Doctrina Bisericii

Cuprins

1. Introducere – Definirea termenilor

1. 1. Doctrină

1. 1. 1. Definiția doctrinei in viziunea Ortodoxă

1. 1. 2. Definiția doctrinei in viziunea Catolică

1. 1. 3. Definiția doctrinei in viziunea Baptistă

1.2. Biserică

1. 2. 1. Definiția bisericii în Sfânta Scriptură

1. 2. 2. Definiția bisericii în gândirea Ortodoxă

1. 2. 3. Definiția bisericii în gândirea Catolică

1. 2. 4. Definiția bisericii în gândirea Baptistă

2. Natura Bisericii – Biserica vizibilă și invizibilă

2. 1. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Ortodoxă

2. 2. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Catolică

2. 3. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Baptistă

3. Funcțiile Bisericii

3. 1. Predicarea

3. 1. 1. Predicarea în reflecția Bisericii Ortodoxe

3. 1. 2. Predicarea în reflecția Bisericii Catolice

3. 1. 3. Predicarea în reflecția Bisericii Baptiste

3. 2. Închinarea

3. 2. 1. Închinarea în cugetarea Bisericii Ortodoxe

3. 2. 2. Închinarea în cugetarea Bisericii Catolice

3. 2. 3. Închinarea în cugetarea Bisericii Baptiste

3. 3. Evanghelizarea

3. 3. 1. Evanghelizarea în percepția Bisericii Ortodoxe

3. 3. 2. Evanghelizarea în percepția Bisericii Catolice

3. 3. 3. Evanghelizarea în percepția Bisericii Baptiste

3. 4. Edificarea

3. 4. 1. Edificarea în Biserica Ortodoxă

3. 4. 2. Edificarea în Biserica Catolică

3. 4. 3. Edificarea în Biserica Baptistă

4. Relația Bisericii cu societatea

4. 1. Preocupări sociale

4. 1. 1. Preocupări sociale în biserica Ortodoxă

4. 1. 2. Preocupări sociale în biserica Catolică

4. 1. 3. Preocupări sociale în biserica Baptistă

4. 2. Relația bisericii cu statul

4. 2. 1. Relația Bisericii Ortodoxe cu statul

4. 2. 2. Relația Bisericii Catolice cu statul

4. 2. 3. Relația Bisericii Baptiste cu statul

5. Concluzii

=== L ===

Cuprins

1. Introducere – Definirea termenilor

1. 1. Doctrină

1. 1. 1. Definiția doctrinei in viziunea Ortodoxă

1. 1. 2. Definiția doctrinei in viziunea Catolică

1. 1. 3. Definiția doctrinei in viziunea Baptistă

1.2. Biserică

1. 2. 1. Definiția bisericii în Sfânta Scriptură

1. 2. 2. Definiția bisericii în gândirea Ortodoxă

1. 2. 3. Definiția bisericii în gândirea Catolică

1. 2. 4. Definiția bisericii în gândirea Baptistă

2. Natura Bisericii – Biserica vizibilă și invizibilă

2. 1. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Ortodoxă

2. 2. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Catolică

2. 3. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Baptistă

3. Funcțiile Bisericii

3. 1. Predicarea

3. 1. 1. Predicarea în reflecția Bisericii Ortodoxe

3. 1. 2. Predicarea în reflecția Bisericii Catolice

3. 1. 3. Predicarea în reflecția Bisericii Baptiste

3. 2. Închinarea

3. 2. 1. Închinarea în cugetarea Bisericii Ortodoxe

3. 2. 2. Închinarea în cugetarea Bisericii Catolice

3. 2. 3. Închinarea în cugetarea Bisericii Baptiste

3. 3. Evanghelizarea

3. 3. 1. Evanghelizarea în percepția Bisericii Ortodoxe

3. 3. 2. Evanghelizarea în percepția Bisericii Catolice

3. 3. 3. Evanghelizarea în percepția Bisericii Baptiste

3. 4. Edificarea

3. 4. 1. Edificarea în Biserica Ortodoxă

3. 4. 2. Edificarea în Biserica Catolică

3. 4. 3. Edificarea în Biserica Baptistă

4. Relația Bisericii cu societatea

4. 1. Preocupări sociale

4. 1. 1. Preocupări sociale în biserica Ortodoxă

4. 1. 2. Preocupări sociale în biserica Catolică

4. 1. 3. Preocupări sociale în biserica Baptistă

4. 2. Relația bisericii cu statul

4. 2. 1. Relația Bisericii Ortodoxe cu statul

4. 2. 2. Relația Bisericii Catolice cu statul

4. 2. 3. Relația Bisericii Baptiste cu statul

5. Concluzii

Prefață:

Temeiul studiului comparativ de față stă în importanța pe care o acord doctrinei Bisericii. Consider că este una dintre cele mai importante doctrine din istoria creștinismului.

În același timp scopul lucrării de față este și pregătirea pentru ceea ce urmează ca și slujire. Doresc să folosesc toate informațiile adunate pentru slujirea cât mai eficientă a lui Dumnezeu și a semenilor.

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu și mă închin măreției Lui pentru călăuzirea și bunăvoința dovedită în scrierea acestei lucrări. Toată slava să fie a Tatălui din cer, a Fiului Său și a Duhului Sfânt.

De asemenea, mulțumesc profesorilor care au investit timpul lor pentru pregătirea noastră. În mod special mulțumesc profesorului Otniel Bunaciu pentru ajutorul oferit în aprofundarea cunoștințelor teologice.

Mulțumesc familiei mele pentru suportul și încurajarea lor de-a lungul anilor de studiu.

Mulțumesc colegilor pentru prietenia și sprijinul de care mi-au făcut parte în toți acești ani de studiu.

În același timp mulțumesc tuturor acelora care pe parcursul lucrarii de față m-au încurajat și s-au rugat pentru mine.

Poptelecan Alin,

Mai, 2006

Introducere

Mișcarea ecumenică din secolul al XX-lea, situează abordarea domeniului Biserică pe o poziție privilegiată. Luând-o de bună până acum, teologii i-au acordat prea puțină importanță, însă provocarea de mare actualitate constă în abordarea problemelor doctrinare cu privire la Biserică.

Fiindcă lumea în care trăim este străbătută de curente religioase și filozofice de toate nuanțele, lucrarea de față aduce prin comparație un studiu asupra doctrinei Bisericii din perspectivă ortodoxă, baptisă și catolică.

Obiectivul lucrării este de a-mi dezvolta cunoștințele doctrinare asupra acestei doctrine fundamentale în istoria creștinismului, cât și de a folosi toate aceste informații în slujirea Domnului și a oamenilor.

În dezvoltarea acestui subiect s-a încercat a se prezenta cât mai bine teologia specifică fiecărei bisericii fără a interveni subiectiv. Tot o dată acest studiu a urmărit concepția teologică a unei voci de referință în acel domeniu: Dumitru Stăniloae în cadrul ortodoxiei, Millard Erickson în cadrul protestantismului și Cachizmul Bisericii Catolice în cadrul catolicismului.

Studiul comparativ de față urmărește trei aspecte considerate vitale pentru doctrina Bisericii: Biserica vizibilă și invizibilă, funcțiile Bisericii și relația Bisericii cu societatea.

Fie ca această lucrare să contribuie într-o oarecare măsură la echiparea slujitorilor Domnului și să aducă o lumină călăuzitoare în înțelegerea diferențelor din această doctrină.

Introducere – Definirea termenilor

1. 1. Doctrină

De un interes major pentru lucrarea de față sunt „totalitatea principiilor sau ideilor fundamentale” ale sistemelor religioase ce vor fi prezentate. Ele se numesc doctrine sau dogme; având sensul apropiat: “principii de bază ale unei religii, care sunt obligatorii pentru adepții ei și contra cărora nu se admit obiecții”. Dogma sau doctrina este o „teză considerată imuabilă și acceptată fără rezerve în orice condiții.”.

1. 1. 1. Definiția doctrinei in viziunea Ortodoxă

Teologia, prin exteriorizarea conținutului cuprinde o parte teoretică, adică de doctrină (dogmă), o parte de trăire morală și o parte de cinstire, de adorare a lui Dumnezeu.

Partea teoretică în scrierile ortodoxe este numită doctrină sau dogmă. De aici reieșind așa-zis Teologia Dogmatică, reunind expunereile sistematice ale dogmelor; „ordonându-le într-un sistem logic, în legătură organică internă în jurul unei idei centrale, conducătoare, aceea de Dumnezeu existent în Sine, absolut, creator, atotțiitor, mântuitor și desăvârșitor”. Dogmatica este adevărul veșnic, absolut, neschimbător și mântuitor, formând conținutul esențial al religiei, conducătoare spre mântuire; punctul central, normativ al întregului sistem teologic, fiind izvorul unității teologiei.

Dogma (gr. dogma) în limbajul teologic creștin a primit înțelesul de afirmație categorică, întemeiată nezdruncinabil, ca fiind adevăr de credință revelat de Dumnezeu, păstrat, formulat și propovăduit de Biserică credincioșilor in vederea mântuirii.

„Dogmele sunt adevăruri revelate, sigure și neschimbătore, întrucât sunt de la Dumnezeu, Adevărul absolut, și sunt păstrate, definite sau formulate și învățate de Biserica infailibilă (care nu poate greși)” datorită Capului Bisericii, Isus Cristos, prezent continuu în ea.

Cu alte cuvinte dogma reprezintă adevărul ce duce la mântuire și necesar mântuirii.

Dogma nu urmărește satisfacerea pretențiilor de cunoaștere rațională, ci scopul ei este acela de a mântui neamul omenesc. Căci fără adevărul credinței, al dreptei credințe, adevăr cuprins în dogme, nu se poate ajunge la mântuire. Dogmele sunt conducătore spre mântuire, întrucât constituie temelia dreptei cunoașteri religioase și a întregii vieți duhovnicești a adevăratului creștin, povățuitoare fără greș fiind pe întreg parcursul vieții creștine, de la început și de la treptele cele mai de jos ale acestei vieți, și până la treapta cea mai de sus a perfecționării omenești, anume aceea a desăvârșirii sau îndumnezeirii celor care, cu luminată și neînduplecată stăruință urcă pe cale spre mântuire, sfințire și desăvârșire. Cunoașterea adevărului dumnezeiesc, acela al dogmelor Bisericii, și dreapta lui înțelegere și urmare este cunoașterea adevăratului Dumnezeu, cunoaștere care duce la viața cea veșnică.

Caracteristicile de bază ale dogmei sunt: revelația din partea lui Dumnezeu și formularea de către Biserică. Iar ca și caracteristici secundare avem alte trei izvorâte din primele două: caracterul speculativ, neschimbabilitatea și necesitatea pentru mântuire.

Caracterul speculativ reiese din faptul că dogma „definește”, referindu-se în special la cunoașterea religioasă; însă fără a reduce adevărul dumnezeiesc la dimensiunile mărginite ale cunoașterii umane.

Imuabilitatea reiese din faptul că adevărul dumnezeiesc este „definit și predat de Biserica infailibilă; este și rămâne pentru totdeauna așa cum s-a predat”.

Proclamarea dogmelor se face în mod solemn în cadrul Sinoadelor ecumenice (a toată lumea), care sunt „trâmbițe” ale adevărului revelat.

1. 1. 2. Definiția doctrinei in viziunea Catolică

În viziunea Bisericii Catolice grecescul dogma (decizie), este adevărul revelat de Dumnezeu și propus cu autoritate de magisteriul Bisericii spre a fi crezut de toți credincioșii din toate timpurile.

„După conceptul de dogmă neoscolastic, esența unei dogme se caracterizează prin faptul că ea este cuprinsă în Revelație și este emisă de către Biserică.”

Deși sunt parte teoretică, între viața spirituală și dogme există o legătură organică. Dogmele sunt făclii pe calea credinței noastre, o luminează și îi dau siguranță. Și, reciproc, dacă viața noastră este dreaptă, mintea și inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinței. Legăturile reciproce și coerența dintre dogme se află în ansamblul Revelației misterului lui Cristos. Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învățăturii catolice, în funcție de legătura lor cu fundamentul credinței creștine.

Lucrarea de bază a Bisericii Catolice în ce privește expunerea de doctrină este Catehismul Bisericii Catolice. Valoarea doctirinală a textului Catehismului Bisericii Catolice reiese tocmai din expunerea credinței Bisericii și a învățăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiția apostolică, și de Magisteriul bisericesc. Este recunoscut drept instrument valabil și autorizat în slujba comuniunii ecleziale și ca normă sigură pentru învățătura credinței. Păstorii Bisericii Catolice îl au la îndemână pentru a-l primi în spirit de comuniune și a-l folosi asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credința și de a chema la viața evanghelică. Este dat spre a sluji drept text de referință, sigur și autentic, pentru învățarea doctrinei catolice și în special pentru alcătuirea catehismelor locale. Credincioșilor le este de folos pentru cunoașterea bogățiilor nesecate ale mântuirii. El se dorește a fi și un sprijin major în eforturile ecumenice, indicând spre credința catolică .

Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel și organic învățătura Sfintei Scripturi, a Tradiției vii în Biserică și a Magisteriului autentic, precum și moștenirea spirituală a Părinților, a sfinților și sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaștere a misterului creștin și a înteți flacăra credinței în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să țină seama de explicitările doctrinei pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie și să contribuie la așezarea în lumina credinței a situațiilor noi și a problemelor care nu se puneau în trecut.

Termenul catehism este în strânsă legătură cu termenul cateheză; care înseamnă educarea credinței copiilor, tinerilor, și adulților, cuprinzând în mod deosebit învățătura doctrinei creștine, în general în mod organic și sistematic, cu scopul de a-i iniția în plinătatea vieții creștine așa cum a fost primită de la apostoli.

Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos, adică episcopilor aflați în comuniune cu urmașul lui Petru, episcopul Romnei.

Magisteriul Bisericii își angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci când definește dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creștin la o adeziune irevocabilă de credință, adevăruri conținute în Revelația divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.

În conformitate cu ceea ce reprezintă o dogmă și modul în care ia naștere, negarea unei dogme înseamnă erezie și poate duce la pierzare.

1. 1. 3. Definiția doctrinei in viziunea Baptistă

Doctrina este rezultatul procesului de punere în practică a teologiei sistematice cu privire la un anumit subiect. E „ceea ce ne învață Biblia în prezent despre un anume subiect”.

În învățătura lui Pavel, doctrina este adevărul de durată care într-o formă de exprimare adecvată se aplică tuturor creștinilor din toate timpurile și toate locurile, spre deosebire de ceea ce a fost valabil doar pentru o situație restrânsă. Ajungem la o doctrină prin separarea conținutului doctrinar invariabil de vechiul culturii în care a fost exprimată; separarea mesajului adresat numai pentru perioada de atunci față de aplicabilitatea sa actuală. În Biblie adeseori întâlnim adevărurile permanente exprimate sub forma aplicațiilor particulare la o situație specifică (exemplul jertfelor veterotestamentale arată nevoia unei plăți pentru păcat).

După Paul Tillich, doctrina trebuie să fie formulată încât să răspundă direct formei actuale a provocărilor. Este nevoie de găsirea unui model (analogie sau imagine) care să facă doctrina cât mai inteligibilă într-un context contemporan.

În zilele noastre se vorbește despre o „contextualizare” a mesajului numai că inițial mesajul a fost exprimat într-o forma contextualizată, astfel că el trebuie „decontextualizat” (trebuie găsită esența doctrinei). Prima dimensiune a recontextualizării se cheamă lungime (trecerea de la contextul secolului I la contextul secolului XXI), a doua dimensiune se cheamă lărgime, datorită diferitelor culturi în același cadru temporar (având ca și exemplu Estul și Vestul sau chiar mai grăitor Nordul si Sudul). În sfârșit a treia dimensiune este cea a înălțimii datorită acceptării faptului că se poate lucra cu teologia la diferite nivele de abstracție, complexitate și rafinament.

Procedeul prin care se poate determina esența unei doctrine este acela de a se observa care sunt elementele prezentate într-o manieră universală. Botezul de exemplu nu este menționat numai în legătură cu situațiile specifice în care a fost practicat, ci și în cadrul universal al Marii Trimiteri (Matei 28.18-20).

Este important să observăm că descoperirea esenței de durată nu înseamnă studierea teologiei istorice cu scopul de a extrage cel mai mic numitor comun din variatele formulări ale unei doctine. Din contră, teologia istorică arată că toate formulările post biblice sunt condiționale. Afirmațiile biblice însele, sunt cele de la care trebuie să extragem esența, și ele sunt cele care reprezintă criteriile permanente de valabilitate ale acelei esențe.

În general doctrinele îndeplinesc cel puțin unul din următoarele criterii: sunt foarte bine evidențiate în Sfânta Scriptură; sunt semnificative de-a lungul întregii istorii bisericii, având importanță în viața tuturor creștinilor de-a lungul vremii sau sunt doctrine ce au devenit semnificative pentru creștinii perioadei contemporane.

De-a lungul istoriei bisericii, teologii au fost de acord că nu a existat un moment în istoria gândirii creștine când doctrina despre Biserică să primească atenția directă și deplină, așa după cum au primit alte doctrine. Părintele Georges Florovsky afirmând: „Doctrina despre Biserică abia a trecut de faza ei preteologică”.

1. 2. Biserică

1. 2. 1. Biserica in Sfânta Scriptură

Englezescul church și cuvintele înrudite cu el din alte limbi (de ex., Kirche) sunt derivați de la cuvântul grecesc κυριακος, „aparținând Domnului”. Acești termeni trebuie înțeleși în lumina grecescului εκκλησια din Noul Testament. În ciuda faptului că este un termen comun, aparițiile în Noul Testament sunt distribuite în mod inegal. În Evanghelii apare doar de două ori (Matei 16.8 și 18.17), în ambele cazuri fiind și contestații. Termenul acesta lipsește din 2 Timotei, Tit, 1 și 2 Petru, 1 și 2 Ioan și Iacov; dar apare în 3 Ioan, 1 Timotei și chiar Iuda, care de altfel e o epistolă foarte scurtă.

Cuvântul „biserică” din Noul Testament (gr. ekklesia, o adunare a celor „chemați afară”) are, în funcție de context, atât sens secular, cât și sens spiritual. Sensul secular se referă la o adunare publică a unor oameni care s-au întâlnit pentru un scop laic (Fapte 19.32, 39, 41). Atunci când este folosit cu sens spiritual, cuvântul „biserică” se referă de două ori la poporul Israel (Fapte 7.38; Evrei 2.12), iar în celelalte cazuri se referă la grupuri de creștini: o congregație locală de credincioși (Fapte 8.1; 14.27; 1 Corinteni 1.2), totalitatea credincioșilor dintr-o regiune (Fapte 9.31; Filipeni 3.6) sau Biserica universală a lui Hristos, care este trupul Său (Efeseni 1.22-23). Termenul „biserică” din Noul Testament nu se referă niciodată la o clădire.

Însemnătatea conceptului neo-testamentar trebuie studiată în cadrul contextului limbii grecești clasice și cel al Vechiului Testament. Termenul εκκληεσια în greaca clasică apare încă de la Herodot, Tucidide, Xenofan, Platon și Euripide (din secolul al V-lea î.d.Cr.). Termenul denotă adunarea cetățenilor dintr-un oraș. Atenienii arată că aceste adunări aveau loc regulat la intervale mici de timp ajungându-se până la treizeci-patruzeci de întâlniri pe an. Autoritatea adunării se limita la anumite probleme iar cetățenilor cu drepturi depline li se îngăduia să aibă un vot în aceste probleme.

În sensul secular εκκληεσια face referire doar la o adunare sau întrunire a unor persoane (Faptele Apostolilor 19.32, 39,41). Termenul fiind întrebuințat în greaca clasică în legătură cu o grupare religioasă sau cu o organizație cultică doar în trei cazuri excepționale; însă și în aceste trei cazuri se face referire la întâlnirile de afaceri și nu la părtășie.

În contextul vetero-testamentar întâlnim doi termeni ebraici qahal și edah. Primul se pare că este un derivat din substantivul voce și se referă la o convocare în vederea unei adunări și nu la o adunare propriu-zisă a participanților. El desemnează evenimentul în sine și nu descrie membrii adunării. Uneori poate primi o semnificație religioasă (Deuteronom 9.10). Poate fi utilizat și cu sensul unei mulțimi (1 Împărați 12.3) cuprinzând uneori femei (Ieremia 44.15) alteori chiar si copiii (Ezra 10.1; Neemia 8.2). Era folosit și pentru adunarea trupelor, iar în Ezechiel se face referire la alte națiuni decât Israel (Egipt, 17.17; Tir, 27.27; Asiria, 32.22).

Al doilea termen relevant edah, întâlnit mai ales în Pentateuh; de cele mai multe ori în cartea Numeri. Este surprins cu sensul de popor, mai ales poporul adunat înaintea cortului întâlnirii. Exod 12.3 cu ajutorul lui subliniază înființarea „congregației” lui Israel o dată cu porunca sărbătoririi Paștelui și a părăsirii Egiptului. Termenul edah arată spre comunitatea adunată în jurul cultului sau al Legii; subliniind comunitatea ceremonială în întregimea ei.

Termenii grecești întrebuințați în Septuaginta pentru traducerea termenilor ebraici prezentați mai sus subliniază faptul că εκκλεησια este adeseori folosit ca traducere a lui qahal și niciodată traducere a lui edah. Edah fiind tradus de cele mai multe ori cu συναγωγη; care este folosit ca echivalent a lui qahal.

Grecescul εκκλησια reprezintă pentu noi sursa majoră pentru a înțelege conceptul neo-testamentar de Biserică. Datorită adresării lui Pavel către diferite biserici, el întrebuințează cuvânul εκκλησια de cele mai multe ori. Astfel ca atât Pavel cât și Ioan îl întrebuințează cu referire la toti creștinii care trăiesc și se întâlnesc într-un anumit oraș cum este Ierusalimul (Fapte 5.11; 8.1; 11.22; 12.1, 5) sau Antiohia (Fapte 13.1). Termenul de biserică locală fiind avut în vedere în majoritatea aparițiilor ca și εκκλησια.

Pe lângă referirile la bisericile din anumite orașe, există aluzii la biserici care se întrunesc în casele particulare. În salutul lui Pavel către Priscila și Acuila, se menționează: „Bisericii care se adună în casa lor” (Romani 16.5; 1Corinteni 16.19); dar în cele mai multe cazuri grecescul εκκλησια are sens mai larg referindu-se la toți credincioșii dintr-un anumit oraș (Fapte 8.1; 13.1).

Trebuie avut în vedere faptul că suma congregațiilor individuale nu dă comunitatea totală sau Biserica. Fiecare comunitate în parte, oricât ar fi de mică, reprezintă întreaga comunitate, Biserica. Ea implică totdeauna totalitatea. Pavel adresându-se Bisericii din Corint accentuează: „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Corinteni 1.2). El scrie Bisericii așa cum se manifesă sau apare ea într-un singur loc, și anume în Corint, „Ea este una în întreaga lume și totuși ea este în același timp pe deplin prezentă în fiecare adunare individuală.”

Conceptul Bisericii Universale în natura sa ne dă posibilitatea să înțelegem mai bine anumite pasaje din Noul Testament. Cuvintele Mântuitorului din Matei 16.18, „voi zidi Biserica Mea”, are sens în lumina acestui concept. În Efeseni, Pavel accentuează în mod deosebit natura universală a Bisericii.

În mod evident, Biserica include toate persoanele de pretutindeni din lume care sunt legate de Cristos printr-o relație mântuitoare. Ea îi cuprinde de asemenea pe toți cei care au trăit și au făcut parte din acest trup, cât și pe toți cei care vor trăi și vor face parte din acest trup. Definită teologic Biserica este întregul trup alcătuit din cei care prin moartea lui Cristos au fost împăcați în mod mântuitor cu Dumnezeu și au primit viața nouă. Ea cuprinde toate persoanele de acest gen, din ceruri sau de pe pământ. Deși este natură universală, Biserica se manifestă prin grupuri locale de credincioși care posedă aceleași calități ca și trupul lui Cristos luat în ansamblu. Biserica reprezintă adunarea tuturor credincioșilor adevărați din toate timpurile. Din această definiție ne dăm seama că Biserica este compusă din toți cei ce sunt mântuiți cu adevărat.

De-a lungul Sfintei Scripturi, Biserica este ilustrată în mai multe moduri: „poporul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.2; 10.32; 1 Petru 2.4-10); „Templul lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 3.16; 2 Corinteni 6.14-7.1; Efeseni 2.11-22; 1 Petru 2.4-10); „Trupul lui Cristos” (1 Corinteni 6.15-16; 10.16-17; 12.12-27); „Mireasa lui Cristos” (2 Corinteni 11.2; Efeseni 5.21-27; Apocalipsa 19.7-9); „o părtășie spirituală”, (gr. koinonia), (2 Corinteni 13.14; Filipeni 2.1); „o slujire spirituală” (gr. diakonia), (Romani 12.6; 1 Corinteni 1.7; 12.4-11, 20-31; Efeseni 4.11); „o armă implicată într-un conflict spiritual luptând cu sabia și puterea Duhului” (Efeseni 6.17); „stâlpul și temelia adevărului (1 Timotei 3.15) și „un popor de nădejde în viitor” (Ioan 14.3; 1 Timotei 6.14; 2 Timotei 4.8; Tit 2.13; Evrei 9.28).

1. 2. 2. Definiția bisericii în gândirea Ortodoxă

În gândirea ortodoxă, Biserica este o comunitate umană care are ca fundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, prin Care se comunică lumii iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu; realitate a unei comuniuni ce nu-și epuizează puterile, pentru că le sorbește mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin intermediul Trupului omenesc al Ipostasului divin. Este o realitate sau o cumuniune care reprezintă «cerul pe pământ», Cuvântul întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare și unificatore.

Biserica se numește instituția sfântă, care este întemeiată de Cuvântul Cel întrupat al lui Dumnezeu, spre mântuirea și sfințirea oamenilor și posedă puterea și autoritatea Lui dumnezeiască, constând din oamenii care au aceeași credință, se împărtășesc de aceleași Sfinte Taine și se împart în popor și clerul conducător, care-și derivă puterea, prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli și prin ei, de la Domnul.

Teologul ortodox, Dumitru Stăniloae își fundamentează definiția pe care o dă în legătură cu Biserica pe unitatea realizată între credincioșii și între credincioși și divinitate.

Biserica e unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea e eternul și temporalul, ultimul – destinat să fie copleșit de eternitate; necreatul și creatul, ultimul – destinat să fie copleșit de necreat, să se îndumnezeiască; spiritualul de toate categoriile și materia, ultima – destinată spiritualizării; cerul și pământul penetrat de cer; nespațialul și spațialul; eu și tu, eu și noi, noi și voi, uniți în «Tu» divin, sau în relație dialogică directă cu El. Biserica este un eu uman comunicator în Hristos ca Tu, dar în același timp eu-ul ei este Hristos.” (…) În Biserică toate sunt unite, dar neconfundate în această unitate. Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de persoane plină de o nesfârșită iubire față de lume, întreținând în aceasta o continuă mișcare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos și având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.

Unitatea dintre umanitate și divinitate este ilustrată și prin constituția teandrică a Bisericii. În ea Îl întâlnim pe Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu Tatăl și Duhul Sfânt iar după firea omenească împreună cu noi. Unitate în care stă și izbăvirea umanității; Biserica fiind mediul de manifestare a harului divin pentru materializarea izbăvirii. „Biserica este organul întemeiat de Dumnezeu Omul pentru mântuirea și sfințirea oamenilor.”

Biserica este o comuniune de iubire scăldată în relațiile infinitei iubiri treimice. Aici se simte adierea Duhului iubirii dintre Tatăl și Fiul având ca rezultat în noi sădirea iubirii Fiului față de Tatăl și simțirea iubirii Tatălui față de Fiul pentru ca pe baza acestei experiențe să simțim iubirea față de cei uniți cu El în trupul Bisericii. Esența iubirii aduse prin Duhul în noi a creat lumea și tot ea o reface ca și Biserică.

Escatologic, Biserica e „«locul» în care se înaintează spre înviere, e laboratorul învierii.” Progresul pe calea jertfei sau a morții împreună cu Cristos, oferă sufletului o putere crescândă asupra trupului până se va materializa în învierea acestuia.

În Evanghelie Biserica este prezentată ca Împărăția lui Dumnezeu; luptătoare și triumfătoare, nu reprezinta doar o instituție ci și un mod de existență, o manieră de a fi.

Taina Bisericii în dimenisunea instituțională, are profunde legături cu ființa omului, cu ființa lumii, cu însăși ființa lui Dumnezeu. Ființa eclesială e legată de Dumnezeu prin faptul că omul este membru în Biserică, el devine „chipul lui Dumnezeu” și dobândește „felul de a fi” a lui Dumnezeu. Realitatea aceasta este un comportament moral, îndeplinit de om. Este o modalitate de relaționare cu cei din jur incluzând și divinitatea, ca urmare acestă situație este folosită ca si argument în susținerea actului eclesial în defavoarea celui individual. Totuși pentru ca modelul să fie funcțional, Biserica se obligă să fie ilustrarea, și mai precis demonstrarea modului în care Dumnezeu există; demonstrație exprimată prin întreaga sa structură și slujire sacramentală.

O caracteristică importantă este aceea că Biserica îl pune pe om într-o relație cu lumea ce nu este determinată de legile biologice. Creștinii primelor veacuri au exemplificat această relație cu lumea prin însăși denumirile folosite; la fel ca în cadrul familiei (tată, frați, surori). „Biserica devine astfel Cristos Însuși, în existența omului. Corelativ, fiecare dintre membrii săi devine Cristos și Biserică”.

Termenul (eklesia), după cum era întrebuințat și de primii creștini, nu este străin de faptul comunității euharistice. Sălășluirea lui Cristos în noi prin Duhul Sfânt produce biserica. Ea este sfârșitul acțiunii mântuitoare, ce a avut obârșia în întrupare. Coborârea Duhului Sfânt e ceea ce dă existență reală Bisericii, punând începutul sălășluirii trupului îndumenezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane și cu aceasta, începutul Bisericii. Biserica ia ființă virtual prin Duhul Sfânt.

Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel ființă actuală prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, lucru care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboră peste apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.

Datorită faptului că Duhul Sfânt ia locul lucrării lui Cristos; Biserica poate fi considerată opera Duhului Sfânt; deși Duhul Sfânt nu poate fi despărțit de Hristos.

Teologia Răsăriteană nu gândește niciodată Biserica în fara lui Cristos și a Sfântului Duh. Biserica este un chip al Sfintei Treimi. Ea este reprezentată ca împlinirea iconomiei tainice, ca o descoperire a Tatălui în lucrarea Fiului și a Sfântului Duh.

Concepția ortodoxă cu privire la Biserică redă acesteia un caracter tainic. O definiție nu este îndeajuns ca să o cupindă, ci cel mult poate numai să o descrie. Bulgacov îndeamnă în acest sens: „Vino și vezi: Biserica poate fi înțeleasă numai prin experiența, prin har, patricipând la viața ei.”

Biserica Ortodoxă mărturisește credința „în Biserica cea una, sfână, sobornicească și apostolică. Aceasta este tradiția creștină despre Biserică, învățată de la Părinți, afirmată de Sinoade, păstrată de creștinătate de-a lungul veacurilor.”

Nu putem vorbi de Biserica Ortodoxă fără să amintim și de Maria, „Maica lui Dumenzeu”, despre care Sfântul Grigore Palama spunea că „este limita dintre creat si necreat”. Ea mijlocește bunurile veșnice. Prin ea primesc harul oamenii și îngerii. Nici un dar nu este primiti în Bisericii fără asistența Maici lui Dumnezeu, începătoarea Bisericii slăvite.

Taina Bisericii este înscrisă în cele două persoane desăvârșite: persoana divină a lui Cristos și persoana umană a Maicii lui Dumnezeu..

1. 2. 3. Definiția bisericii în gândirea Catolică

Semnificația curentă a cuvântului «Biserică» în limbajul creștin cuprinde adunarea liturgică; comunitatea locală dar și întreaga comunitate universală a credincioșilor. Cele trei semnificații sunt de fapt inseparabile. «Biserica» cuprinde Poporul lui Dumnezeu pe care îl adună din lumea întreagă. Ea există în cadrul comunităților locale și se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică.

Grecescul care desemnează «Biserica», este «ek-kalein», care înseamnă a chema afară sau «convocare». Prin acest termen sunt descrise în general adunările poporului cu caracter religios din Vechiul Testament grec. În Noul Testament ekklesia este prima comunitate a celor care cred în Cristos. „În ea, Dumnezeu își «convoacă» Poporul de la toate marginile pământului.” Tot de aici este si termenul kiyriake, de unde provin church, kiriche, înseamnând «cea care aparține Domnului». În românește cuvântul Biserică provine din latinescul basilica.

Prin ekklesia se desemnează adunarea celor convocați de Cuvântul Domnului pentru formarea poporului lui Dumnezeu, care după ce s-au hrănit cu Trupul lui Cristos devin ei înșiși trupul Domnului, fiind atât cale cât și scop în planul lui Dumnezeu.

Biserica este în același timp cale și scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creație, pregătită în Vechiul Testament, întemeiată de cuvintele și faptele lui Isus Cristos, ralizată prin Crucea lui răscumpărătoare și prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt, Ea se va desăvârși în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpărați de pe pământ. Biserica este poporul lui Dumnezeu al Noii Alianțe (cf. Tit 2.14; 1 Petru 2.9), în care se intră prin credință și prin Botez. Biserica este Trupul lui Cristos. Prin Duhul Sfânt și prin acțiunea sa în sacramente, mai ales în Euharistie, Cristos mort și înviat constituie comunitatea credincioșilor ca Trup al său. În unitatea acestui trup, există o diversitate de mădulre și de funcții, dar toate mădularele sunt legate unele de altele, în special cele care suferă, sunt sărace și persecutate. Biserica este mireasa lui Cristos: El a iubit-o și s-a dat pe sine pentru ea. A purificat-o prin Sângele său. Biserica este Templul Duhului Sfânt. Duhul este ca sufletul trupului mistic, principiul vieții ei, al unității în diversitate și al bogăției darurilor și carismelor lui.

După cum sustine teologia catolică comunitatea eclezială ca și ekklesia se realizează la două nivelui:

a) Biserică universală: întregul popor al lui Dumnezeu, comunitate a tuturor celor botezați, uniți între ei prin mărturisirea aceleiași credințe, prin aceleași sacramente și prin conducerea ecleziastică; b) Biserică particulară: porțiune a poporului lui Dumnezeu, în care este cu adevărat prezentă și acționează Biserica lui Cristos una, sfântă, catolică și apostolică. Biserica particulară sau locală este însăși Biserica universală care trăiește și acționează într-un loc determinat și într-o comunitate determinată de credincioși. “Biserica universală se află în întregime în fiecare Biserică particulară”. Biserica particulară prin excelență este dieceza.

Astfel Biserica este semnul văzut al Trupului mistic al lui Cristos, ea însăși este un Sacrament, care trăiește în umanitatea răscumpărată prin harul lui Cristos Cel jertfit și înviat.

Lumea a fost creată cu intenția mântuitoare în vederea Bisericii. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viața Sa divină, comuniune ce se realizează prin «convocarea» oamenilor în Cristos, numita Biserică.

Biserica unică a lui Cristos este așa după cum o mărturisim în Crez ca: una, sfântă, catolică și apostolică. Unicitatea are de-a face cu un singur Domn, cu mărtrurisirea unei singure credințe și cu practicarea unui singur botez. „Formează un unic corp, însuflețit de un singur Duh, în vederea unei unice speranțe, la capătul careia vor fi depășite toate dezbinările.”

Catolicitatea Bisericii reiese din faptul că ea este trimisă în misiune de Isus Cristos către toți oamenii.

Biserica este catolică, ea vestește totalitatea credinței; poartă în sine și administrează plinătatea mijloacelor de mântuire; e trimisă la toate popoarele; se adresează tuturor oamenilor; îmbrățișează toate timpurile; «este prin însăși natura ei misionră».

Caracteristica apostolică se datorează așezării pe temelii trainice: „«cei doisprezece apostoli ai Mielului» (Apocalipsa 21,14); este indestructibilă; este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuiește prin Petru și ceilalți apostoli, prezentați în urmașii lor, Papa și colegiul episcopilor.”

Biserica Catolică crede în comuniunea tuturor creștinilor, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaților care își împlinesc purificarea și a fericiților din cer, toți împreună formând o singură Biserică.

Când vorbim despre Biserica Catolică trebuie reținut și faptul că Maria are un rol important în „maternitatea” Bisericii. Rolul ei raportat la Biserică este inseparabil de unirea cu Cristos și decurge direct din ea. Unirea Mariei cu Fiul său este evidențiată în momente cheie cum ar fi opera de Răscumpărare: întruparea, răstignirea și coborârea Duhului Sfânt.

Prin aderarea ei totală la voința Tatălui, la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei, la orice îndemn al Duhului Sfânt, Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinței și al iubirii. Prin aceasta, ea este «membru supraeminent și cu totul deosebit al Bisericii», și constituie chiar «prefigurarea, prototipul», (typos) Bisericii.

Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul și sufletul, este chipul și pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, strălucește ca un semn de speranță sigură și de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumenzeu, până când va veni Ziua Domnului.

Mărturisirea credinței Bisericii Catolice este legată de Fecioara Maria: „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, noua Evă, Maica Bisericii, iși continuă în cer rolul de mamă față de mădularele lui Cristos.”

În timp ce Biserica își atinge în Preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură, credincioșii se străduiesc încă să crească în sfințenie învingând păcatul; de aceea, ei își ridică ochii spre Maria, care strălucește ca model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși. Biserica, gândindu-se la ea cu pietate și contemplând-o în lumina Cuvântului făcut om, pătrunde mai adânc, cu venerație, în sublimul mister al Întrupării și devine tot mai asemenea cu Mirele său. Într-adevăr, Maria, intrată intim în istoria mântuirii, unește într-un fel în sine și reflectă cele mai înalte date ale credinței; de aceea, când este predicată și cinstită, ea cheamă pe credincioși la Fiul său, la jertfa Lui și la iubirea Tatălui. Iar Biserica, urmărind slava lui Cristos, devine mai asemănătoare cu Prototipul ei sublim, înaintând necontenit în credință, speranță și iubire și căutând și urmând voința lui Dumnezeu în toate. De aceea, chiar și în lucrarea sa apostolică, Biserica privește pe bună dreptate spre aceea care L-a născut pe Cristos, zămislit de la Duhul Sfânt și născut din Fecioară tocmai pentru a se naște și a crește, prin Biserică, și în inimile credincioșilor. Căci Fecioara a fost în viața ei exemplu al acelei iubiri materne de care trebuie să fie însuflețiți toți aceia care, în misiunea apostolică a Bisericii, conlucrează la regenerarea oamenilor.

Din comunitatea Bisericii fac parte aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă structura ei și toate mijloacele de mântuire instituite. Ca mai apoi să fie uniți în organismul ei vizibil prin legătura mărturisirii de credință, a sacramentelor, a conducerii și comuniunii bisericești – cu Cristos, care o conduce prin episcopi și prin Supremul Pontif.

1. 2. 4. Definiția bisericii în gândirea Baptistă

Grecescul Ekklesia (Biserică) semnifică adunarea celor chemați de acasă și de la afacerile lor ca să se ocupe cu chestiuni de interes public. Termenul reunește atât înțelesul Bisericii Universale cât și Biserica locală, organizată și îndependentă, a urmașilor lui Cristos dintr-o localitate, care se întruneau cu scopul închinării.

Biserica este unul din puținele aspecte ale vieții creștine care poate fi observat. De altfel dimensiunea colectivă a vieții creștine este numită Biserică. Prin simpla ei existență Biserica mărturisește despre Domnul Isus Cristos.

În conformitate cu Noul Testament, Biserica locală este unitatea voluntară a unui grup de credincioși dintr-o localitate, născuți din nou, și botezați pe baza mărturisirii personale a credinței lor în Domnul Isus Cristos – ca Mântuitorul lor. Ei fiind uniți cu scopul închinării, edificării sufleteșt, părstrării curate a credinței și învățăturii creștine – potrivit cu învățăturile Noului Testament – și a colaborării la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

În viziunea baptistă așa după cum se descrie în Noul Testament,

Totalitatea credincioșilor, fără deosebire de rasă, naționalitate, sau clasă socială din toate timpurile, din cer și de pe pământ formează Biserica lui Hristos, Biserica Universală. Această Biserică nu e o organizație pământească vizibliă, ci e organismul viu, spiritual, al celor mântuiți, adică a celor ce au crezut în Cristos și au fost născuți din nou. (Evrei 12.23, Fapte 20.28, Matei 16.18, Efeseni 1.22,23)

După cum observăm Biserica este o comunitate spirituală reunită după „criteriul mântuirii” în urma primirii Evangheliei Domnului Isus Cristos. Biserica posedă Evanghelia și este multiplicată prin răspândirea ei ca și instrument cu putere de răscumpărare.

Într-o abordare istorică, ceea ce Biserica trebuie să fie reiese în mod inductiv din angajarea ei în realitățile înconjurătoare – starea și problemele lumii. Datorită schimbărilor din mediu, Biserica este privită ca fiind ceva dinamic. Interpretarea existențialistă arată o referire la termenii existenței și nu ai esenței. Biserica este un proiect, o realizare continuă și nu o formă fixă.

Drept rezultat al acestei schimbări de orientare, Biserica este în prezent studiată prin intermediul altor discipline și metodologii decât dogmatica sau teologia sistematică, care încearcă să definească sau să delimiteze esențele. Mulți teologi se așteaptă ca istoria Bisericii să le spună ce este Biserica: Biserica este ceea ce a fost. Unii dintre ei văd Biserica ca pe un fenomen strict neo-testamentar; adică ei limitează studiul lor istoric la perioada timpurie a Bisericii, considerând-o normativă. Biserica este (sau ar trebui să fie) ceea ce a fost la început (sau ceea ce a devenit ea prima dată).

Suntem conștienți că Biserica este mult mai mult decât o instituție socială și din această cauză ea trebuie definită în termeni care evadează din domeniul sociologic.

Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu, care prin scopul lor stabilesc Împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Ele au menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia și prin părtășia frățească de a da creșterea spirituală necesară fiecărui membru în parte. (Marcu 16.15, Efeseni 4.11,12, 1Corinteni 14.4-5,12, Efeseni 5.19)

2. Natura Bisericii – Biserica vizibilă și invizibilă

2. 1. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Ortodoxă

Biserica nu este numai văzută; fără Cristos și fără Duhul Sfânt nu există Biserică. Sfinții și îngerii sunt într-o legătură cu ea încât Biserica văzută nu se poate închipui fără ei. Credința în Biserica văzută implică și credința în prezența reală a Cristosului întrupat și a Duhului Său cel Sfânt.

Nevăzutul în Biserică e numai o latură a întregului văzut. Dar văzutul în ea se prelungește în nevăzut, nevăzutul penetrează văzutul cu dumnezeirea lui. Văzutul e un chip sensibil al nevăzutului, e plin de nevăzut. Propriu zis văzutul capătă o semnificație nouă în lumina nevăzutului. El devine pentru ochii credinței vas al nevăzutului. Iar nevăzutul devine văzut într-un fel prin partea văzută a Bisericii.

Negarea caracterului văzut, obiectiv al Bisericii și lucrarea nevăzută dumnezeiască din ea, înseamnă negarea Bisericii însăși și plasează mântuirea în nesiguranța unei pure subiectivități.

Biserica are un aspect văzut și altul nevăzut. Fiind comunitate a credincioșilor și instituție pentru ei, în scopul bunei orânduiri a vieții lor, ierarhie păstrătoare și propovăduitoare a învățăturii lui Hristos și administratoare a Sfintelor Taine. Biserica este văzută. Nevăzut este Capul ei, Hristos, precum și harul sfințitor și mântuitor din ea, în Duhul Sfânt, ca și unirea duhovnicească a mădularelor ei, credincioșii, cu Capul, cu Domnul, unire tot așa de nevăzută cum e cea a sufletului cu trupul.

Biserica este marcată și de aspectul realizat și cel al devenirii. Cel din urmă se bazează pe cel dintâi, care este condiția sa obiectivă. Astfel Biserica apare în două ființe deosebite: Biserica cerească, nevăzută, singura adevărată și absolută și Biserica (sau mai degrabă Bisericile) pământească, nedesăvârșită și relativă, rătăcind în întunericul societății omenești căutând să se apropie, în măsura puterilor ei de desăvârșirea transcendenței.

Suntem datori să luăm în considerare că în cele referitoare la Biserică, termenii văzut și nevăzut au un înțeles mai deosebit. Dacă pentru necredincioși Biserica este o comunitate sau o instituție ca oricare alta, în schimb pentru credincioși, mai ales pentru cei mai ridicați din punct de vedere duhovnicesc, toate sunt văzute cu ochii credinței și în lumina acesteia, chiar dacă nu în toată adâncimea ei. Aceasta și pentru că, în actele văzute ale Bisericii, îndeosebi în cult, se păstrează statornicia și uneori forme văzute, bine stabilite încât credincioșii știu că în actele văzute, care uneori sunt simboluri ale unor acțiuni nevăzute, se transmite tuturor harul lui Dumnezeu, astfel încât credinciosul este ridicat în credință și în viața duhovnicească, văzând și dincolo de cea ce nu se poate vedea cu ochii trupești. De exemplu comunitatea euharistică este în mod necesar euharistică și vizibilă. Unde are loc Euharistia, acolo se află și Biserica.

Nevăzutul se reușește a se aduce în văzut, iar ca rezultat în gândirea ortodoxă „Biserica este o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.”

2. 2. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Catolică

În concepția catolică Biserica este atât vizibilă cât și invizibilă. Din punct de vedere social, instituțional, ierarhic, sacramental, adică sub aspectul său de mijloc de mântuire, Biserica este vizibilă. Aceeași Biserică însă ca și Trup al lui Cristos prezentă în mod vizibil are și componenta invizibilă sub aspectul comunității de credință, speranță și iubire, comunitate spirituală, Biserică plină de bogății cerești.

(…) societatea organizată ierarhic, pe de o parte, și Trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ și Biserica plină de bogății cerești nu trebuie considerate ca fiind două entități, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman și un element divin.

Ca și o demonstrație pentru o mai bună înțelegere a vizibilului și a invizibilului în biserică, catolicii au recurs la o analogie:

(…) ea a fost comparată cu misterul Cuvântului întrupat. Căci, precum natura asumată de Cuvântul dumnezeiesc Îi slujește acestuia ca instrument viu de mântuire, indisolubil unit cu El, într-un mod comparabil, organismul social al Bisericii e în serviciul Duhului lui Cristos care îi dă viață pentru creșterea Trupului.

Cristos a întemeiat pe acest pământ Biserica Sa sfântă, comunitate de credință, de speranță și de dragoste, ca și organism vizibil. Tot El o susține fără încetare și totodată ea este instrumentul întrebuințat de Dumnezeu prin care revarsă asupra tuturor harul și adevărul.

În teologia catolică se face o diferență considerabilă între Biserica văzută, de pe acest pământ care se află în călătoria spre patria cerească și Biserica suferitoare, a sufletelor care sunt în Purgator. Între Biserica văzută și între Biserica cerească (triumfătoare) sau a sufletelor care au ajuns deja în Paradis.

2. 3. Biserica vizibilă și invizibilă în concepția Baptistă

Distincția dintre Biserica vizibilă și cea invizibilă, pe care unii o neagă, nu este aceeași cu distincția dintre Biserica locală și cea universală.

Distincția dintre Biserica vizibilă și cea invizibilă apare încă de la Augustin; dar este enunțată clar pentru prima dată de Martin Luther, pentru ca mai apoi să fie preluată de Calvin în teologia sa. Luther s-a ocupat în special de tratarea aparentelor discrepanțe dintre calitățile Bisericii pe care le găsim înfățișate în Scriptură și trăsăturile empirice sau Biserica așa cum există ea în realitate pe pământ. Pentru Luther, Biserica adevărată constă doar din cei justificati; din cei ce se raportează la Dumnezeu în mod mântuitor.

În viziunea baptistă accentul este pus pe relația directă a individului cu Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos. Aceasta este singura care te face să fi creștin. Prezența unor persoane care au această relație face ca acel grup să fie Biserică. Cei care se raportează în mod mântuitor la Cristos alcătuiesc Biserica, fie că sunt adunați sau nu într-un grup vizibil. Calitatea de membru al unui grup vizibil nu este garanția justificării înaintea lui Dumnezeu; astfel că organizația vizibilă nu este totul.

Biserica este atât vizibilă cât și invizibilă. Biserica invizibilă este trupul format din adevărații credincioși uniți prin viața lor de credință în Cristos. Biserica vizibilă reprezintă comunitățile locale cuprinzând credincioșii biruitori (Apocalipsa 2.11, 17, 26) precum și pe acei pretinși creștini care sunt falși (2.2), „căzuți” (2.5), morți spiritual (3.1) și „căldicei” sau indiferenți (3.16; Matei 13.24; Fapte 12.5).

Distincția dintre Biserica vizibilă și cea invizibilă trebuie să fie păstrată dar cu rezerve. Pilda neghinei în mijlocul grâului (Matei 13.24-30, 36-43) și învățătura lui Isus cu privire la oi și capre (Matei 25.31-46) întăresc această distincție. Dar ea trebuie văzută ca o admitere a posibilității existenței ipocriziei și chiar a înșelăciunii, nu ca o diminuare a importanței membralității în Biserică. Ea este o reflectare a adevărului din 2 Timotei 2.19: «Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui». Până și unul din cei doisprezece ucenici ai lui Isus s-a dovedit a fi un trădător.

Biserica vizibilă sau parohia îi cuprinde pe toți cei care fac un legământ vizibil și se adună să asculte Cuvântul și să sărbătorească sacramentele. Credincioșii din această Biserică vizibilă constituie Biserica adevărată, Biserica invizibilă. Detectarea prezenței Bisericii adevărate se poate face pe baza anumitor semne vizibile dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt: predicarea corectă a Cuvântului și administrarea cuvenită a sacramentelor. Dacă primul are de-a face în special cu puritatea doctrinei, cel de-al doilea se referă la persoana împuternicită să administreze sacramentele precum și la cei care le primesc într-o „înțelegere corectă a eficacității lor”.

Scriptura consideră că de o mai mare imoprtanță este starea spirituală a individului și nu apare nici o sugestie că relația cu un anumit grup ar fi determinantă. Afirmația făcută de Domnul Isus în cadrul discuției cu femeia samariteancă arată că închinarea într-un loc anume este de mai mică importanță decât închinarea în duh și adevăr (Ioan 4.20-24).

În adevărata ei stare spiritulă de părtășie a tuturor credincioșilor adevărați, biserica este invizibilă. Nu putem vedea starea spirituală a inimii credincioșilor. Noi îi putem vedea pe cei ce frecventează concret biserica și putem vedea comportamentul exterior determinat de schimbarea spirituală interioară, dar nu putem vedea ce există în inima omului și nu putem vedea starea spirituală interioară – aceasta este vazută numai de Dumnezeu. (…) Numai Dumnezeu cunoaște cu certitudine și fără eroare cine sunt adevărații credincioși din bisericile noastre și din societatea în care trăim. Vorbind despre biserica invizibilă, autorul Epistolei către Evrei o reprezintă ca pe o „adunare (literal „biserică”) a celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri” (Evrei 12.23), și afirmă că cei ce sunt credincioși în zilele noastre se alătură acelei adunări în închinare.

„Biserica invizibilă este biserica așa cum o vede Dumnezeu” .

Adevărata Biserică; ca și Biserică a lui Cristos are și un aspect vizibil și ea este biserica așa cum o văd creștinii de pe pământ (adevărați credincioși). În acest sens, biserica vizibilă îi include pe toți cei care mărturisesc credința în Cristos și manifestă dovada credinței adevărate prin viața lor.

După modelul lui Pavel de a adresa epistolele sale bisericilor putem spune ca în zilele noastre biserica vizibilă este reprezentată de grupul de oameni care se adună laolaltă în fiecare săptămână la închinare și pentru a mărturisi credința în Cristos.

Biserica vizibilă existentă pretutindeni în lume va include și necredincioși pentru că noi nu avem cum cunoaște inimile oamenilor așa cum le cunoaște Dumnezeu (Matei 7.15-16; Fapte 20.29-30; 2 Timotei 2.17-18). Nu avem însă voie să-i îndepărtăm pe oameni de la părtășia cu biserica până când aceștia nu atrag asupra lor disciplina bisericii din cauza păcatului. Pe de altă parte, sigur că biserica nu trebuie să tolereze în mijlocul ei membrii care prin mărturia vieții dovedesc cu claritate că sunt în afara bisericii adevărate.

Acordând prioritate credinței sau invizibilului asupra vizibilului, nu trebuie totuși să minimalizăm importanța formei vizibile a Bisericii. Deși nu știm exact ce atrăgea după sine membralitatea în Biserica apostolică, ea era cu siguranță în vederea edificării, rugăciunii, a slujirii și chiar a disciplinei (Fapte 5). Din această pricină credinciosul trebuie să devină parte integrantă a unui grup de credincioși și să facă un angajament ferm față de acel grup. Creștinismul este o problemă colectivă și viața creștină poate fi pe deplin împlinită doar în relație cu ceilalți.

Având în vedere distincția dintre Biserica vizibilă sau empirică și părtășia invizibilă sau spirituală, trebuie să facem tot ce putem încât cele două să devină identice. După cum nici un credincios adevărat nu ar trebui să fie în afara părtășiei, la fel ar trebui să se facă eforturi în vederea asigurării purității părtășiei și pentru ca în cadrul ei să se găsească numai credincioși adevărați. În ciuda faptului că puritatea perfectă a adunării este un ideal care este intangibil în această viață (Matei 13.24-30), necredința fățișă și păcatul nu trebuie tolerate.

Biserica vizibilă este compusă din cei scriși în registrul unei Biserici locale; pe când Biserica invizibilă este compusă din cei scriși în Cartea vieții Mielului.

3. Funcțiile Bisericii

Este important să observăm locul diverselor funcții ale Bisericii. În vremurile biblice Biserica se aduna pentru închinare și pentru instruire; pentru ca mai apoi să iasă la evnghelizare. În cadrul închinării membrii Bisericii se concentrează asupra lui Dumnezeu; în cadrul instruirii și părtășiei asupra lor înșiși și asupra semenilor lor creștini, iar prin evanghelizare ei își îndreaptă atenția spre necreștini.

3. 1. Predicarea

3. 1. 1. Predicarea în reflecția Bisericii Ortodoxe

Biserica Ortodoxă își împlinește slujba prin intermediul cuvântului catehetic și omiletic. Mijloacele de bază întrebuințate sunt: evanghelizarea – adică propovăduirea învățăturii Domnului Isus prin Liturghie și cateheză; consolidarea în învățătura sănătoasă (1 Timotei 1.10), prin predicarea din cadrul întregului cult divin; încorporarea deplină sacramentală – euharistică a tuturor credincioșilor în „viața lui Hristos” sau extinderea vieții lui Hristos în umanitate. Misiunea aceasta însă pretinde ca și prioritate o metanoia; întoarcerea spre Isus ca Domn și Mântuitor personal.

Cristos este Învățătorul suprem, învățând Biserica Sa în continuare, luminând-o în înțelegerea cuvintelor Lui și a lucrării Lui mântuitoare în contextul fiecărui timp. El o face părtașă acestei slujiri, îndemnând mădularele ei prin Duhul Sfânt să se învețe unele pe altele.

Cea mai mare parte a tratatelor despre preoție ale sfinților Ioan Gură de Aur și Grigore de Nazianz se ocupă de datoria preotului de a învăța. Pentru aceasta se cere o asiduă pregătire, o mare osteneală, o continuă preocupare nu numai de studiu, ci și de curățirea sa de păcate. «Preotul trebuie să se curățească întâi, apoi să curețe; să se înțelepțească, apoi să înțelepțească; să se facă lumină, apoi să lumineze; să se apropie de Dumnezeu, apoi să apropie pe alții, să se sfințească, apoi să sfințească; să conducă cu mâinile, să sfătuiască cu priceperea».

Se vede de aici ce fel de învățătură trebuie să dea preotul și episcopul: „învățătura prin care să conducă pe oameni la Dumnezeu, la legătura curată și iubitoare cu El.”

Predica expune învățătura Bisericii, o explică și o consolidează în sufletele credincioșilor. Ea pregătește credinciosul, „îl învață cum să participe la cult, îi luminează conștiința prin explicarea adevărurilor de credință și îl apropie de Dumnezeu.”

În zilele noastre Biserica Ortodoxă, prin dispozițiile Sfântului Sinod, a reașezat la locul ei activitatea de catehizare, predica urmând citirii Evangheliei.

Predica prin metoda ei specifică de adresare directă a cuvântului pe înțelesul tuturor împlinește cultul; de aceea trebuie să fie ținută în fiecare duminică și în toate împrejurările când slujitorul bisericii se află cu prilejul unor evenimente și slujbe speciale în mijlocul credincioșilor (Botez, Nuntă, înmormântări și alte situații).

Slujitorul lui Dumnezeu are datoria de a vesti voia și cuvintele mântuitoare. El trebuie să fie o lumină pentru ceilalți, încât să le ofere sprijin în obținerea mântuirii (Isaia 49.6). Prin lucrarea de vestire se sălășluiește „Cuvântul lui Hristos să locuiscă cu bogăție” (Col. 3,16) în vederea aducerii mântuirii.

Predicarea este recunoscută nu doar ca o continuare a expunerii cuvântului Scripturii, ci este înțeleasă ca „vorbire actuală a lui Dumnezeu însuși” .

Propovăduirea bisericească „este predica Domnului … preotul predică inperson a Christi”. Hristos predică astăzi prin Biserică. Hristos este predicatorul, El învață prin preot. În lucrarea învățătorească a Bisericii însuși „Hristos învață Biserica Sa în continuare, luminând-o în înțelegerea cuvintelor Lui și a lucrării Lui mântuitoare în contextul fiecărui timp … Toată Biserica este învățată de El și învățătoare prin participarea la slujirea lui învățătorească.

Sacralitatea propovăduirii așează înaintea noastră trei motivații de baza: conținutul propovăduirii trebuie să fie sacru datorită cuvânt divin, (păstrat și vestit de către izvoarele Revelației dumnezeiești); locul și timpul propovăduirii sunt sfinte; biserica, atmosfera sfintelor slujbe și scopul sau finalitatea propovăduirii este sfânt căci trebuie să contribuie la „îmbunătățirea și înduhovnicirea ascultătorilor.”

Propovăduirea bisericească de azi este chemată să preia cu înțelepciune elementele (kerygmatic, doctrinar și exegetic) esențiale ale predicii apostolice și patristice. Acestea trebuie împreunate într-un tot unitar adecvat mentalității și exigențelor spirituale ale creștinului de azi. Predica nu este o reistorisire a evenimentelor din istoria mântuirii, ci este și ea trebuie să rămână o proclamare a Evangheliei harului într-un mod dinamic, viu și actual.

Această propovăduire kerygmatică are putere sacramentală. Ea nu va lăsa conștiințele oamenilor în letargia păcatului, ci le va trezi pentru părăsirea păcatului și lucrarea virtuților.

Astfel prin practica liturgică ortodoxia se crede păstrătoarea mesajului creștin. Credinciosul va găsi în Biserică cerul coborât pe pământ. Împărăția lui Dumnezeu este actualizată și Cristos poate fi întâlnit în comunitatea sacramentală cu Trupul și Sângele Său, în Evanghelia citită de preot și în rugăciunea Bisericii.

3. 1. 2. Predicarea în reflecția Bisericii Catolice

În gândirea catolică, episcopii, preoții și colaboratorii lor, au ca primă îndatorire vestirea Evangheliei lui Dumnezeu, după cum le-a fost poruncit. Ei sunt adevărații învățători ai credinței apostolice, îmbrăcați cu autoritatea lui Cristos. Prin slujire ca și «crainicii credinței» ei aduc la Cristos noi ucenici.

Cel care învață pe alții trebuie «să se facă tuturor toate» (1 Cor 9,22) spre a-i câștiga pe toți pentru Isus Cristos. (…) Mai ales să nu-și închipuie că-i este încredințat un singur fel de suflete și că deci poate să-i instruiască și să-i formeze cu una și aceeași metodă pe toți credincioșii la adevărata evlavie! Să știe bine că unii sunt în Isus Cristos ca niște prunci nou-născuți, alții ca niște adolescenți, alții, în sfârșit, ca niște oameni în toată firea. (…) Cei care sunt chemați la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învățătura misterelor credinței și a normelor de moravuri, să-și măsoare cuvintele după spiritul și înțelegerea ascultătorilor lor.

Cristos a înzestrat Păstorii cu carisma infailibilității în ce privește carisma credința și moravurile. Prin ei se păstrează Biserica în puritatea credinței transmise de apostoli. Ei sunt ajutați de Magisteriul viu al Bisericii întru păstrrea purității credinței apostolice. Magisteriul are datoria să vegheze încât poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează.

De infailibilitatea se bucură și Pontiful romn, capul Colegiului episcopilor, potrivit funcției sale. „În calitate de Păstor și învățător suprem al tuturor credincioșilor, care întărește în credință pe frații săi, proclamă printr-un act definitiv o învățătură privind credința sau moravurile (…).”

Asistența divină este dăruită și urmașilor apostolilor când învață în comuniune cu urmașul lui Petru și, într-un mod deosebit, Episcopul Romei, Păstorul întregii Biserici, atunci când, fără a ajunge la o definiție infailibilă și fără a se pronunța «în mod definitiv», ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învățătură care duce la o astfel de învățătură. Credincioșii trebuie să adere cu asentimentul religios al minții, care, chiar dacă se deosebește de ascultarea credinței, se află totuși în prelungirea ei.

Atât episcopul cât și preoții sfințesc Biserica prin rugăciune și muncă, prin slujirea Cuvântului și a sacramentelor, prin exemplul lor; pentru a ajunge împreună cu toată turma încredințată la viața veșnică.

Laicii au un statut special, dacă au calitățile cerute, pot fi admiși în mod stabil la slujirile de lector și de acolit acolo unde lipsesc lujitorii. Ei pot sluji Cuvântul, prezida rugaciunile liturgice, administra Botezul și distribui sfânta împărtășanie conform dispozițiilor dreptului.

În funcție de știința, competența și prestigiul de care se bucură laici au dreptul si uneori datoria de a împărtăși păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ține de binele Bisericii și chiar de a face cunoscută opinia lor celorlalți credincioși atâta timp cât există consens în învățătură și respectul care se datorează păstorilor.

Vestirea Evangheliei, a Cuvântului lui Dumnezeu este exprimată în Sfânta Scriptură prin cuvântul liturgie. În toate situațiile întâlnite este vorba despre slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor.

Scriptura ocupă un loc important în celebrarea liturgică. „Din ea se citesc lecturile și se explică în omilie, din ea se cântă psalmii; sub inspirația și din spiritul ei au izvorât rugăciunile și imnurile liturgice și din ea își primesc semnificația acțiunile și semnele liturgice”.

Cristos se manifestă în Cuvântul, căci El este acela care vorbește când se citește Scriptura în Biserică. Iar Duhul Sfânt energizează Cuvântul dâdnu-i viață și amintind evenimentele mântuirii spre a fi primit și trăit. Duhul Sfânt oferă înțelegerea spirituală a Cuvântului lectorilor și ascultătorilor în funcție de deschiderea inimilor lor. Prin celebrare, credincioșii și slujitorii sacri sunt puși în relație vie cu Cristos. Viața lor trebuie să fie pătrunsă de cele auzite, contemplate și săvârșite în cursul celebrării.

Prin Cuvântul mântuitor (…) este hrănită credința în inimile celor credincioși și prin credință ia naștere și crește comunitatea credincioșilor. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învățătură: ea cheamă răspunsul de credință, ca asentiment și angajare, în vederea legământului dintre Dumnezeu și Poporul Său.

Pentru Biserica Catolică preotul hirotonit e legătura sacramentală ce unește acțiunea liturgică de ceea ce au spus și au făcut apostolii și, prin ei, de ceea ce a spus și a făcut Cristos, izvorul și temeiul sacramentelor. Vestirea Cuvântului este indispensabilă slujirii sacramentelor pentru că vorbim de sacramentele credinței, iar credința se naște și se hrănește prin Cuvânt.

Liturgia Cuvântului este partea integrantă a celebrării sacramentelor. Pentru a hrăni credința credincioșilor, trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvnântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecționar sau evangheliar), venerarea sa (procesiune, tămâie, lumină), locul vestirii (amvon/pupitru), citirea lui astfel încât să poată fi auzit și înțeles, omilia preotului care continuă proclamarea Cuvântului, răspunsurile adunării (aclamații, psalmi de meditație, litanii, mărturisire de credință).

Cuvântul și acțiunea liturgică sunt inseparabile prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. Duhul Sfânt dăruiește înțelegerea Cuvântului prin trezirea credinței, prin sacramente; El înfăptuiește «minunile» lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: actualizează și comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Său.

Păstorii sufletești sunt datori să se îngrijească de formarea liturgică a credincioșilor; precum și de participarea activă a acestora din punct de vedere intern și extern în funcție de vărsta lor, condiția, viața și cultura lor religioasă. Așa își îndeplinesc îndatorirea de împărțitori fideli ai tainelor lui Dumnezeu. Vor avea grijă totodată să-și conducă turma nu numai prin cuvânt, ci și prin exemplu.

Cuvântul și ritul sunt strâns unite în liturgie. Celebrarea sacră are parte de lectură abundentă, variată și bine adaptată a Scripturii. Predicarea e îndeplinită cu fidelitate și exactitate. Izvorul predicii ar trebui să fie Scriptura și liturgia, ca vestire a faptelor minunate ale lui Dumnezeu în istoria mântuirii, din misterul lui Isus Cristos. Se va urmări înfăptuirea în toate modurile a unei cateheze liturgice, în cadrul cărora își vor avea locul bine stabilit îndemnurile cu forme fixe sau cuvintele echivalente rostite de preot sau de celebrantul competent.

În lipsa preotului, celebrarea va fi condusă de un diacon sau de altă persoană delegată de către Episcop.

Omilia este recomandată ca parte integrantă a liturghiei în întreg anul liturgic. Prin intermediul textului sacru sunt prezentate atât misterele credinței cât și normele vieții creștine. Liturgiile care se celebrează împreună cu poporul în duminici și în sărbătorile de poruncă nu vor fi lipsite de omilie decât în situații de excepție.

Episcopii trebuie să predice pe teme diverse dar potrivit cu învățătura Bisericii. Posibilele teme sunt: „prețuirea persoanei, libertatea ei și însăși viața trupului; familia, unitatea și stabilitatea ei, procrearea și educarea copiilor; societatea civilă cu legile și profesiile ei, munca și timpul liber, artele și invențiile tehnice; sărăcia și belșugul”. Trebuie atinse însă și alte probleme mai grave privid „posedarea, sporirea și dreapta distribuire a bunurilor materiale, pacea și războiul, conviețuirea frățească a tuturor popoarelor.” Tema specială de care trebuie să țină cont teologii și predicatorii cuvântului divin este considerarea demnității deosebite Născătoarei de Dumnezeu.

Episcopii trebuie așadar să expună învățătura creștină într-un mod adecvat necesităților timpului, adică răspunzând dificultăților și problemelor care îi apasă și îi neliniștesc cel mai mult pe oameni; în acelși timp, ei trebuie să vegheze asupra acestei învățături, ducându-i și pe credincioși să o apere și să o propage.

Cuvântul trebuie vestit pretutindeni unde Dumnezeu deschide oportunități. Vestirea trebuie făcută cu îndrăzneală și stăruința în vederea mântuirii celor pierduți.

3. 1. 3. Predicarea în reflecția Bisericii Baptiste

Epistolele Noului Testament demonstrează felul de învățătură care trebuia întâlnit în biserici incluzând toate aspectele învățăturii doctrinare însoțită de aplicații.

În adunarea primară predicarea și învățătura erau flexibile. Orice credincios de parte bărbătească putea să vorbească, dacă o făcea în mod ordonat și dacă mesajul trecea testul adevărului (1 Corinteni 14.26-33). Femeile nu vorbeau în public și în grupuri mixte însă cele mai în vârstă erau îndemnate să slujească femeilor mai tinere (1 Corinteni 14.34; 1 Timotei 2.12; Tit 2.3-5).

În lucrare Bisericii predicarea ocupă locul cel mai important. Cuvântul rostit nu va putea fi înlocuit niciodată ca principalul mijloc de răspândire a Evangheliei lui Cristos. Însă predicarea trebuie făcută în stilul învățării și nu al cuvântărilor fără sfârșit. Amvonul este catedra Bisericii.

Învățătura transmisă prin predicare capătă un accent deosebit. Pavel subliniază importanța unei învățături sănătoase (Tit și Timotei); învățătură care ajută la formarea crezului. Pavel se apropie de formularea unui crez (Tit 2.11-14; 3.4-7), constituind un bun rezumat al teologiei Noului Testament.

Ținând cont că Însuși Mântuitorul a acordat predicării creștine o poziție centrală în măreața operă de salvare a oamenilor (Romani 10.14-17), înseamnă că ea merită și necestită a fi considerată. Exemplul personal al Mântuitorului este elocvent prin predicarea în sinagogi și templu, pe munte, în sate și în Ierusalim, între ucenici Săi și în mijlocul mulțimii, pe malul mării și în piețe. Isus dovedește clar că predicarea este prima Lui prioritate: „El le-a răspuns: «Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile și satele vecine, ca să propovăduiesc și acolo; căci pentru aceasta am ieșit».” El este modelul desăvârșit de predicare, mai marele predicator al veacurilor. Temelia predicării a fost pusă de El și toți predicatorii folosesc ideile Lui și lucrează cu adevărul Lui. Chiar El fiind adevărul. Ioan 14.6. Isus nu a fost întrecut în mesaj, Evanghelie și putere, înțelepciune, sfaturi, exemplu. «Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta», a fost declarația dușmanilor Săi în secolul întâi, (Ioan 7.46). Ceea ce a fost Isus, ceea ce a vorbit Isus, și ceea ce a făcut Isus a devenit Evnghelie, predică.

Predicarea este „arta mutării omului de la un mivel mai jos la un nivel mai înalt de trăire.” Prin ea se realizează comunicarea adevărului către oameni prin om sau transmiterea adevărului lui Dumnezeu prin personalitatea umană către oameni în vederea satisfacerii nevoilor umanității. „Adevărata predicare este o acțiune divină complexă care are de-a face cu mesajul lui Dumnezeu, cu mesagerul, cu nevoile sufletești ale oamenilor și cu satisfacerea acestora”.

Predicarea poate fi concepută și în sensul „întrupării”, datorită faptului că atunci când spiritul unui om credincios este aprins de suflul ceresc, el poate transmite prin predicare insuflarea cerească înspre ascultătorii săi.

Prin predicare Dumnezeu revelează, învață, sfătuiește, mustră, mângâie, îndrumă, iartă, întărește, zidește, avertizează pe om sau chiar îl judecă. Duhul Sfânt formează caractere pentru cer, desăvârșește Biserica și scapă oamenii de la iad.

Predica este o forță care schimbă înfățișarea istoriei și pe oameni, căci ea e miracolul vorbirii, comunicării, relației, Duhul Sfânt întrupat în cuvinte și vorbire. (…) Predica nu este pur și simplu o emisiune de idei. Ea nu este artă a vorbirii. Predica este o copie de pe Biblie explicată și aplicată ascultătorilor, în lumina intervenției lui Dumnezeu în istoria omenirii. Noi nu predicăm pur și simplu ce a spus Dumnezeu, ci ceea ce a făcut sau face. Noi predicăm și ce a spus despre Ahab și ce a făcut cu Ahab, regele idolatru. Noi predicăm nu numai ce a spus Iona Ninivei, ci și cum S-a îndurat Dumnezeu de ei, văzându-le pocăința. Noi nu predicăm numai că Dumnezeu a avertizat prin Noe generația lui pentru păcatul lor, ci și măsura luată de Dumnezeu pentru nimicirea întregii rase umane la potop. Deci predica este Dumnezeu lucrând cu oameni, în oameni și pentru oameni. Predica este actualizarea intervenției lui Dumnezeu în fiecare generație. Prin predică de zidire, Duhul Sfânt formează Biserica pentru cer și cum să trăiască pe pământ ca oamenii să-L poată vedea și ajunge ca Dumnezeu.

Diferența dintre predicarea creștină și alte feluri de vorbire constă în scopul acesteia. Predicarea este cel mai nobil fel de folosire a puterii de vorbire pentru transmiterea Evangheliei. Marea responsabilitate a predicatorului este de a folosi puterea lui de vorbire potrivit cu mărețele scopuri ale lui Dumnezeu.

Predicarea este arena reală în care Hristos însuși confruntă pe om în judecată și împăcare. (…) Predicatorii sunt conlucrători cu Dumnezeu în actul continuu al răscumpărării. Asemenea concepție despre predicare îl va face pe predicator să fie nemulțumit până va face o lucrare tot mai bună (Matei 12.36-37).

Importanța predicării reiese din natura omului, natura Evangheliei și din faptul că predicarea este instrumentul răscumpărării, este transmiterea adevărului și constituie temelia comună și motivația reciprocă pentru activitatea de predicare.

Pe când în unele așa-zise biserici se afirmă: „Nu există serviciu divin fără preot”, practica baptistă incontestabilă este: „Nu există serviciu divin fără predică”. Aceasta, potrivit cu practica Domnului Isus despre care Brodus spune: „În misiunea lui Isus predicarea a fost centrală”. Fără îndoială că aceasta nu înseamnă că întreaga activitate a bisericii ar trebui să se limiteze la predicare. Însă toate celelalte: (rugăciune, cântare, părtășie, ajutorare etc.) trebuie să sprijine predicarea care să fie vrednică de locul ei central.

Înainte ca oamenii să devină creștini, predicarea și învățarea Cuvântului lui Dumnezeu le furnizează acestora harul Divin prin faptul că el este instrumentul folosit de Dumnezeu ca să le dea viața spirituală și să-i aducă la mântuire. Pavel spune că Evanghelia este «puterea lui Dumnezeu pentru mântuire» (Romani 1.16), iar predicarea lui Cristos este «puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu» (1 Corinteni 1.24). Dumnezeu ne naște din nou sau «ne naște prin Cuvântul adevărului» (Iacov 1.18), și în acest sens, Petru spune: „Fiindcă ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1.23). Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, poate «să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Cristos Isus» (2 Timotei 3.15).

Începând cu secolul al XX-lea în predicare se observă influența orientărilor sociale care au de a face cu liberalismul și tălmăcirea Scripturilor precum și influența umanist-materialistă asupra creștinismului în multe părți ale lumii. Predicatorii creștini ai mileniului nostru au responsabilitatea de a readuce predicarea pe făgașul ei nou-testamentar, trasat de Domnul Isus și apostoli, în vederea atingerii țintelor prezentate de Sfânta Scriptură (Matei 28.19-20; 1 Corinteni 1.23-24).

3. 2. Închinarea

3. 2. 1. Închinarea în cugetarea Bisericii Ortodoxe

Închinarea în cadrul Bisericii Ortodoxe are mai multe componente fiecare având specifiul ei: sfinți, moaște, icoane, sfânta cruce, Maica Domnului, Dumnezeu.

Desigur, nu trebuie să confundăm cinstirea pe care le-o dăm sfinților cu cinstirea pe care i-o dăm lui Dumnezeu. Cinstirea ce I se cuvine lui Dumnezeu se numește adorare, pe când cea adresată sfinților se numește venerare, iar cea dată Sfintei Maria, Maica Domnului, se numește supravenerare sau preacinstire. Adorarea este o cinstire absolută care I se cuvine numai lui Dumnezeu, izvorul întregii existențe, Căruia noi ne dăruim cu întreaga noastră ființă ca Acelui Care este Creatorul, Proniatorul și Binefăcătorul nostru. Prin adorare, noi dăm expresie îndeosebi dependenței și supunerii totale față de Dumnezeu, în timp ce prin venerare, care e o cinstire relativă, noi îi cinstim pe sfinți pentru vrednicia lor deosebită.

Practica însă arată că în cultul popular atât cinsitrea lui Dumnezeu cât și a Sfinților se exprimă în general prin aceleași forme externe, totuși, din punct de vedere dogmatic este o deosebire esențială între închinarea adusă lui Dumnezeu și cea oferită Îngerilor, Sfinților, moaștelor și icoanelor.

Cinstirea dată sfinților de fapt trece tot la cinstirea lui Dumnezeu, prin viața trăită în slujba Sa. Sfinții sunt cinstiți pentru că sunt: „chipul și asemănarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim și Te mărim, ca pe chipul cel dintâi… ».”

Cultul Sfinților se referă deci, direct sau indirect, la Dumnezeu Însuși, Care «e minunat întru Sfinții Săi». În fond, prin Sfinți noi cinstim și slăvim tot pe Dumnezeu Însuși. «Cel care cinstește pe mucenic cinstește pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos se închină Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosternă în fața Maicii lui Dumnezeu este evident că duce cinstea Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât Unul singur, Cel cunoscut și adorat în Treime». Dumnezeu rămâne, deci obiectul și țelul adevărat și ultim al cultului nostru, orice formă ar îmbrăca acesta, în aparență. Cu alte cuvinte, întreg cultul creștin pornește de la Dumnezeu și sfârșește la Dumnezeu.

Lui Hristos, ca lui Dumnezeu I se cuvine o singură închinare; pentru că închinarea se adresează Persoanei. Persoana este una: Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Închinarea e parte a dialogului dintre cele două persoane. Lui I s-a închinat ca lui Dumnezeu și apostolul Toma: «Domnul meu și Dumnezeul meu».

Dacă I-am da lui Hristos două feluri de închinări, L-am împărți în două persoane. (…) Leonțiu de Bizanț aduce și un alt temei pentru o singură închinare dată lui Hristos ca lui Dumnezeu. Hristos ce unul este închinat întreg ca Dumnezeu, prin faptul că, Ipostasul cel unul din El fiind dumnezeiesc, în El este ipostaziată și deci îndumenzeită și natura omenească. Dacă s-ar acorda închinare ca lui Dumnezeu numai unei jumătăți a lui Hristos, s-ar tăia Ipostasul cel unul, care e întreg și Dumnezeu nu numai întreg om, în două, sau s-ar nega toată prelungirea Lui în natura umană îndumnezeită. (…) Hristos ne e un ipostas dublu, ci același ipostas care are o calitate dublă: de Dumnezeu și de om.

De asemeni cinstea dată icoanelor este îndreptată înspre Dumnezeu. Ele nu nunt cinstite pentru ele însele ci din pricina sfinților care sunt zugrăviți pe ele. La rândul lor sfinții sunt cinstiți nu datorită lor înșiși ci datorită lui Dumnezeu care i-a încoronat.

Icoanelor trebuie să li se dea aceeași cinstire ca și Sfintei Cruci, Sfintei Evanghelii și celorlalte lucruri sfințite și că această cinstire se poate exprima prin anumite semne văzute, ca tămâierea și aprinderea de lumânări; cinstirea icoanelor nu e idolatrie, și sensul cinstirii icoanelor sfinților este Dumnezeu care rămâne totdeauna obiectul adevărat și ultim al cultului nostru, orice formă ar îmbrăca el. Cinstirea icoanelor înseamnă mărturisirea lui Dumnezeu. Cel care cinstește pe mucenic, cinstește pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos, se închină Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosternă în fața Maicii Domnului este evident că aduce cinstea Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât unul singur, Cel cunoscut și adorat în Treime.

Acesta este temeiul închinării și sărutării icoanelor. „Când vei vedea pe creștin închinându-se Crucii, cunoaște că aduce închinăciune lui Hristos cel răstignit și nu lemnului.”

Potrivit cu definiția icoanelor din manualul de sectologie, P. Deleanu afirmă că „icoanele sunt reprezentări prin zugrăvirea chipului lui Dumnezeu, Isus Hristos, Duhul Sfânt, a îngerilor sau a sfinților. Ele nu sunt Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt, etc., ci ele numai îl reprezintă”.

Părerea teologului ortodox Bulgacov este contrară, susținând că icoanele nu sunt simple zugrăviri care amintesc despre ființele reprezente ci chiar apariția lor în putere. „Icoana este un loc unde Hristos este prezent în Har. Este locul apariției lui Hristos, a Fecioarei și tuturor sfinților”.

Aceeași părere este susținută și de profesorul Bria când scrie: „Icoana nu este un ornament, un tablou sau o reprezentare figurativă, ci comunicarea vizuală a realității divine, manifestată în timp și spațiu”. În aceeași idee, teologul ortodox, Vladimir Lossky afirmă că o icoană sau o cruce, nu este numai un chip pentru a îndrepta imaginația noastră în timpul rugăciunii; ea este un centru material în care stă o energie dumnezeiască, putere care se unește cu arta omenească.

Închinarea ortodoxă oferă o poziție privilegiată ritualului închinării.

Secvența gestuală a închinăciunii este executată de credincioși-participanți la ritualul liturgic, în pronaos sau în naos, în timpul cântării imnului Trisaghion (din liturghia catehumenilor: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”, repetate de trei ori) sau în oricare alt moment al scenariului liturgic, ca gest de venerare a icoanelor (în special a celor de pe iconostas). Semnificantul acestui gest poate fi descris în felul următor: (corpul se închină) + (capul închlinat) + (brațul drept e întins către sol). Semnificația atribuită de părinții Bisericii este venerarea și umilința manifestate față de Dumnezeu sau de sfintele persoane reprezentate în icoane. Actualizarea acestei secvențe gestuale este generată de o interacțiune posturală de tip vis-a-vis cu o prezență simbolică de natură sacră – Hristos, Sfânta Treime (în cazul Trisaghionului) sau cu personajele sfinte înfățișate în icoane. În ceea ce privește disponibilitatea sintactică a închinăciunii, ea se combină întotdeauna cu semnul crucii, definindu-se prin raportare la poziția dreaptă a corpului (considerată drept starea inițială, de rapaos, de dinaintea actualizării gestului) și uneori cu poziția îngenuncheată a trupului credinciosului-participant la liturghia euharistică.

Frecvența executării secvenței gestuale este mai redusă. Credincioșii care participă la ritualul liturgic actualizează acest gest în momente menționate sau uneori ca reacție gestuală la binecuvântarea preotului oficiant cu anumite obiecte de cult (Evanghelia, crucea, patena și potirul), aproape totdeauna în serii de câte trei.

Ritmul de executare a închinăciuniilor este deosebit de variat de la foarte repede și precipitat (în cele mai multe cazuri femeile mai în vârstă, care de altfel repetă de mai mult de trei închinăciuni) și până la obișnuit pentru celelalte categorii de varstă.

Rugăciunea reprezintă o altă formă de închinare. Rugăciunea liturgică e cel mai sublim imn de laudă adus lui Dumnezeu. Rugăciunile liturgice se îndreaptă către persoanele Sfintei Treimi; către Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, către toți sfinții Bisericii și către Sfinții îngeri, ca mijlocitori ai rugilor credincioșilor înspre Dumnezeu, datorită învrednicirii și a cinstei pe care o au în fața divinității.

Rugăciunea înaintea Mântuitorului de fapt se adresează și lui Dumnezeu-Tatăl. Cele mai multe rugăciuni și imnuri în cultul ortodox i se adresează lui Cristos, ceea ce a dat cultului ortodox denumirea de cult hristocentric.

3 .2. 2. Închinarea în cugetarea Bisericii Catolice

În catolicism adorația este o manifestare de bază a virtuților religiei. A adora pe Dumnezeu înseamnă a-L recunoaște ca și adevărat Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul, Domnul și Stăpânul Universului.

A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște, în respect și supunere absolută, «nimicnicia creaturii» care nu există decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l lăuda, a-l preamări și a se smeri pe sine (…). Adorarea Dumnezeului unic îl eliberează pe om de închiderea în sine, de sclavia păcatului și de idolatria lumii.

În același timp Cristos onorează cu prezența rugăciunile și laudele credincioșilor pentru că El a făgăduit prezența Sa acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui. Muzica și cântul sunt în comuniune cu acțiunea liturgică. Criteriile bunei lor folosiri sunt: participarea unanimă a bisericii, frumusețea expresivă a rugăciunii și caracterul sacru al celebrării.

Noi participăm în liturgia pământească prin pregustare, la liturgia cerească ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului pentu a ne îndrepta ca niște călători împreună cu întreaga oștire cerească, pentru a-I cânta slavă. Avem nădejdea că amintindu-i pe sfinți, vom avea parte împreună cu ei în slavă.

Iubirea ne îndeamnă să-i dăruim lui Dumnezeu ceea ce-i datorăm, după dreptate, ca făpturi. La această atitudine suntem dispuși de virtutea religiei.

Poporul lui Dumnezeu a dezvoltat un cult mai ales față de Maria începând cu Conciliul din Efes. De atunci există un accent deosebit față de cultul icoanelor lui Cristos, ale Sfintei Fecioare și ale sfinților.

Evlavia Bisericii față de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creștin. «Sfânta Fecioară», «este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri, Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de Născătoare de Dumnezeu, sub a cărei ocrotire credincioșii aleargă rugându-se în toate primejdiile și nevoile (…). Acest cult (…), deși este cu totul aparte, diferă în mod esențial de cultul de adorație care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca și Tatălui și Duhului Sfânt și îl favorizează în cel mai înalt grad»; el își găsește expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu și în rugăciunea mariană, cum ar fi Sfântul Rozariu, «rezumat al întregii Evanghelii».

Sfintele imagini prezentate în bisericile și în casele noastre au menirea de a trezi și de a hrăni credința noastră în misterul lui Cristos. Prin icoana lui Cristos Îl adorăm pe El; iar prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerilor și sfinților venerăm persoanele pe care le reprezintă acestea.

Practica expunerii în biserici a imaginilor sacre spre a fi venerate de credincioși se va menține cu specificarea ca acestea să fie în număr moderat și într-o ordine corectă pentru a nu trezi uimirea în poporul creștin și pentru a nu favoriza o devoțiune incorectă.

Cultul creștin al icoanelor e încurajat prin argumente de ordin intelectual:

Cultul creștin al imaginilor nu este contrar poruncii întâi, care proscrie idolii. Într-adevăr, «cinstea adusă unei icoane e adresată de fapt celui reprzentat» și «oricine cinstește o icoană cinstește persoana pictată acolo». Cinstirea adusă imaginilor sfinte este o «venerație plină de respect», nu o adorație care nu i se cuvine decât lui Dumnezeu: cultul nu se adresează imaginilor ca realități în sine, ci le privește sub aspectul lor propriu de imagini care ne îndreaptă spre Dumnezeu cel întrupat. Mișcarea care se adresează imaginii nu se oprește la ea, ci tinde la realitatea pe care ea o reprezintă.

Prin închinarea la icoane un alt punct forte ce se realizează este unitatea credincioșilor în liturgia cerească.

Comemorându-i pe sfinți, în primul rând pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu, apoi pe apostoli, pe martiri și pe ceilalți sfinți, în zile anumite ale anului liturgic, Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească; ea îl preamărește pe Cristos pentru că și-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate; exemplul lor o însuflețește pe drumul către Tatăl.

Provocarea majoră percepută de catolicism în legatură cu icoanele a fost legată de lupta iconoclstă dată pe tărâmul acceptării sau respingerii icoanelor ca obiecte ale închinării.

Iconoclasmul a cunoscut două faze de luptă violentă, separate de o scurtă perioadă de cinstire și restaurare catolică: prima opresiune inconoclastă (725-780) se dezlănțuie sub împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-740) care, în 725, întreprinse distrugerea icoanelor, urmat de Constantin al V-lea Copronimul (740-775), ce impuse iconoclasmul în conciliul de la Hieria (753), când Sf. German și Sf. Ioan Damaschinul au fost cei mai străluciți apărători ai credinței și ai cultului icoanelor. Perioada restaurării catolice (780-813) a fost deschisă de împărăteasa Irina și patriarhul Tarasie. Conciliul al VII-lea Ecumenic, al II-lea de la Niceea, în 787, a definit legitimitatea cultului icoanelor. Reintroducerea ofensivei iconoclaste a fost inaugurată de împăratul Leon Armeanul (813-820). Conflictul s-a prelungit încă 30 de ani. Sf. Nicefor și Sf. Teodor Studitul au apărat cultul icoanelor și întreaga ortodoxie tradiționlă, care a triumfat definitiv în 842 la Conciliul din Constantinopol, prezidat de patriarhul Metodie și Împărăteasa Teodora și a fost aprobat de Papa Romei.

O altă temelie de bază în cadrul închinării o reprezintă rugăciunea. „Rugăciunea este înălțarea sufletului către Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri portivite.”

Credincioșii se unesc împreună cu Cristos celebrând Liturgia orelor prin rugăciunea psalmilor, prin meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu, prin cântări și binecuvântări, pentru a fi asociați rugăciunii lui necontenite și universale care îl slăvește pe Tatăl și imploră darul Sfântului Duh peste lumea întreagă.

Rugăciunea se adresează Tatălui; de asemenea se îndereaptă și către Isus, mai ales prin invocarea numelui Său: «Doamne Isuse Cristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii»”. Tot în rugăciune Duhul Sfânt trebuie incovat ca Maestrul al rugilori interioare.

Cât despre rugăciunea comună, ea va fi introdusă după Evanghelie și omilie.

În virtutea cooperării deosebite la acțiunea Duhului Sfânt, Bisericii îi place să se roage în comuniune cu Fecioara Maria, pentru a preamări împreună cu Ea lucrurile mari pe care i le-a făcut Dumnezeu și pentru a-i încredința rugi fierbinți și laude. „Rugăciunea Fecioarei Maria, atât în Fiat, cât și în Magnificat se caracterizează prin oferirea generoasă a întregii sale ființe întru credință.”

Invitația pentru credincioși este aceea de a se ruga regulat prin rugăciuni zilnice, Liturgia Orelor, Liturgia duminicală și la sărbătorile din cursul anului liturgic. Sunt încurajați să se roage prin rugăciunea vocală, meditație și rugăciunea mentală. Aceste forme având în comun reculegerea inimii.

3. 2. 3. Închinarea în cugetarea Bisericii Baptiste

Închinarea reprezintă o practică întâlnită regulat în Biserica primară. Este recomandată și poruncită de către apostolul Pavel. Corintenii sunt îndemnați să pună bani de-o parte în prima zi a fiecărei săptămâni ca să-i ofere bisericii în cadrul serviciului de închinre (1 Corinteni 16.2). Autorul Epistolei către Evrei îndeamnă cititorii la aprecierea închinării prin frecventarea bisericii (Evrei 10.25). Chiar dacă închinarea accentuează Divinitatea, ea are și menirea de a fi în beneficiul închinătorului. Pavel critică rugăciunile, cântările și mulțumirile ce nu zidesc pentru că nu sunt interpretate pentru cei ce nu înțeleg (1 Corinteni 14.15-17).

De asemenea în Vechiul Testament închinrea, lauda și glorificarea lui Dumnezeu au fost practici obișnuite după modelul Psalmilor. În Apocalipsa și în alte pasaje ale Scripturii, poporul Domnului este prezentat ca unul care recunoaște și proclamă măreția lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu are menirea să Îl laude și să Îl glorifice. Domeniul închinării este focalizat pe cine și ce este Dumnezeu, și nu asupra bisericii înseși. Ținta Bisericii este să exprime corect cine și ce este Dumnezeu, și nu satisfacerea propriilor sentimente.

Pentru înlăturarea neajunsului religiei Vechiului Testament, Dumnezeu înlocuiește închinăciunea formală, externă cu închinăciunea interioară, în duh și în adevăr: „Dumnezeu este duh și cine se închină Lui, trebuie să se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4.24).

Cel mai important cuvânt utilizat pentru închinare este grecescul proskyneo; el este legat de ideea sărutului (cum ar fi sărutul pământului în cistea zeilor pământului); ajungând ca aceasta să fie proșternerea cuiva într-o atitudine de reverență.

Cuvântul englezesc „închinare”, (formula prescurtată a cuvântului „vrednic”), are sensul de a atribui valoare obiectului închinării. Poate că folosirea acestui termen a fost evitată pentru descrierea închinării în Biserica primară din cauza asocierii lui cu ritualurile păgâne și a ideii că închinarea de tip proskyneo era făcută în prezența vizibilă a obiectului închinării.

Termenul „latreuo” este extrem de semnificativ, transmite ideea că închinarea este un serviciu preoțesc. Viața întreagă a credinciosului ar trebui să fie caracterizată de o închinare prin servire (Romani 12.1). Această închinare este reflectată cel mai bine prin rugăciune (Fapte 13.2; Romani 1.10). Unul dintre motivele pentru care este folosit acest termen în cadrul închinării este tocmai faptul că Cristos nu este vizibil astăzi; astfel că înhinarea noastră trebuie manifestată prin servire.

„Închinarea bisericii constă din serviciul pentru Domnul în mod individual, în comun, în public și în viața particulară care ia naștere din respect pentru Domnul și din supunere față de El, care este absolut vrednic de aceasta.”

Scopul Bisericii în relația cu Dumnezeu este închinarea. Pavel îndrumă adunarea din Colose „să se sfătuiască unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire” (Coloseni 3.16). Dumnezeu ne-a destinat în Cristos „să slujim cu laudă slavei Sale” (Efeseni 1.12). În biserică închinarea îndeplinește scopul major al bisericii cu referire la Domnul ei. Din această cauză Pavel îndeamnă la răscumpărarea vremii, la a fi plini de Duhul și apoi la a vorbi cu psalmi cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând și aducând din toată inima laudă Domnului (Efeseni 5.16-19).

Conținutul închinării în comun este legat de predicare, rugăciune, cântare, dărnicie și comuniune.

Închinarea este glorificarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu cu vocile și inimile noastre când ne adunăm pentru a ne bucura de prezența Sa. Din această definiție învățăm că închinarea este un act de glorificare a lui Dumnezeu, cu toate acestea, de la noi se așteptă să-L glorificăm pe Dumnezeu prin toate aspectele vieții noastre, așa că definiția aceasta face specificarea că închinarea reprezintă un lucru pe care-l facem în mod special când ne adunăm în prezența lui Dumnezeu, când devenim conștienți că Îl adorăm în inima noastră și când Îl lăudăm cu vocile și vorbim despre El astfel încât cei din jurul nostru să ne poată auzi.

„Scopul principal pentru care Dumnezeu ne-a chemat în adunarea bisericii este ca sub formă de adunare corporativă să-I aducem închinarea noastră.” Închinare, ce reprezină scopul nostru ultim de a trăi, acela de a-L glorifica pe Dumnezeu și de a ne bucura de El pentru veșnicie.

Pentru că Dumnezeu este vrednic de închinare și așteaptă să I ne închinăm, absolut toate serviciile noastre de închinare ar trebui desfășurate astfel încât să atragă atenția nu asupra noastră sau să ne aducă nouă cinste, ci să atragă atenția asupra gloriei și măreției lui Dumnezeu și să-i facă pe oameni să se gândească la El. Toate serviciile din biserică ar trebui să ocazioneze închinare: predicarea, rugăciunea publică, conducerea programului de închinare, programul muzical, celebrarea Cinei Domnului și chiar anunțarea colectei. Petru spune că darurile spirituale ar trebui folosite în așa fel încât „În toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Cristos. (1 Petru 4.11).

Închinarea reprezintă o activitate cu semnificatie eternă și de o valoare inestimabilă prin împlinirea scopului creației noastre. Principiul lui Pavel din Efeseni atenționează: „Luați seama deci să umblați cu băgare de seamă, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți. Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele” (Efeseni 5.15-16).

Închinarea este o activitate spirituală și ea trebuie să aibă putere de la Duhul Sfânt care lucreză în noi. Aceasta înseamnă că va trebui să ne rugăm pentru ca Duhul Sfânt să ne ajute să ne închinăm corect. Faptul că închinarea este dusă și în domeniul nevăzutului, în domeniul spiritual, iese în evidență din cuvintele lui Isus: «(…), și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr». (Ioan 4.23-24). Închinarea „în duh și în adevăr” este cel mai bine înțeleasă ca însemnând nu „în Duhul Sfânt”, ci „în domeniul spiritual, în domeniul activității spirituale”. Aceasta înseamnă că adevărata închinare implică nu numai trupurile noastre, ci și duhul nostru, aspectul imaterial al existenței noastre care acționează în mod principal în domeniul nevăzut. Maria a știut că se închină în felul acesta, pentru că a exclamat: „Sufletul meu mărește pe Domnul și mi se bucură duhul, în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1.46-47).

Închinarea interioară și exterioară nu are o legătură foarte strânsă cu plăcerea acolo unde există plăcere deșartă nu este implicit bună-cuviință și închinare. Închinarea trebuie înfăptuită așa încât să aibă valoare în ochii lui Dumnezeu.

3. 3. Evanghelizarea

3. 3. 1. Evanghelizarea în percepția Bisericii Ortodoxe

Cristos a motivat apostolii să ducă învățătura de la obârșie sau cuvântul Lui și cuvântul despre El, tuturor neamurilor. El a îndemnat apoi pe misionariii din orice timp să-L facă de cunoscut ca mântuitor în toată lumea.

Apostoli erau chemați să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la toate neamurile, chemându-le la reconcilierea în numele lui Hristos prin pocăință și botez. (Matei 28.19) Misiunea este un act de trimitere: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu” (Ioan 20.21), de mărturie a Învierii lui Cristos (Luca 24.48) și de prezentare a evenimentelor care constituie istoria mântuirii (Fapte 14.27).

Misiunea aparține Bisericii, ea este atât instrumentul misiunii cât și scopul sau realizarea ei. Încă de la începutul creștinismului evanghelizarea a fost inseparabilă de comunitățile creștine, prin convertire personală, mărturisirea credinței și botezul în Sfânta Treime (Fapte 2.9-10, 37-38). Misiunea Bisericii ține de natura ei apostolică.

Misiunea este un act de fidelitate a Bisericii față de cele douăsprzece pietre de temelie și cei doisprezece apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21.14). Faptul acesta pune în lumină valoarea universală a mesajului Evangheliei (Fapte 14.27; 1 Timotei 3.16). Tocmai de aceea Biserica este deschisă pentu toate neamurile și culturile (Fapte 1.8, 1 Timotei 3.16), așa cum arată prezența atâtor neamuri la Cinzecime (Fapte 2.9-12), simbolul reconstituirii unității omenirii prin reconcilierea în Hristos (Fapte 10.34-36).

În ce privește misionarismul ca o datorie a Bisericii, atât intern cât și extern, el a avut de suferit din cauza contextului istoric.

Practica misionară, atât pe plan intern cît și pe plan extern, a Bisericii Ortodoxe a depins de condițiile istorice, uneori nefavorabile în care ea s-a dezvoltat. În aceste condiții Ortodoxia n-a neglijat misiunea în spațu, adică Biserica în mișcare, preocupată cu catolicitatea ei geografică, cu extinderea și prezența ei „în afară”, dar ea a preferat misiunea în timp, adică Biserica în construire, preocupată cu sinamismul ei eclezial, intern istoric, prin succesiunea generațiilor de creștini.

Pe lângă misionarismul celor responsabilizați prin ordinare întâlnim și misionarismul laic sau mirean. Misionarismul laic este vechi ca însăși Biserica și vine ca o împlinire a Marii Trimitetri încredințată fiecărui credincios. El se săvârșeste atunci când cineva din creștinii mireni propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu, fără ca el să aibă hirotonie sau hirotosie.

În Biserica Ortodoxă poziția și funcția misionarismului mirean în viața și dezvoltarea Bisericii se fundamentează și se lămurește deplin în baza celor două teze doctrinare: preoția generală și Biserica – Trupul tainic al Domnului. Preoția generală a creștinilor laici se întemeiază pe sfânta Taină a mirungerii (1 Petru 2.5; 1 Corinteni 12.13; 12.27; Galateni 3.28).

Rădăcina misionarismului laic, activ și organizat sub egida treptelor supraordonate ale ierarhiei, nu este „o întoarcere la «instituțiunile creștinismului primar», care reprezintă întruchiparea clasică a celui mai agânc și mai autentic creștinism.”

Atat femeile, deși nu predică, cât și bărbații pot să slujeasca în slujba de misionari. Prima normă a misionarismului laic este apărare dogmelor dreptei credințe ortodoxe, deoarece dogmele sunt izvorul din care provin canoanele sau principiile ce rânduiesc și reglementează viața Bisericii, ca organism social. A doua normă de care trebuie să țină seama misionarismul laic este acea că el trebuie să fie întotdeauna subordonat ierarhiei astfel încât conducerea să aparțină ierarhiei. Misionarismul laic este puternic și bine orientat numai atunci când acționează din însărcinarea, trimiterea și sub supravegherea ierarhei.

3. 3. 2. Evanghelizarea în percepția Bisericii Catolice

Evanghelizarea necreștinilor a căpătat accente deosebite în secolul al XX-lea, când activitatea evanghelistică întreprinsă de mai toate bisericile a fost mult intensificată.

Evanghelizarea în catolicism are atât conotații stricte cât și largi.

În sens strict, (Evanghelizarea este) vestirea mesajului evanghelic fiecărei persoane cu scopul de a o face să creadă în Isus Cristos și de a o converti la creștinism. În sens larg, are mai multe înțelesuri. Evanghelizarea se referă la misiunea globală a Bisericii: de a face ca Cristos să fie cunoscut de toți oamenii, de a-l arăta pe Cristos ca Lumină a lumii. Evanghelizarea înseamnă și încreștinarea culturilor, adică a duce valorile evanghelice în diferitele culturi cu scopul de a le transforma și de a le face mai conforme cu principiile evanghelice. Adesea evanghelizarea și înculturarea devin sinonime.

Orientarea universală a misiunii Bisericii dă și sensul de catolic. Toți oamenii sunt chemați în noul Popor al lui Dumnezeu. Noul popor, păstrându-și unitatea și unicitatea, trebuie să răspândească Evanghelia acoperind tot spațiul și timpul, înplinind planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară și apoi a dorit adunarea fiilor risipiți.

Datoria imprescriptibilă a Bisericii și dreptul ei sacru este vestirea Evangheliei pentru ca tot mai mulți oameni inconștienți de mesajul ei să o audă, să o creadă și să o împlinească. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire», Biserica, în virtutea exigențelor profunde ale propriei catolicități și ascultând de porunca Întemeietorului ei, se străduiește să vestească tuturor oamenilor Evanghelia.”

Motivul misiunii prin evanghelizare este iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii, «Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului» (1Timotei 2.4). Biserica, căreia i s-a incredințat un astfel de adevăr trebuie să ajungă în întâmpinarea dorinței oamenilor. Prin simplul fapt al încrederi în planul universal de mântuire, Biserica trebuie să fie misionară.

«Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăși își are originea în misiunea Fiului și în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl». Iar scopul ultim al misiuni nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl și Fiul în Duhul lor de iubire.

Drumul pe care poate să răspândească Evanghelia este drumul pe care a mers Cristos: drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii și al jertfirii de sine până la moarte; în acest fel «sângele martirilor este sămânța creștinilor». Împărăția lui Cristos se poate extinde numai înaintând pe calea „pocăinței și a înnoirii” și „prin poarta strâmtă a Crucii”.

Efortul misionar începe prin vestirea Evangheliei la popoarele și grupurile care încă nu cred în Cristos, apoi are în atenție constituirea unor comunități creștine care să fie „semne ale prezenței lui Dumnezeu în lume” și întemeierea unor biserici locale care să fie angajate în procesul de culturare pentru a întrupa Evanghelia în acea cultură.

Credincioșii care fac evanghelism înțeleg mult mai bine care este planul lui Dumezeu pentru această lume fiind gata sa arate respect pentru cei ce nu acceptă Evanghelia.

„«Misiunea divină încredințată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârșitul veacurilor, deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii ei vieți».”

Laicii au o importanță deosebită în evanghelizare, în contextul trăirii de zi cu zi și prin cuvânt. Acțiunea evanghelizatoare exercitată de laici dobândește un caracter specific și o eficacitate deosebită prin tocmai faptul că este îndeplinită în condițiile unei vieți obișnuite.

Institutul secular prin marturia lui de viață creștină are drept scop să rânduiască în funcție de Dumnezeu realitățile vremelnice și să arate lumii puterea Evangheliei prin viață.

Misiunea sacramentală a botezului este inclusă în misiunea evanghelizării; pentru că ajunge să fie pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin credință, care este de fapt consimțirea la acest Cuvânt.

Predicând Evanghelia, Biserica îi atrage pe aceia care o ascultă la credință și la mărturisirea credinței, îi dispune pentru Botez, îi smulge din robia greșelii și îi încorporează în Cristos, pentru ca ei să crească în El prin iubire, până la plenitudine. Prin activitatea sa, ea face ca orice sămânță bună aflată în mintea și inima oamenilor, sau în religiile și culturile popoarelor să nu piară, ci, dimpotrivă, să fie împrospătată, înălțată și desăvârșită, spre slava lui Dumnezeu, spre rușinea diavolului și fericirea omului.

Elementul prin care se realizează evanghelizarea este predicarea Evangheliei lui Isus Cristos de către cei trimiși. Prin predicare oamenii să fie renăscuți prin Cuvântul lui Dumnezeu și astfel să fie încorporați prin Botez Bisericii. Ea fiind Trupul Cuvântului Întrupat și care se hrănește și trăiește din Cuvântul Divin și din Pâinea Euharistiei.

În general Bisericile tinere sunt motivate ca să participe la lucrarea de misiune trimițând efectiv misionari pentru vestirea Evangheliei pretutindeni chiar dacă ele însele duc lipsă de preoți.

Un accent de seamă este găsit în responsabilizarea fiecărui credincios catolic față de activitatea misionară pe care ar fi capabil să o presteze. Fiecărui ucenic al lui Cristos îi revine îndatorirea de a răspândi personal credința.

3. 3. 3. Evanghelizarea în percepția Bisericii Baptiste

Biserica a fost adusă în ființă ca să îndeplinească intenția Domnului și nu ca un scop în sine. Ea se face responsabilă de propășirea lucrării lui Dumnezeu în lume, împlinind ceea ce El ar fi făcut dacă ar mai fi fost aici. Evanghelizarea așadar este una din funcțiile majore ale bisericii. Isus accentuează evanghelizarea în mesajul ultim către ucenicii Săi, considerând că evanghelizarea este însăși rațiunea de a fi. „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile” (Matei 28.19). În Faptele Apostolilor El le spune: „Ci voi veți primi o putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului”.

„Fără îndoială că activitatea de evanghelizare, care constă în proclamarea și răspândirea Evangheliei în vederea mântuirii tuturor oamenilor, este mandatul și scopul suprem al existenței Bisericii pe pământul acesta.”

Evanghelizarea este o poruncă. Dacă ucenicii Îl iubeau cu adevărat pe Domnul lor, ei aveau să răspundă la chemarea pentru evanghelizare. „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14.15). Ei au fost trimiși în vederea lucrării de evanghelizare sub autoritatea lui Dumnezeu: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” (Matei 28.18). Ca urmare, ei aveau dreptul și obligația de a duce Evanghelia la toate națiunile. Isus le-a promis că va veni Duhul Sfânt și, în consecință, ei vor beneficia de putere. Ucenicii au fost autorizați și împuterniciți pentru responsabilitatea ce le revenea; au fost asigurați că Domnul Isus nu îi trimite pe propria lor răspundere. Chiar dacă urma să fie luat de la ei, El avea să rămână cu ei până la sfârșitul veacului (Matei 28.19).

Responsabilitatea este vastă întâmpinând diferite probleme la variatele stadii ale împlinirii poruncii: „ … și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în totă Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.” Ea nu era încadrată geografic, mesajul Evangheliei trebuia vestit la toate națiunile și la orice gen de oameni. Credincioșia Bisericii se vede în răspunsul dat chemării Mântuitorului la evanghelizare.

În lumina celor de mai sus evanghelizarea locală, extinderea bisericii locale sau plantarea de biseici și misiunile mondiale sunt toate unul și același lucru. Biserica trebuie să lucreze în toate aceste domenii pentru a fi în acord cu modul de funcționare pe care Domnul ei l-a avut în vedere.

„Lucrarea de evanghelizare prin care se vestește Evanghelia este slujirea principală pe care o are biserica față de lume.”

Ca trimiși hotărâți ai Domnului, răspândirea Evangheliei împăcării sufletelor vrăjmașe cu Dumnezeu nu este numai privilegiul ci, totodată, și responsabilitatea noastră. Vedem în Fapte 1.8 că sarcina Bisericii de a mărturisi pe Cristos trebuie să fie continuă și pretutindeni, adică lucrul să meargă fără încetare și în același timp în toate locurile. Marea însărcinare tinde, cu siguranță, spre o activitate continuă a Biseicii până la împlinirea vremii. Așa cum am văzut deja, mărturia noastră creștină nu poate degenera niciodată într-o simplă distracție. O lucrare misionară lipsită de pasiunea Evangheliei este o imposibilitate. Să declari o Biserică evanghelică și în același timp să n-o vezi că lucrează la evanghelizarea sufletelor pierdute ar însemna să susții o minciună.

Evanghelia trebuie vestită chiar și în ciuda opoziției (Fapte 2.4, 14-36; 4.8; 31, 9.17; 20; 13.19, 52). Ea trebuie considerată un mijloc al harului în biserică împărțind har mântuitor celor mântuiți. Cei care evanghelizează experimentează o mai mare prezență și binecuvântare a Duhului Sfânt în viața lor. Evanghelizarea poate fi făcută individual sau ca și activitate corporativă a bisericii prin campanii de evanghelizare.

Scriptura nu ne trimite să convertim lumea, ci să o evanghelizăm. Prin aceasta se înțelege că Biserica este datoare întregii lumi, adică Biserica are obligația să dea întregii lumi o ocazie de a auzi Evanghlia și de a-L accepta pe Cristos.

„Evanghelizarea începe cu o studiere a nevoilor (Ioan 4.28-38); Matei 9.36-38), așa încât fiecare biserică ar trebui să studieze misiunile.” Nevoiea de bază este auzirea Evangheliei (Vestea Bună) în vederea descoperirii și înfăptuirii planului divin pentru viața oamenilor. Etimologia cuvântului evanghelizare pornește chiar de aici.

Termenul de bază vine de la grecescul „evangelizo” („evanghelizesthai”) – care înseamnă a evangheliza și provine din cuvântul „evanghelion”, care se traduce prin „veste bună”. Un alt termen important este „kerussein”, care vine de la cuvântul „Kerugma” și înseamnă „a proclama”, el se referă la faptul (transmiterii) Evangheliei Domnului Isus Hristos. (…) Pe baza acestor termeni s-a conturat „a evangheliza”, care de cele mai multe ori se traduce cu „a spune vestea bună” sau „a transmite Evanghelia”, termen folosit frecvent în activitatea Bisericii.

Pe baza utilizării deferiților termeni în care poate fi exprimată evanghelizarea, acesteia i s-au acordat mai multe definiții consacrate:

A evangheliza înseamnă a-L prezenta pe Isus Hristos în puterea Duhului Sfânt, astfel încât oamenii să vină și să-și pună încrederea în Dumnezeu prin El, să-L accepte pe El ca și Mântuitorul lor și să-L slujească pe El ca și Rege în părtășia Bisericii Lui.

„Evanghelizarea este atunci când un cerșetor spune unui alt cerșetor unde să găsească pâine.”

„Evanghelizarea este aducerea lui Hristos la oameni și a oamenilor la Hristos.”

A evangheliza înseamnează efortul depus de către creștini sub călăuzirea Duhului Sfânt, prin care confruntă pe oameni cu Vestea Bună a Evangheliei Domnului Isus Hristos, călăuzindu-i spre pocăință de păcate și întoarcerea la Dumnezeu, precum și primirea prin credință a Domnului Isus Hristos, ca Mântuitor și Domn personal și la integrarea lor în Biserică, prin actul Botezului Nou Testamental, cât și la slujirea Domnului în Biserică pentru toată viața.

Evanghelismul este motivat de spiritul de recunoștință, de simțul responsabilității și al datoriei, de grija pentru alții regăsită și la Mântuitorul. El reprezintă etalonul suprem al evanghelismului, iar practicarea desăvârșită a acestei lucrări se concentrează în Persoana și activitatea Mântuitorului. El este atât mesajul cât și mesagerul Evangheliei mântuirii; predicator și evanghelist prin excelență.

Evanghelizarea nu este simpla predicare a Evangheliei; simpla trăire a unei vieți curate, creștinești; evanghelizarea nu este prozelitism sau propagandă ci este o mărturie prin cuvinte și viața a Veștii Bune.

3. 4. Edificarea

3. 4. 1. Edificarea în Biserica Ortodoxă

Biserica ortodoxă este edificată prin lucrarea istorică a iconomiei divine, care duce în final la vederea lui Dumnezeu (așa cum este), la descoperirea Lui întreit în existența eternă.

Sfântul Chiril din Alexandria spune că «Hrisots zidește Biserica din pietre inteligibile», potrivit cuvântului sfântului apostol Pavel: «Întru El suntem zidiți spre locaș al lui Dumnezeu în Duh». Aceste pietre inteligibile fiind ființele umane înzestrate cu minte, iar mințile fiind la fel ca mintea omenească a lui Hristos și putându-se deshide spre infinitul dumnezeiesc, acest infinit le vine prin mintea lui Hristos care fiind purtată de Ipostasul vieții și luminii dumnezeiești infinite, poate transmite de fapt prin sine minților omenești și ființelor omenești întregi această infinitate de viață și de lumină.

Cristos este prezent în biserica edificiu, înțeleasă ca un partener simfonic într-un dialog. Fiecare credincios face parte din edificiul respectiv; astfel că El armonizează mereu zidirea și o ține mereu vie.

În Același context al zidirii Sfântul Chiril din Alexandria afirmă:

Trebuie să ne umplem de învățăturile dumnezeiești și evanghelice. Căci Hristos distribuindu-ne în aceeași măsură, nouă celor mici și mari, harul Său și hrănindu-ne pe toți spre viață, vre ca și cei mai tari să adune cu ceilalți și să asude pentru frați și să le dăruiască ostenelile lor acelora și să-i facă părtași darurilor de sus.

În slujirea prin preoția generală toate mădularele sunt preoți și jertfe în Biserică, toți sunt învățători și călăuzitori spre mântuirea lor și a credincioșilor apropiați, sau și a altor oameni, dar fără o răspundere formală pentru comunitatea bisericească.

Sfinții părinți au limpezit ideea despre prezența Bisericii în fiecare mădular, dezvoltând viziunea sfântului apostol Pavel despre diferitele daruri ale mădularelor în corpul lui Hristos, provenite din și susținute de același Duh. În fiecare credincios însă, pe lângă darurile lui deosebite, există același har mântuitor, aceeași sălășluire a lui Hristos prin Duhul Sfânt, dar numai întrucât e în legătură cu parohia sa. Iar în parohie toate harurile credincioșilor și toate darurile lor se dezvoltă în solidaritate, dar numai în legătură cu episcopul și cu eparhia lui, iar prin aceasta în legătură cu toată Biserica.

Rodirea înspre desăvârșirea credincioșilor este afirmată cu tărie în ortodoxie. După sfântului Chiril din Ierusalim, Biserica are putere prin deținerea potențialului de vindecare a tuturor păcatelor. Ea este deținătoarea desăvârșirii pe care o poate actualiza. Ortodoxia susține că numai ea folosește trupul sfințit al lui Cristos în interiorul Bisericii. Ca urmare a prezenței Lui în sânul Bisericii Sale nimic nu se mai poate adăuga la învățătură avînd plenitudinea harului și a învățăturii.

Duhul Sfânt prin lucrarea Lui comună în toți tinde să ne „recapituleze pe toți în Cristos, în viața Lui dumnezeiască nesfârșită.”

Prin întărirea credinței membrii Bisericii ajung în posesia unor daruri deosebite prin care sunt de folos unii altora și Bisericii întărind unitatea ei. Unii cu cât înaintează mai mult în virtuți ating grade de sfințenie și ajung în posesia unor harisme cu ajutorul cărora slujesc în mai mare măsură aproapelui și deasemenea sunt contribuabili unității Bisericii. Ei sunt exprimarea luminii dumnezeiești iradiind o putere care adeseori biruiește puterile naturii prin desăvârșire.

Drumul spre desăvârșire creștină nu exclude nici un fel de muncă, dar cere ca prin fiecare să se urmărească dobândirea virtuților. Nimeni nu trebuie să-și închipuie că munca pe care o face este scop în sine, ci ea are menirea să-i înfrumusețeze firea cu virtuțile răbdării, ale înfrânării, a dragostei de semeni, ale credinței în Dumnezeu și, pe rând, să-i deschidă ochii asupra rânduielilor înțelepte așezate de Dumnezeu în toate.

Origen și mai apoi Sfântul Marcu Ascetul spune că: divinitatea stă ascunsă în poruncile Sale iar cei ce-o caută o găsesc pe măsura împlinirii lor.

3. 4. 2. Edificarea în Biserica Catolică

Menirea Bisericii este de a fi sarea pământului și lumina lumii. Ea reprezintă germenele de unitate, speranță și mântuire pentru umanitate având destinația finală în Împărăția lui Dumnezeu ca rezultat al începutului a răspândirii al desăvârșirii finale.

Biserica este continuarea vieții Domnului Isus pe acest pământ participând cu responsabilitate la cele trei funcții deținute de Cristos: «Preot, Profet și Rege».

Credincioșii sunt aceia care, încorporați lui Cristos prin botez, sunt constituiți Popor al lui Dumnezeu și de aceea, făcuți părtași în modul lor propriu la funcția preoțească, profetică și regească a lui Cristos, sunt chemați să exercite, fiecare conform condiției proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume.

Toți cei botezați sunt consacrați prin regenerare si prin ungerea Duhului Sfânt în vederea desemnării unui locaș spiritual și a unei preoții sfinte; în aceeași măsură ei devin și participanți la funcția profetică a lui Cristos, devenind martori ai lui Cristos în această lume. Funcția regească este înțeleasă prin slujire după modelul avut în Cristos.

Pe toți cei renăscuți în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoți, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toți creștinii, înveșmântați în darul spriritual și folosindu-se de rațiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminții regești și părtași la funcția preoțească.

Încă de la început Isus vestește o comunitate tainică și reală între trupul său și trupul nostru „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6.56). În viața de pe pământ El a legat ucenicii de viața sa, le-a revelat misterul împărăției, i-a făcut părtași la misiunea, bucuria și suferințele Sale. Comuniunea intimă este redată de cuvintele: „Rămâneți în mine, și eu în voi (…). Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15.4-5).

Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică și Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos.

Creștinii care se conformează Cuvântului lui Dumnezeu devin mădulare ale Trupului lui Cristos și sunt strâns uniți în Cristos. Botezul îi unește în moartea și învierea Sa iar prin Euharistie realmente sunt părtași trupului Mântuitorului.

Unitatea Trupului lui Cristos nu anulează diversitatea mădularelor ci stimulează și produce dragostea între credincioși. În același timp unitatea Trupului mistic trece biruitoare peste toate dezbinările umane (Galateni 3.27-28).

„În comunitatea Bisericii, Duhul Sfânt dăruiește credincioșilor din toate categoriile haruri speciale pentru edificarea Bisericii. (1Corinteni 12,7).” Prin numeroasele haruri speciale numite carisme, sunt capabili să primească diferite activități și slujiri ce ajută la creșterea și reînoirea Bisericii. Carismele sunt daruri ale Duhului Sfânt care au direct sau indirect o utilizate eclezială, fiind rânduite spre creșterea (edificarea) Bisericii, spre binele oamenilor și după trebuințele lumii.

Prin unirea Bisericii cu Cristos ea este sfințită de El, ca mai apoi ea să devină sfințitoare. Toate acțiunile Bisericii au ca scop sfințirea oamenilor și preamărirea lui Dumnezeu în Cristos. Ea reunește păcătoșii care sunt atinși de mântuire dar care au mereu nevoia sfințirii.

Datorită faptului că sunt renăscuți în Cristos, între toți credincioșii există o adevărată egalitate în demnitate și în acțiune. În virtutea egalității toți credincioșii colaborează la zidirea Trupului lui Cristos, după ceea ce poate oferi fiecare.

În cadrul Bisericii slujirile sunt diferite însă misiunea este unică. Îndatorirea credincioșilor în conformitate cu învățătura lui Isus este aceea de a învăța, de a sfinți și de a conduce sub autoritatea Sa. Laicii ca și părtași la misiunea Bisericii, împlinesc față de biserică și față de lume misiunea Poporului lui Dumnezeu.

Credincioșii sunt parte activă la liturghie. Participarea activă a acestora la liturgie se face prin aclamațiile poporului, prin răspunsuri, prin cântarea psalmilor, prin antifone, prin cântece precum și prin acțiunile, gesturile, și atitudinile corporale; uneori chiar prin tăcerea sacră.

Cel care trebuie să desăvârșească zidirea Trupului prin Jertfa Euharistică este preotul. El va împlini cuvîntul: „De la răsăritul soarelui și până la apus, mare este Numele Meu printre neamuri și în tot locul se jertfește și se aduce Numelui Meu jertfă curată” (Maleahi 1.1).

Prin descendența apostolică, episcopi primesc de la Domnul, care are toată puterea în cer și pe pământ, misiunea predicării și edificării pentru toate neamurile, pentru ca toți prin credință, prin botez și prin împlinirea poruncilor să ajungă la mântuire.

Desăvârșirea credincioșilor din Biserica Catolică este atinsă în preacurata Fecioară. În ea Biserica este fără pată, fără zbârcitură și astfel învingând păcatul credincioșii se străduiesc să crească în sfințenie.

3. 4. 3. Edificarea în Biserica Baptistă

Zidirea credincioșilor reprezintă o funcție majoră a Bisericii. În Efeseni 4.12, apostolul Pavel subliniază încă o dată că Dumnezeu a dat diverse daruri Bisericii „pentru desăvârșirea sfinților în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Crisots”. Credincioșii trebuie să atingă maturitatea în Cristos. „Tot trupul bine închegat și stâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste”. Potențialul pentru zidire este criteriul pe baza căruia trebuie evaluate toate activitățile noastre.

În cursul analizării anumitor daruri spirituale controversate, Pavel aduce în discuție problema zidirii; la care oferă și o rezolvare: „Toate să se facă spre zidirea sufletească”. Edificarea este o zidire reciprocă realizată de toți membrii trupului; nu este numai acțiunea păstorului sau a lucrătorului de a zidi pe ceilalți membrii.

Mijloacele prin care se realizează zidirea sunt multiple, dar o mare considerație o are părtășia. În Noul Testament, termenul (κοινονια) exprimă părtășia în sens literal având înțelesul de a avea sau a ține toate lucrurile în comun (Faptele 5).

Apostolul Pavel vorbește despre împărtășirea reciprocă a experiențelor: „Și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12.26). În timp ce durerea se micșorează dacă este împărtășită, bucuria crește. Noi trebuie să ne încurajăm unii pe alții și să fim plini de înțelegere unii față de alții. Credincioșii sunt datori să-și poarte reciproc poverile. (Galateni 6.2). Uneori poate fi implicată chiar corectarea și mustrarea celuilalt, dar și aceasta trebuie făcută în dragoste.

Biserica își edifică membrii și prin instruire sau învățătură:

În unele cazuri grave este posibil să fie nevoie chiar și de excomunicare, așa cum s-a întâmplat și cu omul imoral menționat în 1 Corinteni 5.1-2. Totuși, scopul principal al unei astfel de acțiuni disciplinare nu este debarasarea grupului de un membru care greșește, ci readucerea unei astfel de persone la o trăire dreaptă și astfel la părtășia cu ceilalți membri.

Instruirea face parte din vasta sarcină a ucenicizării. Una din poruncile lui Isus în cadrul Marii Trimiteri a fost ca ucenicii să-i învețe pe convertiți „să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28.20). În vederea îndeplinirii acestui mandat, Dumnezeu a dăruit Bisericii „păstori și învățători” (Efeseni 4.11), care să-i pregătească și să-i echipeze pe cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu în vederea slujirii.

Instruirea însă nu trebuie făcută îndotdeauna de către păstorul-învățător al unei congregații, și nici nu trebuie să aibă loc în cadrul unui grup mare. O frumoasă ilustrare a acestui adevăr se află în Faptele Apostolilor capitolul 18. Apolo, un iudeu învățat și elocvent, care ajunsese să-L cunoască pe Isus, vorbea cu îndrăzneală în sinagoga din Efes, unde a fost auzit de Priscila și Acuila, care l-au invitat în casa lor și „i-au arătat mai cu de amănuntul calea lui Dumnezeu” (v. 26). El și-a continuat apoi lucrarea cu o eficacitate și mai mare.

Educația poate îmbrăca multe forme și cuprinde multe nivele. Este datoria Bisericii să întrebuințeze toate mijloacele și tehnologiile legitime, disponibile în prezent. Un mod de a face educație este chiar școala duminicală. Pe lângă nivelul școlii duminicale biserica locală cooperează cu alte biserici pentru a duce mai departe aspectele specifice ale sarcinii lor educaționale comune. Un alt exemplu este reprezentat de seminariile și institutele teologice care echipează păstori-învățători și alți lucrători pentru instruirea oamenilor în Cuvânt. Pavel îi transmite lui Timotei: „și ce ai auzit de la mine, în fața multor martori, încredințează la oameni de încredere, care să fie în stare să învețe pe alții” (2 Timotei 2.2).

În mod direct Biserica are sarcina de a-i învăța pe alții adevărul lui Dumnezeu revelat în Sfânta Scriptură, dar indirect are și obligația să crească în înțelegerea acelei revelații. Astfel că asupra Bisericii apasă sarcina cercetării în domeniul biblic. Sarcina este realizată de specialiști care sunt dotați pentru așa ceva. Biserica are menirea de a studia atât revelația specială a lui Dumnezeu cât și revelația Lui generală; precum și relațiile stabilite între acestea.

„Predicarea reprezintă un alt mijloc de instruire care a fost folosit de biserică încă de la începutul ei.”

Pentru edificarea reciprocă, Dumnezeu a dăruit Bisericii diverse harisme împărțite și oferite de Duhul Sfânt (1 Corinteni 12.11). În Noul Testament sunt cuprinse patru liste semnificativ distincte ale acestor daruri; de cele mai multe ori scriitoul subliniind gradele cele mai extraordinare ale acestor virtuți. În înțelepciunea Lui, Duhul Sfânt dă exact ceea ce trebuie, astfel încât tot trupul să fie zidit și înzestrat.

4. Relația Bisericii cu societatea

4. 1. Preocupări sociale

4. 1. 1. Preocupări sociale în biserica Ortodoxă

Biserica Ortodoxă este de convingere că atături de școală și familie trebuie să facă front comun în lupta împotriva tuturor problemelor sociale.

În acord cu această părere, ortodoxia prezintă câteva datorii pe care le are fiecare credincios față de societate: 1. patriotismul sau dragostea și devotamentul față de patria și poporul din care facem parte; 2. supunerea și ascultarea față de cârmuitorii și legile statului, după Cuvântul din Sfânta Scriptură (Romani 13.1-2); 3. împlinirea datoriilor fiecărui cetățean; 4. rugăciuni pentru cetate și 5. apărarea țării cu prețul vieții.

Preocupările sociale ale Bisericii au luat-o cu mult înaintea statului fiind singurul așezământ care se ocupă cu problemele culturii și ale asistenței sociale. Biserica stă la baza progresului social prin îndemnurile și exemplele practice de solidaritate.

Solidaritatea socială din perspectivă ortodoxă se poate realiza doar prin gruparea voințelor sub legile lui Dumnezeu. Fraternității sângelui trebuie să-i corespundă și fraternitatea voinței; altfel ar fi fără nici un folos. Ideea de democrație se bazează pe ideea de fraternitate. Fraternitatea sau solidaritatea este chiar esența spiritului creștin.

Ortodoxia, „forma nealterată a creștinismului” indică direcția și oferă puterea de a înainta spre singura organizare sănătoasă a vieții sociale. Prin modul de organizare și trăire a vieții în iubire, ea, exercită o influență necontenit transfiguratoare asupra organizației de stat și asupra societății omenești. Biserica se implică în societate prin slujirea ei, adică muncind pentru înfrumusețarea ei, pentru crearea bunurilor de tot felul necesare vieții. Creștinismul e dator să mărturisească despre adevăr (Ioan 18.37), lumină (Filipeni 2.15), pace (Matei 5.9), iubire, respect, bunătate și despre tot ce duce la desăvârșirea lumii și a omului. Virtuțile ce se urmăresc a fi dezvoltate sunt: dragostea, blândețea, cumpătarea, bărbăția, înțelepciunea, dreptatea, pacea și buna înțelegere, munca și respectul pentru roadele muncii obstești. În același timp se încearcă înlăturarea păcatelor care duc la certuri, vrajbe și războaie.

De-a lungul timpului învățătura creștină a sporit puterile de viață ale oamenilor și le-a dat un rost înalt. Prin intermediul creștinilor robii au fost eliberați, femeile și copii au redobândit statutul social, și în toți s-au sădit virtuți precum: dragostea, smerenia, blândețea și cumpătarea. Ortodoxia a promovat dreptatea socială și s-a ridicat împotriva nedreptăților, lăcomiei, urii, răpirii, nepăsării față de tragediile umane.

Biserica s-a simțit datoare să ajungă și la cei mai tineri pentru a propune alternative la pervertirea societății zilelor noastre. Orele de religie susținute de preoți și profesori au în vedere provocările actuale legate de: secularizare, ateism, indiferentism religios, materialism, evoluționism, panteism, pretinse doctrine creștine, teosofie, orientalism, lipsă de formație religioasă a oamenilor, superstiție, obscurantism, formalism religios, sectarism, prozelitism agresiv, satanism, masonerie, violență, pornografie, delincvență, criminalitate, droguri, sărăcie economică, dar și spirituală, și câte altele.

Obiectivele sociale ale Bisericii Ortodoxe Române sunt legate de organizarea și dezvoltarea serviciilor de asistență socială la nivelul parohiilor; prevenirea instituționalizării copiilor și persoanelor vârstnice și înființarea instituțiilor de asistență socială alternative la cele clasice.

Veacul nostru a scos la iveala o mulțime de probleme sociale la care este chemată și Biserica să ia parte pentru rezolvarea lor. Câteva provocări de ordin recent sunt: munca și salariul, relația patron și muncitor, lupta dintre clasele sociale, problema capitalului și câștigurilor, problema pauperismului și a șomajului, problema suprastructurii, a supraproducției și a plus valorii, a repartiției bunurilor și a brațelor de muncă, asistența bolnavilor și accidentaților, protecția mamelor și a copilului, problema locuințelor și a odihnei, problema păcii și războiului.

În ce privește pacea, Biserica Ortodoxă militează pentru ea. Dumnezeul creștinilor este "Dumnezeul păcii" (Romani 15.33; 16.20; 1Corinteni 14.33), și poruncește să trăim în pace unii cu alții (Matei 5.25). Pacea reprezintă cel mai înalt țel a misiunii Bisericii în lume.

Realizările implicării sociale se văd prin mulțimea așezămintelor de binefacere ridicate de Biserică sau de creștini: spitale, orfelinate, aziluri pentru bătrâni și pentru cei cu boli incurabile. Toate acestea izvorăsc din dragoste, care la rândul ei semnifică duioșie.

La nivelul anului 2005 numărul celor ce beneficiau de programele sociale ale Bisericii Ortodoxe Române a fost de 384.000 de persoane. Biserica deținea 237 de așezăminte sociale printre care (65 pentru copii, 25 pentru vârstnici, 92 cantine și bucătării sociale, 33 cabinete medicale și farmacii, 22 centre de diagnosticare și tratament precum și centre pentru asistența familiilor aflate în dificultate). Suma cheltuită în 2005 fiind de 46.907.363,94 RON (469.073.639.400 ROL) .

O altă prioritate este construirea și restaurarea locașurilor de cult. În anul 2006 în Biserica Ortodoxă Română funcționează 616 așezăminte monahale cu peste 8000 de monahi.   „Întemeind și susținând cele dintâi așezăminte sociale; spitale, azile și orfelinate, Biserica a menținut la suprafață de-a lungul veacurilor interesul pentru problemele sociale.”

Deși în timpurile moderne problemele sociale au intrat în grija Statului, Biserica a dat și dă întreg concursul ei moral (uneori și material) pentru lămurirea problemelor sociale. Prezentul și viitorul Bisericii are în vedere rezolvarea provocărilor sociale ca o țintă a fericirii umane.

4. 1. 2. Preocupări sociale în biserica Catolică

Misiunea încredințată de Dumnezeu Bisericii este e ordin religios, dar tocmai din această misiune religioasă decurg îndatoriri care pot sluji la constituirea și întărirea comunității oamenilor după legea divină.

Nefiind legată, prin misiunea și natura sa, de nici o formă anume de cultură și de nici un sistem politic, economic sau social, Biserica poate constitui tocmai datorită acestei universalități o legătură deosebit de strânsă între diferitele comunități umane și națiuni, cu condiția ca acestea să-i acorde încredere și să-i recunoască în fapt o adevărată libertate pentru împlinirea acestei misiuni.

Sub acoperământul legăturii universale exprimată mai sus Biserica Catolică îndeamnă deopotrivă pe credincioși cât și pe toti oamenii la depășirea disensiunilor dintre națiuni în baza spiritului de cooperare al familiei fiilor lui Dumnezeu.

Interesul Bisericii pentru binele vremelnic (social), reiese din interesul pentru binele suprem, ca scop final. Realizările Bisericii în plan social au de a face cu viziunea pe care o are Biserica asupra societății și funcțiilor acesteia.

O societate este un ansamblu de persoane legate în mod organic între ele printr-un principiu de unitate care le depășește pe fiecare. Adunarea e în același timp vizibilă și spirituală, o societate ce dăinuie în timp: ea moștenește trecutul și pregătește viitorul. Prin ea, fiecare om este constituit «moștenitor», primește «talanți» care îi îmbogățesc identitatea și care trebuie fructificați. Pe drept cuvânt fiecare datorează devotament comunităților din care face parte și respect autorităților care au răspunderea binelui comun.

Preocuparea Bisericii pentru stabilitatea națiunilor ar trebui intensificată având largi domenii de influență prin rolul creștinilor în: război, pace, înarmări, negocieri, conflicte, întrajutorare, cooperare, demografie, dialog, comunitate internțională. În toate acestea creștinii sunt îndemnați să-și împlinească îndatoririle pământești cu fidelitate, călăuziți de spiritul Evangheliei pentru a fi o mărturie.

Pentru a satisface exigențele dreptății și echității, trebuie făcut tot posibilul ca, respectând drepturile persoanelor și specificul fiecărui popor, să fie înlăturate cît de curând uriașele inegalități economice însoțite de discriminări individuale și sociale care există în zilele noastre și adesea se agravează.

Realitatea socială, politică și economică trebuie impregnată cu exigențele vieții creștine. «Credincioșii laici se află în prima linie a vieții Bisericii; prin ei Biserica este principiul vital al societății». Ei trebuie să dezvolte conștiința clară că sunt Biserica.

Laicii sunt încurajați să lucreze grupați în asociații sau individual pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie răspândit pe tot pământul. Obligația este mult mai presantă atunci când numai prin ei oamenii pot să audă Evanghelia și să-L cunoască pe Cristos. Comunitățile bisericești au nevoie vitală de implicarea laicilor deoarece apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin.

Laici pot fi încurajați să creeze asociații și insituții «cu scop economic cultural, social, sportiv, recreativ, profesional, politic», sub unitatea cărora să se atingă obiective ce depășesc capacitățile individuale.

Biserica Catolică dorește a avea un impact major în societate prin accentul deosebit pus pe om, familie, cetate, valoarea muncii.

Un principiu ce stă la baza implicării sociale catolice este subsidiaritatea susținând că:

o societatea de ordin superior nu trebuie să intervină în viața internă a unei societăți de ordin inferior privând-o de competențele ei, ci trebuie mai degrabă să o susțină la nevoie și să o ajute să-și coordoneze acțiunea cu acțiunile altor elemente ce compun societatea, în vederea binelui comun.

Principiul subsidiarității se opune formelor de colectivism. El urmărește limitele intervenției statului, țintește armonizarea relațiilor între idivizi și societăți. Tinde la instaurarea adevăratei ordini internaționale.

Substanța de bază a implicării sociale este iubirea. Ea apare ca și cel mai mare comandament social, respectă persoana și drepturile sale. Iubirea ne face capabili de practicarea dereptății pe care o pretinde și o inspiră viața de dăruire de sine.

În iubire și prin iubire persoana descoperă că modul său de a fi este o existență „pentru” și „cu”. „A fi pentru” înseamnă a ieși din inerție și non-sens; înseamnă deschidere, disponibilitate, angajare în slujba iubirii creatoare a lui Dumnezeu în lume; „a fi pentru” înseamnă a dărui”. „A fi cu” înseamnă a ieși din izolarea sufocantă; înseamnă a întâlni, a comunica, a împărți ceva cu cineva, a con-divide, a trăi împreună; „a fi cu” înseamnă a primi. A iubi înseamnă a dărui și a primi. Iubirea este o experiență transcedentală ce face trimitere înspre Dumnezeu. Iubirea împletită cu credința devine caritate datorită faptului că iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt „sunt unul și același lucru” .

Caritatea este o altă lege ce exprimă exigenta directă a fraternității creștine și umane.

Manifestarea carității (solidarității) apare în repartizarea bunurilor și remunerarea muncii. De asemenea presupune și efortul pentru stabilirea ordinii sociale drepte, în care conflictele și tensiunile să-și găsească rezolvarea negociată.

Problemele social-economice nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul tuturor formelor de solidaritate: solidaritatea celor săraci între ei, a bogaților cu săracii, a muncitorilor între ei, a patronilor și a angajaților în cadrul întreprinderii, solidaritate între națiuni și între popoare. Solidaritatea internțională este o exigență de ordin moral; pacea lumii depinde în parte de ea.

Solidaritatea depășește bunurile materiale, răspândind bunurile spirituale ale credinței. Biserica a pregătit adesea bunuri materiale pentru mărturia credinței ei.

Societatea luată în ansamblul său este formată din diverse categorii sociale. Pentru o bună conlucrare a acestora, Biserica a stabilit câte un set de valori după morala creștină pentru fiecare parte însemnată având ca și exemplu: cetățenii și autoritățile.

Autoritățile au ca și principal vegherea la respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Cetățeanul are datoria să lucreze împreună cu partea civilă la edificarea societății promovând adevărul, dreptatea, solidaritatea și libertatea. În cazuri excepționale, „cetățeanul este obligat în conștiință să nu urmeze prescripțiile autorităților civile când aceste prescripții sunt contrare exigențelor ordinii morale.

Judecățile și conduita societății sunt inspirate din viziunea asupra omului și scopului lui. Fără lumina Evangheliei despre Dumnezeu și om, societățile devin ușor totalitare.

Catolicismul se dorește a fi aproape de societate rezolvând probleme cu caracter social: uciderea, legitima apărare, omuciderea voluntară, avortul, eutanasia, sinuciderea, scandalul, drogurile, răpirea, luarea de ostatici, transplantul, pacea și războiul.

Normele morale afirmate de Biserica Catolică promovează valoarea vieții, interzicând avortul voit, eutanasia și sinuciderea.

De asemenea războiul si scandalul trebuie evitat. Rugăciunea Bisericii amintește: «De foamete, de ciumă și de război, mântuiește-ne, Doamne».

Cursa înarmărilor reprezintă o plagă a omenirii care afectează pe cei săraci în mod intolerabil.

Sărăcia materială, oprimarea, infirmitățile, moartea, mizeria umană, sunt semne evidente ale condiței native a omului decăzut și a nevoi de mântuire. Mântuitorul a anticipat aceste nevoi și atâta timp cât a fost pe pământ a produs eliminarea acestora.

Ca și o formă superioară de viață catolicismul încurajază călugăria, ca o formă de părăsire a societății degradate și slujirea în devotament total față de Dumnezeu.

Răspunsul Bisericii Catolice în vederea eradicării problemelor de ordin social este colaborarea între creștini în special în domeniile de slujire a oamenilor.

4. 1. 3. Preocupări sociale în biserica Baptistă

Responsabilitatea Bisericii de a săvârși acte plin de dragoste și compasiune creștină față de creștini și necreștini este ca un fir roșu care străbate diversele funcții ale Bisericii. Domnului Isus i-a păsat de problemele celor aflați în nevoi și suferință. El i-a vindecat pe cei bolnavi și adeseori i-a înviat chiar pe cei morți. Dacă Biserica va continua lucrarea Lui, ea va fi angajată într-o lucrare în folosul celor nevoiași și a celor suferinzi. Faptul că Isus așteaptă aceasta de la cei credincioși reiese clar din pilda samariteanului milostiv (Luca 10.25-37). Isus a spus pilda aceasta unui învățător al Legii care, înțelegând că viața eternă se moștenește prin a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa și pe aproapele ca pe sine, a întrebat cine este aproapele său. Răspunzându-i la întrebare Isus i-a explicat totodată și ce înseamnă să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.

Samariteanul cel bun, deși nu îl privea deloc tragedia omului care cobora spre Ierihon, a decis să se îngrijească de nevoile victimei, în ciuda costului unor eventuale neplăceri sau riscuri. De vreme ce iubirea aproapelui este strâns legată de cerința iubirii lui Dumnezeu și implică acțiuni asemănătoare celor întreprinse de bunul samaritean, Biserica trebuie să fie preocupată de durerile și nevoile din lume.

Într-adevăr, Isus sugerează în Matei 25.31-46 că singurul semn prin care adevărații credincioși pot fi deosebiți de cei care fac mărturisiri false sunt actele de bunătate făcute în Numele lui Isus și care imită faptele Lui. Grija pentru orfani, văduve și străini se potrivește celor ce se închină unui Dumnezeu care manifestă El Însuși o asemenea grijă (Deuteronom 10.17-19).

Accentul pus pe preocupări sociale poate fi regăsit și în epistole. Iacov vorbește foarte mult despre creștinismul practic. „Religiunea curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați față de lume” (Iacov 1.27). El se pronunță categoric împotriva favorizării celor bogați, un rău care se infiltrase până și în Biserică (Iacov 2.1-11). El condamnă încurajarea verbală neînsoțită de acțiune: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele și unul dintre voi le zice: «Duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă!» fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot așa și credința: dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2.15-17). Ioan este la fel de tăios: „Dar cine are bogățiile lumii acesteia și vede pe fratele său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul” (1 Ioan 3.17-18). Iacov, fratele vitreg al lui Isus, și Ioan, ucenicul preaiubit, au învățat bine ceea ce i-a învățat Isus că înseamnă împlinirea poruncii «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți».

Preocuparea socială a Bisericii include și condamnarea nedreptății. Mulți profeți vetero-testamentali printre care evidențiindu-se și Amos, au condamnat energic răul și corupția din zilele lor. Ioan Botezătorul în mod similar a condamnat păcatul lui Irod, domnitorul din zilele lui, chiar dacă l-a costat libertatea (Luca 3.19-20) și în cele din urmă chiar viața (Marcu 6.17-29).”

Biserica trebuie să-și manifeste îngrijorarea și să ia măsuri ori de câte ori zărește nevoi, durere sau rău. Vor exista diferențe de opinie cu privire la strategiile și tacticile care trebuie adoptate. În unele cazuri Biserica va lucra doar ca să aline durerea, adică să trateze consecințele problemei. În alte cazuri ea va acționa să schimbe circumstanțele care au produs problema. Vor exista cazuri în care Biserica, acționând în mod colectiv, va fi în stare să realizeze mai mult decât ar realiza acțiunile creștinilor individuali; în alte situații va fi valabil reversul.

Biserica are multe de realizat pentru a-și îmbunătăți mărturia. Dar uneori ea nu reușește să observe cât de multe s-au realizat deja. Un mare procent din numărul total al colegiilor și spitalelor din Anglia și Statele Unite spre exemplu, au fost fondate de grupurile creștine. Multe din funcțiile caritabile și educaționale care au aparținut odată Bisericii îi revin astăzi statului și sunt realizate cu ajutorul impozitelor plătite atât de creștini, cât și de necreștini.

Multe din bisericile care minimalizează importanța regenerării omului pretind că evanghelicii nu au contribuit suficient la ușurarea nevoilor umane. Însă atunci când avem ca și cadru de referință întreg tărâmul mondial descoperim că evanghelicii au întrecut efortul misionar al principalelor denominațiuni.

4. 2. Relația bisericii cu statul

4. 2. 1. Relația Bisericii Ortodoxe cu statul

Biserica Ortodoxă susține că încă înainte de formarea poporului român în spațiul geografic reprezentat de colinele munților Carpați, de văile Dunării, Mureșului și Prutului au existat neamuri de oameni cu credință ortodoxă. Poporul român, ca un rezultat al contopirii diferitelor elemente de aici cu elementul biruitor roman a urmat credința și tradițiile strămoșilor. Biserica Ortodoxă fiind părtașa bucuriilor și încercărilor acestor oameni. Prin bunăvoința arătată de Dumnezeu Bisericii Sale, ea a sădit mereu credința mântuitoare în sufletele oamenilor. Iar ca urmare a acestui lucru, Biserica Ortodoxă își revendică meritul de a fi Biserică națională cu merite deosebite la păstrarea naționalității poporului român în mijlocul altor națiuni.

În ce privește relația Bisericii Ortodoxe cu Statul Român, după consemnările istorice, au început înainte de constituirea și consolidarea statului modern. Ortodoxia era mai degrabă o comunitate politică și nu una religioasă. Alături de limbă, ortodoxia era forma de „a fi împreună” a românilor și nu neapărat o credință.

„Necesitatea momentului” a făcut ca pe timpul Domnitorului Cuza, între Biserica Ortodoxă și Statul Român să se nască o relație strânsă. Printr-un decret succesiv, Domnitorul a numit episcopi în toate scaunele episcopale vacante. Hotărârea luată a născut un conflict faimos între autoritățile bisericești și puterea civilă. Guvernul Cuza a numit ierarhi credincioși pentru a paraliza intrigile politice pe care le provocau călugării greci și Patriarhia în urma secularizării averilor mănăstirești. „Necesitatea momentului” a devenit sistem în Statul Român, iar după acest moment destinul Bisericii Ortodoxe va sta în mâinile puteri civile.

Situația a rămas ceeași și după înfăptuirea României Mari. Într-o comunicare către Asociația clerului preotul D. Popescu-Moșoaia spunea:

Trebuie să se deschidă ochii tuturor, (…), că în Biserica ortodoxă română guvernul este totul, de el depinde totul și împotriva lui nu se poate apăra nimic, nu se poate face nimic. Binevoind guvernul … lucrul se face întotdeauna ca și cum ar binevoi Treimea cea de o ființă și nedespărțită: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Așa se face la noi în Biserica ortodoxă a României Mari.

Biserica desfăcută de Patriarhul ecumenic a fost îngenunchiată cu tot cu sinod, ca o simbriașă oarecare, Ministerului Cultelor. Paradoxul situației reiese din conducerea ei de către oameni cu convingeri ateiste. Arhiereii din urmă, oțeliți în școala de odiniară călugăriei s-au stins și în jețurile rămase libere au năvălit preoți văduvi, creaturi ale noului regim. Politica a pătruns în Biserică transfomând-o după chipul și asemănarea sa.

Soarta Bisericii depindea în mod paradoxal de oameni lipsiti de înțelegerea nevoilor spirituale. Uneori responsabili cu chestiunile bisericești aveau grade înalte în lojele masonice, măcinând biserica pe dinăuntru. Acești oameni străini de Isus Cristos trebuia să slujească Biserica, să se ocupe de seminariile teologice să selecteze slujitori și profesori să aleagă în parlamentul țării episcopii și mitropoliții.

Niște oameni care nu dau pe la Biserică decât la zece mai, care nu știu nici Decalogul, nici Simbolul credinței, care nu se spovedesc și nu se împărtășesc niciodată, care nu cred nici în Tatăl, nici în Fiul, nici în Duhul Sfânt – acești omeni fac și desfac totul în Biserica Românească, zisă de Stat și dominată!… Într-o țară unde toată viața și treburile Bisericii, de la numirea paraclisierului rural până la alegerea Mitropolitului Primat, se află în mâna unor epicurei și volteriani, (…).

Bazându-se pe principiul național, Biserica a avut de suferit, neputând urma drumul trasat de Mântuitorul. Biserica era vlăguită de intrigile politice, având păstori nevrednici împinși în conducere de partid, suportând abuzuri sub intervenția politicienilor, cu energiile curate cheltuite, cu zădărnicirea inițiativelor rodnice, cu răsuflarea înăbușită, era într-o stare de-a dreptul primejdioasă. O Biserică silită să ducă o viață lâncedă în umbra Statului, chiar silită să se angajeze de atâtea ori intereselor de partid nu putea servi națiunii.

Vina situației prezentate nu o poartă în totalitate Biserica pentru că și partidele politice și-au avut rolul lor de influență nefastă.

Vina o poartă toți cei care au exagerat ideea de Biserică națională, respingând cu dezgust ideea unei uniri religioase ce ar depăși limitele naționale. «Într-un Stat național, o singură Biserică națonală», se spunea mereu. Și s-a vorbit atâta la noi despre trebuința de a rămâne pe lângă ideea unei Biserici care să fie numai a noastră, o Biserică al cărui centru să fie acolo unde bătea inima însăși a poporului, o Biserică gata să se identifice în orice moment cu interesele Statului român, o Biserică, în sfârșit, a cărei autoritate supremă să nu fie undeva peste hotare, ci înăuntrul Statului, ca să nu poată fi supusă influenței dăunătoare a vreunei puteri străine… Pentru asta am vrut autocefalie, pentru asta am dorit Patriarh la București.

Fuziunea ortodoxiei cu românismul nu era rezultatul unei simple conviețuiri ci o consecință necesară din natura ortodoxiei, prin faptul că spre deosebire de catolicism, ea aderă la trupul națiunii.

Neavând un centru geografic, centrul fiecărei Biserici ortodoxe este acolo unde se află inima neamului, puterea și vitalitatea lui!» scria D. Stăniloae, iar N. Crainic: «În Răsărit, de la începutul erei creștine, naționalitatea și ceredința apar în conlucrare armonioasă, în fuziune organică, asemenea sufletului și trupului în aceeași ființă.

Se simte o lipsă acută a liderilor care să-și asume rensponsabilitatea lămuririi raportului dintre universalismul creștin și particularismul etnic; tradiția permanentă creștină și diferitele spiritualități. În același timp este nevoie și de o delimitare a funcțiilor și competențelor în dreptul Bisericii și a statului.

Creștinismul nu este gândit de români fie ei clerici sau laici, în termeni de persoană sau de comunitate ci în termeni de națiune. Principiul subsidiarității stă ascuns inert în inima ecleziologiei ortodoxe.

Biserica a continuat să rămână legată de un stat care, prin Constituțiile din 1923, 1938 și 1991 își revendică explicit un caracter “național”. Vechiul principiu creștin al “acomodării” Bisericii la ordinea statului a supraviețuit Bizanțului și s-a transmis Bisericilor naționale ale epocii moderne.

După 1989, în loc să obțină recunoașterea statului a unei depline suveranități și independențe în propria sa ordine, Biserica Ortodoxă a dorit prin modelul de salarizare a preoților să strângă și mai mult relația cu Statul; de care nu s-a separat nici în epoca totalitarismului.

Dacă ar fi o separare între Biserică și Stat, aceasta s-ar simți părăsită și lăsată singură cu problemele de conștiință ale milioanelor de români pe care-i revendică. Iar statul s-ar îndrepta spre nenorocire națională datorită lipsei elementului cheie din consolidarea unei națiuni: credința. Din cea ce se promovează se vede clar că biserica nu este pregătită și nici dispusă să înfrunte asemenea probleme.

4. 2. 2. Relația Bisericii Catolice cu statul

În catolicism Biserica și statul sunt două comunități autonome și independente în propria lor sferă, dar care trebuie să colaboreze în slujba omului și a binelui comun încât să păstreze o dreaptă libertate. Biserica trebuie să recunoască libertatea civilă a statului în timp ce statul trebuie să recunoască libertatea religioasă a Bisericii. Autonomia este aceea care evidențiază puterea suverană a Bisericii și a statului în timp ce independența exclude raporturile de interferență sau subordonări în sfera celuilalt.

Autoritatea de referință este Dumnezeu, iar cele pământești sunt orânduite de El pentru protejarea și dezvoltarea comunităților omenești. Diversitatea orânduirilor este binevenită dacă ele concură la binele comunității. Principiile de funcționare ale autorității trebuie să gândeasca la binele comun al societății și la moralitatea mijloacelor întrebuințate în administrație.

Exercitarea autorității politice a statului înăuntrul comunității sau în cadrul organismelor ce reprezintă statul trebuie încadrată în limitele ordinii morale; în vederea binelui comun și în conformitate cu ordinea juridică, iar exercitarea libertății trebuie garantată de autoritatea politică.

Unde cetățenii sunt oprimați de autoritatea publică prin depășirea competenței ei au dreptul să refuze cele cerute în mod obiectiv de binele comun. Însă în conjunctura de față statul are datoria să le respecte dreptul de a se apăra în fața unor eventuale abuzuri din partea autorității. Acei cetățeni trebuie însă să aibă în vedere limitele stabilite de legea naturală și legea Evangheliei.

Modalitatea de organizare și exercitare a autorității publice de către o comunitate politică poate fi diversă; după specificul fiecărui popor în parte. Întotdeauna trebuie privită însă în perspectivă comunitatea și slujirea ei prin formarea oamenilor educați, pașnici și binefăcători în folosul umanității.

4. 2. 3. Relația Bisericii Baptiste cu statul

Biserica Baptistă are convingerea că autoritatea Statului este de la Dumnezeu pentru păstrarea dreptului, ordinii și pedepsirea răufăcătorilor. În conformitate cu Cuvântul suntem datori să ne supunem legilor, să ne îndeplinim îndatoririle cetățenești și să ne rugăm pentru toate autoritățile Statului (1Timotei 2.1-3, 3.1; Romani 13.1-7; 1 Petru 2.13,14).

Isus deosebește clar autoritatea statală față de autoritatatea Divină spunând: „Dați cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22.21). El a recunoscut autoritățile civile și de aceea a refuzat uzurparea autorității în contextul moștenirii de familie din Luca 12.13-14. El spune: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitorul peste voi?”

Statul nu are dreptul să depășască anumite norme de limitare sau de impunere.

Guvernului civil nu îi este permis să impună legi prin care să se ceară sau să se interzică diferite doctrine bisericești sau prin care să se restrângă libertatea oamenilor de a se închina așa cum vor. Pe de altă parte, biserica nu trebuie să stăpânească peste stat, ca și cum ar fi o autoritate superioară acestuia; biserica nu este așa ceva. Autoritatea bisericii și autoritatea statului aparțin unor sfere distincte (Matei 22.21; Ioan 18.36; 2 Corinteni 10.3-4) și fiecare ar trebui să respecte autoritatea pe care i-a dat-o Dumnezeu în propria sferă de operare.

Spre exemplu credința este ceva personal, ea nu poate fi obligată prin forță nici de către stat. Ea poate fi ținută și practicată numai sub aspectul voluntar.

Creștinii sunt bineveniți în domeniul politic, ei ar trebui să vegheze la respectarea libertății religioase ca și principiu politic ne negociabil, apărând drepturile tuturor credințelor din acel stat. Creștinismul este capabil să concureze și să se apere singur atâta timp cât se găsește într-o societate liberă.

Creștinii au datoria să manifeste o influență morlă pozitivă asupra guvernelor sau să le convingă să emită legi compatibile cu standardele Scripturale. În același timp guvernele ar trebui să evite emiterea unor legi prin care să impună diferite tipuri de doctrină bisericească sau convingeri teologice.

Concluzii

Scopul principal al lucrării de față a fost studiul în paralel a concepției baptiste, catolice și ortodoxe cu privire la Biserică. Este de dorit ca după analiză făcută, concluzia de față să scoată la lumină care sunt diferențele și care sunt asemănările ce stau la bază conținutului teologic și dogmatic al fiecărui exponent analizat.

Ne vom ocupa așadar de evidențierea succintă a punctelor ce scot în relief diferențele și asemănările celor trei concepții, dar fără a avea pretenția de a le surprinde pe toate.

Pornind de la analiza doctrinelor observăm că elementul distinctiv major este în cadrul concepției catolice. Singurul for care are drept de elaborare a doctrinelor este Magisteriul. Anunțarea doctrinelor se face numai în cadrul adunărilor oficiale unde Magisteriul Bisericii Catolice prezintă noile doctrine.

În gândire baptistă doctrinele sunt elaborate pe baza decontextualizării și a recontextualizării mesajului Scripturii. Mesaj care poate fi decontextualizat și recontextualizat de fiecare credincios. Elementul de bază de la care se pornește fiind Sfânta Scriptură.

Definiția Bisericii arată că deși au plect de la aceeași terminologie rezultatele la care s-au ajuns sunt diferite ca urmare a accentelor puse. Catolicii sunt de părere că biserica adevărată este apostolică, dovedind descendența pe linie apostolică. Tot ei susțin că acolo unde descendența nu se poate dovedi nu există Biserică, nu există mântuire și nu există Biserică adevărată Ceea ce face un grup de oameni să fie Biserică este legătura lor vizibilă cu o organizație contemporană a cărei origine poate fi umărită pe plan istoric până la Biserica Noului Testament.

În cugetarea baptistă preluată din Sfânta Scriptură Biserica înseamnă părtășiea realizată între credincioșii și în același timp între credincioși și Dumnezeu.

În ce privește Biserica vizibilă și învizibilă, concepția baptistă susține că în mod obișnuit biserica vizibilă poate fi observată în registrul de mambralitate a unei biserici pe când biserica invizibilă este Biserica a căror membri credincioși sunt trecuți în Cartea Vieții.

Ortodoxia crede numai în forma văzută a bisericii, cu toate că la un moment dat se face o anumită referire a faptului că sunt și părți invizibile care sunt părtașe în cadrul bisericii, precum Capul Bisericii, Isus Cristos. Străduința Bisericii Ortodoxe constă tocmai în aducerea învizibilului în forma sa vizibilă.

Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă susține că Biserica instituțională sau vizibilă este mai importantă. Organizațiile individuale sunt considerate părți ale Bisericii adevărate dacă acestea pot dovedi că subzistă de la întemeierea Bisericii de către Cristos. Biserica romano-catolică neagă aspectul invizibil al Bisericii susținând doar pe cel vizibil potrivit căruia biserica este organizația vizibilă descinsă din apostoli printr-o succesiune neîntreruptă (de episcopi ai bisericii).

Cele mai multe diferențe se observă nu neapărat în definiția dată Bisericii cât din rolul pe care îl are aceasta pentru viața credinciosului. Funcțiile bisericii sunt percepute diferențiat de la o Biserică la alta. Funcția predicării este cea mai importantă pentru contextul bisericii baptiste, pe când în contextul ortodox euharistia ocupă locul central, ca o însumare a mai multor funcții.

Biserica ortodoxă și ce catolică încurajază participarea laică la funcțiile bisericii nuami că acestea sunt vazute totuși ca niște excepții acolo unde lipsesc slujitorii calificați.

Practica baptistă demonstrează în schimb că există și biserici care se susțin numai prin slujirea credincioșilor laici.

Funcția închinării în cadrul baptist este exclusiv orientată doar înspre Persoanele Sfintei Treimi. În ortodoxie și catolicism închinarea are și alte orientări precum ar fi: fecioara Maria, crucea, sfinții și moaștele. Închinarea înaintea sfinților în contextul catolic și ortodox are mai multe stadii și este socotită de fapt tot o adorare adusă lui Dumnezeu pentru că la rândul lor sfinții sunt slujitori ai Acestuia.

Funcția evanghelizării este apreciată mult de toate cele trei păreri nummai că în viziunea baptistă sunt încurajați toți laici ca să își ia slujirea în serios. Prin preoția universală responsabilitatea Marii Trimiteri este la fel de mare pentru toși credincioșii.

Realizările pe plan social prin implicarea Bisericii demonstrează faptul că implicarea socială a fost înțeleasă sub toate aspectele potențiale. Desigur că atât în cadrul ortodox, cât și în cel catolic și baptist se mai pot face multe lucruri. Implicarea socială dovedește credința înțeleasă de către credincioși.

Relația bisericii cu Statul evidențiază diferențe dintre cele mai mari. Biserica Ortodoxă ține la statutul pe care și l-a atribuit de Biserică Națională și dorește ca acesta să fie și pe viitor specificat chiar în constituția țării noastre. Pe baza relației avute până acum cu Statul Român, Biserica Ortodoxă își atribuie anumite merite cum ar fi păstrarea spiritualității, a limbii, a obiceiurilor și a identității naționale romănești.

Biserica baptistă este complet separată de stat, și-l vede pe acesta doar ca pe o autoritate orânduită de Dumnezeu pentru a crea mediul cel mai benefic vieții sociale.

În viziunea catolică la fel ca și în cea baptistă biserica este distinctă față de stat dar practica recentă arată că Biserica Catolică are o influență deosebit de mare asupra guvernelor unos state.

Bibliografie:

*** Biblia de studiu pentru o viață deplină, (Florida: Life Publishers Internațional Deerfield, 1992).

***Dicționarul Explicativ al Limbii Române, (variantă electronică, 2004).

Altarul Banatului, Revista oficială a Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și a Episcopiei Aradului, Noiembrie-Decembrie, Numărul 11-12, (Timișoara: Editura Mitropoliei Banatului, 1990).

Andronikoff, Constantin, Le sens de la liturgie. La relation entre Dieu el l’homme, (Paris: Les Edition du Cerf, 1988)

Andrutsos, Hristu Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, (Sibiu: trad, de Dr. Dumitru Stăniloae, 1930).

Barackman, H. Floyd, Teologie creștină practică, (Arad: Editura Multimedia, 2003).

Barbu, Daniel, Firea Românilor, (București: Editura Nemira, 2004).

Barth, Karl, Church Dogmatics, Vol. 1, Part. 1, (Edinbourgh: T. and T. Clark, 1936).

Barth, Karl, The Word of God and the Word of Man, (New York: Harper and Row, 1956).

Bel, Valer, Unitatea Bisericii în teologia contemporană, (Cluj Napoca: Editura Limes, 2003).

Biserica Română Unită, (Cluj Napoca: Editura Viața creștină, 1998).

Bojor, Victor, Adevărata Biserică a Domnului Nostru Isus Hristos, (Gherla: Editura Fondului „Biblioteca Poporală” din Gherla, 1929).

Bota, M. Ioan, Patrologia, (Cluj Napoca: Editura Viața creștină, 2002).

Bouzer, Luis, Predication el mystere, (Paris: „La Maison-Dieu”, 1948).

Braniște, Ene, Liturgica Generală, (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993).

Bria, Ioan, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, Vol. 2, (Geneve: 1982).

Bria Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981).

Broadus, A. Johan, On the Preparation and Delivery of Sermons, Fourth Edition Revised by Vernon L. Stanfield, (San Francisco: Harper & Row Publishers, 1979).

Bunaciu, Ioan; Bunaciu, Otniel, Explicarea Doctrinelor Biblice, (București: Editura Cartea Universitară, 2004).

Calvin, Jean, Învățătura religiei creștine, Vol. 2, (Oradea: Editura Cartea creștină, 2003).

Carter, E. James, The Mission of the Church, (Nasville: Broadman, 1974).

Catehismul Bisericii Catolice, (București: Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993).

Chirica, Gr. Constantin, Biserica la Români ca Instituție Națională, (București: Editura noastră, 1939).

Cleopa, Ilie, Călăuza în credința ortodoxă, (Galați: Editura Episcopiei Dunării de jos, 1991).

Clowney, Edmund, Toward a Biblical Doctrine of the Church, (Westminster Theological Journl, 31, nr. 1, noiembrie, 1968).

Coenen, Lothar, „Church”, în The New Internațional Dictionary of New Testament Theology, Vol. 1, (Zondervan: Colin Brown, Grand Rapisd, 1975).

Conciliul Vatican II, (București: Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1999).

Danciu, Ana, Metodica predării religiei în școlile primre, gimnazii și licee, (București: Editura Anastasia, 1999).

Dumas, Felicia, Gest și expresie în liturghia ortodoxă, (Iași: Institutul European, 2000).

Dura, Nicolae, Propovăduirea Cuvântului și sfintele taine. Valoarea lor în lucrarea de Mântuire, (București: Teză de doctorat în teologie, Facultatea de Teologie din București, 1996).

Erickson, J. Millard, Teologie Creștină, (Oradea: Editura Cartea Creștină, 2004).

Felea, V. Ilarion, Religia culturii, (Arad: Editura Episcopiei ortodoxe Române a Ardealului, 1994).

Gilkez, Langdon, How the Church Can Minister to the World Without Losing Itself, (New York: Harper and Row, 1964).

Green, Michael, Evanghelism in the Early Church, (Eerdmans: Grand Rapids, 1971).

Grudem, Wayne, Teologie Sistematică, (Oradea: Editura Universității Emanuel, 2004).

Hallesby O.; Stewart, A. James; Hession, Toy; Bounds, F.M., Discursuri pentru creștini,
(Oradea: Editura Metanoia, 2004).

Halley, H. Henry, Manual Biblic, (Oradea: Editura Door of hope, 1983).

Hoekendijk, C. J., The Church Iside Out, (Philadelphia: Westminster, 1996).

http://www.patriarhia.ro/departamente/catedrala/index.php, 08.05.2006

http://www.patriarhia.ro/invatatura/index2.php?page=311, 08.05.2006

Langa, Tertulian, Dicționar teologic creștin din perspectiva ecumenismului catolic, (Cluj Napoca: Editura Dacia, 1997).

Lossky, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, (București: Editura Humanitas, 1998).

Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, (București: Editura Anastasia, 1990).

Mărtincă, Isidor, Etica Doctrinei sociale creștine, (București: Editura Universității din București, 2004).

Mărtincă, Isidor, Mozaic Creștin, (București: Editura Universității din București, 2005).

Mărturisirea de credință a cultului Creștin Baptist din România, (Deva: Editura „Astra”, 1991).

Moberg, O. David, Inasmuch: Christian Social Responsibility în the Twentieth Century, (Eerdmans: Grand Rapids, 1965).

Mezendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri și azi, (București: Editura Anastsia, 1996).

Nauta, D., Church, Nature and Government of: Quakers, «Plzmounth» Brethren, Darbytes, în Encyclopedia of Christianity, (Plymouth: Editura Garz G. Cohen, Marshalltown, Del., National Foundation for Christian Education, 1968).

Parrinder, Geoffrey, Dicționarul creștinismului, (București: Editura Lucman, 1999).

Pârvulescu, Sebastian, Biserica noastră națională în raport cu celelalte confesiuni, (Vălenii de Munte: Tipografia «Neamul românesc», 1911).

Petrescu, D. Ioan, Biserica și democrația, (București: Tipografia Românească, 1912).

Ross-Hinsler, F., Mission and Context: The Current Debate About Contextualization, (Evanghelical Missions Quarterlz 14, 1978).

Ryrie, C. Charles, Teologie Elementară, (Făgăraș: Editura Agape, 1998).

Schmidt, L. Karl, εκκληεσια, în Theological Dictionary of the New Testament, Vol. 3, (Eerdmans: Ed. Gerhard Kittel și Gerhard Friedrich, Grand Rapids, 1976).

Stănescu, Bartolomeu, Principiile de bază ale organizării noastre sociale II, (Solidaritatea 1/7-8, 1920).

Stăniloae, Dumitru, Națiune și Creștinism, (București: Editura Elion, 2003).

Stăniloae, Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă ascetica și mistica, (București: Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992).

Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 2, (București: Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978).

Talpoș, Vasile; Mariș, Daniel, Evanghelism Biblic, (București: Editura Universității, 1996).

Talpoș, Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, (Germania: Editura Lumina Lumii, 2003).

Tamaș, Ioan, Mic dicționar creștin catolic, (Iași: Editura Sapienția, 2001).

Tenney, C. Merril, Studiu al Noului Testament, (Eerdmans Publishing, 1986).

Thiessen, Clarence Henry, Prelegeri de teologie sistematică, (Buckingham: Eerdmans Publishing Company, 1979).

Todoran, Isidor și Zăgrean, Ioan, Dogmatica Ortodoxă, (Cluj Napoca: Editura Renașterea, 2005).

Truța, Ionel, Doctrinele Biblice, (Arad: Editura Candela, 1996).

Vasile cel Mare, Despre botez, (București: Editura Anastasia, 1999).

Williams, W. Colin, The Church, New Directions in Theology Today, Vol. 4, (Philadelphia: Westminster, 1969).

Wirt, Sherwood, The Social Conscience of the Evanghelical, (New York: Harper and Row, 1968).

Zizioulas, Ioannis, Ființa eclesială, (București: Editura bizantină, 1996).