Feminismul, Statutul Femeii Si Miscarea Feminista

Cuprins

Introducere

Argument

Pornind de la povestea biblică a creării omului, trecând prin antichitatea vechilor greci pentru care femeia era un bărbat „mutilat” apoi continuând cu perioada medievală când femeia trăia într-o colivie aurită a spațiului domestic, în perioada contemporană se cristalizează un univers al feminității.

Viziunea asupra femeii o surprinde pe aceasta căutând un loc cât mai stabil în societate. Această perioadă proiectează conturul feminității în căutarea stabilității materiale și sociale.

Ne-am oprit asupra acestei teme din convingerea fermă că această problematică legată de statutul femeii și mișcarea feministă din spațiul românesc așteaptă să fie bine cunoscută.

Aura de mister care planează asupra acestei teme, auster și vetust la prima impresie, înconjurat de atâta frumusețe și sensibilitate poate fi pătrunsă și decriptată prin apelul la scrieri și documente, la modul de viață, la tradițiile și obiceiurile păstrate în eposul citadin. Curiozitatea îndeamnă cititorul la studiu și luare aminte.

Vom observa că feminismul ca mișcare socială promovat în statele lumii se răspândește și în spațiul românesc oferind posibilitatea personalităților feminine să se afirme și să manifeste dorința de a obține statutul bine-meritat al femeii în societate în ciuda opreliștilor întâmpinate.

Sperăm că demararea unui studiu într-o manieră descriptivă în relație cu factori social-politici și culturali de aceeași factură să trezească interesul general pentru cercetare, deoarece este util să privim faptele trecutului ca pe o sursă de înțelegere a prezentului și a lumii în care trăim.

Dacă imaginarul romantic din primele decenii ale secolului al XIX-lea va pune femeia pe un piedestal abordând-o ca pe imagine a dragostei și poeziei, cea de-a doua jumătate a secolului îi va deschide ușa spațiului domestic.

Și într-un caz și în celălalt, femeile nu ne sunt prezentate pentru ele însele ci mai degrabă în funcție de rolurile care le-au fost destinate de către bărbați.

Pornind de la această perspectivă ce viza statutul femeii în societate, observăm că se cristalizează un univers în care femeia oferă subiecte multiple pentru a fi explorate fie din punct de vedere științific, sociologic, psihologic sau literar.

Treptat unghiul de percepție al femeii se lărgește ea trecând din sfera rurală în cea a cadrului citadin.

Remarcăm așadar o nouă ipostază a feminității interesată de sine, de viața mondenă și de determinările exterioare.

Tema lucrării „Femeia și condiția feminismului în societatea interbelică românească” este inedită ca titlu și formă de abordare și interpretare a informațiilor istorice cu privire la contribuția personalităților feminine în prima jumătate a secolului XX.

Bazându-se pe o bibliografie vastă, prezenta lucrare își propune să asambleze într-o structură unitară toate aspectele legate de ce a însemnat femeia și condiția feminismului în societatea interbelică.

Toate aceste aspecte relevate aici nu ar putea fi interpretate la adevărata lor valoare fără o cercetare și folosire a izvoarelor, lucrărilor și materialelor de specialitate apărute până acum.

Analiza comparată a informațiilor pe care le-am avut la dispoziție, m-a ajutat în a mă edifica asupra unor probleme considerate „controversate” și de alți istorici.

Studiul la bibliotecile din București precum și revistele de specialitate mi-au întregit munca de cercetare. Menționez că există o serie de surse și lucrări care tratează problematica legată de condiția femeii în societatea interbelică românească fiindu-mi realmente de mare ajutor. Amintim lucrări precum „Viața cotidiană a românilor în societatea interbelică” autor Ioan Scurtu, „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea” precum și numeroase lucrări ale autoarei Mihaela Miroiu.

„Femeia și condiția feminismului în societatea interbelică românească” se dorește a fi o lucrare cât mai completă și originală prin modul de concepere și asamblare a informațiilor legate de acest subiect.

Împărțită în șase capitole, lucrarea încearcă să surprindă toate aspectele despre condiția femeii din punct de vedere social, cultural și politic în cadrul perioadei interbelice.

Capitolul I „Ocupații și venituri” deschide lucrarea prin prezentarea unor caracteristici în ceeea ce privește activitatea feminină și beneficiile pe care acestea le aveau sau nu în cadrul societății.

Capitolul al II-lea „Familia” se referă la contribuția femeilor în realizarea căsătoriilor, prezentând viața de familie, eșecul unor căsătorii, fidelitatea față de persoana iubită, infidelitatea care poate duce la divorț. Imaginea femeii și dragostea pe care aceasta o manifestă fiind ilustrată și în romanele vremii.

Capitolul al III-lea „Condițiile de viață” prezintă abilitatea femeilor de a înfrumuseța locuința, bunul gust și notorietatea reflectate asupra vestimentației, a igienei și a sănătății, care se schimbă odată cu sfârșitul primului război mondial.

Capitolul al IV-lea „Cultura în perioada interbelică” insistă pe modalitățile de promovare a culturii în perioada interbelică, școala și biserica jucând roluri importante în educația femeilor, culminând cu apariția unor elite feminine.

Capitolul al V-lea „Mișcarea de emancipare a femeii” tratează principalele etape prin care reprezentante de seamă ale feminismului românesc și-au manifestat dorința de obținere a drepturilor sociale, politice și economice.

Capitolul al VI-lea „Timpul liber” urmărește modalitățile în care femeile își petrec timpul liber într-o societate în continuă schimbare, grevată de multe prejudecăți la adresa lor.

Folosind în această lucrare și un bogat material ilustrativ și informațional mi-am propus ca acesta să aducă o nouă filă în marea carte a feminismului românesc.

CAPITOLUL I

Ocupații și condiiții de viață

,,Cer ca femeia să nu mai fie o proprietate și un bir ce dă neîncetat familia lenei și desfrânării, ci soție și răsplata cea mai mare a omului…..”

(C. A. Rosetti, 1852)

În perioada interbelică, ocupațiile din România cunoscuseră noutățile aduse de modernizarea țării, începuturile industrializării, înscrierii țării în rândul statelor europene. Se produseseră schimbări ample în ocupațiile populației de la orașe, profesionalizarea cunoaște o etapă de europenizare, grație alinierii sistemului de învățământ la spiritul școlii europene. Marile schimbări produse după întregirea țării conduseră, bunăoară, la creșterea rapidă a numărului școlilor comerciale cu efect foarte favorabil pentru circulația capitalului și progresului general. Deși, spațiul românesc are o tradiție străveche în folosirea elementului feminin în activitatea comercială, în perioada interbelică au fost create condiții pentru pregătirea profesională în școală a forței de muncă feminine ocupată în comerț, situație care a generat în economia ocupațională un fenomen specific, foarte evident și în continuare.

În mediul rural au continuat să se conserve nenumărate ocupații tradiționale, străvechi legate în principal de valorizarea resurselor naturale locale. În orașe au continuat să se perpetueze ocupații din categoria meșteșugurilor, deși ponderea acestora a scăzut continuu sub efectul avansului noutăților din industrie și alte ramuri neagricole.

Instituțiile de învățământ au avut o mare contribuție la apariția profesiilor moderne, adăugând noi profesii și ocupații generate în sistemul național de educație. Academiile comerciale de la București și Cluj-Brașov se numără printre instituțiile de învățământ superior cu aport de cel mai înalt nivel de profesionalizare din România perioadei interbelice. Totuși, o caracteristică a perioadei interbelice o constituie angajarea femeilor în activitatea industrială. Activitate bogată față de perioada anterioară, deoarece în 1906 existau în România 510 fabrici pe când în 1866 existau 39 de fabrici. Dacă înainte de 1918 prezența unei femei într-un atelier sau într-o fabrică era o excepție, după această dată fenomenul devine obișnuit. În unele ramuri industriale, mai ales în cea textilă, ponderea forței de muncă feminină ajunge la 40%.

1. Venituri, cheltuieli și prețuri

Femeile contribuiau cu propriul lor salariu la veniturile familiei. Aceasta era în același timp o expresie a tendinței de emancipare a femeilor, de micșorare a dependenței lor față de bărbați. Această dependență reiese din Codul Civil, de exemplu în articolul 199 se spune: „Averea femeii care nu e prevăzută în dotă, așa-numita „parafernă”, nu poate să fie înstrăinată de către femeie fără acordul bărbatului” sau „Femeia nu poate nici să dea nici să primească bani sau alte lucruri de valoare, ea nu poate să primească sau să refuze moșteniri fără știrea bărbatului”.

Constituția din 1866 a fost una dintre cele mai liberale. Aceasta circumscrie femeilor locul în rândul minorilor, idioților și delincvenților adică pe scurt le așează în categoria incompetenților legali. Constituția de la 1866 consacră așadar „infantilismul legal al femeilor”.

Constituția din 1923 consfințește inferioritatea femeilor deoarece iarăși li se păstrează locul între minori, idioți și delincvenți, respectiv între cei care nu au dreptul la vot. Un beneficiu pentru aceste categorii defavorizate îl constituie în 1928 „Legea pentru ocrotirea muncii minorilor și femeilor precum și pentru stabilirea duratei zilei de muncă de 8 ore”.

În ceea ce privește repartizarea profesională, procentul cel mai mare 28% din populația activă era absorbit de industrie, „servitorii” reprezentau 24,9% din același total (încă de la începutul secolului erau 20000, ceea ce însemna nici 7% din populația acelei epoci). Urmau funcționarii, 19,3% și persoanele ocupate în comerț și credit, 9,1%.

În peisajul bucureștean s-au integrat acum fabricile, filaturile sau uzinele Malaxa. Totuși pentru oamenii acestei generații, dacă nu erau intelectuali, idealul a rămas întreprinderea de familie, micul atelier (de fotograf, de ceasornicar sau bijutier, de croitor sau de cizmar). „Atmosfera patriarhală a căsuțelor micii burghezii, până și acum când ele sunt înverzite de mușchi și pătate de rugină, face pe cineva să se creadă în provincie, chiar când este aproape de centrul marelui oraș”.

În 1929 s-a votat Legea pentru contractele colective de muncă, prin care se reglementau relațiile în muncă dintre patroni și salariații din industrie și comerț; asemenea contracte la nivel de întreprindere au început să fie încheiate încă din 1919. Tot în 1929 s-a legalizat ajutorul de șomaj, dar acesta avea o valoare simbolică: 2,65 lei pe zi, în timp ce un litru de lapte costa 6,35 lei.

Potrivit recensămintelor efectuate în perioada interbelică, față de totalul populației în municipiul București, femeile reprezentau un procent mai mare decât al bărbaților (1930: femei 50,8%, bărbați 49,2 %). Analizele efectuate în această perioadă au ajuns la concluzia, firească de altfel, că salariile cele mai mici se înregistrau în ateliere și unități cu un număr redus de lucrători, iar salariile cele mai mari erau încasate în întreprinderi moderne, care aveau și o productivitate ridicată.

Veniturile salariale erau obținute de „capul” familiei, adică de bărbat. Dacă înainte de 1918 prezența unei femei într-un atelier sau într-o fabrică era o excepție, după această dată fenomenul devine obișnuit. În unele ramuri industriale, mai ales cea textilă, ponderea forței de muncă feminine ajungea la 40%. Femeile contribuiau cu propriul lor salariu la veniturile familiei. Aceasta era în același timp, o expresie a tendinței de emancipare a femeilor, de micșorare a dependenței lor față de bărbați. De asemenea în familiile sărace erau trimiși la lucru copiii, care prestau munci în ateliere, prăvălii, în gospodăriile „patronilor”. Fenomenul era destul de larg răspândit, tocmai de aceea a fost adoptată în 1928 „Legea vizând protecția muncii minorilor”. Veniturile variau în funcție de starea socială și condițiile de muncă. De exemplu, o servitoare primea la sfârșitul zimea la sfârșitul zilei aproximativ 1 leu, o spălătoreasă primea în jur de 1 leu, o muncitoare 1,3 lei, o profesoară maximum 3,5 lei.

Au existat și situații în care femeile au primit favoruri și diferite cadouri în schimbul serviciilor prestate. „Odată pătruns în intimitatea camarilei Carol al II-lea a umplut pe toți cu bani și i-a mai acoperit și cu daruri cu adevărat regești. Mai ales pe măria sa Duduia (Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea). Pentru madam Jeny (soția lui Puiu Dumitrescu, secretarul particular al regelui), pentru madam Wieder (soția lui Felix Wieder, membru de bază a camarilei regale), chiar și pentru madam Gica (mama Elenei Lupescu) punea la contribuție la fiecare serbare sau praznic.”

Literații s-au bucurat de asemenea de aprecierea familiei domnitoare. Regina Maria a căutat să continue tradiția Reginei Elisabeta (Carmen Silva) de a întreține relații amicale cu oameni de litere și uneori a-i proteja financiar. Potrivit studiilor însă, tipul de muncă pe care femeile o realizează în mod tradițional sau cu care sunt asociate (de exemplu: îngrijirea, educația) are toate șansele să nu fie foarte apreciate din punct de vedere social și să fie considerat ca neimportant. Potrivit concepției lui Margaret Mead: „Bărbații pot să gătescă, să țeasă, să îmbrace păpușile sau să vâneze păsări care ciripesc, însă dacă aceste activități constituie preocupări potrivite bărbaților, atunci întreaga societate, bărbați și femei laolaltă, le admite ca fiind importante. Când aceleași preocupări devin ale femeilor, ele sunt privite ca mai puțin importante”. Așadar au existat voci care cereau respectarea muncii femeii precum și statutul ei în societate. De exemplu eugeniștii recunoșteau faptul că femeile adesea deveneau prostituate din cauza neajunsurilor economice sau deoarece cădeau victime meseriilor lor, în special dacă erau servitoare. De aceea, unii adepți ai eugeniei au propus măsuri radicale pentru a împiedica femeile din clasele inferioare să cadă victime prostituției, chiar dacă aveau o propensiune naturală pentru acest comportament degenerat: „Trebuie asigurate salarii egale pentru bărbați și femei, protecție muncitoarelor însărcinate și servitoarelor (…) salarii minime pentru angajatele în restaurante, cârciumi, cafenele, recunoașterea paternității și obligativității tatălui de a-și crește copiii ….. eliminarea rubricii „ilegitim” din codul civil”.

În dinamismul vieții de tip urban au rezistat acele profesiuni care s-au dovedit în pas cu epoca și cu cerințele ei pe un teritoriu simțit ca tranzitoriu pe axa nord-sud de către orice locuitor sau vizitator al spațiului urban.

Viața cotidiană este de neconceput fără alimentație de care depinde existența omului. Alimentația românilor era în funcție de nivelul veniturilor dar și de obiceiuri, mentalități, medii de locuire și anotimpuri. În general românii erau gurmanzi, impresionând pe străini prin calitatea de alimente consumată și uneori prin calitățile bucătăriei naționale. Pentru cei mai mulți cetățeni masa era o necesitate fiziologică, dar pentru unii ea constituia și un prilej de întâlniri, discuții care durau câte 5-6 ore. În general produsele alimentare din România erau ieftine. O situație mai dificilă s-a înregistrat la sfârșitul războiului datorită ostilităților militare, distrugerilor provocate de inamic, incertitudinii privind proprietatea asupra pământului, pierderii unei mari părți din inventarul viu sau mort. După câțiva ani, situația s-a redresat, piața românească fiind aprovizionată din belșug cu produse agroalimentare.

CAPITOLUL II

Familia

„Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți”.

Charles Colson

Funcția de socializare a familiei se realizează prin intermediul relației părinți-copii, relație care implică atașamentul părinților față de copiii lor și modul de inoculare a comportamentelor acestora pentru integrarea în familie și societate.

La familia contemporană în comparație cu familia tradițională se întâlnesc diferențe în realizarea funcției socializatoare, diferențele determinate de schimbările sociale intervenite la nivelul epocii cu implicațiile respective asupra vieții de familie. Familia modernă are ca urmare a acestui fapt o serie de caracteristici prin care-și exercită funcțiile educative.

Întâlnim în literatura de specialitate ideea conform căreia în societatea modernă industrial-urbană, familia nu-și mai realizează funcția socializatoare, și-a schimbat conținutul și forma de manifestare, dar nu și-a pierdut însemnătatea și rolul ei.

R.W. Musgrave în a sa cunoscută lucrare „Sociologia educației” arată că în familie copilul învață tipurile de comportare necesară pentru a exista în mediul său; tinerii învață cum să se comporte în societate, dar în același timp învață ce fel de comportări să aștepte din partea altor copii de același sex sau de sex opus.

Familia a suferit numeroase schimbări de-a lungul secolelor. Astfel vechile legi au recunoscut totdeauna în menaj o supremație a soțului asupra soției. Conform tradițiilor și mai ales canoanelor bisericii, femeia trebuia să se supună soțului său, să-și folosească averea numai prin intermediul acestuia. Bărbatul avea dreptul să-și înșele nevasta, cu condiția ca adulterul să se petreacă în afara domiciliului conjugal, dar el putea să o pedepsească capital dacă o prindea că a încălcat fidelitatea impusă. Schimbările determinate de atragerea femeii în producție au generat modificări în atitudine soțului față de ea.

Munca femeii în activități extrafamiliale a modificat ierarhia tradițională a menajului, soțul împlinind unele munci menajere, creează soției posibilitatea de a nu se consacra în exclusivitate muncii domestice. Responsabilitatea vieții materiale era împărțită celor doi soți în mod echitabil.

O teorie mult discutată este aceea a sociologului american T. Parsons despre rolurile instrumentale și expansive. El concepe rolurile ca bază a socializării copilului care ar impune diferențierea rolului tatălui și mamei. După Parsons, tatălui îi revine rolul instrumental de legătură cu societatea și în primul rând de furnizor al bunurilor materiale necesare traiului familiei în timp ce mamei îi revine rolul expansiv, afectiv, centrat pe emoții. Rolul instrumental al bărbatului constituit înainte de toate prin exercitarea unei profesii, determină statutul familiei în comunitatea luată în ansamblu.

Având o ocupație și un venit acceptabil, tatăl îndeplinește o funcție sau o rețea de funcții esențiale pentru familia sa într-un astfel de sistem. Această viziune implică participarea minimă a tatălui la activitățile menajului și transferarea în exclusivitate a acestora pe seama mamei.

După sociologul american, această structură bipolară a rolurilor în funcție de sexe va juca un rol determinant pentru formarea personalității copilului. Consecințele structurii bipolare a rolurilor masculine și feminine la nivelul familiei conjugale s-ar putea exprima prin faptul că tatăl exercită de fapt autoritatea în cuplu.

Cercetătorul polonez J. Pietrowski arată că îndată ce femeia nu se mai mulțumește cu rolul exclusiv de gospodină și mamă (consecință a progresului social), îndată ce din propria voință sau din nevoie exercită o activitate profesională în afara căminului, echilibrul tradițional între roluri se modifică. Soția contribuie în familia modernă la echilibrul bugetului familial, contractează obligații și responsabilități în afara căminului. Desigur, consecințele acestei situații nu sunt numai de natură pozitivă. Cei mai mulți autori se referă, de pildă, la reducerea timpului pe care-l consacră mama pentru creșterea copiilor și în același timp dorința acesteia de afirmare în societate.

Căsătoria era momentul întemeierii familiei. Românii erau recunoscuți în Europa ca „familiști”, căsătoria începând de la 12-13 ani la fete și de la 17-18 ani la băieți. Recesământul din 1930 lua în calcul populația de peste 13 ani în privința căsătoriei. La nivelul întregii țări, situația se prezenta astfel:

După cum se observă, numărul cel mai mare de căsătorii erau la sat, în timp ce la oraș acesta era mai mic, cauza esențială era vârsta, la oraș se întâlneau puține situații de căsătorii la vârsta de 13-16 ani, în timp ce în sate fenomenul era destul de răspândit.

Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiași grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut social, studii.

Legile statului din perioada interbelică impuneau anumite restricții. De exemplu, un ordin al ministrului de război din 1927 stabilea că ofițerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători decât cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Sau, legea din 1931 privind căsătoria militarilor prevedea că aceștia se puteau însura numai cu consimțământul scris, dat de autoritatea militară superioară și după ce au împlinit 25 de ani. Pentru obținerea autorizației se cereau mai multe documente, care să ateste: vârsta ofițerului și a miresei, dota miresei și averea personală (de cel puțin 40000 lei anual în cazul ofițerilor superiori și generali, de 6000 lei anual al viitoarelor soții ale militarilor cu grad inferior), garanții de moralitate și onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze (certificatul era dat de 6 capi de familie din localitatea de domiciliu confirmat de primar). Preoții erau și ei obligați să obțină aprobarea organului ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel că viitoarea preoteasă să provină dintr-o familie înstărită și onorabilă.

Deosebirile de condiție socială generau uneori adevărate drame. Existau și situații când dragostea unuia nu era împărtășită de celălalt.

La oraș, căsătoria era un act mai complicat. Tinerii aveau o mai mare posibilitate de a se cunoaște, de a-și declara dragostea și de a lua decizia vieții. Existau anumite bariere care nu trebuiau trecute: de avere, de origine, de moralitate. Cele mai libere în decizii erau studentele foarte curtate, mai ales de tinerii ofițeri, care asistau, în civil, la diferite cursuri universitare. Astfel ei aveau posibilitatea să cunoască tinere, să aleagă și apoi să se căsătorească. Existau căsătorii chiar în timpul facultății între un student și o colegă, acestea fiind cele mai sincere, deoarece aveau la bază o dragoste reală.

În sferele înalte poziția socială era determinantă. Aici se realizau căsătorii din interes. Spre exemplu, tânărul Richard Franasovici, doritor să ajungă cât mai sus în ierarhia politică s-a căsătorit cu Mary, fiica doamnei general Văitoianu, născută din prima căsătorie cu Filipescu.

Constantin Argentoianu spune despre această faptă: „Această Mary, pe care Richard Franasovici a și luat-o după război de nevastă, fiindcă avea o moșie la Râmnicu Sărat, iar el nimic, era deja înainte de căsătorie o pațachină și încă o pațachină grețoasă. Se ținea cu Richard, îi făcea o scenă de câte ori venea să o vadă, țipa și îi trăgea câte un leșin”.

Argentoianu scrie că, după o asemenea scenă, Franasovici i-a cerut ajutor în calitatea lui de medic, la care acesta i-a replicat: <<Dă-i o bătaie bună cucoane, că-i trece pe loc!>>. La aceste cuvinte pline de bun simț, dama s-a deșteptat, s-a sculat și m-a scuipat.

C.D. Aricescu scria: „Nouăzeci și nouă dintr-o sută de bărbați se însoară numai ca să se însoare, unii din imitație, de ambiție, de urât, alții de vanitate, de ușurință, de gelozie, de machiavelism (pentru o moștenire), alții de necesitate, de mustrarea cugetului amăgind inocența de-o pasiune nebună (un foc de paie) sau de recunoștință”.

În prima jumătate a secolului XX, datorită introducerii sistemului școlar modern format din diferite trepte, de la școala primară până la universitate și a multiplicării considerabile a posibilităților de carieră, altele decât cea domestică, media de vârstă în care se situează căsătoria fetelor a crescut simțitor până la 20-21 de ani. Importantă este însă și diferența de vârstă între soți, în multe cazuri depășind cu mult diferența de 7-10 ani între soți.

Pentru femei, căsătoria este înainte de toate mijlocul dobândirii unui nou statul social, investit cu puterea de a controla, chiar dacă numai din punct de vedere administrativ spațiul privat. Simbolurile ce însoțesc învestitura femeii măritate sunt diferite, de la amănunte vestimentare și de prestigiu, până la maternitate. Dacă maternitatea reprezintă dovada rușinii și a păcatului pentru femeile necăsătorite, în același timp semnifică atributul suprem al soției, proba datoriei împlinite.

Adevărații alchimiști ai căsătoriei, propuneau publicului o serie întreagă de „manuale” în care tinerii găseau toate informațiile necesare succesului unei căsătorii reușite. Întâlnim chiar și o Cartă sau Constituție a căsătoriei moderne, care respectă principiul liberal al separării puterilor în stat: bărbatul este capul familiei și exercită puterea executivă, el lucreză, este responsabil de existența, onoarea și prosperitatea familiei și are dreptul de a controla în fiecare lună bugetul familiei; femeia este regina casei și deține puterea legislativă, ea nu poate lucra fără aprobarea bărbatului, se ocupă cu educația copiilor, este casiera casei și fixează onorariul bărbatului, dar îndeplinește și atribuțiile puterii judecătorești prin numirea servitorilor și pedepsirea celor mici. Curtea de justiție și control este, evident, soacra mare.

Logodna era precedată de discuții dintre părinți, care conveneau asupra zestrei pe care o ofereau fiecare, pentru ca tinerii să pornească în viață „cu dreptul”. De regulă, se ofereau o locuință, o anumită sumă de bani, mobilă, etc.. Uneori se dădea anunț în ziarul local făcându-se o scurtă prezentare a mirelui, miresei, socrilor și nașilor.

Nunta în „lumea selectă” se desfășura la restaurant, unde invitații veneau în costume de gală. În zonele mediane ale orașului și la mahala aceasta se organiza în curtea părinților băiatului. Dar de nuntă era, de regulă, în bani: uneori se ofereau și obiecte de uz casnic (mobilă, mașină de gătit, veselă) sau de artă (tablouri, bibelouri, etc.).

Unii mari proprietari, preocupați să-și păstreze forța de muncă, se ofereau ei însuși în calitate de nași ai tinerilor căsătoriți și le făceau cadouri substanțiale (în bani, mobilier, obiecte de îmbrăcăminte).

În zona mahalalei se păstrau obiceiurile de la țară, dar cum ele variau de la un sat la altul, se realiza o sinteză la care se adăugau elemente originale, asimilate de comunitate. Adeseori se recurgea la „pețitoare” – femei răzbătătoare, care cunoștea pe toți băieții și pe toate fetele de măritat din cartier. Ea convenea mai întâi cu părinții și stabilea întâlnirile lor, pentru a discuta despre situația materială, zestre, perspectivă. Dacă se împăcau, urma vizita tânărului la locuința fetei, prilej cu care se convenea asupra momentului când va avea loc logodna. Dacă fata se împotrivea sau avea rezerve, recurgea la amenințări, astfel că aproape întotdeauna „cele cuvenite” anterior rămâneau valabile.

La nuntă participau toate cunoștințele din mahala: deplasarea la biserică se făcea cu trăsuri și căruțe împodobite cu scoarțe. Nunta se desfășura la unul dintre părinți care avea casă și curte mai mari. Aici se dansa până seara, când se așeza masa. După miezul nopții se cânta „marșul miresei”, pe fondul căruia tânăra pereche se retrăgea în camera pregătită pentru prima dragoste adevărată. Urma „jocul cearșafului”, care constituia mărturia că mireasa fusese fată mare. Mesenii aplaudau și chiuiau în timp ce violonistul lua cearșaful în arcuș și-l juca deasupra capului. Spre ziuă se strângeau darurile care constau într-o anumită sumă de bani, dar și în obiecte: soba de bucătărie, lampă, ceas deșteptător, tacâmuri, serviciu de masă, prosoape, perdele, saltea etc..

O situație specială aveau membrii familiei regale, care nu se puteau căsători decât tot cu membrii ai unor familii domnitoare. În timpul lui Carol I această exigență era implicită, adică de la sine înțeleasă; aducerea pe tronul României a unui domn străin avusese ca unul dintre obiective menținerea instituției monarhice deasupra luptelor politice interne. Înrudirea cu o familie românească putea pune sub semnul întrebării acest deziderat. După ce principele Carol s-a căsătorit cu Zizi Lambrino în 1918, această interdicție a fost înscrisă în Statutul Casei Regale. La sfârșitul primului război mondial, monarhia se prăbușise în mai multe state europene: Rusia, Austro-Ungaria, Germania, astfel că posibilitățile de alegere se reduseseră. Regina Maria a depus mari eforturi pentru a-și căsători copiii potrivit rangului lor și în bună parte a reușit. Carol s-a căsătorit cu Elena, iar Elisabeta cu diadohul George, ambii copiii ai regelui George al Greciei; Marioara l-a luat de soț pe regele Alexandru al Iugoslaviei; Ileana a trebuit să-l accepte pe Anton de Habsburg (dinastie detronată); numai principele Nicolae s-a căsătorit după inima sa, cu o româncă, Ioana Săreanu (fosta soție a lui Radu Săreanu). Nunta în familia regală se desfășura după anumite reguli și exigențe cu fast și eleganță.

În perioada interbelică s-a extins la oraș, căsătoria de probă sau „pe încercate”, mai ales în rândul tinerilor cu venituri modeste.

Potrivit statisticilor vremii, aceste perechi proveneau din lumea funcționarilor, lucrătorilor și micii burghezii. Puteau fi observați cum făceau diverse cumpărături plini de veselie. Mii de asemenea perechi ieșeau împreună și trăiau frumos, cinstit, nesupărând pe nimeni, punând în comun dureri și bucurii și așteptând în final ca relația lor să se legalizeze.

În mahalale, concubinajul era un fenomen obișnuit, fapt ce a dus la creșterea numărului copiilor nelegitimi. O anchetă sociologică a stabilit că 50% dintre cei ce trăiau în concubinaj susțineau că duceau această viață din dragoste și numai 7% din interese materiale. Cea mai frecventă motivație era aceea că nu aveau bani pentru plata taxelor de căsătorie și nici pentru nuntă.

Concubinajul sau căsătoria ilegitimă cum este definită de Enciclopedia lui Diaconovichi este un fenomen a cărei întindere nu poate fi cunoscută decât dacă facem o comparație între numărul nașterilor legitime și cele nelegitime.

Rațiunea de a fi a unei familii era aceea de a avea copii. În România, copiii erau uneori doriți, iar de cele mai multe ori veneau „de la sine”. Nu exista o planificare familială, nu se inventaseră cursurile de educație sexuală. Faptul că 75% dintre femei erau asistate la naștere de personal medical calificat făcea ca și mortalitatea infantilă la oraș să fie mai mică.

Botezul era un eveniment. De regulă, copilul era botezat de nașii care îi cununaseră părinții. Ceremonia se desfășura la biserică, unde copilul era scufundat de trei ori în cazanul cu apă sfințită, iar după slujba religioasă avea loc petrecerea de acasă. Era un bun prilej ca rudele să se întâlnească, să discute, să se simtă bine. După ce era botezul, copilul era așezat în pat și lăsat să doarmă „pe săturate”.

Viața de familie

La oraș, viața de familie era mult mai diversificată. Pentru burghezie, în accepțiune largă folosită de Mihail Manoilescu, familia constituia un blazon. Căsătoriile, se făceau, de regulă, într-un cerc închis, iar relațiile conjugale se înscriau în anumite cutume. Tinerii căsătoriți dormeau în același pat cam 5-6 luni, după care fiecare își stabilea camera proprie. În cursul nopții își făceau „vizite” din dragoste sau din obligație, care se răreau o dată cu trecerea anilor.

Dimineața, soțul se trezea mai devreme, servitoarea îi pregătea cafeaua (sau ceaiul) și gustarea; după micul dejun, bărbatul intra în camera soției, pe care o săruta pe frunte, după care pleca la serviciu. Doamna se trezea mai târziu (pe la orele 9-10), își bea cafeau, pregătită de servitoare, se aranja (machia), după care ieșea în oraș pentru o plimbare prin centru, cu scopul de a vedea „ce mai e nou” în domeniul modei, ce spectacole de teatru sau de revistă se anunță. Cel mai adesea, pe la prânz făceau sau primeau vizite; era un prilej ca doamnele din „înalta societate” să schimbe puncte de vedere, să „pună la cale” diverse întâlniri mondene.

Multe femei se consacrau activităților sociale, frecventând cluburi, societăți culturale, filantropice.

După masă, doamna era acasă, așteptându-și soțul, care venea de la slujbă. Luau masa împreună sau numai discutau. Seara, programul era variat: un spectacol (de teatru, de revistă), o vizită (la cunoștințe sau în „interes de afaceri”), primirea unor musafiri etc..

Familia burgheză avea 2-3 copii, pentru îngrijirea cărora angaja o doică sau o „nemțoaică” cu misiunea de a se ocupa de creșterea lor (curățenie, hrană, plimbare), dar și de învățarea unei limbi străine (de regulă germana sau franceza). Nu erau puține cazurile când aceste femei erau aduse din Germania, Austria, Cehoslovacia, Italia, Franța.

În familiile de muncitori, soțul era în centrul atenției, deoarece el mergea la seviciu și „aducea bani în casă”. De regulă, femeile erau casnice; ele făceau piața, pregăteau „pachetul” pentru bărbatul care pleca la serviciu, făcea curat în casă, spăla rufe, cârpea, împletea, pregătea masa pentru copii și apoi ținea mâncarea caldă pentru soțul care sosea pe la orele trei-patru după-amiază. Apoi spăla vasele, pregătea mâncarea pentru seară, aranja paturile, culca copiii; pe la 9-10 seara se culca și ea, frântă de oboseală, fără a se putea spune că făcuse „mare lucru” în ziua respectivă, că doar „a stat acasă”.

Fidelitatea – infidelitatea

Fidelitatea soților era o virtute, căsătoria fiind privită ca o instituție sacră, mai ales în lumea satului. Infidelitatea se pedepsea strajnic și nu de puține ori, se ajungea la „moarte de om”.

La oraș, ca și la țară, existau familii foarte unite, bazate pe dragostea reciprocă a soților.

Fidelitatea era „starea naturală” a vieții de familie. Mulți bărbați foarte cunoscuți și-au datorat, măcar în parte, cariera devotamentului și sacrificiului soțiilor lor.

O femeie care și-a idolatrizat soțul a fost Catinca Iorga, cea de-a doua soție a savantului. Nicolae Iorga avea o fire dificilă, era veșnic ocupat și fără bani, deși avea simultan 4-5 salarii. Doamna Iorga se ocupa de problemele financiare extrem de complicate – între care întreținerea tipografiei de la Vălenii de Munte și publicarea cărților scrise de soțul ei. Doamna Catinca trebuia să se ocupe și de ținuta soțului și de hrana zilnică a savantului, care era cu totul străin de problemele gospodărești.

Nu puține soții au acceptat infidelitatea bărbatului pentru a-și păstra căsătoria și pentru reputația familiei. Una dintre acestea a fost Nadejdea Stibey, care a îngăduit, mai bine de două decenii, relațiile dintre soțul ei, Barbu Stirbey și principesă, apoi regina Maria.

Aceasta își stabilea adeseori domiciliul în palatul familiei Stirbey de la Buftea, iar Nadejdea nu numai că era de acord, ci chiar avea relații amicale cu frumoasa amantă a soțului ei.

Unele femei au făcut „sacrifici” pentru promovarea soțului în funcții cât mai înalte. Printre acestea s-a aflat și Olga Prezan. Încă înainte de primul război mondial, soțul ei, maiorul Constantin Prezan, a fost aghiotantul prințului Ferdinand. Doamna Olga Prezan –„drăguță, frumușică și plăpândă”- era doamna de onoare a pricipesei Maria. Soția ofițerului a fost râvnită simultand e doi oameni politici de marcă: prințul Ferdinand și Nicolae Filipescu. Doamna Olga, „plină de farmec, meșteră în dozarea posibilului cu imposibilul”, a știut cu mult tact să penduleze între cei doi rămânând în același timp „fidelă” soțului ei. Pentru Ferdinand „ea a fost o prietenă dorită cu intermitențe și posedată mai mult în prizma altora, pentru Nicu Filipescu marea pasiune a agitatei lui vieți, iar pentru soț o stăpână ascultată cu smerenie”.

Filipescu era extrem de gelos pe Ferdinand și se pare că aceasta a fost cauza pentru care, în anii neutralității, i-a urat să moară precum Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii, sau să se încoroneze ca rege al tuturor românilor. Sorții izbândei a fost însă de partea lui Ferdinand „încoronându-se” în final „rege al tuturor românilor”.

La rândul ei, doamna Prezan a avut ambiția de a-și sprijini soțul să urce cât mai mult în ierarhia militară. Ofițer capabil și disciplinat, Constantin Prezan a ajuns șeful Marelui Cartier General în timpul primului război mondial și apoi în 1930, mareșal al României. „Mâna dreaptă” a lui Prezan în timpul războiului a fost maiorul (apoi colonelul) Ion Antonescu. Doamna Prezan a făcut o adevărată pasiune pentru tânărul ofițer, aruncându-se în brațele lui cu o voluptate rar întâlnită. A rămas „fidelă” până la capătul vieții soțului ei, pe care l-a susținut în toate împrejurările.

„Faptul că atât de puțini oameni îndrăznesc să fie excentrici reprezintă cel mai mare pericol al timpurilor noastre” spunea John Stuart Mill.

Așa se pare că a fost și doamna Prezan în tumultoasa sa acțiune de a obține ceea ce își dorea.

Este greu de presupus că generalul și apoi mareșalul Prezan, nu a aflat nimic din aventurile năbădâioasei sale soții, dar le-a tolerat pentru a nu se ajunge la un scandal public. De altfel, în perioada interbelică a fi amanta unui personaj sus-pus, mai alea om politic, nu era un fapt reprobabil; deopotrivă, amantele erau știute și căutate pentru a interveni pe lângă iubitul lor în scopul rezolvării unor probleme delicate.

„Protecția de fuste” era calea cea mai sigură succesului, mai ales pentru tineri.

Au existat situații când soția tolera aventurile sentimentale ale soțului. Unul dintre cei mai infideli soți a fost George Valentin Bibescu, renumit aviator, căsătorit cu Martha Bibescu. Escapadele sale erau bine cunoscute, iar Constantin Argentoianu nota că printre femeile care s-au perindat prin patul aviatorului au fost „o domnișoară bretonă”, Gaby Morlaix (actriță), Marie Noel Arion (născută Cesianu), Gong Zisn, Tantzi Angheleanu, Elenuța Leonte.

De fiecare dată George Valentin Bibescu dorea să divorțeze pentru a se căsători cu „femeia momentului”. Martha Bibescu a depus mari eforturi pentru a-și păstra soțul și prin el, titlul de prințesă. Pentru a-i „ocupa timpul”, a stăruit și a reușit să obțină alegerea lui George Valentin Bibescu în funcția de președinte al Federației Internaționale a Aerocluburilor (1931).

Infidelitatea femeilor îmbrăca forme multiple și adeseori spectaculoase.

Așa cum spunea Beryl Markham „Dacă bănuiala ta se dovedește a fi adevărată, înseamnă că ai fost inspirat. Dacă se dovedește a fi greșită, ești vinovat pentru că ai acționat din impuls, fără să gândești”.

În perioada interbelică asistăm așadar la adevărate episoade în care femeile celebre se implicau în relații extra-conjugale. O femeie renumită în perioada interbelică era Măriuca Cantacuzino, care a avut soți, cât și amanți celebri. S-a căsătorit cu Mihai Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”, unul dintre cei mai bogați oameni din România. În timpul războiului Mihai Cantacuzino a devenit ministrul Justiției în guvernul condus de Ion I. Brătianu. Ca și alte doamne din „lumea bună”, Măriuca se ocupa cu îngrijirea răniților. A luat sub patronajul său Spitalul Militar din Iași, unde a lucrat un timp cu Nichifor Crainic. Acesta avea să noteze că „domnița” își începea în fiecare zi programul la ora trei după-amiază, într-un pavilion de scândură amenajat în incinta spitalului. Aici: „Trei bărbați o vizitau zilnic în ordinea prestabilită, fără greș, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român, de o rară frumusețe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniței se auzeau prin „scândurile pavilionului”. Într-o zi, un doctor a intrat în camera „domniței” și a găsit o carte franțuzească de cugetări: „Una dintre aceste cugetări sfătuia că pentru a-și menține prospețimea senzațiilor amoroase, femeia să aibă trei amanți simultan. Și specifica: de preferință un bancher, un diplomat și un artist!”. Așadar, domnița noastră – scria Nichifor Crainic – își organiza pasiunea după prescripțiile unui manual de specialitate! Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omenești, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinței și al morții pentru țară.

Decesul soțului său Mihai Cantacuzino, în august 1928 a însemnat pentru Măriuca o perioadă dificilă deoarece imensa avere a defunctului a fost disputată de moștenitori.

La momentul potrivit a fost salvată de George Enescu, celebrul muzician a acceptat să se căsătorească cu ea, iar moștenitorii n-au îndrăznit să continue procesele împotriva Măriucăi.

Escapadele acesteia nu au încetat nici în urma căsătoriei cu celebrul artist. Între cei care au căzut „pradă” manevrelor Măriucăi s-a aflat și Nae Ionescu, acesta s-a îndrăgostit de ea, părăsindu-și soția.

„Prietenia” dintre cei doi, cu o personalitate puternică, dominatoare n-a durat decât trei-patru ani. Despărțirea a fost dureroasă atât pentru Măriuca, deoarece pierdea un amant râvnit de multe femei, pe care-l dorea mereu în preajma ei, cât și pentru profesor, care nu mai putea frecventa cercul celei mai selecte elite boierești din România.

Dacă unii bărbați au trecut cu ușurință peste faptul că erau înșelați, alții au trăit adevărate drame sentimentale.

Printre aceștia din urmă a fost Petru Comarnescu, unul dintre cei mai străluciți tineri din perioada interbelică. El era obsedat de faptul că soția sa fusese amanta lui N.D. Cocea și că ar continua să-l înșele. În jurnalul său, Comarnescu a consacrat multe pagini acestui subiect dureros. El menționează că tânăra Gina Manoilescu-Picas, fiica adoptivă a fruntașului Manolescu-Strunga, după ce divorțase și avusese o relație mult comentată cu N.D. Cocea l-a cerut de soț. Petru Comarnescu nota la 17 decembrie 1933: „Eu am pornit de la ideea că nu am ce pierde dintr-o astfel de căsătorie. Apoi, am început s-o apreciez, acum țin mult la ea, mâine, cine știe, poate o voi iubi nebunește” . Având o reputație foarte rea, prietenii lui Petru Comarnescu îl sfătuiau că făcuse o alegere nepotrivită. Din jurnalul său reiese cât de mult a suferit în urma acestei căsătorii. Mai ales atunci când Gina, deși căsătorită cu scriitorul Comarnescu a conceput un copil cu N.D. Cocea și i-a declarat fără ezitare soțului crunta realitate, fapt ce a dus la divorțul din octombrie 1935.

Acest exemplu arată cât de complicată este ființa umană și cum sentimentele pot arunca una și aceeași persoană în infern sau, din contră, o pot urca pe culmile fericirii. Infidelitatea era pentru unele femei o necesitate, pentru altele o curiozitate.

Pentru a nu se plistisi, multe doamne din „lumea bună” organizau ceaiuri, ori audiții muzicale la care erau invitați tineri frumoși și potenți. Cel mai comod amant era studentul care medita fiul (fiica) și putea veni acasă fără a trezi bănuieli. El nu avea pretenții, nu făcea mofturi, se mulțumea cu ce i se „oferea”. Unele soții de ofițeri trăiau cu ordonanța care era schimbată destul de des, pentru a nu se „învechi”.

Erau și femei ambițioase care țineau neapărat „să-l aibă” pe un anumit bărbat.

Amanții și amantele erau prezenți și la Curtea Regală. În timpul lui Carol I s-a păstrat o atmosferă sobră, austeră, tulburată doar de escapadele sentimentale ale pincipesei Maria, soția principelui Ferdinand. Regele a trebuit să accepte prezența la Curte a unui „amant fidel”: prințul Barbu Stirbey, pe care l-a numit administratorul Domeniilor Coroanei. Dragostea dintre Stirbey și Maria a ținut câteva decenii, iar relația era foarte cunoscută, inclusiv în familia regală.

La sfârșitul războiului idila dintre regina Maria și Barbu Stirbey a fost tulburată de apariția colonelului canadian Joe Boyle la Iași, în timpul refugiului. Regina l-a abandonat pe Stirbey și s-a aruncat cu o pasiune rar întâlnită în brațele vânjoase ale canadianului. Aventura s-a prelungit până spre sfârșitul anului 1920.

La rândul său, regele Ferdinand avusese mai multe amante între care Eliza Șutu, văduva lui Grigore C. Șutu, proprietarul Palatului Șutu (astăzi Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București), Olga Prezan (soția generalului Prezan), Marioara Voiculescu (actriță de teatru). Dar Ferdinand I nu era un afemeiat, astfel că escapadele sale sentimentale erau scurte și de regulă, nu ceda ambițioaselor amante care ar fi dorit să fie văzute cât mai des la Palat, sau măcar să se știe că erau în grațiile suveranului.

Cel care a făcut din sexualitate o adevărată problemă de stat a fost principele Carol. Înainte de război, Carol a făcut o mare pasiune pentru Elena Filitti, pe care o dezmierda „Păsărica”, apoi pentru Ioana-Valentina (Zizi) Lambrino, cu care s-a căsătorit în septembrie 1918, la Odesa. Căsătoria a fost anulată la Tribunalul de Ilfov, sub motiv că nu se îndepliniseră toate formele legale. Cei doi au continuat să locuiască împreună, iar în ianuarie 1919, Zizi a născut un băiat, pe care l-au botezat Mircea-Grigore. Principele Carol a recunoscut în scris că este tatăl copilului, dar până la urmă din „rațiuni de stat”, s-a căsătorit cu principesa Elena, fiica regelui George al Greciei. Viața în comun a celor doi a avut numeroase momente grele, mai ales după nașterea principelui Mihai, în octombrie 1921. Până la urmă, Carol a întâlnit-o pe Elena Lupescu, o femeia de moravuri ușoare, de care s-a îndrăgostit „pe viață”. În octombrie 1925 și-a părăsit soția și copilul, rămânând în străinătate împreună cu „Duduia”. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a hotărât înlăturarea principelui Carol de la succesiunea tronului, moștenitor devenind principele Mihai.

După mai mult de doi ani, la 7 iunie 1928, principesa Elena a înaintat cererea de divorț de prințul Carol care rămâsese în străinătate unde ducea „în mod public o viață absolut inconciliabilă cu demnitatea căsătoriei”. Sentința de divorț s-a pronunțat la 21 iulie 1928.

După urcarea pe tron a lui Carol, la 8 iunie 1930, principesa Elena a primit titlul de Majestatea Sa, nu de regină. Venirea Elenei Lupescu în țară, la 12 august 1930, a precipitat decizia M.S. Elena de a reglementa situația ei în cadrul familiei regale. La 17 februarie 1932, s-a ajuns la un acord între regele Carol al II-lea și M.S. Elena, potrivit căruia acesta se obliga să nu stea mai mult de patru luni în România, putând să-l ia pe principele Mihai încă două luni cu ea în străinătate. Acordul prevedea asigurarea unui trai corespunzător situației de mamă a principelui moștenitor, regele trebuind să-i verse anual o rentă de 7,2 milioane lei. Elena se stabilea în Florența, unde urma să-și cumpere o casă.

Toți membrii familiei regale au avut probleme privind căsătoriile. Principele Nicolae s-a căsătorit în 1931 cu fosta soție a lui Radu Săveanu, fapt care l-a nemulțumit pe regele Carol al II-lea. După mai multe sancțiuni, principele Nicolae a fost exclus în 1937 din rândurile familiei domnitoare și obligat să se stabilească în străinătate, primind din partea guvernului român câte 50000 lei pe lună.

O evoluție interesantă a cunoscut principesa Elisabeta. După abdicarea soțului ei George al Greciei, cei doi s-au retras în România. Fostul rege era un om cultivat și îi plăcea să discute cu oamenii politici români, fiind bine apreciat de aceștia. Elisabeta era tăcută, prefera să joace cărți, să picteze, să admire natura. Până într-o zi când a căzut în „plasa” întinsă de Alexandru Scanavi. Acesta provenea dintr-o familie grecească stabilită în Rusia prin secolul al XVIII-lea. După revoluția din 1917, s-a retras în România, la familia Negropontes.

Intrând în afaceri, a devenit un om bogat. Bărbat voinic, arătos și ambițios. Alexandru Scanavi a stabilit legături cu aghiotantul regelui George și s-a însinuat în familia acestuia. Constatând starea de spirit a principesei Elisabeta, el a început să acționeze: „Pentru impunătorul și deșteptul Scanavi a fost un joc să tulbure această stătută și să deștepte simțurile adormite ale principesei. Nu s-a lăsat până nu a fost numit administratorul averii ei, ca să poată avea oricând acces pe lângă dânsa”.

Prin intrigi bine dozate, a reușit să transforme relația dintre cei doi soți într-una conflictuală, care să pregătească divorțul. Elisabeta a ieșit din starea de apatie, făcând o adevărată pasiune sentimentală pentru Scanavi. În 1935, Elisabeta a divorțat de George care a plecat în Grecia.

Rămasă în România, alături de Scanavi, principesa Elisabeta declara soției lui Argentoianu: „Sunt o femeie complet fericită”. Regele Carol al II-lea nu numai că nu a dezavuat comportarea Elisabetei, dar l-a tratat pe Scanavi ca pe cumnatul său.

Nu același tratament l-a avut din partea regelui, Puiu Dumitrescu, secretarul particular al suveranului. Acesta era căsătorit cu „doamna Jenny”, când a cunoscut-o în vara anului 1933 pe Ella Manu, fosta metresă a lui Strige Choissovelloni, rămasă văduvă prin moartea soțului ei Henri Manu. În scurt timp, Puiu Dumitrescu a decis să divorțeze de Jenny pentru a se căsători cu Ella. Dar doamna Jenny era în relații apropiate cu Elena Lupescu, iar amanta regelui s-a temut că doamna Ella „înzestrată cu mijloace de seducere pe care ea, ca femeie hârșită în meserie, le-a apreciat la justa lor valoare”, ar putea crea probleme la Curte. În consecință, a intervenit la Carol al II-lea, obținând înlăturarea lui Puiu Dumitrescu și desființarea funcției de secretar particular al suveranului.

Deoarece marea majoritate a căsătoriilor se realizau prin acordul dintre părinți și nu ca urmare a liberului consimțământ al tinerilor, viața în comun se desfășura adeseori cu dificultate. Uneori bărbatul considera soția ca pe un bun personal, luându-și libertatea de a avea și o viață extraconjugală.

La rândul lor, multe soții, după ce acceptaseră căsătoriile sub presiunea părinților, își găseau amanți, mai ales dacă bărbații le neglijau. În familiile „bune”, asemenea atitudini erau cunoscute și tolerate, din diverse motive: onorabilitate, vârstă, sarcini de serviciu, lipsa altor soluții.

Dar nu de puține ori, gelozia îmbracă forme patologice. Presa vremii relata pe larg despre crime pasionale abominabile.

Divorțul poate fi considerat o formă a frondei feminine într-o lume masculină. Cu posibilitatea divorțului, femeia obține aceeași putere cu a soțului său deoarece are decizia ruperii căsătoriei.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, din totalul divorțurilor judecate privind statisticile vremii, aproximativ șapte mii erau cerute de bărbați, iar cincisprezece de femei și numai câteva zeci de ambii soți.

Pătrunderea tot mai accentuată a noului a bulversat și cuplul datorită decalajului de opțiune, femeile fiind primele care adoptă forme ale civilizației occidentale legate de îmbrăcăminte, decorarea locuinței, creșterea copiilor și petrecerea timpului liber, ceea ce crează tensiuni, dar și creșterea diferențelor față de celălalt. Alte cauze au legătură directă cu marea diferență de vârstă între soți, precum și cu adulterul. Așa cum am văzut tinerele erau căsătorite în plină adolescență și uneori nu se puteau adapta obligațiilor unei vieți alături de un soț cu mult mai în vârstă care uneori avea și copii dintr-o altă căsătorie. În bună măsură, adulterul era privit diferit atunci când în cauză se afla un bărbat sau o femeie. Femeile erau urmărite și supuse oprobriului public sau trimise la mănăstire pentru a se pocăi, indiferent de starea socială din care proveneau, ele sau iubiții lor.

Biserica are un cuvânt greu se spus, uneori hotărâtor în pronunțarea divorțurilor. Chiar dacă în principiu înalții prelați ai Bisericii ortodoxe condamnau ruperea căsătoriei, considerată sacră, în practică înalții clerici făceau parte din comisiile însărcinate de către domnitori să judece pricinile de divorț.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea statisticile menționează și cauzele ce apar în procesele de divorț drept motiv de despărțire. Pe primele două locuri se află excesele fizice și verbale din cadrul cuplului, iar pe de altă parte adulterul. Diferența este însă foarte mare între două categorii, prevaleța primeia făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva toleranța nu este o trăsătură de caracter ce lipsește poporului român în această perioadă. Sigur și educația ocupă un rol important, la urma urmelor toleranța nu este o trăsătură genetică, ci dobândită prin educație. Tolerant nu te naști, ci devii. De asemenea, putem avansa drept certitudine ipoteza conform căreia, în cadrul cuplului și al familiei, femeile și copii erau în general obiectul exceselor masculine. Aproximativ jumătate din divorțuri au ca actori oameni cu un nivel intelectual și cultural peste medie, cu studii superioare, cei mai mulți dintre ei și cu o anumită poziție socială, pe care i-am putea grupa generic și destul de relativ în același timp, în burghezia mare și mijlocie. Cealaltă jumătate, formată din oameni cu un grad mediu de cunoștințe ar fi mica burghezie.

Așadar, cauzele divorțurilor ar putea fi moralitatea scăzută de la noi sau faptul că societatea românească era una dintre cele mai liberale din Europa? Sistemul monarhiei constituționale a asigurat societății românești libertăți nepermise până atunci. Decalajul dintre organizarea instituțiilor moderne și fondul psihologic al societății sau dintre modernizare și modernitate, a avut consecințe și în ceea ce privește moralitatea și moravurile la nivelul familiei și al cuplului sau al individului.

Familia reprezintă arborele ereditar pe care se razimă întreaga alcătuire a statului… în puterea femeii stă trăinicia familiei, pentru că dacă această temelie s-ar zdruncina va surveni prăbușirea ordinei morale a credinței și chiar a existenței unui popor. Noua generației de astăzi va trebui să aibă răspunderea de a sta la postul ei, cu convingerea că este imperios trebuincioasă, pentru a învia tradițiile în sufletele plăpânde ale fiilor ei.

Prostituția

Condițiile de trai precare și lipsa locurilor de muncă a determinat apariția prostituției.

De regulă, prostituatele practicau această meserie în alte localități, nu cea de origine, pentru a nu fi recunoscute de rude, vecini, etc.. Pentru multe tinere, lumea orașului era extrem de confuză și anula orice control social asupra persoanei, astfel că se putea trăi într-un desfrâu permanent. Apoi, pierzând gustul câștigului prin practicarea prostituției, făceau din aceasta o meserie. Cele mai multe „fete” proveneau de la țară sau din mahalale. Ele aveau un nivel intelectual scăzut și un vocabular trivial. Vârsta prostituatelor era de 20-30 de ani. În 1930, prostituatele cu o vârstă sub 30 de ani reprezentau 91% din totalul acestora. În covârșitoarea lor majoritate, prostituatele aveau anumite predispoziții fiziologice și psihologice pentru practicarea acestei meserii.

În funcție de faptul că angajarea poate fi consimțită sau nu, prostituția se distinge în două categorii: prostituție benevolă și prostituție forțată.

Diferențierea celor două categorii este discutabilă prin faptul că și în prostituția benevolă se poate vorbi despre o constrângere (economică, socială, culturală), la fel cum și în prostituția forțată este detectabil, uneori, un element de „aventură asumată”, într-o lume cu foarte multe necunoscute.

Bordelurile erau de mai multe categorii, cele mai bune aflându-se în zonele centrale, unde „fetele” erau mai pricepute și prețul mai piperat.

În medie, o prostituată era „vizitată” de 5 bărbați pe zi. O prostituată de „lux”, câștiga în jur de 20000 lei pe lună, dar de regulă obținea între 5000 și 6000 lei pe lună. Aproape nicio prostituată nu făcea economie de bani, cu care să trăiască la bătrânețe.

Unele constând că nu aveau succes, iar clienții le ocoleau făceau adevărate crize de nervi, ajungând până la sinucidere.

Paralel cu prostituția oficială se practica pe scară larga prostituția clandestină, mai ales în porturi și marile orașe.

Un ziar constănțean scria în 1929: „Pretutindeni prin restaurante, cabarete, săli de spectacole, pe stradă și în orice parte ți-ai arunca ochii, te lovești de aceste făpturi, care sub diferite măști își vând iubirea lor vinovată, pricopsind cu câte un dar nedorit pe Don Juanii noștri”. Ziarul aprecia că „sunt înscrise în servicul de moravuri 606 prostituate și <artiste> de cabaret, care s-au perindat de la 1919 până azi.

Actualmente în orașe se găsesc aproximativ 50 de <fete> în casele de toleranță, cam tot atâtea <artiste> de café chantant, 40 împărțite pe la diferite hoteluri și care lucrează pe cont propriu și vreo 80 de <clandestine> […]. Ei bine, din acestea, numai 50 se supun vizitei medicale, restul se eschivează”.

Revenind asupra acestei probleme, ziarul scria: „Grădina publică și boschetele de pe bulevard sunt locurile de adăpost ale prostituatelor, unde se dedau la cea mai decăzută prostituție.

De cum se înserează, apar perechi-perechi care se pierd prin tufișuri și boschete. Tot în aceste locuri sunt atrase și unele fete lucrătoare de la diferite ateliere și ademenite de unii ticăloși a căror meserie este negoțul de carne vie […]. Mai sunt și câțiva birjari de noapte care, la colțurile străzilor, pândesc prada, pe care o transportă la casele de rendez-vous, care iarăși sunt foarte multe în Constanța”.

Există o înțelegere între proprietarii de hotel și birjari: camerele rezervate erau ocupate după ora 23, când „patronii” își plasau „marfa”. Prostituatele din această categorie câștigau puțin și erau la cheremul „peștilor”.

În unele orașe, oficialitățile erau foarte exigente cu prostituatele. Astfel, primăria municipiului Arad a adoptat în 1925 un regulament care prevedea: „Purtarea prostituatelor cu publicul trebuia să fie întotdeauna astfel încât să nu formeze caz de atentat la bunele moravuri, mai ales față de copii, elevi de școală, vecini, etc.; vor avea o purtare excepțională din niciun punct de vedere.

Ele nu au voie să facă plimbări pe stradă, parcuri, piețe, etc., în grupuri mai mari de trei persoane, în mod ostentativ, în toaletele indecente, ori să acosteze pe trecători”.

Asemenea exigențe nu au fost respectate de persoanele care practicau cea mai veche meserie din lume.

A existat și un curent de opinie care punea accentul pe libertatea individului, combătând obligația prostituatelor de a-și practica meseria în bordeluri. Această concepție a stat la baza legii sanitare din 1930, care a interzis casele de prostituție și orice stabilimente sau localuri unde se practica prostituția. Legea îngăduia femeilor să se prostitueze pe cont propriu, cu condiția să fie sănătoase și să aibă o fișă de sănătate eliberată de autoritățile sanitare.

Practic, fenomenul prostituției a scăpat de sub control autorităților, iar bolile venerice au căpătat o largă răspândire.

Multe prostituate, ieșite la pensie, din cauza vârstei, înființau bordeluri, astfel că ciclul se relua într-o formă nouă.

Pe lângă prostituatele de meserie, existau multe femei care aveau o slujbă (servitoare, chelnerițe, cameriste de hotel) și își rotunjeau veniturile întreținând relații sexuale cu diverși clienți, contra cost.

În aceste cazuri, prostituția se practica la domiciliul „fetei”, în case de rendez-vous sau băile publice, hoteluri, cârciumi etc..

În orașele din România (ca și în cele din Franța, sau din alte țări europene) existau anumite străzi în care prostituatele erau prezente.

Uneori apăreau clienți de marcă, între aceștia numărându-se și regele Carol al II-lea. Astfel, Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, nota la 24 iunie 1932: „Cristescu (șeful Serviciului Secret de Informații) îmi spune că uneori R(egele) culege femei de pe stradă. Acestea au aflat și se adună prin (strada) Brezoianu, așteptând”. La 5 decembrie același an, Călinescu scria: „Siguranța își aduce informații că R(egele) iese tot mai frecvent noaptea și că merge în Piața Sfântu Gheorghe, pe cheiul Dâmboviței, și i-a fete de cea mai joasă speță”.

Peste două săptămâni, la 15 decembrie, o altă precizare: (Actorul) Puiu Iancovescu îmi spune că într-o noapte era cu câțiva prieteni pe (strada) Sărindar, când R(egele), care trecea cu automobilul, a oprit pentru a acosta o femeie de stradă.

Constantin Argentoianu era și el la curent cu „escapadele” suveranului, care pornea din spatele Palatului Regal din Calea Victoriei la volanul unui Ford cu două locuri prin strada Brezoianu și de aici, pe lângă Sărindar, „aborda câte o prostituată, o ducea la Palat” și după o ședință de sex „îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1000 lei. La ieșirea din Palat, pațachina era ridicată de agenții poliției și dusă la Gavrilă Marinescu (prefectul Poliției Capitalei) care îi mai dădea 5000 lei și o amenința cu moartea dacă spunea ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase și acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurență și presărând trotoarele străzilor din jurul Palatului cu clientele lui.

Prin discreția și dibăcia cu care îndeplinea acest servicu, Gavrilă Marinescu și-a asigurat încrederea regelui și permanența la Prefectura Poliției cu toate abuzurile pe care le-a săvârșit”.

Deoarece numărul cel mai mare de acte antisociale se înregistra în mediul urban s-a format mai ales la unii scriitori ideea că orașul însemna imoralitate, desfrâu, câștig fără muncă.

Existau, desigur și multe argumente în acest sens. Datele statistice arătau că 80% dintre cazurile de adulter și 70% din cele de atentat la pudoare (viol) se produceau în orașe. Aici erau cei mai mulți inadapatabili, oameni dezrădăcinați, care nu sperau nimic de la viață. Din această cauză, numărul sinuciderilor erau de trei ori mai mare decât în mediul rural. Cauzele suicidului erau multiple: ereditatea, alcoolismul, mizeria, conflictele familiale și sentimentale. De cele mai multe ori, sinuciderile constituiau un gest extrem, menit să-i sensibilizeze pe cei din jur asupra unei probleme pe care individul nu o putea rezolva.

Așadar, prostituția apare ca un echivoc feminin, al vagabontajului, tâlhăriei și într-o anumită măsură al criminalității. Influențele exogene incluzând elemente sociale, economice și întâmplătoare, nu sunt cauza determinată (a acestei probleme).

Dragostea ilustrată în literatura vremii

Pornind de la perspectiva ce vizează statutul femeii în societatea interbelică, observăm că s-a cristalizat un univers în care feminitatea oferea subiecte multiple pentru a fi explorate, fie din punct de vedere științific, sociologic, psihologic sau literar. Așadar, în proza română interbelică, unul dintre scriitori care s-a folosit de imaginea femeii pentru a reliefa ipostaza sa ca specificitate a mediului rural, surprinsă în determinările acestui mediu, a fost Liviu Rebreanu. El analizează și surprinde personajul după o nouă tehnică a structurii narative, ce deplasează aria investigației de la rural la urban, de la obiectiv la subiectiv.

Chiar dacă romanul „Ion” propune o temă cu înțelesuri adânci, al dramei țăranului ce se transformă în sluga pământului într-o lume în care averea constituia pilonul principal pentru a fi respectat, una dintre temele adiacente vizează și statutul femeii, văzută ca instrument de parvenire.

Dintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentând o ipostază a misterului feminin, unele de o feminitate tulburătoare (Nadina din „Răscoala”, Otilia din „Enigma Otiliei” sau Doamna T din „Patul lui Procust”), altele acre și frustrate (Aglae și Aurica din „Enigma Otiliei”, Lina din „Concert de muzică de Bach”), Ana, fata înstăritului Vasile Baciu pare născută sub semnul nefericirii, fiind predestintă unei existențe tragice.

Ipostazele succesive pe care le întruchipează, îi conturează treptat profilul moral prin analiza sufletului ei chinuit: de tânără femeie îndrăgostită profund de Ion, căruia îi încredințează cu generozitate viața, aceea de soție îndurând cu umilință vorbele grele și loviturile bărbatului, și aceea de mamă, ipostază în care circumstanțele normale ar fi putut deveni mijloc salvator pentru femeia nefericită.

Întreaga existență a Anei este guvernată de iubire și blândețe, virtuți care întregesc un profil moral superior. Ea e harnică, supusă, rușinoasă, într-un fel, prototipul femeii de la țară. Raportarea se face firește, la epoca istorică deschisă în roman. Din punct de vedere fizic, Ana este insignifiantă; pentru Ion, ea e o fată „slăbuță” și „urâțică”, mai ales în comparație cu Florica, ai cărei „obraji fragezi ca piersica” și „ochi albaștri ca cerul de primăvară” îi tulburaseră sufletul flăcăului. Lui George Bulbuc, flăcăul bogat pe care Baciul îl voia ginere, „Ana îi plăcea”, lui nu i se părea urâtă, însă nu zicea că-i „cine știe ce frumoasă”.

Firavă și fără personalitate, așa cum pare la început, covârșită de voința lui Ion, îmbătată de cuvintele și gesturile lui drăgăstoase, Ana va deveni o victimă ușoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei. În ciuda acestei firi slabe care se anunță din primul capitol, Ana va dovedi pe parcursul acțiunii o voință și o putere de a răbda uluitoare. Nu numai Ion e un revoltat, încălcând normele colectivității; Ana însăși trăiește aceeași condiție, întrucât nesocotește obiceiul tipic lumii rurale din acea vreme de a accepta căsătoria plănuită de părinți, în care latura sentimentală nu are importanță. Autorul comentează: „Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui (n.n. George Bulbuc) de nevastă. Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau”.

Este interesant că în cazul prezentării femeii, ea nu ocupă un loc principal în mediul din care provine, esența ei se reduce la un simplu instrument de înavuțire, fiind o marionetă în mâinile destinului și a bărbaților care îi pecetluiesc soarta: Ion și Vasile Baciu.

Frământările fetei, nesigură de dragostea lui Ion, complexată de frumusețea Floricăi, sunt surprinse cu fină intuiție psihologică, autorul insistând mai ales pe deznădejdea ei care îi dă adesea „gânduri de moarte”.

Întâlnirile celor doi, bine calculate de către Ion, o transfigurează total: „Fața i se îmbujora de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag…” Cu atât mai izbitor este contrastul cu starea ei după căsătorie. Încă de la nuntă, când surprinde privirea înfocată pe care Ion i-o aruncă Floricăi, ea „simți că nădejdile de fericire se risipesc”. Ana își rostește acum parcă propriul bocet: „Norocul meu, norocul meu…”.

Privirile ei umile, care exprimă „o dragoste de câine huiduit”, trezesc mânia lui Ion, obsedat că Baciu tergiversează actele pentru cedarea pământului.

Nunta Floricăi cu George e un moment de cumpănă în existența Anei, care întrevede acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de „niște ape tulburi”. Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ceea ce o înconjura”, iar copilul i se pare o povară. Obsesiv, îi apare în minte imaginea lui Avrum care se spânzurase. Sinuciderea ei e descrisă minuțios într-un capitol de mare forță analitică, „Ștreangul”.

Moartea eroinei, fără să fie în intenție asta, devine, prin urmările sale, o cumplită pedeapsă aplicată aceluia care i-a distrus viața. Destinul Anei este unul tipic lumii rurale, unde „femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii” (G. Călinescu).

În roman, dincolo de planul prezentat, al țărănimii, se evidențiază și cel al intelectualilor, marcat prin preotul Belciug și învățătorul Herdelea. În acest context, remarcăm și aici condiția femeii diferită, totuși, de cea a simplei țărănci. În acest caz, Laura și Ghighi, erau instruite, aveau putere de exprimare, participă la baluri: „Laura e fata de măritat întâi, Ghighi e fata de măritat pe urmă” (G. Călinescu), iar amândouă refac destinul mamei lor, doamna Herdelea.

Treptat, unghiul de percepție al femeii se lărgește, ea trecând din sfera rurală în cea a cadrului citadin. Remarcăm, așadar o nouă ipostază a feminității, interesată de sine, de viața mondenă, și de determinările exterioare. Acest univers, având ca parte încadrată femeia nu a putut fi trecut cu vedea de scriitori precum Camil Petrescu, G. Călinescu sau H. P. Bengescu. În acest sens, observăm că proza română interbelică se orientează spre o altă direcție, a analizei psihologice, propulsând propria ei viziune despre lume. Profund originală, opera lui Camil Petrescu ne înfățișează o indestructibilă unitate din punct de vedere al viziunii despre lume, al problematicii și al modalității artistice. Poezia, proza, teatrul, ca și eseurile filosofice se hrănesc din aceeași obsesie: condiția și rolul intelectualului în societate, sensul existenței sale în univers.

Romanul „Ultima noapte…” este povestea unei iubiri neîmplinite, măcinate de gelozie și care se consumă pe fondul dramatic al Primului Război Mondial. Ștefan Gheorghidiu se căsătorește din dragoste cu Ela, colegă de facultate, pe care o vede ca pe o ființă perfectă și cu care trăiește la început o viață liniștită și modestă, până când o moștenire neașteptată venită din partea unui unchi bogat modifică felul de viață al celor doi. Contactul cu lumea opulentă, mondenă, a burgheziei, trezește în Ela înclinații frivole, așezând între roi un proces de înstrăinare ireversibil. Avem de-a face cu o confruntare între două sensibilități: a bărbatului-gravă, problematică, disperată și a femeii-ascunsă, superficială, ușuratică.

Femeia, și în acest caz, se identifică doar ca reflecție ce aparține viziunii bărbatului. Observăm că Ela se căsătorește – de studentă – cu Ștefan, student și el la Filosofie, și, amândoi, realizează la început o căsnicie frumoasă și săracă, tipar de idealitate, bazată pe o comunitate de sentimente. Ștefan însuși îi conferă atribute ale idealității: „era atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai și atâta generozitate în ochii înlăcrimați, albaștri…”, și „… era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întâi, prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei. Făcea toate lucrările mătușii ei, care era institutoare, prăpădea puținii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnavă a îngrijit-o luni de zile ca o soră de caritate, cu o abnegație fără margini, de adolescentă.”

Moștenirea lăsată de unchiul Tache, va influența puternic comportamentul Elei, trezind în ea „porniri care dormitau latent, din strămoși…”. Intervine pătimaș – dar cu o altă patimă, nerelevată până atunci soțului – în problemele multe și încurcate ale moștenirii, schimbă, încet dar sigur, peisajul casnic, încercând să-l supună acelorași schimbări și pe Ștefan; sub influența catalizatoare a Anișoarei, o vagă verișoară, puternic ancorată în lumea mondenă, este acaparată de această lume fals strălucitoare și distins găunoasă (scorburoasă) și se depărtează tot mai mult de tiparul de idealitate în care o încadrase, cu afișată dragoste și orgolioasă admirație, Ștefan. Odată cu escapadele mondene, la Odobești, cu soț sau fără soț, dar mai ales cu însoțitor, în genere o viață dusă dincolo de perimetrul conjugal, cel statornic și visat de Ștefan, pentru care dragostea înseamnă drept de viață și de moarte asupra partenerului. Aparențele și esențele se întrepătrund, se confundă, iar Ela cea adevărată se refuză, parcă, înțelegerii noastre.

Femeia, în această ipostază se reflectă ca proiecție a bărbatului ce descoperă cealaltă parte a soției, vulgară, departe de un ideal: „În cele 3 zile cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experții într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: „un peisaj și un cap străin și vulga”.

Ela parcurge un proces permanent de devenire, se „construiește” mereu pe sine. Străbătând în conștiința naratorului haltele intermediare de la ideal feminin la femei. Ea ne apare nouă doar prin prisma conștiinței empatice a lui Ștefan, se organizează conform opțiunilor acesteia, fiind o focalizare a existenței și conștiinței.

La apariția romanului, Pompiliu Constantinescu remarca faptul că „Bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, ispita simțurilor și primejdie a echilibrului interior (…). Bărbatul își angajează într-o experiență erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia își oferă, ca să-și retragă, elanul capricios al unei permanente funcții vegetative”.

Observăm, așadar, după prezentarea a două tipuri de femei: din romanul „Ion” – unde se profilează Ana, ca țăranca bogată, nefericită, victimă a unui sistem dur de ierarhizare a valorilor – Ela, din „Ultima noapte…” – ce apare ilustrativă pentru femeia cu dorințe refulate – faptul că feminitatea în perioada interbelică se situează pe o axă a tranziției dinspre vechi, arhaic, spre nou, monden. De aceea, ea apare de cele mai multe ori ca un destin marcat fie de iubiri neîmplinite, fie de gustul averii și a poziției sociale înalte; ea nu-și găsește locul într-o lume în care bărbații par să domine mediul social, devenind astfel ființă în derivă.

Alături de Liviu Rebreanu și Camil Petrescu, H.P. Bengescu face parte din ctitorii romanului românesc modern. Ea încheie o epocă (a realismului clasic, tradițional, în care analiza psihologică, aplicată mai ales substanței sociale, se realizează, din unghiul naratorului omniscient și omniprezent) și deschide o alta, a realismului psihologic prin deplasarea interesului autoarei către un alt univers, acela al impresiilor și sentimentelor umane, reconstituite fragmentar din unghiuri diverse și configurând o lume bolnavă, nevrotică, ieșită deci din sfera obișnuitului.

Majoritatea eroinelor, nediferențiate tipologic, traduc propriile obsesii ale scriitoarei. În „Fecioarele despletite”, oglinda este Mini, personaj reflector (numită astfel de Nicolae Manolescu), prin intermediul căreia luăm cunoștință de istoria familiei Hallipa, de creșterea și decăderea ei, surprinse cu un excelent spirit de observație, de o femeie cultă, inteligentă, implicată în subiect, dar și detașată de lumea pe care o prezintă, fiind de fapt o ipostază a scriitoarei.

Într-un alt roman, și anume „Concert din muzică de Bach”, acțiunea ne plasează într-un alt timp și spațiu. Orașul devine cadrul firesc, intim, iar în centrul acțiunii se află o altă generație, aceea a Elenei, fiica Lenorei, căsătorită cu bogatul Drăgănescu, după ce ratase logodna cu prințul Maxențiu datorită intervenției surorii sale, Mika-Le.

H.P. Bengescu acordă „olimpicei Elena” un rol de prim plan, accentuat mai ales în a doua jumătate a parcursului narativ, când evenimentul muzical ce se pregătește în somptuoasa casă Drăgănescu, acaparează atenția tuturor celorlalte personaje din high-life ale cărții. În primele 9 capitole ale romanului, Elena este o prezență indirectă, dar dominatoare prin insistența și interesul cu care numele ei revine în gândurile și conversația lui Mini, Nory, și ale „bunei Lina”. Portretul acestei melomane împătimite, cu „reputație de virtuoză” în acompaniamentele de pian, se alcătuiește din câteva trăsături ceva schițate („fața calmă cu părul negru dat în sus”, „stăpâna de casă cu frumusețea mai accentuată ca și caracterul”, „protocorală și rigidă în felul ei”).

Elena Drăgănescu e, prin natură și educație aristocrată cu gesturi fine, marcate de snobism, o ființă distantă și rece, convențională și autoritară nu numai în relațiile cu prietenii și cunoscuții, ci și față de unii membri ai familiei. Astfel, ea primește vestea spitalizării surorii ei vitrege, frivola Mika-Le, „ca o castelană medievală care are puteri judiciare asupra feudalității familiare în lipsă de șef bărbătesc”. Manifestările de autarhie feudală ale Elenei sunt suportate de Drăgănescu, soțul ei, cu exaltată umilință adoratoare. Celelalte personaje care o înconjoară se lasă în aceeași măsură dominate de personalitatea frumoasei descendente a clanului Hallipa. Caracter perfect echilibrat, „de o corectitudine minuțioasă”, „figură corneliană”, roasă de secrete orgolii și afișate ambiții artistice, Elena pare multă vreme un personaj liniar, inperturbabil, cu o sensibilitate monovalentă, aservită unei singure pasiuni, muzica. Dragostea ei discretă și nestăpânită pentru pianistul Victor Marcian, deși nemotivată în ordinea caracterului, nu trebuie să surprindă pentru că tot muzica este aceea care înlesnește această apropiere. Sub impulsul fascinației pe care o simte față de Marcian – omul și artistul – întreaga ființă a Elenei se modifică fundamental. Comportamentul ei distant și autoritar cedează locul unor repetate stări de beatitudine, de morfinizare a atenției, de tăcută fericire interioară.

Iubirea în starea născândă pentru marele pianist, face din olimpica fiică a Lenorei „o ființă cuprinsă în semisomn de un vis plăcut”. Pregătirea concertului devine, astfel, adevărata placă turnantă a personalității ei: „Epuizată nervos, cu rezistența fizică slăbită, Elena nu se mai poate domina ca înainte; pe un astfel de teren, sentimentele provocate de audiția propriu-zisă primesc o amploare uriașă, într-un suflet nedeprins totuși cu trăirea artistică. Pe de-altă parte, vecinătatea agreabilă a lui Marcian, subtilitatea atențiilor acestuia, progresul rapid al intimității dintre ei, autoritatea uneori înfricoșătoare a artistului-transportă pe Elena într-un alt registru al sensibilității, într-un registru unde dispare orice principiu de ordine și legea fundamantală (singura lege) este aceea a suprizei” (Liviu Petrescu).

Un alt cuplu, în care se relevă condiția femeii în romanul lui H.P. Bengescu, este Maxențiu-Ada Razu, reprezentativ pentru moralitatea lumii aristocratice. Aflăm că ea, „unica moștenitoare a celei mai mari fabrici de făină, bruna și voluntara Ada, își cumpărase cu bani mulți soțul, pe bolnăviciosul și pipernicitul de prinț care, la rândul lui, e mulțumit că-și poată salva astfel palatul și moșia de la licitație.” Între cei doi soți există un nedisimulat sentiment de ură și dispreț, amplificat de apariția neașteptată și brutală a trubadurului de mahala (Lică, unchiul Elenei), pe care senzuala și capricioasa Ada, vulgara și „drăcoaica”, „goșperița”, „făinăreasa” vrea să și-l facă amant și să-l introducă în lumea bună.

Prin această prezentare, observăm cum mozaicul ce redă ipostaza feminității se complectează cu noi valențe, privind femeia aristocrată, dar care totuși nu ezistă a călca strâmb pe plan sentimental, ea fiind tot o neîmplinită.

În continuare, literatura, indiferent de o perioadă istorică anume a creat tipuri de feminități. Dacă ne gândim la perioada interbelică, viziunea asupra femeii o surprinde pe aceasta căutând un loc cât mai stabil în societate, ori proiectează conturul unei feminități în căutarea stabilității materiale, dar și sentimentale. O astfel de condiție a femeii își găsește un loc și în romanul românesc interbelic, ce se întoarce la formula prozei clasice, tradiționale, a unui realism obiectiv de tip balzacian.

Un astfel de roman este și „Engima Otiliei” de G. Călinescu din care putem extrage trăsături ale femii din perioada interbelică. Opera reconstituie atmosfera societății românești de la începutul secolului al XIX-lea în care pozițiile sociale se stabileau în funcție de avere. De aici rezultă încleștarea și desfășurarea de energii în jurul moștenirii lui moș Costache. Căsătoria devine și ea, din această perspectivă, un mijloc de „chivernisire”, de câștigare a unei poziții. Unul dintre resorturile acestei situații este, bineînțeles, femeia ce se poate identifica în diverse personaje ale romanului: Aurica, Aglae, Otilia, Georgeta, Olimpia, Lili.

Dintre acestea, Aurica ilustrează tipul femeii disperată după căsătorie, ea este fata-bătrână; în virtutea acestei idei, autorul își plimbă personajul pe străzi, la nunți, la ghicitoare și la preot. Pentru Aurica, averea există și este importantă în măsura în care ea reprezintă dota în vederea unei viitoare căsătorii. Personajele cu care intră în contact prezintă interes în ipoteza că îi vor putea deveni parteneri: Felix, Pascalopol, Weissmann.

Un personaj balzacian este și Aglae, „baba absolută” cum o numește Weissmann, „geniul său, răutatea ei este supremă”, „acreala este totală”, „înveninează tot ce atinge”, „este zgârcită și rapace” (ce caută să se îmbogățească). Mărginită, nu are încredere decât în avere, desconsiderând orice preocupare intelectuală sau vreo profesie. Este odioasă și meschină, capabilă să o distrugă pe Otilia în favoarea copiiilor ei. De aceea, după moarte lui Costache, își permite să-i spună Otiliei, fără menajamente, să plece din casă. În schimb, Otilia întruchipează în roman modelul feminității exuberante, ea ilustrează tipul femeii cochete, capabilă să se facă iubită și dorită fără a fi stăpânită și descoperită cu adevărat de cineva.

Chipul adolescentin al Otiliei este de la început o apariție angelică, descris în mod expresiv de scriitor din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului său, așa cum o observă tânărul. Mai întâi, cu voce cristalină, auzită de sus, apoi, „un cap prelung și tânără de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”.

Privirea tânărului coboară apoi asupra vestimentației care sugerează suplețea, delicatețea, firea deschisă a fetei, o apariție romantică tulburătoare: „fata, subțiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat”.

„Fata părea să aibă vreo optsprezece-nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și păstrată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânie desăvârșită de femeie. Moș Costache o sorbea umilit din ochi și râdea din toată fața lui spână când fata îl prindea în brațele ei lungi. Fata avea, era limpede, toată inițiativa”.

Camera Otiliei o definește întru totul pe fată, înainte ca Felix să o vadă: „o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile și cu multe sertare, în fața ei se află un scaun rotativ de pian”- sunt detalii semnificative ce stimulează imaginația; motivul oglinzilor, o metaforă ce ar putea vorbi de firea imprevizibilă care scapă înțelegerii imediate, prin apele oglinzilor, dar și ca element indispensabil cochetăriei feminine; prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă camera se intuiește firea exuberantă, dezinvoltă; lucrurile fine (rochii, pălării, pantofi), jurnalele de modă franțuzești, cărțile, notele muzicale amestecate cu păpuși alcătuiesc universul de viață cotidiană, spiritual, „ascunzișul feminin”, cum spune scriitorul.

Amestec de copilărie și adolescență, cu instinct feminin, sigur, naivă și plină de candoare, „părea să știe multe și intimida pe bărbați”; moș Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuși „n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia”. Neliniștea adolescentină, bucuriile ei dezlănțuite sunt surprinse cu finețea observației: „îmi vine uneori să alerg… să zbor…”. firea imprevizibilă și visătoare, tumultul tinereții sunt cuceritoare (aleargă prin iarbă în picioarele goale, se dă în leagăn , doarme în fân, cântă nebuneșt). Vitalitatea, exuberanța, și sinceritatea deconcertantă a tinereții formează o imagine pură de un farmec aparte: îl târăște în goană pe Felix prin curte, tropăie pe scară, fluieră, dansează.

Și în acest caz, feminitatea se definește cel mai bine din reflecția celor din jurul său: moș Costache „o sorbea umilit din ochi și râdea din toată fața lui spână”; pentru Pascalopol este „o mare ștrengăriță”, „un temperament de artistă”, „o rândunică, închisă în colivie, moare”; „o ființă gingașă care merită ocrotirea”, „o floare rară”, „o fată mândră și independentă”. Pentru Aglaea și Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi și fără părinți”.

O intuiție feminină sigură, un spirit practic, rațional, sunt dezvăluite de ea însăși: „… eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol…”; „eu te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate și cât ca iubit”.

Călătoria la Paris, împreună cu Pascalopol o maturizează, devine mai sigură, mai conștientă de ea însăși, schimbare pe care Felix o percepe. Se simte inferior: „În ochii Otiliei mocneau judecăți despre viață și despre el, hotărâri îndelung meditate, ironii…seriozitatea ei îl paraliza”.

În final, Otilia rămâne, însă, o enigmă a feminității. Eroina se înscrie altor personaje feminine remarcabile din romanul românesc – Sașa Comăneșteanu din „Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu, Olguța din „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, Adela din romanul cu același titlu de G. Ibrăileanu.

Este important de remarcat că alegerea diverselor personaje din romanele menționate, nu are în prim plan definirea unor tipologii ale feminitîții,cât un mod de gândi într-o continuă tranziție; astfel femeia se plasează pe un drum al expersiei de gândire liberă, al unui stat cât mai bine conturat în societatea română modernă. Decalajul permanent între norme și practici, ce însoțește opera de modernizare a societății românești în sec al XIX-lea, este vizibil și atunci când facem o comparație între textele juridice și moravurile epocii ce înconjoară femeia. Premisele acestui fenomen apar și se manifestă datorită propriilor însușiri feminine, șlefuite prin instrucție și educație, două componente esențiale ale emancipării femeilor române în sec al XIX-lea, ce sunt aduse în discuție nu numai în urma preocupărilor statului în acest sens, dar și drept consecință a dezbaterii publice inițiate de femei. De la saloanele  doamnelor din prima jumătate, ce se vor adapta cu ocazia Războiului de Independență, participând la efortul de razboi, până la organizațiile și asociațiile feminine din a doua jumătate a epocii, descoperim un lung si neîntrerupt drum, pe parcursul căruia experiența asimilată va determina o modificare a obiectivelor, de la mondenitate, literatură și politică, la o opera de educație și emancipare din îngusta sferă a privatului. Constituția din 1923 nu consfințește în plan juridic această victorie feminină și, de aceea, mișcarea femeilor se va transforma în perioada interbelică într-o mișcare feministă cu declarate scopuri politice, de pătrundere într-un domeniu ce până atunci era acesibil doar bărbaților, evidențiindu-se astfel rolul femeii și în societate, nu doar în spațiul închis al casei.

CAPITOLUL III

Condiții de viață în perioada interbelică

Locuința – spațiul privat al unei persoane sau al unei familii constituie un element esențial al vieții cotidiene. Imediat după 1918, în întreg spațiul românesc s-a ridicat cu strigență problema reconstruirii sau refacerii locuințelor distruse în timpul războiului. Creșterea populației României, ca urmare a natalității foarte ridicate, a impus construirea unui număr mare de locuințe. Un factor care a influențat situația spațiului locativ l-a reprezentat migrația forței de muncă de la sat către oraș. În același timp, creșterea gradului de cultură și civilizație a populației în ansamblul ei s-a reflectat și în modul în care erau construite și amenajate locuințele.

În orașe, locuințele erau mult mai diversificate, comparativ cu cele din mediul rural. Cunoscutul geograf Vintilă Mihăilescu aprecia că așezările urbane aveau patru zone funcționale: centrală, industrială, agricolă și a mahalalelor.

În zona centrală erau case înghesuite, înalte și bine îngrijite. Aici se aflau instituțiile publice și locuințele protipendadei. În zona industrială erau fabrici și antrepozite: aici se construiau casele muncitorilor, dar și unele vile ale personalului tehnic superior. Zona agricolă aparținea atât persoanelor particulare cât și primăriei. De exemplu, orașul Brașov avea 8600 ha în intraurban, 8900 ha pădure și 1400 ha terenuri arabile. Chișinăul avea 8600 ha teren arabil.

Mahalaua era zona cea mai sorbidă, cu o populație recent stabilită la oraș, având locuințe adeseori improvizate, din chirpici, scânduri și nuiele.

Cei 3 632 178 locuitori din mediul urban trăiau în 560 558 clădiri.

În transilvania și în Bucovina, o clădire era locuită, în medie, de 7,2 persoane, în vechiul Regat de 6,1, iar în Basarabia de 6,8.

Cea mai mare aglomerație era în Capitală: 9,8 locuitori într-o clădire.

În orașele din România predominau locuințele cu parter. Doar 10% erau clădiri cu unul sau mai multe etaje. Chiar în zona centrală a Bucureștilor, predominua, în primul deceniu interbelic, locuințele cu parter. Mircea Eliade descrie casa din str. Melodiei, aflată la câteva sute de metrii de statuia lui C.A. Rosetii: „Intrai într-o curte pietruită: pe dreapta se întindea grădina, pe stânga aripa nouă a casei, în care se pătrundea urcând câteva trepte de piatră apărate de o marchiză ca un evantai de sticlă.

Dar pe acolo intrau numai oaspeții, în timpul ocupației, ofițerii austro-germani încârtiruiți, iar după război chiriașii. Noi, ca și familie și prietenii, urcam pe o altă scară, mai modestă, care ducea într-un coridor-galerie. În acest coridor e înșirau, spre stânga, baia, bucătăria, o odăiță, care a devenit mai târziu camera de culcare a părinților și sufrageria. Aceasta din urmă făcea parte din aripa nouă, care cuprindea un enorm salon, un birou, o odaie de musafiri și două mari dormitoare.

La dreapta, coridorului se deschidea o ușă care ducea într-un apartament separat, alcătuit dintr-o mare odaie pătrată și o cameră de baie”.

Locuințele aveau anumite caracteristici în funcție de starea materială și nivelul intelectual al proprietarului sau chiriașului.

Marea burghezie, care potrivit Enciclopediei României, era alcătuită din: resturile boierimii și a latifundiarilor, statul major al partidelor politice, conducătorii culturali (profesorii universitari, academicieni, scriitori și artiști cu reputație), diplomați, ofițeri superiori, conducători ai marii administrații de stat, secretari generali, liber-profesioniști cu mare faimă (avocați, medici, arhitecți, conducători economici) – își avea de regulă locuința în centrul orașului. Aici se aflau adevătatele palate, cele mai multe construite înainte de 1900, de arhitecți francezi ori italieni.

Locatarul beneficia de toate elementele confortului urban; camerele erau amenajate cu gust, decorate potrivit modei europene, mobilă masivă, covoare scumpe și asortate, draperii din catifea; plafonul era realizat din lemn sculptat sau acoperit cu pieturi; predominau culorile puternice: vișiniu, maro închis, verde închis.

Creșterea numerică a populației, dar și dorința unui confort sporit din partea multor cetățeni au determinat primăriile să aprobe extinderea perimetrului locuibil. Prin parcelarea unor terenuri aparținând Primăriei Capitalei s-au creat condiții pentru construirea unor vile și locuințe ieftine, cu împrumut de la bănci. Acestea aveau unul sau două etaje, cu apartamente de 2, 3 și 4 camere. Ele se aflau în zona mediană, între centru și periferie, dând o nouă înfățișare orașelor. Multe asemenea locuințe s-au construit în zonele Filantropia, parcul Jianu, Vatra Luminoasă, Bulevardul Dacia, Calea Dorobanți. Noii proprietari proveneau din rândul ofițerilor, profesorilor, inginerilor, politicienilor. Ei s-au preocupat și de crearea unui mediu adecvat, prin amenajarea unor parcuri, plantarea de flori (mai ales trandafiri), asigurarea curățeniei întregii zone.

Noile case-vile, construite după război, erau mai puțin sofisticate, camerele erau luminoase, iar mobila de culoare deschisă. Ornamentația și tapetul se realizau, cel mai adesea, în albastru deschis sau roz. Locuințele marii burghezii în accepțiunea cea mai largă, beneficiau de apă curentă, încălzire centrală sau cu sobe de teracotă, crematoriu pentru gunoi. Numărul de camere era variabil, dar nu lipseau: salonul de primire sau de recepție, biblioteca, dormitoarele, baia, bucătăria, W.C.-ul, camera servitorilor.

Camera de zi, numită living sau salon, a apărut ca un element nou față de ceea ce reprezenta o casă tipică. Familiile înstărite dispuneau de o încăpere unde se puteau reuni cu oaspeții pentru a discuta, termenul salon fiind des întâlnit și provenind de la salon din franceză, reprezentând un spațiu destinat conversațiilor. Salonul și-l puteau permite cei foarte avuți, fiind considerat un lux și însemnând o cameră specială folosită doar în zilele de duminică cu prilejul unor ocazii speciale, dotată cu cel mai rafinat mobilier și cu lucrări de artă dintre cele mai frumoase.

De la început living room-ul a fost dotat cu canapele, fotolii, scaune pentru familie și oaspeți în scopul de a reuni și a conversa. O funcție similară cu a încăperii pe care o aveau și predecesorii, dar care nu era încă atât de formală. Multe dintre livinguri aveau un cămin care chiar dacă nu era întotdeauna funcțional era locul care adună în preajma lui familia împreună cu oaspeții. În anii ’20 camera de zi a trecut printr-o ușoară tranziție, transformându-se dintr-un spațiu formal într-un loc în care te puteai reuni pentru a juca cărți ori alte jocuri populare și multe familii au optat pentru un mobilier mai puțin formal, introducând în acest spațiu și mese de joc, au inclus un fonograf atât ca decor cât și pentru divertisment până când a apărut radioul.

În anii ’30 apăreau tendințele Art Deco, dar având în vedere că noul stil era destul de diferit față de până atunci numai persoanele înstărite și-au permis să schimbe înfățișarea încăperilor și să adopte stilul art deco în întregime. Cei care nu își puteau permite se îndreptau doar către câteva elemente, adăugând finisaje metalice sau suprafețe cât mai lucioase și doar câteva accesorii.

După primul război mondial s-au construit blocuri de locuințe, unele dintre ele aparținând chiar elitelor. Un apartament la bloc avea 2-4 camere, baie, bucătărie, apă curentă, lumină electrică, încălzire centrală. Suprafața locuibilă era de 150-180 m2, iar parchetul, gresia, faianța, marmura erau utilizate din belșug. Despre astfel de apartamente ne vorbește Liviu Rebreanu în „jurnalul său”.

Negustorii și proprietarii de ateliere mari aveau, de regulă, case cu 10-15 camere. La parter se aflau atelierul, magazinul și depozitul de mărfuri, iar la etaj locuia familia: o cameră era rezervată calfelor, ucenicilor și slugilor.

Zona cea mai întinsă a orașului era ocupată de micii comercianți, meseriași, negustori, lucrători, care aveau case cu parter. Ele se asemănau mult cu cele de la țară. Dispuneau de 2-3 camere, bucătărie, holuri, dependințe. De regulă, erau construite din materiale ieftine (chirpici, paiantă) și nu dispuneau de lumină electrică nici de apă curentă. Mobila era din lemn de brad.

Mahalaua avea aspectul unor sate sărace, cu case înghesuite, neterminate sau dărăpănate. Aici locuia cea mai mare parte a populației orașului. Contrastul dintre centru și periferie era izbitor.

În „Revista critică” un ziarist bucureștean descria în 1935, cartierul Grant-Regie, aflate în preajma Gării de Nord: „Dincolo de gară, după ateliere, sunt zeci de străzi care formează cartierul muncitoresc. Aici locuiesc numai muncitori ceferiști și ai Regiei. Praful vara, noroiul toamna, nămeții iarna și noroiul primăvara încăleca gropile, domina fiecare părticică a lor. În mijlocul străzilor, lângă apa strânsă din ploi și mucezită, se adună la joacă copiii muncitorilor […]. În aceste cartiere miroase a sărăcie. Pe aici politicienii nu vin decât în compania electorală.

Cartierul arată urât și umil. Case mici, cu peretele coșcovit până la pământ, colibe peticite cu fel de fel de obiecte adăpostesc trupurile frânte de oboseală”.

Mahalaua era caracteristică tuturor orașelor nu doar Capitalei. Astfel, în cartierul Șchei din Brașov puteau fi întâlnite scenele descrise de Octavian Șuluțiu: „Prin praf copiii se scaldă cu poftă; jegoși și mucioși, fericiți de inconștiență, se bat sau ațin calea trecătorilor cu atenția lor de ochi frumoși, sau se înfurie cu accentul lor caracteristic. Prin porți, pe prag sau în ferestre stau lelițele pălăvrăgind între ele ca-n sat, când se duc legănându-se la cismelele publice de la colțul străzii”.

Covârșitoarea majoritate a locuitorilor de la orașe se încălzeau cu lemne de foc. Prețul acestora varia de la o zonă la alta. Spre exemplu, în 1934, în București 1000 kg lemne costau 712 lei, în Iași 745,25 lei, în Cluj 573 lei. În același an, litrul de petrol lampant era 4,65 lei în București, 4,35 lei în Iași și 4 lei în Cluj.

Pentru foarte mulți orășeni, a avea o locuintă însemna un ideal pe care puțini l-au atins. Cei cu venituri modeste nu-și puteau construi o casă, astfel că locuiau cu chirie. Valoarea chiriei depindea de calitatea locuinței și de zona în care se afla. O cameră și bucătărie se puteau închiria cu 700-2500 lei pe lună, iar un apartament cu trei camere și dependințe cu sume variind între 2500 și 3500 lei pe lună. De regula contractele se încheiau pentru perioada cuprinsă între 23 aprilie (Sfântul Gheorghe) și 26 octombrie (Sfântul Dumitru). În preajma celor două date se înregistrau mari mișcări ale chiriașilor, care ???? sprijinul oficialităților pentru a nu fi evacuate; chiriașii fiind alegători, partide politice, care aveau nevoie de voturile acestora, le luau apărarea.

La rândul lor, guvernele, preocupate de asigurarea locuințelor sociale, au promovat o politică de protecție a chiriașilor, intervenind pentru prelungirea contractelor de închiriere.

S-a creat astfel un cerc vicios: chiriașul nu avea bani să-și cumpere locuința, iar proprietarul obținea o chirie prea mică pentru a investi în construirea altei case și a dezvolta astfel fondul locativ.

Unele guverne și primării au urmărit să stimuleze construcția de locuințe ieftine (având până la 5 camere și 250 m2) sau populare (cu 3 camere de locuit, bucătărie, baie, pivniță, șopron pentru combustibil, cu o suprafață de 150 m2). Cei care se angajau să construiască asemenea locuințe erau scutiți de impozite pe timp de 10 ani, beneficiau de reduceri de taxe pentru transportul materialelor, primeau facilități la cumpărarea de terenuri.

Așadar, locuința va reflecta sub raport micro tot mai mult modul de organizare al societății. Separarea între o sferă intimă și o alta cu funcție de reprezentare echivalează cu segregarea spațiului de locuire în două sfere distincte, una feminină și alta masculină. Chiar dacă locuința este înainte de toate domeniul femeii, piesele specifice ale sociabilității, fumoarul și sala destinată jocurilor de societate biliardul sau jocul de cărți sunt masculine.

Putem vorbi de un spațiu public al casei construite din cabinetul de lucru al soțului și din încăperile destinate întreținerii vieții sociale. Influența femeii se întinde asupra zonelor intime, cum ar fi dormitoarele, bucătăria, camera de zi, camera copiilor sau baia.

Vestimentația

Ființa socială, omul are nevoie de îmbrăcăminte. În perioada interbelică, portul (îmbrăcămintea) varia de la o zonă geografică la alta, dar în funcție de situația materială și de mentalitatea individului și al colectivității în care acesta își desfășura activitatea.

Pentru unii îmbrăcămintea răspundea unei necesități fizice, pentru alții (sau mai ales, altele), hainele constituiau un etalon al bogăției și al modernității.

La oraș, îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece și stratificarea populației era mai accentuată. Viața modernă, cu ritmul ei tot mai alert a impus simplificarea modei, precum și o diversificare, în funcție de activitățile desfășurate și de ocaziile la care participau persoanele respective. Caracteristica esențială a modei din perioada interbelică a fost tendința de a deveni mai comodă și de a permite o adaptabilitate rapidă la diferitele situații (serviciu, plimbare, activități casnice etc.).

Bărbații din „lumea bună” au început să renunțe la costumul rigid, cu guler și manșete de catifea, cu poale lungi la vestă, monoclu, baston de bambus și la ceasul purtat la brâu.

Preferințele se îndreptau spre hainele mai comode: costum, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcție de anotimp. În magazinele de confecții au apărut costumele în serie, pe care le cumpărau cetățenii din categoriile medii ale societății. Cei din elită continuau să participe la festivități sau ceremonii îmbrăcați în smoching, își puneau pe cap „cilindru” (pălăria dreaptă și înaltă). În asemenea ocazii, cămașa era albă, se purta papion (rareori cravată de culoare închisă). De regulă, fiecare burghez avea croitorul său care-i cunoștea gusturile și preferințele, dar care își permitea și unele sugestii.

Existau bărbați care făcuseră o adevărată pasiune din a fi eleganți și în pas cu moda. De exemplu, renumitul profesor Nae Ionescu de la Facultatea de Litere și Filosofie din București, care purta costume din stofă de cea mai bună calitate, cu o croială modernă, cravate cu flori sau cu dungi care-i puneau și mai mult în valoare personalitatea.

Existau și bărbați care au refuzat să se adapteze noilor exigențe ale modei. Unul dintre aceștia era actorul Tony Bulandra, care a rămas la costumul de culoare verde, cu manșete scrobite, la monoclu cu șnur, mănușile albe, pantofi cu tocuri înalte care se purtau înainte de 1918. De asemenea, Iuliu Maniu a rămas la gulerul înalt și pantalonii călcați pe muche, care fuseseră la modă înainte de primul război mondial. Un demodat era și Vintilă Brătianu, care purta haine după croiala antebelică, avea o barbă neîngrijită, prin care pieptenele nu intra cu zilele. Pentru el, participarea la o ceremonie – care impune o anumită ținută – era un adevărat chin.

Bărbații nu ieșeau în oraș cu capul descoperit, fără haină și fără cravată, chiar dacă era vară și foarte cald. Magazinele de pălării aveau o foarte bună vânzare; primăvara și toamna se purtau pălăriile mai groase – borsalina italiană, Habig vienez, Mossan francez sau Timișoara, iar vara pălăriile de pai după modelul lansat de Maurice Chavalier sau de Panama.

Acasă, bărbații din lumea bună purtau halate lungi, din mătase sau din stofă (în funcție de anotimp), aveau papuci comozi. Pijamaua (bluză și pantalon), era nelipită din garderoba acestora. După război, bărbații au început să-și tundă barba, să se radă la frizer. De asemenea, părul se purta scurt și era întreținut cu grijă fiind pieptănat de 2-3 ori pe zi. La plecarea de acasă, bărbatul își dădea cu parfum pe haine și cu briantină pe păr.

La sfârșitul anilor ’30 a apărut și masina de ras electrică. Moda feminină era complicată și, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentația antebelică: rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde și alte accesorii; nelipsită era pălăria, cu boruri mari și extrem de încărcată, cu pene de diverse culori, fructe, agrafe, funde etc..

Femeile aristocrate rafinate își ascundeau trupul într-o vestimentație luxuriantă, care impunea respect.

În a doua parte a secolului al XIX-lea femeile din “lumea bună” purtau rochii din carolină strânse pe trup și legate cu funde la spatele siluetei, așadar accentul se punea pe spatele femeilor, iar coafura trebuia să curgă în ton cu rochia, uneori părul era lung, strâns în coc la spate.

Siluetele femeilor erau admirate precum sculpturile. Silueta unei tinere femei trebuia să ajungă la dimensiunea gulerului unui bărbat în jur de 40 de centimentri.

Folosirea în continuu a corsetului ducea la leșin. În 1910 corsetul este eliminat. Rochiile au devenit mai scurte “trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste șolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se folosea material transparent mai ales pentru bluze, sub care se observa, cu discreție, sânii. Pălăriile au devenit mai mici, fără multe accesorii.

Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În București și în principalele orașe din țară existau “magazine de modă”, unde se confecționau îmbrăcăminte “la comandă”, dar se putea cumpăra și “de-a gata”.

Unele domnișoare purtau părul scurt „à la garcon”, își puneau haină și cravată ca bărbații. S-au păstrat unele accesorii precum mănușile, umbrela, evantaiul, șalul de diverse culori.

În locul tradiționalului „chilot cu picior”, tinerele purtau slipul mult mai simplu (fără dantelă) și în culori vii (roz, albastru, verde). Foarte prețuite erau pijamalele, colorate sau transparente, cu multe volănașe.

De regulă pantoful avea toc de 4-5 cm, barete și diverse decorații (catarame, aplice, antilopă, piele aurie). Tinerele au început să poarte sandale, cu ciorapi scurți sau chiar în picioarele goale.

Domnișoarele foloseau mărcile cosmetice utilizate de personalități celebre, precum Josephine Baker (care a vizitat România), Greta Garbo, Dolly Sisters. De mare căutare se bucurau în elita feminină rochiile din jerseu moale, croite de domna Chanel, sau cele mulate pe corp, lansate de doamna Viarunet.

Parfumul folosit diferea în funcție de vârsta și de gusturi. Doamnele mai în vârstă se parfumau și se pudrau din belșug. Tinerele foloseau cu mai multă discreție parfumul și pudra, dar puneau accentul pe ruj și rimel.

De regulă, doamnele se îmbrăcau potrivit cu vârsta, mai lejer la tinerețe, mai sobru după 40 de ani. Dar existau și situații când unele doamne din înalta societate, uitând de vârsta la care au ajuns, se purtau ca niște domnișoare. Una dintre acestea era soția lui Constantin Argentoianu, despre care Martha Bibescu nota la 29 august 1939: „Soții Argentoianu la dejun. Ea a devenit enormă, cât un rinocer alb. E o brașoveancă blondă, de un blond vopsit înspăimântător, în nuanța lămâii verzi. Pielea îi făcea cute pretutindeni, mai ales la ceafă și la bărbie. La încheieturile mâinilor și picioarelor are brățări de grăsime. E îmbrăcată în chip de fetiță model”.

Servitoarele foarte numeroase în marile orașe, mai ales în București, se îmbrăcau îngrijit, cu rochii de culoare închisă, cu șort și bonete albe.

În timpul liber, la sfârșit die săptămână, ele purtau rochii viu colorate, se parfumau (de regulă sustrăgând câteva picături din sticla stăpânei) și porneau în oraș să se întâlneacă cu „băieții”. Un asemenea loc de întâlnire era intrarea în parcul Cișmigiu, dinspre strada Zalomit, unde „unguroaicele” (cum erau cunoscute servitoarele) erau căutate de soldații învoiți pentru câteva ore de la unitatea în care își satisfăceau stagiul militar.

În lumea mahalalelor, grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupare să-și crească plozii, să-și țină gospodăria și bărbatul. Cu prilejul unor festivități, nuntă, botez, înmormântare, se îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele, broboadă de cașmir. În zilele de lucru purtau rochii din materiale proaste (de regulă stambă), papuci, batic din pânză colorată.

Bărbații aveau costum, cravată, cămașă albă, ghete pe care le purtau la sărbători. În timpul zilei, la lucru aveau salopetă, iar acasă pantaloni de stofă, cămașă în carouri, pantofi sau bocanci uzați. Pijamaua era o raritate, bărbatul dormind, de regulă, în izmene și cu cămașă de casă, iar femeia cu o cămașă lungă.

Moda nouă a trezit și reacții negative. Revista funcționarilor publici scria în iulie 1927: „Păpușile vopsite și împopoțonate ce întâlnim zilnic cu rochii străvezii care nu mai tăinuiesc nimic, decoltate până la mijloc și scurte deasupra genunchiului, cu ciorapi de culoarea pielii, cu pulpele goale purtând șosete spre a ispiti și a atrage mai mult, fără cea mai mică jenă privirile trecătorilor, cu obrazul grimat și buzele și unghiile roșite, cu părul – care e cea mai frumoasă podoabă a femeii – tuns. Ele fac parte din nenorocire din toate clasele sociale”.

Chiar și servitoarele, abia plecate de la țară, atunci când ieșeau în lume, ținea să se îmbrace ca doamnele din înalta societate. Cunoscuta revistă ieșeană „Viața Românească” scria sub semnătura P. Nicanoretca: „Astă-vară, într-o stațiune climaterică, am văzut o țărăncuță care, întâlnind pe fiică-sa, sevitoare la un vilegiaturist și deci îmbrăcată modern, a luat-o deoparte cu aceste cuvinte <De ghini, nerușinato, ai înnebunit di îmbli tu goale? Ci, tu ești cucoanî?>”.

Autorul articolului nu agrea nici el noua modă, deoarece scria despre „similacre de rochie” și despre sănătatea doamnelor moderne: „Dacă acum 15 ani o femeie ar fi umblat pe uliță, când crapă pietrele de ger, fără nimic mai pozitiv pe o porțiune însemnată a persoanei ei decât cu un ciorap a jour, ar fi murit de pneumonie. Doar nu în zadar purtau atâtea feluri de pânze și stofe una peste alta înlocuite astăzi cu himericul ciorap. Așadar, femeile purtau lucruri mai simple și funcționale”.

Revoltător era faptul că locul de etalare a modei devenise biserica. O revistă din Ploiești scria cu indignare: „Cuconițe ce poartă rochii scandalos de scurte și umblă cu piciorele goale în sandale, cu brațele și umerii goi, cu pieptănătura teatrală, cu piepteni și agrafe de toate culorile și buzele vopsite violet, nu aveau pic de sfială, un pic de obraz când vin la biserică”. După părerea revistei, ele ar trebui „să vie încălțate și îmbrăcate cu rochii serioase, mai puțin vopsite și fasonate și mai ales să evite a mânji chipul sfânt al icoanelor cu vopseau gurii lor”.

Unele întreprinderi și instituții au introdus uniforme obligatorii pentru salariați, inclusiv pentru femei. De exemplu, la 28 februarie 1928 presa făcea cunoscut următorul comunicat: „Observânde-se că o mare parte din personajul feminin C.F.R. lasă de dorit atât în ce privește portul, cât și în ce privește purtarea în afară de serviciu. Secretariatul de Stat C.F.R., spre a pune capăt acestei stări de lucruri îngrijorătoare, a dispus următoarele: până la 15 martie 1928 tot acest personal va fi obligat să aibă șorturi de serviciu de culoare neagră. De la această dată nicio funcționară nu va mai fi primită la serviciu fără șort. Se interzice cu desăvârșire fardurile stridente, coafurile exagerate și toaletele decoltate, sau prea scurte”.

Aceste restricții au fost impuse deoarece „uniforma” înseamnă „ordine” și atunci când doamnele sunt ordonate și activitatea în unitatea respectivă funcționează în limite normale.

Eleganța în perioada interbelică s-a pierdut în timp și treptat a rămas doar în amintirea acelor vremuri transformată în istorie. Cred că multor tinere din zilele noastre le-ar fi plăcut să aibă pălării toate culorile, iar pentru evenimente speciale să fie negre asortate cu ac. În perioada interbelică femeia s-a dezvoltat mult trecând de la stadiul de femeie de casă la stadiul de doamnă în societate. Influențele franțuzești și-au pus amprenta asupra Bucureștiului și asupra femeii.

Să ieși la o promenadă pe Lipscani și la cumpărături pe Magheru, nu își permiteau decât doamnele din înalta societate. Să mergi la baluri și serate în lumea bună, unde musai era cineva nou venit tocmai din Franța, însemna intrarea în contact cu ceva nou. Femeile își etalau toaletele de seară, dar și colecția de blănuri.

Toate acestea s-au pierdut în timp, iar astăzi a mai rămas să fii cool și îmbrăcat cât mai ieșit din comun.

Igiena și sănătatea

Starea de igienă și sănătate în mediul urban era mult mai bună, comparativ cu cea înregistrată în țară. Orășenii cu o situație materială prosperă aveau apă curentă în casă. Dimineața dădeau drumul la robinet și se spălau bine cam 20-30 minute, inclusiv pe dinți. Pentru majoritatea populației funcționau băi comunale, care erau frecventate de o familie cam o dată pe lună. Cei cu situație mai bună închiriau cabine individuale, dar cei mai mulți se spălau de la dușuri comune, care curgeau în permanență sub supravegherea unui salariat; acesta era în mod obișnuit mecanicul care încălzea cazanul.

Elita avea baie proprie în apartament. Pentru aceasta spălatul devenea un ritual. Bărbații se bărbiereau, foloseau săpun de bună calitate, își spălau dinții cu pastă „Kolodont”, făceau duș, își ungeau părul cu briantină după care plecau la activitățile zilnice.

Doamnele se trezeau mai târziu, pe la 10-11, iar menajera pregătea baia, în care presăra câteva frunze de trandafir sau levănțică; stăpâna se spăla pe față și pe dinți, apoi „lenevea” în cadă câte o oră folosind săpun de cea mai bună calitate, își punea halatul, se instala în fața toaletei pentru a-și aranja părul și a-și unge tenul cu alifiile comandate la magazinul special de produse cosmetice.

Cei mai mulți locuitori din zona periferică se spălau dimineața cu apă dintr-un lighean de tablă, vara dezbrăcându-se până la brâu pentru a se putea spăla pe gât și la subsuori. Pasta de dinți era în acest mediu o raritate.

Soțiile spălau rufele în casă, după care le întindeau pe o sfoară în curte, la soare. Iarna, rufele erau uscate în casă, pe sobă.

În mediile înstărite se recurgea la spălătorese „de meserie”, angajate cu ziua. Iată relatarea unui renumit reporter: „Sunt șase sute de mii de oameni în București. Deci, în fiecare săptămână, cel puțin șase sute de mii de cămăși. Aplecate asupra copăii spălătoresele spală. Între degetele lor noduroase, scheletice, fiecare cămașă e răsucită ca într-un clește, frecată, întoarsă pe o parte și pe alta. Când o storc, murdăria curge ca dintr-un burete.

Înăuntrul spălătoriei aerul e irespirabil.

Spălătoresele își petrec toată viața în atmosfera aceasta jilavă, de rufe murdare muiate în apă. Dar cât sunt de slabe, uscate numai pielea pe os! Atâta abur pe care îl înghit zilnic le deosebește de celelate femei muncitoare. O spălătoreasă se cunoaște nu numai după mâini. În zona noastră geografică sunt câteva meserii care se practică în condiții de tropice: aer irespirabil, căldură înăbușitoare, miasme, ectenuări până la leșin.

Seara târziu spălătoresele se întorc acasă. Mersul lor, cu șalele frânte, cu capul năuc, le readuce în mahala. Au lăsat-o în întuneric și o pășesc în întuneric. Toți ai casei dorm. Spălătoresele se strecoară pe ușă. Lampa cu petrol NR 8. Îi ridică flacăra și începe să cârpească o pereche de pantaloni până ce nu mai simte acul în mână. De multe ori cocoșii cântă la miezul nopții. Atunci buimăcită, fără să fi schimbat o vorbă cu nimeni, se culcă fără prea mult zgomot lângă bărbatul care doarme de mult”.

La mahala, se trăia într-o mare mizerie și în condiții total neigienice. Camerele aveau pământ pe jos, iar ferestrele erau acoperite cu ziare, geamurile fiind mai curând o raritate.

Familia de regulă foarte numeroasă, de câte 12-15 persoane, dormeau într-o singură cameră. Iată imaginea unui „dormitor” aflat la periferia Bucureștilor: „Sunt trei paturi în odaie. De lângă burlanul sobei până la un cui de sub icoană e întinsă o sfoară. Câteva rufe atârnă grotește ca niște broaște enorme spânzurate. Pe masă, resturi de pâine. În cameră, respirații greoaie, horcăite. Într-unul din paturi, sub lumina moartă a lămpii, dorm bătrânii. Peste plapuma roșie, atârna mâna femeii: slabă, uscată, mumificată aproape. Prin întuneric răzbate de afară geamătul unei sirene. Atunci, o altă mână, mai mare, se ridică din partea cealaltă în aer. Lumina joacă pe pereți. E mâna omului. Se așază peste a femeii și așteaptă o clipă. Au mai stat odată așa acum treizeci de ani, la cununie. Pe urmă începe să o clatine: „Mario, scoal’ c-a dat de cinci”.

Femeia se scoală. Bărbatul și copiii mai rămân în pat. Femeia se așează în capul oaselor, ridică flacăra în sticla lămpii. Nasul plin de funingine lasă urme negre în lighean. Femeia își pune fustele și basmaua. Bărbatul îi urmărește în tăcere fiecare mișcare. Bărbatul e întotdeauna bolnav sau șomer. Femeia și-a încheiat ghetele lungi cu șireturi. A mai îmbrăcat o haină pe deasupra și de după ușă a luat pe mână un coș. Femeia a pierit înghițită de înuneric”.

Mortalitatea infantilă era foarte ridicată în mediul urban; spre exemplu, în 1937 s-au născut 77301 copii, dintre care au murit 69325, asftel că excedentul natural a fost numai 7976. Starea de sănătate a populației era precară, dacă unele familii aveau medici personali, mare majoritate a locuitorilor nu-și puteau permite să apeleze la serviciile acestora. Ca și la țară, doctorul venea rar prin mahalale.

Muncitorii, la angajare, făceau vizite medicale. Întreprinderile mari aveau dispensare sau contract cu câțiva felceri și medici care supravegheau starea de sănătate a lucrătorilor, intervenind în cazuri diferite sau hotărând internări. Cu ajutorul Ministerului Muncii și Ocrotirii Sociale, s-au construit câteva sanatorii pentru muncitori, mai ales pentru cei bolnavi de plămâni.

Funcționarii superiori, profesorii, avocații, marii industriași, bancherii, etc., aveau medici personali, la care mergeau de fiecare dată. Medicul respectiv avea fișa pacientului său și știa exact cum să acționeze. Cei mai solicitați erau stomatologii și ginecologii. Erau excepții care confirmau regula, deoarece marea masă a populației nu beneficia de asistență socială.