Ecumenism

Introducere 3

CAPITOLUL I: ECUMENISMUL, ETIMOLOGIA ȘI VALOAREA

SEMANTICĂ A TERMENULUI «ECUMENISM» 8

1.1 Ecumenismul și alte curente 9

1.2 Semnificațiile improprii ale ecumenismului 10

1.4 Drumul ecumenic al Bisericii 11

1.5 Biserica Catolică și Ecumenismul 23

1.6 Dialogul ecumenic 26

CAPITOLUL II: ecumenismul în documentele conciliului

vatican ii 29

2.1 Ecumenismul o dimensiune esențială în Biserică 32

2.1.1 Ecumenismul, o obligație a întregii Biserici 35

2.1.2 Un dialog ce trebuie să respecte reciprocitatea 36

2.1.3 Declarațiile comune 37

2.1.4 Rolul episcopului local 39

2.2 Ecumenismul în Constituțiunea Sacrosanctum Concilium 40

2.3 Ecumenismul în Constituțiunea Lumen Gentium 40

2.4 Ecumenismul în Constituțiunea Dei Verbum 41

2.5 Ecumenismul în decretul Unitatis Redintegratio 42

2.5.1 Scopul decretului Unitatis Redintegratio și semnificația caracterului său ecumenic 42

2.5.2 Teologia catolică și ecumenismul 43

2.5.3 Credincioșii catolici și categoria credincioșilor numiți „frați separați” 45

2.5.4 Anumite puncte de plecare pentru dialogul ecumenic 46

2.5.5 Ecumenismul, o unitate în diversitate 48

2.5.6 Reforma eclezială 48

2.5.7 Convertirea personală 49

2.5.8 Rugăciunea pentru unirea creștinilor, semn de comuniune ecumenică 49

2.5.9 Importanța dialogului teologic pentru ecumenism 50

2.5.10 Învățământ teologic cu caracter ecumenic 51

2.5.11 Valorile revelației văzute sub aspect ecumenic 51

2.5.12 Un ecumenism al slujirii 52

2.5.12.1 Legitimitatea autonomiei disciplinare și juridice a Bisericilor din Orient 53

2.5.12.2 Valorile comune, un început de dialog ecumenic cu Bisericile Reformate 54

2.5.12.3 Speranța ecumenică 55

CAPITOLUL III: ATITUDINEA ACTUALĂ A BISERICII CATOLICE

FAȚĂ DE PROBLEMA ECUMENICĂ 56

3.1 Introducere în Enciclica «Ut Unum Sint» al lui Ioan Paul II 56

3.2 Ecumenismul o «Carte a unității» 57

3.3 Conținutul Enciclicii 59

3.3.1 Concepția ecleziologică a Conciliului Vatican II 59

3.3.2 Primatul rugăciunii ca expresie a unității 60

3.3.2.1 Rugăciunea și dialogul, elemente fundamentale ale ecumenismului 60

3.3.2.2 Importanța dialogului doctrinal 61

3.3.2.3 Rolul Duhului Sfânt în mișcarea ecumenică 62

3.3.2.4 Dorința de unitate 64

3.4 Principiile catolice ale ecumenismului 66

3.5 Contribuția Bisericii Catolice la căutarea unității creștinilor 67

3.6 Relațiile dintre frații despărțiți și Biserica Catolică 68

Concluzie 71

Sigle și abrevieri 73

Bibliografie 74

=== ECUMENISM ===

Introducere

Trăim într-o lume însetată de contacte, întâlniri, înțelegere, armonie, unitate și colaborare. Oameni, națiuni și state doresc să se întâlnească, să se asculte, să împărtășească experiențele unii cu alții și să evalueze cât pot face împreună, și mai ales să vindece rănile existente și să construiască o pace cât mai durabilă. În zilele noastre, s-au stabilit o mulțime de schimburi culturale, mai multe decât în orice altă perioadă a istoriei. Izolaționismul este din ce în ce mai condamnat. Se recunoaște din ce în ce mai mult că este mai important ceea ce unește decât ceea ce desparte oamenii între ei.

Există factori datorită cărora lumea se aseamănă din ce în ce mai mult unui sat global. Sporita facilitate a comunicațiilor a contribuit mult la aceasta. Televiziunea, faxul, internetul și poșta electronică sunt semnificative. Științele antropologice, etnologice și religioase au înregistrat progrese incredibile. În rândul oamenilor crește conștiința dependenței reciproce și a necesității de a construi o comunitate mondială mai armonioasă. Religiile nu pot sta deoparte, trebuie să fie prezente în această lume. Cei ce le urmează sunt chemați să se întâlnească, să încerce să se înțeleagă mai bine, să se întrebe ce pot face împreună, spere a îmbunătăți lumea.

Credincioșii diferitelor religii sunt chemați să-și unească mâinile pentru a promova acceptarea și mărturisirea vinovățiilor, căința, iertarea, împăcarea, iubirea și unitatea. Adevărata religie învață că iertarea nu este semn de slăbiciune. Dumnezeu este Dumnezeul vieții și al morții. Este Dumnezeul păcii și nu al războiului.

Uneori avem impresia că atunci când ne gândim la Dumnezeu sau la omul care se pune în relație cu Dumnezeu, nu mai există loc pentru celălalt, nu mai este loc, desigur în raport cu Dumnezeu pentru om; ca și când lumea și Dumnezeu ar fi un fel de cutie, cu un fel de perete la mijloc, care o împarte. Și prin urmare dacă vrei să-l preamărești pe Dumnezeu, trebuie să-l strivești pe om și, din contră, dacă vrei să-l înalți pe om este necesar să-l scoți pe Dumnezeu din reflecție.

După părerea mea aceasta este drama modernității. Același lucru se întâmplă și în relațiile umane. Iubirea cere să te uiți pe tine însuți, cere ascultarea celuilalt, voința ca celălalt să existe în libertatea sa și în diversitatea sa. Este absolut o concluzie fundamentală.

Un lucru care mi-a plăcut foarte mult la unul dintre Părinții Bisericii căruia nu i se cunoaște foarte mult viața și pe care îl numim Dionisie Ariopagitul, este faptul că el consideră unitatea nu numai ca o imagine al lui Dumnezeu care se reflectă în oameni, dar și ca pe o diversitate, ca pe un semn distinctiv al lui. Dumnezeu vrea diferențele «sale» și, în același timp, vrea ca aceste diferențe să fie acordate într-o unitate.

În lume toți suntem frați, dar fiecare trece pe lângă celălalt ignorându-l. Și aceasta se întâmplă chiar și între creștinii botezați. Comuniunea Sfinților, Corpul mistic, există. Dar acest Corp este ca o rețea de galerii întunecate. Posibilitatea de a o ilumina există: în mulți există viața de har. Dar Isus nu voia aceasta când s-a adresat Tatălui. Invocându-l, voia unitatea tuturor cu Dumnezeu și între ei: rețeaua galeriilor iluminată; prezența lui Isus nu numai în sufletul fiecăruia dar și în raport cu ceilalți. Dumnezeu care și-a dat viața pentru noi.

Scopul acestei lucrări, este acela de a prezenta și a clarifica cât de cât situația prin care a trecut și trece Biserica Catolică cât privește unitatea creștinilor sau unitatea Bisericilor, împreună cu întâlnirile ce au avut loc pe această temă, care după părerea mea este foarte vastă. Toți vorbim despre unitate, însă prea puțini dorim într-adevăr unitatea. Nimeni nu dorește să lase măcar un pic din orgoliul său. Adevărata unitate în primul rând trebuie să plece din interiorul nostru, din inima noastră. Isus a dorit-o și ne-a lăsat un testament foarte frumos, pe care noi trebuie să-l respectăm. «Ca toți să fie una…» (In 17, 21).

Multe sunt necesare în toate domeniile vieții și toate sunt importante, dar dacă lipsește iubirea, totul este zadarnic. Iubirea este într-adevăr inima Bisericii, iar dacă Biserica a biruit vreodată și va mai birui, aceasta se întămplă numai pentru că trăiește iubirea. Ce bine a intuit Sfânta Tereza de Lisieux, expertă în scientia amoris: «Am înțeles că Biserica are o inimă și că această inimă este aprinsă de iubire. Am înțeles că nuami iubirea face să acționeze mădularele Bisericii… am înțeles că iubirea cuprinde toate vocațiile, că iubirea este totul!»

Într-un nou mileniu de creștinism, care se dorește a fi al apropierii și al unității, totuși suntem încă dezbinați și asaltați de forțele răului, căruia prea adesea îi cedăm cu ușurință.

În ultima perioadă, nu a existat revistă sau vreo altă publicație creștină care să nu fi subliniat măcar în câteva cuvinte dorința de unitate. Au fost conferințe, seminarii, săptămâni de rugăciune etc., pe această temă. Însă cea mai mare realizare a rămas Conciliul Vatican II, care a scos cel mai bine în evidență, dorința cea mai mare a lui Isus.

Unul dintre documentele Conciliului Vatican II «Unitatis Redintegratio» (referitor la ecumenism) ne spune: «Promovarea refacerii unității între creștini este unul dintre cele mai importante țeluri ale Sfântului Conciliu Vatican II».

Motivul pentru care Conciliul Vatican II a pus un accent deosebit pe unirea tuturor creștinilor este acela că, Cristos a instituit o singură Biserică; iar dacă Cristos a instituit o singură Biserică, pentru ce există o diversitate de credințe? De ce există atâtea căi care se îndepărtează tot mai mult de acest adevăr? : să fie o singură turmă și un singur păstor! (In 10, 16).

Încă odată Concilul Vatican II afirmă; că oricăt de mult a putut vinovăția oamenilor să dăuneze unității Bisericii și comuniunii, aceasta nu a fost niciodată distrusă. Plinătatea unității Bisericii lui Cristos s-a păstrat în Biserica Catolică, în timp ce alte Biserici și Comunități bisericești, cu toate că nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, se speră că unitatea catolică a Bisericii va crește din zi în zi și se va desăvărși.

Noi, catolici, nu putem fi mulțumiți cu o unitate și comuniune imperfectă. Aceasta trebuie să fie totală. Pe această linie se înscriu toate acțiunile Bisericii, ale Sfântului Părinte și ale feluritelor organisme ecumenice. Nu poate fi o unitate deplină fără restabilirea, promovarea și trăirea adevărului deplin.

Sunt gesturi cu mari semnificații pentru întreaga societate umană, gesturi provocate pe care Biserica catolică le fructifică și le prezintă Inimii lui sus consumată de focul dragostei pentru toți fiii acestui pământ, pentru care S-a jertjit pe Cruce.

Unitate! Unitate! Unitate!… aceste cuvinte au răsunat din întreaga ființă a credincioșilor care s-au adunat la Sf. Liturghie din București prezidată de însuși urmașul lui Petru. Oare la aceste cuvinte frumoase, cine ar fi putut rămâne indiferent? Cine nu dorește unitatea? Isus a dorit-o, oare noi nu o putem dori? Cu siguranță că da. În primul rând trebuie să iubim, ca să o dorim, deoarece fără iubire nu poate fi unitate. O familie este unită, numai în momentul în care unul dintre membrii ei știe să renunțe la orgoliul său.

Atitudinea pe care a avut-o și o are Biserica Catolică față de problema ecumanică, este una semnificativă și de o mare importanță. Foarte sugestive au fost gesturile făcute de actualul Papă, care a lăsat lumea stupefiată cu, comportamentul și sinceritatea de a cere iertare în numele predecesorilor lui de la totate acele confesiuni, religii etc., care au avut de suferit din cauza creștinilor. Nefiind din lume, dar desăvărșindu-și misiunea mântuitoare în lume, Biserica Catolică propune și susține promovarea unei înnoite spiritualități de comuniune. Aceasta înseamnă, înainte de toate, privirea inimii îndreptată asupra misterului Sfintei Treimi care locuiește în noi și care este unicul izvor de viață, unitate, pace și iubire. Percepând veșnicul mesaj al Treimei Preasfinte, dobândim capacitatea de a simți pe fratele de credință ca «pe unul care-mi aparține», dar și capacitatea de a vedea și găsi în altul, indiferent de convingerea lui, ceea ce este pozitiv, pentru a-l primi și valorifica ca pe un dar al lui Dumnezeu făcut mie.

Această determină urgența de a promova toate acțiunile și eforturile de care suntem capabili în mișcare ecumenică, mișcare pentru refacerea unității creștine pierdute. În Cristos, Biserica nu este împărțită. Realitatea diviziunilor se desfășoară pe terenul istoriei, în relațiile dintre fiii Bisericii, ca o consecință a neputințelor umane în modul de a primi darul care se revarsă permanent de la Cristos-Capul în trupul Său mistic.

Pentru aceasta, Biserica Catolică, Sfântul părinte Papa deschide brațele spre alții, sfidând toate îngustimile și limitele diferiților dușmani ai unității, cu încrederea deplină că Domnul Dumnezeu nu va întărzia să-și arate mărirea și iubirea în darul unității depline pe care-l va revărsa peste neamul omenesc.

Această dăruire generoasă a Bisericii Catolice nu trebuie înțeleasă și privită ca pe o slăbiciune și nici ca pe o abandonare a principiilor doctrinare revelate de dragul unei unități cu orice preț.

Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștine a emis un Îndreptar pentru aplicarea principiilor și normelor cu privire la ecumenism, în care se spune: «Catolicii păstrează ferma convingere că unica Biserică a lui Cristos subzistă în Biserica Catolică, condusă de Succesorul lui Petru și de Episcopii în comuniune cu el. Ei mărturisesc în totalitatea adevărului revelat, a sacramentelor și a slujirii, pe care Cristos a dăruit-o pentru edificarea Bisericii Sale și pentru îndeplinirea misiunii Sale, se află în comuniunea catolică a Biserici».

Unitatea la care suntem chemați este unitatea desăvârșită. Nu ne putem mulțumii cu situația actuală de comuniune adevărată, dar parțială. În fața creștinilor stă idealul deplinei unități de credință, de viață sacramentală și de articulație organică a unirii ecleziale. O considerație senină a trecutului nostru apropiat ne face să relevăm că, creștinii înaintează pe această cale arătată de Duhul Sfânt timpurilor noastre.

Ecumenismul trăiește din ascultarea împreună a Cuvântului lui Dumnezeu și din lucrarea Duhului Sfânt în noi și prin noi… Fără valorile comune, unitatea nu poate fi durabilă. Pentru a înfăptui aceste gânduri, noi toți, să încercăm să dăm valoare vieții, să învățăm să mergem împreună, să găsim timp pentru a ne asculta unii pe alții, să devenim, fiecare acolo unde este, un semănător al Speranței. Atunci vom înțelege mai bine valoarea rugăciunii care ne conduce către același Domn al cerului și al pământului, către același Domn al vieții.

Capitolul i

ECUMENISMUL,

ETIMOLOGIA ȘI VALOAREA SEMANTICĂ A TERMENULUI

«ECUMENISM»

Cuvântul ecumenism derivă din grecescul ecumene («oikouméneghé») și la început indica «tot pământul locuit, întreaga lume, în semnificația sa antropologică». Chiar în lumea biblică, termenul era folosit cu această semnificație. De exemplu, în Mt 24, 14: «Evanghelia va fi vestită pe întreg pământ…».

Mai târziu a căpătat o nouă semnificație: «totalitatea creștinătății», ceea ce coincidea cu imperiul creștin.

Apoi a luat semnificația de «universal», sau «în mod universal valid pentru lumea creștină». Cu această semnificație a rămas și după despărțirea Bisericilor. De exemplu, Biserica catolică numește conciliul său general «conciliu ecumenic»; Biserica ortodoxă atribuie calificativul de «ecumenic» patriarhului de Constantinopol, întrucât prezidează comuniunea ortodoxă.

Valoarea semantică actuală a termenului «ecumenism» este nouă față de semnificațiile precedente. În zilele noastre acest termen este folosit cu semnificații diferite și uneori departe cu mult de sensul său adevărat. Din acest motiv este necesar să clarificăm anumite lucruri.

1.1 Ecumenismul și alte curente

Ecumenismului i se opun: indiferentismul, irenismul și sincretismul.

a) Indiferentismul este acea atitudine care consideră egale adevărurile profesate de către diferitele religii, credințe și biserici. Date fiind atâtea credințe religioase și care adesea luptă unele împotriva altora, apare uneori în rândul credincioșilor tendința de a se închide în sine și de a considera că este important doar faptul de a fi buni. Se uită faptul că față de Dumnezeu nu putem să fim superficiali. Indiferentismul se opune ecumenismului datorită faptului că pune pe picior de egalitate binele și răul. Pentru orice creștin, adevărul este Cristos care a murit și a înviat pentru ca noi să fim eliberați din sclavia «stăpânului minciunii», pentru a fi liberi în adevăr. Așa încât, indiferența față de Cristos-Adevărul echivalează cu refuzul față de El și, în final, refuzul mântuirii.

b) Irenismul este strâns legat de indiferentism deoarece susține că pentru a împlini unirea între diversele biserici trebuie luat în considerație doar ceea ce unește, lăsând la o parte ceea ce dezbină. După părerea catolicilor, irenismul avansează pretenția «de a îndepărta dificultățile doctrinale, încercând să minimalizeze eficiența sau să anihileze tăria afirmațiilor pe care Magisteriul Bisericii le declară obligatorii și definitive». Ori, nu poate fi posibilă pacificarea ne-discriminată. Experiența ne învață că, dacă în raporturile reciproce se închid ochii asupra problemelor ne-rezolvate, nu se face altceva decât să se creeze noi premise pentru rupturi ulterioare. Irenismul se opune ecumenismului pentru că nu ia în serios fragilitatea și păcatul celor botezați și al bisericilor. Pentru a realiza unirea bisericilor este necesar să fie abordate toate problemele și în mod deosebit problemele doctrinale care stau la baza divizării. Desigur, trebuie plecat de la problemele care unesc, dar nu trebuie uitat ceea ce separă. Separările trebuie depășite la lumina a ceea ce unește.

c) Sincretismul este încercarea de a realiza o religie adevărată, unică, universală prin unirea tuturor religiilor. Se uită că Dumnezeu s-a revelat pe deplin în Cristos. Se opune ecumenismului pentru că îl refuză pe Cristos ca pe unicul nostru revelator, răscumpărător și mediator al mântuirii noastre.

1.2 Semnificațiile improprii ale ecumenismului

Ecumenismul nu se interesează în mod direct de dialogul cu necredincioșii, sau cu cei care, deși profesează credințe biblice, nu cred în Dumnezeu unul și întreit și în Isus Cristos, Cuvântul veșnic întrupat, Dumnezeu devenit om (de ex.: martorii lui Iehova, mormonii și alte secte). «Ar fi o gravă eroare de a confunda ecumenismul cu atitudinea care ar trebui luată față de un fenomen nou și complet diferit, acela de răspândire, chiar în țara noastră, a noi credințe, sau – cum se spune – de noi mișcări religioase sau secte». Deci, întâlnirea dintre creștini și aparținătorii altor religii, pentru o cunoaștere ce are ca scop ajungerea la un respect reciproc, nu intră în domeniul ecumenismului, ci numai în cel al dialogului inter-religios.

1.3 Semnificația corectă a ecumenismului

Termenul ecumenism cuprinde actualmente în sine semnificația pe care a căpătat-o în mod progresiv mișcarea ecumenică, apărută spre jumătatea secolului trecut în interiorul bisericilor Reformei angajate în misiuni și s-a dezvoltat succesiv, în special prin opera Consiliului ecumenic al bisericilor. La această mișcare a aderat și Biserica catolică, conform modalităților sale particulare și conform directivelor specificate în diferite documente ale Conciliului Vatican II și ale magisteriului post-conciliar.

Paul al VI-lea definea această mișcare ca pe «un lucru nou față de lunga istorie care ne-a precedat. Aceasta este un lucru misterios și își are rădăcinile în planurile misterioase ale lui Dumnezeu. Conciliul din Niceea, a recunoscut acest lucru ca pe o mișcare inspirată, începută și susținută de către Duhul Sfânt».

Și Ioan Paul al II-lea a apărat-o ca pe o «dimensiune esențială a Bisericii». Ecumenismul este, în mod exclusiv, acea mișcare care angajează bisericile și comunitățile ecleziale care îl mărturisesc deschis pe Isus Cristos ca Dumnezeu și Domn, și unic Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, spre slava unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru a se întâlni ca să cerceteze împreună și pentru a aștepta împreună de la Domnul harului unitatea vizibilă și istorică a Bisericii sale.

În istoria bisericilor creștine, ecumenismul, așa cum s-a realizat în acest din urmă secol, este recunoscut ca un semn al timpurilor și un eveniment inițiat de către Duhul Sfânt.

Bisericile își dau seama că diviziunile sunt un scandal, o piedică în calea evanghelizării și o neascultare deschisă față de voința lui Cristos. Unirea dorită și căutată este aceea pentru care s-a rugat Cristos înainte de patima sa și care și-a oferit viața pe cruce și, odată înviat, a trimis pe Duhul Sfânt, «primul dar – de comuniune și de unire – făcut credincioșilor».

Acest mister ne dezvăluie un mare adevăr: unirea bisericilor deja există. Ca dar al lui Cristos și al Duhului Sfânt, unirea ne precede mereu și, deci, în mod radical nu depinde de noi. Acest lucru înseamnă că unirea nu va fi niciodată rodul exclusiv al capacității, al proiectelor și al muncii oamenilor. Oamenii vor fi chemați să recunoască că unicul adevărat «constructor» al unirii este Duhul Sfânt și trebuie să primească și să păstreze darul său, printr-o participare activă și responsabilă la opera sa.

În acest sens, unirea este: un dar divin care precede și însoțește angajamentul ecumenic al bisericilor și este o datorie care revine mereu, pentru că bisericile nu au ajuns încă la Împărăția deplină.

În esență, ecumenism înseamnă «convertire», răspunsul faptic al bisericilor chemate de către Duhul Sfânt la unitate.

1.4 Drumul ecumenic al Bisericii

Chiar de la începuturile Bisericii au existat momente de criză. Să ne amintim de tensiuni0le existente la început între creștinii proveniți din iudaism și creștinii proveniți din păgânism. Apoi, schisma dintre creștinii de origine latină și creștinii de origina orientală. În sfârșit, separarea Bisericii romane de comunitățile izvorâte din Reforma protestantă. Trebuie remarcat faptul că aceste momente de criză au dus și la încercări de reconciliere, de cele mai multe ori falimentare, din cauza împrejurărilor istorice.

«Prima tentativă profetică de dialog ecumenic este atribuită pastorului baptist W. Carey, care în anul 1805 a propus crearea unei Societăți generale a tuturor denumirilor creștine existente în toate cele patru părți ale lumii, cu scopul de a încerca o înțelegere reciprocă a perspectivelor lor teologice și pastorale».

Proiectul nu a fost realizat. Însă, în prima jumătate a secolului XIX-lea, atunci când s-a simțit nevoia unei evanghelizări «fără opoziții și dezbinări din cauza prozelitismului», în Anglia s-au ființat două asociații cere, în scurt timp, au devenit internaționale. Este vorba despre Young Men’s Christian Association care a luat ființă în anul 1844 și Young Women’s Christian Association care a luat ființă în anul 1855. Apoi în anul 1898, a luat ființă așa numita Federația universală a studenților creștini.

Trebuie notat faptul că, «astfel de asociații ecumenice, în sintonie cu prospectiva mișcărilor evanghelice ale trezirii, deveneau o alternativă la ortodoxia bisericilor instituționale». Această critică a ortodoxiei ecleziastice a fost practicată până spre sfârșitul secolului XIX-lea și începutul secolului XX-lea. Ecumenismul ortopractic a fost promovat de câtre arhiepiscopul luteran N. Söderblom, care la Upsala în anul 1917, a adunat în Neutral Church Conference bisericile din Nordul Europei, Țările de Jos și Elveția .

Același N. Söderblom, care a creat comisia Viață și acțiune, care a ținut congrese la Stockholm în anul 1925, unde a prevalat interesul pentru etica instituțiilor și pentru proiectele sociale, și la Oxford în anul 1937, unde s-a încercat un dialog teologic având în vedere prospectiva Împărăției lui Dumnezeu, cu tensiune între prospectiva socială anglo-saxonă și cea escatologică germană.

Diferitele forme de asociaționism ecumenic au făcut ca în anul 1910, la Edinburg, să fie convocată Adunarea mondială a asociațiilor misionare protestante. Adunarea a fost susținută de către bisericile care aveau investiții economice în societăți misionare și au fost invitate și biserici mai tinere pentru a discuta înlăturarea concurenței, socotită ca un gest păcătos care contrazice spiritul Evangheliei și duce la falimentul misiunii de evanghelizare.

Din acest dialog a izvorât angajarea sistematică pentru edificarea unirii prin raporturi constante interecleziale. Astfel a fost formată o comisie permanentă pentru o consultare teologică și operativă între diferitele biserici.

La Edimburg, tinerele biserici misionare protestante, compătimeau scandalul despărțirii. Întâlnirea de la Edinburg (1937) a scos în evidență necesitatea încercării unui dialog teologic interconfesional, pentru ca solidaritatea operativă ecumenică să nu fie rezolvată dar ca pură strategie politică.

De fapt, acest lucru fusese cerut în octombrie de către episcopul episcopalian C. Brent chiar în octombrie 1910, cu ocazia congresului general al Bisericii, care a avut loc la Cincinati și unde s-a lansat ideea că datoria principală a ecumenismului este de a depășii divergențele teologice dintre biserici, plecând de la unica credință în Domnul Isus Cristos Dumnezeu și Mântuitor, bază a speranței de a putea depășii diviziunile interconfesionale.

Pe baza acestei încrederi, Brent a constituit o comisie pentru a studia problema instituționalității ecleziale, a sacramentelor și a ministerelor, în mod ecumenic. Credință și constituție, pe care a sprijinit-o pe deplin biserica episcopaliană, își propunea să implice toată mișcarea ecumenică creștină, însă nu a fost acceptată de unele biserici ortodoxe și de Biserica catolică romană, care considerau încercarea prematură și mai ales de bisericile din Germania, care vedeau în această inițiativă manifestarea imperialismului Americii și al Angliei.

În ciuda acestor dificultăți, comisia Credință și constituție și-a început lucrările la Luoisiana în anul 1927 și la Edinburg în anul 1937.

La Luoisiana s-au discutat punctele fundamentale: mărturisirea de credință, identitatea bisericii, ministerul, sacramentele, unitatea bisericii, raportul dintre biserică și lume. Aici s-a exprimat speranța euharistică ecumenică, unitatea tuturor bisericilor prin intercomuniune euharistică, care trebuia realizat printr-un organic, adică printr-un proiect de unitate dintre biserici de diverse sisteme episcopaliene, prezbiteriene și congregaționiste. Pe baza aceasta s-a lansat ideea unei federații a bisericilor, căreia trebuia să i se clasifice atribuțiile: dacă trebuia înțeleasă ca o substituire a unității organice, ca fază intermediară sau ca modalitate a unității organice.

Unitatea organică presupune că fiecare biserică trebuie să se simtă funcțională în totalitatea corpului eclezial și de aceea, poate fi favorizat de un organ permanent de unitate, care totuși nu trebuie înțeles ca o formă de conducere rigidă și de vârf.

În primele două conferințe ale comisiei Credință și constituție apar, așa după cum afirmă Pattaro, convergențe ecleziologice și probleme deschise.

Ecleziologia comisiei respective pare să fie ecleziologia Cuvântului, pentru că biserica este convocată de către Cuvânt, îl primește, îl mărturisește și îl interpretează cu vitalitate. Ecleziologia comisiei Credință și constituție este o ecleziologie cristocentrică, deoarece Cuvântul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu făcut om, mort și înviat, și misiunea bisericii este mai ales mărturia lui Cristos. Ministerul profetic al bisericii se exprimă prin liturgia și simbologia sacramentală, ca și prin diaconie. Ecleziologia acelor conferințe este și cea a comuniunii Dumnezeului întreit, care se exprimă prin fraternitate umană.

Odată cu convergențele ecleziologice comisia Credință și constituție a manifestat și divergențe cu privire la trăsătura escatologică sau istorică a bisericii, instituțională sau carismatică, acest lucru având urmări și pentru problema unității.

În realitate divergențele depind, de pe o parte de diversitățile ecleziologice dintre anglicani și protestanții episcopalieni și, pe de altă parte, dintre calviniști, reformați și bisericile liberi.

Primele încercări ale mișcării ecumenice au scos în evidență două perspective: cea teologică intraeclezială și cea diaconală, care mergeau împreună în mod autonom. Separarea făcută între teologie și practică apărea vătămătoare pentru ecumenism. De aceea s-a ivit necesitatea de a se ajunge la o perspectivă de sinteză.

O astfel de recunoaștere a faptelor a dus la crearea, în anul 1937, la Londra, a unei comisii de liturgie din reprezentanții Comisie și constituție și ai comisiei Viață și acțiune, în vederea proiectării unui organism unitar, care va fi definit în detaliu la Utrecht în anul 1938. Aici s-a precizat faptul că Consiliul ecumenic al bisericilor nu ar fi o autoritate superioară tuturor bisericilor și că, prin aderarea la acest Consiliu ar fi suficientă credința cristologică de la origini: Isus Cristos Domn, Mântuitor și Dumnezeu.

Prima adunare a Consiliului ecumenic al Bisericilor programată în anul 1941 a fost împiedicată din cauza războiului, însă comitetul central provizoriu și-a continuat consultările. Faptul că în cadrul acestor consultări au fost aprobate și condamnate în umanitate crimele nazismului a creat o mare solidaritate ecumenică între creștini.

Prima adunare a Consiliului ecumenic al Bisericilor s-a ținut la Amsterdam în anul 1948. Tema abordată a fost: Revelația omului și planul lui Dumnezeu. La adunare a fost invitată, în mod special și Biserica Catolică Romană, însă Sfântul Oficiu a răspuns că Biserica catolică nu putea participa. De astfel nici Biserica ortodoxă rusă nu a participat oficial, deși a trimis pe cineva dintre teologii săi. Consiliului ecumenic al bisericilor a scos în evidență necesitatea unei reînnoiri pentru a contribui la mântuirea lumii.

La Amsterdam s-a încercat să se precizeze și identitatea Consiliului ecumenic al bisericilor, un lucru cu totul nou în istoria creștinismului. Consiliul ecumenic al bisericilor, nu este un organism birocratic sau politic, care suprimă protagonismul fiecărei biserici, ci este locul fraternității, al dialogului și al admonestării reciproce între biserici, pentru a trăi fidelitatea față de Cristos și disponibilitatea față de Duhul Sfânt. Dezbaterea cu privire la escatologie a fost animată de K. Barth care a pus problema radicală a diversității dintre ecleziologia instituțională catolică și cea a evenimentului evanghelic, coprezente în anglicanism, scoțând în evidență faptul că pentru a se ajunge la unire este necesar ca bisericile să pună în discuție în mod serios ecleziologiile proprii.

Rezultatele adunării de la Amsterdam au fost reelaborate de către comitetul central al Consiliului ecumenic al bisericilor la Toronto în anul 1950, unde s-au deliniat clar cristocentrismul eclezioogic, transcendența bisericii lui Cristos față de limitele instituționale ale bisericilor și reciprocitatea bisericilor în cadrul Consiliului ecumenic al bisericilor, așa încât fiecare biserică trebuie să recunoască în celelalte un dar pentru propria reînnoire. În timp ce Consiliului ecumenic al bisericilor părea că își propune o simplă confruntare între biserici, comisia Credință și constituție promova proiectul unei unități organice, ca realitate istorică, nu numai escatologică, în a treia conferință mondială care a avut loc la Lund în anul 1952.

La Evanston, în 1954, a avut loc a doua adunare mondială a Consiliului ecumenic al bisericilor unde a fost abordată tema «Cristos, speranța lumii», ortodocșii sugerând o nouă metodologie ecumenică: «Creștinii sunt chemați a trăi în mod responsabilă vocația lor».

Pentru prima dată la cea de-a treia adunare a Consiliului Ecumenic din New Delhi din 1961, unde a fost dezbătută tema «Cristos, lumina lumii». Climatul adunării a fost profund marcat de așteptarea aderării la acest Consiliu al bisericilor ortodoxe din diferite părți ale Asiei, Africii și Americii Latine, cât și de apropiata celebrare a Consiliului ecumenic al bisericilor cu Consiliul internațional misionar. Problema unității a fost analizată în dimensiune trinitară, în perspectiva escatologică euharistică a comunității locale, în continuare cu tradiția apostolică care poate duce la reconcilierea ministerelor. Adunarea Consiliului ecumenic al bisericilor a dezbătut tema raportului cu alte religii ne-creștine, condamnarea prozelitismului, pentru că el nu respectă demnitatea și libertatea fiecărei persoane și alteritatea Evangheliei lui Cristos cu privire la adevărul uman și chiar creștin.

În timpul celei de a patra adunări, care a avut loc la Montreal în 1963, comisia Credință și constituție a reluat tema ecleziologică a Consiliului ecumenic al bisericilor, plecând de la planul lui Dumnezeu cu privire la mântuire. Comisia Credință și constituție a scos în evidență faptul că biserica este provizorie, datorită faptului că este istorică și este continuu transformată de către Duhul Sfânt. Unitatea bisericilor retrimite la tradiția apostolică, însă ea se manifestă prin pluralitatea tradițiilor. Diferențele trebuie supuse discernământului, ale cărui criterii sunt Cuvântul, cristocentrismul și realitatea escatologică.

În 1968, la Uppsala în Suedia, a avut loc a patra adunare mondială a Consiliului ecumenic al Bisericilor. Tema acestei întâlniri a fost: «Iată, eu reînnoiesc toate lucrurile», cu noi biserici ca membre și cu participarea a 14 observatori din partea Bisericii Catolice Romane, care lucrau pentru comisia Credință și constituție. Aici s-a tratat problema unității bisericii în cadrul unei lumi traversate de conflicte permanente. Trebuie notat faptul că lucrările acestei întâlniri trebuiau să fie deschise de către M. L. King, dar acesta fusese asasinat. La această adunare s-a scos în evidență faptul că slujirea societății trebuie să fie considerată ca locul privilegiat pentru exprimarea unității. Lucrările Consiliului ecumenic al bisericilor au fost din nou marcate de dialectica dintre ecleziologia catolică și cea evanghelică și s-a scos în evidență că, de fapt, catolicitatea este un dar pentru biserică și o obligație de a fi realizată în cult și în slujire. Catolicitatea este căutarea unității ca o continuitate a vocației lui Izrael și în solidaritatea cu toată omenirea.

A cincia conferință mondială a comisiei Credință și constituție, asupra Unității bisericii și a unității neamului omenesc, s-a caracterizat prin pluralism. Cu această ocazie au fost aduse acuzații că se încearcă absolutizarea unei anumite tendințe teologice și, în timpul conferinței, s-a încercat o confruntare între diferite tendințe teologice și chiar între diferite teze personale ale teologilor. Comisia Credință și constituție a pus problema conciliarității, care se potrivește cu intenția Consiliului ecumenic al bisericilor, definind-o ca adunare a credincioșilor pentru rugăciune, pentru diferitele deliberări, sub conducerea Duhului Sfânt al reconcilierii.

Conciliaritatea este un proces istoric inepuizabil. Ea este ecumenică în sens spațial, pentru că se extinde la geografia bisericilor și în sens temporal, pentru că se reunește în tradiția apostolică: «Apostolicitatea unește încă biserica actuală cu toate generațiile anterioare ale poporului lui Dumnezeu. Noul Testament îi prezintă pe apostoli ca participanți la îndeplinirea promisiunilor făcute de către Dumnezeu lui Avram (Cf. Evr 12,1) și a celor douăsprezece triburi (Cf. Mt 19,28) Biserica cu adevărat apostolică va fi în mod necesar catolică, în timp și în spațiu».

Conciliaritatea trimite la problema sacramentelor, pentru că adunarea conciliară se exprimă în mod deosebit prin gestul baptismal și euharistic. B. Forte consideră că întâlnirea de la Louvain «relevă un consens general, cu adevărat ecumenic, asupra legăturii intime existente între euharistie și biserică și ne arată importanța fundamentală pentru edificarea unității între creștini». Întâlnirea de la Louvain a depășit dialectica dintre concepția catolică despre euharistie, ca semn al unității, și concepția evanghelică, ca și cale pentru unitate, pentru că și-a însușit amândouă perspective. Comisia Credință și constituție a preferat intercomuniunii posibilitatea admiterii limitate, generale, reciproce la masa euharistică a bisericilor și posibilitatea celebrării împreună, care sunt forme provizorii ale unității.

Maturizarea dialogului ecumenic asupra unității s-a realizat prin colocviul comisiei Credință și constituție, cu tema Concepțiile despre unitate și modele de unire, deoarece s-a trecut la proiectarea unor forme concrete, chiar dacă provizorii. La Salamanca (1973), conciliaritatea a fost definită ca fiind locul în care fiecare se recunoaște ca biserică și este recunoscut ca atare de celelalte comunități. Conciliaritatea este indicată de tensiunea escatologică, pentru că te face să trăiești apartenența la biserica istorică, și în același timp, face să se întrevadă biserica viitoare. Tensiunea escatologică atrage ecumenismul crucii, adică disponibilitatea de a pierde identitatea imediată pentru o afla pe cea viitoare.

Conferința de la Salamanca nu a privilegiat nici unul din modelele tradiționale de unitate eclezială, ci a încercat să proiecteze un altul nou care izvorăște din reciprocitatea lor: «Nu trebuie oare ca bisericile să învețe unele de la altele? Mișcarea ecumenică nu trebuie să fie un fel de creuzet în care diferitele concepții se topesc pentru ca să ia naștere una nouă și mai amplă?».

L. Sartori scoate în evidență că strategia de la Salamanca a fost aceea a unei istoricități și a unei relativități, a capacității de provizorietate, pentru că, așa după cum subliniază el, trebuie să se ajungă «să se experimenteze (și nu numai să se convingă reciproc) că unitatea autentică trăiește tocmai în diversitate și se alimentează din diversitate (și nu numai „în ciuda” diversității) și că continuitatea autentică trăiește în schimbare și își trage forța din schimbare (și nu numai „în ciuda” schimbării)».

Comisia Credință și constituție a propus patru modele pentru unitate, conform unui crescendo al comuniunii ecumenice.

a) Primul model este mișcarea interconfesională, a unei anumite unități, fără a renunța la parțialitățile confesionale.

b) Al doilea model este cel al federațiilor comunităților în care bisericile se simt membre ale unicului organism, fără să renunțe la spațiile care depind de identitatea lor specifică.

c) Al treilea model este mai angajat pentru că este cel al recunoașterii reciproce, al unității între biserici exprimată prin semne tangibile.

d) Al patrulea model este cel al deplinei unități actualmente poate fi numai un obiect de speranță, pentru că este modelul conciliarității, al unirii organice.

Modelul viitorului trebuie pregătit actualmente, parcurgând diferite etape la nivel local, regional și național. Conciliaritatea, conform întâlnirii de la Salamanca, poate să fie deja un stil comun și constă în responsabilitatea reciprocă a bisericilor, prin diversitate, în solidaritate față de problemele stringente istorice și sociale.

Pentru a trăi conciliaritatea comună, este necesară depășirea neîncrederii tradiționale, capacitatea unei încrederi reciproce care face posibil un anume acord. Cu toate acestea, trebuie să rămână deschiderea față de provizorietate, în sensul «că acest acord să nu fie formulat odată pentru totdeauna, trebuie conceput ca un acord pe care biserica să-l formuleze continuu. Unirea cere mai puțin consensul decât capacitatea de a-l formula fără întrerupere».

A cincia întrunire mondială a comisiei Consiliul ecumenic al Bisericilor, care a avut loc la Nairobi în anul 1975, a dezbătut tema Isus Cristos eliberează și unește. Această întrunire s-a situat într-un proces de revizuire critică a Consiliul ecumenic al bisericilor, pentru că a fost acuzat ca fiind excesiv de birocratic și centralizat, că devenit o suprastructură teologică-ideologică care a pierdut contactul cu bisericile locale și că nu mai dă dovadă de un dinamism profetic. La Nairobi a fost pusă prima problema reconcilierii universale, optând pentru strategia eliberării și pentru speranța eclezială a conciliarității.

Consiliului ecumenic al Bisericilor a definit biserica în felul următor: o comunitate pentru libertate și libertatea pentru comunitate. Biserica este locul de primire al darului unității Dumnezeului trinitar, datorită căruia misiunea sa este acea de a promova catolicitatea în diversitate. Biserica reprezintă legătura istorică dintre bărbați și femei care sunt deosebiți prin cultură, personalitate, condiții sociale. Diversitatea este și o problemă intraeclezială, deoarece conciliarietatea presupune tocmai promovarea diversității.

La Nairobi s-a scos în evidență mai clar cotitura pluralistă a comisiei Credință și constituție, pentru că limbajul său nu a mai fost excesiv de tehnic și absolutist, ci descriptiv, sfătuitor, deschis față de diferite interpretări. Pattaro subliniază caracterul pozitiv al unei astfel de opțiuni, pentru că «face să se înțeleagă, dacă așa se poate spune, că sfârșitul stagiunii teologice nu tinde să declare că a fost rezolvat și depășit contenciosul doctrinal, ci că ceea ce încă trebuie să se facă trece prin practica eclezială și nu prin teologia sistematică. Ei i se cere să fie prezentă în derularea evenimentelor, însușindu-i rolul de reflexie critică permanentă asupra datelor acestei practici».

Comisia Credință și constituție, după întâlnirea de la Nairobi, a reluat tema conciliarității în biserica locală, chiar în lumina dialogurilor bilaterale, la care s-a angajat în mod deosebit Biserica Catolică Romană, asupra confesiunii de credință, asupra sacramentelor și a ministerului. În lumina tuturor acestor lucruri, comisia Credință și constituție a definit conciliaritatea ca diversitate reconciliată, unitate în diversitate reconciliată. Acest lucru comportă criteriul ierarhiei adevărului, deosebirea dintre revelație și tematizarea socio-culturală, privilegiind intentio fidei.

Conciliaritatea ca diversitate reconciliată permite primirea reciprocă, capacitatea de a primi aportul celorlalte biserici, a tradiției lor. Stilul conciliar al bisericilor locale cere o mentalitate nouă și chiar structuri noi. Astfel de mici pași comuni, conform comisiei Credință și constituție, slujesc pentru pregătirea marelui eveniment al unui conciliu ecumenic universal.

Ultima adunare a Conciliului Ecumenic al Bisericilor, a fost ținută la Vancouver în 1983, fiind dezbătută tema «Cristos viața lumii», vorbindu-se mult asupra dreptății și păcii, luându-se și o poziție împotriva armelor nucleare. La această adunare au participat peste patru mii de persoane, dintre care 910 erau delegați de la 30 de biserici care au aderat la acest for. Această întâlnire a fost ca o continuare a cotiturii făcute în anii 1970, cu privire la prospectiva pastorală și universală, mărturia concretă a păcii și a dreptății într-o lume marcată de diviziuni profunde. Întâlnirea a luat ființă în urma unei munci ample de consultare. Deja în 1982 a fost trimisă la bisericile membre o sinteză a temelor care trebuiau discutate la Vancouver și 78 de echipe au studiat problemele de bază ale bisericilor.

Opțiunea Consiliului ecumenic al bisericilor pentru istoricitate a făcut să apară numeroase tensiuni: acuza de filomarxism din partea guvernului din Africa de Sud și de ne-conservatorism a celor din America de Nord, cererea bisericii ruse denunțarea din partea Consiliului ecumenic al bisericilor a persecuțiilor din URSS, pretenția bisericilor bizantine și orientale, făcută cunoscută deja în anul 1982, de a avea un sfert din scaunele comitetului central al Consiliului ecumenic al bisericilor, dificultatea relațiilor cu Biserica Catolică Romană, pentru că aceasta prefera dialogurile bilaterale și participa la acest Consiliu numai prin delegați care ofereau contribuția lor comisiei Credință și constituție.

Cu privire la acest lucru, Sartori spune că Biserica Catolică Romană prefera dialogurile bilaterale pentru că «se părea că poate să se facă mai bine simțită greutatea naturii sale „autoritare” sau mai curând verticală, astfel ca să se poate reafirma un ideal de «unitate organică» care să fie astfel fără atenuări. De fapt, se insinuează de-a dreptul suspiciunea că Roma continuă să se inspire din vechiul criteriu al diftongului divide et impera».

La Budapesta, în anul 1989, comisia «Credință și constituție» a încercat să clarifice unele articole din «Crez», pe baza cererilor bisericilor locale: «Dumnezeu «Tatăl» pentru primul articol; figura Maicii Fecioare, Mamă a Fiului veșnic, pentru al doilea articol și pentru raportul dintre Duhul Sfânt, Biserică și sacramente pentru al treilea articol».

Mai mult încă, Comisia «Credință și constituție» a încercat depășirea dialecticii dintre ecumenismul teologic și ecumenismul social pentru că a luat în proiect de reflexie tema «Unitatea Bisericii și reînnoirea comunității umane», continuând cotitura incarnaționalistă din anii șaizeci. La Budapesta, adunarea plenară a abordat problema raportului dintre împărăția lui Dumnezeu și slujirea umanității, înțeles mai ales ca angajare pentru promovarea dreptății.

Conciliul Ecumenic al Bisericilor a reafirmat obligația Bisericilor pentru promovarea păcii și dreptății, și poziția față de violența Statului. Consiliul a mai afirmat faptul că bisericile trebuie să împiedice colonialismul pentru a nu se prelungi în ne-colonialism; statele și Bisericile din lumea a treia trebuiau luate ca subiecți de decizie; apoi a relevat importanța împărtășirii ecumenice la toate nivelele: național, regional și internațional.

Angajamentele Consiliul ecumenic al bisericilor s-au îndreptat încă, pe de o parte pentru pregătirea conferinței mondiale la Seul și, pe de altă parte, pentru pregătirea celei de a șaptea adunare mondială care a avut loc la Canberra în anul 1991, cu tema Vino Duhule Sfinte, reînnoiește toată creația. Reflecția Consiliul ecumenic al bisericilor asupra evanghelizării, începută la Edinburg, a fost reluată la întâlnirea de la San Antonio din Texas, la conferința mondială care a avut loc în luna mai a anului 1989. Conferința, pe de o parte a primit contribuția reprezentanților bisericilor tinere, pe de altă parte a resimțit contestarea din partea tradiționaliștilor, datorită cărui fapt nu a putut să propună o soluție, ci numai a enunțat și a clarificat unele probleme.

La conferință au fost prezenți și reprezentanți ai diferitelor religii, datorită cărui fapt s-a prezentat problema însemnătății lor mântuitoare. Unii au scos în evidență că ceea ce este mântuitor este credința, nu modalitatea și meditațiile ei.

Adunarea mondială de la Seul a fost caracterizată de o puternică dialectică, atât în faza de pregătire, cât și în timpul lucrărilor, pentru că problemele mondiale abordate creează tensiuni chiar în rândul credincioșilor. Trebuie semnalat, înainte de toate, faptul că, cu această ocazie s-au început dezbaterile cu Biserica Catolică Romană. Comitetul central al Consiliului ecumenic al bisericilor, în ianuarie 1987, a votat în umanitate propunerea ca Biserica Catolică Romană să fie „gazdă” pentru adunarea de la Seul.

Cardinalul Willebrands a trimis lui Castro un răspuns negativ, motivând că Consiliul ecumenic al bisericilor, are o natură instituțională diferită de cea a Bisericii Catolice Romane care, cu toate acestea se arată disponibilă pentru un raport de colaborare.

Prima schemă a documentului pregătitor de la Seul a fost terminată în 1989. Această schemă pleca de la analiza diferitelor amenințări față de viață în timpul prezent, ca sexualitatea, rasismul, războaiele, îndatoririle lumii a treia. Față de aceste probleme, textul documentului cheamă bisericile la pocăință, prin descoperirea credinței și angajamentul concret față de problemele urgente, printre care criza datoriei internaționale, strategia siguranței totale, efectul seră, noua calitate a koinoniei și a diakoniei în biserici. Afară de această critică a Bisericii Catolice Romane, textul a avut audiență slabă în mediile ortodoxe și disensiuni din partea anglicanismului, pentru că s-a făcut cunoscut că privilegia perspectiva celor din lumea a treia.

Ca urmare a comentariilor și criticilor textului, a trebuit să fie elaborată o altă schemă a documentului pregătitor de la Seul, cu titlul Între potop și curcubeu, adică «Între amenințările față de viață, pe de o parte, și promisiunea divină a unor ceruri noi și a unui pământ nou, pe de altă parte».

Noua schemă a reluat în general structura primului text, dar cu întregiri și modificări. În prima parte asupra analizei evidenței că lumea aparține lui Dumnezeu, pământul este iubit de El și El nu uită alianța cu omul și acest lucru constituie baza speranței în reînnoirea comunității alianței. «Mărturisim, deci, împotriva puterilor păcatului și ale morții în toate formele lor, că Duhul Sfânt continuă să opereze în biserică precum și în lume. Dumnezeu renaște pământul. Dumnezeu răstoarnă tronurile puterilor și ajută pe cei umili și pe cei sărmani. Dumnezeu naște o speranță de neînlăturat în victimele represiunii».

În afirmații, noua schemă a documentului pregătitor a exprimat suveranitatea lui Dumnezeu asupra oricărei forme de putere, iubire preferențială a Tatălui față de cei săraci, față de frumusețe, egalitatea și diversitatea popoarelor și a raselor, a femeilor și a bărbaților, ambii imaginea sa, predilecția sa față de Fiul Isus Cristos, constituit izvor al adevărului și al păcii.

Angajamentele concrete sau actele alianței din noul text se reduc la trei sectoare fundamentale: ordinea economică internațională și criza datoriilor externe, strategiile de siguranță totală (militarism) și efectul seră. În realitate, opțiunile Consiliului ecumenic al bisericilor trezesc consensuri entuziaste în rândul bisericilor tinere și rezerve și răceală în rândul bisericilor istorice.

Adunarea mondială de la Seul, desfășurată între 5 și 12 martie 1990, a răsturnat planurile organizatorice pentru că, împotriva planului prevăzut, a fost discutată și prima parte a textului și au fost aduse critici atât anumitor conținuturi, cât și punerii problemei de fond și s-a ajuns la elaborarea unui nou text supus discuției adunării.

Reflexia de la Seul constituie un proces deschis, pentru că prima parte a textului de bază a fost încredințat revizuirii unei anume comisii și a fost trimisă bisericilor ca «document-studiu». Adunarea de la Seul s-a exprimat prin vot asupra celei de a doua și a treia părți a documentului, în timp ce specificarea concretă a actelor alianței a fost încredințată comitetului de redacție. Deci, întâlnirea de la Seul a înțeles numai să dea semnal de pornire unui complex proces conciliar, a cărui verificare a fost adunarea generală a Consiliului ecumenic al bisericilor de la Canberra, desfășurată în luna februarie din anul 1991.

Aportul teologic al comisiei «Credință și Constituție» a făcut să apară, chiar de la început problema ecleziologică: pe de o parte ecleziologia internațională, așa cum este cea catolică și ortodoxă și pe de altă parte ecleziologia evenimentului așa cum este cea evanghelică. Dialogul teologic a evoluat din ce în ce spre speranța conciliarității, a unității euharistice în diversitate.

Dialogul teologic, actualmente, a planificat etape intermediare pentru a ajunge la viitorul «edenic» al conciliarității și astfel de etape cer în mod gradat alegeri ecumenice tot mai angajate, ca de exemplu, disponibilitatea de a pierde ceva din propria identitate confesională tradițională, pentru a o putea regăsi într-un mod nou în comunicarea prin diversitate.

Speranța ecumenică care se conturează din ce în ce mai mult este cea a solidarității fraterne reciproce dintre Biserici, care izvorăște din comuniunea cu Dumnezeu trinitar, Dumnezeul relațiilor radicale ca și gratitudinea, a unității care nu anulează diversitatea, pentru că Tatăl și Fiul sunt «unul în alteritate» prin opera Duhului Sfânt.

Aceste etape ale întâlnirilor, adunărilor Bisericilor, arată într-un mod clar schimbările Bisericii, aceste etape ne-fiind decât opera Duhului Sfânt.

1.5 Biserica Catolică și Ecumenismul

Biserica Catolică Romană, la început a avut o atitudine critică față de mișcarea ecumenică, însă, încetul cu încetul, a început să se deschidă față de acest eveniment care cuprindea din ce în ce tot mai multe biserici, atât tradiționale, cât și mai noi. Manifestarea cea mai elocventă a acestei evoluții, în cadrul Bisericii Catolice Romane, s-a făcut cunoscută, în mod deosebit, cu ocazia Conciliului Vatican II. Decretul despre ecumenism: Unitatis Redintegratio, semnat de către Paul al VI-lea și Părinții conciliari la data de 21 noiembrie 1964, prezintă perspective creative, însă și anumite elemente de nesiguranță.

Raportul Bisericii Catolice Romane cu celelalte comunități ecleziale, este definit de convingerea că ea este Unica Biserică, Catolică și Apostolică, fondată de Isus Cristos și este într-un mod precis în sensul că această unică Biserică nu este o realitate invizibilă care stă în spatele altor Biserici, dar că ea a găsit forma sa vizibilă și concretă de existență în Biserica Catolică Romană și în acest sens împlinită numai în ea.

După reconstrucția postbelică, febra optimistă a împăcării străbate și corpul eclezial. Apare la orizont Papa Ioan al XXIII-lea, profetul noii speranțe, unde la puțin după numirea sa ca papă, în Bazilica Sfântul Paul, la sfârșitul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor, anunță că vrea să deschidă un conciliu, intenția principală fiind re-unificarea creștinilor.

Programul dat Bisericii de Paul al VI-lea în «Eclesiam suam», pune ecumenismul între angajamente mai importante. Dacă privim la diferite documente conciliare, găsim în ele diverse puncte interesante în favoarea ecumenismului, cum ar fi spre exemplu: sublinierea celebrării liturgice ca expresie mai profundă a naturii Bisericii (Sacrosantum Concilium) sau depășirea contrapunerii între Biblie și Tradiție (Dei Verbum). Peste toate vine semnalată și Lumen Gentium, unde la nr. 8, în particula care se pare că a trecut în mod definitiv peste concepția Bisericii Catolice Romane, ca o exclusivă realizare a Bisericii, recunoscând realitatea Bisericii ecleziale chiar și în afara ei. Chiar și pentru Biserica Catolică, despărțirea bisericilor, constituie o în-sărăcire a ei.

Declarația decretului «Unitatis Redintegratio», trebuie citată în contextul întregii învățături conciliare. Conciliul Vatican II exprimă hotărârea Bisericii de a se angaja în efortul ecumenic pentru unirea creștinilor și de a-l propune cu vigoare: «Conciliul îndeamnă pe toți credincioșii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică».

Enunțând principalele codice ale catolicismului, decretul «Unitatis Redintegratio» se referă înainte de toate la învățătura despre Biserică, formulată în Constituția Dogmatică «Lumen Gentium» în capitolul care vorbește despre poporul lui Dumnezeu: «Și-a ales așadar, un neam din care a făcut poporul său», ținând cont și de ceea ce afirmă și Conciliul în declarația «Dignitas Humanae» cu privire la libertatea religioasă.

Biserica Catolică se angajează cu speranță în activitatea ecumenică socotind-o ca pe o datorie a conștiinței creștine luminate de credință și călăuzite de iubire. Aici putem aplica și cele spuse de Sfântul Paul primilor creștini din Roma: «Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile voastre prin Duhul Sfânt» (Rom 5,5) de aceea, «speranța noastră nu înșeală». Este speranța unității creștine ce-și are izvorul Dumnezeiesc în unitatea treimică a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.

Însuși Isus Cristos, în ceasul pătimirii Sale s-a rugat Tatălui: «Ca toți să fie una» (In 17, 21). În această unitate pe care Domnul a dăruit-o Bisericii Sale și în care dorește să-i adune pe toți oamenii, nu este ceva adăugat ci se află în miezul însuși al misiunii lui Isus Cristos. Ea nu este nici un atribut secundar al comunității ucenicilor, ci aparține esenței înseși a comunității. Dumnezeu vrea Biserica pentru că vrea unitate, iar unitatea este expresia întregii adâncimi a iubirii Sale.

Într-adevăr, unitatea dăruită de Duhul Sfânt, nu caută doar adunarea laolaltă a unei mulțimi de indivizi, ci este o unitate constituită de legăturile mărturisirii de credință, ale sacramentelor și ale comuniunii ierarhice.

Deci pentru Biserica Catolică, comuniunea creștinilor nu este altceva decât manifestare a harului, prin ea Dumnezeu îi face părtași de propria Sa comuniune, care este viața Sa veșnică.

Cuvintele lui Cristos, «Ca toți să fie una», sunt așadar rugăciunea Sa către Tatăl, ca planul Tatălui să se împlinească în chip desăvârșit, astfel încât toți să poată vedea limpede «care este rânduiala tainei din veci ascunse în Dumnezeu, Creator a toate» (Ef 3, 9). A crede în Isus Cristos înseamnă a dori unitatea, a dori unitatea înseamnă a dori Biserica, a dori Biserica înseamnă a dori comuniunea de har ce corespunde planului Tatălui pentru întreaga veșnicie.

Biserica Catolică afirmă că în decursul celor două mi de ani ai istoriei sale a fost păstrată unitatea, în toate mijloacele cu care Dumnezeu vrea să-și înzestreze Biserica, și aceasta în ciuda crizelor adesea grave au zguduit-o, infidelitățile unora dintre slujitorii ei, și a greșelilor în care ei cad zilnic.

Biserica Catolică știe că, în virtutea puterii care vine de la Duhul Sfânt, slăbiciunile, mediocritatea, păcatele și uneori trădările unora dintre fii ei, nu pot distruge ceea ce Dumnezeu i-a dăruit ca parte a planului Său de har. Cu toate acestea, Biserica Catolică nu uită că din cauza multora dintre membrii ei planul lui Dumnezeu nu se poate discerne decât cu greu. Evocând dezbinarea creștinilor, decretul asupra ecumenismului nu ignoră vina unor oameni din ambele părți, recunoscând că responsabilitatea nu poate fi atribuită exclusiv «celorlalți». Totuși prin harul lui Dumnezeu nu a fost distrus ceea ce aparține structurii Biserici lui Cristos și nici acea comuniune care rămâne cu celelalte Biserici și comunități ecleziale.

Decretul Conciliar asupra ecumenismului, referindu-se la bisericile ortodoxe, a ajuns să declare că «prin celebrarea Euharistiei Domnului, fiecare dintre aceste biserici se zidește și crește în Biserica lui Dumnezeu». Același document declară despre membrii aceleași comunități. «Îndreptățiți prin credința primită la botez, sunt încorporați lui Cristos și de aceea poartă numele de creștini și sunt recunoscuți pe bună dreptate de către fiii Bisericii Catolice, ca frați în Domnul». Toate aceste documente poartă în sine chemarea la unitate pentru a-și afla în ea plinătatea.

Conform marii Tradiții atestate de Părinții din Orient și Occident, Biserica Catolică crede că în evenimentul Rusaliilor, Dumnezeu a manifestat deja Biserica în realitatea ei escatologică pe care el o pregătea, încă din timpul dreptului Abel. Elementele acestei Biserici deja dăruite există adunate în plinătatea lor în Biserica Catolică, și fără această plinătate în celelalte comunități, unde anumite aspecte ale misterului creștin au fost uneori puse la lumină, mai eficiente. Ecumenismul tinde să facă să crească această comuniune parțială existentă între creștini spre comuniunea deplină în adevăr și iubire.

1.6 Dialogul ecumenic

Dacă rugăciunea este sufletul reînnoirii și al aspirației la unitate, pe ea se întemeiază și din ea își ia sprijin tot ceea ce Conciliul definește dialog.

Cât privește dialogul dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, poziția Conciliului Ecumenic Vatican II către bisericile din Orient și diferite gesturi de reconciliere venite de la cele două biserici, au ușurat pornirea unui dialog teologic ce urmărește restabilirea unei depline comuniuni. Acest dialog dintre Biserici a ales de a porni de la doctrinele comune pentru a ajunge la motivele despărțirii, ne-punând până acum în lumină particularele divergențe.

În documentul din 1982, care are ca temă «Magisteriul Bisericii și al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi», catolicii și ortodocșii au schițat o ecleziologie sugestivă euharistico-pneumatologică, bazată pe Edenu-l trinitar. Ecleziologia schițată în document, a aprofundat dimensiunea misterică, legătura cu evenimentul trinitar, viața inter – ecleziologică, plecând de la nucleul euharistic.

Totuși, acestei profunde ecleziologii îi lipsește atenția față de caracterul istoric, față de angajamentul incarnațional, profetic, unitar și universal. Totodată va trebui să ia în considerație tradiționalele noduri doctrinale, care este chestiunea despre Filioque, problema primatului papal care ridică o dificultate mai mare în caracter practic decât în principiu, și pe lângă noile dogme mariane, chestiunea unității și alte teme cu caracter mai pastoral decât teologic.

Actual prin contacte și dialoguri doctrinale, s-a ajuns la concluzia că credința Trinitară și Cristologică este corectă și conformă cu Tradiția apostolică comună.

Începutul dialogului cât privește comunitatea anglicană, a fost posibil din partea papei Ioan al XXIII-lea și al Conciliului. Și în acest caz, obiectivul este de a restabili deplina comuniune între cele două biserici. În 1968 s-a constatat că există o comuniune fundamentală în credință, în timp ce sunt divergențe asupra Euharistiei, misterului autorității în biserică, teologia căsătoriei și a căsătoriei mixte. Asupra acestor teme, excluzând căsătoria a lucrat o comisie mixtă între anii 1969-1981.

O altă comisie a tratat despre căsătorie, ajungând la publicarea unui document destul de interesant și deschis. Și astăzi acest dialog continuă datorită muncii unei noi comisii. Problema căsătoriilor, câteva teme morale și problema hirotonirii femeilor constituie dificultăți importante.

De asemenea și dialogul dintre Biserica Catolică și Bisericile Reformate care s-a ținut între anii 1970-1977, a făcut să se verifice câteva convergențe importante. Există cu certitudine o unitate fundamentală bazată pe unicul botez, pe unica Scriptură pe recunoașterea credinței care au fost exprimate în marile Concilii din primele secole. Între Catolici și Reformați există o profundă diferență de mentalitate, venită de la un mod divers de a înțelege raporturile între ordinea creației și ordinea mântuirii, și un mod atât de divers în a înțelege rolul Bisericii.

Elementul fundamental este că între catolici și reformați, există o convergență asupra faptului că Biserica Universală este reprezentată și există în Biserica locală. Mai mult încă, pentru o reflecție corectă ecleziologică este necesar să nu se facă rupturi între exegeză și teologie, între Isus istoric și Isus al credinței și trebuie să fie însușite diferitele ecleziologii ale Noului Testament, care izvorăsc din diverse teologii.

Stimulația ecleziologiei profetice, a raportului catolico-reformat, analizează și tema bisericii locale și universale. Biserica trebuie să fie locală și universală, întrucât numai în comunitatea locală se participă la biserica universală, dacă nu se închide într-un ghetou sau dacă nu urmează puterea arbitrară a anumitor persoane leader.

Biserica nu trebuie să suprime activitatea Duhului Sfânt care se manifestă prin nașterea a noi comunități și a noi experiențe creștine. Biserica este marcată continuu de schimbări, însă ea nu poate renunța la continuitatea apostolică, datorită cărui lucru se pune problema de a ști ce problemă aparține direct bisericii și ce provine de la structurile pe care Cristos a avut intenția să le dea Bisericii sale.

Raportul nu și-a propus să definească trăsăturile esențiale ale Bisericii, asupra cărora trebuie să fie convergență ecumenică, ci a voit să iasă în relief importanța pluralismului ecleziologic.

Dialogul ecumenic nu numai că a fost început, el a devenit o necesitate declarată, una dintre prioritățile Bisericii, în consecință s-a rafinat «tehnica» dialogului, favorizând în același timp, creșterea spiritului de dialog.

Dialogul ecumenic are o importanță esențială datorită faptului că prin acest dialog toți dobândesc o cunoaștere mai adevărată și o prețuire mai justă a învățăturii și a vieți fiecărei comunități; în același timp, aceste comunități ajung să colaboreze mai larg în felurite acțiuni cerute de orice conștiință creștină, pentru binele comun, și se întâlnesc în modalitatea credinței, pentru a se ruga în comun. În sfârșit, toți își examinează fidelitatea față de voința lui Cristos privitor la Biserică și întreprind, după cum se cuvine o activitate susținută de reînnoire și reformă.

Capitolul ii

ecumenismul în documentele conciliului

vatican ii

Unul dintre documentele Conciliului Vatican II «Unitatis Redintegratio» (referitor la ecumenism) ne spune: «Promovarea refacerii unității între creștini este unul dintre cele mai importante țeluri ale Sfântului Conciliu Vatican II».

Motivul pentru care Conciliul Vatican II a pus un accent deosebit pe unirea tuturor creștinilor este acela că Cristos a instituit o singură Biserică; iar dacă Cristos a instituit o singură Biserică, pentru ce există o diversitate de credințe? De ce există atâtea căi care se îndepărtează tot mai mult de acest adevăr? : să fie o singură turmă și un singur păstor! (In 10, 16).

Deci luând în serios această problemă a unirii în credință, Conciliul Vatican II afirmă: «Această împărțire (între creștini) contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura» .

Pentru creștin în general, cuvântul lui Dumnezeu nu este luat în serios cum ar trebui să fie, de aceea evită fie conștient fie inconștient să se îndrepte spre izvor spre o singură turmă. Neglijarea trăirii evanghelice duce la o individualitate, la o separare sau îndepărtare de izvor și de întregirea tuturor credințelor.

Dumnezeu în marea Sa răbdare, trimite harul Său și așteaptă momentul libertății în care omul decide clipa oportună de a se înțelege, a se pune de acord în ceea ce privește egalitatea și să le pară rău de trecut și să aibă dorința de unitate.

În ultimul timp a început să ia ființă o mișcare numită Ecumenism. La această mișcare iau parte acei oameni care îl invocă pe Dumnezeu ca Tată, pe Isus Cristos Domn și Mântuitor și pe Duhul Sfânt ca protagonist al unității. De aceea ecumenismul este o vocație generală dar nu generică, pentru că se exprimă în mod istoric, prin carisma și ministerul persoanelor care cred. În acest context nu se poate vorbi de persoane individuale, ci sunt membri care primesc și vestesc Sfânta Evanghelie și care le numesc Biserica sa și a lui Dumnezeu. Importanța unirii este așadar cum afirmă Conciliul Vatican II: «Să fie cu adevărat universală și trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la Sfânta Evanghelie și astfel să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu».

Știm că de la începutul creștinismului, de-a lungul veacurilor s-au produs schisme etc, pe care sf. Paul le condamnă cu duritate când afirmă: «Fraților mi s-a adus la cunoștință de către cei ce sunt ai Cloiei că sunt certuri între voi (1 Cor 1, 11). Nu aveți voi case în care să mâncați sau să beți? S-au vreți să aruncați disprețul pe Biserica lui Dumnezeu și să-l faceți pe cel care nu are nimic să se rușineze? ce ar trebui să vă zic? să vă laud? pentru ceea ce a-ți făcut nu vă laud (1 Cor 11, 22)». În urma acestor schisme s-au produs rupturi-dezbinări de comuniunea deplină a Bisericii universale.

Privind istoria se poate observa că aceste rupturi s-au produs cu voie sau fără voia oamenilor de rând. «Unitatea este harul lui Dumnezeu și nu decizia oamenilor». Conciliul Vatican II ne spune: «Cei care se nasc acum și sunt instruiți în credința lui Cristos în astfel de comunități nu pot fi acuzați de păcatul despărțirii, iar Biserica Catolică îi îmbrățișează cu respect și iubire frățească».

Sacramentul botezului este un semn de comuniune pentru acele persoane din diferite religii creștine care au fost botezate în mod valid. Cu toate că se află într-o stare imperfectă, sunt într-o legătură strânsă cu Biserica Catolică. Această comuniune se referă la asemănarea parțială a doctrinei, uneori chiar și de disciplină cât și în privința structurii bisericii. «Cu toate acestea, frații despărțiți îndreptați spre credința primită la botez, sunt încorporați în Cristos și de aceea poartă pe drept numele de creștini și sunt recunoscuți pe bună dreptate ca frați în Domnul de către fiii Bisericii catolice».

Întrucât orice reînnoire a Bisericii constă într-un mod esențial într-o fidelitate sporită față de vocația ei, aceasta este, fără îndoială motivul care explică mișcarea către unitate. Biserica în călătoria sa pe acest pământ este invitată să facă pași majori pentru o continuă reformă care are nevoie în misiunea sa, deoarece este o instituție formată din oameni și stabilită pe acest pământ. De aceea «ecumenismul este un serviciu ce găsește propria concretizare istorică în angajarea bisericilor, să-și arate caritatea și comuniunea ca o colaborare pentru pacea, dreptatea și libertatea popoarelor».

Adevărata reînnoire a bisericii se dezvăluie prin unele aspecte care sunt comune și anume: trebuie adunate valorile și puse în comun pentru a păși împreună spre o înțelegere. Nu se poate face o adevărată unire căutând greșelile unei religii sau a alteia, ci punerea de acord în acele valori creștine izvorâte din patrimoniul comun și a încerca să se facă o concluzie benefică pentru ambele părți. «Mișcarea ecumenică este poate cel mai important și nou element din istoria bisericii al secolului XX». Pe această linie dacă se merge, se poate vorbi de o reînnoire autentică de care vor avea de câștigat și unii și alții. De aceea Biserica Catolică trebuie să rămână fermă în apărarea adevărului, foarte clară și atentă la dialog. Biserica nu este statică ci este dinamică, care se înțelege cu celelalte biserici. Această reînnoire are o importanță ecumenică. Diferitele forme de trăire a bisericii în care a luat ființă această reînnoire ca de exemplu: mișcarea biblică și liturgică, anunțarea cuvântului lui Dumnezeu, cateheza, apostolatul laic, diferite forme de viață consacrată, etc., sunt semne ale progresului pentru viitorul ecumenic.

Pentru a face ecumenism este de mare trebuință să cunoaștem starea, gândirea și cultura fraților despărțiți. În acest sens este necesar studiul intens care la rândul său trebuie efectuat după adevăr și cu bunăvoința reciprocă. «De aceea dialogul teologic favorizează între creștini un ecumenism reciproc în cunoașterea obiectivă ce comportă o schimbare bogată și un discernământ ermeneutic, pentru fiecare tradiție eclezială, între ceea ce este prioritar și fundamental și ceea ce este consecvent, expresie istorică și culturală».

Din partea Bisericii Catolice este necesar să țină în prezent o pregătire corespunzătoare și să dobândească o cunoaștere mai amplă a doctrinei, a istoriei, a vieții spirituale și liturgice, a psihologiei religioase etc., a fraților despărțiți. Dar în acest moment dialogul dintre Biserica Catolică și celelalte religii reflectă următoarea imagine: «drumul ecumenic se pare că ar fi alunecos și plin de noi piedici».

Pentru a obține rezultate bune sunt necesare întruniri cu participarea ambelor părți mai ales pentru a discuta despre probleme teologice în care toți să se comporte de la egal la egal și să fie sub îndrumarea episcopilor iar acești participanți să fie cu adevărat competenți. Prezentarea situației în mod mai clar și explicit a Bisericii Catolice face să se cunoască pe această cale care se găsește, care este adevărata noastră credință.

2.1 Ecumenismul o dimensiune esențială în Biserică

De fapt, mișcarea ecumenică a început înainte de Conciliul Vatican II și continuă și după celebrarea sa printre succese și nesiguranțe, cu metodele sale și ritmurile sale, rămânând înscris mai curând în cercul adepților la această muncă, fără a împiedica baza Bisericilor. Totuși, Conciliul a suscitat un mare entuziasm și a aprins mari speranțe în toate părțile lumii, pentru viitorul Bisericii și al lumii. S-au născut așteptări de reînnoire, de unitate de colaborare și de pace și se pun în mișcare inițiative, cu scopul de a depășii prejudecățile, de a purta dialoguri dincolo de grupările religioase și ideologice.

Cuvântul «dialog», pe care l-a ales însuși Paul al VI-lea ca și criteriu-conducător al ministerului său pastoral și indicat ca metodă de acțiune pastorală pentru Biserica Catolică în enciclica «Ecclesiam suam» din august 1964, se extinde la toate ambianțele gândirii și ale vieții. În acești ani se ajunge să se teoretizeze «existența ca dialog» și să-și însușească dialogul ca o categorie care rezumă multe activități umane.

Este evidențiat apoi dialogul «religios» care nu este religios numai datorită obiectului; ci datorită atitudinii care este luată față de interlocutor și pentru motivațiile ultime care îl solicită. «Dialogului creștin se pune întrebarea, nu este mai degrabă expresia vorbită a ființei creștine?». Credincioșii atenți și sensibili față de inspirațiile Duhului Sfânt au considerat evenimentul conciliar ca pe un stimulent și un imbold, poate chiar ca o provocare.

Pentru a explica toată această fervoare nu este suficient Conciliul în desfășurarea sa, ci trebuie ținut cont și de gesturile, deja semnalate, care l-au însoțit și l-au urmat, începând de la gestul cel mai semnificativ și care a impresionat, cu eficiența imaginii, fantezia populară: îmbrățișarea lui Paul al VI-lea cu Atenagora, patriarhul de Constantinopol.

Atunci când, câteva săptămâni după terminarea Conciliului, arhiepiscopul de Cantenbury Michael Ramsey, a făcut o vizită la Roma, Papa s-a exprimat în felul următor: «Noi vrem să aveți această primă impresie pășind treptele locuinței noastre: pașii voștri nu v-au condus într-o casă străină: ei v-au purtat într-o casă care pentru motive întotdeauna întemeiate puteți spune că este și casa voastră; noi suntem bucuroși să vă deschidem porțile și împreună cu porțile și inimile noastre».

Pentru a înțelege climatul și starea de suflet, care s-au creat în acești ani la creștinii ne-catolici, este bine să amintim cuvintele de salut pe care episcopul anglican J. Moorman le-a adresat Papei în numele observatorilor:

«Conciliul este pe sfârșite, însă opera pentru unitatea creștinilor este doar la început. Noi, în afara Bisericii romane, ne-am ocupat mult cu rugăciunea, dialogurile și eforturile pentru unirea respectivelor noastre Biserici. Acum, odată cu intrarea Bisericii catolice romane în acest câmp, recunoaștem că mișcarea ecumenică a căpătat o nouă dimensiune. Putem spune că, în sfârșit, toată lumea creștină este angajată în căutarea acestei unități pentru care s-a rugat Domnul nostru binecuvântat. Natural, știm că unitatea – în care toți să fim una – nu este un lucru ușor sau repede de realizat. Știm că el va cere multă înțelepciune, multă răbdare, multă credință, speranță și caritate, din partea noastră și a acelora care vor să ne urmeze. Însă, credem că zilele de teamă reciprocă, de exclusivism rigid, de auto-suficiență arogantă, din partea ambelor părți, încep să treacă… Aș vrea, dragă Sfinte Părinte, să vă gândiți la noi ca la prietenii voștri, atunci când vom relua respectivele noastre căi».

Încetul cu încetul, s-a trecut de la admirația față de cele petrecute la Conciliu, la discuțiile asupra evaluării și asupra consecințelor pe care ar fi putut să le aibă asupra Bisericii catolice și asupra lumii creștine. S-a manifestat o receptivitate pozitivă în cea mai mare parte, chiar dacă a fost întrucâtva superficială și pasivă. Nu au lipsit unele păreri defavorabile. Este faimoasa părerea lui J. Maritain: «Să ne păzim de dialogurile în care fiecare leșină de mulțumire ascultând ereziile altuia». De fapt Maritain critica, pe drept cuvânt pe acei catolici care, pe linia «entuziasmului conciliar», gândeau să transforme în mod radical tradiția catolică înrădăcinată de-a lungul secolelor. El amintea, în același paragraf, că trebuie făcută deosebire între «iubirea desăvârșită față de aproapele” și “fidelitatea desăvârșită față de adevăr».

Însă, în afară de aceste rezerve, bilanțul conciliului și cel din perioada imediată de după Conciliu, poate fi considerat cu totul pozitiv. Astfel l-a considerat și Paul al VI-lea așa după cum apare din discursul pe care l-a ținut la Secretariatul pentru unirea creștinilor în data de 28 aprilie 1968, în care își exprima convingerea că ceea ce s-a făcut pe plan ecumenic la Conciliu și cu ocazia lui «este vorba de un fapt în care Duhul Sfânt, conducătorul și sufletul Bisericii, are o parte principală și determinantă». Însă Paul al VI-lea vrea să fie evitate iluziile cu privire la ușurința muncii începute și cheamă pe toți la răbdare, răbdarea fiind o «virtute ecumenică».

Pentru a dirija activitatea catolicilor pe calea unei acțiuni ecumenice concrete, Sfântul Scaun a promulgat un Directoriu compus din două părți. Prima parte a fost publicată în anul 1967 și a doua parte a fost publicată în anul 1970. În același scop a fost compus, în anul 1975, documentul roman asupra «Colaborării ecumenice pe plan regional, național și local».

În aceste documente, pe de o parte, Poporul lui Dumnezeu, credincioșii și păstorii, sunt chemați să se angajeze, conform propriilor competențe, pe baza indicațiilor decretului conciliar Unitatis Redintegratio, în urgența și grava problemă a unirii creștinilor și, pe de altă parte, sunt sugerate anumite precauții care trebuie să fie luate în considerație în exercitarea unei îndatoriri delicate în care se pot să riște în privința autenticității și integralității credinței catolice.

Recomandările pastorale iau, la un moment dat, aspectul de «stimulent»: un stimulent pentru angajare, o frână pentru cutezanța experiențelor și a deschiderilor. Este o alegere care aparține în mod tradițional Bisericii catolice romane care a căutat totdeauna o echidistanță față de punctele externe, o «cale de mijloc» în interiorul universului creștin.

Iată anumite aspecte scoase în evidență de către Directoriu:

Ecumenismul, o obligație a întregii Biserici

În prefața Directoriului despre ecumenism Unitatis Redintegratio se afirmă din nou că ecumenismul este obligația întregii biserici și tocmai pentru a promova și a dirija pasiunea pentru unitate a fost publicat directoriul, «pentru ca, ceea ce a fost promulgat în decretele Conciliului Vatican II, să poată fi aplicat mai bine în întreaga Biserică catolică».

Prima parte a Directoriului examinează diferite organisme pastorale în serviciul mișcării ecumenice, printre care în mod deosebit comisiile ecumenice diecezane, naționale și internaționale. Dintre diferitele hotărâri ecumenice ale Bisericii Catolice Romane este recunoașterea validității botezului conferit de către evangheliști, numai să fie administrat cu formula trinitară și prin imersiune, sau prin infuziune, sau prin stropire. Este subliniată importanța obligației catolicilor de a se ruga pentru unitatea creștinilor și este recomandată participarea întâlnirilor de rugăciune interconfesională.

Cu privire la ospitalitatea euharistică, Directoriul consideră ca ceva pozitiv, atunci când afirmă că «dacă fratele separat nu poate să recurgă la un ministru al Bisericii sale și dacă în mod spontan cere aceste sacramente unui preot catolic, cu condiția ca să manifeste o credință conformă cu cea a Bisericii cu privire la aceste sacramente și mai mult încă, să fie bine intenționat». Însă credinciosul catolic, nici chiar în asemenea împrejurări nu poate cere euharistia unui ministru care nu a primit în mod valid «sacramentul Sfintei Preoții».

A doua parte a Directoriului analizează caracterul ecumenic în învățământul teologic. Preocuparea principală este aceea de a promova o formare adecvată pentru cei care lucrează în domeniul ecumenic prin «institute superioare de educație». Directoriul dă numai anumite indicații generale, deoarece proiectarea specifică trebuie să provină de la situațiile locale.

Directoriul subliniază necesitatea dimensiunii ecumenice în orice formă de învățământ religios și academic, chiar și în cel filozofic, artistic și de jurisprudență. Apoi, textul dă indicații detaliate cu privire la perspectiva ecumenică a diferitelor discipline teologice. Caracterul ecumenic în teologie este favorizat de realizarea principiului ierarhiei adevărurilor, de către instituirea unui curs de ecumenism și de angajarea , atât a facultăților teologice, cât și a institutelor superioare de formare, pentru dialogul ecumenic, pentru colaborarea cu centre culturale ne-catolice și pentru schimbul de profesori și studenți.

Directoriul dă indicații potrivite pentru crearea unor centre de cercetare ecumenică sau institute teologice ecumenice «fondate separat sau atașate unor facultăți sau chiar în colaborarea dintre facultățile și universitățile deja existente», care pot să aibă o conducere catolică sau interconfesională.

Un dialog ce trebuie să respecte reciprocitatea

Documentul promulgat în 5 august 1970 a luat naștere după o amplă consultare a Secretariatul pentru unirea creștinilor cu experți în ecumenism din diferite părți ale lumii și dintr-o atenție la munca asupra dialogului ecumenic din diferite părți ale lumii și dintr-o atenție la munca asupra dialogului ecumenic condus de Consiliul ecumenic al bisericilor și de către Biserica Catolică Romană, a căror concluzii au fost publicate în anul 1976.

Documentul catolic nu are nici o autoritate juridică. Acest document tinde doar să dea anumite orientări pastorale fondate teologic și în plenara Secretariatului pentru unitatea creștinilor din noiembrie 1969 s-a decis că acest text nu trebuia să fie inclus în Directoriu, ci trebuia să fie trimis conferințelor episcopale.

Documentul scoate în evidență faptul că, chiar dacă munca grupurilor interconfesionale a secretariatelor și a comisiilor locale și regionale este pozitivă, «supravegherea» ecumenică este de competența episcopilor, pentru ca acest angajament să fie realizat conform directivelor Conciliului. Documentul reliefează că numai atunci este un adevărat dialog, când se respectă reciprocitatea. Se vorbește și se ascultă, se întreabă și acceptă să fie întrebat, se manifestă disponibilitate și sunt primiți și alții, în vederea unui acord de vederi și de operativitate.

Dialogul ecumenic nu poate fi în mod exclusiv cu caracter teologic, deoarece el trebuie să contribuie la transformarea mentalităților, a comportamentului existențial «obișnuit» și trebuie să tindă spre un raport constant de colaborare în mărturisirea credinței. Dialogul, se spune în document, tinde la unitatea integrală care presupune darul liber și creator al iubirii lui Dumnezeu. Dialogul ecumenic se fondează pe unicul botez al creștinilor, pe darul Duhului Sfânt, pe credința cristologică, pe ascultarea Cuvântului și pe viața eclezială.

Pentru a evita neînțelegerile, dialogul ecumenic cere o revizuire critică a limbajului teologic diferit, deoarece aceleași categorii iau diferite semnificații și categorii diferite se referă la același conținut. Documentul subliniază faptul că dialogul ecumenic cere «înțelegerea» stimei diversităților în unicul popor al lui Dumnezeu, fără triumfalisme confesionale și este necesară o deschidere reciprocă față de adevăr, atât din partea celui care îl propune, cât și din partea celui care îl primește.

Limbajul care trebuie promovat este cel pozitiv, pentru că numai în acest mod pot fi depășite rigiditățile polemicilor istorice și se poate ajunge la elaborarea unei sinteze constructive, în care se îmbină diferite contribuții, care să fie supuse primirii comunităților locale și pentru Biserica Catolică Romană, mai ales a păstorilor.

Dialogul dintre teologii din diferite facultăți poate să fie bilateral și multilateral, cu titlul personal și cu mandat special din partea autorităților bisericești. Documentul recomandă și divulgarea publicațiilor asupra dialogului ecumenic, atât confesionale, cât și catolice.

Declarațiile comune

Raporturile ecumenice au fost promovate și intensificate și de diferite declarații comune, cu caracter oficial, dintre Biserica Catolică Romană și diferite biserici, mai ales orientale.

Paul al VI-lea și Michael Ramsey, arhiepiscop de Canterbury, în 1966 au declarat în mod public că vor să intensifice relațiile cu Biserica Catolică Romană și Comunitatea anglicană, să uite trecutul neînțelegerilor reciproce și să tindă spre un viitor de unitate (Cf. Fil 3, 12-13). Față de o astfel de propunere «pentru a favoriza și promova această atitudine reciprocă, ei propun ca între Biserica catolică romană și Comunitatea anglicană să se instaureze un dialog serios», nu numai cu caracter istoric, teologic și liturgic, ci și pastoral și juridic, cu scopul de a depășii obstacolele care împiedică comuniunea deplină.

Paul al VI-lea și Atenagora I, în anul 1967, conștienți de problemele încă existente între cele două biserici, au declarat în mod oficial că vor să continue dialogul carității, pentru a putea ajunge într-o zi la unitatea profesiunii de credință.

Ei au scos în evidență faptul că acest lucru este favorizat de reînnoirea în act în bisericile respective, de către colaborarea instaurată în domeniul social și pastoral, mai ales prin practicarea căsătoriilor mixte; mai mult încă, «papa și patriarhul-au declarat-dau binecuvântarea lor și sprijinul lor pastoral oricărui efort de colaborare între profesorii catolici și ortodocși în domeniul studiului istoriei, al tradițiilor bisericilor, al patristicii, al liturgiei și al unei prezentări a Evangheliei care să corespundă, în același timp, cu mesajul autentic al Domnului și cu necesitățile și speranțele lumii de azi».

Întâlnirea dintre catolicosul Ciliciei și episcopul Romei, în timpul anului Sfânt 1983, a fost încoronarea a peste douăzeci de ani de dialog fratern și teologic, de colaborare pastorală și socială dintre Biserica Catolică Romană și Biserica Armeană. În declarația formulară între Secretariatul pentru unitatea creștinilor și Secretariatul catolicosatului se afirmă că se tinde nu numai la intensificarea relațiilor dintre cele două biserici, ci să se dea o contribuție pentru cauza respectului drepturilor umane și a dreptății.

În declarație se afirmă că toate aceste se referă mai ales la Orientul Mijlociu, pentru respectarea diferitelor popoare și religii, «în mod deosebit în favoarea Libanului, unde se duce lupta decisivă a speranței împotriva disperării, în vederea unității, integrității și a suveranității, bisericile noastre-se afirmă-sunt angajate să întărească legăturile frățești care unesc pe creștini nu numai între ei, ci și cu frații lor din alte comunități ale patriei comune: este vorba de valorile fundamentale ale țărilor lor și ale celorlalte țări ale lumii».

În declarația din anul 1984 a lui Ioan Paul II-lea și a patriarhului siro-ortodox de Antiohia Moran Mar Ignatius Zakka I Iwas au mărturisit credința de la Niceea (325), pentru că au mărturisit că neînțelegerile și schismele de atunci au fost cauzate de diferențele terminologice și culturale. În declarație a fost reluată profesiunea de credință cu privire la întrupare și au fost dezvoltate referirile sale la ecleziologie, la sacramentele miniștrilor legitimi ai celor două biserici surori, și la colaborarea pastorală care trebuie să fie unită și aceea pentru formarea teologică.

Ioan Paul al II-lea și patriarhul ecumenic Dimitrios I, în declarația comună din anul 1987, au atestat că fraternitatea între Biserica Catolică Romană și Biserica Ortodoxă a crescut din ce în ce mai mult, și pentru faptul că s-au înregistrat rezultate pozitive în dialogul teologic care trebuie totuși supuse primirii comunităților.

În declarație se afirmă în mod deosebit că «atunci când unitatea de credință este asigurată, o anumită diversitate de expresii, adesea complementare și de folosință proprie, nu constituie un obstacol în fața unității în credință, ci mai curând o îmbogățire pentru viața bisericilor și pentru cunoașterea, mereu imperfectă, a misterului revelat».

Rolul episcopului local

Dispoziția Secretariatului pentru unirea creștinilor din data de 22 februarie 1975 sunt o urmare a necesității exprimate de către reprezentanții comisiilor ecumenice reunite la Roma în luna noiembrie din anul 1972, pentru a clarifica problema practicilor ecumenice la nivel local.

Problema a fost examinată de către Secretariatul pentru unirea creștinilor și de către consultatorii săi, care au ținut cont și de un studiu analog condus de către Biserica Catolică Romană și de către Consiliul ecumenic al bisericilor și de unele sugestii ale Congregației pentru doctrina credinței.

În aceste dispoziții se scoate în evidență că inițiativele ecumenice nu trebuie să fie duse înainte în mod izolat, ci mereu sub conducerea episcopului local sau a conferinței episcopale, pentru că protagonistul raporturilor interconfesionale este Biserica locală sau regională. Dispozițiile care nu au valoare juridică, ci sunt numai un instrument de lucru, citează unele inițiative ecumenice, printre care rugăciunea în comun și studiul biblic, colaborarea în activitățile educative și teologice, crearea, în mod excepțional, de locuri de cult interconfesionale.

Dispozițiile prevăd și folosirea interconfesională a mijloacelor sociale de comunicare, cooperarea în domeniul sănătății, fără a renunța la etica catolică, contribuțiile la urgențele naționale și internaționale, la problemele umane și sociale, la crearea la nivel local de grupuri Sodepax, dialogurile bilaterale asupra temelor teologice și pastorale, sub supravegherea autorității bisericești asupra muncii teologilor, întâlnirea capilor bisericilor și ai comunităților, prin comitete permanente de legătură, grupuri mixte de lucru care duc mai departe studiul teologic multilateral și colaborarea pastorală.

2.2 Ecumenismul în Constituțiunea Sacrosanctum Concilium

Foarte semnificative sunt expresiile de valență ecumenică conținute în constituția liturgică. Voi sublinia doar câteva pasaje mai importante:

1. Propunerea Conciliului era aceea de a «face să crească în fiecare zi mai mult viața creștină în rândul credincioșilor (…); de a favoriza ceea ce poate să contribuie la unirea tuturor creștinilor în Cristos».

2. Liturgia a cărui izvor și culme este toată viața Bisericii, permite unirea în adunarea de laudă și de «mulțumire» toți aceia care, mulțumită oboselii apostolice a Bisericii, au devenit fiii ai lui Dumnezeu prin intermediul credinței și a botezului; ea îi îndeamnă pe creștini «hrăniți cu sacramentul pascal, să trăiască perfecta unitate».

3. Acțiunea liturgică pune în centrul rugăciunii Bisericii, rugăciunea lui Isus, cu explicita s-a preocupare pentru unirea fiilor despărțiți.

4. Biserica care este «sacramentul unității, adică poporul sfânt adunat și orânduit sub conducerea episcopilor»; viața sacramentală a tuturor membrilor este unită prin botez și își găsește culmea în Euharistie, considerată în viața tradiției ecleziale ca și «sacrament de pietate, semn de unitate, izvor al carității».

5. Euharistia este acel sacrament ce constituie Biserica în unitatea sa și care o împinge a realiza pe deplin pe ea însăși în serviciul salvific pentru unitate; pentru această viață, toți aceia care se pun în urmarea lui Cristos, găsesc posibilitatea de a fi «perfecți în unitatea cu Dumnezeu și între ei».

2.3 Ecumenismul în Constituțiunea Lumen Gentium

La baza conținutului doctrinar expuși în Constituția SC, Constituția dogmatică LG, în capitolul II reușește a pune în prim plan unitatea, motivația pe care se ancorează identitatea Poporului lui Dumnezeu; ea de fapt, este același pentru că poporul este «adunat în unire cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt».

După această prospectivă nu numai dimensiunea ecumenică (expres demn de unitate) constituie un aspect fundamental în viața Bisericii și ecleziastică care trage originea; este mai mult, toate elementele de adevăr și de sfințenie care se găsesc în afara organismului ecleziastic, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos «îndemn către unitatea catolică».

Poziția pe care Biserica Catolică și-o ia în comparație cu Biserica Ortodoxă și Bisericile dezvoltate de la Reformă, nu mai este aceea a poziției și a excluderii, însă mai curând aceea de a fi «o considerare compusă»: se tratează recunoașterea Sfintei Scripturi ca normă de credință și de viață; de la unirea cu Cristos, stabilit de un singur botez; și acceptarea altor sacramente și împărtășirea spirituală ca adevărată unire în Duhul Sfânt, care lucrează în toți «prin intermediul darului și a harului» și întărește câțiva care sunt în afara Bisericii până a se înfrunta dăruirea totală a propriei vieți.

2.4 Ecumenismul în Constituțiunea Dei Verbum

Constituțiunea dogmatică DV prezentat după decretul UR, se poate obține, în bună parte roadele unui adevărat lucru ecumenic: la strânsa unire și inter-comuniune între cărțile Vechiului și Noului Testament; între Tradiție și Sfânta Scriptură este pus la lumină pentru a înțelege mai bine că «a reține, practica și profesarea (…)» sfântul depozit al Cuvântului lui Dumnezeu, încredințat Bisericii (…) are scopul de a crea «unitatea Duhului între episcopi și credincioși» n. 27 pentru a întări clima ecumenismului în interiorul catolic.

În particular afirmă ca și episcopii din partea lor, în calitate de păstori ai sufletelor sunt îndemnați de a primi cu iubire frații noștri separați și să învețe, la rândul lor creștinii ca să trateze cu inima largă, din dragoste, în vederea promovării cauzei ecumenice. Aceeași prospectivă pentru o promisiune ecumenică de la laicii catolici, vine din nou propus și în decretul Apostolatul Laicilor: nimic nu poate să împiedice laicii ca să combine adevărate raporturi de colaborare «cu alți creștini».

Cu cât se referă constituția pastorală GS, notăm că ea încă din primele clipe, anunță intima unire pe care Biserica o trăiește cu întreaga familie umană și progresiv caută să îndepărteze aspirația mai divulgată și mai profundă a umanității în modul de a descrie mai bine datoria Bisericii în lumea contemporană.

În această datorie fundamentală luarea de conștiință pe care Biserica o are în față, o sfidă neprevăzută, pusă în misiunea sa: se tratează de o următoare «promovare a unirii la cunoștința că unirea familiei umane, vine mult întărit și complicat de unitatea familiei fiilor lui Dumnezeu întemeiată pe Cristos».

2.5 Ecumenismul în decretul Unitatis Redintegratio

Decretul Unitatis Redintegratio a fost promulgat în sesiunea publică din data de 21 noiembrie 1964, împreună cu constituția Lumen Gentium și decretul Orientalium Ecclesiarum.

2.5.1 Scopul decretului Unitatis Redintegratio și semnificația caracterului său ecumenic:

Decretul Unitatis Redintegratio consideră că ecumenismul nu face referință la pământul locuit, la toată lumea în mod exclusiv geografic, ci, așa după cum scoate în evidență Pattaro, la sensul escatologic. Iată cum se exprimă acest autor:

«Caracterul ecumenic al bisericii este o dimensiune fără sfârșit, nu numai pentru că biserica este chemată să fie semn pentru acest lucru – numit primire – a tuturor oamenilor, în toate locurile și în toate timpurile, ci, mai ales pentru că depășește, în împlinirea sa escatologică, orice chip în care el s-ar putea îndeplini din punct de vedere uman».

Deci aici urmează că termenul ecumenism nu are în vedere numai bisericile, ci indică o perspectivă universală. În această perspectivă universală, biserica este chemată să fie semn de ecumene pentru toată omenirea. «Însă aproape toți, deși în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una și vizibilă, care să fie cu adevărat universală și trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la Evanghelie și astfel să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu».

Chemarea universală a Bisericii se realizează prin schimbarea radicală a creștinilor, depășirea situațiilor de diviziune și căutare a unității: «Stăpânul veacurilor, care își urmărește cu înțelepciune și răbdare planul harului Său față de noi, păcătoșii, în vremurile din urmă a început să reverse mai îmbelșugat asupra creștinilor despărțiți între ei, părerea de rău lăuntrică și dorința de unitate».

Decretul în afară de viziunea teologică și escatologică a bisericii, face referire și la situația istorică, conform căreia orice biserică este unica biserică a lui Cristos: «Multe comunități creștine se înfățișează oamenilor ca adevărata moștenire a lui Cristos: toți afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel și umblă pe căi diferite, ca și cum Cristos însuși ar fi împărțit (cf. 1 Cor 1, 13)».

Prefața face să se înțeleagă că responsabilitatea divizării nu trebuie imputată atât persoanelor istorice, cât mai degrabă «misterului răului» care face realitatea istorică să fie complexă și contradictorie. În mod analog, speranța unității care se afirmă astăzi este o realitate tulburătoare, deoarece se dezvoltă «sub acțiunea Duhului Sfânt», căruia trebuie să i se acorde primatul în proiectarea ecumenismului.

Tot în prefață se vorbește despre cotitura Bisericii Catolice Romane în perspectiva ecumenică, pentru că nu se folosește expresia de separare de Biserica Catolică Romană, ci de «frați despărțiți între ei». În mod indirect, se afirmă că separarea este de Cristos și că este vorba de o separare care nu distruge legăturile dintre credincioși, pentru că decretul vorbește despre «frați».

Prefața recunoaște faptul că mișcarea ecumenică a izvorât în afara granițelor Bisericii Catolice Romane, însă ea îl primește ca pe un dar al Duhului Sfânt, deoarece căutarea unității este reciprocă: a ne-catolicilor cu Biserica Catolică Romană și a Bisericii Catolice Romane cu aceștia.

2.5.2 Teologia catolică și ecumenismul

Primul capitol tratează despre identitatea bisericii (UR 2), despre relațiile cu ne-catolicii (UR 3) și despre ecumenism (UR 4).

Punctul de plecare este planul de mântuire a lui Dumnezeu întreit, care este proiectul iubirii pentru istorie, ce se naște în mod deosebit prin dăruirea Fiului, din partea Tatălui în Duhul Sfânt, prin evenimentul crucii în folosul întregii omeniri:

«Înălțat pe cruce și glorificat, Domnul Isus a revărsat pe Duhul făgăduit, prin care a chemat și a adunat în unitatea credinței, speranței și iubirii Poporul Noului Legământ – Biserica». Poporul care se naște din darul răstignitului și înviatului este poporul unității în diversitate, al unității de identitate și al diversității în slujirea carismatică și ministerială.

Unitatis Redintegratio la nr. 2 reia LG 5 și abordează problema raportului dintre biserică și împărăția lui Dumnezeu. Biserica este funcțională pentru împărăția lui Dumnezeu, pentru că aceasta are primatul. Decretul, pentru a sublinia continuitatea predicării împărăției de către Cristos și realitatea bisericii, face referință la misiunea pe care au primit-o apostolii de la învățătorul lor (Cf. Mt 28, 18-20; In 20, 21-23), întrucât apostolii sunt semn al noului Israel. Chiar dacă textul face referință la figura lui Petru, totuși el este așezat în interiorul grupului celor Doisprezece și accentul este pus pe mărturisirea lui de credință: «Dintre ei a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credință a acestuia, Biserica sa». Textul vorbește despre Petru în limbaj biblic nu în limbaj juridic, pentru că funcția sa, așa după cum revelează textul, este acea de a întării în credință (Cf. Lc 22, 23), de a păstorii în unitate (Cf. In 21, 15-17), de a primii cheile împărăției (Cf. Mt 16, 19; 18, 18) și nu vorbește de funcțiile clasice de a învăța, a conduce și a sfinții.

Discursul petrin este și mai atenuat de cristocentrism, pentru că decretul afirmă că Cristos este adevărata piatră unghiulară a Bisericii (Cf. Ef 2, 32), datorită cărui fapt, ministerul lui Petru nu depinde de fidelitatea sa personală, ci de fidelitatea lui Cristos.

Într-un asemenea context apare o dialectică constantă a decretului, ca și a constituției, deoarece perspectivelor inovatoare li se adaugă elemente de concepție clasică. De fapt UR 2 face deosebire între funcția ierarhică a predicării, sacramente și funcția poporului lui Dumnezeu, care constă în mărturisirea unei credințe, celebrarea cultului divin și trăirea în fraternitate.

Decretul reia tonurile eclesiologice comunionale atunci când, de exemplu, face referire la imagini biblice, citând imaginea de turmă și stindard printre națiuni (Cf. Is 11, 10-12), de poporul peregrin (Cf. 1Pt 1, 3-9) de mesager al păcii (Cf. Ef 2, 17-18; Mc 16, 15). Imaginile biblice retrimit la LG 6, unde se scoate în evidență faptul că identitatea Bisericii nu poate să fie pe deplin definită de către categoriile umane, pentru că ea trimite la «cel cu totul altfel» ca semn că, în același timp, manifestă și ascunde.

Referirea la Is 11, 10-12 amintește de ecleziologia istorică, pentru că noul Israel este chemat să fie printre popoare, ca și vechiul Israel, nu deasupra sau în afara istoriei întregii omeniri, așa după cum este clasificat în constituția pastorală Gaudium et Spes: «Bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales al săracilor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există cu nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor».

Vocația istorică a Bisericii este vocația «exodală», deoarece decretul face referință la speranța pelerinajului: «Își împlinește în speranța peregrinarea către ținta Patriei cerești».

Această referire revelează în mod indirect ecleziologia umilinței, urmării crucii, care pune în criză pretențiile triumfaliste ecleziastice.

2.5.3 Credincioșii catolici și categoria credincioșilor numiți „frați separați”

Spre deosebire de cele spuse în prefață, categoria de «frați separați», în UR 3, pare mai restrictivă, deoarece punctul de referire este Biserica Catolică Romană: «comunități considerabile ca număr s-au despărțiți de comuniunea deplină a Bisericii catolice». Această ambiguitate, însă, atenuată de unele elemente pozitive la care face referință textul. Textul nu face un discurs apologetic și etic, ci vorbește despre despărțiri și nu despre schisme și afirmă responsabilitatea, atât a Bisericii Catolice Romane, cât și a celor care trăiesc în comunități separate, care sunt considerați frați.

Decretul vede diviziunile din punct de vedere teologic, fără a voi să minimalizeze importanța cercetării adevărului istoric și a depășirii problemelor controversate: «Responsabilitatea despărțirilor este numai în parte imputabilă oamenilor care au provocat-o și au decis-o. O astfel de responsabilitate este imputabilă, în schimb, condiției Bisericii în ansamblul ei, în sensul că motivul prim și ultim trebuie aflat în infidelitatea sa globală».

UR 3 scoate în evidență faptul că raportul cu ne-catolicii nu este o solidaritatea și o fraternitate vagă, ci este o comuniune cristologică, pentru că sunt «îndreptățiți prin credința primită la Botez, sunt încorporați lui Cristos». Legătura de comuniune este «imperfectă» datorită diferitelor feluri de «divergențe care există între ei și Biserica catolică, atât în materie de doctrină și uneori chiar de disciplină, cât și în privința structurii Bisericii, numeroase piedici, uneori destul de grave». Limbajul decretului cu privire la «gradualitatea comuniunii» amintește cuvântul subsistit din LG 8, care constituie deja o evoluție față de poziția clasică a cuvântului est. Totului sau nimicului ecleziologic i se substituie gradualitatea, chiar dacă în Biserica Catolică Romană este plinătatea. În acest caz, în mod indirect, se afirmă că Biserica lui Cristos depășește biserica instituțională istorică, pentru că este o realitate escatologică.

Sartori este de părere că ecleziologia catolică cu privire la plinătatea mijloacelor harului și ale adevărului are nevoie de o evoluție ulterioară ecumenică, întrucât este o perspectivă încă reductivă, romanocentrică, deoarece concepe plinătatea în mod exclusiv ca o realitate obiectivă, cantitativă. El propune, în schimb, criteriul subiectivității, al folosirii subiective a valorilor ecleziale.

Totuși, trebuie subliniat, așa după cum o face și Sartori, faptul că ecleziologia decretului și a constituției este dialectică, pentru că în aceste izvoare se află și elemente care revelează depășirea romanocentrică a plinătății.

De fapt UR 3 făcând referință la «semnele eclezialității», scoate în lumină valorile prezentate și în alte comunități; în mod analog, în LG 15 se vorbește despre cei care sunt «înrudiți» cu Biserica lui Cristos. Printre valorile ecleziale sunt semnalate Cuvântul, administrarea liturgică, experiența personală a credinței și a acțiunii Duhului Sfânt, viața de fraternitate și comuniune.

2.5.4 Anumite puncte de plecare pentru dialogul ecumenic

Decretul UR la nr. 4 pleacă de la o definiție fenomenologică a ecumenismului, întrucât vorbește despre diferite inițiative de rugăciune, reflecție, operativitate răspândite în diferite părți ale lumii, care urmăresc speranța unității depline și face referință și la dimensiunea teologică, scoțând în evidență primatul Duhului Sfânt. Decretul subliniază unele piste programatice pentru angajarea ecumenică: eliminarea discursurilor care sunt nedrepte și false față de ceilalți creștini, promovarea întâlnirilor interconfesionale cu caracter religios, dialogul teologic al experților, colaborarea în slujirea societății și rugăciunea comună.

Tot în acest paragraf, decretul subliniază faptul că dialogul teologic poate contribui la depășirea prejudecăților reciproce numai prin dezvoltarea unui climat de mare claritate. În acest mod «fiecare își poate expune mai profund învățătura Comunității proprii și își poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toți dobândesc o cunoaștere mai adevărată și o prețuire mai justă a învățăturii și a vieții fiecărei comunități; în același timp, aceste Comunități ajung să colaboreze mai larg în felurite acțiuni cerută de orice conștiință creștină, pentru binele comun, și se întăresc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun»”.

În continuare, decretul manifestă perspectiva unui ecumenism reciproc, deoarece subliniază că credincioșii catolici trebuie să aibă inițiativa în reconciliere ecumenică, chiar dacă acest lucru este prezentat ca un cvazi «protagonism»: catolicii comunică altor creștini «lucrările Bisericii». Cu toate acestea este reafirmată atitudinea de îmbrățișare a alterității atunci când se spune că este necesar din partea «catolicilor să recunoască și să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la frații despărțiți».

Caracterul ecumenic al decretului apare foarte pozitiv atunci când textul subliniază stilul ecumenic obișnuit care trebuie promovat și în interiorul Bisericii Catolice Romane, care creează climatul fraternității, al unității în libertatea diversității. Mai mult încă, ecumenismul este înțeles în decret ca o opțiune irevocabilă a întregii comunități ecleziale, nu numai a experților sau a persoanelor carismatice și, de aceea, deja la nivel local el trebuie coordonat de către ministerul unității.

Al doilea capitol al decretului abordează discursul asupra ecumenismului ca o vocație a tuturor celor botezați (UR 5), reforma eclezială (UR 6), convertirea credincioșilor (UR 7), primatul preamăririi și mijlocirii lui Dumnezeu (UR 8), învățământul teologic (UR 10), metodologia dialogală a ierarhiei adevărului (UR 11) și slujirea societății (UR 12).

2.5.5 Ecumenismul, o unitate în diversitate

Ecumenismul este o opțiune fundamentală pentru cei botezați, deoarece este expresia identității ecleziale și proiectării de credință, adică a vieții fraterne și a reconcilierii: «Nimeni, în Biserică nu se poate socoti un izolat». Chemarea la dialog în vederea unității nu este împotriva libertății și a identității personale, deoarece este proiectarea unității în diversitate. Ecumenismul este o vocație generală însă nu generică, pentru că se exprimă în mod istoric prin carismele și ministerele fiecărui credincios. Ecumenismul reciprocității, arată UR 5, pe de o parte face ca Biserica să înainteze spre plinătatea unității și, pe de altă parte, face să apară comuniunea care deja există în prezent.

2.5.6 Reforma eclezială

Reforma Bisericii, abia amintită în UR 4, este dezvoltată pe deplin în UR 6, care manifestă recuperarea mesajului lui Luther cu privire la Eclesia semper renovada et reformanda, deoarece ea este sfântă și păcătoasă în același timp, după cum s-a afirmat și în LG 8. Decretul vorbește despre reforma Bisericii, pentru că aceasta este inevitabilă datorită istoricității sale care atrage după sine contradicții ce întunecă adevărata identitate eclezială.

Decretul vorbește despre reforma «obiceiurilor» care, așa după cum afirmă Cereti, apare din text, nu este vorba de obiceiurile morale, ci de obișnuințele ecleziastice, de tradiții, despre disciplina ecleziastică, despre teologie, deoarece ea este altceva decât Cuvântul, și doctrina ecleziastică este expresia istorică și culturală a tezaurului credinței.

UR 6 subliniază și faptul că ecumenismul nu poate să fie o «strategie ocazională», ci trebuie să fie un proces permanent pentru fiecare comunitate eclezială și, de fapt, textul citează diferite piste de reînnoire, afirmate de către Biserica Catolică Romană, care au făcut posibilă cotitura ecumenică.

2.5.7 Convertirea personală

În paragraful nr. 7, decretul vorbește despre convertirea personală, însă nu în sens intim, pentru că se face referință la reciprocitatea din UR 6, nu în sens moral, pentru că decretul face referință la schimbarea radicală a mentalității, a proiectării existențiale.

În realitate este vorba de deschiderea față de logica crucii, care nu constă în căutarea «sadico-masochistă» a durerii, ci în logica iubirii și a solidarității, a libertății și a gratuități, care în realitatea istorică sunt mereu «răstignite și reînviate». Pentru ecumenism, o astfel de perspectivă comportă eliberarea de confesionalism, care este protagonismul unei tradiții ecleziale și înjosirea celorlalte. Pattaro subliniază faptul că metanoia ecumenică înseamnă eliberarea de prejudecată «care îi dă posibilitatea celuilalt de a fi numai dacă este disponibil și de recunoscut în interiorul spațiului care condiționează și care absoarbe, al celui care judecă».

Confesionalismul face din propria confesiune «modelul» pentru a-i ajuta pe alții; în schimb, logica crucii comportă disponibilitatea de a accepta alteritatea confesională, ca semn al iubirii de Dumnezeu și de a o exprima în raporturile fraterne de pace și de reconciliere solidară.

2.5.8 Rugăciunea pentru unirea creștinilor, semn de comuniune ecumenică

Caracterul ecumenic al Bisericii se exprimă în mod deosebit prin rugăciunea pentru unitatea creștinilor, pentru că, așa după cum revelează UR 8, pe de o parte manifestă comuniunea existentă deja cu credincioșii, pe de altă parte, este expresia speranței pentru o deplină unitate. Lauda, mulțumirea, mijlocirea comunităților ecleziale, arată că unitatea este, înainte de toate, darul lui Dumnezeu Întreit care este credincios promisiunilor sale, este venirea istorică și escatologică a iubirii sale eliberatoare și creative.

UR 8 abordează problema inter-comuniunii, care a fost tratată în capitolul trei, cu o anumită dialectică de fond.

Textul, pe de o parte, revelează perspectica catolico-ortodoxă, conform căreia euharistia este semn de unitate și actualmente nu poate să fie comuniune pentru că unitatea în credință nu este completă și practica ne-discriminatorie a ospitalității euharistice creează dificultății pentru ecumenis: pe de o parte, UR 8 semnalează și perspectiva evanghelică, conform căreia euharistia este darul anticipat al unității, datorită cărui fapt actualmente este posibilă inter-comuniunea și decretul afirmă că «participarea la har uneori o recomandă», însă pentru practica catolică acest lucru trebuie să fie acordat de episcopul local, dacă nu există în această privință o normă a conferinței episcopale sau a Sfântului Scaun.

Sinteza cu privire la problema inter-comuniunii nu este ușoară pentru că, a face din ea o practică obișnuită înseamnă a promova un ecumenism irenist, însă a-l evita în mod absolut în timpul pelegrinajului spre deplina unitate înseamnă a ne încrede în mod exclusiv în capacitățile umane și a nu ne da seama de necesitatea darului milostivirii și al reconcilierii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, alegerea postului euharistic este semnificativă pentru intolerabilitatea stării de divizare.

2.5.9 Importanța dialogului teologic pentru ecumenism

UR 9 subliniază marea importanță a dialogului teologic pentru speranța ecumenică, atunci când el este «efectuat după adevăr și cu bunăvoință». Acest dialog nu trebuie să se rezume numai la o pură adunare de date ale tradițiilor ne-catolice, ci trebuie să fie căutarea unei cunoașteri profunde, cu o oarecare simpatie, care permite să fie primite valorile de fond ale diferitelor tradiții ecleziale, dincolo de elementele apologetice confesionale. Mai mult încă, este vorba de o cunoaștere integrală, spirituală, psihologia religioasă și acest lucru permite o mai mare apropiere hermeneutică a tradiției teologice.

Apoi decretul confirmă, pentru ecumeniștii catolici, disponibilitatea în abordarea ministerului unității comunității locale, pentru ca dialogul teologic să nu fie înțeles ca o intreprindere pasivă, ci, într-o asemenea muncă, să fie antrenată întreaga comuniune. Expresia acestui lucru este mandatul primit din partea episcopului ecumenic catolic pentru a-și putea îndeplinii datoria sa profesională.

Dialogul teologic favorizează între creștinii ecumenici o cunoaștere obiectivă reciprocă care comportă un schimb bogat și un discernământ hermeneutic, pentru fiecare tradiție eclezială, între ceea ce este prioritar și fondator și ceea ce este o consecință și o expresie istorică și culturală.

2.5.10 Învățământ teologic cu caracter ecumenic

Decretul nu tinde să promoveze numai învățământul teologic al ecumenismului, ci la nr. 10 insistă cu toată teologia sa să fie ecumenică, fiecare sector teologic trebuie să fie deschis prin dialog față de contribuția celorlalte biserici. Deci, din nou se afirmă necesitatea depășirii unui teologii apologetice și controversiste. Pentru a fi ecumenică, teologia trebuie să realizeze înnoirea indicată în Optatam totius, adică în sens biblic și istoric, luând ca centru dinamic «ministerul lui Cristos», care comportă și o perspectivă antropologică și existențială.

Destinatarii unei astfel de teologii, conform decretului, sunt în mod deosebit preoții, deoarece este de datoria lor formarea credincioșilor, cărora pot să le dea o dimensiune ecumenică.

Caracterul ecumenic este recomandat mai ales celor care lucrează în bisericile tinere, pentru că în această perspectivă evanghelizarea este mai eficace. O astfel de abordare a problemei ar putea duce la gândul unui «ecumenism strategic», însă, în realitate, decretul tinde să sublinieze că evanghelizarea confesionalistă este contradictorie, deoarece nu promovează cauza împărăției lui Dumnezeu, cauza fraternității și solidarietății, atenția față de alteritatea discretă și respectuoasă.

2.5.11 Valorile revelației văzute sub aspect ecumenic

Decretul continuă discursul asupra ecumenismului ca dialog teologic și la început pare a promova tonul teologiei controversiste, deoarece afirmă că, pentru a depășii pericolul irenismului «trebuie neapărat să fie exprimată clar învățătura integrală». Claritatea despre care vorbește decretul ar putea să fie înțeleasă mai mult ca “totalitatea calitativă, decât cantitativă și cercetare a conținutului fondator, central. Deci, ar fi vorba nu de refacerea «clasicismului teologic», ci de cercetarea hermeneutică care permite să se înțeleagă la semnificația originală, autentică, mergând dincolo de interpretările apologetice reductive.

Hermeneutica teologică cere confruntarea «doctrinei» cu Cuvântul fondator, printr-o critică a sa eliberatoare și creativă, așa după cum afirmă Forte: «Aici stă frumusețea și aici stă riscul actului hermeneutic, care a fost numit memoria periculoasă sau care trăiește; riscul stă în posibilitatea, mereu amenințătoare, de a captura Cuvântul, de a absolutiza propria meditație, de a obiectiviza ceea ce transcende orice reducție la obiect. Tocmai datorită acestui lucru memoria critică trebuie să fie permanent critică față de sine însuși».

Decretul, pentru a explica criteriul ierarhiei adevărului, vorbește despre legătura doctrinelor cu fundamentul credinței. Totuși, trebuie avut în vedere, că istoria demonstrează că modul de a înțelege legătura nu este univocă.

De fapt, Părinții Bisericii au înțeles baza credinței în mod trinitar, teologia modernă și contemporană o înțeleg în mod cristologic, teologia post-tridentină a înțeles-o în mod eclezilologic. Conform celor spuse de Pattaro, Conciliul Vatican II are o nouă opțiune care înglobează diferite aspecte teologice: cel al istoriei mântuirii, după cum reiese din Lg 1-4.

2.5.12 Un ecumenism al slujirii

Decretul vorbește despre un ecumenism al slujirii care depășește raporturile intraecleziale și interecleziale, deoarece este deschis față de întreaga omenire. El constituie contribuția la transformarea societății prin colaborarea cu toți oamenii. Decretul arată că un asemenea angajament al creștinilor este susținut de «speranța care nu înșeală» a noutății istoriei, deja în act, care tinde totuși spre nu încă al eschatonului care este venirea păcii depline și a fraternității, pentru că este darul tainic al eliberării și al reconcilierii.

La nr. 12 este propusă ca practică ecumenică colaborarea între frații creștini în serviciul societății și indică anumite sectoare operative: domeniul științific și tehnic, arta și cultura, promovarea alfabetizării, a dreptății sociale și a păcii. Deci, nr. 12 scoate în evidență caracterul ecumenic al decretului afirmând că este în sintonie nu numai cu teologia departamentului Credință și constituție, ci și cu cel al departamentului Viață și acțiune și se situează pe linia opțiunii istorice a conciliului, așa după cum a fost exprimată în mod emblematic în GS1 .

În al treilea capitol al decretului se vorbește despre bisericile și comunitățile ecleziale separate. Aici apare o preferință teologică față de bisericile orientale. În decret, apropierea de o astfel de tradiție este strict ecleziologică; în schimb, atunci când este vorba despre evanghelici este folosită expresia; «semne de eclezialitate».

Nr. 13 ia în considerație numai în mod general marile diviziuni ecleziale, scoțând în relief că ele provin din schisma Orientului și Reforma din Occident care a cauzat separarea a numeroase comunități de Scaunul Roman. Decretul arată că tradiția «comuniunii anglicane» este ceea care în cea mai mare parte a păstrat structurile diferite ale Bisericii Catolice Romane.

2.5.12.1 Legitimitatea autonomiei disciplinare și juridice a Bisericilor din Orient

Decretul menționează în mod deosebit Bisericile din Orient «dintre care multe se mândresc că au fost întemeiate chiar de către Apostoli». Bisericile orientale au un raport de fraternitate între ele și chiar cu Biserica apostolică din Roma. Comuniunea lor de credință împletește unitatea cu diversitatea bisericilor locale. Chiar și Occidentul s-a adăpat din tradițiile bisericilor din Occident în ceea se privește liturgia, spiritualitatea, elaborarea dogmei Sfintei Treimi, a cristologiei și a disciplinei ecleziastice.

Nr. 14 stigmatizează diviziunile care au apărut «datorită mentalităților și a condițiilor de viață diferite. Toate acestea, pe lângă motivele externe, la care s-a adăugat lipsa de înțelegere reciprocă și de caritate, au oferit prilejuri de despărțire». În UR 14 sunt elemente inovatoare, nu numai pentru caracterul ecumenic, ci și pentru ecleziologia catolică. Modelul propus de către text este cel al Bisericii din primul mileniu, al comuniunii bisericilor surori, al unității în diversitate care, așa cum afirmă Sartori, duce la înțelegerea primatului Romei «în termenii conducerii unei fraternități și ca ultimă instanță (presupunând un proces inspirat de întrajutorare și progres), nu ca primă instanță și cu atât mai puțin unică. Ar putea apărea semnificativ și faptul că aici nu se vorbește de Papa ca persoană, ci, în sens mai larg, despre Scaunul Roman».

Nr. 15 scoate în evidență că marele patrimoniu al bisericilor din Orient este faptul că au euharistia ca punct central pentru viața comunității, a liturgiei, care este o participare comună la viața trinitară. Decretul amintește și cultul marian liturgic și cristocentric, cultul sfinților și spiritualitatea monahală.

Încă mai mult, decretul afirmă deplina legitimitate a autonomiei disciplinare și juridice a bisericilor din Orient: «Conciliul, pentru a înlătura orice îndoială, declară că Bisericile din Orient, conștiente de unitatea necesară a întregii Biserici, au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincioșilor și mai aptă să favorizeze binele sufletelor».

Decretul scoate în evidență și pozitivitatea structurii diferite a teologiei orientale, pentru că este expresia unei diversități culturale: «Nu e de mirare, așadar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate și puse într-o lumină mai bună de unul de către celălalt, așa încât se poate spune în astfel de cazuri că formulările teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degrabă decât opuse».

Decretul scoate în evidență că tradiția teologică orientală este profund biblică, patristică, liturgică, apostolică și contemplativă.

Pe baza perspectivelor teologice scoase în relief, decretul afirmă deplina angajare a Bisericii Catolice Romane pentru a manifesta comuniunea cu Bisericile din Orient, respectând diversitatea lor. Fraternitatea trebuie manifestată în mod deosebit cu frații orientali care trăiesc în diaspora «eliminând orice duh de rivalitate și neînțelegere».

2.5.12.2 Valorile comune, un început de dialog ecumenic cu Bisericile Reformate

Decretul își dezvoltă discursul plecând de la faptul că «bisericile și comunitățile creștine» care s-au separat, «rămân unite cu Biserica catolică printr-o afinitate și legătură deosebită», care depinde de lunga perioadă de comuniune ecleziastică precedentă Reformei.

Apoi, decretul abordează problema ecumenică crucială: cu privire la Bisericile apărute după Reformă, sunt recunoscute nu numai diferențele cu caracter istoric și cultural, ci și divergențele teologice «de interpretare a adevărului revelat». Strategia decretului este totuși aceea de a pleca de la valori comune, pentru a ajunge apoi la probleme controversate. Punctul de plecare este profesiunea de credință cristologice și trinitare și, așa cum subliniază Pattaro, textul face aici o referire indirectă la Consiliul ecumenic al bisericilor.

De nucleul central al credinței se separă, apoi, divergențele pe care UR 20 le consideră sub aspectul ierarhiei adevărului: cele cristologice, cu privire la întrupare, cele ecleziologice, cu privire la misterul Bisericii, ministerul în Biserică și funcția Mariei în opera de mântuire.

Apoi, decretul face aluzie la modul diferit de a înțelege, nu numai din partea Bisericii Catolice Romane și a evanghelicilor, ci chiar și în interiorul lor, raportul dintre scriptură și magister.

Dacă decretul nu vorbește aici de divergențe, acest lucru se datorează faptului că decretul ia în considerație maturizarea catolică, exprimată în constituția Dei Verbum, conform căreia magisteriul este sub judecata Cuvântului, și între Scriptură și tradiție există un raport complementar, fără a preciza totuși detaliile acestei importante afirmații, pentru că ele au fost lăsate pe seama cercetării teologice.

În paragraful din nr. 23, decretul scoate în evidență că viața de credință a evanghelicilor este sinteza dintre lauda lui Dumnezeu și solidaritatea umană, prin intermediul inițiativelor personale și instituționale. Textul indică și faptul că sunt deosebiri între evangheliști și catolici chiar și în soluționarea unor probleme etice. Totuși, decretul nu intră în detalii și nu accentuează problema diversității.

1.5.12.3 Speranța ecumenică

În final este sintetizată dialectica ecumenică a decretului și îndeamnă, pe de o parte, să se evite graba și superficialitatea în vederea unității, și, pe de altă parte, să se lase conduși de creativitatea Duhului Sfânt și să se colaboreze cu ne-catolicii.

Decretul se încheie într-un ton de speranță ecumenică fondată pe primatul fidelității lui Dumnezeu față de promisiunea alianței milostive și împăciuitoare cu umanitatea, care triumfă asupra contradicțiilor operativității umane.

Capitolul iii

ATITUDINEA ACTUALĂ A BISERICII CATOLICE FAȚĂ DE

PROBLEMA ECUMENICĂ

3.1 Introducere în Enciclica «Ut Unum Sint» al lui Ioan Paul II

Perspectiva ecumenică este fundamentală pentru Biserica care vrea să-și fondeze pe baze solide misionaritatea și datoria sa de evanghelizare a lumii. Așa cum a fost evocat deja la începutul Constituției conciliare Lumen Gentium, «unitatea bisericii are în vedere unitatea neamului omenesc». De fapt, «intrarea în epoca ecumenică este în sfârșit intrarea în epoca umanității» și a douăsprezecea Scrisoare Enciclică a lui Ioan Paul II, Ut unum sint (25 mai 1995) este contribuția prestigioasă pentru această trecere istorico-bisericească.

Rugăciunea din urmă și sintetică a misiunii lui Isus «nu mă rog numai pentru aceștia … pentru ca toți să fie uniți, așa cum tu, Părinte, ești în mine și eu în tine, să fie și ei una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu mai trimis» (In 17, 20-21), devine începutul acestui text asupra obligației ecumenice a tuturor creștinilor.

Într-adevăr, insistența ecumenică străbate tot misterul papal al lui Ioan Paul II, dar ia o amploare deosebită odată cu apropierea noului mileniu. Dată fiind universalitate a angajamentului, devenit explicit recent prin scrisoarea apostolică, «Tertio Milennio Adveniente», putem să înțelegem acest document printr-o contextualizare, cu unele chei de legătură, printr-o prezentare a structurii operei, luând în considerație în mod deosebit capitolul al III-lea și datoria pe care o au cei care muncesc în pastorație.

3.2 Ecumenismul o «Carte a unității»

În ultimele decenii ale secolului nostru, ecumenismul a făcut pași giganți, a parcurs distanțe până mai ieri de negândit, ajungând la rezultate excelente, până la a constitui ceea ce Papa însuși numește «Cartea unității», carte care trebuie «răsfoită și recitită pentru a extrage inspirație și speranță». Analizând contextul, cercetându-l în mod hermeneutic, vom înțelege această carte.

Reflexia și angajamentul ecumenic se derulează în timpul care este marcat de două evenimente esențiale: unul trecut și altul viitor. Primul este Conciliul Vatican II (1962-1965), care constituie pentru Biserica catolică un punct ferm, un dar al Duhului Sfânt, la centru stă afirmația angajamentului ecumenic al Bisericii catolice, îndreptat să stabilească unitatea tuturor creștinilor.

Și Enciclica este, din acest punct de vedere, o îndrăzneață lectură a Decretului conciliar asupra ecumenismului Unitatis Redintegratio. După primul mileniu trăit în mod substanțial uniți, creștinii au cunoscut, în timpul celui de-al doilea mileniu, multe diviziuni. Se poate oare începe al treilea mileniu fără să se facă tot ceea ce este posibil ca darul lui Dumnezeu – unitate – să poată să fie primit și acceptat?

O astfel de întrebare permite să se facă o legătură între prima referire și cea de a doua: este vorba despre jubileul anului 2000, despre care vorbește scrisoarea deja citată, Tertio Milennio Adveniente.

Acea dată simbolică, ocazia unei mai aprofundate primiri a misterului Întrupării, trebuie să contribuie la dezvoltarea raporturilor ecumenice, chiar prin cererea de iertare – din partea tuturor – pentru păcatele «care au adus prejudicii unității voite de către Dumnezeu pentru poporul său», în așa fel ca să se poată prezenta în pragul anului 2000, «chiar dacă nu uniți total cel puțin mult mai apropiați pentru depășirea diviziunilor celui de-al doilea mileniu». De aceea, anii pe care îi trăim trebuie să fie marcați de acest spirit ecumenic, de această căutare perseverentă a primei note a Bisericii.

Elementele furnizate acum fac evidente scopul documentului: pe de o parte, amintirea istorică a minunățiilor lui Dumnezeu care au operat în timpul secolelor pentru Biserică în mod deosebit pentru suflul ecumenic al acestor timpuri; pe de altă parte, relansarea mișcării ecumenice atât în sânul Bisericii catolice, cât și în raporturile cu alte comunități creștine. În calitatea sa de episcop al Romei, Ioan Paul II este angajat în această slujire pentru unitate în folosul tuturor creștinilor.

Apare de la sine înțeles faptul că destinatarii acestui apel-invitație sunt catolicii și creștinii altor comunități; aceștia din urmă au fost protagoniștii mișcării ecumenice, și aici, sunt încurajați de asigurarea că Biserica catolică tinde să urmeze fără oprire și cu curaj profetic calea spre unitate.

Destinatarii sunt, în sfârșit toți bărbații și femeile timpului nostru. În fruntea lor și pentru ei, creștinii sunt chemați să dea mărturia unității ca semn eficace și convingător aduse de Cristos. Rugăciunea lui Isus – «ca toți să fie una» – are tocmai acest scop: «pentru ca lumea să creadă» (In 17, 21).

«Noi am privat lumea – a scris în altă parte Papa – de o mărturie comună care poate ar fi putut evita atâtea drame, dacă nu chiar de-a dreptul să schimbe cursul istoriei». Din acest motiv, Enciclica este o promisiune solemnă, încrezătoare în harul lui Dumnezeu, făcut în fața întregii omeniri, din partea tuturor ucenicilor lui Isus Cristos.

Metoda folosită pentru a ajunge la scopul indicat mai sus, poate să fie definită «o metodă de ascultare a ceea ce Duhul Sfânt spune bisericilor și de a discerne prezența și acțiunea sa».

În acest sens, autorul, afară de principiile doctrinare, de rezultatele obținute în dialoguri și în perspective, face o referire amplă la întâlniri (cu ocazia diferitelor călătorii misionare), la momentele de rugăciune comună și la experiențele realizate: sunt evenimente de credință și de agape care dau speranță pentru o cale bogată în viitor.

În ceea ce privește structura, aceasta este triplă: după o Introducere (nr. 1-4), în prima parte (Angajamentul ecumenic al Bisericii catolice, nr. 5-40) este descrisă învățătura conciliară asupra ecumenismului, cu referire deosebită la decretul Unitatis Redintegratio. Se îndreaptă apoi, spre dimensiunea spirituală, doctrinală și operativă a angajamentului ecumenic.

În partea II-a (Roadele dialogului, nr. 41-76), ni se oferă o privire panoramică asupra celor treizeci de ani, asupra calității și asupra cantității drumului ecumenic străbătut până acum. În el își află loc considerarea încă odată a dialogului cu Biserica din Orient (ortodoxă), cu bisericile orientale vechi (precalcedoneze) și cu alte comunități bisericești din occident (protestană).

În sfârșit, partea a III-a (Quanta est nobis via?, nr. 77-99): este partea cea mai scurtă, dar și cea mai intensă, cu indicarea unei prospective; teme și argumente de aprofundat în dialogul ecumenic, meditarea formelor ministerului petrin, cu fidelitate față de Evanghelie și atenție față de rugăciune, expresie tipică a unicei credințe cristologice.

Îndemnul final (nr. 100-103) este un apel îndurerat față de toți creștinii pentru a tinde la perfecțiune, să-și facă curaj reciproc, să aibă aceleași sentimente unii față de alții, ca și Cristos…(Cf. 2Cor 13, 11-13).

3.3 Conținutul Enciclicii

Voind să intrăm în subiectul Enciclicii, trebuie să subliniem liniile directoare pe care le urmează; pentru a ne opri în mod mai detaliat asupra celei de a treia părți. Această a treia parte este deosebit de importantă datorită bogăției sale operative care îi cheamă pe toți creștinii, în primul rând pe teologi și pe cei care lucrează în pastorație.

3.3.1 Concepția ecleziologică a Conciliului Vatican II

Punctul de plecare este concepția ecleziologică a Conciliului Vatican II. Misterul Bisericii este înțeles ca și comuniune și misiune, în vederea dialogului universal al mântuirii, voit de către Dumnezeu și realizat de către Fiul Isus prin opera Duhului Sfânt.

În centrul a toate stă harul și chemarea la unitate, după modelul Sfintei Treimi, așa cum este clarificat de două texte conciliare deja amintite (Lumen Gentium și Unitatis Redintegratio). Papa le sintetizează pe aceștia în modul următor: «A crede în Isus Cristos înseamnă a voi unitatea; a voi unitatea înseamnă a voi Biserica; a voi Biserica înseamnă a voi comuniunea în har care corespunde planului Tatălui din toată veșnicia. Iată care este semnificația rugăciunii în Cristos: ut unum sint».

O astfel de ecleziologie permite să se poată spune că, în ciuda păcatului oamenilor și a diviziunii creștine, Biserica lui Cristos a rămas una și unică, pentru că adevărata unitate este darul Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt primit prin credință. Acest lucru constituie «o bază obiectivă a comuniunii» între comunități: “datorită acestor elemente de sfințire și de unitate”, proiectul ecumenic poate și trebuie să se pună în mișcare. Acest lucru cere înainte de toate convertirea, pentru că fără de ea – astfel afirma deja Conciliul – nu este ecumenism adevărat; din acest motiv, Conciliul a voit unite punerea la zi și deschiderea ecumenică, astfel aici este o legătură clară între reînnoire, convertire și reformă».

3.3.2 Primatul rugăciunii ca expresie a unității

Apoi, în această perspectivă a exercițiului ecumenic ca «convertire», trebuie recunoscut primatul rugăciunii ca expresie a unității în Cristos: «Această convertire a inimii și această sfințenie a vieții, împreună cu rugăciunile private și publice pentru unitatea creștinilor, trebuie considerate sufletul întregii mișcări ecumenice și pot fi numite pe drept cuvânt ecumenism spiritual».

3.3.2.1 Rugăciunea și dialogul, elemente fundamentale ale ecumenismului

Când frații care nu sunt în comuniune desăvârșită între ei se adună laolaltă ca să se roage, Conciliul Vatican II definește rugăciunea lor sufletul întregii mișcări ecumenice. Ea este un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unității, o expresie autentică a legăturilor care îi unesc pe catolici cu frații despărțiți.

Rugăciunea în comun a creștinilor îl cheamă pe Cristos însuși să cerceteze comunitățile celor care îl imploră: «Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor» (Mt 18, 20). Când creștinii se roagă împreună, venirea unității se arată mai aproape. Istoria îndelungată a creștinilor marcată de multiple fragmentări pare că se recompune, tinzând spre izvorul unității ei, care este Cristos. El este același ieri și astăzi și în veac.

Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul îi revine fără îndoială rugăciunii în comun. Dacă cei care sunt despărțiți vor ști mereu să se unească în rugăciune comună în jurul lui Cristos atunci vor deveni tot mai conștienți de faptul că ceea ce desparte e foarte limitat în comparație cu ceea ce îi unește. Dialogul ecumenic este într-adevăr o posibilitate de a intra în comuniune.

Omul este într-adevăr singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru El însuși; omul nu se poate găsi în mod deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine.

Așadar dialogul ecumenic are o importanță esențială: prin acest dialog toți dobândesc o cunoaștere mai adevărată și o prețuire mai justă a învățăturii și a vieții fiecărei comunități, în același timp acestei comunități îi ajung să colaboreze în diferitele acțiuni cerute de orice conștiință creștină pentru binele comun.

Catolicii, așa cum de fapt învață și Conciliul, trebuie să recunoască și să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun care se află la frații despărțiți. Vrednic și drept este să recunoaștem bogățiile lui Cristos și faptele puterii sale în viața celorlalți care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui.

3.3.2.2 Importanța dialogului doctrinal

Sunt expresive și paragrafele dedicate dialogului. Referindu-se la Encilclica Papei Paul VI, Ecclesiam Suam, autorul prezintă structura esențială a dialogului, unindu-l cu «examenul de conștiință» pentru recunoașterea păcatelor și pentru a primi harul de a le depăși.

Pentru auto-înțelegerea omului este subliniată valența antropologică a dialogului; valența teologică pentru împletirea dimensiunii orizontale și verticale. Reciprocitatea dialogului este locul în care Spiritul lui Cristos face să se audă glasul său în interiorul fiecăruia dintre interlocutori.

În sfârșit, un gând asupra dialogului doctrinal: ceea ce am putea numi «dialogul adevărului și al carității» trebuie să se desfășoare după două criterii: principiul «ierarhiei adevărului» și cel al «modalității de expunere a doctrinei»; doctrina este una și identică în substanța sa, însă exprimarea ei crește sub impulsul Duhului Sfânt, și exprimarea poate fi multiformă. Rămâne clar că «confruntarea în această materie are două puncte de referință esențiale: Sfânta Scriptură și marea Tradiție a Bisericii».

3.3.2.3 Rolul Duhului Sfânt în mișcarea ecumenică

A doua parte examinează roadele mișcării ecumenice, aducând mulțumire «Spiritului adevărului promis de către Isus Apostolilor și Bisericii». Într-un prim moment sunt reluate roadele principale: sensul fraternității care duce la ai considera deja pe creștinii de alte confesiuni sau denumiri nu ca dușmani, ci ca frați și surori (schimbarea lexicală este simptomul evoluției mentalității). Această fraternitate își are rădăcinile în recunoașterea unicului Botez și constituie rădăcina tuturor celorlalte roade, pe care într-un oarecare mod le rezumă.

Un alt rod îl constituie faptul că numeroase comunități creștine iau poziție împreună asupra problemelor fundamentale cum sunt; chemarea umană, drepturile omului, ecologia, pacea, viitorul lumii.

Apoi, sunt importante roade în anumite sectoare ale vieții bisericești: convergența asupra importanței cuvântului lui Dumnezeu (să ne gândim și la traducerile ecumenice ale Bibliei; reînnoirea liturgică comună, chiar dacă, «din cauza divergențelor care privesc credința, nu este încă posibil de a concelebra aceeași liturgie euharistică».

La baza acestor roade este, încă odată, ecleziologia conciliară, care ne face să descoperim «ceea ce Dumnezeu operează în cei care aparțin altor biserici și comunități bisericești», așa încât se poate recunoaște prezența elementelor mântuitoare în diferitele confesiuni creștine. Astfel, pot fi rezumate roadele ecumenismului prin «creșterea comuniunii», creștere pe care o putem constata în cadrul relațiilor dintre cele trei mari realități creștine.

O mare importanță este dată legăturilor Bisericii catolice cu bisericile din Orient, atât pentru faptul că în mod obiectiv între ele este o legătură destul de restrânsă și consolidată plecând de la Conciliu, cât și pentru că unele evenimente de o importanță deosebită au favorizat un sentiment de «Biserici surori» care reflectează asupra înfățișării unității din primul mileniu. Într-adevăr, comemorarea operei evanghelizatoare a lui Ciril și Metodiu (în al XI-lea centenar 1984, cu care ocazie au fost proclamați co-patroni ai Europei împreună cu occidentalul Sf. Benedict) și celebrarea mileniului botezului lui Rus (988 – 1988) au însoțit opera utilă a Comisiei mixte internaționale pentru dialogul dintre Biserica Catolică și Biserica ortodoxă în ansamblul ei, care a exprimat «ceea ce Biserica catolică și Biserica ortodoxă pot deja profesa împreună ca și credință comună în misterul Bisericii și legătura dintre credință și sacramente».

În sfârșit remarcă faptul că, eventualele dificultăți – ca cele ivite după evenimentele din 1989 – pot fi depășite prin metoda «dialogului adevărului, nutrit și susținut de dialogul carității».

Al doilea cadru ecumenic îl constituie relațiile cu bisericile vechi ale Orientului (care au contestat formulele de la Efes și de la Calcedon): aici se înregistrează pași importanți asupra temei cristologice (biserica coptă, siro-ortodoxă …). Este vorba de contacte ecumenice importante, din moment ce au permis «să se confeseze acea credință care ne este comună».

În sfârșit, dialogul cu alte biserici și comunități bisericești din Occident (protestanți): deși s-au născut din mișcarea luterană, «diferă nu numai de noi, dar chiar și între ele» și totuși au o caracteristică comună occidentală. Deja sunt diferite puncte de contact: îl mărturisesc pe Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cultivă iubirea față de Sfintele Scripturi, au același sacrament al Botezului, chiar dacă rămân «divergențe doctrinale și istorice, cu privire la biserică, sacramente și misterul rânduit».

Asupra acestor teme – așa după cum făcea invitația Conciliul – trebuie să ajungă la un acord dialogurile ecumenice (bilaterale și multilaterale).

Această parte se încheie amintind că, alături de dialogul teologic, sunt semnalate și alte forme de întâlnire: rugăciunea comună și colaborarea practică; ele se inspiră din Evanghelie și ușurează printr-o mai bună cunoaștere și înțelegere reciprocă, căutarea unității, dând în același timp o contribuție la realizarea păcii în lumea întreagă.

3.3.2.4 Dorința de unitate

Să ne întoarcem la textul decretului Unitatis Redintegratio, de la care am început. «Dorința de unitate se naște și crește din reînnoirea cugetului». Această dorință nu este numai la dorința umană; nu este nutrită numai în sufletele nobile, nu este subiectul varietății, sentimentului, sau voinței animate de un interes creat în mod artificial din exigențele modei.

Această dorință își are rădăcina în lucrarea lui Dumnezeu în om; este expresia și vocea acelui Spirit, care poate comunica în mod liber propriul său foc, în sufletul omului care se convertește; el se naște, se dezvoltă și se maturizează în om prin această reînnoire a cugetului.

Ce înseamnă aceasta? prin reînnoirea sau convertirea cugetului, se înțelege că omul trebuie să pună în centrul cugetului său adevărul care este Cristos; sau, pentru a relua Cuvântul profeților, nu propriile gânduri ci ale lui Dumnezeu.

Aceasta se poate întâmpla numai cu ajutorul unei constante disponibilități în ascultarea Cuvântului Domnului, în atenția că El ne va avertiza mereu: «gândurile mele nu sunt gândurile voastre …» (Is 55, 8).

Toate acestea comportă omului o muncă grea de purificare intelectuală, în sensul că el trebuie să de-a la o parte acele obstacole care împiedică primirea în profunditatea Cuvântului, ca de exemplu: prejudecăți, scheme mentale și toate acele opinii sumare – fructul unei determinate formări culturale și de lene mintală – care fac posibil riscul de a deveni incapabili de a înțelege Cuvântul, care provoacă, luminează și susține drumul convertirii.

Convertirea cugetului, în contextul ecumenic, trebuie să-l facă pe creștin să se întrebe în continuu: care este mentalitatea mea și care sunt prejudecățile mele față de frații mei catolici ?. Îi rețin încă «ereticii», «schismaticii», responsabili de ruptura unității vizibile a Bisericii lui Cristos ? Ce știu eu într-adevăr despre ei ? Ce judecăți îmi exprim de obicei ? Care este judecata mea asupra ecumenismului ? Corespund cu ceea ce Biserica mea și Cristos cer de la mine? Convertirea cugetului ne conduce la a fi critici față de noi înșine, și la eliberarea ne-indiferentă.

Cuvântul ne eliberează de închiderea noastră mintală și aprinde dorința noastră de unitate, pentru a ne împinge la o adevărată acțiune ecumenică, profundă, condusă în umila cercetare comună a unicului adevăr, care apoi este Cristos prezent în Biserica sa și în orice om.

«Dorința de unitate se naște și se crește din abnegația de sine însuși». Această abnegație nu este sigur, fructul acelei false umilințe care duce omul la închidere în sine însuși, și nici aceea integritate inutilă de penitențe cu care se crede de a răpi lui Dumnezeu o recunoștință sau un premiu pentru ceea ce sa făcut.

Trebuie să o interpretăm mai ales, ca acea activitate care conduce persoana să depășească acea profundă trândăvie constituțională care o împiedică să alerge în drumul perfecțiunii și spre răspunsul la chemarea Domnului; de a fi pregătiți să-l primim «pe Domnul care trece»; de a fi gata la orice chemare a spiritului, fie ca persoane, fie ca niște comunități, fie ca Biserică; de a fi mereu la dispoziția lui Dumnezeu, într-un drum care trebuie să-l realizăm mereu, reamintindu-ne de ceea ce sfinți au avut mereu în conștiință: «până la sfârșit trebuie, cu umilință și constanță să reîncepem de la capăt».

Este adevărat, că în drumul spiritual, omul este mereu la început; în fiecare dimineață el trebuie să înceapă lunga sa zi, cu speranța și cu rugăciunea de a putea păstra credința și de a se putea menține constant în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și în primirea Duhului, cu conștiința că această «datorie de a începe de la capăt», este negația cea mai puternică a pretenției meritelor omului de a putea constitui orice dar divin.

În fața lui Dumnezeu omul trebuie să moară pentru el însuși, pentru a se putea deschide la plinătatea darurilor lui Dumnezeu. Prin intermediul acestui raport al omului cu Dumnezeu, în om și în Biserică izvorăște dorința de a merge pe căile unității.

«Dorința unității se naște și se dezvoltă din revărsarea liberă a iubirii». Vechea maximă repetă că «nici un om nu est o insulă», nimeni nu s-a născut pentru sine însuși ci pentru alții și pentru Altul, adică Dumnezeu. Acest Absolut de neatins și de neajuns a venit să-l întâlnească pe om, în persoana unui om, Cristos: în Cristos, Dumnezeu sa făcut prezent și vine să întâlnească pe orice om.

Omul este așadar chemat, prin vocație divină să iasă din el însuși pentru a merge să întâlnească pe Dumnezeu, să întâlnească pe alții. Va putea să realizeze aceasta numai în iubirea lui Cristos prin acea iubire pe care Duhul o insuflă în inima fiecărui credincios, dându-i așadar să poată muri pentru el însuși, pentru a putea trăi, iubind pe aproapele în viața de comuniune cu Dumnezeu. Convertirea evanghelică, eliberează în om această iubire până ce omul poate să creeze o fraternitate, să fie frate pentru altul, creând așa fraternitatea, o dorință, ce devine spiritul comuniunii și unității fiilor lui Dumnezeu.

Iubirea eliberează omul de închiderea în el însuși și îi aprinde dorința întâlnirii și a comuniunii. Ecumenismul găsește în iubirea fraternă rădăcina și izvorul său primar. Din toate câte s-au zis, reiese bine că «a face ecumenism» derivă numai din «a fi ecumenici», adică trăind convertirea evanghelică în, și cu ajutorul acelei fraternități în care Duhul ne-a chemat să-l urmăm pe Cristos.

3.4 Principiile catolice ale ecumenismului

Cel mai important principiu pe care îl promovează Biserica catolică în ceea ce privește ecumenismul, este faptul că Isus, înaintea răstignirii, sa rugat cu următoarele cuvinte: «Ca toți să fie una, precum Tu Părinte ești în Mine și Eu în Tine, pentru ca și ei să fie una în Noi; ca lumea să creadă cu Tu mai trimis» (In 17, 21). Odată cu întemeierea sfintei Euharistii, El , Isus Cristos, ne și arată unitatea Bisericii.

Înălțat pe Cruce și apoi glorificat, Isus l-a revărsat pe Duhul Sfânt pe care îl făgăduise și prin care a chemat și a adunat în unitatea credinței, spranței și a iubirii, Poporul Noului Legământ.

Biserica trebuie să fie așa cum spune Apostolul: «un singur Trup și un singur Duh după cum ați fost chemați într-o singură speranță a chemării voastre. Un singur Domn, o singură credință, un singur botez» (Ef 4, 4-5).

Duhul Sfânt care locuiește în cei care cred, care umple și conduce întreaga Biserică, înfăptuiește acea minunată comuniune a creștinilor și îi unește atât de intim pe toți în Cristos, încât este principiul unității Bisericii. El realizează diversitatea harurilor și a slujirilor, îmbogățind cu diferite haruri Biserica lui Cristos «orânduindu-i pe sfinți pentru a înfăptui lucrarea slujirii pentru zidirea Trupului lui Cristos» (Ef 4, 12).

Însă, pentru ai statornici Biserica Sa sfântă pretutindeni până la sfârșitul veacurilor, Cristos a încredințat colegiul celor doisprezece datoria de a învăța, de a conduce și de a sfinți. Pentru ei la ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credință Biserica Sa; ia făgăduit cheile împărăției Cerurilor, și după ce Petru și-a afirmat iubirea, ia încredințat «toate oile» spre a le întării în credință și a le «paște» în perfectă unitate, Isus Cristos rămânând în veci piatra din capul unghiului și păstorul sufletelor lor.

Prin predicarea fidelă a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor și prin conducerea exercitată cu iubire de către Apostoli și urmașii lor (episcopi) în frunte cu urmașul lui Petru sub acțiunea Duhului Sfânt, vrea ca poporul său să crească și îi desăvârșește comuniunea în unitate, în mărturisirea aceleiași credințe, în celebrarea comună a cultului divin și în armonia frățească a familiei lui Dumnezeu.

3.5 Contribuția Bisericii Catolice la căutarea unității creștinilor

Citim în «Ut Unum Sint» că constituția «Lumen Gentium», în una din afirmațiile sale fundamentale pe care o reia «Unitatis Redintegratio» scrie că unica Biserică al lui Cristos subzistă în Biserica Catolică a plinătăți mijloacelor de mântuire. Tot aici întâlnim că deplina unitate se va realiza atunci când toți se vor face părtași la mijloacele de mântuire pe care Cristos le-a încredințat Bisericii sale.

Misiunea creștină nu se poate concepe doar ca un transfer de cultură și civilizație occidentală în alte spații geografice, ci ia trebuie înțeleasă efectiv în esența ei, aceea de evanghelizare a oamenilor spre a înțelege și a primii taina lui Isus și comuniunea cu El în Duhul Sfânt spre viața reînnoită și reconciliată cu Dumnezeu și cu frații despărțiți.

Printre progresele realizate în ultimi treizeci de ani, această influență frățească reciprocă, trebuie așezată la loc de cinste. Contribuția în acțiunea ecumenică, credincioși catolici trebuie fără îndoială să fie plini de grijă față de frații despărțiți rugându-se pentru ei, vorbind cu ei despre realitățile bisericii pentru a face primi pași cu ei.

Într-adevăr, deși Biserica Catolică este înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu și cu toate mijloacele harului, totuși, membri ei nu o trăiesc cu toată râvna cuvenită, așa încât chipul bisericii strălucește mai puțin în fața fraților despărțiți și în fața întregi lumi. Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască și să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creștine izvorâte din patrimoniul comun care se află la frații despărțiți.

Această separare a fraților noștri împiedică biserica să realizeze deplina catolicitate ce este proprie, în acei fii ai săi care, deși îi aparțin prin botez încă sunt despărțiți de comuniunea cu ea. Biserica Catolică a aderat și ea la această mișcare ecumenică conform modalităților sale particulare și conform directivelor specificate în diferite documente ale Conciliului Vatican II și ale Magisteriului post-conciliar.

Sfântul Părinte Paul al VI-lea definește această mișcare ecumenică ca pe un lucru nou față de lunga istorie ce ne-a precedat. Acesta este un lucru misterios ce-și are rădăcinile sale în planurile misterioase ale lui Dumnezeu. Conciliul a recunoscut acest lucru ca pe o mișcare inspirată, începută și susținută de către Duhul Sfânt.

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a apărat-o ca pe o dimensiune esențială a Bisericii și a exclamat: «Ecumenismul este în mod exclusiv acea mișcare care angajează Bisericile și comunitățile ecleziale care îl mărturisesc pe Isus Cristos ca Dumnezeu și Domn, unic Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, spre slava unicului Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt».

În istoria Biserici creștine, ecumenismul, așa cum se realizează în acest timp, este recunoscut ca un semn al timpului și un eveniment inițiat de către Duhul Sfânt. Bisericile își dau seama că aceste diviziuni între ele sunt un mare scandal, și încearcă să conlucreze la remedierea acestei probleme. Unirea, dorită și căutată, este aceea pentru care s-a rugat Isus Cristos înainte de pătimirea sa, și care și-a oferit viața pe cruce și o dată înviat ni l-a trimis pe Duhul Sfânt, primul și marele dar de comuniune și de uniune făcut credincioșilor pentru ca toți să fie una.

3.6 Relațiile dintre frații despărțiți și Biserica Catolică

În această Biserică unică și unitară a lui Dumnezeu, au apărut încă de la început anumite sciziuni pe care apostolul le condamnă cu asprime; de-a lungul secolelor s-au ivit dezbinări mai mari și considerabile ca număr, au fost mulți cei care s-au despărțit de comuniunea deplină a Biserici Catolice. Însă cei care se nasc acum și sunt educați în credința lui Cristos în astfel de comunități, nu pot fi acuzați de păcatul despărțirii, iar Biserica Catolică îi îmbrățișează cu respect și iubire frățească. Într-adevăr, cei care cred în Cristos și au primit în mod valid botezul se află într-o anumită comuniune, deși imperfectă, cu Biserica Catolică.

Fără îndoială, datorită diferitelor divergențe existente între ei și Biserica Catolică, în ceea ce privește doctrina și chiar disciplina, dar și în ceea ce privește structura bisericii se opun comuniunii bisericești numeroase piedici, uneori chiar foarte grave pe care mișcarea ecumenică dorește să-l depășească. Cu toate acestea frații despărțiți, îndreptați prin credința primită la botez sunt încorporați de Cristos și de aceea poartă pe drept numele de creștin și sunt recunoscuți ca frați în Domnul de către Biserica Catolică. Pe lângă acestea, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăși biserica se zidește și primește viața, unele chiar și numeroase pot exista și în afara granițelor vizibile ale Bisericii Catolice.

Cuvântul scris al lui Dumnezeu, viața harului, credința, speranța, iubirea și toate celelalte daruri ale Duhului Sfânt aparțin pe drept bisericii unice al lui Cristos. De asemenea, numeroase acțiuni sacre ale religiei creștine sunt săvârșite de frații despărțiți, în diferite feluri, după diversele condiții ale fiecărei biserici sau comunități care pot fără îndoială să dea naștere în mod efectiv vieții harului și care trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii.

Prin urmare, aceste biserici și comunități despărțite, deși socotim că suferă de carențe, nu sunt nici de cum lipsite de semnificații și de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire a căror valoare derivă din însăși plinătatea harului și a adevărului care a fost încredințat Bisericii Catolice.

Totuși, frații despărțiți, atât individual cât și comunitățile și bisericile lor nu se bucură de unitatea pe care Isus Cristos a voit să o dăruiască tuturor acelora pe care i-a renăscut și cărora le-a dat viață pentru a alcătui un singur trup în vederea unei vieți noi, unitate pentru care dau mărturie sfintele Scripturi și Tradiția Bisericii. Într-adevăr, numai prin Biserica Catolică al lui Cristos, care este instrument general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire.

Credința noastră este că Domnul a încredințat numai colegiului apostolic, în frunte cu sfântul Petru toate bogățiile noului legământ, pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să fie pe deplin încorporați toți aceia care aparțin deja, într-un anumit fel poporului lui Dumnezeu. Acest popor în peregrinarea sa pământească, deși rămâne păcatul în membri săi, totuși crește în Cristos și este condus cu blândețe de Dumnezeu după planurile lui tainice, până ce va ajunge cu bucurie la totala plinătate a gloriei veșnice în Ierusalimul ceresc.

Concluzie

«Ca toți să fie una…ca toți să creadă» (In 17, 21). Cu aceste cuvinte, în ajunul Patimilor care-L va conduce la moartea pe cruce «ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați» (In 11, 52), Isus se rugă pentru discipolii săi și pentru cei ce urmau să creadă în el în toate timpurile și în orice loc. El s-a rugat și pentru creștinii timpului nostru. A cerut Tatălui ca să fie «una», uniți între ei într-un mod ce depășește orice putință de înțelegere: «După cum Tu Părinte ești în mine și Eu în Tine, așa și aceștia în noi să fie una» (In 17, 21).

Unitatea pe care Domnul o invocă pentru discipolii săi este înainte de toate comuniunea cu Dumneuzeu. O comuniune reală care nu este numai sentiment: «Așa cum Tu ești în Mine și Eu în Tine». O comuniune care este sălășluirea lui Dumnezeu în om și asimilarea omului în Dumnezeu. Iar prin această misterioasă comiuniune de viață cu Dumnezeu, prin care ne face participanți la natura sa, rezultă comuniunea între creștini. Conciliul Vatican II a întrevăzut în mod lucid și a indicat explicit o asemenea perspectivă. Decretul asupra ecumenismului amintește tuturor credincioșilor: «cu cât vor promova și vor trăi mai mult în practică uniunea creștinilor, cu atât mai mult vor învăța să ducă o viață mai conformă cu Evanghelia. Cu cât vor fi uniți cu Tatăl, cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt, cu atât mai mult acțiunile sfinte și simple vor sporii relațiile fraterne reciproce».

Și tot prin această perspectivă se înțelege strânsul raport pe care-l face Isus între unitatea creștinilor și progresul credinței în lume: «Ca toți să fie una… ca lumea să creadă» (In 17, 21). Unitatea exprimă, în realitate calitatea și coerența credinței noastre în unicul Domn. Astfel se explică afirmați lapidară a Conciliului Vatican II: «Ecumenismul adevărat nu există fără convertire interioară». De aceasta sfințenia vieții și rugăciunea sunt indicate ca și «suflet al întregii mișcări ecumenice». Cuvintele lui Isus ne readuc în centrul problemei ecumenice și la locul ei esențial. Ele indică urgența de a restabilii unitatea comunități creștine în mod deplin și armonios, astfel încât să se împlinească misiunea Bisericii de a-l anunța tuturor oamenilor pe Mântuitorul Isus Cristos.

Din textul evanghelic se deduce și importanța rugăciunii pentru refacerea unității. Același Isus, Domnul S-a adresat Tatălui pentru a-I cere să «păstreze» discipolii în numele său (In 17, 19) și să-i «consfințească prin adevăr» (In 17, 19) să toarne în ei aceeași iubire pe care Tatăl o are pentru Fiu.

Rugăciunea pentru unitate este un angajament pentru condiția oricărui creștin. Dacă nu pot participa toți la diferite aspecte ale căutării unității (studii, dialog etc.), pot să se unească în insistența și conforma invocația a darului unității. O pot face parohiile, comunitățile religioase, în special cele cu viață contemplativă, persoane în mod individual. Toți creștinii, fără excepție, suntem angajați în această cercetare de comuniune universală care provine de la botezul comun. Unitatea la care sunt chemați creștinii este unitatea desăvârșită. În fața creștinilor stă idealul deplinei unități de credință, de viață sacramentală și de articulație organică a unirii ecleziale.

Cuvintele unui tată sunt întotdeauna prețioase, fiindcă trebuie să crezi celui ce-ți spune cu iubire. Dar dacă, înainte de a muri, tatăl spune ultimele sale cuvinte, acestea rămân gravate în sufletul fiilor săi și valorează cât toate celelalte cuvinte la un loc; sunt testamentul lui.

Iubirea paternă nu este nimic față de iubirea lui Dumnezeu. Și Dumnezeu făcut om, Isus, a vorbit. Și El are un testament: «Să fie una, toți să fie una» (In 17, 21). Cine-și consacră viața unității, trăiește în inima lui Dumnezeu.

Sigle și abrevieri

AA.VV – Autori diferiți.

DV – Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Revelația divină Dei Verbum

DH – Conciliul Vatican II, Declarația privind libertatea religioasă a omului, Dignitatis Humanae.

GS – Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et Spes.

LG – Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium.

OE – Conciliul Vatican II, Decret despre Bisericile orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum.

OT – Conciliul Vatican II, Decret privind formarea preoțească, Optatam Totius.

SC – Conciliul Vatican II Conciliul Vatican II, Constituția despre Liturgie, Sacrosanctum Concilium.

UR – Conciliul Vatican II, Decredul despre ecumenism, Unitatis Redintegratio.

Bibliografie

Aa,Vv., Evangston spricht! Botschaft und Berichte der zweite Vollversummlung des Ocumenischen Rates der Kirechen in Evangston, Göttingen 1954.

Aa.Vv., Promozione conciliare del dialogo ecumenico. «Presentazione del Decreto del ecumenismo», Elle Di Ci, Leumann Torino 1965.

Antinucci, l., Ecumenismo, Ed. Piemme, Casale Monferrato 1991, p. 12.

Augustinus, s., In Ioannis Evangelium Tractatus XXVI, cap. VI, nr.13; PL 35, 1613; cit. in SC 47. Dehoniane, Bologna 1987.

Bea, a., Ecumenismo nel Concilio, în Civilta Cattolica 1966, 183, Ed. Bompiani, Milano 1968.

Bonaventura, s., Legenda Maior XIV, 1: FF 1237.

Boyer, c. – Bellucci, c., Unità cristiana e movimento ecumenico, I, Studium, Roma.

Carile, s., Il pregiudizio confesionale, Padova 1977.

Casale, u., Il Concilio Vaticano II alle soglie del 2000, Elle Di Ci, Leumann Torino, 1992.

Casale, u., Il Tempo e la pienezza del tempo, în «Catechesi», 64 (3/1995), Ioan Paul II, Tertio Milennio Adveniente, 10 noiembrie 1994.

Cec – Fc., Oggi le parole di Niceea, în «Il Regno Attualità» 10 (1988), 595.

Cec – Larnaca., Diaconia 2000, în «Il Regno Attualità», 2 (1988), 587.

Coda, p., Introduzione, al Ut Unum Sint, Piemme, Casale Moferrato 1995.

Congar, y.m., Proprietà essenziali della Chiesa, în Mysterium Salutis, VII, Queriniana, Brescia 1972.

Culla, g., L’ecumenismo, Ed. Simbolo, Torino 1989.

Dancă, w., Sfântul Duh și unitatea în credință, în Dialog Teologic, nr.1, Ed. Presa Bună, Iași 1998, p. 132.

Filippi, a., Missione ed evangelizzazione. Problemi enunciati e sospesi, în «Il Regno Attualità», 14 (1989), 621.

Filippi, a. – Mocellin, g., Verso Seul. Tra il diluvio e l’arcobaleno, în «Il Regno Attualità», 4 (1990), 633.

Forte, b., Fede e costituzione: bisogno di ecclesiologia, în «Il Regno Attualità», 16 (1983), 123.

Forte, b., La Chiesa nell’eucaristia. Per un’ecclesiologia eucaristica alla luce del Vaticano II, D’Auria, Napoli 1988.

Forte, b., La teologia come compagna, memoria e profezia: Introduzione el senso e al metodo della teologia come storia, Paoline, Milano 1987.

Grigore Cel Mare ., Homiliae in Evangelia, 19,1.

Kottje, r. – Moeller, b., Storia ecumenica della Chiesa, vol. III, Ed. Queriniana, Torino 1981.

Lora, e., Direttorio Ecumenico, în Enchiridion Vaticanum, 2. Documenti ufficiali della Santa Sede, 1963-1967, Ed. Dehoniane, Bologna 1976, p. 1005.

Lora, e., Reflessioni e suggerimenti circa il dialogo ecumenico, în Enchiridion Vaticanum, Documenti ufficiali della Santa Sede 1968-1970, Ed. Dehoniane, Bologna 1976.

Maritain, j., Le Paysan de la Garonne, Ed. Desclée de Brower, Paris 1966.

Matti, m., L’Ecumenismo fra est e ovest, în «Il Regno», nr. 18 (1998).

Moltman, j., Che cos’é oggi la teologia?, Queriniana, Brescia 1991.

Papa Ioan Paul II, Secunda bozza del documento per l’assemblea di Seul, în «Il Regno Documenti», nr. 5 (1990) .

Papa Ioan Paul II., Tensione fra l’appelo all’unità e la fedeltà al vangelo, în «Il Regno Documenti», nr. 9 (1989) .

Pattaro, g., Corso di teologia dell’ecumenismo, Queriniana, Brescia 1985.

Pattaro, g., Per una pastorale dell’ecumenismo, Commento al Direttorio Ecumenico, Ed. Queriniana, Brescia 1984.

Sartori, l., L’unitá della Chiesa. Un dibattito e un progetto, Queriniana, Brescia 1989.

Secretariatul Pentru Ecumenism Și Dialogul Cei., La formazione ecumenica nella chesa locale. Nota pastorale (1989), II, 4: ECEI 4, 2213.

Testacci, b. – Moccelin, g., Documenti ufficiali della S. Sede, 25.1.1983 – 14.12.1985, Dehoniane, Bologna 1987.

Voicu, s.j – Cereti, g., Enchiridion Oecumenti del dialogo teologico interconffesionale. I Dialoghi Internazionali 1931-1984, Dehoniane, Ed. Bolognia 1986.

Zampi, a., L’Ecumenismo nel Concilio Vaticano II, Ed. Mediazione, Roma 1987.

cuprins