Misterul Euharistic

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI 3

Abrevierile cărților biblice 3

Alte sigle și abrevieri 4

BIBLIOGRAFIE 5

INTRODUCERE 7

PARTEA I: ELEMENTE BIBLICE – SIMBOLURI ALE EUHARISTIEI INSTITUITE DE CRISTOS 9

Capitolul I: Vechiul Testament 9

1. Alianța 9

2. Spre Noua Alianță 11

3. Sângele 12

4. Mielul Pascal 13

Capitolul II: Noul Testament 16

1. Ultima Cină 16

2. Moartea și învierea 17

Capitolul III: Sacramentul Euharistic 20

1. Diferitele modalități ale prezenței lui Cristos în Biserică 20

2. Instituirea sfintei Euharistii și prezența totală a lui Cristos 22

PARTEA a II-a: TEOLOGIA EUHARISTICĂ CONCILIARĂ ȘI POST-CONCILIARĂ 37

Premisă 37

Capitolul I: Unitatea organică 41

Introducere 41

1. Elementele structurale 43

1.1. Biserica 43

1.2. Cuvântul Domnului 46

1.3. Pâinea și vinul: semne ale ospățului liturgic 49

2. Duhul Sfânt principiu dinamic al celebrării 50

Capitolul II: Misterul euharistic în comunitate 53

1. Adunarea euharistică și Biserica 53

2. Sfânta Liturghie 55

3. O nouă pastorală a Liturghiei 57

4. Necesitatea studierii și pregătirii adunării creștine 61

5. Adunarea euharistică duminicală 63

Capitolul III: Euharistia, speranță pentru om 67

1. Speranța astăzi 67

2. Euharistia este speranță 68

3. Euharistia, speranță pentru viața noastră 68

4. Euharistia, speranță pentru umanitate 70

CONCLUZIE 72

CUPRINS 73

=== l ===

SIGLE ȘI ABREVIERI

Abrevierile cărților biblice

1Cor Prima scrisoare a sfântului Paul câtre Corinteni.

1Pt Prima scrisoare a sfântului Petru.

2Rg Cartea Regilor.

Ap Cartea Apocalipsului.

Ef Scrisoarea sfântului Paul câtre Efeseni.

Evr Scrisoarea câtre Evrei.

Ez Cartea profetului Ezdra.

Fap Faptele Apostolilor.

Ier Ieremia.

In Evanghelia după sfântul Ioan.

Lc Evanghelia după sfântul Luca.

Lev Cartea Leviticului.

Mc Evanghelia după sfântul Marcu.

Mt. Evanghelia după sântul Matei.

Num Cartea Numerilor.

Ps Cartea Psalmilor.

Rom Scrisoarea sfântului Paul câtre Romani.

Alte sigle și abrevieri

DS Enchiridion symbolorum, definitonum et declarationum de rebus fidei et morum. Editio Denzinger Hehricus – Adolfus Schönmetzer, Herder (Barcinone – Friburgi Bisgoviae – Romae 1976).

DV Dei Verbum, Constitușie dodmatică despre revelația divină, Conciliul Ecumenic Vatican II.

EncVat Enchiridion Vaticanum, documente oficialeale Sfântului Scaun, Bologna 1963.

LG Lumen gentium,Constituție dogmatică despre Biserică, Conciliul Ecumenic Vatican II.

PO Presbyterorum ordinis, Decret privind slujirea și viața preoțească, Conciliul Ecumenic Vatican II.

SC Sacrosanctum Concilium, Constituția despre liturgie, Conciliul Ecumenic Vatican II.

BIBLIOGRAFIE

AA.VV., La santa Messa – misteropPasquale,Paoline, Roma 1965.

AA.VV., Le nuove preghiere eucaristiche, Bologna 1969.

Beni A., I sacramenti nella vita del cristiano, Milano 1987.

Betz J., L’Eucaristia come mistero centrale, în: AA.VV., Misteryum salutis 8: L’evento salvifico nella comunità di Gesú Cristo, Queriniana, Brescia 1975.

Biffi I., Eucaristia,Teologia e Pastorale, Marietti, Torino 1982.

Bișoc A., Parohia. Comunitate de credință în caritate, Iași 1999.

_______, Sacramentele, Sapientia, Iași 2001.

De Vaux R., Le istituzione dell’Antico Testamento, Torino 1977.

Descouvement P., Guide des difficultés de la foi catholique, Paris 1990.

Ferenț E., Euharistia, Iași 1996.

Galot J., L’Eucaristia vivente, Milano 1965.

Giglioni P., I sacramenti di Cristo e della Chiesa. Una sinfonia tra Dio e l’uomo,Città del Vaticano 1994.

Iammarone G., L’eucaristia nella vita quotidiana, Messaggero di Padova, Padova 1985.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Dies Domini, Città del Vaticano 1998.

Jabert A., La date de la Céne, Paris 1975.

Leon-Dufon H., Le portage du pain eucharistique selon le Nuoveau Testament, Paris 1982.

Morgante M.,I sacramenti nel Codice di Diritto Canonico, Torino 1984.

Panfilo G., La domenica andando alla Messa, Bologna 1998.

Roccheta C., I sacramenti della fede, Dehoniane, Bologna 1982.

Rosso S., Eucaristia,în Enciclopedia di Pastorale, III, Piemme, Casale Monferrato 1988.

Salvarini B., Eucaristia: tra memoria e attesa, Morcelliana, Brescia 1990.

Schnitzler T., Il significato della Messa, Roma 1986.

Schürmann ., Gesú di fronte alla propria morte,Morceliana, Brescia 1983.

Zucchinali A., Da duemilla anni un’assembleea, Bologna 1998.

INTRODUCERE

Doctrina Bisericii Catolice, în ceea ce priește misterul euharistic, este exprimată astfel:

“Mântuitorul nostru, la ultima cină, în care a fost vândut, a instituit sacrificiul euharistic al trupului și sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor, până la reîntoarcerea sa glorioasă, jertfa crucii și pentru a încredința astfel Miresei sale preaiubite, Bisericii, memorialul moții și învierii sale: sacramentul pietății, semnul unității, legătura carității, ospățul pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleșit de har și ne este dată chezășia vieții veșnice”.

În lumina doctrinei conciliare trebuie să ne străduim să redescoperim deosebita importanță și valoare a sacramentului euharistic. El nu poate fi redus la niște rituri tradiționale sau forme expresive ale religiozității populare, dar este semnul Noii Alianțe, momentul forte al întâlnirii, al dialogului și al comuniunii cu Dumnezeu.

Pentru ca misterul euharistic, taina în care este conținut tot binele spiritual al Bisericii, adică însuși Cristos, Paștele nostru să pătrundă progresiv în sufletul și în viața creștinului, este necesară o educație în Euharistie. Este ceea ce dorește să urmărească lucrarea de față, conștientă fiind că participarea vie, pioasă și comunitară la Preasfântul Sacrament este condiționată de cateheza euharistică. Din ea se va vedea clar că Biserica întreagă trăiește și crește din Euharistie și că nu este posibil să se formeze o comunitate creștină, decât având ca rădăcină și axă celebrarea memorialului Pătimirii și Învierii Domnului.

Lucrarea de față cuprinde două părți care , ca printr-o împletire se leagă intre ele, conducându-ne spre o mai bună percepere a misterului Euharistic în sine, cât și la o mai adecvată modalitate de celebrare a aceluiași mister în comunitate. Mai întâi se va vedea cum de-a lungul Vechiului Testament a fost simbolizată și cum a avut loc, în ultima fază, instituirea Euharistiei, iar în a doua parte se va vedea teologia conciliară și post-conciliară ca și inserarea acesteia în celebrările comunitare.

PARTEA I

ELEMENTE BIBLICE – SIMBOLURI ALE EUHARISTIEI INSTITUITE DE CRISTOS

Capitolul I

Vechiul Testament

1. Alianța

Modul lui Dumnezeu de a ne salva implicându-se printr-un pact de iubire gratuită, adică printr-o alianță încheiată cu omul, ca parte activă a celor două părți, este foarte vechi, ajungând chiar până în timpul paradisului pământesc. Adam a făcut pact cu păcatul original, și a pierdut el și împreună cu el toată omenirea prietenia divină. Dumnezeu a vrut să reconstruiască planul său de mântuire și a reînceput de la capăt cu Avram. Alianța cu Avram a stat la baza operei cu care Dumnezeu și-a propus să-l readucă pe om pe treapta prieteniei pierdute în paradisul pământesc și noi suntem încă moștenitorii acelor promisiuni făcute de Dumnezeu patriarhului Avram. Totuși, acest pact a fost încheiat între Dumnezeu și om. De aceea Dumnezeu a ajuns la Muntele Sinai, unde Moise a fost intermediarul unei noi Alianțe care este încheiată între Dumnezeu și întreaga națiune.

Prin această Alianță, Dumnezeu a făcut din poporul Israelit poporul său iubit, ales, care îi aparține în mod special; aici unirea ajunge la gradul maxim, la un fel de căsătorie între Dumnezeu și poporul Israelit.

Alianța sinaitică va domina apoi întreaga scenă a Vechiului Testament, dar într-un mod cu totul special viața morală a poporului. Ea era considerată ca Lege rezumată în dialog. De fapt, Dumnezeu i-a dat lui Moise pe Muntele Sinai cele zece porunci ca parte implicativă pe care poporul și-o asumă intr-un pact bilateral.

Structura religioasă a lui Israel care se considera ca fiind națiunea lui YHWH, împărăție asupra căreia Dumnezeu însuși era împărat; popor sfânt și profetic, pleacă totul de la Muntele Sinai. Istoria care urmează: Judecători, Regi, va fi judecată conform fidelității poporului și a conducătorilor lui față de această Alianță.

Toată viața morală, toate legile, nu numai cele religioase, culturale, ci și cele civile și militare au fost întipărite în această Alianță pe care sfântul Paul a definit-o într-un mod plastic dar destul de dur, ca fiind legea morții, adică prilej de păcat. De aceea și Profeții au dezaprobat-o promițând o Nouă Alianță.

Pactul sinaitic propriu zis și condiționat, a fost rupt și distrus pentru infidelitățile Israelului, dar în fond era o logică inevitabilă în planul divin. Alianța sinaitică, întrucât imperfectă, trebuia să dispară, dar nu pentru a-l lăsa pe Israel fără un ghid, ci pentru a-i da locul unei Alianțe perfecte cum o numește Scrisoarea către Evrei.

2. Spre Noua Alianță

Primul dintre profeți care a acuzat imperfecțiunea Alianței a fost Ozeea care cu imagini luate din viața matrimonială, a anunțat ruptura definitivă. Dar textul clasic este cel al lui Ieremia, care recurge pentru prima dată la expresia Noua Alianță; peste rămășițele celei veghi se va clădi noua economie a mântuirii:

“Iată vin zilele spune Domnul, în care voi face cu casa lui Israel și cu cea a lui Iuda o nouă Alianță. Nu va fi ca Alianța pe care am făcut-o cu părinții lor, când i-am luat de mână și i-am scos din țara Egiptului, Alianță pe care ei au încălcat-o, cu toate că eu eram Domnul lor. Dar iată, Alianța pe care eu o voi face cu casa lui Israel, după acele zile, spune Domnul, voi pune legea mea în ei și o voi scrie în inimile lor; atunci eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu. Nu vor mai trebui să se învețe unul pe altul spunând:” învață să-l cunoști pe Domnul!”, toți de la mic la mare mă vor putea cunoaște, spune Domnul, pentru că eu le voi ierta greșelile și nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor”.

Este vorba despre o nouă lege scrisă în inimi, o învățătură nouă care va fi proclamată de Domnul, este o nouă conduită a poporului purificat de păcat; o lege nouă “voi pune legea mea în ei și o voi scrie în inimile lor”. Legea lui Cristos este scrisă în inimile noastre, adică este o normă interioară prescrisă de Duhul Sfânt: “Cei care sunt fii lui Dumnezeu, se lasă conduși de Duhul”.

3.Sângele

Ritualul sângelui făcut de Moise se desfășura în trei etape: vărsa asupra altarului jumătate din sângele adunat de la sacrificarea animalelor; citea cartea Alianței și apoi stropea poporul cu sânge.

La Cina cea de Taină, Cristos a proclamat că Noua Alianță se încheie cu propriul său sânge și în Euharistie este potirul cu însuși sângele lui Cristos, cel vărsat pe cruce cu care Isus, conform Scrisorii câtre Evrei 9, 11, și-a făcut intrarea în ceruri, pentru a se așeza la dreapta Tatălui veșnic.

Jertfa Alianței indica o unire, înlăturat fiind impedimentul păcatului. Sângele jertfelor pacifice exprima întâi de toate unirea vieții înseși și încheia așa angajările pactului, dar sângele, întrucât era element esențial în ritul ispășirii, semnifica iertarea păcatelor: ispășire înseamnă de fapt purificare și sfințire: “După lege orice lucru este purificat cu sânge și fără vărsare de sânge nu este iertare”.

Dacă unele greșeli se puteau spăla cu apă sau cu foc,ritul prescria ca altarul, preoții, leviții, mamele și poporul păcătos să fie purificați cu sânge.

“Dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa vițeilor stropită asupra poporului contaminat de păcat, îi sfințea dobândind o spălare a cărnii, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul cel veșnic s-a adus pe sine însuși jertfă fără prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu?”.

Sângele Alianței, cu ispășirea, exprimă și Paștele. Pe lângă aceasta, este și simbol al vieții de uniune psihică și de rudenie și sângele Euharistic produce în noi viața lui Cristos înviat și unirea cu el până la adevărata și propria înrudire cu Dumnezeu: “în vinele noastre curge sânge divin pentru că noi suntem într-adevăr fii ai lui Dumnezeu și familiarii săi”.

4. Mielul Pascal

Pentru ca poporul să-și amintească de minunile pe care Dumnezeu le-a săvârșit pentru a-l elibera și salva pe Israel, a stabilit, explicând cu minuțiozitate și cele mai mici amănunte, ziua, luna și ritul pentru celebrarea comemorativă a marelui eveniment. Luna eliberării va fi prima din an; ziua este a XIV-a a Nissanului și trebuie să fie excepțională. Ritul este descris în cartea Exodului 12,1-14.

Înainte de centralizarea cultului la templul din Ierusalim, Paștele se celebra cu două rituri distincte care s-au combinat fuzionând definitiv chiar în sanctuar. Cele două rituri au avut origini pastorale și agrare, care apoi au fost asumate pentru a evoca și a retrăi evenimentul cel mai important al istoriei ebraice care a fost eliberarea de sub sclavia Egiptului.

Cele două rituri s-au reunit cu istoria mântuirii devenind semnele liturgice ale Paștelui care transmitea poporului amintirea, reactualizarea aproape sacramentală al celui mai mare eveniment al mântuirii, în așteptarea noii eliberări din trupul mesianic, care va fi Paștele lui Cristos. Cele două rituri care mai târziu au fuzionat sunt: cel al mielului și cel al pâinii azimă.

Asemănările dintre sacrificarea Mielului Pascal și vechile sacrificii arabe sunt strâns legate și au origini străvechi. Avem de-a face cu jertfe pe care le aduceau păstorii nomazi sau seminomazi oferite primăvara pentru bunul mers al turmei.

Într-una din primăverile din epoca în care se ofereau jertfele pentru rodnicia turmei, o intervenție miraculoasă a lui YHWH a salvat poporul israelit din sclavia Egiptului pentru a-l conduce în Țara Făgăduinței. De atunci jertfa mielului a devenit centrul ritului care celebra cel mai mare eveniment din istoria Israelului. Așa, cultul și-a fixat amintirea celei mai importante etape din istoria mântuirii în situația sa de pregătire la întâmpinarea lui Cristos. De atunci semnificația originală a mielului s-a diminuat, îmbrăcând o nouă importanță semantică dată de marele eveniment celebrat.

Cum se desfășura jertfirea mielului în templu?

Pentru a se evita dezordinea, mulțimea era împărțită în trei grupe. Când primul grup intra în atrium, se închideau ușile și se suna din trâmbiță. Preoții se aliniau în două rânduri paralele, care se întindeau de la intrarea în atrium până la altarul sacrificiului. Israelitul străpungea victima, iar preotul strângea sângele într-un vas care apoi era dat de către preoți din mână în mână până la cel care era aproape de altar, iar acesta vărsa sângele la picioarele lui. Era o datorie a preotului pe care o împlinea întreg poporul de la copii la bătrâni.

Erau și mecanisme pentru a agăța și a înjunghia mielul. După ce s-a împlinit ritualul arderii grăsimii jertfei, ajutați fiind de către preoți credincioșii luau victima pe spate pentru a o duce acasă, ca apoi să o frigă și să o mănânce. Aceeași procedură se folosea și cu celelalte grupuri. Un lucru foarte important, tot acest ritual era acompaniat de cântarea Hallelului și trebuia să se termine înaintea apusului de soare.

Așa precum evreii își aminteau și reprezentau în așteptare evenimentul central al istoriei proprii într-un rit, așa și Cristos a avut grijă să instituie un nou rit pentru a recelebra Paștele până la noua sa venire. Această recelebrare a Paștelui este Euharistia, care în esență constituie noua realitate care este mântuirea prin moartea și învierea lui Cristos.

Se poate spune oare că Euharistia este un rit pascal pentru că se leagă de banchetul pascal al iudeilor? Nu este necesară conexiunea cu vechiul rit, deoarece Cristos însuși abolește vechiul rit.

Paștele instituit de Cristos este actul suprem și liturgia cea mai profundă a istoriei sacre. În timp ce în templu curgea un râu de sânge de la sacrificiile mieilor, Isus murea în același moment pe cruce pentru a împlini pe deplin ceea ce mielul pascal simboliza.

Așadar Isus este adevăratul Miel înjunghiat pentru noi. Așa se explică faptul că la ultima Cină, Isus nu a trebuit să celebreze numaidecât vechiul rit pascal, deoarece el a instituit noul rit al Mielului: Acesta este trupul meu… Acesta este sângele meu…

Capitolul II

Noul Testament

1. Ultima Cină

La ultima cină Isus a spus: “Faceți aceasta în amintirea mea”. De aici reiese faptul că celebrarea noastră Euharistică trebuie să fie considerată întrucât supusă poruncii lui Isus identică cu ultima cină săvârșită de el însuși. Iată de ce este atât de important ca la rugăciunea Euharistică să se trăiască evenimentul ultimei cine. Acest text este în mod necesar narativ deoarece trebui să ne introducă în atmosfera evenimentului pe care îl celebrăm.

Aici se pune următoarea problemă: din punct de vedere teologic, acest text puternic poate fi definit ca și consacrare. Aceasta privește eficacitatea sacramentală care se realizează în momentul prezent, în timp ce un text narativ are ca obiect în mod necesar un eveniment petrecut mai demult sau mai devreme înaintea aceleiași narări.

Cele două lucruri nu sunt în contradicție, dar trebuie să evidențiem că analiza textului în obiect, ne transmite doar caracterul narativ. I se expune Tatălui ce a făcut Isus la Ultima Cină. Tot restul rugăciunii euharistice este îndreptat către Tatăl.

Ne întrebăm de ce este necesară această povestire făcută Tatălui? Răspunsul este simplu: ajunge să ne gândim că celebrarea noastră este identică cu cea a lui Cristos. Noi îi expunem Tatălui ceea ce facem: Ultima Cină deoarece aceasta este arhetipul model care trebuie să fie în celebrarea euharistică. Doar în virtutea faptelor lui Cristos, Dumnezeu Tatăl îmbracă celebrarea noastră în sacrament. De aici vedem clar cum valoarea consacratorie pe care noi o atribuim Ultimei Cine, nu concurează cu caracterul narativ al expunerii instituirii euharistiei de către Cristos, dar din aceasta derivă.

Acesta este cel mai important considerent cu caracter biblic, din care rezultă celebrare Euharistică. Euharistia nu este altceva decât Ultima Cină din care derivă și de care depinde.

2. Moartea și învierea

Sfântul Paul le explica celor din Corint Ritul pâinii și a vinului prin următoarele cuvinte: “De fiecare dată când mâncați această pâine și beți vinul acesta , vestiți moartea lui Cristos cel înviat până la revenirea lui”.

Vestiți este la fel cu celebrați memorialul. Biserica în centrul acestui ritual îl comemorează atât de puternic pe Mirele ei, învierea sa, Paștele său, încât este capabilă să-l facă prezent prin intermediul mantiei semnelor, a simbolurilor, a gesturilor și a cuvintelor alese de însuși Isus la Ultima Cină, Memorialul lui Cristos, și întărite de forța Duhului Sânt.

Oricât ne-am gândi noi la o persoană iubită sau retrăi un eveniment, nu avem puterea de a reda lucrul sau persoana în prezent, în realitate. Biserica în schimb are această putere mulțumită poruncii și puterii peremptorii a lui Isus: “Faceți aceasta în amintirea mea”. De aceea toate actele liturgice, în special cele orientale, imediat după consacrare au memorialul pascal redat cu termeni foarte sugestivi; memorial nu numai al morții ci și al învierii.

Moartea și învierea sunt în centrul misterului Euharistic, care însumează în sine toate celelalte mistere ale lui Cristos de la naștere până la ultima sa venire.

Euharistia este și retrăirea a tot ce a precedat Paștele lui Cristos, de-a lungul etapelor istoriei sacre, nu numai de la nașterea lui Isus ci de la începuturile creației. Astfel avem în Canonul I jertfa lui Abel, darul lui Avram, jertfa lui Melchisedec și toată istoria poporului lui Dumnezeu.

În celebrarea euharistică ne simțim, într-un fel, contemporani cu toți car au luat parte la construirea istorie sacre. Euharistia este nucleul vital al acestei istorii minunate, care este istoria mântuirii noastre.

Ultima Cină a lui Isus este în același timp o cină de adio și o acțiune liturgică. Ceea ce Isus săvârșește, este un act de cult care comemorează bunătatea lui Dumnezeu față de poporul ales: pământul arvuna Alianței.

Isus nu a venit ca să șteargă, să anuleze istoria vetero- testamentară a lui Dumnezeu, ci pentru a o desăvârși. Isus așadar nu le poate spune ucenicilor să comemoreze, să celebreze mântuirea vetero-testamentară, fără a adăuga noutatea și împlinirea pe care el le-a adus în lume: viața nouă care este în Cristos. Iată de ce cuvintele: “Faceți aceasta în amintirea mea”.

De aici se naște o nouă consecință: Noua Cină pe care vor trebui să o celebreze apostolii, va fi memorialul persoanei și a operei lui Cristos.

Am văzut mai sus cum că cina noastră corespunde perfect cu Cina lui Cristos. Ne întrebăm cum se face că Cina lui Isus este vestirea persoanei sale, a morții și a învierii sale? Răspunsul nu este prea complicat, ajunge doar să consultăm un bun studiu de cercetare biblică precum este cel făcut de Xavier Leon-Dufour sau al lui Schürmann. Acești autori analizează ultima Cină a lui Isus din următorul unghi: care este legătura pe care o face Isus între Cenacol și Cruce. Nu este cazul să se repete aici toată argumentația lor deoarece se urmărește liniatura sub-punctului, totuși trebuie amintit că fiecare cuvânt și gest săvârșit de Isus în cadrul ultimei Cine, are într-un anume fel legătură cu Calvarul.

Tot ceea ce Isus spune și face cu acel prilej are actualizarea sa și veridicitatea în evenimentele sângeroase ale pătimirii.

Ultima Cină se mărginește la a transmite apostolilor, pentru ca să le trăiască, acele comori care se găsesc doar pe Calvar. Ultima Cină îi face pe apostoli să ia parte la pătimirea lui Isus și să învingă ispitele de descurajare.

Așadar putem conclude spunând că doar în virtutea Ultimei Cine Liturghia devine memorial al Calvarului. Pe scurt: sunt trei elemente care coincid: Euharistia noastră, Ultima Cină și prin intermediul acesteia Calvarul. Toate acestea sunt cerute în mod necesar și absolut de tradiția liturgică cu care, de peste două mii de ani se celebrează Euharistia sau Misterul Credinței.

Capitolul III

Sacramentul Euharistic

1. Diferitele modalități ale prezenței lui Cristos în Biserică

Sacramentul botezului ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu, membri ai Bisericii, părtași la demnitatea profetică, sacerdotală și regală, iar sacramentul Mirului ne-a dăruit plinătatea Duhului Sfânt, ne-a făcut mai asemenea lui Cristos cel înviat. Această stare în care ne-au adus cele două sacramente trebuie păstrată și dezvoltată în continuare, pentru a deveni tot mai asemenea lui Cristos. Trebuie să ajungem să fim ca niște “copii” fidele ale sale, să vorbim, să acționăm și să suferim așa cum a făcut el, ca și cum el ar fi în locul nostru. Sacramentul Euharistiei are tocmai acest scop: de a ne face părtași la Misterul Pascal al lui Cristos petru a avea parte în veci și de glorificarea lui.

Pentru a înțelege, atât cât este posibil pentru un creștin, Euharistia, care este prin excelență mister de credință, este necesar să recurgem la misterul lui Cristos în Biserică. Așa după cum se știe, Isus nu s-a limitat numai la a institui Biserica, dar a înviat pentru a rămâne cu ea, așa după cum a promis: “Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor”.

Isus este prezent în Biserică pentru a continua să fie Capul suprem, Maestrul, Marele Preot, Păstorul păstorilor. Datorită acestei prezențe vii și active, Biserica este Trupul său Mistic, sacramentul său, semnul vizibil al prezenței sale și instrumentul influenței sale continue. Ea nu este numai pătrunsă de Cristos, dar este ca o “dilatare” a lui în spațiu și în timp.

Există mai multe modalități ale prezenței personale, dinamice a lui Cristos în Biserică. Despre ele a tratat atât Conciliul Vatican II cât și alte documente ale Magisteriului Bisericii care au ca temă Euharistia. Așa cum afirmă aceste documente, Cristos este prezent în Biserica în rugăciune, așa după cum el a declarat: “Acolo unde doi sau trei vor fi adunați în numele meu, eu voi fi în mijlocul lor”. Cristos este prezent în Biserica predicatoare, el care a spus apostolilor și succesorilor săi legitimi: “Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă!”. Cristos este prezent în Biserica ierarhică, cu Papa și episcopii uniți cu el, pe care a însărcinat-o cu conducerea întregului popor. Cristos este prezent în mod deosebit în mijlocul acelora care sunt fuzionați în iubire, care săvârșesc fapte de milostenie, el care este Iubirea milostivă. Într-un mod și mai minunat, Cristos este prezent în Biserică, iar Biserica în numele său celebrează Euharistia și administrează sacramentele.

Toate aceste forme de prezență nu sunt prezente metaforic, dar sunt prezențe adevărate, reale ale lui Cristos viu și glorios. El, pentru că este persoană divină, poate să realizeze această prezență multiplă, prin care continuă să fie unit cu noi și să ni se dăruiască.

2. Instituirea sfintei Euharistii și prezența totală a lui Cristos

2.1. Precizări asupra contextului biblic

Subiectul acestui sub-punct, așa cum reiese din titlul său, îl constituie nu cuvintele liturgice ale Euharistiei, ci cuvintele instituirii ei; aceste cuvinte se găsesc în Evanghelii și în textele sfântului Paul. Pentru un lucru atât de important ca instituirea sfintei Euharistii, ar fi fost bine dacă am fi avut un singur text, dar cum am spus deja, avem mai multe texte care nu sunt identice. Astfel sfântul Paul și sfântul evanghelist Luca scriu: “Acesta este trupul meu care este pentru voi” iar sfinții evangheliști Matei și Marcu: “Luați, acesta este trupul meu”.

Așadar avem două moduri de a vorbi, ca și cum Isus ar fi vorbit în mai multe feluri pentru a spune același lucru. Munca exegeților este de a căuta ce a spus Isus și cum a avut loc transformarea acestor cuvinte, să înțeleagă adevăratul sens pe care Isus a vrut să li-l dea. Același lucru este valabil și pentru cuvintele asupra potirului; sfântul Paul spune: “Acest potir este noul legământ prin sângele meu” și sfântul evanghelist Luca: “Acest potir este noul legământ prin sângele meu care se varsă pentru voi”. La fel și sfinții evangheliști Matei și Marcu folosesc aceleași cuvinte.

Mai întâi vom trata despre cuvintele rostite de Isus aspra pâinii și apoi asupra potirului.

Esențialul frazei aspra pâinii este: “Acesta este trupul meu”, dar atenție, Isus nu a spus doar “Acesta este trupul meu”, ci și “Luați și mâncați”(Marcu și Matei) și după tradiția antiohiană (Luca și Paul) a spus: “Acesta este trupul meu care este pentru voi”. Care este sensul acestor diferențe ale cuvintelor lui Isus? Pâinea, conform tradiție ebraice, a dobândit în povestire o nouă valoare: această pâine este un dar al lui Dumnezeu, este, așadar, încărcătura unei noi valori simbolice care se adaugă valorii sale mediate de hrană trupească.

Apoi, această pâine frântă, are rolul nu de a hrăni fiecare persoană individual, ci, unică, împărțită mai multor persoane într-o singură hrană comunitară, ea îi unește pe toți cei care o mănâncă, pentru ca astfel toți să participe la același izvor de viață.

Deci această pâine este “dată” apostolilor. Această pâine, Isus o împarte cu însăși mâinile sale în mod intenționat. Înainte ca fraza – în întregimea sa – să fi precizat sensul, pronumele “acesta” nu indica doar realitatea materială a pâinii, ci o hrană care a fost scoasă din propria condiție profană, obișnuită, pentru a deveni mijloc de relaționare, la un nivel secret cu invizibilul Dumnezeu, la un nivel explicit cu Isus, cel din capul mesei care o distribuie.

În al doilea rând avem cuvintele “trupul meu”. Ce este trupul? Trupul nu este materia, carnea; pentru un biblist nu este aceasta, ci persoana în ceea ce exprimă și se manifestă, modul de a intra într-o relație inter-personală, într-o relație cu universul. Dacă așadar este adevărat că Isus, ca orice om, se exprimă prin intermediul trupului, această exprimare privește persoana sa în raport concret cu alții și cu întreaga creație. În acest sens termenul soma în greacă corespunde foarte bine cu ebraicul bâșâr, care adaugă termenului precedent o nuanță de fragilitate creaturală și care de obicei este tradus cu termenul carne . Mulți autori susțin că corespondent al lui soma este bâșâr; Isus ar fi spus mai degrabă ”aceasta este carnea mea”, fapt care nu este adevărat deoarece Isus a spus într-adevăr “acesta este al meu soma”, traducându-l în ebraică prin termenul gûf, termen ce în literatura ebraică înseamnă persoană, eu-l în relație cu alții.

Traducerea greacă a Bibliei, Septuaginta, folosește termenul soma fie pentru a traduce termenul bâșâr ,fie pentru a-l traduce pe gûf: aceasta pentru a indica faptul că soma poate însemna atât persoana în relație cu alții, cât și persoana destinată morții.

Expresia “trupul meu” poate avea două semnificații: fie persoana lui Isus care se exprimă, fie persoana lui Isus care merge la moarte. În al doilea caz trebuie să tragem concluzia că, cu asemenea cuvinte Isus intenționează vestirea profetică a morții sale. Aceasta ar fi o nuanță secundară: în tradiția sfântului evanghelist Marcu, cititorul știe deja, în primul rând, că va fi trădat; și este important de notat faptul că în context se atrage atenția asupra oferirii vieții discipolilor, pâinea ca hrană care le comunică viața.

Sfântul Paul și sfântul evanghelist Luca adaugă “pentru voi”; pentru în greacă se spune upėr. Mulți exegeți cred că prepoziția upėr ar fi de ajuns pentru a defini sensul de “jertfă de răscumpărare”. Spunând “trupul meu… pentru voi”, Isus nu spune direct că trupul său este pregătit pentru a se jertfi pentru mântuirea lumii, pentru eliberarea omului de sub păcat. Cuvântul înseamnă direct: “Eu mă dăruiesc ca hrană pentru ca voi să aveți viață”; dacă cineva mănâncă, este pentru a trăi. O consecvență trebui subliniată imediat: cu aceste cuvinte Isus nu afirmă că merge la moarte ca la un “mijloc” de mântuire pentru oameni, ci vestește că rămânând fidel lui Dumnezeu și oamenilor până la moarte, va fi mereu prezent cu a-i săi, devenind hrana lor, făcându-i să trăiască din El.

Este adevărat, cuvântul este rostit în perspectiva morții, dar a unei morți mântuitoare; de aceea, aici perspectiva vieții este cea care domină. Aceasta este diferită de ceea ce gândește majoritatea oamenilor: noi insistăm mereu asupra păcatului, nu, Isus vrea viața.

În fraza “Acesta este …”, ce înseamnă a fi? În general protestanții spun că a fi are sensul simbolic “această pâine simbolizează trupul meu”. Noi catolicii spunem că această pâine este într-adevăr trupul lui Cristos; cum să înțelegem mai bine? Exegeții sunt de acord în situarea globală a lui Isus asupra pâinii și a vinului întru-un tip de comportament caracteristic profeților și știm prea bine că atunci când profeții fac o acțiune sau spun un cuvânt, acesta “simbolizează” ceva și că aceste simbol este eficace. Spre exemplu, când profetul Agab îi ia brâul sfântului Paul și își leagă picioarele și mâinile, vrea să exprime iminenta arestare a sfântului Paul. Pentru a prevesti împrăștierea locuitorilor Israelului pe care Dumnezeu vrea să-i pedepsească pentru păcatele lor, Ezechiel trebuie să-și radă capul și să-și împrăștie părul în vânt; apoi simte că trebuie să ordone:« Tuturor israeliților spune-le: “Așa vorbește Domnul: acesta este Ierusalimul!”» (Ez 5,5). Profetul identifică propriul gest cu soarta orașului; ascultătorii înțeleg că vor avea parte de ispășire asemenea părului profetului aruncat în vânt. Mimul profetic anticipă un avertisment pe care cuvântul îl face explicit. Dar acest mim, această figură este eficace. Profetul nu are ca scop o eventualitate: acțiunea sa anticipă evenimentul, într-un fel îl și produce. Pentru aceasta, când Ieremia ia pe spate un jug pentru a-i arăta Ierusalimului ce i se va întâmpla (dominația străină), falșii profeți fac tot posibilul pentru a-l ucide, ca lucrurile să nu se petreacă.

Unele povestiri biblice sunt chiar mai concrete. Elizeu îi spune regelui să-și bată piciorul de pământ, ceea ce el și execută, dar doar de trei ori și atunci profetul exclamă: “Dacă ai fi lovit de cinci sau șase ori, atunci l-ai fi răpus pe Arom până la moarte; acum așadar, îl vei bate doar de trei ori”. Între fapta regelui și fapta vestită, este o strânsă legătură, aceea că trece de la semnificație la cel semnificat, aceasta fiind ca și consecvența primului în virtutea eficacității atribuite semnificației: dacă regele ar fi lovit de cinci ori în loc de trei ori ar fi avut loc distrugerea totală a dușmanului.

Dacă ne situăm în prospectivă profetică este clar că verbul a fi, în fraza rostită de Isus asupra pâinii la Ultima Cină, nu pune o corespondență imediată între pâine și trup. Semnificația cuvântului rostit asupra pâinii: “Acesta este trupul meu” este “Acesta reprezintă trupul meu”; reprezintă, semnifică.

Acesta nu este un argument al prezenței reale a lui Cristos în pâinea consacrată. Unii exegeți spun că este necesară recurgerea la lingvistică; pentru o mai bună claritate asupra situației, este bine venită o scurtă reflecție asupra câtorva noțiuni lingvistice și semantice. Orice cuvânt este adresat unui interlocutor. Pentru că spune ceva și îi spune cuiva, cuvântul prezintă doi poli: unul cu rolul de a determina și unul cu rolul de a semnifica. Când cineva spune: “Acesta este orgoliul meu”, el face o judecată informativă – este adevărat că există un orgoliu, dar când spune al meu face un act lingvistic de performanță, invită la recunoașterea că acest orgoliu este al său și nu al altuia. Pe de o parte determină natura acestui obiect care se numește “orgoliu”, iar pe de altă parte, semnifică interlocutorului său că el îi aparține.

În relatarea Ultimei Cine, dialogul este explicit prin cuvintele “luați” sau “pentru voi” adresându-se celor cărora Isus le rostește, cuvântul său asupra pâinii nu vrea doar să proclame un nou mod de a fi al pâinii pe care apostolii trebuie să-l recunoască, ci îi invită să facă ceva: să ia, să primească. Cuvântul lui Isus nu este doar o afirmație, ci o invitație la a primi această pâine, așadar la a deveni parte activă în însăși relația semnului, iar aici este mult mai mult decât în profețiile biblice.

Această relație este confirmată de natura celui simbolizat. La Ultima Cină nun avem de-a face cu păr împrăștiat de către profet nici de lovituri în pământ date de rege, ci cu “pâine” hrană de mâncat.

Este adevărat, nu se spune că apostolii ar fi mâncat pâinea, însă se spune clar că au fost invitați să o mănânce. Însuși faptul că este vorba despre pâine, demonstrează că cuvintele lui Isus nu folosesc doar la a spune “Această pâine este într-adevăr trupul meu”, ci “Acesta este trupul meu pentru voi”. De fapt Isus a spus: “Luați, acesta este trupul meu” și nu doar “Acesta este trupul meu”.

Iată consecința enormă: transformarea acestei pâini nu este una fizică, ci este o transformare de orientare, de sens. Pentru a fi mai clar, să ne oprim asupra noțiunii de simbol. Este foarte greu, deoarece pentru majoritatea dintre noi, simbolul este altceva decât realitatea sau mai mult, contrarul realității. În cazul nostru este vorba despre simbol înțeles ca profunzimea realității.

Simbolul nu este doar un semn. Spre exemplu: fumul este semnul focului, fumul și focul sunt două realități ale aceluiași ordin, existente independent de mintea care le percepe. Dimpotrivă, când un tânăr îi oferă prietenei sale un buchet de flori, gestul trebuie interpretat de către prietenă, însă dacă un străin oarecare îl vede pe tânăr cu buchetul de trandafiri, el gândește doar: “Ce trandafiri frumoși!”, dar nu se gândește că aceste flori admirate sunt simbolul iubirii tânărului față de prietena sa.

Pentru simbol este necesară interpretarea. Când se primește Împărtășania, nu se face doar un act de a mânca pâinea, ci înseamnă mai mult: a recunoaște că cel care a rostit cuvântul consacrării are puterea de a spune: “Acesta este trupul meu”.

Simbolurile nu sunt o realitate în totalitate independentă față de persoana care le percepe. Apa, spre exemplu, poate simboliza prospețimea, potopul, naufragiul, viața…, după caz, este o prelucrare simbolică. Când se primește Împărtășania trebuie să se recunoască faptul că Isus este capabil să facă în așa fel încât această hrană să devină nutriment dătător de viață.

Euharistia este transformarea nu doar a pâinii, ci și a rolului ei, care numai este cel de a hrăni doar trupul nostru, ci mult mai mult, ea ne unește cu Cristos.

Sfântul Paul în epistolele sale, nu spune niciodată “mâncați trupul și sângele lui Cristos”, ci “mâncați pâinea și beți potirul”. Doar sfântul Ioan evanghelistul a dorit să vorbească în capitolul VI al Evangheliei sale despre “mâncarea cărnii”.

Acum să ne oprim asupra cuvintelor pronunțate de Isus asupra potirului cu vin. Avem deosebiri foarte importante în diferitele texte: majoritatea problemelor sunt în ceea ce privește alianța. Sfinții evangheliști Marcu și Matei spun “Al sângelui meu al alianței”. Sfinții Paul și Luca spun “al noii alianțe prin sângele meu”, nu spun “Acesta este sângele”, ci “Acesta este alianța”. Al doilea termen important este “sângele vărsat”; viața este dată de Dumnezeu celui care își riscă viața proprie pentru a rămâne fidel alianței.

Cuvintele pronunțate asupra potirului, le găsim în două versiuni: “alianța sângelui meu” și “sângele meu ca alianță”. În ambele cazuri, a bea potirul dat de Isus, înseamnă a deveni beneficiar al alianței divine, dar pentru sfinții Paul și Luca, a intra în alianța încheiată prin sângele lui Isus, iar pentru sfinții Matei și Marcu, înseamnă a primi sângele lui Isus ca drept sângele alianței: sunt două orientări diferite.

Înainte de a intra în detalii, trebuie specificat că avem un context dialogal, adică o relație între Isus și apostoli ca în cazul cuvintelor pronunțate de Isus asupra pâinii. A doua asemănare stă în faptul că aceste cuvinte ale lui Isus fac parte și ele din stilul profetic, adică expun o acțiune semnificativă și sunt “eficace”. De aceea pâinea și potirul cu vin au o semnificație comună: amândouă se referă la hrană, prin faptul de a mânca și a bea care formează o totalitate semnificativă. Consecința este importantă pentru că este vorba nu de purificare, ci de dezvoltarea vieții: eficacitatea acțiunii profetice a lui Isus, este în faptul de a transforma viața prin comuniunea cu el.

A treia asemănare cu cuvintele rostite asupra pâinii, privește limbajul simbolic. Verbul a fi nu înseamnă în mod imediat o identitate materială, elementul “vin” și “alianță” sau “sângele meu”, această interpretare este întărită de faptul că Isus nu vorbește de “vin”, ci de “potir”. Verbul a fi unește în mod paradoxal semnificatul “potir” cu semnificația determinată în mod divers în celelalte tradiții.

Să vedem acum câteva probleme legate de cuvintele instituirii, precizând sensul principalilor termeni folosiți, vorbind despre probleme de vocabular. A bea împreună în timpul mesei, simbolizează comunitatea și comuniunea comesenilor; în cazul nostru potirul este “potirul comuniunii” dintre Isus și apostoli.

Contextul ne cere să reamintim “potirele stropirii” în care, de la jertfele Vechiului Testament, era adunat sângele jertfite? Nu, în cadrul Ultimei Cine se spune că trebuie să se bea potirul și nu se vorbește despre stropire care este cu totul alt lucru.

Acest potir avea și o altă semnificație. Acest potir indica oarecum soarta pe care o avea cineva: așa se face că Isus le spune fiilor lui Zebedeu: “Puteți voi oare să beți potirul pe care îl voi bea eu?”. Acesta este potirul de care în Grădina Ghetzemani Isus îl roagă pe Tatăl să-l treacă de la elși pe care, în acest moment îl acceptă pentru că simbolizează Alianța obținută prin fidelitatea sa până la sânge: Isus știe că Dumnezeu îl va ajuta să treacă cu bine peste ora decisivă. Acest potir din care toți beau, reprezintă unitatea tuturor comesenilor și înfăptuirea semnificației oferite de Cristos.

2.2. Instituirea și prezența ca atare

Constituția liturgică a Conciliului Vatican II, Sacrosanctum Concilium ne oferă o sinteză admirabilă a acestui sacrament: “La Cina de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului și Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire și pentru a încredința astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morții și al învierii sale: sacrament al pietății, semn al unității, legătură a carității, ospăț pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleșit de har și ne este dată chezășia gloriei viitoare”.

Pornind de la acest text, subliniem că Euharistia a fost instituită de Cristos, este sacrificiu sacramental, este sacrificiul lui Cristos, memorialul Paștelui său care face să fie prezent-eficace-actual pentru noi astăzi sacrificiul săvârșit și oferit de Cristos o dată pentru totdeauna pe cruce și anticipă împlinirea viitoare: “Ori de câte ori se celebrează pe altar Jertfa Crucii, în care Cristos, Paștele nostru, a fost jertfit, se împlinește opera Răscumpărării noastre”.

Caracteristica iubirii este cea de a se dărui. Cristos, Iubirea personificată, a venit și a rămas în mijlocul nostru în atâtea moduri pentru a ni se dărui. O modalitate sublimă a prezenței lui Cristos în Biserică este tocmai această prezență euharistică. În euharistie este prezent Cristos întreg, cu divinitatea și omenitatea sa, cu Trupul și Sângele său. De aceea, prezența lui Cristos în Euharistie este sacramentală (nu fizică), substanțială (toată substanța pâinii și a vinului devine Trupul și Sângele lui Cristos), reală (nu aparentă), permanentă (rămâne și după celebrare), Cristos fiind prezent total și întreg (trup, sânge, suflet, divinitate; nu separat sau fragmentat). Este ceea ce numim dogma transsubstanțierii. Încă de la începuturile celebrării euharistice, Cristos este prezent în chip spiritual, real și se comunică celor adunați în rugăciune, în ascultarea cuvântului divin “căci el este cel care vorbește în timp ce se citește în Biserică Sfânt Scriptură”. Însă în momentul consacrării, Cristos este prezent în mod special în pâine și vin, care, transformate fiind prin puterea infinită a iubirii sale, devin semne eficace ale dăruirii totale de sine Tatălui, în sacrificiu și ale dăruirii de sine nouă, ca hrană.

Prezența în Euharistie a lui Cristos cel înviat, Om-Dumnezeu, devine culmea celorlalte modalități de prezență. Așa cum în relațiile umane prezența personală este însoțită și de prezența spațială și corporală a prietenului cu care suntem în comuniune, tot așa Isus Cristos a voit să fie prezent în persoana și omenitatea sa sub semnele vizibile ale pâinii și vinului. De aceea, oriunde există un valid hirotonit și o bucată de pâine consacrată, acolo este prezent Cristos, Om-Dumnezeu.

Ceea ce face posibil ca Isus să fie prezent în mod simultan cu Trupul și Sângele său, cu omenitatea sa, în toate ostiile consacrate în lume, este starea trupului său devenit glorios prin înviere, incapabil să sufere, nemuritor, spiritual și divin. Această dogmă de credință pentru Biserica Catolică este crezută și de către creștinii ortodocși, reformați și anglicani.

Dacă în celelalte sacramente are loc o schimbare a semnificației și scopului semnelor folosite (apă, ulei, etc.), în sfânta Euharistie are loc o schimbare mai profundă, unică și misterioasă. Realitatea intimă, esențială ți profundă a pâinii și a vinului se transformă în Trupul și Sângele lui Cristos, o transformare care nu poate fi constatată de științele empirice, ci impusă și percepută numai de credință. Este ceea ce spun gesturile și cuvintele lui Cristos însuși în timpul Ultimei Cine, când Isus a instituit sfânt Euharistie, a luat pâinea și vinul și a spus: Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu.

Papa Paul al VI-lea se exprimă astfel: “După consacrare sub speciile pâinii și vinului nu mai există ceea ce era mai înainte, dar altceva cu totul diferit; iar aceasta numai în baza judecății Bisericii, dar în baza realității obiective, fiindcă fiind convertită substanța sau natura pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Cristos, nu mai rămâne nimic din pâine și din vin decât numai speciile sub care Cristos întreg este prezent deși nu în același mod în care sunt corpurile în spațiu”.

Pentru această prezență diferită de celelalte sacramente, Biserica, încă din primele secole, a păstrat Euharistia și după celebrarea liturgică, adorând-o și înconjurând-o cu tot respectul, fie că era păstrată în biserici, fie că era păstrată în case. Scopurile pentru care se păstrează sfânta Euharistie sunt bine determinate: administrarea Viaticului, distribuirea Împărtășaniei, pentru un motiv just, în afara sfintei Liturghii și adorarea Preasfântului Sacrament ca dovadă a gratitudinii și a iubirii față de Domnul nostru Isus Cristos.

2.3 Diferite denumiri ale acestui sacrament

Datorită bogăției sale infinite, acest sacrament a primit mai multe denumiri care evocă anumite aspecte ale sale. Acestea sunt:

– Euharistie: pentru că este acțiunea de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru creație, mântuire și sfințire;

Cina Domnului: pentru că în cadrul și în semnul cinei, Isus, în ajunul pătimirii sale, a instituit memorialul Paștelui său; este și anticiparea ospățului nunții Mirelui în Ierusalimul ceresc;

Frângerea pâinii: este numele cel mai vechi; deja tipic pentru cina pascală iudaică, a fost folosit de Isus la Ultima Cină; după acest gest discipolii l-au recunoscut pe Isus; cu acest nume desemnau primii creștini adunările lor euharistice; cine participă la aceeași pâine frântă formează un unic Trup în Cristos;

Sfânta Misă: termen folosit din secolul al IV-lea petru a trimite catehumenii după liturgia cuvântului; apoi pentru a trimite pe toți credincioșii la sfârșitul Misei în misiune, pentru a-l mărturisi pe Cristos în lume;

Preasfântul Sacrament: pentru că este sacramentul sacramentelor (acest nume indică atât speciile euharistice conservate în tabernacol cât și celebrarea euharistică);

Adunarea euharistică: înseamnă a fi împreună pentru adunarea euharistică, expresie vizibilă a Bisericii;

Sfânta Împărtășanie: ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Cristos, ne unim cu Cristos și formăm un singur Trup;

Sfânta Jertfă: pentru că actualizează jertfa lui Cristos;

Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, celebrarea sfintelor Taine, memorialul pătimirii și învierii Domnului.

2.4. Cine celebrează sacramentul euharistic

Este normal să se vorbească de preot ca și celebrant. La o privire mai atentă, lucrurile stau altfel dat fiind că textele liturgice folosesc mereu pluralul: “noi”. Cu acest cuvânt se înțelege adunarea liturgică, nu numai preotul. Adesea textele liturgice folosesc cuvântul “noi” pentru a indica clerul care prezidează; în acest caz se adaugă imediat, ca și precizare, expresia: “poporul tău sfânt” pentru a respecta conceptul fundamental pe care l-am amintit mai sus: nu este numai preotul cel care celebrează Liturghia, ci întreaga adunare.

Putem să consultăm și vechiul cod roman care spune: “noi servi tăi (clerul) și poporul tău sfânt celebrăm…”. Și Misalul roman al lui Paul al VI-lea este un bun martor al acestei doctrine. De fapt în “Principii și norme” termenul de celbrant nu este niciodată folosit ca să indice prezidarea Euharistiei, ci pentru a indica rolul sacramental al întregii adunări care fiind constituită în mod ierarhic, cere în mod necesar prezența preotului.

Ar fi foarte bine ca Poporul sfânt al lui Dumnezeu să cunoască această realitate și să și-o însușească, ca un mod normal de trăire a evenimentului istoriei salvifice cărei liturgia îi este sacrament. O bună sinteză a acestei perspective se găsește în Rugăciunea Euharistică II din Misalul nostru: “Și îți aducem mulțumire pentru că ne-ai admis la prezența ta pentru a împlini sacrificiul sacerdotal”. Aici serviciul sacerdotal nu este altceva decât rolul liturgic al adunării care celebrează Euharistia.

Astfel datul liturgic se leagă în mod perfect de cel biblic care ne spune că tot Poporul este obiectul alegerii divine și este destinat mântuirii. De aici reiese clar că cultul, urmare a acestei alegerii, este celebrat de întreaga adunare prin preotul care o prezidează.

PARTEA a II-a

TEOLOGIA EUHARISTICĂ CONCILIARĂ ȘI POST-CONCILIARĂ

Premisă

Titlul presupune un lucru sigur dobândit adică existența unei teologii euharistice conciliare și post-conciliare care în actualul context este pusă în discuție cu teza că Conciliul Vatican II nu are un caracter doctrinar, ci mai degrabă pastoral. Această afirmație, ce îi aparține unei persoane de mare relevanță, tinde să sărăcească Conciliul de forța sa și de a reduce termenul pastoral la unul doctrinal sau mai bine zis al reduce la o tactică, la o rezolvare de moment. Trebuie dimpotrivă să afirmăm cu putere că termenul pastoral nu este alternativul termenului doctrinal, cu atât mai puțin nu este o sărăcire a lui, ci este mai degrabă direcția concretă, practică, a unei doctrine. Aici se află în joc – a scris un teolog foarte cunoscut Giuseppe Ruggini – una dintre cele mai mari neînțelegeri ale ultimului Conciliu: “pastorala” este marele efort pentru o reechilibrare a doctrinei și acțiunii eclesiale asupra practicii concrete și actuale a lui Dumnezeu în istoria lumii. Pe de altă parte, un Conciliu care a promulgat 16 documente, dintre care 4 constituții (din care 2 în mod explicit dogmatice, 1 pastorală și o alta doctrinal-pastorală), 9 decrete și 3 declarații, nu poate fi redus la un pur fapt contingent; este un patrimoniu cultural și teologic care nu poate fi pierdut în nici un mod.

Trecând în mod direct la subiectul acestei părți, răspunsul cel mai bun constă în a prezenta “cuvintele” teologice asupra Euharistiei prezente în documentele conciliare și traduse în reforma rituală. Ar fi de ajuns o comparație între studiile asupra Euharistiei precedente Conciliului și cele ieșite după Conciliu pentru a ne da seama de diversele și noile tematic, la care mă voi referi și de diferita impunere a teologiei euharistice. Trec la precizarea cadrului acestei părții. Analiza cuprinde Conciliul și post-Conciliul și nu din întâmplare, deoarece reînnoirea promisă de Conciliu Vatican II implică în profunzime comunitatea.

Conciliul a pus în mișcare un mecanism care nu s-a oprit, a considerat Euharistia o realitate vie, centru, izvor, expresie a vieții Bisericii și cum bine știm, viața nu este statică. Așadar nu vom face distincție între roadele conciliare și post-conciliare, deoarece ceea ce a venit după Conciliu nu este altceva decât o dezvoltare a premiselor conciliare.

Documentele la care trebuie să ne referim și care constituie izvoarele reînnoirii teologice ale Euharistiei sunt, pentru Conciliu, în afară desigur de constituția Sacrosanctum Concilium, Lumen gentium, în particular numerele 3,11 și îndeosebi 26; Dei Verbum, în particular numărul 21 și tot capitolul 6; Presbyterorum ordinis, Unitatis redintegratio.

În timp ce pentru post-Conciliu trebuie să avem prezentă Mysterium fidei, enciclica lui Papei Paul al VI-lea din 1965; Eucharisticum mysterium a Congregației pentru cultul divin din 1967; cele 3 rugăciuni euharistice din 1969; Instituirea generală a Misalului Roman din 1969, și în sfârșit Praenotando sau Introducerea generală la Lecționarul zilelor de lucru și festive ieșit în a doua ediție în 1981 care este documentul de majoră importanță, pe care noi astăzi îl avem asupra semnificației Cuvântului lui Dumnezeu în viața și în cultul Bisericii (acest text din păcate este necunoscut pentru marea majoritate a creștinilor).

Din Conciliu a izvorât îndeosebi o metodă, un mare mod de a înfrunta și de a trata Taina Euharistică, adică atenția acordată ritului și celebrării și ca expresie de credință a misterului, rit ce trebuie considerat în întregimea sa chiar dacă nu este mereu ușoară evaluarea sa. Nu se mai poate continua urmând scheme și cadrul constituit plecând de la controversele și punctele definite de Conciliului Tridentin unde nu rezultă nici prezența Bisericii ca subiect, nici prezența Cuvântului lui Dumnezeu, nici cu atât mai puțin prezența Duhului Sfânt.

Celebrarea, în particular cea reînnoită, constituie izvorul peste care nu se poate trece, pentru o sănătoasă, organică, adevărată teologie euharistică; nu putem de asemenea uita analiza riturilor și a textelor anuale. Un lucru este sigur, că nu se poate face abstracție de celebrare și în special de rugăciunile euharistice.

Asupra factorului ritual sau asupra momentului celebrativ, recunoscut ca punct de plecare sau cale de a înțelege Misterul Euharistic, ne recheamă aceeași Constituție liturgică la numărul 48. Celebrarea nu ne oferă numai expresia sau valoarea pastorală a liturgiei sau a celebrării euharistice și nu numai modalitățile pentru o participare activă a poporului creștin, ci celebrarea trebuie considerată ca fiind traducerea rituală sau vizibilă a noilor perspective teologice, dimpotrivă, în celebrare, considerată în globalitatea sa, găsim viziunea reînnoită a Misterului Euharistic.

Este clar că trecerea în revistă a roadelor conciliare și post-conciliare, ar cere nu o lucrare de licență, ci un curs organic de lecții. Mă voi limita la câteva puncte și aspecte de particulară relevanță urmând un criteriu compact cu scopul de a evita sublinieri fragmentare și parțiale.

Acestea sunt punctele pe care aș vrea să le expun într-o formă sintetică: 1) unitatea organică a Misterului Euharistic; 2) elementele structurale: Biserica, Cuvântul, pâinea și vinul semne ale banchetului; 3) Duhul Sfânt ca principiu dinamic al celebrării; 4) conținutul și obiectul celebrării euharistice adică memorialul Paștelui; iar într-un capitol aparte Misterul Euharistic în comunitate.

Capitolul I

Unitatea organică

Introducere

Conciliul ne oferă, după secole de viziuni parțiale și fragmentare, o prezentare unitară și organică a realității euharistice.

În primul mileniu atenția a fost îndreptată asupra celebrării; la începutul celui de-al doilea mileniu a început să se dezvoltă cultul adorației euharistice care într-un anumit moment al istoriei a trecut înaintea celebrării și chiar a umbrit-o. Odată cu Conciliul din Trento s-a avut o viziune tripartită ca răspuns la erezia protestantă și anume: prezența reală; sacrificiul; comuniunea. Teologia post-tridentină a acceptat această formă tripartită unor evenimente pur contingente.

Conciliul a trebuit să trateze Euharistia în trei momente succesive, făcând referință și la adorație, concentrându-se asupra prezenței și asupra modului prezenței (transubstanțiațiunea), în particular asupra caracterului sacrifical, căruia îi vor urma o mulțime de teorii teologice.

Conciliul Vatican II chiar în constituția Sacrosanctum Concilium (cap. II), vorbește despre Euharistie sub titlul “Misterul Euharistic”, înțelegând cu acest termen aspectul concret, acțiunea în care se perpetuează opera mântuirii, rechemând și conceptul de “Mister Pascal”; unitate constituită și în plan ritual, subliniind unitatea, conexiunea internă între cele două momente centrale ale celebrării: liturgia Cuvântului și liturgia Euharistică, prezentând comuniunea ce formă perfectă de participare.

În afara perspectivei a rămas adorația euharistică, dar Mysterium fidei și mai ales Eucharisticum mysterium clarifică semnificația și raportul dintre momentul de adorație și momentul celebrat: primul este dependent, dezvoltare și împlinire; celebrarea este originea și scopul momentului de adorație. Adorația depinde și tinde către celebrare; este un moment în care se dezvoltă acele atitudini interioare, mai ales la nivel personal, care nu pot fi aprofundate și dezvoltate între momentul dintre povestirea Cinei și consumarea pâinii euharistice. Este acel moment extras și rămâne doar un semn (pâinea) și nu două, un semn, deci, limitat, însă întotdeauna un semn potrivit și ecleziastic. În acest sens contribuie la aprofundarea misterului celebrării: ostia consacrată nu se păstrează pentru adorație ci se conservă – acest lucru ni-l învață Conciliul din Trento- consecința: este permis și chiar necesar să se arate o atitudine de adorație față de Cristos Euharisticul.

Începând din sec. IX, dar mai ales în sec. XI și XII, adorația s-a dezvoltat în Biserica Occidentală și se poate spune clar și deschis, că a fost un surogat al golului din participarea și înțelegerea din partea poporului creștin la celebrarea Misterului Euharitic.

Euharistia nu trebuie considerată ca un triplu ci un unic și mare mister al mântuirii în care multiplele aspecte sunt înlănțuite între ele devenind incomprehensibile și mai ales deviante, dacă sunt separate. Citez numai un paragraf al Normelor cultului euharistic din 1967: “Este nevoie ca Misterul Euharistic, considerat în toate aspectele sale, să strălucească în ochii credincioșilor cu acea claritate necesară, iar ca raporturile dintre diversele aspecte ale acestui mister, în mod obiectiv recunoscute de doctrina Bisericii, să fie imprimate și în viața și în inima credincioșilor”.

1. Elementele structurale

Euharistia se celebrează prin intermediul unei varietăți de semne din care putem individual trei ca fiind principale: unul de ordin subiectiv –Biserica, și două de tip obiectiv –Cuvântul lui Dumnezeu și Pâinea și Vinul. Celebrarea presupune mereu un grup de persoane care acționează împreună ca răspuns la porunca lui Cristos: “Faceți aceasta…”. Primul semn este reprezentat tocmai de Biserică în convocarea sa efectivă care este adunarea, celelalte două semne în jurul cărora se rotește acțiunea eclezială sunt Cuvântul lui Dumnezeu și Pâinea și Vinul.

1.1. Biserica

Înainte de toate, așadar, Biserica și Euharistia, o temă foarte vastă care a cunoscut totuși o puternică dezvoltare teologică în ultimii 40 de ani, deoarece vechea teologie insista numai asupra Liturghiei ca sacrificiu al lui Cristos la care Biserica asista sau participa cu o reprezentanță uneori exclusivă, căci de multe ori preotul considera o proprietate personală Liturghia într-atât încât se spunea că preotul era “cel ce spune Liturghie”, o spunea în contul său personal.

Actuala perspectivă este în mod radical răsturnată; aici nu citez documentele căci îmi este de ajuns să citez doar primele cuvinte ale numărului 7 din Instituirea generală a Misalului: “La sfânta Liturghie, sau Cina Domnului, poporul lui Dumnezeu este chemat a se uni împreună cu prezidarea preotului pentru a celebra Memorialul Domnului”.

Între Euharistie și Biserică există o legătură indisolubilă, adică Biserica intră în definiția euharistiei și condiționează forma; merită să spunem că mica formă rituală este Liturghia cu poporul lui Dumnezeu. Ritul presupune mereu adunarea poporului lui Dumnezeu: Biserica depozitara memorialului, Biserica subiect celebrant, Biserica destinatară și scop mediat al celebrării. Până aici nimic nou, însă două sunt îndeosebi noutățile: adunarea ca epifanie și realizare a Bisericii și adunarea ca subiect celebrant al euharistiei.

Biserica se manifestă și se realizează în adunarea liturgică încât adunarea se poate identifica cu Biserica; așadar nu este doar o parte, un fragment, ci este Biserica în misterul său și se afirmă cu claritate în Lumen gentium la numărul 26 unde se spune: “Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate adunările legitime locale ale credincioșilor, chiar dacă sunt reduse ca număr”. Pot de asemeni cita Sacrosanctum Concilium numărul 6: “Biserica nu a omis niciodată a se reuni pentru a celebra memorialul Domnului”. Este una dintre frazele care se găsesc în toate riturile. “În Euharistie se găsește principala manifestare a Bisericii” se mai spune în același Sacrosanctum Concilium la numărul 41.

Manifestarea privilegiată a misterului Bisericii nu este Conciliul (Conciliul este manifestarea Bisericii în componenta sa diriguitoare la care sunt apoi adăugați auditorii, experții, însă unicii care determină Conciliul sunt cei care formează colegiul episcopal cu capul său, nu este manifestarea Bisericii în totalitatea sa), ci celebrarea euharistică.

Se poate afirma că atunci când vorbim despre euharistia duminicală, nu facem referire la ritul Liturghiei, ci mai degrabă la adunarea care se reunește pentru a celebra memorialul Domnului, care redescoperă realitatea sa, misterul său, destinul său și scopul său care este acela de a trăi memorialul Domnului și de a comunica cu El. Avem astfel deplasarea de la conceptul universal la cel local de Biserică, concept căruia teologia pe drept îi acordă atenția cuvenită.

Biserica se manifestă în varietatea misterelor sale deoarece fiecare harismă își găsește justa expresie sau realitate grație adunării ecleziale care cu adevărat este așa deoarece în uniune cu cea diecezană locală prezidată de episcop și cu cea universală prezidată de episcopul Romei. Această conexiune afirmă că adunarea nu este un grup restrâns, ci este comuniunea cu Biserica universală răspândită în lumea întreagă, este “aici convocată în prezența ta”, se spune în a III-a rugăciune euharistică. Nu este uitată nici comuniunea cu comunitatea celestă, dimensiunea escatologică. Adunarea este subiectul-autor al întregii celebrării, chiar și în diversitatea modurilor și a formelor de participare.

Conștiința de adunare ca subiect celebrant, foarte vie în Biserica antică (nos servi tui – miniștrii – sed plebes tua sancta – poporul tău sfânt) decade în secolul IX: pro quibus tibi offerimus (se citește încă în canonul roman), credincioșii numai oferă nimic și nici nu mai înțeleg nimic, preotul asumă toate funcțiile; apoi se dezintegrează în secolul XIII când este înlocuită de teologia puterilor. Preotul “are puterea de” chiar și aceea asupra Trupului lui Cristos, adică de a-l “chema” pe altar: sunt de-a dreptul formule înfricoșătoare dacă ne gândim. Acea “potestas” a miniștrilor și apoi ideea de “capus” și “corpus” (cu reacția Reformei apelul conciliului miniștrilor numiți) au provocat fisura între preot și adunare, și mai mult ruptura.

Acum toate documentele conciliare și post-conciliare se întrec în a recupera principiul exaltant al adunării ca subiect al ritului euharistic. Figura preotului apare în același Sacrosantum Concilium la numărul 33 ca purtător de cuvânt, președinte al adunării: însuși Conciliul afirmă așadar, acest nou aspect care era în mod total uitat. Nu se vorbește niciodată de “popor” în vechiul rit al Pius V, pe când în 1963 începe a se vorbi de “minister et populus”. Din 1973 se vorbește de “populo congregato”: dacă nu ar exista acesta, nu ar avea sens a se merge mai departe.

Se mai poate adăuga că Biserica este destinată Euharistiei, întrucât Euharistia tinde a o constitui în Trupul lui Cristos, așa încât Biserica este în mod eminent și propriu o comunitate euharistică, conform documentului stipulat la întâlnirea de la Monaco din 1981 de comisia mixtă catolico-ortodoxă, un document rămas în mod natural uitat în aceeași literatură religioasă italiană, unde se afirmau faimoasele fraze: “Biserica face Euharistia”, “Biserica este făcută din Euharistie”; este mai degrabă a doua care ar trebui să prevaleze.

De aici derivă două consecințe: 1) figura preotului care regăsește raportul său esențial cu adunarea și funcția sa primordial pastorală; 2) ritul concelebrării care exprimă unitatea prezbiteriului cu episcopul său și a poporului în jurul altarului și unitatea sacrificiului euharistic.

1.2. Cuvântul Domnului

După ce s-a format adunarea, începe liturgia Cuvântului. Este meritul Conciliului Vatican II că a restituit Cuvântului rolul său esențial în cadrul celebrării și că a subliniat legătura strânsă care există între liturgia cuvântului și liturgia euharistică, cele două liturgii alcătuind împreună “un singur act de cult”. Cât despre aspectul central al Cuvântului, el a apărut mai clar o dată cu descoperirea caracterului “sacramental” al Cuvântului însuși. Atunci când este proclamată Scriptura în Biserică, este însuși Cristos care vorbește Bisericii sale. Scriptura este mai mult decât mana în pustiu, este vocea lui Dumnezeu cel viu, este prezența scrisă, “înliterată” a lui Dumnezeu.

În cadrul liturgiei Cuvântului iese în evidență aspectul fundamental al Bisericii de a fi o comunitate în ascultarea Cuvântului, gata să se sintonizeze cu planul lui Dumnezeu și să caute răspunsuri coerente.

Au trecut mai multe decenii de la încheierea Conciliului Vatican II și trebuie să recunoaștem că s-au făcut unele progrese în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul liturgiei Cuvântului.

Papa Ioan Paul al II-lea elogiază inițiativele comunităților parohiale care încă din timpul săptămânii preoții împreună cu credincioșii se pregătesc pentru celebrarea liturgiei duminicale reflectând asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Însă responsabilitatea principală este a acelora care exercită ministeriul Cuvântului. Ei au datoria de a se pregăti prin studierea textelor sacre și prin rugăciune pentru predicarea Cuvântului lui Dumnezeu aplicându-l situațiilor și problemelor oamenilor contemporani.

Desigur că nu putem face din adunar4ea liturgică sau din Liturghie unicul mijloc de evanghelizare sau de cateheză, de care este mare nevoie astăzi în acest climat de indiferență creștină. Dar dacă ne gândim că la Liturghiile de duminică vin creștin pe care nu-i avem în alte ocazii, nu putem să nu cerem ca să fie mai bine exploatată de către preoți și de către credincioși această primă parte a Liturghiei, care rămâne cateheza cea mai eficace. Dacă Domnul este prezent cu darurile sale ori de câte ori ascultăm cuvântul, cu atât mai mult va fi prezent atunci când Cuvântul este proclamat în mod solemn în cadrul Sf. Liturghii.

Cu privire la legătura foarte strânsă dintre liturgia Cuvântului și liturgia euharistică ce face din ele un singur act de cult, ea trebuie înțeleasă în contextul raporturilor dintre Cuvânt, credință și sacramente. Sacramentele presupun credința, iar aceasta se naște din ascultarea Cuvântului. Aplicând acest principiu la Liturghie putem spune astfel: proclamarea cuvântului intenționează să trezească credința în ascultători, iar aceasta se exprimă în mod concret în unirea credincioșilor la jertfa lui Cristos și în comuniunea euharistică (împărtășania). Cu alte cuvinte, cuvântul lui Dumnezeu anunță Misterul Pascal și trezește credința în el, apoi credința introduce la momentul euharistic, care este cea mai mare actualizare a Misterului Pascal.

Dinamica liturgiei cuvântului este foarte liniară: pornește de la proclamarea și ascultarea Cuvântului și continuă până la răspunsul de credință: lecturile, psalmii, aclamarea, omilia, profesiunea de credință sau crezul și rugăciunea credincioșilor sunt toate elemente care trebuie bine pregătite pentru a favoriza cu adevărat dialogul ritual dintre miniștrii sacri și credincioși. Acesta este de fapt dialogul dintre Dumnezeu și poporul său.

1.3. Pâinea și vinul: semne ale ospățului liturgic

Aceste semne ale pâinii și vinului evocă a doua fază a euharistiei: sunt elementele rituale asupra cărora se împletesc actele de mulțumire.

Accentul este pus pe actul de mulțumire, pe respectiva rugăciune pronunțată de Cristos și dezvoltată de-a lungul secolelor, însă rămasă intactă în structura sa esențială, în care Biserica a spus și își spune credința sa în misterul euharistic, de la care teologia trebuie să ia pentru reflecția sa: rugăciunea euharistică. Cele două elemente: pâinea și vinul, trebuie să se considere ca două elemente sau semne autonome, însă situate în contextul Cinei Domnului și a actualului cadrul liturgic, așadar evocatore ale sacrificiului lui Cristos pe cruce și a participării noastre la ospăț. Ele evocă așadar imaginea ospățului sacrifical și a ospățului pascal. De aici recuperarea euharistiei ca ospăț și așadar denumirea minunată de “Cina Domnului”, adică Cina Celui Înviat, de el prezidată (termen ce aparține sfântului Paul), dar și altarul ca masă, și în consecință însăși frângerea pâinii.

Ospățul este forma rituală a sacrificiului și restaurata împărtășanie cu potirul este simbolul ritual complet al sacrificiului. Valorizarea umană a ospățului este prima dimensiune a celebrării. Dacă pierdem această dimensiune umană nu vom înțelege niciodată euharistia în plinătatea semnificației sale. Împărtășirea cu potirul indică participarea la soarta Domnului, exprimă o mai mare fidelitate față de cuvintele lui Cristos “beți și mâncați” și depășește ruptura dintre cler și popor.

2. Duhul Sfânt principiu dinamic al celebrării

Acțiunea Duhului Sfânt în Euharistie dintr-o chestiune controversată cu Orientul s-a transformat și mai este loc să se transforme, într-unul din punctele doctrinale cele mai rodnice și inovatoare ale teologiei și ale practicii euharistice. S-a plecat de la dubla invocare sau epicleză a rugăciunii euharistice, dar se tinde spre acțiunea vivifiantă în întreaga celebrare. Înainte de toate se începe a se înțelege că nu este comprehensibil și nu se poate uita că Cristos glorios continuă să acționeze în Biserică chiar prin Duhul său și că Duhul Sfânt tinde să ducă la împlinire și să realizeze misterul Pascal. În al doilea rând este bine să amintim că Duhul Sfânt însuflețește Biserica precum însuflețește carnea (trupul) lui Cristos și în mod direct adunarea liturgică care este poporul animat de Duhul lui Cristos, regenerat în apă și în Duhul Rusaliilor și în mod particular asupra aceluia care a primit Duhul prin impunerea mâinilor pentru a îndeplini funcția de preot. În al treilea rând acțiunea Duhului Sfânt privește Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat de însuși Duhul și de aceea și ascultarea trebuie să se transforme într-un act de credință în El, care ne ajută la înțelegerea Cuvântului în plinătatea sa.

Duhul Sfânt, în sfârșit, acționează mai ales asupra darurilor de pâine și vin cooperând realizarea sacramentală a trupului lui Cristos precum a cooperat la corpul istoric al aceluiași Cristos: este epicleza asupra darurilor pentru ca să le sfințească și să le facă să devină – fără a intra în terminologia tehnică de transubstanțiațiune – trupul și sângele lui Cristos.

Duhul Sfânt trece prin cuvintele lui Cristos și ca urmare a acestui fapt preotul dobândește o altă dimensiune de “orator”, acela care invocă Duhul.

Biserica se pune într-o atitudine epicletică, ascultă, primește, invocă: nu există o dominare, o putere a preotului, a Bisericii asupra Trupului lui Cristos; Biserica invocă intervenția Duhului Sfânt iar acesta trece asupra celebranților pentru ca să construiască corpul eclezial.

În fața vechiului tablou al teologiei euharistice pre-conciliare redus la elementele esențiale sau concentrat asupra preotului care pronunță cuvintele lui Cristos asupra pâinii și asupra vinului și face prezentă victima Calvarului și sacrificiul său, deci o teologie construită în jurul preotului, al cuvintelor lui Cristos rostite asupra pâinii și vinului transformate în trup și sânge și care actualizează sacrificiul Calvarului. Noul tablou teologic pune în prim plan realitatea eclezială a adunării și plinătatea semnului convivial la ospăț, bogăția semnificației și forța actualizantă a Cuvântului lui Dumnezeu, prezența operatoare și transformatoare a Duhului Sfânt cu privire la semnele pâinii și a vinului, adică a trupului sacramental al lui Cristos și a trupului său eclezial, memorialul obiectiv al misterului pascal al lui Cristos, ba mai mult, a întregii sale istorii în perspectiva ospățului ceresc

3. Obiectul celebrării: Misterul Pascal

Euharistia este memorialul morții și învierii lui Cristos. Categoria memorialului este pusă în prim plan în limbaj și în propunerea conciliară, fără ca pentru aceasta să se omită, dar dimpotrivă înglobând ideea sacrificiului care a dominat în tradiția catolică post-tridentină.

Memorialul este categoria biblică care actualizează un eveniment salvific provocând contemporaneitatea dintre participanții la rit și realitatea comemorată. Astfel pentru evrei celebrarea Cinei Pascale era în legătură directă cu evenimentul eliberării din Egipt, iar pentru creștinii Cina este moartea și învierea lui Cristos. Memorialul cuprinde trecutul făcut prezent și orientarea câtre orientarea lui escatologică.

Conținutul memorialului este moartea și învierea lui Cristos, unitatea celor două momente, două fețe ale aceluiași mister, al unui singur eveniment. Cu misterul Pascal toată istoria salvifică este anunțată și actualizată: “faceți aceasta în amintirea mea”.

Misterul Pascal include sacrificiul, actul oferirii lui Cristos pe Cruce care ne împacă cu Tatăl, făcut prezent în semnele pâinii și vinului, recheamă pe Cristos în atitudinea de oferit, în atitudinea sa interioară de dăruire, în semnele pătimirii glorioase.

De aceea conținutul memorialului este mai extins și mai bogat decât cel al sacrificiului. Are și mai mult avantajul de a fi biblic, de a rămâne la Cina Domnului și de a aminti sacrificiul istoric prin semnul sacramental; are loc apoi într-un context al acțiunii harului.

Capitolul II

Misterul euharistic în comunitate

1. Adunarea euharistică și Biserica

Când creștinii, mai ales în zi de duminică și de sărbătoare, părăsesc casele lor și ocupațiile lor zilnice și se îndreaptă spre biserică pentru a participa la Jertfa Euharistică, deja în mișcarea lor există o manifestare sensibilă a misterului bisericii, ca și comunitate de frați convocată de Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Cine participă la Jertfa Euharistică, înainte de semnele pâinii și vinului se întâlnește cu marele semn al adunării credincioșilor.

Bineînțeles că Biserica este conștientă de comunitatea celor convocați de Domnul prin credință și încorporarea baptismală în Cristos, însă mai știe că nu este o realitate structurată o dată pentru totdeauna, dar o realitate care se realizează tot mai bine cu orice convocare din partea Domnului, din care cea euharistică este cea mai semnificativă. Astfel se poate afirma că Biserica “face Euharistia” și la rândul ei “Euharistia face Biserica”.

Orice adunare euharistică manifestă anumite aspecte fundamentale ale misterului Bisericii:

mai întâi scoate în evidență că Biserica se constituie acolo unde există comuniune de credință față de Cristos cel înviat. De fapt, orice adunare euharistică este o comunitate care se adună pentru că este convocată de Cel înviat. Această convingere era atât de înrădăcinată în primele comunități creștine, încât acestea celebrau adunarea euharistică a duminicii în atmosferă de bucurie și sărbătoare, motivate de speranța în învierea lui Cristos;

în al doilea rând, adunarea euharistică este o manifestare a Bisericii locale, care realizează Biserica universală într-un anumit timp și într-un anumit loc. Pe această cale, ideea de Biserică nu mai este ceva vag, ci devine concretă. Adunarea euharistică va scoate și mai bine în evidență ceea ce este Biserica locală după capacitatea sa de a mobiliza și de a valoriza toate harismele și ministeriile prezente în sânul ei, după voința sa efectivă de a chema pe fiecare ca să-și îndeplinească partea ce îi revine în cadrul celebrării. Adunarea care celebrează Euharistia trebuie să apară ca o comunitate bine structurată în diversitatea funcțiilor;

în al treilea rând, adunarea euharistică scoate în evidență caracterul fratern al Bisericii pentru că ea este comuniunea Duhului care are puterea de a înlătura orice divizare și de a restabili legăturile frățești. Comuniunea dăruită de Domnul trebuie să se exprime apoi într-o fraternitate concretă și operativă;

în al patrulea rând, Euharistia “face Biserica”, dar nu ca o comunitate închisă în ea însăși, ci ca un popor care în virtutea Botezului știe să fie misionar. De aceea, după ce au participat la sacrament, care i-a edificat în Trupul lui Cristos, toți credincioșii se simt trimiși în lume ca să extindă chemarea Domnului la toți oamenii. Bucuria comuniunii experimentate cu Domnul dăruiește fiecărui credincios puterea de a relua propriul drum în viața de toate zilele în slujirea fiecărui om, începând ca și Cristos de la “cei din urmă”.

Așadar, Biserica apare ca o comunitate convocată de Cel înviat, o comunitate care ascultă și crede în cuvântul său, o comunitate care celebrează Euharistia, o comunitate în comuniune și caritate fraternă, o comunitate plină de vitalitate spirituală și apostolică, mărturisindu-l pe Cristos bucuria vieții.

2. Sfânta Liturghie

Isus Cristos este prezent într-un mod special în timpul sfintei Liturghii care este culmea și centrul religiei creștine. Nu avem nici un dubiu că reforma sfintei Liturghii este cea mai cunoscută dintre reformele promovate de Conciliul Vatican II. Cât privește înțelegerea și trăirea ei însă avem anumite dubii. Câți dintre creștinii noștri au idei clare despre sfânta Liturghie? Nu este suficientă numai definiția din catehism. Sunt atâtea aspecte ale sfintei Liturghii care trebuie scoase mai mult în evidență. Prezentând o viziune de ansamblu a Liturghiei vom încerca să subliniem anumite semnificații teologice, fără a analiza întreaga dezvoltare rituală a acțiunii liturgice.

Celebrarea Euharistiei, întrucât este acțiunea lui Cristos și a Poporului lui Dumnezeu constituit în mod ierarhic, formează centrul întregii vieți creștine pentru Biserica universală, pentru cea locală și pentru fiecare credincios. Aici se află culmen atât a acțiunii prin care Dumnezeu sfințește lumea în Cristos, cât și a cultului pe care oamenii îl aduc Tatălui, adorându-l prin Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie este adunarea plenară a Poporului lui Dumnezeu, adunare în care ne întrunim pentru a ne instrui, pentru a oferi Tatălui un sacrificiu care să fie vrednic de el, pentru a face tot mai strânsă unirea noastră cu Cristos și cu frații.

Cu toții știm că societatea este unirea morală și stabilă a mai multor persoane, care sub aceeași autoritate, cu mijloace comune, tind și se îndreaptă spre un scop comun. Pentru ca scopul să fie mai ușor de atins este necesar aportul tuturor membrilor, iar pentru ca aportul să aibă loc este necesară întrunirea lor. O societate sau o comunitate ai căror membrii nu se întâlnesc niciodată este destinată cu timpul dispariției.

Și Biserica este o comunitate, o comunitate religioasă, este comunitatea supranaturală a fiilor lui Dumnezeu, este cea mai mare comunitate dintre toate societățile pământești. Așadar și Biserica trebuie să aibă întrunirile sale. Întrunirea prin excelență a Bisericii este tocmai sfânta Liturghie. Acest lucru datează încă de la începuturile creștinismului. Faptele Apostolilor ne informează că primii creștini “erau stăruitori la învățătura apostolilor și unirea frățească, la frângerea pâinii și la rugăciuni”. Adunarea liturgica era totul pentru primii creștini, care pentru a lua parte la ea sfidau și moartea în timpul persecuțiilor.

Cine ia parte la această adunare care este Liturghia? La adunările societății umane iau parte numai aceia care sunt prezenți în mod fizic la locul și ora stabilită. Biserica nu este o comunitate ca celelalte, pentru că este Trupul Mistic al lui Cristos. În consecință, acolo unde este prezent unul, întru-un anumit sens sunt prezenți și ceilalți, iar aceasta mai ales când se celebrează o acțiune în numele întregului Trup Mistic. Chiar dacă Liturghia ar fi celebrată în biserica cea mai izolată, unde este prezentă doar o singură persoană, acolo în fața altarului este prezentă întreaga Biserică.

3. O nouă pastorală a Liturghiei

Un vechi principiu scolastic afirmă că sacramenta sunt propter homines, subliniind prin aceasta forța lor salvifică. Conciliul Vatican II a voit să concretizeze, să pună în practică această afirmație prin inserarea teologiei în pastorală. Aceasta s-a văzut în preocuparea părinților conciliari pentru o mai profundă înțelegere și participare a credincioșilor la izvoarele de har, în special la Euharistie. “De aceea, este de datoria păstorilor să fie atenți ca în acțiunea liturgică nu numai să se respecte legile unei celebrări valide și licite, ci și credincioșii să participe la ea într-un mod conștient, activ și rodnic”.

Este necesară, așadar, o nouă pastorală a Liturghiei. Ea are misiunea de a studia la lumina datelor teologice, sociologice, psihologice și pedagogice diferitele modalități pentru a-i face pe credincioși să participe cu rodnicie la izvoarele de har, la sacramente și mai ales la Euharistie.

Sacrosanctum Concilium tratează pe scurt gradele și formele unei pastorale euharistice: “De aceea Biserica se preocupă foarte mult ca credincioșii să nu asiste ca niște străini sau ca spectatori muți la acest mister de credință, ci, prin înțelegerea deplină a riturilor și prin rugăciuni, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, deplin și activ; să fie instruiți în Cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, mulțumind lui Dumnezeu, oferind ostia imaculată, nu numai prin mâinile preotului, dar împreună cu el să învețe să se ofere pe ei înșiși” .

Dacă încercăm să analizăm succint afirmațiile Conciliului, vedem mai întâi că este reliefată necesitatea înțelegerii depline a riturilor și a rugăciunilor pentru ca credincioșii să nu fie numai niște spectatori pasivi. Este necesară o formare religioasă și liturgică profundă.

În decursul secolelor s-a pierdut mult din sensul și semnificația riturilor, introducându-se alte elemente secundare. Riturile trebuie să strălucească în simplitatea lor și să fie adaptate capacității de înțelegere a credincioșilor, fără să aibă nevoie, în general, de multe explicații. Astfel, pentru a înțelege Liturghia ca cină, trebuie să scoată în evidență ideea de cină ca atare; pentru a înțelege că Euharistia este semnul Bisericii, al adunării, trebuie evidențiată semnificația comunității.

De asemenea, trebuie insistat foarte mult să dispară pasivitatea credincioșilor și să nu mai prefere alte devoțiuni personale. Este necesar ca creștinii să participe în mod conștient și activ. Liturghia nu se ascultă cum se ascultă un concert și nici nu se asistă la Liturghie cum se asistă la un spectacol sau la un film. Participarea activă este recerută de însăși natura liturgiei, liturgie la care poporul creștin, neam ales, preoție regală, popor sfânt, are dreptul și datoria, în virtutea Botezului.

Biserica, trup social, este în mod variat, ierarhic organizată. De aceea, diferite sunt gradele și modalitățile de participare activă la liturgie, așa cum sunt diferite și cele de participare la preoția lui Cristos. Totuși, în ciuda diversității, fiecare creștin trebuie să fie conștient că are de îndeplinit o misiune sacră. “Și ministranții, lectorii, comentatorii și membrii corului împlinesc o adevărată slujire liturgică”. Toți aceștia trebuie să fie educați să îndeplinească în mod perfect și cu credință misiunea lor. Preoții au datoria de a-i pregăti cât mai bine pe toți.

Liturghia nu poate fi doar o celebrare individuală, o simplă practică de pietate, o participare interioară, de devoțiune, de atenție; nu numai spiritual, dar tot trupul trebuie să participe împreună cu toată comunitatea. Tocmai de aceea Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe preoți să-i învețe pe credincioși să se roage și să cânte. De asemenea, formele de participare trebuie adaptate în conformitate cu elementele sociologice, vârstă, loc, cultură, pentru ca fiecare credincios să se simtă ca acasă. O importanță deosebită o au cateheza și omilia, care trebuie să fie cât mai bine pregătite și adaptate tuturor situațiilor și vârstelor. Biserica nu este un muzeu sau o instituție care are ca scop conservarea trecutului, ci este un îndemn la viață, la misiune, la apostolat, la datoria de mântuire a tuturor. Fiecare Liturghie, prin trimiterea de la sfârșit trebuie să ne propulseze pe noi creștinii în lume ca și Rusaliile, din contactul cu divinul să se nască urgența de a mântui și a sfințim întreaga lume. Liturghia este un Paște zilnic, o trecere de la profan la sacru, de la pământ la cer.

Într-adevăr, Sfânta Misă devine missio pentru vestirea mesajului salvific a lui Cristos pentru a realiza propria speranță, pentru a face ca Biserica să fie pentru toate popoarele sacrament universal de mântuire.

De la Euharistie în care Cristos s-a jertfit pentru noi, învățăm să fim misionari ai carității, ai dreptății și ai păcii, pentru că nu este posibil să frângem aceeași pâine fără a trăi apoi caritatea comună. Dinamismul misionar al Euharistiei ne cere să devenim “sare și lumină” pentru cei necredincioși, indiferenți și îndepărtați de Cristos pentru a le vesti că Dumnezeu nu este absent din lume și că el continuă și pentru dânșii să-l dăruiască pe Fiul său. Euharistia este, așadar, izvor de misionarism, este locul de unde Duhul Sfânt își trimite misionarii Evangheliei, este izvorul și culmea întregii evanghelizări.

4. Necesitatea studierii și pregătirii adunării creștine

Studierea adunării creștine a fost unul din principalele puncte de plecare pentru pastorala actuală. Numai de la o studiere aprofundată se poate ajunge la o pastorală eficace. În documentele Bisericii nu s-a vorbit despre Biserică – adunare creștină până la constituția liturgică Sacrosantum Concilium, deși este realitatea cea mai evidentă în Noul Testament și în Sfinții Părinți, cu toate că la începuturile creștinismului se vorbește clar despre Ecclesia sau despre adunarea celor convocați pentru cuvântul lui Dumnezeu.

Primul și principalul semn folosit de liturgie, care este anterior tuturor celorlalte, este acela de adunare, de Biserică, semn vizibil ca și poporul israelit de la prima organizare care a avut loc la trecerea Mării Roșii. În noul Popor al lui Dumnezeu, punctul de plecare este Misterul Pascal. Este cunoscut spiritul Bisericii primare care avea ca punct de plecare și de sosire al activității sale celebrarea liturgică, dătătoare de viață oricărei comunități.

Pastorala adunării euharistice nu poate pleca numai de la teologia biblică sau liturgică, ci trebuie să plece și de la studiul psihologic și sociologic al adunării, fiindu-i deci necesare psihologia și sociologia religioasă. Mântuirea este un dar concret făcut unui om care face parte dintr-o societate, om care trebuie să fie încreștinat și sfințit în contextul său social.

Din păcate, se observă că în adunarea parohială nu există o comuniune strânsă; toți cei adunați nu sunt mereu conștienți că au același scop, nu sunt solidari între ei, nu participă la viața comunității, ci mai degrabă caută o devoțiune particulară, izolându-se astfel de comunitate. Tocmai de aceea trebuie să apară în sensul universal, catolic în orice adunare, celebrare, unde fiecare are propria misiune, fără privilegii și excepții de persoane.

O adunare creștină nu se poate improviza, ci este necesară o continuă pregătire și o continuă revizuire și constatare a roadelor și a lipsurilor. Adunarea euharistică nu se face numai pentru a îndeplini o poruncă sau o datorie juridică, ci pentru a trăi un eveniment salvific; nu este o celebrare mecanică, ci una simțită în profunzime ca un moment plin de prezența vivifiantă a Domnului, sau o anticipare a adunării festive de la sfârșitul veacurilor. La această fericită așteptare trebuie să fie unită dorința vie de mântuire a tuturor oamenilor.

Pentru a avea adevărate adunări euharistice și de rugăciune, trebuie să fie formate mai întâi persoanele care exercită o funcție de conducere, care să fie pătrunși de “spiritul și forța liturgiei pentru a fi maeștrii într-însa”. Ei trebuie să invite mereu la participare, însă nu printr-o simplă poruncă, dar printr-o pregătire completă a comunității.

De asemenea, este necesară o așezare și o dispunere demnă și convenabilă a locurilor și lucrurilor necesare pentru celebrare, această grijă fiind nu numai o expresie de credință în prezența Domnului în mijlocul poporului său, dar favorizând și o participare activă deplină și conștientă a credincioșilor la celebrare.

Lucrurile necesare pentru celebrare trebuie să permită și ele o acțiune cu adevărat demnă și funcțională, să fie curate și frumoase și să fie semne autentice ale realităților spirituale. În calitate de semne, ele vor trebui să fie de o simplitate nobilă, adevărate, respectând exigențele artei, capabile de a da un decor frumos acțiunii sacre.

5. Adunarea euharistică duminicală

Euharistia duminicală este una dintre realitățile fundamentale ale creștinismului. Chiar și în cazul unei evoluții spre neopăgânism a societății, creștinii buni vor continua să se adune în această zi pentru a celebra Euharistia, pentru a trăi evenimentul escatologic în ospățul euharistic, în bucurie și sărbătoare. De fapt, aceasta se petrece în orice celebrare euharistică, însă într-un mod cu totul deosebit în cea de duminică, care este o întrerupere a ritmului de lucru pentru Paștele săptămânal.

Dificultățile pastorale de a uni celebrarea euharistică cu celelalte activități duminicale și de a sensibiliza toată comunitatea la acest mare eveniment nu sunt puține.

Preceptul duminical apare pe la începutul secolului al IV-lea, însă accentul pus pe porunca personală a umbrit participarea liberă și deplină a credincioșilor la celebrare. Pastorala nu a evidențiat sensul profund care justifică și face necesară celebrarea Euharistiei în zi de duminică. Porunca poate produce un efect contrar dacă nu există o credință puternică, dacă nu se simte necesitatea spontană a obligației morale de a da cult lui Dumnezeu.

Magisteriul Bisericii cere ca încă de la începuturile formării creștine, credincioșii să fie instruiți cu privire la considerarea și respectarea duminicii ca o sărbătoare primordială, în care se adună pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și pentru a participa la Misterul Pascal.

Astăzi duminica nu este văzută atât ca ziua Domnului, dar ca ziua în care este exaltată odihna, ziua excursiilor, a petrecerilor, a spectacolelor și a sporturilor. Biserica a încercat să ia măsuri cțt privește orarul de sâmbătă seara și de duminică seara, să încreștineze și să celebreze în locurile turistice, dar ceea ce este necesar este de a crea o mentalitate nouă și de a găsi soluții noi.

Din păcate, în mediul urban se constată o scădere a numărului de credincioși la celebrările duminicale. Se constată, de asemenea deseori, o lipsă a tinerilor și a adulților la celebrări, bisericile fiind plina mai mult cu persoane vârstnice.

Cei care participă o fac numai din obișnuință, din poruncă sau presiune socială, nu au o credință vie, conștientă, nu participă în mod activ și în mod sacramental la celebrare. Aceasta se datorează, între altele, în mare parte și lipsei de pregătire a adunărilor creștine, a celebrărilor euharistice, lipsei catehezei etc.

O problemă deosebită o constituie lipsa copiilor de la Euharistie, iar atunci când sunt prezenți, modul de participare a lor la Euharistie lasă mult de dorit. Despre aceasta tratează în mod deosebit Congregația pentru Cultul Divin în Directoriul pentru Liturghiile cu participarea copiilor. Scopul documentului este ca “în celebrarea Euharistiei copiii să poată merge împreună cu bucurie senină la Cristos și să stea cu el în prezența Tatălui. Formați la școala unei participări active și conștiente la sacrificiul și la ospățul euharistic, să poată învăța tot mai mult, zi de zi, să-l anunțe pe Cristos în casă și în afara ei, între rude și cei de aceeași vârstă, trăind credința «care prin dragoste trece la fapte» (Gal 5,6)”.

Participarea la Euharistie în zilele de duminică și de sărbătoare este un moment forte de sfințire a zilei respective și este și har și mijloc pentru a deveni mai apți pentru a sfinți ziua Domnului. Abținerea de la munci grele nu înseamnă sfințirea sărbătorii respective, ci doar o condiție pentru a putea aduce cult lui Dumnezeu și a se îngriji de viața spirituală.

Trebuie să recunoaștem totuși și unele aspecte pozitive în unele Biserici locale: dorința de pregătire și participare intensă la celebrările duminicale, dorința de a prelungi eficacitatea Euharistiei la viața de fiecare zi, participarea mai numeroasă la sacramente și intensificare carității creștine.

Din toate cele de mai sus ne putem da seama de importanța acestui mare sacrament care este Euharistia. Ne dăm seama că este memorialul Paștelui lui Cristos, că este inima și culmea Bisericii, că celebrarea euharistică este o imagine fidelă a ceea ce este Biserica și însăși rațiunea sa de a fi.

Astfel, Biserica apare ca o comunitate fraternă convocată de Domnul, o comunitate în ascultarea Domnului său, o comunitate care crede, o comunitate care “face” Euharistia și care este “construită” de Euharistie prin darul Duhului Sfânt, o comunitate de reconciliere și de caritate, un popor trimis în misiune, un popor în călătorie spre comuniunea definitivă în Domnul său.

Am intrat într-un nou mileniu care, după cum constată Papa Ioan Paul al II-lea, va fi caracterizat de “un conglomerat profund de culturi de religii chiar și în țările de origine creștină antică. În multe regiuni creștinii, sau sunt pe cale de a deveni, «o mică turmă» (Lc 12,13). Aceasta este pentru ei o provocare de a da mărturie cu și mai multă tărie, adesea în condiții de singurătate și de dificultate, despre aspectele specifice propriei identități. Datoria participării la Euharistie în fiecare duminică este unul din aceste aspecte. Euharistia duminicală, adunând în fiecare săptămână pe creștini ca familie a lui Dumnezeu în jurul mesei Cuvântului și a Pâinii vieții, este antidotul cel mai natural împotriva împrăștierii. Ea este locul privilegiat unde comunitatea este în mod constant anunțată și cultivată. Tocmai prin participarea euharistică, ziua Domnului devine și ziua Bisericii, care în felul acesta poate să-și îndeplinească în mod eficace rolul său de sacrament al unității”.

Capitolul III

Euharistia, speranță pentru om

1. Speranța astăzi

Noi oamenii trăim într-un determinat moment istoric și într-un context social particular care ne face să ne întrebăm: este posibil ca astăzi să mai sperăm, și dacă da ce putem spera? De fapt, trăim într-un timp de scădere drastică a speranței, fie în ceea ce privește aspirațiile individuale, fie cele sociale. Este de ajuns să privim împrejur, ajunge să privim în noi înșine. Multe din valorile care până cu câțiva ani în urmă erau faruri de lumină pentru aspirațiile noastre și care făceau să se nască în noi speranța, astăzi s-au stins, nu mai sun t de crezut sau de trăit. Marile idealuri ale speranței noastre: pace, progres, dreptate etc., s-au stins. Astăzi domnesc acele imitații ale speranței cum sunt: bunăstarea materială, comoditatea, satisfacțiile plăcerilor, siguranța economică etc.

Mulți din contemporanii noștri spun că astăzi nu se poate vorbi despre optimism deoarece pesimismul se impune aproape obligatoriu, fiindcă egoismul pare să domine și să orbească orice aspirație și speranță a lumii care are nevoie de o viață mai bună în sensul unei mai puternice afirmări a umanului.

O asemenea viziune pesimistă a realității noastre are ecoul unei invitații, cel puțin implicit, la a ne gândi la propriile avantaje, la “particular”, la acel “se salvează cine poate”, la a nu da crezare ideilor care tind să ne zdruncine sufletul, ci la o implicare în perspectiva deschiderii unui orizont de speranță.

2. Euharistia este speranță

Întâi de toate trebuie evidențiat un adevăr de credință: Euharistia în sine, ca și reprezentare în mod sacramental al lui Cristos mort în lumea aceasta și o dată intrat cu toată realitatea sa umană în veșnicia glorioasă a lui Dumnezeu, este speranța “lumii noi” între noi, prezența între noi a ceea ce în Isus este deja realitate glorioasă și va fi și pentru noi o realitate în viitor.

Așadar de aici rezultă că ea este speranța speranței între noi și cu noi. Este “lumea cea nouă” care ni se face prezentă și ne deschide noi orizonturi, nemărginite de gânduri, de dorințe, de speranțe.

Este concretizarea aspirațiilor noastre, a celor mai profunde vise, care pentru noi, prin Isus sunt daruri promise. În speranța avută în Cristos glorios sub semnele euharistice, speranța într-o “lume nouă” nu este un sentiment care lasă un gol în noi, nu este o iluzie umilă ci realitatea anticipată.

3. Euharistia, speranță pentru viața noastră

Euharistia este și motiv de speranțe pentru unul fiecare dintre noi. De aceea, întâi de toate, pentru că în ea fiecare dintre noi cu personalitatea sa și individualitatea sa intră într-un raport intim de viață cu cel Veșnic Viu, cu Isus biruitorul morții. Această unire intimă de viață cu Isus, deschide fiecăruia dintre noi o posibilitate de viață fericită fără sfârșit care se înrădăcinează în actualul prezent.

De fapt, Isus care trăiește deja în veșnicia lui Dumnezeu, intrând în comuniune cu credinciosul care-l adoră, însuflețește și transformă atât de profund ființa sa încât seamănă în el sămânța vieții veșnice care îi aparține lui Dumnezeu.

Misterul morții și învierii lui Isus, prezent în Euharistie în formă reală, chiar dacă sub semne, pentru credincios este încă de pe acum principiul dătător de viață care va înflori deplin în veșnicia lui Dumnezeu.

Acest motiv de speranță pe care ni-l oferă Euharistia, astăzi nu pare să aibă prea mare ecou pentru om. Credinciosul epocii noastre trebuie să fie conștient de misiunea specială pe care o are de a mărturisii Euharistia ca izvor și rădăcină a speranței victoriei asupra morții; trebuie așadar să învingă zidul tăcerii clădit pe subiectul vieții de dincolo a omului și să vestească adevărul că Isus încă de pe acum are raporturi de comuniune atât de profunde cu omul prin Euharistie încât nici moarte fizică nu le poate distruge.

Isus euharisticul este motiv de speranță pentru fiecare om în parte chiar și în viața prezentă, în lume. Cristos prezent și activ în Euharistie, este de fapt, același Isus care a trăit până la moarte pentru o cauză de speranță: pentru binele omului, pentru ca omul să poată întrevedea o cale a vieții sub semnul eliberării de ceea ce îl neliniștea, de tot ceea ce nu-i permitea să realizeze după posibilitățile sale cele mai profunde și cele mai înalte.

Dacă citim Sfânta Evanghelie și ne oprim asupra învățăturii și a angajamentului concret al lui Isus în viața sa, ce vom găsi altceva decât cuvinte și fapte de speranță pentru om?

Isus al Evangheliei, prin cuvintele și faptele sale se dăruiește credinciosului în Euharistie și îl invită la speranță, îl încurajează în angajarea împotriva răului.

Această speranță o revarsă Isus euharisticul fiecăruia dintre cei care i se deschid. Este un dar cu care omul poate să înfrunte problemele propriei existenței cu putere într-un orizont dătător de sens care luminează, dă viață, care îl face pe om să se bucure chiar și în greutăți.

4. Euharistia, speranță pentru umanitate

Să privim Euharistia în manifestarea sa imediată, în forma sa ca și cină, Cină Sfântă. Se manifestă ca o adunare împrejurul altarului, a mesei. Faptul acesta este semn, expresie puternică a ceva ce trebuie să vină, și care tinde să se realizeze în lume în dimensiunile cele mai profunde: comuniunea între oameni în Dumnezeu, prin oferirea vieții lui Isus Cristos în puterea unificatoare a Duhului Sfânt.

Privită din această lumină, Euharistia trezește în oameni dimensiunea profetică de speranță, a speranței că oamenii vor putea și vor trebui să fie uniți, să facă să dispară diviziunile, barierele; să se regăsească în jurul unei mese, “a mânca și a bea” împreună și a face experiența comuniunii de viață care îi face liberi pe oameni, care îi face pe toți participanți la aceeași bogăție.

Câți n-au fost de-a lungul istoriei care au condamnat diviziunile, războiul, discriminările, și care au încercat să elaboreze diferite proiecte pentru a le combate, semănând în oameni o fărâmă de speranță. Aceste aspirații se cufundă până în cele mai adânci colțuri ale inimii omului! În Euharistie aceste aspirații își găsesc împlinirea, în ea începe de fapt să devină realitate această lume a speranței care într-o zi va deveni realitate deplină a fraternității în Dumnezeu.

Ca o consecință, Euharistia devine un judecător al situației păcătoase pe care cu greu omul o depășește; este cea care condamnă închiderea în fața speranței și a iubirii lui Dumnezeu.

O comunitate eclezială care celebrează Euharistia, care îl adoră pe Isus euharisticul, dar nu este angajată pe calea speranței, a reînnoirii vieții și a raporturilor umane sub semnul comuniunii, este în contradicție cu ea însăși.

Putem spune așadar, că Euharistia și speranța sunt profund legate între ele. Într-un fel, nu pot exista una fără cealaltă. Așadar un om, o umanitate, omul concret de astăzi, societatea zilelor noastre, dacă va voi să spere, trebuie să-și alimenteze din izvorul euharistic; aici Isus se dăruiește ca posibilitate reală a unei existențe noi și a unei lumi noi pentru întreaga omenire.

CONCLUZIE

În cele de mai sus se redescoperă valoarea Euharistiei din punct de vedere teologico-pastoral. S-a văzut cum celebrarea euharistiei este punct de întâlnire cu Cristos cel Înviat, moment privilegiat și indispensabil pentru o trăire în Cristos și în Biserică.

La începutul acestui mileniu Papa Ioan Paul al II-lea constată cu satisfacție și în același timp face îndemnuri de încurajare afirmând că:

“După Conciliul Vatican II comunitatea creștină a crescut mult în modul de a celebra sacramentele dar mai ales Euharistia. Trebuie insistat în această direcție, acordând o importanță deosebită Euharistiei duminicale și duminicii înseși, considerată ca zi specială de credință, ziua Domnului înviat și a darului Duhului Sfânt, adevăratul Paște al săptămânii”.

Isus Cristos a spus: “Eu sunt cu voi în toate zilele”. A celebra sacramentul euharistic, înseamnă a-l celebra pe Cristos prezent în mod real în comunitatea celebrativă. Deși Euharistia este un act al lui Cristos, ea nu sfințește în mod automat, fiind rodnică numai în cei care o primesc cu dispozițiile necesare.

CUPRINS