște lucruri de prisos. Astfel, implicațiile religios-morale ale învățăturii despre taina Fecioriei constituie ele însele un capitol de teologie misionară.

III.1 Taina Fecioarei Maria în Sfânta Scriptură

Adevărul nașterii feciorelnice e consemnat în paginile Sfintei Scripturi ca un august mister. E anunțat în mod simbolic în Cartea Facerii și este contemplat de către văzătorul de taine, care ni-l înfățișează, pe ultimele pagini ale Scripturii, în Apocalipsă, de asemenea, în imagini profetice. Textele cu referire la taina Fecioarei Maria, după cum vom vedea, nu sunt prea multe; cu toate acestea putem spune că Sfânta Scriptură în întregime este o mărturie despre această minune, fiind Cartea care ne vorbește despre marea taină a lui Hristos, în care este cuprinsă sau adesea numai subînțelesă și nașterea supranaturală a Domnului. Legământul prin care a luat ființă Vechiul Testament nu a avut alt scop decât acela de a pregăti și de ridica o umanitate Sfânta în persoanei strănepoatei împăratului David, vrednică de pogorârea Duhului peste ea în ziua Buneivestiri. Inima Fecioarei e menita să prefacă pământul în tronul slavei lui Dumnezeu. Tot ceea ce s-a făgăduit în Vechiul Testament, cu privire la venirea Mântuitorului, s-a împlinit. Deși e vorba despre o împlinire, trecerea de la o lume la alta, de care este legată și taina Fecioarei, nu reprezintă o linie continua. Întruparea se realizează printr-un salt în afară de desfășurarea firească a vieții omenești, ea se săvârșește printr-o naștere feciorelnică. Această lucrare a transcendentei nu anulează viața în cuprinsul căreia ea apare, de aceea ea constituie un semn sau o minune în raport cu firea.

Legătura dintre Fecioară și Fiul ei, în Noul Testament, nu se mărginește la minunea zămislirii feciorelnice, ci ea continua să existe și să se afirme în relația ce se stabilește între natura divină și cea umană, unite, în mod intim, în Iisus Hristos. Credința în Fiul lui Dumnezeu, care prin întrupare ia firea omenească, afară de păcat, implicând cu necesitate nașterea feciorelnică, este adevărata credință a Bisericii primare în sânul căreia s-a format Biblia creștină. Adorând umanitatea lui Hristos, scrierile Noului Testament ne arată că Apostolii au venerat, în același timp, pe Maica Domnului, vorbind cu discreția cuvenita despre taina imaculatei zămisliri a Fiului lui Dumnezeu în sânul ei.

Am afirmat mai înainte, faptul că textele care privesc taina Fecioarei Maria nu sunt prea multe la număr. Sfânta Scriptură este descoperirea lui Dumnezeu în cuvinte omenești, în cuprinsul ei vorbindu-se despre toate adevărurile de credință. E un lucru de-a dreptul surprinzător însă că despre cele mai mari adevăruri ale descoperirii divine despre Scriptură se exprima uneori în cuvinte puține. Coborârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu constituie cea mai mare dintre tainele evlaviei creștine. Prin venirea Sa în lume, Dumnezeu a putut fi cunoscut nu numai prin mijlocirea Cuvântului, ci față către față, în puterea Duhului Sfânt. Aceasta fiind “taina cea ascunsă din veacuri și de neamuri”, ea ajunge să se prefacă, prin descoperire, într-o mărire universală, fără să înceteze de a rămâne de-a pururea o taină. Din această cauza, mulțimea cuvintelor au adus prin ele însele un spor de cunoaștere. Câteva propozițiuni, uneori, nu sunt suficiente să ne introducă în sanctuarul descoperirii divine. Acest adevăr este valabil și în ce privește cunoașterea tainei Prea Curatei Fecioare Maria, care tine de fapt de nașterea supranaturală a Mântuitorului.

Urmărind în paginile Noului Testament locurile în care se vorbește despre Fecioara Maria, constatăm cu ușurință mai multe faze în dezvoltarea preocupărilor cu privire la descoperirea tainei Prea curatei, care se succed începând cu simpla consemnare a prezentei Sfintei Maria în viața Mântuitorului și ajung la recunoașterea explicita a rolului ei în iconomia divină. Tăcerea inițială din prima fază este ea însăși un indiciu prețios asupra prezentei Maicii Domnului în centrul Bisericii, fără a fi încă un subiect de predică și de învățătură. Cateheza creștină nu a început cu relatarea vestirii Îngerului, mărturia Apostolilor mărginindu-se la prezentarea vieții publice a lui Iisus, de la botezul lui Ioan și până la Înălțare , în care Fecioara Maria a apărut numai episodic. Cu toate acestea, chiar dacă nu este obiect de învățătură, Maica Domnului ni se descoperă de la început ca cel dintâi vas purtător de Duh, cea dintâi ipostasă a naturii trupului tainic al Domnului. Ca și alte taine sau sacramente, Fecioara Maria este înainte de a fi obiect de dogma, o realitate vie a Bisericii, pe care Sfântul Apostol Pavel o vede: “ fără pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci… Sfântă și fără prihană”.

1. Născând pe Iisus Hristos, Fecioara Maria a rămas ceea ce a fost înainte de preacurată zămislire, adică fecioară, dar s-a făcut ceea ce nu a fost, s-a făcut Mamă, devenind, astfel o Mamă-Fecioară. În persoana Sfintei Maria s-a realizat toată sfințenia accesibilă umanității, după căderea în păcat,

cu ajutorul harului divin, având ca mod de afirmare virtutea fecioriei. Această virtute apare în Vechiul Testament ca un “semn”, indicând trecerea curentului mesianic de la umanitate, la un singur neam, iar de la acest neam, prin continui și noi selecțiuni, până Prea Curată Fecioara Maria. Odrăslind din rădăcina otrăvită a păcatului strămoșesc, Maria nu s-a deosebit prin naștere de semenii săi. A cuprins însă, făptura ei feciorelnică, în așa măsură sfințenia pe care natura umană a păstrat-o de la creație, încât Sfântul Duh a aflat-o vrednică să colaboreze cu ea la evenimentul cel mai sublim din lume, la întruparea Cuvântului.

În Epistola către Galateni, pe care Sfântul Apostol Pavel o scrie înainte de anul 50, aflăm aceste cuvinte: “Iar când a venit plinirea vremii, dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie, născut sub lege ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”. Faptul că în acest text filiația umană a lui Iisus Hristos (“născut din femeie”), e pusă în legătură cu filiația noastră divină (“pe cei de sub lege să-i răscumpere”) ne face să înțelegem că în chiar actul “nașterii” Domnului este ascunsă taina răscumpărării noastre din robia păcatului. E adevărat că Fecioara Maria are aici denumirea anonima de “femeie” și este privita în paralelă cu legea mozaică, ceea ce nu-i conferă, se pare, un titlu deosebit de glorie. Dacă ne gândim însă că ideea nașterii Mântuitorului din femeie asigură inserția lui Hristos în neamul omenesc și acorda o măreție unică evenimentului petrecut la “plinirea vremii”, perspectiva înțelegerii se schimba complet. Ființa care-l naște pe Domnul nu este oarecare femeie, ci este femeia prin excelență. Maica lui Dumnezeu într-adevăr este o femeie, dar noi putem ușor să ne dam seama că ei i s-a dat o demnitate neînchipuita. Să primești și să porți în pântece, să îngrijești, să hrănești și să crești pe Dumnezeu, înaintea căruia se prostern îngerii, iar serafimii și Heruvimii își acopăr fetele cu aripile lor, este o demnitate negrăită, care e în corelația ideală cu cea mai desăvârșită ținuta morală pe care poate să o aibă o făptură omenească și care nu a fost realizată decât Fecioara Maria.

Folosirea Cuvântului “femeie”, în legătură cu persoana Maicii Domnului, în citatul puțin amintit, este un ecou al misterioasei profeții exprimate în protoevanghelie.

Sfântul Apostol Pavel se refera direct la cunoscuta scena din rai, înainte de izgonirea lui Adam și a Evei, când Dumnezeu se adresează diavolului astfel: “Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ei aceasta iți va zdrobi capul, iar tu ii vei înțepa călcâiul”. În singurul cuvânt “dușmănie” este cuprinsă o adevărată veste buna, e enunțată promisiunea mântuirii. Blestemul rostit de către Dumnezeu împotriva diavolului nu are drept urmare numai condamnarea lui definitivă, ci și o dușmănie de moarte între el și femeie.

Călcând porunca divină, Eva a ajuns într-un raport de prietenie cu șarpele. În locul prieteniei, blestemul stabilește un raport de vrăjmășie. Prin “sămânța femeii” trebuie să înțelegem în primul rând, pe un singur urmaș al Evei, pe Mesia. “Acesta” (sămânța femeii) în forma sa originală este de genul masculin. Așa cum înțelege și Sfântul Apostol Pavel, Mântuitorul este “Acela” care zdrobește capul șarpelui. Sfinții Evangheliști, la rândul lor, ne înfățișează pe Iisus luptând împotriva diavolului, ca împotriva supremului dușman. Așadar, între diavol și “fiul” femeii, ca și între păcat și harul care înlătură fărădelegea este o antiteza ireductibilă, prin care femeia însăși este rânduită a se afla de-a dreapta “fiului”ei. Prin această femeie, protoevanghelia o arată omenirii căzute ca pe o rază de nădejde și mângâiere.

Apropierea celor două texte citate, mai sus, nu ne duce numai până la identificarea Evei cu Maria, ci chiar la identificarea termenului de “femeie” cu acela de “fecioară”, iar nu de soție. Dumnezeu a “plăsmuit pe Adam din pământ virgin, iar din Adam, fără de femeie, a făcut femeie. Și după cum Adam a dat naștere la femeie, fără de femeie, tot așa și Fecioara a născut bărbat fără de bărbat”. Legătura pe care Marele Apostol al Neamurilor o stabilește între Adam cel Vechi și Noul Adam, care a îmbrăcat firea omenească pentru a ne scăpa de osânda și de moarte, ne ușurează și înțelegerea tainicei relații dintre Eva fecioara și Maica Domnului fecioara. Astfel, precum Eva era fecioară atunci când I s-a zis “femeie” în Cartea Facerii, tot așa și Eva cea tainică și duhovnicească, Prea Curată Fecioara Maria, care a născut pe Noul Adam, este fecioară atunci când Sfântul Apostol Pavel o numește “femeie”.

Precizările Sfintei Scripturi cu privire la trimiterea Arhanghelului Gavriil în Nazaret, pentru a-I aduce Fecioarei Maria vestea nașterii minunate, aduc o prețioasă înțelegere a adevărului că Sfânta Maria a fost, înainte de preacurata zămislire, un tabernacol de taină coborâtă din cer peste ea. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că dreptul Iosif a fost “logodnicul Mariei” căci Maria fost “logodita cu Iosif”, iar Sfântul Evanghelist Luca ne arată că “a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu… la o fecioară logodita cu bărbat care se chema Iosif și numele Fecioarei era Maria”. Putem înțelege, deci, că între cei doi logodnici nu a putut să aibă loc căsătoria, care constă dintr-o ceremonie oficială, când mireasă este condusă la casa bărbatului. În momentul în care îngerul o vestește pe Maria că va fi mamă, adică va avea un prunc, nedumerita Fecioara întreba: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”. Mărturisirea Fecioarei nu ne încredințează numai că în momentul Buneivestiri Sfânta Maria este doar logodita, iar nu măritată, cu dreptul Iosif, ci ne da îndemnul să presupunem că, printr-o înțelegere cu logodnicul său, Maria a fost hotărâtă să rămână pentru totdeauna fecioară. Pentru a-l naște pe Hristos, ea a fost într-adevăr o ființa, aleasă, plină de dar și Sfânta, mai presus de orice însă a fost fecioară.

2. Maica Domnului este fecioară în însuși actul nașterii lui Iisus, păstrându-și integritatea fecioriei corporale și sufletești, prin intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu, care o ferește de orice stricăciune și ii conferă o demnitate nouă. Iisus Hristos, născându-se din Prea Curata Fecioară, a rămas ceea ce a fost din veșnicie, adică Dumnezeu, dar s-a făcut ceea ce nu a fost, adică om, fără de păcat, devenind astfel o persoană divin-umană. Fecioara Maria, zămislind pe Fiul Dumnezeu și născându-l ca pe propriul ei fiu, a rămas ceea ce a fost înainte de naștere, adică fecioară, făcându-se însă ceea ce nu a fost, adică Mamă, ajungând astfel o Fecioară-Mamă. În misterul persoanei unice a lui Iisus Hristos sunt asociate două naturi, una divină și alta umană, care, însă, după legile firi noastre, se exclud reciproc. Demnitatea de mamă a Prea Curatei nu este în afara fecioriei, ci este chiar înlăuntrul ei, iar fecioria participă astfel, cu calitatea ei proprie, la viața și la vrednicia Sfintei Maria de a fi mamă lui Dumnezeu. Iisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu nu a putut să aibă o astfel de mamă, o Mamă-Fecioară. El și-a început viața pământească în sânul Fecioarei Maria. Fecioria în actul nașterii lui Iisus a fost condiția directă și pozitivă a Întrupării. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu numai așa a putut veni între noi.

Taina Prea Curatei Fecioarei ocupa în Sfânta Scriptură un loc foarte discret. Ea ne este prezentată totdeauna în funcție de taina lui Hristos. Cât de discret și cu câtă precauțiune privitoare la naștere întreabă Sfânta Maria pe înger: “Cum va fi aceasta, devreme ce eu nu știu de bărbat?” Și îngerul ii răspunde: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu…Duhul Sfânt se va pogora peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Cu alte cuvinte, nu te teme pentru fecioria ta, căci tu vei deveni mamă prin puterea atotputernicului Dumnezeu, nu prin pierderea curăției, ci prin păstrarea deplină a demnității tale de fecioară. Potrivit rânduielii existente în lumea noastră, o fecioară nu poate să nască și nici nu poate să aibă inițiativa dobândirii de prunci. Faptul întrupării Cuvântului din sângiuirile Fecioarei din inițiativă divină, este un “semn” al pogorârii Fiului lui Dumnezeu pe pământ, dovada sigură că El Însuși îmbrăca natura omenească în sânul Mariei. Dar fecioria Maicii Domnului nu este numai “semnul acestei lucrări care trece dincolo de fire, ci este și condiția omenească a realizării ei. Iisus Hristos nu se întrupează violentând natura omenească. Numai prin faptul că Fecioara Maria a adunat în sine toată sfințenia și s-a ridicat deasupra oricărei participări la realitatea răului, fiind libera de orice păcat personal, a putut răspunde, la vestea adusă de înger, în acest fel: “Iată, roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul tău”.

În Evanghelia de la Matei, nașterea feciorelnică e privita ca un fapt unic, această minune constituind semnul prin excelență al Revelației divine. De aceea ea este explicată prin proorocia de la Isaia VII, 17: “Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara a luat în pântece și a născut un fiu și ii va da numele Emanuel”. Textul este greu de înțeles. Cuvântul “alama” în ebraică ( de la “alam” a fi tare, matur, a ajunge la vârsta matură) are nu unul, ci două sensuri diferite. El înseamnă și “fată tânără” ca vârstă și fată ca stare de feciorie. Semnificativ însă este faptul că această persoană exercita un drept care nu revine în mod normal decât unui tată, având menirea de a da un nume fiului său: “va chema numele lui Emanuel”. Dacă din textul ebraic nu putem deduce cu siguranța că e vorba despre fecioară, traducerea lui în Septuaginta precizează acest lucru, termenul : ”halamah”. Dar traducerea aceasta este o tâlcuire corectă a sensului proorociei nu numai din punct de vedere filologic, ci și istoric, sugerată de profetul Isaia însuși. Când fenicienii și sirienii amenințau să nimicească poporul iudeu și toată casa regelui David, profetul i-a indicat lui Ahaz un “semn” pentru întărirea credinței lui în ajutorul dumnezeiesc. Potrivit concepției generale din Vechiul Testament, evenimentul prezis trebuia să se contopească cu viitorul îndepărtat al venirii lui Mesia. Profeția lui Isaia are un evident sens mesianic: Casa lui David nu va fi nimicita, căci din ea urmează să se nască Mesia. Astfel, întrucât Emanuel prefigurează pe Hristos această “alma” preînchipuie pe Fecioara Maria. În cele din urmă, însă, numai la Evanghelistul Matei aflăm cheia profeției lui Isaia. El recunoaște în Maria pe Fecioara misterioasă din profeție, afirmând cu deplină claritate caracterul fecioresc al zămislirii și al nașterii Mântuitorului: “Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul “(Isaia).

Taina Fecioarei Maria, în Evanghelia de la Matei, nu privește numai privilegiul strănepoatei lui David de a rămâne fecioară în naștere, ci și acela de a deveni mamă întru feciorie. Prezentându-ne “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David”, la sfârșitul genealogiei, Evanghelistul ne spune: “Iacob a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se cheamă Hristos”. Iisus nu este copilul dreptului Iosif, ci numai al logodnicei lui. E un caz unic în istorie. Cauza nașterii supranaturale e văzută în intervențiile Sfântului Duh, pentru că ea nu a avut loc după cunoscutele legi ale firii omenești. Evanghelistul Matei afirma acest lucru cu atâta certitudine, încât vrea să spună că cine nu admite acest adevăr nu poate fi de acord nici cu divinitatea Mântuitorului. “Nașterea lui Iisus așa a fost – scrie Matei – Maria mama Lui fiind logodita cu Iosif, fără să fi fost el înainte împreună, s-a aflat având în pântece din Duhul Sfânt” . Despre această minune vorbește și îngerul care se adresează lui Iosif cu aceste cuvinte: “Iosife , fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este din Duhul Sfânt”. În nici o minune nu poate fi separată realitatea faptului supranatural de intenționalitatea lui divină. Miracolul zămislirii preacurate ne face să ne gândim, deopotrivă, atât la persoana Mântuitorului, cât și la Sfânta lui Mamă. Spunând că Iisus Hristos s-a născut cu totul altcum decât ceilalți oameni de pe pământ, mărturisim și că Fecioara Maria este mama Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Matei, reproducând cuvintele profetului Isaia: “Vor chema numele lui Emanuel”, care în textul ebraic ar putea fi înțelese ca o referire la o simpla asistență divină, pune accentul pe divinitatea Mântuitorului, adăugând: ”(Emanuel), care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”. De asemenea, Evanghelistul stabilește o legătură directă între zămislirea feciorelnică, despre care vorbește în versetul 20 și opera răscumpărătoare a Domnului., amintita în versetul 21. Cu privire la taina Fecioarei zice: “Ea va naște Fiu”, iar cu privire la Fiul ei: “El va mântui poporul Său de păcate”. Fecioria Mariei nu este o simpla stare sufletească și corporală, ea ni se descoperă ca o calitate activă în viața Mariei, exprimând unirea supremă dintre lucrarea umană și cea dumnezeiască, la nivelul vieții omenești.

Taina zămislirii feciorelnice dobândește, în Evanghelia scrisă de Sfântul Luca, un spor de înțelegere, prin deschiderea unei perspective universale în cunoașterea genealogiei lui Iisus. Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă inserția Mântuitorului în neamul omenesc, luat în general, de aceea și întruparea ne apare ca o a doua creație a lumii, fiind o adevărată refacere a ei în har, mai presus de fire se arată a fi o reluare a creației originale. Genealogia Mântuitorului este urmărită , în șirul neîntrerupt al patriarhilor, până la Adam și la Dumnezeu, Creatorul celui dintâi om. Pe de altă parte, Sfântul Evanghelist Luca precizează ideea că fecioria Mariei este expresia voii sale libere: “Îngerul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu… la o fecioară logodita cu un bărbat care se chema Iosif”. Maria este hotărâtă, prin inspirație divină, să nu “cunoască bărbat”, în sensul biblic al Cuvântului, de aceea ea întâmpină vestea îngerului cu nedumerirea: “Cum va fi aceasta?”. Bunavestirea se descoperă ca un act suprem care încununează pregătirea Mariei Fecioare de a fi mireasă fără prihană. Numai ascultând pe înger, care ii spune: “Duhul Sfânt se va pogori peste tine”. Maria ajunge să înțeleagă semnificația pregătirii sale. De aceea și răspunde imediat cu hotărâre: “Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău”. Devenind conștientă de încredințarea maternității divine, ea nu pierde gândul curăției. Dimpotrivă, acest gând sporește și mai mult, păstrarea minunată a integrității feciorelnice rămânând semnul legăturii sale cu Fiul pe care îl naște.

Pericopa în care Sfântul Evanghelist Luca ne istorisește nașterea supranaturală a Mântuitorului ne ajută să pătrundem în sanctuarul vieții preacurate a Maicii Domnului, dându-ne posibilitatea să privim legătura interioară dintre fecioria ei trupească și cea sufletească. Scriitorul sacru ne înfățișează pe fiica drepților părinți Ioachim și Ana în ceata celor “smeriți” din neamul ei, care după Scriptură formează partea aleșilor lui Israel: “Mărește suflete al meu pe Domnul… că a căutat spre smerenia roabei Sale”, exclamă Sfânta Maria. Fecioara însăși este aceea care, mărturisindu-și smerenia, ne da un indiciu asupra înțelegerii motivului pentru care I s-a conferit demnitatea de a fi mama Fiului lui Dumnezeu: Domnul I-a privit starea sufletească. Păstrarea fecioriei în naștere e o minune, nu e un fapt natural ci un fapt divin. Ca orice lucrare divină însă are totdeauna o intenție care depășește lumea fizică, pentru a se adresa lumii morale. În cazul de față, fecioria însăși e un semn divin care însoțește neprihănirea Sfintei Maria. În făptura ei este personalizată întreaga sfințenie umană. De aceea ea se și descoperă pe sine ca prototip al tuturor celor care ajung să se umple de darurile lui Dumnezeu. “Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și a înălțat pe cei smeriți”, spune ea despre Domnul.

Taina Prea Curatei Maria, despre care aflăm atâtea lucruri în capitolul I al Evangheliei de la Luca, are un ecou prelungit, încă din ceasul vestirii îngerului, în taina Bisericii. Fiica Sionului, din profeția lui Sofonie, personalizare simbolică a lui Israel, încetează de a mai fi un simbol, pentru a deveni o realitate personală și o ipostază – în special a – Bisericii. Prezența lui Iahve în sânul lui Israel dobândește un sens nou, acela al unei divine și neprihănite maternități. În lumina vestirii pe care îngerul i-o adresează. Fecioara Maria înțelege că ea este Israelul cel nou în care Dumnezeu vine să sălășluiască “Mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui”, mărturisește Sfânta Maria. Evocarea acestei măriri o arată ca pe un nou chivot al legii în care se realizează această prezență. Fecioara Maria este fiica Noului ion, în sensul că ea este, prin feciorie, partea cea mai Sfântă a Bisericii în formare, locul consacrat unde Dumnezeu vine să locuiască. Bunavestire este o prefigurare a Cincizecimii.

3. Maica Domnului a rămas și după naștere fecioară. Legătura dintre Fecioară și Fiul său primește, din clipa Bunei vestiri, un caracter veșnic. Această legătură, prin care Sfânta Maria apare de-a dreapta lui Iisus Hristos, asociată în mod tainic la lucrarea Lui neîntrerupta de mântuire a lumii, constituie secretul ascuns al creștinătății apostolice, precum și al Evangheliei Duhului, scrisă de Sfântul Ioan, care a însoțit-o ca un fiu adoptiv, din ceasul întunecat al Golgotei. Evanghelia a patra, care evita să reproducă faptele și învățătura Mântuitorului consemnate mai înainte de către sinoptici, dar își propune o completare a lor, ne prezintă taina Prea Curatei Maria în lumina veșnicei feciorii. Astfel vorbind în prolog despre Fiul lui Dumnezeu, după ce ne arată rolul Său în creație, Sfântul Apostol Ioan ne spune: “Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi.”

Ideea privește, deopotrivă întruparea și nașterea feciorelnică. Aceasta din urmă este redată, prin cuvintele: s-a sălășluit său și-a stabilit cortul, făcând aluzie directă la faptul că Evanghelistul Luca ne-a dat să înțelegem că Fecioara este noul cort în care Dumnezeu și-a găsit sălășluire, Referirea la taina Mariei o deducem ușor din context, de unde aflăm că “celor ce l-au primit (pe Hristos), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut”. Relevarea modului în care are loc întruparea pune totodată în lumină și taina Fecioarei, care devine și taină tuturor fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu. Sfânta Fecioara e candela peșterii în care s-a născut Iisus și steaua cea mai frumoasă a nopții sfinte, iar rugăciunea ei mărirea cea mai scumpa din ceasul Betleemului. Mai presus de toate însă, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, fecioria întru care a fost născut Iisus rămâne semnul descoperit al lucrării prin care ne câștigăm mântuirea.

Pururea fecioria Mariei are, în Evanghelia de la Ioan, o tainică legătură cu cea dintâi minune săvârșită de Iisus la nunta din Cana Galileei.

Cererea sau inițiativa pentru schimbarea apei în vin aparține Maicii Domnului, singura în măsură să cunoască puterea Fiului său. La îndemnul Maicii Sale: “Nu mai au vin”, Iisus răspunde: “Ceasul Meu încă nu a venit”. Desigur, Domnul nu se refera la ceasul schimbării materiale a apei în vin, căci timpul acesta efectiv este de față, ci EL vorbește despre ceasul morții sale, după cum aflăm din versetele VII, 30 și VIII,20. Mai ales în cuvintele: “A venit ceasul ca să fie proslăvit Fiului Omului” aflăm semnificația “ceasului” despre care a vorbit Iisus, observând că moartea Domnului se află în intensă și interioară legătură cu proslăvirea Lui. Ne dam seama, așadar, că Hristos nu a venit în lume ca să săvârșească o minune materială, să prefacă apa în vin, decât dacă aceasta este un “semn” al altor minuni. În ce privește minunea pe care el încă nu a îndeplinit-o, fiindcă “ceasul Său nu a sosit”, ea este prefacerea vinului în sângele Său, în puterea jertfei de pe Cruce. Dar minunea din Cana mai are și altă semnificație. Deși încă “nu a sosit ceasul” Iisus totuși da urmare imediat invitației pe care o face Maria Fecioara de a-și arăta slava Sa mesianică printr-o minune, prefăcând apa în vin. Minunea aceasta este o Revelație, este descoperirea originii Sale. Mai mult decât un sens propriu, apa de aici are o semnificație cu totul alta decât cea materială. Iudeii se serveau de apa pentru curățire, într-un act ritual de purificare: “erau acolo șase vase de piatra, puse pentru curățirea iudeilor”. Apa de la Nunta din Cana nu a putut să aibă decât simbolul curăției desăvârșite, fiind materia din care Mântuitorul pregătește vinul pentru jertfa euharistică. Apa ne inspira ideea neprihănirii în care petrece Sfânta Fecioară-Mamă. Minunea din Cana ridică valul de pe taina nașterii supranaturale. De aici înainte se va înțelege că curățirea de păcate nu se poate face prin însușirea unor prescripții rituale, ci numai în sângele Domnului, iar acest sânge e luat de Fiul lui Dumnezeu din sânul mamei Sale, prin minunea zămislirii feciorelnice. Oriunde și ori de câte ori se va săvârși jertfa de taină, vinul euharistic ne va aduce aminte de originea lui neprihănită. Dar nunta din cana, nu este numai un simbol al ospățului euharistic, ci și a nuntii eshatologice a lui Dumnezeu și a credincioșilor Săi, pe care Euharistia o anunță și o pregătește. Și la acest ospăț al Împărăției, intervenția sau mijlocirea Maicii Domnului are ca reazim de prestigiu pururea ei feciorie.

Există o foarte strânsă asemănare între textele ioaneice care ne vorbesc despre prezenta Mariei la nunta din Cana și acelea care se refera la prezența Mariei pe Golgota, lângă Mântuitorul răstignit pe Cruce. Iisus Hristos numește cu insistență pe Fecioara Maria, Sfânta Lui mamă, amândouă împrejurările: “Femeie”, punând astfel în evidență nu calitatea ei de mamă, ci pe aceea de fecioară. La nunta din Cana ii spune: “Ce este Mie și ție, femeie?”, iar în ceasul Calvarului, când i se adresează, fiind de față ucenicul iubit, de asemenea ii zice: “Femeie, iată fiul tău”. Se știe că această apelațiune, după uzajul semitic, nu este aceea de care ar trebui să se folosească un fiu pentru a se adresa mamei sale.

Ea are o semnificație deosebita, îndreptându-se spre sensul pe care cunoaștem în citatul analizat mai înainte, de la Geneza, după care blestemul adresat de Dumnezeu diavolului constituie prefigurarea Buneivestiri: “Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei”. Printr-un ansamblu de lucruri convergente, Evanghelistul Ioan ne invita a vedea în Fecioara Maria asemănarea Evei în noua Creație, pe Eva așa cum a ieșit din coasta lui Adam prin intervenția divină predestinată a fi “mama celor vii”.

Învățătura Sfântului Evanghelist Ioan privitoare la pururea fecioria Mariei aruncă o lumină semnificativă asupra unor texte misterioase din Apocalipsa, care au o legătură cu Maica Domnului. Într-un anumit fel, capitolul XII din Apocalipsa poate fi considerat chiar ca o răscruce a tuturor cailor biblice care ne conduc la taina Mariei, mireasă – pururea fecioară.

Să analizam un text al acestui capitol: “Și s-a arătat pe cer un semn mare: o femeie înveșmântată cu soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cununa de douăsprezece stele și era însărcinată și striga, chinuindu-se și muncindu-se să nască. Și alt semn s-a arătat în cer: Iată un balaur mare… Și balaurul stătea înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va naște. Și a născut un prunc, care va să păstorească toate neamurile cu toiag de fier și a fost răpit pruncul la Dumnezeu”. Vedenia este retrospectivă. Femeia înveșmântată cu soarele și încununată cu douăsprezece stele este simbolul unei realități tainice, care, privește, în primul rând, pe Fecioara Maria, după cum privește și Biserica. Situația acestui simbol nu e unică. Tot așa e și pâinea, din cuvântarea Domnului, care ne vorbește despre “pâinea din cer”, simbolizând, în același timp, mana, credința și Euharistia. Fecioara însăși este privita ca o realizare personală a Bisericii. Începutul acestui citat se face ecoul profeției lui Isaia VII,14: “Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată Fecioara a luat în pântece”. Ca și “Alma” de la Isaia, Femeia din Apocalipsă este un “semn”, după cum un “semn” este și prefacerea apei în vin la nunta din Cana. De data aceasta e vorba despre semnul unui triumf, care încununează cu douăsprezece stele fecioria Femeii. Luna sub picioarele Mariei ne arată că ea se află deasupra schimbărilor omenești de tot felul și, în primul rând, deasupra oricărei corupții morale, de natura senzuală, al cărui simbol este astrul schimbător al nopții. În contrast cu luna de sub picioare, soarele în care este îmbrăcată Fecioara este un simbol al sfințeniei personale, ca și a celei dobândite de Maica Domnului la Bunavestire. Ca și în Evanghelia a patra, Maria este numita “Femeie”, nu însă pentru a i se determină genul, ci pentru a i se indica, prin această apelațiune profetică, fecioria cea veșnică.

Dacă punem în paralelă versetele din această pericopa, în care apare Cuvântul “femeie”, cu textul de la Geneza III, 14-15, constatam o perfectă corespondență de semnificații. În amândouă părțile, șarpele este în lupta împotriva femeii și a urmașului ei. Balaurul de mare simbolizează pe satan, care a luat chip de șarpe când a amăgit pe strămoașa Eva și care de atunci se războiește cu “sămânța ei”. Străduința balaurului de a înghiți pruncul, încă de la naștere, amintește încercarea lui Irod de a ucide pe Hristos din pruncie. Paralelismul despre care vorbim mai scoate în evidență o idee comuna: durerile nașterii. Această idee pare a fi însă o dovadă împotriva interpretării mariologice a capitolului XII din Apocalips. La o analiza atentă a textului, obiecțiunea dispare. În versetul 4, în care se reia imaginea femeii care naște, din versetul 2, durerile nu mai sunt amintite. Mai mult decât atât, Femeia însărcinată și apoi născând un copil nu este văzută în Apocalips XII pe pământ, ci în cer, unde Fiul ei, Iisus Hristos, este și El de față ca un miel de jertfa. Cu alte cuvinte, după cum Iisus Hristos păstrează în starea Sa de preamărire urmele rănilor Sale, tot la fel și Fecioara Maria păstrează în inima sa durerile pe care le-a cunoscut în vremea când stătea lângă Crucea Fiului ei. Și în timp ce urmările jertfei lui Hristos se prelungesc pe pământ, făcând jertfa însăși mereu actuală, semnele Femeii care naște rămânând fecioară, continua a fi și ele, în Biserica, dovadă a înveșnicirii lor.

III.2 Implicațiile religios morale ale învățăturii Sfintei Scripturi privitoare la taina Prea Curatei Fecioare Maria

1. Înțelegerea sensului pe care îl are întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, ca și adorarea divinității Lui, temeiul suprem al oricărui cult creștin, ne călăuzesc spre cunoașterea tainei Preacuratei Fecioare Maria și spre venerarea celei ce s-a învrednicit A-L naște întru curăție pe Dumnezeu. Învățătura Scripturii privitoare la misterul nașterii supranaturale nu rămâne pentru noi enunțarea unui simplu adevăr de credință, de vreme ce însușirea ei are menirea să traducă în gânduri de credință, și în manifestări a unei anumite angajări sufletești cuvintele inspirate ce ni s-au păstrat în textele sfinte. Nu e vorba doar de pomenirea sau repetarea într-o forma cultică a evenimentelor evanghelice la care a luat parte Sfânta Fecioară, ci de actualizarea acestor fapte, de reînnoirea lor continua pe pământ, atât în acte de cult, cât și în viața morală, prin care se creează o atmosfera de adevărată venerare față de Maica Domnului. Cultul pe care îl adresăm Fecioarei Maria nu poate fi o simpla devoțiune. Venerarea Fecioarei este pecetea pe care o poarta în creștinism viața morală și spirituală însăși. După cum în ceremoniile religioase se face sensibilă întruparea, ca o lucrare ce se împlinește într-un mod tainic, Mântuitorul Însuși continuând să trăiască sub chipul desfășurării lor, tot la fel se întâmplă și cu actele de cult și morale prin care se evocă prezența Maicii Domnului. Preacurata Fecioară care apare totdeauna în umbra Fiului ei, nu încetează să facă vii amintirile sfinte, în așa fel ca noi să devenim martorii acestora și să participăm cu adevărat la ele. Pomenirea Fecioarei Maria este o mireasma de amintire purtătoare de har, de aceea și cultul ce se oficiază întru preacinstirea ei primește valoarea unei manifestări divine.

Sfânta Fecioară Maria, care a născut pe Dumnezeu purtând în sânul ei curat pe Acela pe care cerul nu-L poate cuprinde, a fost cea dintâi ființa omenească cucerita de adorata divinității Fiului ei, de aceea a și fost în mod deosebit preocupată de propria ei taină. Astfel, din capitolul II al Evangheliei de la Luca aflăm că Maria păzea cu sfințenie, în sufletul ei, orice cuvânt, sens sau impresie care erau în legătură cu nașterea minunată de care s-a învrednicit: “Iată Maria păzea toate cuvintele acelea, punându-le întru inima sa”. La sfârșitul capitolului, însă citim că Iisus, când era de doisprezece ani, întorcându-se acasă de la templul din Ierusalim amintește mamei Sale, ca și dreptului Iosif, despre originea Sa divină, spunând: “Oare nu știți că în cele ale Tatălui Meu mi se cade să fiu?”. Cu această ocazie, Evanghelistul de asemenea consemnează: “Iar mama lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte”. Constatăm, așadar, că toate evenimentele privitoare la nașterea supranaturală, bunavestirea îngerului, noaptea Vifleimului, cuvintele pastorilor și ale magilor din răsărit, vorbele profetice ale lui Simion și Ana, convorbirea lui Iisus cu marii învățați ai templului din Ierusalim, toate acestea le aduna cu mare grija Sfânta Maria în tainițele sufletului său. Accentul major însă nu revine asupra faptului că Sfânta Fecioară păstra vie amintirea tuturor evenimentelor care atestau originea dumnezeiască a lui Iisus, ci asupra adevărului că aceste cuvinte și fapte constituiau în inima ei o comoară, fiind ea însăși aceea prin care Dumnezeu pune temeiul unui cult al Fiului Său întrupat și, în consecință, al venerării Sfintei Maria.

Din clipa în care îngerul Gavriil a rostit mai întâi “Bucură-te Marie”, fruntea Preacuratei e încununată cu coroana aceea pe care văzătorul de taine a întrezărit, mai târziu, strălucind cele douăsprezece stele. Mărirea aceasta însă se descoperă treptat, in funcție de cunoașterea de către credincioși a Dumnezeirii lui Iisus, ca și a dobândirii unei vieți morale noi. Evanghelistul Luca ne spune că Elisabeta, în pântecele căreia se află Sfântul Ioan Botezătorul, “s-a umplut de Duhul Sfânt”, când striga cu venerare către Maria, care a venit s-o cerceteze, fiind și ea însărcinată: “Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Venerarea Mariei Fecioare ne apare în acest loc drept un preludiu al adorării lui Hristos, pentru ca în versetul următor să fie arătată dependența absolută a cinstirii Sfintei Maria de preamărirea Fiului lui Dumnezeu care se întrupează: “Cum mi-a fost dat mie să vină Maica Domnului meu la mine?”. În cuvintele Elisabetei, omagiul ce I se aduce Mariei este pe deplin motiv prin minunea nașterii feciorelnice, de care nu s-a îndoit în nici un chip Preacurată: “Fericita este aceea care a crezut că va fi săvârșirea celor zise ei de la Domnul” . Niciodată nu a trăit cineva pe pământ, a vrut să spună Elisabeta, care să fi arătat atâta credință în Dumnezeu, încât prin această virtute să se deschidă calea transpunerii Dumnezeirii – ca să zicem așa – în centrele metrice ale organismului omenesc. Minunea la care a luat parte Sfânta Maria ne face să înțelegem cum Dumnezeu Cel fără de trup s-a întrupat, ca și în trup și în conformitate cu condiția lui, să găsim calea spre Duh.

Adunând în inima sa o seamă de cuvinte, de gânduri și de impresii pe care Providența le pune în directă legătură cu propria ei menire, Fecioara Maria privea cu evlavie la tainele vieții divine, care erau în primul rând tainele Fiului ei. Prin faptul că ea medita asupra darurilor cu care a fost învrednicita de Dumnezeu, contopindu-le pe toate în comoara sufletească a credinței sale, ea ne-a descoperit și nouă modul în care putem ajunge la cunoașterea și trăirea tainei lui Hristos. “ Mare este taina evlaviei, căci Dumnezeu s-a arătat în trup”. Zămislirea vestita de Arhanghel este o taină ascunsă în inima curată a Mariei și pecetluita în sânul ei de-a pururi feciorelnic. Dar această “taină ascunsă din veacuri și pentru toate generațiile”, se transforma prin Sfânta Fecioară într-o mărire universală, fără să înceteze a rămâne pe mai departe o taină. Îngerii din cer vor ajunge să cunoască mărirea acestei taine numai după Înălțarea Domnului la cer: “Cine este acest Împărat al măririi”, se întreabă ostile cerești. Îngerii se mira de această taină și de slava Omului-Dumnezeu, iar mirarea lor se preface într-o cântare nouă. Cu cât mai mult privesc această taină de nepătruns și o află demna de măreția unui Dumnezeu de necuprins, cu atât mai mult îl adora pe Dumnezeu-Atotțiitorul, împărtășindu-se și ei de strălucirea Lui neasemănată. Mai înainte de îngeri, însă, Sfânta Fecioară s-a arătat un tabernacol demn de această taină venita din cer. De aceea, mai înainte de mirarea îngerilor, tresaltă inima ei izbucnind într-o cântare de o frumusețe unică: “Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că iată a căutat spre smerenia roabei sale … și mi-a făcut mie mărire Cel Puternic”.

Cunoașterea și preamărirea lucrării lui Dumnezeu pe pământ nu contrazice și nici nu destramă taina neatinsă la care se referă Fecioara Maria. Prezența tainei este ea însăși izvorul preamăririi și al unei lumini ce se revarsă la nesfârșit, după cum tot ea este și sufletul unui cult care unește în el adorarea Mântuitorului și a Preacuratei Sale Maici. De taina arătării lui Hristos în trup se împărtășește, după cum am mai văzut, taina Fecioarei însăși; de aceea putem spune că de preamărirea Domnului se împărtășește și venerarea Mariei Fecioare. Cuvintele amintite mai sus, pe care Maria le rostește însuflețită de recunoașterea minunii dumnezeiești, constituie pentru noi temeiul unui cult, în care mirarea noastră față de taina arătării Domnului în trup se îngemănează cu mirarea și vibrarea inimii noastre față de taina fecioriei veșnice a Sfintei Maria .

2. Dumnezeu Însuși este Acela care a rânduit preacinstirea Fecioarei Maria. În vederea instituirii acestui cult, Dumnezeu folosește chiar persoana Preacuratei. După salutarea pe care o primește de la Elisabeta, prin care este numita “mama lui Dumnezeu”, animată de un entuziasm profetic, Sfânta Fecioara mărturisește despre sine: “Iată de acum mă vor ferici toate neamurile”. E vorba despre o profeție în sensul cel mai autentic al Cuvântului. Fecioara Maria nu rostește aceste cuvinte printr-o prezicere omenească, ci printr-o inspirație divină. Sfântul Duh Însuși este Acela care a pus pe buzele Fecioarei cuvintele rostite. În ele este cuprinsă o descoperire a planului lui Dumnezeu și o mărturisire a voinței divine cu privire la menirea Fecioarei, dar și cu privire la îndatorirea tuturor credincioșilor de a o proslăvi. Venerarea Fecioarei Maria nu este o simplă tradiție umană, rezultatul unei obișnuințe introduse în cult printr-o pietate voluntară, ci este vrerea lui Dumnezeu transmisă credincioșilor prin Sfântul Duh, o gândire divină care implică împlinirea unei îndatoriri pe cât de sfântă, pe atât de dreapta și de prielnică pentru orice creștin. Toate acestea reies din caracterul profetic al cuvintelor rostite de către Sfânta Fecioară. Din Scriptură aflăm: “Că nici o proorocie nu a fost adusă din voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt”. Dacă Dumnezeu Însuși este Acela care ne cere proslăvirea Fecioarei Maria, ne dam seama că acest cult nu poate fi o manifestare religioasă secundară în viața creștină, o simplă evlavie de care oricând ne putem lipsi.

Profeția care privește preacinstirea Sfintei Maria, de către toate neamurile, purtând semnele Cuvântului lui Dumnezeu, care se exprima el Însuși prin buzele fiicei lui David, conține în sine referirea la taina nașterii supranaturale, această taină fiind temeiul cultului pe care fecioara îl inaugurează. Maria zice: “Iată de acum”. Momentul pe care ea îl precizează este semnificativ. Vorbind despre sine, ea se arată o umilă slujitoare a Domnului: “a căutat spre smerenia roabei Sale”. În continuarea exprimării gândurilor sale intervine însă un hiat. Sfântul Duh face ca cugetul ei să treacă pe neașteptate, subit, la expresii care deschid o perspectivă cu totul nouă: “Iată de acum mă vor ferici toate neamurile”. Fecioara care ocolește orice mărire omenească, se află dintr-odată menita să îmbrace haina unei măriri care întrece orice glorificare pământească. Temeiul acestei proslăviri nu poate fi constituit de către nici o vrednicie umană, ci numai de către minunea zămislirii preacurate..

Proslăvirea Sfintei Fecioare se afirma pe o cale ce ne arată că ea nu a fost în nici un fel pregătită de rațiuni religios–morale omenești. În vremea petrecerii Mântuitorului cu ucenicii Săi pe pământ, aceștia din urmă nu s-au preocupat de vrednicia Fecioarei, pentru că nu au ajuns încă la cunoștința deplină a dumnezeirii lui Iisus. În mod profetic, într-o împrejurarea mai deosebita, o femeie oarecare se adresează Mântuitorului “ ridicând glasul din mijlocul mulțimii și zicând : Fericit este pântecele care Te-a purtat”. La cuvintele femeii, Iisus Hristos răspunde :”Așa este”, pecetluind cu aprobarea Sa dumnezeiască adevărul că pântecele care L-a purtat a devenit chivotul fecioriei veșnice a Maicii Sale și arătând calea unică pe care ii vine fiicei Sionului Proslăvirea nețărmurită de la Dumnezeu.

După înălțarea la cer a Mântuitorului, ne spune scrierea Faptele Sfinților Apostoli, ucenicii “stăruiau cu un cuget în rugăciuni și în cereri, împreună cu femeile și cu Maria mama lui Iisus”. În acest text, pe lângă ideea unei pregătiri spirituale în vederea dobândirii Sfântului Duh, la Cincizecime, ni se dezvăluie un fapt particular care privește taina fecioriei veșnice a Maicii Domnului. Dacă un vas de pământ care a conținut un mir prețios își păstrează mireasma chiar și după ce mirul a fost deșertat, răspândind mai departe acest parfum, cu atât mai mult aceea care a fost vasul dumnezeirii, în vremea întrupării, a devenit ea însăși impregnată pentru totdeauna de mireasma harului cu care a fost acoperita. Prezența binefăcătoare și lucrarea sfințitoare a Domnului, care și-a aflat sălaș în mod corporal în sânul feciorelnic al Mariei consacra acest sân drept un nou sicriu al mărturiei. În lipsa prezentei trupești, tangibile, a Mântuitorului, ucenicii Domnului, în așteptarea pogorârii Duhului, au în mijlocul lor vasul minunii negrăite, din care numele lui Hristos se răspândește “ca o mireasma revărsată”. Venirea Sfântului Duh în ziua de Rusalii, va stabili o legătură indisolubilă între cinstirea sânului feciorelnic al Maicii Domnului și cultul Sfintei Euharistii.

3. Sfânta Fecioară Maria nu este numai obiectul unui cult de origine divină, ci este totodată și modelul suprem al viețuirii noastre în Hristos.

Vorbind despre taina Fecioarei ne referim la un aspect al unei relații unice pe care Maica Domnului o are cu Dumnezeu și care așează pe Maria Fecioara, deasupra oricărei făpturi create. Din acest punct de vedere, Preacurată nu poate fi urmată de nimeni, maternitatea divină fiind darul ei fundamental. Prin zămislirea supranaturală, Prea Curată Maria e mama lui Dumnezeu, pe când noi nu suntem decât fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Maternitatea divină este întemeiată pe un act al unei nașteri propriu-zise, pe când viața creștină este numai o participare la nașteri propriu-zise, pe când viața creștină este numai o participare la natura divină a Mântuitorului. Participarea presupune, într-adevăr, o configurare a făpturii noastre cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin care ajungem în legătură directă cu filiația divină, dar ea nu se realizează decât prin har. Cu alte cuvinte, câtă vreme Maria este cu adevărat și în mod propriu mama lui Dumnezeu, creștinul e fiu numai prin faptul imprimării în ființa lui a slavei dobândite de Fiul Mariei. Cu toate acestea, taina Fecioarei Maria devine și taina fiecărui credincios, dar numai ordinea vieții lui morale și sacramentale, Maica Domnului fiind pentru el un model. Precum a fost zămislit Dumnezeu Cuvântul în sânul Fecioarei, tot la fel, prin credință, primește orice creștin Cuvântul vieții veșnice în inima lui, zămislindu-l în chip duhovnicesc și existențial. De asemenea, după cum Fecioara a primit în pântece pe Emanuel, creștinul vrednic de numele pe care îl poarta primește în sine trupul preacurat al Jertfei euharistice, avându-l astfel întreg în ființa sa pe Fiul lui Dumnezeu. Taina nașterii feciorelnice prilejuiește și explică această minune din ordinea vieții spirituale.

a) Prin credința, Cuvântul rostit de Iisus Hristos este primit în noi ca o sămânța, care conține în el persoana însăși a Domnului. “Dumnezeu Care a zis să strălucească lumina din întuneric, el a strălucit în inimile noastre, spre luminarea cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe față lui Hristos”, aflăm scris la Sfântul apostol Pavel, subliniind adevărul că Iisus Hristos ne luminează lăuntric prin puterea persoanei Sale care ne revendică ființial. Dar noi zămislim acest cuvânt numai în temeiul unei vieți curate, “având comoara aceasta în vase de lut”. Legătura făpturii noastre cu persoana divină face parte dintr-un fel de experiența morală pe care numai Preacurată a putut să ni-l descopere, căci numai în taina fecioriei sale întrezărim sensul și ființa castității, adâncimea discrețiunii spirituale, măreția stăpânirii de sine și a smereniei, sfială de apucăturile ușuratice și de felurita cădere în abuzurile cu natura, prin care sufletele noastre își dovedesc curăția.

Dar Sfânta Maria a fost o mamă-fecioară în chip propriu, iar creștinii urmează să-l zămislească pe Hristos în inimile lor, după har, numai prin virtuțile Preacuratei ce deschid pentru toți căile spre împlinirea acestei aspirații creștine fundamentale. Intrând în viața omenească, prin nașterea din Fecioară, Iisus Hristos a frânt întregul curs al propagării păcatului strămoșesc, cerând naturii un efort suprem și un avânt nemaicunoscut. Prin nașterea feciorelnică înțelegem apariția unei discontinuități în cursul natural al vieții omenești, o încetare a propagării răului pe cale ereditară. Orice făptură umană, care vine în această lume, e altoită, încă din primul moment al ființării sale în trunchiul străbun al omenirii bolnave. Calea nouă, pe care Hristos Însuși și-o alege, pentru a se face independent de acest curs al existentei și pentru a da pământului “pe Adam cel Nou”, inițiator al unei vieți spirituale integre, este fecioria Sfintei Maria. După harul lui Dumnezeu, credincioșii devin mame și frați ai Domnului, întrucât chiar Hristos voiește acest lucru spunând: “Mama Mea și frații Mei sunt cei ce asculta Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc pe el”. Căldura sufletului curat face să încolțească și să crească sămânța Cuvântului dumnezeiesc, vădind în ordinea morală biruința întrupării lui Iisus. Prezența candidă a Fecioarei, alese să mijlocească venirea în lume a Celui Preaînalt, ne conferă calitatea de prunci ai ei și frați ai Domnului, odată cu arvuna nemuririi, care ne pregătește pentru veacul viitor.

Fecioria Maicii Domnului nu ne este cunoscută numai ca o stare ființială, ci și ca o virtute morală. În această virtute este întrupată și revelată cu superioară claritate ideea că la izvoarele vieții umane devotamentul față de natură se poate armoniza, prin sinergie, cu cel mai pur devotament față de Dumnezeu. Fecioria ca virtute oglindește în sine un nou mod de lucrare, pe care întruparea lui Hristos l-a adus în lumea devastată de păcat. Prin ea credincioșii dobândesc darul de a se ridică deasupra naturii lor proprii, pentru a-I pătrunde sensul din perspectiva înțelepciunii divine, precum dobândesc și puterea de a se reintegra în ordinea pe care ei au descoperit-o. Taina Fecioarei își prelungește astfel semnificația în tăria care reînnoiește sufletul omenesc, făcându-se una cu taina comuniunii și a unirii făpturii create de Dumnezeu-Cuvântul.

b) “Zămislirea preacurată” a puterii și a Cuvântului dumnezeiesc în inimile credincioșilor, într-un mod apropiat sau asemănător cu acela prin care Dumnezeu-Cuvântul s-a întrupat, nu privește numai desăvârșirea morală creștină, ci privește, în legătură intima cu viața spirituală, împărtășirea cu trupul euharistic al lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat o singură dată din Fecioara Maria, în schimb El se dăruiește pe Sine necontenit drept hrană duhovnicească, credincioșii primindu-L astfel în întreg pe Cel ce s-a născut în chip minunat din sânul feciorelnic. “cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el.”, a zis Iisus Hristos. În această “naștere” euharistică care implică și ea o curăție deosebită a inimii în care se zămislește Hristos, trupul Domnului nu provine niciodată din noi, dar nici nu se desparte de noi, decât în momentul în care ne pierdem virtutea care ne-a mijlocit împărtășirea de El. Sălășluirea euharistică a Domnului în ființa noastră ne face mame și frați ai Lui. Împărtășindu-ne de Hristos, cunoaștem și simțim că “Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit întru noi”, pentru că Hristos ne îndumnezeiește și ne face co-trupești cu El.

III.3 Temeiuri ale Preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament

Datele biblice despre crearea lumii văzute în șase zile și în special al lui Adam și Eva, constituie un prolog firesc la concepția despre unitatea neamului omenesc, universalitatea păcatului strămoșesc și împlinirea în timp a actului de mântuire din partea lui Dumnezeu. În lumina lor putem înțelege destul de clar legătura firească dintre cele două Testamente, primul având rolul de călăuză spre Hristos, prin jertfa Căruia omenirea a scăpat de sub tirania diavolului sau “prințul întunericului”, iar cel de al doilea de plinire a tuturor celor prezise de proorocii Vechiului Testament și de împăcare a omului cu Dumnezeu. Această relație organică dintre cele două Testamente se poate observa și cu privire la învățătura despre Maica Domnului sau Eva cea nouă prin care Dumnezeu a adus mântuirea pentru toți cei care descind din Eva cea veche, ispitită de șarpe și prin care a pătruns moartea în lume. Dacă prima femeie a avut menirea de a da naștere la urmași care să asigure perpetuarea în timp a ființei umane, prin mijlocirea Fecioarei Maria se naște omul cel nou, care se îndumnezeiește și devine moștenitor al împărăției veșnice. Având în vedere acest lucru, s-ar putea spune că omul cel vechi are ca mamă pe Eva, din care descinde și Fecioara Maria, iar omul cel nou pe Maica Domnului, din care s-a născut Hristos Cel ce din iubire nemăsurată s-a jertfit pentru păcatele noastre și ne-a făcut să fim vii înaintea lui Dumnezeu.

Între cele două persoane, Eva și Fecioara Maria, există multe deosebiri, rezultate din comparația pe care o fac aghiografii Noului Testament între Adam cel vechi și Adam cel nou, însă ambele au menirea de a fi dătătoare de viață. Urmașii celei ddintâi duc o viață dominată de nedreptate și păcatul împărățește prin moarte, iar fiii celei de a doua reabilitați prin dreptatea divină, dobândesc prin Hristos harul dumnezeiesc necesar mântuirii.

Fiind creată din coasta lui Adam, pentru a-i fi de ajutor și pentru ca prin ea și urmașele sale să perpetueze firea omenească, Eva în rai a fost ispitită de diavol; de aceea atenția lui a fost îndreptată mai întâi spre ea, socotind că odată cu strecurarea seminței păcatului în sufletul ei va reuși să-și întindă stăpânirea sa peste toți oamenii și să-i chinuie în iad. Gândul ispititorului nu s-a împlinit, întrucât Dumnezeu, Care din dragoste a creat pe om ca să crească și să stăpânească lumea văzută I-a promis un Mântuitor și acesta va fi Însuși Fiul său, Cel născut de Fecioara Maria și care prin jertfa Sa de pe Golgota a zdrobit boldul morții. Sosirea acestui moment crucial din istoria mântuirii omenirii a avut loc după ce Dumnezeu a ales pe poporul lui Israel, căruia i s-a dat Legea mozaică și prin mijlocirea ei a recunoscut gravitatea păcatului strămoșesc și a fost conștient de nevrednicia omului înaintea lui Dumnezeu. Acestui popor Dumnezeu i-a descoperit prin profeți nașterea Mântuitorului din Fecioara Maria și i-a prezis încheierea noului legământ, superior celui făcut cu israeliții în ziua ieșirii lor din țara Egiptului, întrucât va fi pecetluit cu Însuși sângele Mântuitorului și nu cu sânge de animale. Testamentul cel Nou a fost sfințit cu sângele Mântuitorului a Cărui fire dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în trupul Fecioarei Maria și cu el a dezlegat vechiul blestem și omului i s-a dat iarăși voie să intre în raiul din care fusese alungat.

Cărțile Vechiului Testament cuprinzând istoria mântuirii omenirii (lumii) ce se va împlini în zilele lui Mesia ele nu trec sub tăcere persoana prin care Fiul lui Dumnezeu va deveni om și va întemeia împărăția cerurilor. De aceea, în acest context aghiografii Vechiului Testament fac referiri directe la pururea fecioria Maicii Domnului, sau indirecte, cu ajutorul simbolurilor sau aluziilor profetice, mărturii biblice care stau la baza învățăturii despre preacinstirea Fecioarei Maria. Cu alte cuvinte, în textele biblice vechi testamentare se prefigurează în chip profetic personalitatea Fecioarei Maria, Sionul cel adevărat, năstrapa de aur, cetatea lui Dumnezeu, vasul cel ales etc., peste care s-a pogorât Duhul Sfânt și în care s-a întrupat Logosul divin, care va ridica pe om din robia păcatului și-i va da posibilitatea ca prin har să devină fiu al Părintelui ceresc. Cercetând cărțile canonice ale Vechiului Testament, vom întâlni pe lângă textele mesianice imagini și expresii tipice, care prefigurau pe Cea mai cinstită decât heruvimii și vor fi folosite de teologi în scrierile lor, sau de către imnografi, pentru a aduce cele mai alese cuvinte de laudă Maicii Domnului.

O trăsătură fundamentală a Vechiului Testament este aceea că unele din profețiile mesianice privesc și persoana Maicii Domnului și că Dumnezeu a descoperit profeților, prin viziuni, anumite însușiri ale Fecioarei Maria. Împlinirea acestor prevestiri biblice în Noul Testament a determinat Biserica creștină să închine Maicii Domnului un cult de preacinstire, întrucât Fecioara Maria este: Născătoare de Dumnezeu, Purureafecioară, preacurată sufletește și trupește, lipsită de păcatele personale și mijlocitoare pe lângă Fiul său după trup, Mântuitorul Hristos.

Învățătura mariologică despre Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu se desprinde din prima profesie mesianică, rostită de Dumnezeu după căderea primilor oameni în păcatul neascultării. Rostirea ei pune în evidență adevărul că Dumnezeu nu a schimbat menirea femeii de a fi dătătoare de viață și prin urmașa Evei, omenirea va îmbrăca haina nemuririi sufletului. După opinia unor teologi, “femeia” din această profeție, care va fi în dușmănie cu șarpele (diavolul) este însăși Fecioara Maria și din ea se va naște Mântuitorul, care va zdrobi stăpânirea satanei. Alții sunt de părere că substantivul “femeie” desemnează în sens literal pe Eva și în sens spiritual pe Fecioară Maria.

Privită prin prisma Noului Testament această profeție sau “protoevanghelie” ne prevestește taina nașterii lui Iisus Hristos din Fecioara Maria, când Fiul lui Dumnezeu va întemeia împărăția cerurilor și va înceta triumful diavolului asupra omului. Prin aceasta protoevanghelie Dumnezeu ne face cunoscută realitatea întrupării Fiului Său în firea umană și ridicarea ei pe piscurile cele mai înalte ale desăvârșirii spirituale. Înțelesul adânc al profeției nu poate fi umbrit de acele aprecieri ale teologilor cu privire la redarea sub forme diferite a prenumelui personal, persoana a III-a singular, care în originalul ebraic și în Septuaginta e la genul masculin, iar în Vulgata la genul feminin sau neutru. Acest lucru nu poate schimba sensul general al profeției, deoarece se știe foarte bine că textele mesianice din Vechiul Testament prevestesc eliberarea omului prin întruparea lui Mesia; adică împlinirea mântuirii din partea lui Dumnezeu și nu din partea creaturii Sale, așa cum au crezut popoarele idolatre.

Hotărârea lui Dumnezeu-Tatăl ca Fiul Său cel iubit să se întrupeze în Fecioara Maria a fost veșnică, deoarece cel Atotștiutor a cunoscut mai dinainte gândul diavolului și după căderea în păcat a primilor oameni, le-a promis un Izbăvitor. Neascultarea lor de porunca divină le-a adus pierderea harului divin și apoi moartea fizică, stare pe care o vor depăși prin nașterea Mântuitorului din Sfânta Fecioară, preînchipuită și propovăduită prin Duhul Sfânt în Vechiul Testament.

Purtarea de grija a lui Dumnezeu față de om s-a manifestat și prin salvarea lui Noe de la potop, care s-a abătut ca o pedeapsă divina peste toți oamenii stăpâniți de puterea răului. Ea va continua în mod special față de popoul lui Israel, descendent prin Avraam din neamul lui Sem, unul Dintre cei trei fii ai lui Noe. Acestui popor i s-a descoperit credința adevărată și prin Legea mozaică a devenit pe deplin conștient de pericolul păcatului, care nu va fi înlăturat decât în zilele lui Mesia. Poporului ales Dumnezeu I-a descoperit neamul din care se va naște Mesia, prin binecuvântarea patriarhului lui Iacob asupra seminției lui Iuda. Profeția a fost împlinită, întrucât Fecioara Maria, așa cum aflăm din istoria neamului după trup a Mântuitorului Hristos, consemnată în Sfintele Evanghelii, s-a născut din seminția lui Iuda. Din același neam era și bătrânul Iosif, întrucât, prin încheierea logodnei, fost respectată o veche prescripție a Legii mozaice, care prevedea păstrarea moștenirii în cadrul fiecărei seminții.

În cartea profetului Isaia găsim cele mai clare și mai potrivite cuvinte pentru Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu și ca mamă a Mântuitorului Hristos-Emanuel. “Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel. Descoperirea divină făcută profetului cu aproape șapte secole înainte de Hristos ne arată că Dumnezeu a hotărât întruparea Fiului Său într-o Fecioară, care în lumina Noului Testament nu este alta decât Maria din Nazaret.

Cuvântul cel mai potrivit pentru Născătoarea de Dumnezeu este acela de “fecioară” și nu cel de “copilă”. Deoarece Fiul lui Dumnezeu nu s-a născut din sămânța omenească, ci prin înrâurirea Duhului Sfânt, profetul Isaia, care a prevestit multe momente din viața Mântuitorului, nu putea să aibă viziune decât acea a Fecioarei Maria, care a zămislit și a născut în chip suprafiresc pe Mesia. Fiind însuflat de Duhul Sfânt, profetul nu se tulbură de faptul că o fecioară naște, așa cum s-a întâmplat cu bătrânul Iosif, căruia îngerul Domnului I-a explicat starea suprafirească a Fecioarei Maria. Așadar, în viziunea profetului nu poate fi vorba decât de Maica Domnului și nicidecum de o femeie tânără căsătorită, cum au crezut unii teologi. Același lucru este valabil și cu privire la Cuvântul “Emanuel” care desemnează pe Fiul lui Dumnezeu și nu pe fiul regelui Ahaz, căruia Isaia i-a adresat profeția.

Înțelesul profetic al profeției lui Isaia despre Fecioara Maria este în acord deplin atât cu textele din Noul Testament, cât și cu viziunea proorocului Iezechiel despre poarta închisă prin care nu va intra nici om, “căci Domnul Dumnezeul lui Israel a trecut prin ea”. Această viziune ne dovedește adevărul despre purureafecioria Maicii Domnului, învățătura pe care Biserica creștină a mărturisit-o permanent și a manifestat-o în cult prin cântările de preacinstire a Ei.

Purureafecioria Maicii Domnului, exprimată în viziunea profeților din vechiul Testament, infirma orice afirmație despre as numiții “frați” după trup ai Domnului în Noul Testament. De aceea, adepții acestei teorii neglijează faptul că Vechiul Testament este în armonie perfectă cu Noul Testament și în privința fecioriei perpetue a Maicii Domnului prevestită cu multe secole înainte de nașterea Mântuitorului Hristos. Opinia lor nu are nici o justificare biblică, deoarece termenul ebraic de frate (ach) în Vechiul Testament se folosea și cu sensul de ruda. Deci nu putea să fie o neconcordanță între Vechiul și Noul Testament, iar acei frați ai Domnului erau fiii lui Iosif sau ai Mariei lui Cleopa, deoarece în nici un text din Sfintele Evanghelii nu întâlnim dovezi că Fecioara Maria a mai avut și alți copii în afară de Hristos.

Împotriva învățăturii despre pururi fecioria sau despre curăția trupească și sufletească a Maicii Domnului a fost invocată și expresia biblică vechitestamentară de “întâi-născut” care ar implica nașterea mai multor fii. Această opinie, cercetată în consensul celor două Testamente, trebuie respinsă, deoarece expresia în cauza comporta și în sensul de “unicul Născut” așa după cum notează Sfinții Evangheliști Matei, Luca și Moise în cartea Facerea, când patriarhul Avraam a fost îndemnat de Dumnezeu să aducă ca ardere de tot pe fiul său Isaac.

Având în vedere concepția înaltă a celor două Testamente despre Fecioara Maria, este lipsită de orice temei biblic afirmația celor care sustin că Iisus Hristos nu a dat cinstea cuvenită Mamei sale atunci când a numit-o “femeie”. Acest termen nu exprima nici o nota de dispreț față de Maica Domnului, deoarece atât la evrei cât și la greci el se folosea ca mijloc de adresare față de persoanele cele mai apropiate și mai iubite. Substantivul “femeie” nu implică nici un fel de duritate care să dezonoreze pe Maica Domnului, Împărăteasa care stă de-a dreapta Fiului său îmbrăcată în haină curată și prea înfrumusețată. De asemenea, sensul său în Vechiul ca și Noul Testament nu se reduce exclusiv la o femeie căsătorită, ci în general el poate desemna orice persoană care aparține acestui gen. Ca să înțelegem mai bine acest lucru prin analogie, menționăm noțiunea de “bărbat” utilizată în Vechiul Testament nu numai pentru a desemna un om căsătorit, ci și pe cel necăsătorit.

Așadar, Fecioara Maria n-a fost căsătorită, ci numai logodită, pentru ca prin mijlocirea ei, așa cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin să fie păzită fecioria și să fie apărată de înșelăciunea celui căruia nu-i plăceau fecioarele. La evrei logodna nu era tot una cu actul căsătoriei.

Bogăția temeiurilor vechi-testamentare pentru susținerea învățăturii despre preacinstirea Maicii Domnului se poate identifica și din profeția mesianică referitoare la vrednicia ei de a sta în mare cinste de-a dreapta Fiului său și de a fi prealăudată de toate ostile îngerești. Astfel, în cartea Psalmilor, ea este denumită Împărăteasă, întrucât din ea se va naște Fiul lui Dumnezeu, peste care s-a revărsat harul Sfântului Duh și l-a împodobit cu nenumărate daruri spirituale, încât arăta mai frumos decât fiii oamenilor.

Învrednicindu-se de această cinste excepțională, Fecioara Maria îmbracă aceeași haină a sfințeniei, arătând mai frumoasă decât fiicele Evei și ca un crin din câmpie.

După modul cum este descrisă de aghiografii Vechiului Testament, Împărăteasa (Fecioara Maria), reiese clar că ea nu poate fi confundată cu Astarta, zeița cerului, întrucât cultul acesteia din urmă nu corespundea religiei monoteiste, adevăr subliniat în profeția lui Ieremia. Locul pe care Dumnezeu l-a hărăzit din veci Fecioarei Maria justifică rolul său de mijlocitoare a creștinilor înaintea Mântuitorului Hristos, pentru ca aceștia să fie ajutați în necazurile vieții, iar prin iertarea păcatelor lor să poată obține mântuirea subiectivă.

Înfrângerea puterii diavolului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu a dus neamul omenesc la recăpătarea dreptului de a fi iarăși stăpân sau domn ca și Creatorul său care l-a făcut după chipul și asemănarea Sa. Acest drept omul l-a primit prin jertfa Mântuitorului Hristos și prin taina Sfântului Botez i se da posibilitatea de a dobândi împărăția cerurilor. Pentru dobândirea împărăției cerurilor, el are ca vrednice de urmat atât viața Mântuitorului Hristos, cât și a Maicii Domnului, al cărei nume ebraic de “Maria” se apropie de cel de împărăteasă și înseamnă “Doamnă, Stăpână, Distinsă sau Grațioasă”

Temeiurile vechi-testamentare ale preacinstirii Maicii Domnului pot fi completate cu multe texte biblice folosite de Sfinții Părinți și în cultul Sfintei Fecioare. Aceste texte au un caracter simbolic și în lumina Noului Testament capătă o valoare tipică, încât și prin intermediul lor se pot scoate în evidență cele două mari atribute ale Maicii Domnului, specifice Ortodoxiei, care sunt: Născătoare de Dumnezeu și Pururea fecioria, adică dogmele de bază despre persoana și viața Sfintei Fecioare.

Atât în scrierile patristice, cât și în cărțile de cult, inspirate din scrierile canonice al Vechiul Testament și cu care formează, alături de Noul Testament, izvorul revelației dumnezeiești, întâlnim cele mai autentice mărturii tradiționale ale Bisericii creștine pentru preacinstirea Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, mai presus de fire, și nicidecum Născătoare a unui om îndumnezeit, așa cum susțineau ereticii în primele secole. Învățătura mariologică despre Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, a fost apărată în lumina Sfintei Scripturi și a Vechiului și Noului Testament și a fost stabilită la cel de al III-lea Sinod ecumenic ca și cea despre pururea-fecioria ei, la al V-lea Sinod ecumenic.

Pentru a urmări modul în care Biserica creștină s-a inspirat din Vechiul Testament și a păstrat prin cult dreapta credința privind preacinstirea Maicii Domnului, vom enumera câteva exemple în acest gen. În general, ne vom opri asupra cântărilor din Acatistele Maicii Domnului și din Octoihul mare în care întâlnim multe apelative cu caracter simbolic și profetic, luate din cărțile Vechiului Testament.

În textul primelor cântări de cult, Maica Domnului este asemănată cu ființe sau lucruri din Vechiul Testament care au prefigurat persoana Sfintei Fecioare. Din aceste comparații putem deduce legătura strânsă dintre cele două Testamente, iar tot ceea ce în Vechiul Testament are legătură directă sau indirectă cu viața și activitatea Fecioarei Maria sunt numai cu imagini care capătă un înțeles adânc și complet când sunt puse în legătură cu persoana. Adevărul înalt despre Fecioara Maria este foarte bine sesizat de imnografi în textele biblice vechi-testamentare, în care ceea ce este mai presus de gândirea omenească apare sub diferite imagini ca, de exemplu, rugul ce ardea și nu se mistuia în față lui Moise, sau scară pe care urcau și coborau îngerii, descoperită în vis Patriarhului Iacob. Aceste revelații divine n-au valoare numai în prezent, dovedind chemarea făcută de Dumnezeu persoanelor demne ca să păstreze nealterată credința monoteistă, ci ele capătă un înțeles adânc în perspectiva viitorului mesianic. De aceea rugul care nu se mistuia însemna pentru Moise chemarea lui – din partea lui Dumnezeu – pentru izbăvirea lui Israel de sub asuprirea egipteană, iar pentru creștini prevestirea pogorârii Sfântului Duh peste Fecioara Maria și zămislirea Fiului lui Dumnezeu, care va salva omenirea din robia păcatului. Prin pogorârea Sfântului Duh care la Cincizecime s-a arătat în chip de limbi de foc peste Sfinții Apostoli, Fecioara Maria a fost curățită la Bunavestire de păcatul strămoșesc și a devenit vas ales al zămislirii Mântuitorului Hristos fără să-și piardă fecioria. Sfinții Părinți ne învață că Fecioara Maria la Buna vestire prin pogorârea Sfântului Duh, a fost curățită atât trupește cât și sufletește, ceea ce înseamnă că numai Mântuitorul s-a născut fără păcat și jertfa de împăcare a omului cu Dumnezeu Tatăl n-o putea aduce nimeni altul în afară de El.

Scara lui Iacob preînchipuie pe Fecioara Maria în sensul că prin mijlocirea ei s-a născut Mântuitorul Hristos. Cel ce prin jertfa Sa a dat omului posibilitatea să devină fiu al lui Dumnezeu și să urce în împărăția cerurilor prin puterea harului Sfântului Duh, credința ferma și fapte bune. Jertfa Mântuitorului a deschis dialogul iubirii dintre Dumnezeu și om și pentru a se ridica pe treptele cele mai înalte ale sfințeniei, un ajutor de mare preț îl are în Maica Domnului, Maica tuturor care o preamăresc în rugăciuni.

Vasul cu mană, așezat alături de cele două table de piatra, și toiagul lui Aaron care înflorea în chivot ca să amintească de zilele în care Israel s-a hrănit în pustie, în lumina Noului Testament a devenit năstrapă de aur, apelativ dat Maicii Domnului, întrucât din trupul său s-a născut Hristos, care prin Sfânta Euharistie este împărțit tuturor creștinilor și asigură existența vieții spirituale. De asemenea stâlpul de foc după care israeliții se orientau în pustiul Sinaiului, are o însemnare simbolică pentru creștini și prefigurează pe Maica Domnului, care povățuiește pe om spre limanul vieții veșnice și nu-l lasă să rătăcească în negura păcatului.

În cântările din Octoihul mare este folosit un număr mare de expresii vechi-testamentare cu caracter simbolic și profetic pentru a accentua învățătura mariologică despre nașterea mai presus de fire a Maicii Domnului și rămânerea ei în starea fecioriei perpetue. Pentru sublinierea acestor caracteristici, legate de persoana Fecioarei Maria, imnograful o numește, ca în profeția lui Isaia, “cea fără de prihană după nașterea lui Emanuel” sau “ramura cea neveștejită”, amintind de toiagul lui Aaron care o odrăslit.

Apelativele luate de imnografi din Vechiul Testament și atribuite Maicii Domnului au drept scop preamărirea ei pentru vrednicia de a zămisli prin Sfântul Duh Fiul lui Dumnezeu. Aceste denumiri biblice ne ajută să întrevedem în Vechiul Testament importanța actului zămislirii Domnului în Fecioara Maria și rolul ei în istoria mântuirii lumii. Prin acest act dumnezeiesc se pune temelie noii legături dintre cer și pământ, Fecioara Maria având rolul de mijlocitoare între om și Dumnezeu.

Pururea fecioria Maicii Domnului este dovedită cu datele biblice din cărțile profetice din care nu lipsesc textele despre ușa încuiată, văzută de profetul Iezechiel sau despre muntele înalt din cartea profetului Daniel.

Încheind șirul mărturiilor vechi-testamentare despre preacinstirea Maicii Domnului nu înseamnă că am epuizat temeiurile biblice. Dimpotrivă, ele pot fi sporite cu alte exemple privind asemănarea Maicii Domnului cu chivotul Legii, lâna din aria lui Ghedeon peste care a căzut rouă, sau cu personalitățile biblice: Sara, Debora și Estera.

Așadar, învățătura despre preacinstirea Maicii Domnului are multiple temeiuri vechi-testamentare și ele ne atestă și cu acest prilej legătura organică dintre cele două Testamente. Privite în ansamblu, prefigurările Maicii Domnului în Vechiul Testament formează cele mai autentice mărturii biblice pe care Biserica Ortodoxa le folosește în susținerea cultului de preacinstire a Sfintei Fecioare. În Noul Testament ele și-au găsit împlinirea în persoana Sfintei Fecioare, din care s-a născut Iisus Hristos prezis de proorocii Vechiului Testament.

Acele afirmații care alternează învățătura tradițională a Bisericii primare despre pururea fecioria Maicii Domnului nu sunt în consensul Sfintei Scripturi și ele se pot infirma prin explicarea termenilor din Noul Testament în lumina Vechiul Testament și a filologiei ebraice .

Exegeza corectă a textelor biblice nu trebuie să ducă la dezacordul dintre cele două Testamente, care descoperă unul în celălalt, ci la armonia perfectă dintre ele, folosind contextul, textele paralele și mărturiile Sfintei Tradiții.

Deci nașterea Mântuitorului din Fecioara Maria, purureafecioară Maicii Domnului, viața plină de sfințenie și vrednicia ei de a sta de-a dreapta Fiului lui Dumnezeu sunt prefigurate în Vechiul Testament și constituie fundamentul pentru preacinstirea ei în Biserica Ortodoxa.

IV. Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului

A) Preasfânta Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu

Ceea ce ne da ideea cea mai completă cu privire la locul pe care PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu îl deține în cadrul iconomiei dumnezeiești și al cultului ce se cuvine să i-l aducem este calitatea sa de dogma de către Biserică în epoca sinoadelor ecumenice. În primele cinci secole, învățătura Bisericii cu privire la Maica Domnului se cuprindea în mărturisirea simpla, pe baza revelației dumnezeiești, a faptului că Maria este Maica Cuvântului făcut trup și că ea a fost fecioară. Pe baza acestor mărturisiri ea era venerată într-un cult în germene. În secolul al V-lea, luând atitudine față de erezia lui Nestorie, Biserica precizează mai îndeaproape învățătura despre Maica Domnului la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes. Definiția dogmatică a acestui sinod împreună cu definițiile dogmatice ale sinoadelor al V-lea și al VII-lea ecumenice (553, Constantinopol și 787, Niceea) constituie în Biserica Ortodoxa până astăzi pietrele de temelie ale învățăturii despre Maica Domnului, și ale cultului care i se aduce.

Apărător al dogmei de la Efes și continuator al teologiei Sfântului Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin, în opera sa de sinteza a teologiei Părinților primelor șapte veacuri, pune în evidență în mod deosebit însușirea Preasfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu, făcând din realitatea ei premisă realității operei de mântuire realizată de Iisus Hristos. Pentru Sfântul Părinte, teotochia Maicii Domnului este atât de intim unită Hristologia încât întreaga noastră mântuire stă sau cade odată cu învățătura că PreaSfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Iisus Hristos ne mântuiește, iar opera realizată de el are valoare reală și universală, numai întrucât el este Dumnezeu adevărat și om adevărat în același timp.

Temeiul teotochiei Maicii Preacurate este indicat de Sfântul Ioan Damaschin în unirea după ipostasă celor două firi în persoana vesnică a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Iisus Hristos e o singură persoană, sau un singur ipostas, care constă din două firi și cunoscut în două firi.

După firea dumnezeiască El este născut din Tatăl din veci, în afară de timp.

După firea sa omenească însă, s-a născut în timp “în vremurile din urmă” din sânul feciorelnic al Maicii Preacurate. Firea sa omenească n-a existat ca individ înainte de întrupare, iar după întrupare ea nu are un ipostas al ei propriu, care să existe prin sine însuși în afară ipostasului Cuvântului, ci ea se formează și începe să existe încă din primul moment ca fire a ipostasului Cuvântului și în ipostasul Cuvântului. Pentru aceasta, ea nu este nici neipostatică adică lipsită de ipostas și nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci este enipostatică. Temeiul ei ultim este ipostasul Cuvântului. Astfel una și aceeași persoană s-a născut din Tatăl din veci, în afară de timp și din PreaSfânta Fecioară în timp: “Fecioara n-a născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat și nu ca un Dumnezeu simplu, ci ca Dumnezeu întrupat”. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face în mod real și Fiul Fecioarei: “Cel ce unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostas… Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut din etape Dumnezeu întrupat? Într-adevăr este în sens propriu și real Născătoare de Dumnezeu”.

Prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea omenească a Mântuitorului a fost îmbogățit cu lucrările dumnezeiești necreate, “fără să sufere vreo pierdere însușirile firești”. Firea dumnezeiască străbate firea omenească și o îndumnezeiește în același în care aceasta este adusă la existență, în așa fel încât, “luarea firii noastre, existența și îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Și în chipul acesta Sfânta Fecioară se înțelege și se numește Născătoare de Dumnezeu nu numai din pricina firii Cuvântului, ci și din pricina îndumnezeirii firii omenești”.

Consecințele teotochiei Maicii Domnului sunt: “existența celor două firi depline în persoana lui Iisus Hristos și realitatea și eficacitatea universală a operei realizată de El, ceea ce se nega prin erezia lui Nestorie și Eutihie. Față de erezia lui Nestorie care învățând că între cele două firi în ipostasul Cuvântului întrupat ar fi doar o unire de relație sau morală, care se poate desface, prin aceasta făcând din cele două firi două persoane deosebite, iar pe Prea Sfânta Fecioară considerând-o numai Născătoare a lui Hristos-Omul, care e altul decât Hristos-Omul, care e altul decât Hristos-Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin accentuează unitatea persoanei lui Iisus Hristos, arătând că întrucât prin întrupare Dumnezeu-Cuvântul s-a unit după ipostas cu Sfântul lui trup, Cel ce s-a născut din PreaSfânta Fecioară, după firea omenească este Însuși Cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu și nu un simplu om purtător de Dumnezeu, iar PreaSfânta Fecioară este în sens propriu și real Născătoare de Dumnezeu. Față de erezia lui Eutihie care afirma că în persoana Cuvântului întrupat, firea omenească a fost absorbită de firea dumnezeiască așa încât după întrupare, în Iisus Hristos există doar o singură fire, cea dumnezeiască, Sfântul Ioan Damaschin accentuează că unirea ipostatică a celor două firi în persoana Cuvântului lui Dumnezeu, începută la zămislirea rămâne pe veci cu păstrarea integrității firilor“. Propovăduim, zice Sfântul Ioan Damaschin, că Sfânta Fecioară este în sens propriu și real Născătoarea de Dumnezeu”. “Acest nume constituie toată taina întruparii. Iar dacă cea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreșit că și el născut din ea este Dumnezeu și negreșit și om”. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin încadrează învățătura despre Maica Domnului în Hristologie, evidențiind implicațiile ei soteriologice.

B) Rolul Sfântului Duh în Întrupare

În teologia Părinților răsăriteni, creația și întruparea sunt considerate două momente complementare ale iubirii dumnezeiești. Creația este baza întruparii, iar întruparea este desăvârșirea creației. În această perspectivă, Duhul lui Dumnezeu care la creația “se purta pe deasupra apelor”, infuzându-le energiile necreate și creatoare, și întemeind făpturile în rațiunile veșnice ale Logosului, are o participare specială și la actul întrupării. La răspunsul afirmativ și liber consimțit al Preasfintei Fecioare: “Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău”, în sânul preacurat al Sfintei Fecioare coboară deodată Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, după ipostas și Duhul Sfânt, cel care este nedespărțit de Cuvântul. “Și ploua, scrie Sfântul Ioan Damaschin, în această țarină nouă cu puterea umbritoare a Sfântului Duh. Și după cum toate câte a făcut Dumnezeu le-a făcut cu lucrarea sus de fire pe care nu le poate cuprinde decât credința”. Puterea lui Dumnezeu care în Vechiul Testament sub chipul norului umbrea chivotul Sfânt, umbrește acum pe PreaSfânta Fecioară, care devine, așa cum o numește Sfântul Ioan Damaschin, nouă loc privilegiat al acestui prezente dumnezeiești. Pogorându-se asupra Prea Sfintei Fecioare Duhul Sfânt, pe de o parte o curățește de păcatul originar și o sfințesc; iar pe de alta ii da puterea de-a primiși zămisli în sânul ei feciorelnic și preacurat pe Însuși Cuvântul lui Dumnezeu făcut om.

“După asentimentul Sfintei Fecioare duhul Sfânt s-a pogorât peste ea… curățind-o și dându-I în același timp puterea de a naște”. Ca și Părinții anteriori, Sfântul Ioan Damaschin învață că PreaSfânta Fecioară s-a născut cu păcatul strămoșesc ca toți oamenii, dar având în vedere chemarea cu totul aparte pe care o avea de îndeplinit, printr-o lucrare curățitoare harică specială asupra înaintașilor Preasfintei Fecioare și apoi printr-un har special acordat ei de Dumnezeu la naștere. Fecioara va birui slăbiciunile firii ținând păcatul originar într-o stare de pură potențialitate, fără a-l actualiza în păcate personale. Această curățenie harică, care se apropie mai degrabă de starea de curățenie a drepților Vechiului Testament, deși mult superioară acestora, este desăvârșită la Bunavestire, când, prin lucrarea Sfântului Duh, Fecioara este curățită de păcatul originar și sfințită, “umplându-se de tot harul”, iar prin întruparea Fiului ea se unește cu Dumnezeu într-un mod atât de intim, încât nimeni dintre făpturile raționale n-a ajuns vreodată într-o astfel de apropiere și intimitate cu Dumnezeu.

“Tatăl scrie Sfântul Ioan Damaschin, dinainte a prevăzut-o apoi profeții au vestit-o prin Duhul Sfânt, apoi puterea sfințitoare a Duhului a cercetat-o, a curățit-o și a sfințit-o ca să spunem așa, a udat această țarină.” La fel în troparul al treilea, oda a șaptea de la Bunavestire se spune: “Sufletul mi l-a curățit, trupul mi l-a sfințit, Biserica încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de Dumnezeu împodobit, lăcaș însuflețit m-a făcut venirea PreaSfântului Duh și curată Maică a Vieții”.

Faptul că Sfântul Ioan Damaschin o numește pe Prea Sfânta Fecioară “Împodobită cu tot darul” sau “fiică Sfântă, “locuință a lui Dumnezeu” etc.; în “Imaculata conceptio”, deoarece astfel de expresii, Sfântul Părinte le folosește și pentru alte persoane, pe care nici Biserica Romană nu le consideră fără de păcatul originar. Așa, despre dreptul și dumnezeiescul părinte Ioachim scrie că: “Având el însuși o oaie, pe Dumnezeu de pastor, nu-i lipsea nimic din cele foarte bune”. La fel scrie și despre Sfânta Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: “Iar Ana, care înseamnă har, era împodobită cu toate bunurile…”.

Nașterea Presfintei Fecioare este minunată. Ea este rodul rugăciunii și făgăduinței, dar nu este dumnezeiască. Conform învățăturii Sfintei Biserici numai Mântuitorul s-a născut fără păcatul originar, pentru că El nu se naște din legătură bărbătească voluptoasă, ci pe cale creațională, prin Duhul Sfânt, “după chipul celei dintâi faceri a lui Adam”. Și mai este apoi un alt temei: Mântuitorul ia din PreaSfânta Fecioară numai firea omenească nu și persoana, iar păcatul nu este al firii în sine, ci al firii în persoana, or, persoana fiind a Cuvântului lui Dumnezeu, ea nu putea să aibă păcat. Și, în sfârșit, lipsa de păcat a Mântuitorului era cerută de misiunea sa de Răscumpărător. Numai slobod de orice păcat și vină, Iisus putea să moară pentru noi. Altfel, jertfa Sa ar fi fost pentru propriul Său păcat.

C) Pururea Fecioria Maicii Domnului

1. Fecioria înainte de naștere. O prima condiție care premerge și în același timp o consecință care decurge din sublimitate rolului de Născătoare de Dumnezeu, este sfințenia sa personală a cărei expresie imediată este pururea fecioria Maicii Domnului.

Fecioria Maicii Preacurate, înainte de zămislire, este mai dinainte vestită de proorocii Vechiului Testament, este mărturisită de Preasfânta Fecioară la Bunavestire, “cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” și este afirmată de Sfintele Evanghelii, Sfânta Tradiție pe baza Revelației dumnezeiești o confirma ca pe un atribut al Maicii Preacurate nedespărțit de numele ei, iar Sinodul al V-lea ecumenic o decretează ca dogma.

Maica Preacurată, ca cea care avea să fie lăcaș vrednic a lui Dumnezeu, trebuia să aibă o “disponibilitate” totală pentru a putea primi pe Cuvântul lui Dumnezeu deodată în sufletul și în trupul său. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin subliniază că Fecioriei trupești a Maicii Preacurate I se adaugă Fecioriei sufletului. Ea este “singura totdeauna Fecioară cu duhul, sufletul și trupul”. Curățenia Maicii Preacurate este mai presus decât a oricărei alte făpturi pentru că și chemarea și rolul ei este unic. Calitatea sa de Născătoare de Dumnezeu presupune o anumită conformitate sau corespondență cu sfințenia dumnezeiască și în același timp ii conferă Maicii Preacurate o anumită intimitate și participare specială de îndeplinit în planul iconomiei dumnezeiești, PreaSfânta Fecioară este pregătită de Dumnezeu în mod special într-un timp îndelungat în sânul unui neam, apoi în cadrul unei seminții, în casa lui David.

Fecioara Maica se naște ca rod al rugăciunii și dar al făgăduinței din dumnezeieștii părinți Ioachim și Ana, care aparțineau familiei davidice din care, după făgăduința dumnezeiască, avea să se nască Mesia. Ei duceau o viață Sfântă și bineplăcută lui Dumnezeu “ în fecioria inimii”. Dar în fața marii taine care se pregătește, rodnicia cea după fire nu este de ajuns; natura rămâne fără fruct pana când harul îl va aduce pe al său. Nașterea la adânci bătrânețe, întâlnită în Vechiul Testament și în cazul altor drepți, care au avut un rol special în viața religioasă a lui Israel, are un sens mai adânc. Acum, ea nu mai este un rod al voluptății, ci atunci când patimile au fost curățite iar prin rugăciune și viața bine plăcută lui Dumnezeu firea și-a recăpătat într-un anumit grad “limpezimile de la început”, printr-o lucrare mai intensă a harului se conferă firii capacitatea de a zămisli pe acea persoană care în planul iconomiei dumnezeiești deține locul de vas ales la harului. În omilia la Nașterea Preasfintei Fecioare, Sfântul Ioan Damaschin dezvoltă această temă a rodniciei sau fecundității care vine de la Dumnezeu. Nașterea Fecioarei Maici, considerată în această perspectivă, primește un sens nou; ea este deodată o vestire dar și un început al unui nou fel de naștere pregătită de acum a omenirii – nașterea de la Dumnezeu sau “din Duhul”. Dar Sfântul Ioan Damaschin mai aduce și alte explicații acestei nașteri: “Celui ce singur este “nou sub soare” zice Sfântul Părinte, încununarea minunilor, trebuia să-i fie pregătită calea tot prin minuni și încet, de la realitățile cele mai de jos, trebuia să se ridice la cele mai mari… trebuia să fie prima născută cea care avea să nască pe primul născut dintre toate creaturile”.

Împodobiți cu alese virtuți, drepții Ioachim și Ana, dumnezeieștii părinți ai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rămân totuși supuși păcatului strămoșesc, iar PreaSfânta Fecioara însăși a moștenit păcatul originar cu toate consecințele lui până în momentul zămislirii Fiului ei când prin lucrarea Sfântului Duh a fost curățită.

Un rol hotărâtor în pregătirea Preasfintei Fecioare pentru marea taină care urma să se împlinească, l-a avut petrecerea sa la templu. Închinată templului, departe de orice ispită, printr-un zel și ascultare desăvârșită, PreaSfânta Fecioară va duce o viață de consacrare totală lui Dumnezeu. Viața interioară a Preasfintei Fecioare era împodobită de frumusețea virtuților ca de niște “franjuri de aur” și înfrumusețată de harul Duhului. Prin lucrarea Duhului are loc o spiritualizare treptată a firii, care, dobândește libertatea și disponibilitatea interioară pentru Dumnezeu. Simțurile sunt transfigurate și ridicate la capacitatea de a gusta realitățile spirituale. Așa, dorința Preasfintei Fecioare este de a se hrăni cu cuvintele dumnezeiești și de a de întări de seva lor “ca un măslin roditor în casa Domnului”, și ca un “pom răsărit lângă izvoarele apelor” Duhului. Mintea, luminată de lumina Duhului, păstrează toate gândurile hrănitoare și folositoare sufletului, îndepărtând fără să guste pe toate cele care ar putea să o păgubească. Ochii ei erau “pururea spre Domnul”, iar urechile ascultau Cuvântul dumnezeiesc și se delectau de “chitară Duhului”. Prin toate aceste dispoziții, Sfântul Ioan Damaschin sugerează o prefacere interioară, care cuprinde întreaga ființa și se manifestă într-o anumită orientare a inimii care, curățită, devine capabilă de a-L contempla pe Dumnezeu și a gusta dulceața dumnezeirii.

Ajungând la vârsta la care legea Vechiului Testament nu mai îngăduia femeilor de a mai rămâne la templu, PreaSfânta Fecioară este încredințata de către preoți în grija dreptului Iosif. “Cartea cea nouă, scrie Sfântul Ioan Damaschin, ieșită din mana Tatălui pentru a fi scrisă prin Duhul, ca un râu.. . a fost dată unui om care știa să o citească dar n-a citit-o”. Faptul că Sfintele Evanghelii numesc frecvent pe dreptul Iosif “logodnicul” ei și “tatăl” lui Iisus, urmărește tinerea departe de ideea oricărui raport conjugal și constituie încă un temei al fecioriei Maicii Domnului înainte de naștere. După cum remarcă prof. V. Loichiță în studiul său despre Maica Domnului, Hristos se naște în căsătorie dar nu din căsătorie.

2. Fecioria în naștere. Sfântul Ioan Damaschin expune învățătura despre nașterea feciorelnică a Maicii Preacurate, în legătură cu zămislirea minunată de la Duhul Sfânt și demnitatea Celui ce avea să se nască: “Se naște fără de Tată din femeie, Cel ce este din Tată fără de Mamă” și “după cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe acea care a zămislit, tot astfel și atunci când a fost născut a păzit nestricată fecioria ei. Nașterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost dinainte de proorocul Iezechiel prin imaginea ușii închise și preînchipuită prin reprezentările simbolico-profetice ale Vechiului Testament. Sfântul Ioan Damaschin o numește pe PreaSfânta Fecioară “tron împărătesc”, “rai de taină mai Sfânt și dumnezeiesc decât raiul cel dintâi”. Ea a fost prefigurată în Vechiul Testament de către chivotul legii, toiagul lui Aaron care a odrăslit și de scara lui Iacob.

PreaSfânta Fecioară este scara vie, prin care Dumnezeu s-a aplecat cu coborâre și s-a arătat pe pământ și a petrecut cu oamenii. Prin ea, Dumnezeu s-a descoperit pe Sine și ne-a dat “adevărata cunoștință” pe care Sfântul Evanghelist Ioan o numește “viață veșnică”. Dar cea mai tipică figură a Vechiului Testament cu privire la PreaSfânta Fecioară este cea a “rugului aprins”. Rugul ardea și nu se mistuia, iar prin lucrarea Duhului Sfânt Fecioara naște și devine Maică fără a înceta să fie pe mai departe Fecioară. Nașterea Preasfintei Fecioare este fără dureri, pentru ca la baza zămislirii ei nu a stat plăcerea, ci conceperea s-a făcut prin lucrarea creatoare a Sfântului Duh.

3. Fecioria după naștere. “Orice fecioară, zice Sfântul Ioan Damaschin, își pierde fecioria ei prin naștere, dar această Fecioară înainte de naștere rămâne Fecioară în naștere și după Naștere”. Cu această afirmație Sfântul Ioan Damaschin ridică o problemă mult discutată și care de-a lungul veacurilor a dat naștere unor opinii diferite. E vorba, de fecioria Maicii Domnului după naștere și așa-zișilor “frați ai Domnului”, problemă tratată pe larg de către Sfântul Ioan Damaschin în cap. VII din cartea a patra a Dogmaticii sale.

Plecând de la proorocia lui Iezechiel și continuând învățătura Părinților, Sfântul Ioan Damaschin purcede la o exegeză biblică a locurilor din Sfintele Evanghelii și epistolele Sfântului Apostol Pavel care se referă la nașterea Mântuitorului și la “frații Domnului”, interpretându-le în sensul pururea fecioriei Maicii Preacurate. Conform Evangheliei după Matei PreaSfânta Fecioară, fiind logodită cu Iosif, zămislește pe unicul său Fiu “fără să fi fost ei înainte împreună”, lucru pe care aflându-l Iosif și neștiind nimic din cele ce s-au întâmplat “a voit să o lase pe ascuns”. Încunoștințat de înger de marea taină care se pregătește, ca să se împlinească proorocia din Isaia VII, 14 “Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și va chema numele lui Emanuel”, dreptul Iosif ia pe Maica Fecioară la sine, spre a o feri de orice bănuială și pentru a-I oferi sprijinul la care avea nevoie, fiind bucuros de a fi socotit vrednic să fie chemat părinte al Mântuitorului lumii. Și “deșteptându-se din somn, Iosif a făcut după cum I-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei, cel Întâinăscut; și a pus numele lui Iisus”. Este limpede că expresia “a nu cunoaște” are aici înțelesul expresiei ebraice din III Regi I, 4, sau afirmativ spus din Geneza IV,1, și exprima Fecioria Maicii Domnului înainte de naștere. Probleme ridică cuvintele “până ce a născut pe Fiul ei cel Întâinăscut” și Sfântul Ioan Damaschin stăruie asupra lor, analizându-le pe fiecare în parte.

Conjuncția “până ce”, zice Sfântul Ioan Damaschin “indică pe de o parte sorocul cel hotărât al vremii nașterii, iar pe de altă parte nu neaga timpul ce urmează după aceasta”. Prin urmare, aghiograful inspirat de Dumnezeu folosindu-se de conjuncția “până ce” relatează într-un mod foarte simplu și natural ceea ce nu s-a întâmplat până la sorocul hotărât al nașterii Mântuitorului, fără să facă vreo afirmație sau să nege cele ce au urmat după aceasta. El voia înainte de toate să arate iudeilor, care în baza proorocilor Vechiului Testament așteptau un izbăvitor, că Maria a născut fiind Fecioară și că prin aceasta profeția lui Isaia s-a împlinit, iar pruncul nou-născut este Mesia cel făgăduit de Dumnezeu – Mântuitorul lumii. Ba mai mult, spiritul limbii ebraice ne da dreptul să afirmam că și pe viitor dreptul Iosif s-a comportat cu aceeași evlavie față de PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu, ca și înainte de naștere. Dovadă ne stau textele din II Regi VI, 23 unde se spune: “Și Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii, până în ziua morții ei”. Este evident pentru oricine ca după moarte, Micol n-a mai putut avea copii. În Evanghelia după Matei, Mântuitorul le făgăduiește Sfinților Apostoli, și prin ei urmașilor lor legitimi și tuturor creștinilor: “Iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor”. Prin aceasta însă nu vrea să spună că după sfârșitul veacurilor se va despărți de noi. Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la starea ce va urma după cea de a doua venire, zice: “Și așa pururea vom fi cu Domnul”. Sunt semnificative în acest sens și textele din Fac.VII, 7; XVIII,15 și I Macabei V, 54. Pe lângă aceste dovezi scripturistice a căror valoare și claritate este de netăgăduit, mai amintim și un alt temei pe care-l aduce Sfântul Ioan Damaschin, făcând apel la dreapta judecată și la evlavia creștinilor: “cum ar fi admis legătura cu un bărbat cea care a născut pe Dumnezeu și care a cunoscut minunea din experiența celor ce au urmat?… Nu e lucru unei rațiuni înțelepte de a gândi asemenea lucruri și nici într-un caz de a le făptui”.

Din cele expuse până aici în legătură cu termenul “până ce”, pe baza contextului scripturistic, rezulta că orice încercare de a sprijini pe el afirmația că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu a avut după naștere și alți copii, despre care Sfintele Evanghelii ar face mențiune și dintre care Mântuitorul Iisus Hristos ar fi doar primul născut, este lipsit de suport biblic și contravine dreptei judecăți și evlaviei creștine. Cu aceasta am ajuns la a doua noțiune, cea de “întâiul născut” asupra căreia Sfântul Ioan Damaschin zăbovește, căutând să o elucideze descoperindu-i sensul sau conținutul care ni se mijlocește prin ea.

“Întâiul născut” zice Sfântul Ioan Damaschin este cel născut primul, fie că este unicul născut, fie că este născut înaintea altor frați”. Sfântul Evanghelist Matei, folosind termenul de “Întâiul născut” are în vedere o anumită instituție bine stabilită la evrei și care a avut un rol deosebit în viața lor religioasă. Conform prescripțiilor Legii mozaice, întâiul născut era închinat Domnului, El era un fel de preot pentru ai săi fiind chemat să-și consacre întreaga sa viață slujirii lui Dumnezeu, În ce privește dreptul matrimonial legea prevedea pentru întâiul născut parte dubla de moștenire din toate câte acea părintele său. Așadar, Sfântul Evanghelist Matei specificând că Mântuitorul Hristos este primul născut, prin aceasta nu a vrut să spună că Lui I-au urmat și alți frați, deoarece acest titlu, dacă se poate numi așa la evrei, îl purta fiecare întâi născut, fie că-i urmau sau nu alți frați, ci prin aceasta scriitorul Sfânt a vrut numai să arate că Iisus Hristos fiind primul născut, întrunește și din acest punct de vedere toate drepturile și prerogativele pe care Legea mozaică le acorda celor întâi născuți. În baza conceperii sale de la Duhul Sfânt, Mântuitorul Hristos are dreptul la o dubla moștenire în împărăția Părintelui său ceresc și este chemat să-și dedice ca om întreaga sa viață slujirii lui Dumnezeu.

Noțiunea de “întâi născut”, folosită de Sfântul Evanghelist Luca în cap. II,7 al Evangheliei sale și de Sfântul Apostol Pavel în Rm. VIII,29; Col.I, 15, 18 și în Evr. I, 6 prin care se exprima calitatea Mântuitorului Iisus Hristos de a fi întâiul născut ca om “între mulți frați”, Sfântul Ioan Damaschin o pune în legătură și o întregește cu noțiunea de “Cel Unul Născut” sau “Unicul născut”, întâlnită numai la Sfântul Evanghelist Ioan și prin care se evidențiază calitatea Mântuitorului Hristos de singur Fiu al lui Dumnezeu Tatăl. Iisus Hristos, ca Mântuitor, Emanuel, unește în sine armonios cele două prerogative. El, Cuvântul cel veșnic, care prin fire este Fiul unul născut din veci din ființa Tatălui se face și “primul născut între mulți frați”, căci este unicul născut și din mamă pentru că a participat în chip asemănător nouă, sângelui și trupului și s-a făcut om, iar prin El ne-am făcut și noi fii ai lui Dumnezeu, înfiați fiind prin Botez. El, care este prin fire Fiul lui Dumnezeu s-a făcut primul născut între noi care am ajuns prin poziție și prin har fii ai lui Dumnezeu și am fost numiți “frați ai Lui”. Prin urmare dacă Fiul lui Dumnezeu s-ar numi doar “primul născut”, dar nu și “Unul născut”, atunci s-ar putea crede că este doar primul născut din creaturi, ca și cum ar fi o creatură. Dar pentru că e numit “primul născut” și “Unul născut” trebuie să păstram cu privire la El, pe amândouă. Iisus întâiul născut și singurul fiu al Preasfintei Fecioare este Emanuel, Mântuitorul nostru sau Hristos, întrucât El este și Fiul cel Unul născut al Tatălui. Numai fiind Iisus Hristos Dumnezeu, opera realizată de el are valoare universală, și numai fiind om ne recapitulează în Sine pe toți, în chip tainic și ne reprezintă în față lui Dumnezeu.

Dacă conjuncția “până ce”, așa cum arăta Sfântul Ioan Damaschin nu poate fi invocată ca temei împotriva pururea fecioriei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar cel de “întâiul născut” și “Unul născut” exprima deodată originea și modul de raportare al Fiului la Tatăl, în planul veșnic al lui Dumnezeu, și relația Sa cu noi în planul iconomiei dumnezeiești, atunci în mod firesc se naște întrebarea: Cine sunt totuși frații Domnului de care Sfânta Scriptură a Noului Testament face mențiune? Oare locurile biblice unde ei sunt menționați pot să fie invocate ca dovezi scripturistice împotriva pururea fecioriei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu? Sfântul Ioan Damaschin aduce câteva precizări prețioase la elucidarea acestei probleme. Dar să urmărim problema așa-zișilor “frați ai Domnului”, plecând de la mărturiile scripturistice ale Noului Testament.

Sfânta Scriptură a Noului Testament face mențiune în mai multe locuri, cu diferite ocazii așa-numiții “frați ai Domnului”. Sfântul Evanghelist Ioan, după ce descrie prima minune săvârșită de Mântuitorului la nunta din Cana, face prima mențiune, destul de sumară de altminteri, despre “frații Domnului”, spunând: “ După aceasta s-a coborât în Capernaum El și mama Sa și frații și ucenicii Săi”. O altă mențiune despre frații Domnului, dar și de această dată într-o forma generală, fără să arate numele lor, o fac Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca cu prilejul vizitei pe care PreaSfânta Fecioară o face lui Iisus împreună cu așa-zișii “frați ai Domnului”. Toți trei Sfinții Evangheliști arată că înainte de aceasta Iisus a săvârșit mai multe vindecări, iar Sfântul Evanghelist Matei și Marcu amintesc și de conflictul pe care Mântuitorul l-a avut în urma acestor vindecări minunate cu cărturarii și fariseii care Il acuzau că scoate demonii cu ajutorul lui Belzebut și că în urma acestui conflict ei au hotărât să-l piardă. Se apare că această vizită a fost cauzată tocmai de acest conflict și conform Marcu II, 21 “frații Domnului” au venit pentru a-L îndupleca pe Mântuitorul să renunțe la activitatea Sa mesianică și să se întoarcă în sânul familiei din Nazaret sau poate din Carpenaum. În urma acestei vizite Mântuitorul într-adevăr se întoarce în patria sa unde propovăduiește în sinagoga, stârnind nedumerirea compatrioților Săi, din pricina înțelepciunii cu care-i învăța și a puterii prin care săvârșea faptele minunate, lucru menționat de toți patru Sfinții Evangheliști (Matei XIII, 55-58; Marcu VI,1-6; Luca IV, 16-30 și Ioan VI,42). Cu acest prilej sunt amintiți pentru prima dată “frații Domnului” de către doi dintre Sfinții Evangheliști (Matei XIII, 55-56 și Marcu VI,3), ambii făcând mențiunea și de surorile Sale, la plural, ceea ce înseamnă că ele trebuie să fi fost cel puțin trei. Numele lor nu este menționat nicăieri în scrierile Noului Testament. “ Și venind din patria Sa ii învăța pe ei în sinagoga lor încât ei erau uimit și ziceau: De unde are el înțelepciunea aceasta și puterile? Au nu este acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama lui Maria și frații Lui: Iacob și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile lui nu sunt toate la noi… și se sminteau pentru El”. Prin aceste cuvinte compatrioții Mântuitorului își exprimau motivele care ii împiedicau pe ei să creadă în dumnezeirea Lui. Așa, afirma că ei cunosc întreaga familie, mama, frați, surori și cum nimeni dintre aceștia nu a ieșit în evidență, într-o fapta oarecare, ieșită din comun, credeau că desigur, nici Iisus nu poate să fie Mesia cel făgăduit. Mai mult, conform Sfântului Evanghelist Ioan (VII,3,5) se îndoiau de chemarea și misiunea Mântuitorului chiar și așa-numiții “frați” ai Săi. Singura PreaSfânta Fecioară Maria știa de taina lui Iisus și ea păstra aceste cuvinte în inima Sa. Întrucât despre dreptul Iosif Sfintele Evanghelii nu mai fac mențiune, se crede că în acest timp el nu mai era în viață. De acum, “frații Domnului” nu mai sunt amintiți de către scrierile Noului Testament, decât după Învierea și Înălțarea Mântuitorului la cer, când sunt amintiți ca făcând parte din cercul intim al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și al Sfinților Apostoli “stăruind într-un cuget” cu ei în rugăciune. Întrebarea care se pune acum este dacă așa-numiții “frați ai Domnului” sunt într-adevăr frați ai Săi de sânge sau numai rude ceva mai îndepărtate?

Mai mulți Părinți și Scriitori bisericești (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Efrem Sirul, Epifanie de Salamina, iar din Apus Sfântul Ilarie de Poitiers), plecând de la cele relatate în Protoevanghelia lui Iacob, care de altfel nu prezintă garanție pentru adevărul istoric și în același timp vin în contradicție cu cele relatate de Sfinții Evangheliști Matei și Luca, considera pe acești frați ai Domnului drept copii ai dreptului Iosif, rezultați dintr-o căsătorie anterioară celei cu PreaSfânta Fecioară. Față de opinia acestor Părinți și scriitori bisericești, este vrednică de amintit mărturia Sfântului Ioan Damaschin, care pe baza Tradiției din Ierusalim afirma că dreptul Iosif nu a fost căsătorit mai înainte, ci și-a petrecut viața în feciorie până la vârstă înaintată, când a primit logodna Presfintei Fecioare: “Dar cum ea ajungea la vârsta maturitătii și întrucât legea o oprea să rămână la curtea templului, este dată de către preoți în mâinile unui mire ca unui păzitor al fecioriei ei, lui Iosif, care până la această vârstă înaintată a păzit mai bine decât oricare altul legea fecioriei sale”. Afirmația Sfântului Ioan Damaschin că Iosif n-a fost căsătorit mai înainte stă în deplină concordanță cu Sfânta Scriptură a Noului Testament care îl numește “bărbat drept” (Matei I, 19), iar pe “frații Domnului”, Sfânta Scriptură nu-i numește niciodată fiii lui Iosif, cum s-ar cuveni în acest caz, ci totdeauna ei sunt numiți “frații lui Iisus”. Sfintele Evanghelii numai pe Iisus îl numesc fiul lui Iosif. Așa la Luca II,23; IV,22, Iisus este numit “fiul lui Iosif” și la Ioan I, 45, iar Ioan VI,42 cu articol hotărât (fiul teslarului). Rămâne așadar stabilit că “frații Domnului” nu sunt și nu puteau fi copiii lui Iosif.

Că acești așa-numiți “frați ai omului” nu puteau să fie frații de sânge ai Mântuitorului, născuți în urma Sa, rezulta din următoarele: conform Luca II,41, dreptul Iosif și PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu se duceau în fiecare an de sărbătoarea Paștilor la Ierusalim. Această mărturie a Sfântului Evanghelist Luca ar fi de neînțeles în cazul când PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu ar mai fi avut și alți copii mai mici de care ar fi trebuit să poarte de grija, dacă ținem seamă de faptul că sărbătoarea Paștilor la evrei ținea opt zile, iar drumul de la Nazaret până la Ierusalim și înapoi se făcea pe jos și în condiții destul de anevoioase. Apoi, cf. Ioan VII, 2, 5 “frații Domnului” erau neîncrezători în acest “frate” al lor, desigur mai mic, căci din Matei XII, 46-50 și Marcu III, 31-35 reiese că ei își revendicau o atitudine de tutela față de Mântuitorul. Considerau că este de datoria lor să-l sfătuiască și să-l îndemne să renunțe la activitatea Sa, pentru care ei nu aveau prea multa înțelegere (Ioan VII,2,5), și să se întoarcă în Nazaret spre a-l feri de răutatea cărturarilor și fariseilor, care conform (Matei XII,14; Marcu III, 6; Luca VI,11 și Ioan V, 18, căutau să-l piardă. Ori, în Orient este de neconceput atitudinea de tutela din partea fraților mai mici față de unul mai în vârstă. Iar dacă așa-numiții “frați ai Domnului”, așa cum reiese de mai sus, erau mai în vârstă decât Iisus, atunci conform Isaia VII,14; Matei I, 18,25 și Luca 1, 27, 34 unde se arată că la zămislire Maria era Fecioară, ei nu pot fi copiii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Este important să reținem în acest sens și faptul că Noul Testament nu-i numește niciodată pe “frații Domnului” copii Mariei și ai lui Iosif; nicăieri nu găsim în Noul Testament expresia “Maria și Fiii săi”, ci absolut totdeauna “Maria și frații Lui”. Sfintele Evanghelii numai pe Iisus îl numesc “fiul Mariei”. De asemenea faptul că atunci când Mântuitorul era pe cruce a încredințat pe mama Sa ucenicului iubit, care din acel ceas a luat-o de la sine este o altă dovadă că Iisus este singurul fiu al Preasfintei Fecioare. Dacă Maica Domnului ar fi avut și alți copii, Iisus ar fi lăsat-o cu siguranța în grija lor. Mai amintim aici un ultim argument pe care-l aduce în sprijinul Fecioriei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu după nașterea Sa făcând apel la evlavia și dreapta-judecată a creștinilor: “Cum ar fi admis legătura cu un bărbat cea care a născut pe Dumnezeu și care a cunoscut minunea din experiența celor care au urmat? Nu e lucru unei rațiuni drepte de a gândi asemenea lucruri și în nici un caz de a le face”.

Din cele expuse mai sus, rezulta, așadar, că așa-numiții “frați ai Domnului” nu sunt copii dreptului Iosif rezultați dintr-o căsătorie anterioară și nici ai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, născuți în urma Mântuitorului, ci aceștia sunt rude de familie mai apropiate. În acest caz se naște întrebarea legitima: de ce atunci cărțile Noului Testament ii desemnează totuși cu termenul de “frați” și, respectiv “surorile”, termen prin care, de regulă, sunt indicați frații buni (de sânge) sau cei vitregi, de vreme ce ei sunt rude ceva mai îndepărtate? Autorii cărților Noului Testament în care se face mențiune de așa-zișii “frați ai Domnului” fiind iudei (Sfântul Apostol Matei, Marcu, Ioan, Pavel) sau de alt neam (Sfântul Evanghelist Luca), dar trăind într-un mediu iudaic și împropiindu-și modul de gândire și lexicul aramaic, desemnând rudele după trup ale Mântuitorului grec al Cuvântului ebraic (ah) sau la plural (ahim) = frate, fără însă să tină seama de faptul că sfera semantică a termenului ebraic este mult mai largă și în consecință mai inexactă decât sinonimului său elin, care este mult mai precis. Așa, în textele semitice înrudite, Cuvântul se folosește în mod curent pentru a se desemna prin el numai frații buni, ci și rudele mai apropiate, ca frații vitregi veri și rude într-un oarecare grad mai apropiat, nepoți, cumnați etc. Așa la Facere XI, 31 citim: “Și a luat Terah pe Avraam, fiul său, și pe Lot, fiul fiului său, Haran și pe nora sa Sara, șotia fiului său Avraam și a plecat cu ei din Urul Caldeei ca să meargă în țara Cananului”. Deși după cum reiese de aici Lot, fiul lui Haran era nepotul lui Avraam, totuși în cap. XIII, 8 din Facere, Avraam îl numește pe Lot frate: “Atunci a zis Avraam către Lot: să nu fie sfadă între mine și tine, între pastorii mei și pastorii tai căci suntem frați”. Tot cu acest sens este folosit Cuvântul frate și în capitolul XXIX, 11-12: “ Și a sărutat Iacob pe Rahela și și-a ridicat glasul și a plâns. Apoi a spus Rahelei că-i ruda (Biblia ebraică folosește Cuvântul frate) cu tatăl ei și că-i fiul Rebecăi”. Cf. Facere XXVII, 2 Iacob era nepotul lui Laban și totuși Sfânta Scriptură îl numește fratele Rahelei, fiica acestuia. Un alt exemplu concludent în acest sens, este și textul din Levitic X, 4, unde Nahab și Abiud, fiii lui Aaron sunt numiți frați ai lui Misail și Eltafan, fiii lui Uziel, deși erau nepoți de veri primari acestora. Mai amintim locul I Cron. XXIII, 22 unde se spune: “Eleazar însă a murit și n-a avut feciori, ci numai fete și le-au luat de soții fiii lui Chis, frații lor; din versetul 21 al acestui capitol, aflăm că Eleazar și Chis erau frați și prin urmare copiii lor erau veri. Apoi într-un sens mai larg termenul ebraic “frate” este folosit și pentru a se desemna prin el membrii aceluiași trib seminții sau familii mai cu seamă pentru cei din urmă, când sunt de o vârstă mai apropiată. Într-un sens mai larg termenul se folosea și pentru a indica și pe un conațional prieten, tovarăș precum și cu privire la înrudirea spirituală.

După cum reiese din textele scripturistice menționate mai sus în Sfânta Scriptură Cuvântul “frate” este folosit deopotrivă pentru a desemna prin el frați buni cât și rude mai apropiate. Să arătam acum și aceasta mai presus de orice îndoială că noțiunea neo-testamentară “frații Domnului” are ca baza de plecare tocmai uz de vorbire mai larg al limbii ebraice și că întrebuințând-o autorii cărților Noului Testament nu au desemnat prin ea pe copii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, ci copii ai unei alte Maria oarecare.

Sfinții Evangheliști relatând cele în legătură cu Patimile Mântuitorului menționează că pe lângă femeile care priveau doar departe la cele ce se petreceau lângă crucea lui Iisus stăteau “mama Lui și sora mamei Lui – Maria lui Cleopa și Maria Magdalena”, fără însă să amintească ceva de prezența așa-zișilor “frați ai domnului”. Din Sfintele Evanghelii ne sunt bine cunoscute Maria, mama lui Iisus și Maria-Magdalena. Pe prima o mână aici dragostea de mamă a cărei inima, după cum zice Sfântul Ioan Damaschin, se frângea ca o sabie văzându-și Fiul răstignit ca pe un făcător de rele; pe cea de a doua, devotamentul ei pentru Mântuitorul care a vindecat-o în mod minunat și în urma cărui fapt nu s-a mai îndepărtat de El, ci făcea parte din cercul femeilor care-I urmau Mântuitorului și-I slujeau Lui. Mai puțin cunoscută însă este Maria lui Cleopa, pe care cu această specificațiune, o întâlnim numai aici. După cum menționează Sfântul Evanghelist Ioan are o ruda apropiată “sora “ Maicii Domnului. Dar mai mult, despre ea, Sfântul Evanghelist Ioan nu ne spune nimic. Lumină în lămurirea identității persoanei Mariei lui Cleopa aduc Evangheliile sinoptice. Sfântul Evanghelist Matei vorbind în cap. XXVII, 59-60 despre îngroparea Mântuitorului, în vers. 61 menționează că împreună cu Maria Magdalena era de față și o altă persoană bine-cunoscută adresanților Evangheliei sale, pe care o numește “cealaltă Marie” care, desigur nu poate fi alta decât Maria pe care Sfântul Evanghelist Ioan o arată ca fiind împreună cu Maria Magdalena și pe care a numit-o “a lui Cleopa”, indicându-o ca “sora” Mamei lui Iisus, iar Sfântul Evanghelist Marcu o numește Maria “mama lui Iosi” ori Maria “mama lui Iacob”, după cum o referea la unul din cei doi fii ai săi, sau după amândoi “Maria, mama lui Iacob cel Tânăr și a lui Iosi”, sau cf. Matei XXVII, 56 “ Maria , mama lui Iacob și a lui Iosif”, deci fără specificația “cel tânăr”, iar “Iosi” sub forma de “Iosif”. Peste tot este vorba deci de una și aceeași persoană, alta decât Maica Domnului, indicată în raport cu Maria Magdalena, drept “cealaltă Marie”, fie după unul din cei doi fii, sau ca mama a amândurora frați.

Iacob și Iosi, menționați cu numele de Sfinții Evangheliști Matei și Marcu și indicați ca fiind “fiii Mariei” sunt identici cu primii doi dintre cei patru așa-ziși “frați ai Domnului”, amintiți de Marcu în cap.VI,3 iar de Matei în XIII, 55. Ca cele afirmate sunt așa, ne stă dovadă numele celui de al doilea dintre frați, Iosi, care sub această forma se întâlnește numai în Marcu VI,3 unde este indicat ca frate al Domnului și în Marcu VI, 3 unde este indicat ca frate al Domnului și în Marcu XV, 40, 47 ca fiu al Mariei pe care Sfântul Evanghelist Ioan o numește “sora” Mamei lui . Dar dacă Iacob și Iosi (sau cu forma de la Matei, Iosif) sunt numiți de Sfintele Evanghelii în baza uzului de vorbire al limbii ebraice “frații lui Iisus, fără ca ei să fie copiii după trup ai Maicii Domnului, rezulta că și ceilalți doi frați, Simeon și Iuda, precum și “surorile” Domnului de care se face mențiune sunt rude ale lui Iisus tot într-un grad mai îndepărtat. Privitor la Simeon menționăm mărturia lui Hegesip, păstrat de Eusebiu de Cezareea în “Istoria bisericească” unde el este menționat ca “fiu al lui Cleopa”, fratele dreptului Iosif și “ var de-al doilea al Domnului”. Despre Iuda, Eusebie scrie că el făcea parte dintre “frații Domnului” și că a trăit până pe timpul lui Traian. De vreme ce el este menționat între verii Domnului și el trebuie să fi fost tot un var de-al Lui. Pentru că sfintele Evanghelii nu-i numesc și pe aceștia doi “frați”, fii ai Mariei, putem presupune că ei erau dintr-o altă căsătorie a lui Cleopa, anterioară celei cu Maria “sora mamei lui Iisus”.

Privitor la gradul de rudenie între Maria, Maica Domnului și Maria lui Cleopa, mama “fraților Domnului”, indicate de sfintele Evanghelii ca surori, din mărturia lui Hegesip, care numește pe Cleopa, fratele dreptului Iosif, reiese că Maria lui Cleopa era cumnata Maicii Domnului și nu sora acesteia. Aceasta este de acord cu mărturia Sfântului Ioan Damaschin care, bazându-se pe Tradiția veche a Bisericii (secolul II) spune că drepții Ioachim și Ana au avut o singură fiica la bătrânețe, pe Maica Domnului. Apoi faptul că ea se cheamă tot Maria este o altă dovadă, pentru că la evrei nu se obișnuia să poarte același nume. În concluzie, Maria, mama “fraților Domnului” este cumnata Preasfintei Fecioare, iar așa-numiții “frați ai Domnului” sunt veri secundari ai Mântuitorului Iisus Hristos.

D) Supra venerarea Maicii Domnului

În Omilia a II-a la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ioan Damaschin face distincție, ca și Părinții anteriori, între cultul de adorare pe care-l aduce lui Dumnezeu și supravenerarea pe care o dam Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deși Sfântul Părinte folosește termenul de venerare sau cinstire pentru a desemna cultul adus Maici Domnului, prin care până la Sinodul al VII-lea ecumenic se desemna cultul Sfinților în general, în raport cu închinarea adusă lui Dumnezeu, totuși din omiliile sale reiese cu claritate că Sfântul Părinte face distincția între cinstirea sfinților și cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Prin Sinodul al VII-lea ecumenic, Biserica investește cu autoritate de dogmă cultul de supra-venerare al Maicii Domnului, așezându-o deasupra tuturor sfinților și chiar îngerilor, cărora le acorda numai cinstire sau venerare. Această cinstire specială pe care o aducem Preasfintei Născătoare de Dumnezeu își are temeiul în chemarea cu totul aparte pe care Dumnezeu a încredințat-o Preasfintei Fecioare în planul iconomiei divine. Chemarea Mariei, scrie Sfântul Ioan Damaschin, era de a mijloci venirea lui Dumnezeu în lume “trupește”, după expresia Sfântului Apostol Pavel din Col.II, p și Biserica pune preacinstirea Fecioarei în raport cu chemarea ei la maternitatea dumnezeiască. Dacă Proorocii Vechiului Testament care au vestit venirea Mântuitorului prin cuvânt erau purtătorii unui dar special, dat lor de Dumnezeu, prin întruparea Mântuitorului Fecioara devine “locuință vie și spirituală nu doar a unei energii dumnezeiești ci a Persoanei Fiului care este Dumnezeu după fire”. În vederea împlinirii acestui scop dumnezeiesc, PreaSfânta Fecioară a fost dinainte hotărâtă prin sfatul preștiutor și înainte de veci al lui Dumnezeu și pregătită în istorie. Ea a fost anunțată încă de la creație apoi a fost vestită de către proorocii Vechiului Testament inspirați de Duhul Sfânt și preînchipuită în cult. Prin zămislirea în sânul său feciorelnic a Cuvântului lui Dumnezeu PreaSfânta Fecioară intra într-o relație de o deosebită “intimitate” cu Mântuitorul Iisus Hristos față de care ea deține poziția de mamă și se raporta la El întotdeauna ca Mamă, dar și cu Sfânta Treime prin homoousia sa cu Mântuitorul după trup și acest lucru este ilustrat de iconografia ortodoxa unde PreaSfânta Fecioară este primită în icoana Sfintei Treimi. În acest context, preacinstirea pe care Biserica o aduce Maicii Domnului este reflectarea cinstirii pe care Fiul Însuși o acorda Maicii Sale în cadrul creației ca celei dintâi dintre făpturi. “Cu adevărat, scrie Sfântul Ioan Damaschin, tu ești mai de preț decât întreaga creație, ca doar în tine singură, Creatorul a primit pârga firii noastre omenești. Trupul Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău; Dumnezeu s-a hrănit cu laptele tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu”. Aici este dat raportul dintre PreaSfânta Fecioară și Euharistie, minunat exprimat de Sfântul Efrem prin imaginea strugurelui: “bobul de strugure născut din Maria a fost mustit în potirul mântuirii”. “Hristos scrie Sfântul Ioan Damaschin a așezat-o înaintea tuturor creaturilor. Ea este “mândria creației întregi” întrucât în ea “Dumnezeu s-a făcut om și omul a devenit Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Damaschin subliniază în mod deosebit locul proeminent pe care-l are Maica Domnului în cadrul creației. Ea este numită, “Împărăteasă”, “doamna”, “stăpână”, “Maica vieții” etc., dar toate aceste atribuite I se dau numai raport cu nașterea dumnezeiască la care ea a fost chemată. Prin nașterea Mântuitorului Fecioara a devenit pentru noi “mijlocitoarea tuturor bunurilor” ca “de ce bunuri n-a fost umplută cea care din sufletul ei locuința lui Dumnezeu”. Darurile speciale cu care a fost înzestrată PreaSfânta Fecioară I-au fost acordate pentru întreaga omenire. De aceea, Ea se arată pentru întreaga Biserica o “comoară neîmpuținată” și un izvor nesecat de haruri.

E) Rugăciunile noastre către Maica Domnului și foloasele acestor rugăciuni

Învățătura despre mijlocirea Maicii Domnului la Fiul său pentru noi are ca baza dogma Sinodului al III-lea ecumenic despre vrednicia sa de Maica a lui Dumnezeu și cea a sinodului al VII-lea ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare. Dacă pe sfinți care sunt “prietenii” și “casnicii” apropiați ai lui Dumnezeu ii cheamă ca ei să fie solitori și împreună-rugători cu noi la Dumnezeu, Preasfintei Fecioare ii cerem numai să se roage pentru noi, ci ea însăși să ne ajute, ca una pe care prin nașterea dumnezeiască se găsește mai aproape de Dumnezeu decât orice creatură. “Tu, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ai urcat numai ca Ilie la cer, tu nu ai fost numai ca Pavel răpită până la al treilea cer, ci tu ai înaintat până la tronul împărătesc al Însuși Fiului Tău, față către față, în bucurie cu o mare și negrăită încredere tu stai aproape de el”. De această apropiere nemijlocită și nemărginită încredere și îndrăzneală pe care I-o da calitatea sa de maica față de Fiul său se leagă mijlocirea specială a Maicii Domnului. Un al doilea temei al mijlocirii speciale a Maicii Domnului îl găsim într-un fapt mărturisit de evlavia creștină, care fără a avea pretenția de dogma în Biserica Ortodoxa, constituie totuși un element important al învățăturii despre Maica Domnului și anume, ridicarea Preasfintei Fecioare cu trupul la cer. Învierea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu trupul înainte de învierea generală și ridicarea sa cu trupul la cer nu înseamnă ieșirea ei din unitate cu neamul omenesc. Prin petrecerea sa cu trupul înviat în nemijlocită comuniune cu Dumnezeu ea își amintește pururea de noi, ne are mereu în inima sa de mamă și se roagă împreună cu sfinții și drepții neîncetat lui Dumnezeu pentru noi. Socotim că tocmai aici este deosebirea de grad sau de intensitate între mijlocirea Sfinților și mijlocirea Maicii Preacurate. Sfinții, deși sunt slavii la Dumnezeu imediat după mutarea din această viață, totuși ei nu participă deplin la “vinul bucuriei” și “ospățul divin”, deoarece existența lor nu este deplină. Omul se afirma ca realitate divină numai în unitatea persoanei sale suflet și trup deodată și bucuria și fericirea sunt depline numai când participă în unitatea persoanei sale la ele. Dar atunci și cu mijlocirea este la fel. Prin faptul că PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu este slăvită și cu trupul, ea participă la fericirea dumnezeiască într-un grad mai presus decât toți sfinții și drepții și chiar decât îngerii, iar mijlocirea ei între mijlocirea tuturor acestora, rămânând totuși o mijlocire în planul mântuirii subiective.

Mijlocirea specială a Maicii Domnului este evidentă în cultul Bisericii unde se găsesc rugăciuni și cereri pe care le adresăm numai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Așa, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu ne adresăm cu rugăciuni ca: “Ceea ce ești rugătoare calda și zid nebiruit, izvor de milă și lumii scăpare, cu dinadinsul strigam către tine, Născătoare de Dumnezeu, Stăpână: Vino degrab și ne izbăvește din nevoi, ceea ce ești singură grabnic folositoare”, sau, “nădejde și întărire și zid de scăpare nemișcat, câștigându-te pe Tine, Stăpână, ajuta-ne, milostivindu-te spre noi… că pe tine singură nădejde te-am “câștigat” sau: “Nu ne vom depărta de tine, Stăpână, că tu izbăvește pe robii pururea din toate nevoile”, “vino degrab și mă izbăvește din nevoi: ajutorului omenesc nu mă încredința pe mine, că altă mângâiere nu am fără de tine “Stăpână a lumii”. Menționăm apoi frecvența cu care revine în slujbele bisericești invocarea cu numele a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În fiecare ectenie înainte de ecfonis se găsește invocarea “Pe PreaSfânta curată preabinecuvântata, mărită Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria, cu toți sfinții să o pomenim”, la care poporul asociindu-se, răspunde: PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Peste tot motivarea acestor cereri adresate numai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este hristologică: “Că tu, Mireasă, dumnezeiască pe Hristos ai născut”; “care ai născut pe Dumnezeu mântuitorul lumii”; “Maica lui Dumnezeu, ca ceea ce ești buna și Născătoare Celui bun" etc.

Ajutorul Preasfintei Fecioare se extinde asupra întregii creații. “Tu, zice Sfântul Ioan Damaschin, binecuvântezi lumea, tu sfințești întregul univers”. Maica Fecioară este înțelepciunea și învățătura pruncilor, curăția și slava fecioarelor, povățuitoarea străinilor, acoperământ și sprijin celor neputincioși, toiag bătrâneților, bolnavilor cercetare, liman bun celor înviforați, tuturor creștinilor neîntârziat. Un act de supravenerare și o mărturie a stării de apropiere în care se găsește PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu comparativ cu ceilalți sfinți, față de Fiul său, ne oferă rânduiala Proscomidiei. Proscomidia face prezentă taina Mântuitorului din Bethleem și până pe Golgota și Muntele Măslinilor, dar în toate aceste ipostaze este prezentă și Maica Fecioară, adunând și păstrând în inima toate cele spuse despre Fiul Său, îngrijorându-se de El, sau frângându-și de gânduri ca o sabie. Prescură din care este scos agnețul este un simbol al Preasfintei Fecioare din care s-a întrupat Mântuitorul. Cea dintâi dintre Mirida scoasă după Sfântul agneț este adusă “întru cinstirea și pomenirea preabinecuvântatei, slăvitei, Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria”. Ei ii este rezervat pe disc un loc aparte în dreapta Sfântului agneț și singură pentru ea este o rugăciune specială: “de față a stătut Împărăteasă, de-a dreapta Ta, în haine aurite îmbrăcată și prea înfrumusețată”. Prin așezarea miridei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta Sfântului agneț se simbolizează apropierea ei de Mântuitorul și slava de care PreaSfânta Fecioară este făcută părtașă. Precum Fiul șade de-a dreapta Tatălui, pentru că slava Tatălui este și slava Sa, tot așa și Fecioara Maică stă de-a dreapta Fiului pentru că slava ei este strălucire din slava Fiului, “nimic nu se interpune între mamă și Fiu”. Starea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta Fiului este stare de mijlocire și solire la Fiul în directă legătură cu jertfa acestuia. O ultima formulă de exprimare a supravenerarii Sfintei Născătoare de Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii este invocarea ei cu numele imediat după prefacerea sfintelor daruri: “Mai ales pentru PreaSfânta, curată, preabinecuvantată, mărită Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria” la care credincioșii se asociază preotului liturghisitor cântând unul dintre imnuri cunoscute sub numele de Axion.

Sărbătorile închinate Maicii Domnului, care se socotesc de către Biserică între praznicele împărătești, constituie o altă expresie asupra venerării Maicii Domnului. Indicii în legătură cu aceste sărbători există din veacul al V-lea, dar în mod sigur ele presupun o practică mult mai veche. Din această perioadă (secolul V) este atestată în Răsărit sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului care, probabil succede simpla comemorare a adormirii care corespunde lui dies natalis. În jurul anului 6000 d. Hr. conform mărturiei istoricului bisericesc Nicefor Calist, împăratul Mauriciu (582-602) a decretat data de 15 august ca zi de sărbătoare obligatorie în tot imperiul a “Adormirii Născătoarei de Dumnezeu Maria”. Tot cam în această perioadă se face mențiune și de sărbătoarea Nașterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu la 8 septembrie, într-un imn care aparține Sfântului Roman Melodul. Episcopul Avraam al Efesului pe la mijlocul secolului al VI-lea menționează într-o predică sărbătoarea Buneivestiri (25 martie), iar Roman Melodul ii dedică un imn. Conform fragmentului din Istoria euthimiacă, la Constantinopol există de timpuriu (sec.V) sărbătoarea “Punerii în raclă a cinstitului vesmânt al Preasfintei noastre Născătoare de Dumnezeu” în Vlaherne (2 iulie). Pe lângă aceste sărbători, Biserica a închinat Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu rugăciuni și tropare speciale pentru fiecare zi liturgică, iar în cadrul zilei pentru fiecare din cele șapte laude.

Cultul Maicii Domnului implică și un aspect moral. Cinstirea pe care I-o aducem Maicii Prea curate trebuie să-și găsească un corespondent real în viața noastră. Și aici este dată importanța cultului Maicii Domnului, pentru viața morală a familiei creștine, dar și a fiecărui creștin în parte. Preacurată Maica a născut pe Dumnezeu cu trupul, iar noi suntem chemați să-L întrupăm duhovnicește: “Nu numai în Maria ci și în tine, scrie Origen, trebuie să se întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu”. Eficacitatea ontologică a jertfei lui Hristos pentru noi cei ce trăim astăzi este condiționată de această naștere duhovnicească. Hristos trebuie să devină o realitate vie în viața noastră, să o umple și să-i dea sens. “

La ce-mi folosește să spun că Iisus a venit numai în trupul pe care l-a luat din Maria, dacă nu arăt că EL a venit de asemenea și în trupul meu”. Prea Sfânta Fecioară este exemplu de dăruire totală și feciorelnică de sine, de ascultare și răbdare, dar și de elan dinamic către Dumnezeu și către semeni; de deschidere și receptivitate la darurile Duhului.