Euharistia
=== l ===
CUPRINS
SIGLE ȘI ABREVIERI
1. Cărțile biblice
1Re Cartea întâi a Regilor
Ps Cartea Psalmilor
Mal Cartea profetului Malahia
Mt Evanghelia după Sfântul Matei
Mc Evanghelia după Sfântul Marcu
Lc Evanghelia după sfântul Luca
In Evanghelia după Sfântul Ioan
Rom Scrisoarea Sfântului Paul către Romani
1Cor Scrisoarea întâi a Sfântului Paul către Corinteni
1Tim Scrisoarea întâi a Sfântului Paul către Timotei
2Pt Scrisoarea a doua a Sfântului apostol Petru
2. Documente ale Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea
LG Constituția dogmatică Lumen gentium despre Biserică
SC Constituția Sacrosanctum concilium despre liturgie
3. Documente magisteriale
CBC Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993.
Dz H. Denzinger, Enchiridion Symbolorum definitorum et declaratiorum de rebus fidei et morum, Dehoniane, Bologna 1996.
EV Enchiridion Vaticanum. Documenti ufficiali della Santa Sede. Norme applicative del Concilio Vaticano II e altri documenti ufficiali della Santa Sede, Dehoniane, Bologna 1962-.
4. Alte sigle și abrevieri
BOR Biserica Ortodoxă Română
cca. circa
col. coloana
EARCB Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București
EDB Edizioni Dehoniane Bologna
ESD Edizioni Studio Domenicano
f.e. fără editură
LEF Libreria Editrice Fiorentina
nr. numărul / numerele
p. pagina
pp. paginile
SEI Società Editrice Internazionale
Sf. sfântul / sfânta
vol. volumul
INTRODUCERE
Încă de la începuturile Bisericii, atât sfinții Părinți, cât și liturgia vorbesc despre acest mister al transformării pâinii și vinului de pe altar în Trupul și Sângele lui Cristos. În perioada subapostolică și în secolele următoare, realitatea Trupului și Sângelui lui Cristos în Sfânta Euharistie este mărturisită și celebrată ca și conținut al sacrificiului euharistic. Ca argumentație suplimentară cu privire la credința în acest mister, avem numeroasele vestigii arheologice, care poartă până în prezent adevărul trăit în primele secole creștine. Tot în această primă perioadă, misterul euharistic este apărat cu toată tăria de către marii sfinți Părinți ai Bisericii, împotriva interpretărilor eretice care semănau confuzie chiar și în rândul creștinilor. Deși credința în realismul euharistic este atestată în mod incontestabil, totuși, întâlnim în gândirea teologică a sfinților Părinți două moduri diferite de a înțelege identitatea dintre Trupul istoric și Trupul euharistic al lui Cristos. Avem în acest sens teoria simbolismului augustinian și teoria metabolismului ambrozian. Prima este preocupată, mai cu seamă, de a deosebi elementele vizibile și realitatea pe care acestea o reprezintă; cei care aderau la această teorie, adoptau sistemul filosofic platonic, sistem care prezenta lumea sensibilă ca fiind o imagine a lumii inteligibile. Aceștia, nu de puține ori, afirmau că pâinea consacrată este un simbol sau o asemănare a Trupului lui Cristos. Cea de-a doua teorie încearcă să explice, printr-o transformare reală și ontologică, identitatea dintre elementele euharistice și Trupul și Sângele lui Cristos.
În perioada Evului Mediu timpuriu, asistăm „la marea cotitură” care ne introduce în analiza profundă relativă la Sfânta Euharistie, în trecerea de la teologia simbolurilor, folosită de către Părinții Bisericii, la aceea a dialecticii scolastice. Aceasta din urmă își are firavele sale începuturi în secolul al IX-lea, prin Pascasius Radbertus și Ratramnus de Corbye (Franța): cel dintâi, s-a demonstrat un apărător al unei prezențe fizice și materiale a lui Cristos sub chipul pâinii și al vinului, pe când, cel din urmă, al unei prezențe adevărate și reale, însă sacramentală și nicidecum fizică; aceste două tendințe, de fapt, își află originea în cele două orientări patristice: realismul sfântului Ambroziu și simbolismul sfântului Augustin. Mult mai târziu, avea să explodeze în manieră deschisă o controversă cu privire la acest aspect dogmatic, prin Berengarius din Tours († 1088) care accentuează caracterul simbolic și sacramental al prezenței lui Cristos în Euharistie, până la punctul de a compromite credința în realitatea obiectivă a acestei sfinte prezențe.
Ca reacție la adresa acestor dispute, are loc întrunirea mai multor Sinoade care susțin fenomenul unei «transformări substanțiale», pentru ca mai târziu, la Conciliul Lateran IV (1215), să se folosească termenul de transsubstanțiere în definirea doctrinei. În timp ce, anterior perioadei scolastice, se spunea că, Cristos în Euharistie este prezent în mod sacramental, sau, potrivit orientalilor, misteric, acum, printr-un limbaj împrumutat de la Aristotel, se afirmă că este prezent în mod substanțial, sau după substanță.
După anul 1300, Biserica latină va intra într-o perioadă caracterizată de numeroase disensiuni și rupturi. Deja zdruncinată în mod profund de marea schismă (1054) și de crizele conciliare, urma acum să fie pusă în pericol de „furtuna” Reformei. Dificultatea de a distinge între modul istoric și modul sacramental de a fi al Trupului lui Cristos, va conduce la noi teze eronate pe la începutul secolului al XV-lea, precum tezele lui Luther, Zwingli și Calvin. Protestele reformatorilor se năpusteau mai ales asupra Misei în sine, deoarece nu puteau accepta doctrina catolică conform căreia Liturghia este sacrificiul lui Cristos. Luther își mărturisea credința în prezența reală a Trupului și Sângelui lui Cristos, dar respingea transsubstanțierea; refuza caracterul sacrifical al Euharistiei și limita prezența lui Cristos la momentul împărtășirii. Zwingli, Carlostadio și Ecolampadio reduc Sfânta Euharistie la un simbolism pur. Cina este admisă ca o simplă comemorare. Calvin proclamă realitatea euharistică, dar nu în sensul unei prezențe a Trupului și Sângelui lui Cristos, ci ca pe o virtute salvifică a acestora. El spune că, cine primește cu credință pâinea și vinul participă la forța vitală, emanată din natura umană glorificată a lui Cristos care stă în ceruri. Toți cei care participă sunt uniți cu Cristos în Duhul Sfânt. Reformatorii vor afirma, în cele din urmă, un dinamism euharistic care se opune onticului euharistic.
Conciliul din Trento va interveni sancționând învățătura protestantă și propunând doctrina catolică. Doctrina tridentină poate fi sintetizată astfel: Cristos este prezent în mod real (nicidecum simbolic sau dinamic) cu Trupul, Sângele, sufletul și dumnezeirea sa în sacramentul euharistic, adică integral; prezența sa, se realizează prin transformarea întregii substanțe a pâinii în Trupul lui Cristos și a întregii substanțe a vinului în Sângele său, astfel încât rămân numai speciile pâinii și vinului; cauza imediată a transsubstanțierii sunt cuvintele Domnului, sau cuvintele consacratorii rostite de preot. Fiecare Sfântă Liturghie este un adevărat sacrificiu, identic aceluia de pe Cruce care este reprezentat în mod sacramental, și a cărui eficacitate salvifică este aplicată până la sfârșitul veacurilor; după celebrarea Liturghiei, Cristos rămâne prezent în specia euharistică pentru a putea fi adorat; împărtășirea numai cu specia pâinii nu este contrară voinței lui Cristos.
Această doctrină își păstrează validitatea și astăzi, însă este necesar să fie integrată și, în același timp, are nevoie de un limbaj adecvat contemporaneității. Totuși, după cum precizează și papa Paul al VI-lea, nu trebuie dată la o parte doctrina moștenită de Biserică. Ținând cont de anumite tendințe moderniste, sfântul Părinte, în enciclica Mysterium fidei (3. 09. 1965), sublinia problema apărută vis a vis de conceptul transsubstanțiere. Papa exclude substituirea acestui concept termenilor de transemnificare și transfinalizare, deoarece acesta este fundamentul noii semnificați și al noii finalități. De aceea, noile concepte sunt recunoscute ca aspecte complementare, căci numai după ce pâinea și vinul sunt transsubstanțiate se poate vorbi și de un nou semnificat, sau de o nouă finalitate a elementelor euharistice. Astfel, papa răspunde într-un mod destul de explicit celor care au încercat să ignore transsubstanțierea, pe considerentul că ar fi doar un artificiu scolastic.
În cele ce urmează, vom trata în mod detaliat și sistematic despre toate aceste argumente, valorizând doctrina Sfinților Părinți ai Bisericii, unele dintre cele mai semnificative documente magisteriale ale Bisericii împreună cu mărturiile liturgice și arheologice despre prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie, precum și o serie de studii recente referitoare la aceeași tematică. Expunerea acestei tematici va fi alcătuită din trei etape. În prima etapă vom prezenta mărturiile patristice doctrinare, liturgice și arheologice despre prezența lui Cristos în Sfânta Euharistie. În a doua etapă vom prezenta doctrinele eretice cu privire la acest argument care au luat naștere și care s-au manifestat în epoca patristică, în epoca medievală, în epoca modernă și în epoca contemporană, ajungând astfel până în zilele noastre. În a treia etapă vom ilustra natura prezenței lui Isus Cristos în Sfânta Euharistie, subliniind în lumina învățăturii Magisterului Bisericii Catolice, caracterul real al acestei prezențe, asupra căruia se concentrează prezenta lucrare.
CAPITOLUL I
MARTURII PATRISTICE DESPRE
PREZENȚA REALĂ A LUI CRISTOS ÎN SFÂNTA EUHARISTIE
1. Părinții preniceni
Pentru Biserica primară, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Cristos este comuniunea sacramentală cu moartea reală a Domnului și cu Duhul său vivificator. A mânca în cadrul liturgiei Bisericii Carnea jertfită pentru viața lumii înseamnă a participa la viața salvifică a lui Cristos, la iubirea sa dumnezeiască. În sfârșit, în Euhariste, Trupul jertfit și înviat al lui Cristos este izvorul permanent al Duhului Sfânt în Biserică.
În cele ce urmează, ne vom opri asupra următoarei întrebări: cum au primit și trăit sfinții Părinți Tradiția și mandatul lui Cristos? Vom analiza mărturiile patristice în încercarea de a cunoaște teologia acelui timp cu privire la tema noastră.
1.1. Sfântul Ignațiu din Antiohia († 110)
Se știe că, spre anul 110, a fost condus, sub escortă militară, la Roma pentru a suferi martiriul. În timpul călătoriei a scris diferitelor biserici din Asia Minoră și celei din Roma. Aceste scrisori conțin un număr destul de mare de pasaje care tratează despre Euharistie. Dintre acestea, unele sunt întru totul realiste, iar altele metaforice; dar și unele și altele atestă importanța excepțională, pe care episcopul de Antiohia o atribuia misterului Trupului și Sângelui Domnului:
„…Trăind, vă scriu că am o dorință arzătoare de a mă jertfi. Pasiunea mea umană a fost crucificată, și nu este în mine un foc material. O apă vie îmi vorbește în interior spunându-mi: acum la Tatăl. Nu mă mai atrage hrana coruptibilă și nici plăcerile acestei vieți. Vreau pâinea lui Dumnezeu care este carnea lui Isus Cristos, din seminția lui David, iar ca băutură vreau sângele său care este iubirea incoruptibilă”.
Ne aflăm în timpul când, bisericile Asiei Minore erau amenințate de ereticii doceți, care nu-i atribuiau lui Cristos decât un trup aparent, negând astfel pătimirea pe cruce. Sub influența lor, un anumit număr de credincioși, se organizau într-un mod diferit și țineau adunări din care era exclusă Euharistia. Sfântul Ignațiu, în scrisoarea adresată celor din Smirna, îi denunță în mod deschis pe acești eretici: „…Ei (doceții) se abțin de la Euharistie și de la rugăciune, deoarece nu mărturisesc că Euharistia este carnea Domnului nostru Isus Cristos, care s-a jertfit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, în iubirea sa generoasă, l-a înviat din morți”. Așadar, aceasta era credința comună în Biserica acelei epoci.
Sfântul Ignațiu, în Epistola către Efeseni, XX, 2, descrie pâinea euharistică afirmând că aceasta este medicamentul nemuririi sau antidotul împotriva morții. Celor din Filadelfia le recomandă următoarele: „…a nu participa decât la o singură Euharistie; deoarece unul este Trupul Domnului nostru Isus Cristos și unul este potirul pentru a ne uni în Sângele său, unul altarul, după cum unul este și episcopul împreună cu prezbiterii și diaconii”.
Pentru aceasta, Euharistia care se celebrează este, după Sfântul Ignațiu, carnea și potirul Sângelui lui Cristos, care sunt oferite printr-un sacrificiu autentic spre unitatea și mântuirea întregii Biserici.
Explicația teologică a acestei unități s-ar putea rezuma astfel: dacă prin Euharistie creștinii sunt uniți între ei, aceasta nu se întâmplă pentru că are loc o agapă oarecare și cu o semnificație minoră, ci pentru că ceea ce unește este însuși Trupul și Sângele lui Cristos.
1.2. Sfântul Irineu din Lyon († 202)
Preot și apoi episcop al Bisericii din Lyon, în a doua jumătate a secolului al II-lea, va fi cunoscut mai ales prin cele cinci cărți ale sale intitulate „Adversus haereses”, care combăteau teoriile gnostice. În această operă găsim și doctrina despre Sfânta Euharistie a Părintelui Irineu. Irineu descrie instituirea Sfintei Euharistii și mărturisește prezența reală a lui Cristos în aceasta: „Singură Biserica oferă Creatorului jertfa curată…Trupul Domnului său și potirul Sângelui său”.
Sfântul Irineu așează Euharistia în centrul viziunii sale despre lume și istorie. Pâinea și vinul odată consacrate devin ele însele mântuitoare și „vehicole” de har, deoarece sunt Trupul și Sângele lui Cristos în mod real și nu aparent: „Spre deosebire de unii sfinți Părinți care consideră Euharistia ca o prelungire a Întrupării, Irineu vede în ea o prelungire a creației. Prin cuvântul său creator, Cristos face din ofrandele terestre un aliment pentru sufletul omului, transmițându-i prin cuvântul său și prin sacramentul euharistic, viața sa de Fiu al lui Dumnezeu”.
Mai mult, omului căruia i se comunică rudimenta gloriae și elementa immortalitatis, asumă, în germene, și imortalitatea creației. Toată creația, prin urmare, este desăvârșită de Euharistie.
Sfântul Irineu, urmându-l pe Sfântul Paul, recunoaște și este în totalitate convins de prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, astfel că ajunge să deducă învierea trupului omenesc, din faptul că acesta s-a hrănit cu Trupul și Sângele lui Cristos, deoarece însuși Cristos promisese: Cine mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viață veșnică (In 6, 54):
„…Și, dacă Creatorul și Stăpânul universului ia potirul creației și-l declară însuși Sângele său; și declară că pâinea creației este însuși Trupul său, care devin pentru trupul nostru hrană și subzistență, cum pot ei (gnosticii) să afirme că trupul este incapabil să primească darul lui Dumnezeu, adică viața veșnică, el care s-a hrănit cu Trupul și Sângele Domnului și care este unul din mădularele sale? (…). Așa cum vlăstarul de viță de vie plantat în pământ a dat rod la timpul său, sau ca bobul de grâu care, căzând în pământ și descompunându-se, va răsări și va da rod în virtutea Duhului Sfânt, și transformându-se apoi, devine Trupul și Sângele lui Cristos, la fel și trupurile noastre așezate în mormânt, unde se descompun, se vor ridica la timpul hotărât lor…Într-adevăr, așa cum pâinea care răsare din pământ, primind chemarea numelui lui Dumnezeu – τήν επίκλησιν του Θεού – deja nu mai este pâine comună, dar o Euharistie compusă din două elemente, unul pământesc și altul ceresc. La fel și trupurile noastre, care s-au împărtășit cu Euharistia, nu mai sunt coruptibile, deoarece nădăjduiesc în învierea la o viață de veci”.
Sfântul Părinte Irineu ne învață, prin cuvintele citate, că prin consacrare, pâinea nu mai e pâine, ci Euharistie, care conține în sine Trupul și Sângele Domnului Cristos, iar cine mănâncă această pâine va trăi în veci.
El pornește în combaterea gnosticilor, de la ideea că Euharistia a fost instituită de însuși Cristos și transmisă, mai apoi, de către apostoli întregii Biserici: „Domnul, luând pâinea, așa creată, a mulțumit și a spus: Acesta este Trupul meu; la fel a făcut și cu potirul, spunând: Acesta este Sângele meu. Așa a fost instituită noua jertfă care încheia Noul Legământ”. Euharistia, în optica lui Irineu, are un caracter sacrifical, deoarece el vede în ea noul sacrificiu prezis de profetul Malahia. Omul ia din mijlocul creației, ca și reprezentant al acesteia, o pâine transformată în carnea lui Isus și un vin transformat în Sângele său, oferindu-le lui Dumnezeu Tatăl:
„…această jertfă, primită de către Biserică de la apostoli, a fost oferită pentru lumea întreagă, lui Dumnezeu care ne dă hrana, ca ofrandă din darurile sale, în virtutea Noii Alianțe; acea alianță despre care profetul prevestea astfel: Nu simt nici un motiv de plăcere în voi, spune Domnul oștirilor, și nu voi accepta prinoasele din mâinile voastre. De aceea, de la răsăritul și până la apusul soarelui, mare este numele meu printre neamurile păgâne, și în orice loc se aduc jertfe de tămâie întru numele meu și prinoase curate (Mal 1, 10-11)”
Cu privire la prezența reală, Irineu repetă multe din ideile deja sugerate de Sfântul Iustin, dar cu toate acestea el merge mai departe. De fapt, mai multe pasaje din opera Adversus haereses – care nu sunt mai puțin de patru – exprimă ideea de schimbare-transformare a pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Cristos. Această idee o întâlnim în textul citat mai sus, unde se vorbește despre pâinea pământului care, primind epicleza nu mai este o pâine obișnuită. El nu spune că pâinea consacrată nu mai este pâine în mod absolut, dar că nu mai este o pâine comună; pe de altă parte verbul a deveni nu are în mod necesar semnificația de schimbare sau de transformare. Pentru a nu trage concluzii pripite, este important să ținem cont și de faptul că în acea perioadă se folosea încă un limbaj rudimentar.
Totuși, dacă privim cu realism învățătura lui Irineu despre Sfânta Euharistie, este normal să gândim că, prin verbul a deveni intenționa să facă referință la transformarea unui lucru (essere) în altul. Această interpretare își găsește justificarea într-un pasaj din cartea a treia, unde cu referință la Euharistie, Irineu scrie că la nunta din Cana ex aqua factum est vinum; cu toate că Domnul ar fi putut produce vinul fără să se servească de vreun element al creației, totuși a preferat să-l producă din apă: aquam facere vinum. Este greu să nu vedem aici ideea de transformare. Astfel, ceea ce în expresiile lui Iustin era conținut doar în mod implicit, la Irineu apare cu aproximație printr-o manifestare formală. Fidel principiilor sale antignostice, el pune în paralel devenirea Euharistiei provenită din vin și grâu, cu trecerea trupurilor noastre de la starea coruptibilă la starea incoruptibilă: „Așa cum pâinea și vinul, primind cuvântul lui Dumnezeu, devin Euharistie, care este Trupul și Sângele lui Cristos, tot așa și trupurile noastre, hrănite cu ea vor învia la timpul stabilit pentru viața de veci, atunci când cuvântul lui Dumnezeu le va chema să participe la gloria Tatălui”. În funcție de acestea, el stabilește o ecuație a Euharistiei, adică în ceea ce privește elementele consacrate pe de o parte și, Trupul și Sângele lui Cristos pe de altă parte. El scrie următoarele: „Quomodo constabit eis cum panem in quo gratiae actae sint corpus esse Domini sui et calicem sanguinis eius”. Apoi mai adaugă: „Trupul nostru se hrănește cu potirul Sângelui său și crește cu pâinea care este Trupul său”.
Plecând de la această premisă, transpare destul de clar că: „Trupurile noastre, participând la Euharistie, nu mai sunt coruptibile, deoarece posedă speranța în nemurire; hrănite cu Sângele și Trupul lui Cristos, ele sunt capabile de a primi darul lui Dumnezeu, care este viața veșnică”.
1.3. Tertulian († 245)
Un alt autor al acestei prime perioade este Tertulian. Acesta a tratat numai ocazional despre adevărul euharistic. Când face referință la Euharistie, vorbește despre: Eucharistia sacramentum, dominica solemnia, coena Dei, convivium dominicum și panis et calicis sacramentum. Vorbind despre efectele pe care le produc în suflet cele trei sacramente de inițiere, adică Botezul, Mirul și Sfânta Euharistie, spune:
„…trupul este deci spălat, pentru ca și sufletul să fie purificat; trupul este uns, pentru ca sufletul să fie consacrat; trupul este însemnat, pentru ca sufletul să fie întărit; trupul este supus impunerii mâinilor, pentru ca sufletul să fie iluminat de același Duh; trupul este hrănit cu carnea și Sângele Domnului, pentru ca sufletul să se sature cu Dumnezeu”.
Realismul teologiei sale apare clar în acest raționament bazat pe intima relație dintre trup și suflet: așa cum la Botez sufletul este spălat cu apă, pentru ca să fie purificat, la fel prin Euharistie trupul omenesc se hrănește cu Trupul și Sângele lui Cristos. Este clar, deci, că pentru Tertulian Trupul și Sângele lui Cristos sunt reale ca și apa baptismală. El îi asigură, pe cei care participă la împărtășirea cu sacramentul euharistic, de primirea lui Cristos Domnul. Pentru pâinea consacrată folosește expresia figura corporis mei, vrând să semnifice Trupul care se află sub chipul pâinii. Pentru Tertulian, realitatea Trupului lui Cristos este atât de sigură, încât ajunge să se folosească de acest adevăr împotriva lui Marcion, pentru a-i demonstra realitatea Trupului crucificat: „Caro corpore et sanguine Christi vescitur, ut et anima de Deo saginetur”.
Credința lui Tertulian cu privire la prezența reală a lui Cristos în Euharistie, credință mărturisită în acest fragment, face ca el să rămână scandalizat la gândul că, mâini contaminate cu fabricarea idolilor pot să primească Trupul lui Cristos, și deplânge faptul că un creștin ar putea să pângărească această taină:
„E sacrilegiu ca, creștinul să vină de la idoli la biserică, de la fabrica dușmanului să vină în casa Domnului; să-și ridice la Tatăl ceresc mâinile, făuritorii idolilor, să-și întindă după Trupul Domnului mâinile, care dau trupuri diavolilor (…). Cum ar putea să poarte Trupul lui Cristos cu acele mâini care au jertfit trupuri diavolilor (…)? Dar nici aceasta nu-i de ajuns. Ci, ca și când ar fi prea puțin să primească de la alții ceea ce ei înșiși pătează, chiar ei dau altora ceea ce au mânjit. Ce scandal ! Evreii numai odată au pus mâinile pe Cristos, dar aceștia sfâșie Trupul lui Cristos în fiecare zi. Oh, mâini vrednice de tăiat”!
Felul acesta de a vorbi al lui Tertulian presupune credința în prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului Cristos în Euharistie, căci altfel nu ar mai fi spus că, cei idolatrii pătează Trupul Domnului și îl sfâșie zilnic, iar că iudeii au pus mâinile lor, pe același Trup, doar o singură dată. De asemenea, Tertulian se va opri îndelung asupra consecințelor profanării acestui sacrament. Astfel, atunci când comentează rugăciunea Tatăl nostru afirmă că:
„Isus Cristos este într-adevăr pâinea vieții (In 6, 35), și această pâine este a noastră, nu a tuturor. Așa cum spunem Tatăl nostru, pentru că Dumnezeu este Tatăl acelora care îl cunosc și cred în el, la fel numim pe Cristos pâinea noastră, pentru că el este pâinea celor care se hrănesc cu Trupul lui. Cerem să avem această pâine în fiecare zi pentru a nu ne mai separa de Trupul lui Cristos”.
1.4. Sfântul Ciprian († 258)
Sfântul Ciprian este primul care exprimă cu claritate și precizie credința, implicită până atunci, prin care se mărturisea că Trupul și Sângele lui Cristos sunt oferte sacrificale; aceste oferte, spune el, sunt aduse și în cinstea martirilor. Apoi adaugă că, Sfânta Euharistie celebrată în afara Bisericii catolice nu este valabilă.
Sfântul Ciprian ne oferă primul tratat autentic despre sacramentul euharistic, în ordine cronologică, în Epistola 63. El asociază Euharistia patimii și învierii lui Cristos, iar cu privire la încorporarea tuturor în Cristos, el desprinde o lecție de unitate, simbolizată, la fel ca în Didahia, de boabele de grâu adunate împreună pentru a forma o singură pâine.
Epistola 64 are o importanță fundamentală pentru dogma creștină, deoarece este dominată în totalitate de ideea sacrificiului lui Cristos care s-a oferit pe sine jertfă lui Dumnezeu, (Patri se ipsum obtulit), jertfă care se repetă ori de câte ori preotul celebrează acest mister:
„Dacă Cristos Domnul și Dumnezeul nostru este El însuși Marele Preot al divinului său Tată, și primul care s-a oferit pe sine însuși ca sacrificiul Tatălui său, fără îndoială, preotul face aceeași parte a lui Cristos, pentru că face ceea ce Cristos a făcut, și, nu oferă lui Dumnezeu Tatăl, în Biserică, adevărul și plinătatea sacrificiului, decât numai așa cum Cristos însuși a făcut”.
Astfel, Sfântul Ciprian atestă pentru prima dată în mod explicit că, Trupul și Sângele Domnului constituie o jertfă. Cina cea de taină și sacrificiul euharistic al Bisericii sunt reprezentarea sacrificiului lui Cristos pe cruce. El afirmă, pentru prima dată, identitatea dintre sacrificiul celebrat de preot și Cina cea de taină, celebrată de Cristos. Ofranda se constituie din pâinea și din vinul care, prin acțiunea sfințitoare a Duhului Sfânt, devin sacrificiul lui Cristos. Euharistia este numită de Ciprian dominicae passionis et nostrae redemptionis sacramentum (Epistola 64, 14). Euharistia este oblatio și sacrificium, spune sfântul Ciprian: „Este clar că Trupul lui Cristos nu poate fi oferit dacă în potir nu se află vin, iar jertfa Domnului nu este celebrată cu o consacrare legitimă, dacă sacrificiul nostru nu este conform pătimirii sale”.
Sfântul Ciprian vede în amestecul de apă și vin, ca și în pâinea sacramentală, un simbol al legăturii dintre Cristos și credincioși în unitatea eclezială: „Atunci când în potir sunt amestecate apa și vinul, este poporul cel care este amestecat cu Cristos, este mulțimea credincioșilor cea care se unește cu Acela în care cred”. Sfântul Ciprian insistă asupra sensului pe care îl are amestecul de vin și apă din potirul euharistic. Dacă apa vrea să simbolizeze poporul, iar vinul este Sângele lui Cristos, atunci acest amestec dintre cele două elemente desemnează integrarea mulțimii credincioșilor în Trupul Domnului. Aceste două elemente, spune Ciprian, nu pot fi separate în momentul consacrării: dacă se aduce numai vin, atunci va fi numai Sângele lui Cristos fără noi; dacă se aduce numai apă, va fi prezent numai poporul. În schimb, în momentul în care cele două elemente se unesc, atunci unirea duhovnicească și cerească este desăvârșită:
„ Așadar, paharul Domnului nu este, în realitate, nici numai apă, nici numai vin, ci ambele amestecate. După cum Trupul Domnului nu poate fi nici numai făină, nici numai apă, ci amândouă amestecate și unite în cocă, tot astfel este și cu Sângele Domnului. Așa cum poporul formează o singură pâine din numeroase boabe măcinate și unite, tot așa și noi suntem un trup în Cristos, pâinea cea cerească. Creștinii se împărtășesc zilnic, pentru ca să-și poată răspândi sângele pentru Cristos”.
Într-o altă scrisoare trimisă papei Corneliu spune că, soldații lui Cristos, pentru a-și putea înfrunta adversarul în timpul persecuției, trebuie să se pregătească intens, „considerând că dacă beau în fiecare zi Sângele lui Cristos sunt și ei, la rândul lor, în stare să-și verse sângele pentru Cristos”.
Ciprian consideră invalidă Euharistia celebrată în afara Bisericii, la fel ca și Botezul conferit de eretici. Sfântul Ciprian în „De Lapsis”, scrie contra creștinilor care se lepădaseră de credință în cursul persecuției lui Decius, și care, cu toate acestea se apropiau de Sfânta Euharistie, fără să fi făcut mai întâi pocăința necesară: „Aceștia năvălesc împotriva Trupului Domnului (…) înainte de a ispăși păcatul prin care au vătămat și mâniat pe Dumnezeu; vatămă Trupul și Sângele Domnului, păcătuind cu gura și cu mâinile (în care primeau Sfânta Împărtășanie) mai mult decât atunci când au tăgăduit pe Domnul”.
Tot în „De Lapsis” vorbește despre un copil căruia servitoarea i-a dat să mănânce din carnea jertfită idolilor. Mama acestuia, fără a cunoaște acest fapt, îl duse la biserică. Când diaconul voi să-l împărtășească, copilul se feri. Totuși, diaconul îi turnă, cu sila, câteva picături din sacramentul potirului (sacramentum calicis). Imediat copilul începu să plângă și să vomeze, căci în gura și în trupul care au fost profanate nu putea rămâne Euharistia, iar băutura sfințită în Sângele Domnului a ieșit afară din trupul murdărit. Astfel de exemple sunt mărturii evidente despre credința în prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie.
2. Părinții postniceni
În secolele al IV-lea și al V-lea, doctrina euharistică se evidențiază prin realismul ei incontestabil, adică se învață cu tărie că pâinea și vinul consacrate sunt Trupul și Sângele Mântuitorului și, ca atare, sunt adorate. Cu toate acestea, printre teologii timpului găsim două moduri diferite de a înțelege această identitate: a) teoria simbolică, preocupată mai ales de a deosebi elementele vizibile și realitatea pe care acestea o reprezintă. Alexandrinii, precum sfântul Ciril, Origene, sfântul Grigore de Nissa, fiind influențați de filozofia platonică, prezentau lumea sensibilă ca fiind o imagine a lumii inteligibile și preferau să se concentreze asupra aspectului simbolic al Euharistiei, ajungând să afirme nu rareori că, pâinea consacrată este σύμβολον, τύπος sau σημειον a Trupului lui Cristos. b) o tendință nouă a metabolismului real, care încearcă să explice identitatea dintre elementele consacrate și Trupul și Sângele lui Cristos, ca rezultat al unei schimbări reale, al unei transformări care are loc în pâinea și vinul euharistic.
2.1. Eusebiu din Cezarea († 340)
Sfântul Eusebiu din Cezarea scrie că, noi suntem hrăniți necontenit cu Trupul Mântuitorului și că ne împărtășim cu Sângele Mielului. Mai mult, declară că: creștinii sunt aceia care celebrează zilnic memorialul sacrificiului lui Cristos, prin simbolurile Trupului și Sângelui său răscumpărător: „Noi, care suntem fii ai Noii Alianțe, sărbătorim în fiecare duminică Paștele nostru, suntem hrăniți permanent cu Trupul Mântuitorului, participăm în orice timp la Sângele Mielului… În fiecare duminică suntem întăriți cu Trupul sfințit al aceluiași Miel pascal și mântuitor, și sufletul nostru este spălat în Sângele său prețios”. Termenul antitip sau simbol nu vrea să arate nicidecum faptul că pâinea și vinul sunt doar niște semne simple ale unor realități care nu sunt prezente. De fapt, în gândirea patristică, simbolurile sunt semne ale realităților prezente, deși acestea se pot discerne numai prin credință. Împărtășind aceeași învățătură, Sfântul Eusebiu se exprimă astfel cu privire la memorialul jertfei mântuitoare: „Săvârșind zilnic memorialul Trupului și Sângelui lui Cristos, am fost făcuți vrednici de un sacrificiu și de o liturgie mai bune (…). Isus, oferind Tatălui ceresc pentru mântuirea noastră, o jertfă și o victimă minunată, a voit ca și noi să-i oferim în schimb memorialul sacrificiului său”.
Ceea ce s-a săvârșit în mod sângeros pe Calvar, spune Eusebiu, este oferit acum în mod pașnic și sacramental. Memoria obiectivă a jertfei lui Cristos reprezintă însăși jertfa Domnului, care întrece orice memorial al Vechiului Testament: „Dumnezeu vrea victime fără fum și fără sânge; dorește acea ofrandă, pe care Mântuitorul universal a oferit-o întregii lumi, în memoria sa, prin determinate cuvinte pline de mister”.
Valoare și măreția jertfei lui Cristos este atât de însemnată, încât nu mai e nevoie să fie repetată, dar este suficientă realizarea memoriei obiective (prezența trupului și sângelui victimei) a acesteia.
2.2. Origene (cca. † 341)
Origene se prezintă în primul rând ca un om al Bisericii. Cel mai adesea comenta Scriptura prin omilii familiare credincioșilor din Cezarea, iar acest contact zilnic cu poporul creștin, a putut să-l conducă la adevăratul sens al realității ecleziastice. Aluziile pe care le face la învățătura comună asupra Euharistiei sunt, nu de puține ori, fugitive și neaprofundate: „dacă tu urci cu Mântuitorul pentru a sărbători Paștele, El îți dăruiește potirul Noii Alianțe, îți dăruiește pâinea binecuvântării, îți dăruiește Trupul și Sângele său”.
Pentru Origene nu există nici o dificultate în a afirma cu simplitate că, pâinea și potirul euharistizate sunt Trupul și Sângele lui Cristos. Origene amintește și de rugăciunea care sfințește pâinea și vinul. El spune că, rugăciunea de mulțumire care repetă aceleași cuvinte ale Mântuitorului și este pronunțată asupra pâinii și a vinului, sfințește aceste alimente și le face, într-un mod tipic și simbolic, Trupul lui Cristos. Această învățătură o întâlnim într-un pasaj din opera „Contra Celsum” (8, 33): „Celso, care îl ignoră pe Dumnezeu, oferă demonilor sacrificii de mulțumire; dar noi, mulțumind demiurgului acestui univers pentru darurile sale, mâncăm pâinile pe care le oferim prin acțiuni de mulțumire și rugăciuni; această pâine care devine un lucru sfânt, trup al rugăciunii, îi sfințește pe toți aceia care o folosesc cu intenție dreaptă”. Învățătura sa este foarte clară: sacrificiul pe care îl aduce creștinul este o mulțumire; este acea rugăciune pronunțată (euharistia) asupra ofertei, adică narațiunea instituirii și cuvintele lui Isus de la ultima Cină: Luați și mâncați, căci acesta este Trupul meu…Luați și beți, căci acesta este Sângele meu…. Această rugăciune are o eficacitate deosebită, deoarece prin rostirea ei asupra darurilor, are loc transformarea pâinii în Trupul lui Cristos și a vinului în Sângele său.
Într-un alt text din Omiliile lui Origene, întâlnim o exortație care face aluzie la uzanțele liturgice, și care, scoate în evidență atitudinea acestui autor creștin față de Trupul lui Cristos din Sfânta Euharistie și față de Cuvântul întrupat în Sfânta Scriptură:
„Voi care asistați în mod obișnuit la sfintele mistere, știți cu câtă prudență și respect păstrați Trupul lui Cristos (Euharistia) care vă este încredințat, cu teama de a nu scăpa pe jos vreo firimitură din comoara consacrată. Căci, procedând altfel v-ați crede vinovați, dacă din neglijența voastră s-ar pierde ceva, și aveți dreptate. Dar dacă, atunci când vorbim de acest Trup, luați pe bună dreptate atâtea măsuri de precauție, pentru ce ați vrea ca neglijența față de cuvântul lui Dumnezeu să merite o mai mică pedeapsă, decât neglijența față de Trupul său”.
Putem observa aici, cele două moduri prin care ni se comunică Cuvântul, după învățătura lui Origene, adică: prin încarnarea sa în Sfânta Scriptură și, prin prezența sa în pâinea consacrată, care este Trupul său in mysterio.
Între aceste două mistere, prin care ni se comunică Cuvântul, există o strânsă legătură, deoarece au același scop: „Noi bem Sângele lui Cristos nu numai atunci când îl primim după ritualul tainelor, dar și atunci când primim cuvintele sale în inimă, cuvinte în care sălășluiește viața, după cum el însuși a spus: Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață”. Astfel reiese că, Cristos, Logos întrupat, Cuvântul lui Dumnezeu, adevărata pâine care dă viață, este hrana sufletului nostru, fie prin credința în Cuvântul întrupat în Scriptură, fie prin primirea sa în sfântul sacrament al Euharistiei. În acest sens ne-a rămas un text foarte frumos:
„Această pâine, despre care Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că este Trupul său, este Cuvântul care hrănește sufletele, Cuvânt care purcede de la Dumnezeu, și pâine ce vine din pâinea cerească, care a fost așezată pe masa despre care stă scris: Mi-ai pregătit masă în fața potrivnicilor mei (Ps 22,5). Această băutură despre care Cuvântul lui Dumnezeu spune că este Sângele său, este Cuvântul însuși care potolește setea și îmbată într-un mod minunat inimile celor care îl beau, și care, este cupa despre care stă scris: Cât de îmbătătoare este cupa ta minunată! Iar această băutură este fructul viței adevărate: Eu sunt vița cea adevărată. Este Sângele acestui „Strugure” care, pus în teascul suferințelor, a lăsat această băutură. Tot așa și pâinea este cuvântul lui Cristos, pâine făcută din acel grâu care, căzând în pământ a adus mult rod. Nu este acea pâine vizibilă, pe care El o ține în mâinile sale, și despre care Cuvântul lui Dumnezeu spune că este Trupul său, dar este cuvântul, în semnul căruia acea pâine trebuie să fie frântă. Nu este nici băutura despre care El spunea că este Sângele său, ci cuvântul, în semnul căruia această băutură trebuie să fie vărsată”.
Acest text ne descoperă dublul sens al lui Logos, adică cel de cuvânt scripturistic, dar și Verbul făcut carne. Cuvântul lui Cristos din Evanghelie este hrană pentru suflet, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu. Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cerească, hrănește sufletele cu cuvântul său, care este pâinea făcută din grâul curat și, în același timp, vinul rodul viței adevărate. Origene afirmă că, în momentul în care Cristos a luat pâinea și a zis: Acesta este Trupul meu, de fapt nu se referea la pâinea aceasta vizibilă, ci la el însuși – Logosul divin – al cărui sacrament era pâinea frântă. Astfel, Trupul și Sângele lui Cristos nu sunt altceva decât acest Logos, care hrănește și înveselește inima: „Întruparea Cuvântului se realizează prin deschiderea Sfintei Cărți, a cărui multiplicitate exterioară lasă să se întrevadă unicul miez din care se vor hrăni credincioșii. Cuvântul devine hrană, iar Scripturile se unesc în mâinile lui Cristos Domnul ca o pâine euharistică”.
O reflexie teologică mai aprofundată subliniază că, Origene nu explică în ce mod este prezent Cristos în Sfânta Scriptură sau în sacrament, dar că acesta afirmă prezența reală a lui Cristos, atât în una, cât și în cealaltă:
„Noi bem Sângele lui Cristos nu numai atunci când îl primim după ritualul tainelor, dar și în momentul în care primim cuvintele sale, căci, după cum spune el însuși, în ele sălășluiește viața: Cuvintele pe care le-am spus sunt duh și viață (…). Așadar, nici unul nu poate asculta cuvântul lui Dumnezeu dacă mai înainte nu a fost sfințit (…). De fapt, fiecare trebuie să fie pregătit să intre, puțin timp după aceasta, la cina nunții; fiecare stă pregătit să mănânce carnea Mielului și să bea potirul mântuirii”.
Pentru a nu ne scandaliza și a înțelege mai bine învățătura lui Origene, este necesar să ținem cont de trei aspecte importante: a) interpretarea teologică a Vechiului Testament, care evidențiază evenimentele acestuia, nu atât ca pe niște figuri ale realităților sacramentale din Biserica vizibilă, cât mai curând ca figuri ale realităților invizibile din Noul Testament: mana este prefigurarea cuvântului ca hrană spirituală, și mai puțin figură a Euharistiei; b) importanța mai mare acordată cuvântului, decât liturgiei; c) amprenta gândirii platonice, care îl face să vadă în ritualurile sacramentale semnul realității invizibile, mai mult decât eficacitatea lor mântuitoare. Creează impresia că oferă o interpretare spiritualistică asupra sacramentelor, dar, cu toate acestea, nu s-ar putea spune că ar minimaliza realismul acestora.
2.3. Sfântul Ciril de Ierusalim (†386) și Sfântul Ciril de Alexandria († 440)
Sfântul Ciril de Ierusalim, vorbește credincioșilor despre Sfânta Euharistie spunându-le că, doctrina sfântului Paul este suficientă pentru ca cineva să se convingă, în mod deplin, de autenticitatea misterelor divine, iar acesta aflându-se vrednic de ele, devine un singur trup și un singur sânge cu Cristos. Sfântul Paul proclamă: „ Căci am primit de la Domnul ceea ce v-am învățat; și anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și a zis: Luați, mâncați; acesta este Trupul meu, care se frânge pentru voi. Tot astfel, după Cină, a luat paharul și a zis: Luați și beți, acesta este Sângele meu (1Cor 11, 23-25)”.
Sfântul Părinte îi întărește pe credincioșii săi în credința față de prezența lui Cristos în Euharistie, spunându-le că însuși Domnul i-a încredințat de acest adevăr prin cuvântul său:
„După ce așadar El însuși a spus despre pâine: Acesta este Trupul meu, cine va mai cuteza să se îndoiască? Și după ce Cristos însuși a mărturisit și a zis: Acesta este Sângele meu, cine ar mai putea contesta aceasta, zicând, că nu e sângele lui?…De aceea pâinea și vinul euharistic nu le socoti ca pe niște elemente simple, pentru că ele sunt Trupul și Sângele lui Cristos, după mărturisirea Domnului. Căci, deși simțurile ți-ar spune că, ele sunt pâine și vin, totuși credința să te facă sigur și hotărât. Să nu judeci lucrul după gust, ci fii sigur din credință, fără nici o îndoială, că ai primit Trupul și Sângele lui Cristos. Sub aparențele pâinii, ți se dăruiește Trupul său; sub aparențele vinului, ți se dăruiește Sângele său; participând la Trupul și la Sângele lui Cristos, tu devii un singur trup, un singur sânge cu el – σύσσωμος καί σίναμος αύτου. Într-adevăr, devenim purtători ai lui Cristos – χριστοφόροι – , deoarece Carnea și Sângele său se răspândesc în membrele noastre. Da, potrivit cu cele spuse de apostolul Petru, devenim «părtași ai naturii divine» (2Pt, 1, 4)”.
Pentru a fi și mai convingător în această privință, sfântul Ciril folosește ca și exemplu miracolul de la nunta din Cana:
„Nu demult, în Cana Galileii, Isus, printr-un simplu act de voință, a schimbat apa în vin; și noi nu-i dăm crezare când transformă vinul în Sânge? Invitat la o nuntă a oamenilor, el făcură acest miracol uimitor; și nu vrem noi să credem că fiilor Miresei sale spirituale (Biserica) le-a făcut un dar și mai minunat, și anume acela de a se bucura de Trupul și Sângele său?”. Apoi mai adaugă: „Atunci nu mai considerăm ca pâine obișnuită (ca elemente ordinare) această pâine și acest vin: este într-adevăr Trupul și Sângele lui Cristos, potrivit afirmației însăși a Învățătorului. Dacă simțurile îți sugerează prima idee, credința, dimpotrivă, să-ți dea deplina siguranță. Nu judeca realitatea cu gustul, dar credința ta să te convingă că într-adevăr ai fost judecat vrednic de Trupul și Sângele lui Cristos”.
Sfântul Ciril mai subliniază că Euharistie este o condiție sine qua non pentru a poseda viața: „Odată Cristos, vorbind iudeilor, le spusese: Dacă nu mâncați carnea mea și nu beți sângele meu, nu veți avea viață în voi (In 6, 53). Dar ei, nu au interpretat în mod spiritual acele cuvinte și au rămas scandalizați și, îndepărtându-se de el, gândeau că Isus voise să-i îndemne la un act de antropofagie”.
După cum reiese din pasajele citate mai sus, sfântul Părinte învață că, în Sf. Euharistie sunt prezente Trupul și Sângele Mântuitorului, deoarece acest lucru este confirmat de însuși autorul acestui mister inefabil. Adevărat, adaugă el, că simțurile ne-ar spune, că e pâine și vin, dar noi nu trebuie să ne luăm după simțuri, ci după credință. Celor ce se apropie de Sfânta Împărtășanie, sfântul Ciril le cere credința totală și eliminarea oricărui dubiu în ceea ce privește recunoașterea Trupului și Sângelui lui Cristos în sacramentul euharistic: „(…) după aceasta, voi auziți glasul psalmistului, care, printr-o melodie divină, vă invită la împărtășirea cu sfintele Taine, zicând: Gustați și vedeți cât de bun este Domnul (Ps 34, 9). Nu lăsați ca acest adevăr să cunoască dubiu. Pentru că cei care gustă, nu sunt invitați la a gusta pâinea și vinul, ci sacramentul Trupului și Sângelui lui Cristos”.
După sfântul Ciril, această prezență reală este rezultatul unei schimbări de substanță care se produce în cele două specii. El este primul care vorbește despre această transformare în sensul unei transsubstanțieri. Cauza acestei schimbări, este invocarea Duhului Sfânt asupra darurilor prin intermediul epiclezei. El subliniază foarte clar acest adevăr spunând că, mai înainte de sfânta invocație, nu erau decât pâine și vin, în schimb, după această invocație a adorabilei Treimi, pâinea și vinul devin Trupul și Sângele lui Cristos.
Asemenea lui Ciril din Ierusalim, și sfântul Ciril din Alexandria afirmă cu tărie și, determinat de credința profundă, același adevăr, și anume că, în Euharistie este Trupul și Sângele Domnului Cristos, iar nu chipul sau simbolul Trupului și al Sângelui, deoarece Domnul a spus: Acesta este Trupul meu, în mod clar, adică ceea ce este aici, este Trupul meu. Comentariile pe care le face sfântul Ciril asupra Evangheliei sfântului Matei confirmă această credință:
„În mod clar a zis: Acesta este Trupul meu și Acesta este Sângele meu, ca să nu cugeți că, cele ce se văd ar fi chip, căci ele se prefac de atotputernicul Dumnezeu, într-un mod tainic, în Trupul și Sângele lui Cristos, de care părtași făcându-ne, primim puterea sfințitoare și dătătoare de viață a lui Cristos. Căci era nevoie, ca El să se acomodeze cu Trupul său cel sfânt și cu scumpul său Sânge oarecum trupurilor noastre (…) în pâine și vin, ca să nu ne fie scârbă, văzând pe mesele bisericilor noastre Trupul și Sângele lui; căci acomodându-se Dumnezeu slăbiciunilor noastre, El conferă celor puse înainte puterea vieții și le schimbă-n puterea vieții sale. Și, să nu pui la îndoială că, nu ar fi adevărat, ceea ce El însuși a spus limpede: Acesta este Trupul meu și: Acesta este Sângele meu. Primește cuvintele Mântuitorului mai mult prin credință, căci fiind El Adevărul, nu poate minți”.
El vorbește astfel despre celebrarea misterului euharistic: „ Mântuitorul ne-a permis să participăm la eucologia vivificantă, care este Trupul său sfânt și Sângele său (…) Când participăm la eucologia lui Cristos, îl primim pe Cristos însuși prin Carnea și Sângele său, și suntem transformați la o viață nouă, prin Cristos și în Cristos”.
Ceea ce apare important în modul de a gândi al sfântului Ciril din Alexandria, despre Sf. Euharistie, sunt efectele provocate prin eucologia mistică. Aceasta sfințește și dăruiește viața, deoarece este propria carne a lui Cristos, sau carnea Cuvântului. Printr-o omilie asupra Evangheliei după sfântul Luca, explică acest lucru cu o claritate deosebită:
„Căutăm după cum putem sensul acestui mister. Dumnezeul universului a creat fiecare lucru pentru nemurire (…), dar prin gelozia diavolului moartea a intrat în lume, după ce acesta l-a împins pe om la neascultare și l-a făcut pe om să cadă sub blestemul lui Dumnezeu. În ce mod, așadar, omul pe pământ, dominat de moarte, putea să recupereze nemurirea? Era necesar ca acest trup muritor să participe la puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Această putere a lui Dumnezeu era Cuvântul său. Dumnezeu îl trimite ca Mântuitor și Răscumpărător pe acesta, iar el se îmbracă în trup omenesc (…). Astfel, Cuvântul dătător de viață al lui Dumnezeu se unește propriei sale cărni, printr-o modalitate cunoscută numai de el. Așadar, când ne hrănim cu Trupul lui Cristos, Mântuitorul tuturor, avem viață în noi, devenim aproape una cu el, locuind în el și posedându-l în noi (…). Era necesar ca, prin Duhul Sfânt, Cristos să locuiască în noi într-un mod voit de Dumnezeu și, ca să spunem așa, să amestece Carnea și Sângele său trupurilor noastre”.
În comentariul asupra Evangheliei sfântului Ioan, se oprește cu precădere, asupra efectelor pe care le poartă cu sine împărtășirea cu pâinea euharistică: „Trupul mântuitor este plin de viață, pentru că este unit Aceluia care posedă viața în sine, adică Cuvântului lui Dumnezeu; de aceea când ne împărtășim cu el, primim viața în noi și-i suntem uniți, după modelul de unitate care există între Trup și Cuvântul care-l locuiește”.
Referindu-se la cuvintele lui Isus: Cel ce mănâncă din această pâine va trăi în veci, sfântul Ciril amintește, în comentariul său, de mana cu care s-a hrănit poporul evreu în deșert, spunând că aceasta nu era decât «tipul» acestei pâini și, prin urmare, nu putea conferi nemurirea: „Numai Fiul este în mod propriu și cu adevărat «pâinea vieții», iar cei care au participat o singură dată și s-au unit, într-un mod sigur, cu această pâine prin împărtășire, sunt mai puternici decât legăturile morții”.
Doctrina despre sacramentul euharistic, a sfântului Ciril din Alexandria, este foarte fermă, în sensul că, nu tratează despre o figură, nici despre o prezență pur spirituală, ci despre o adevărată transformare a speciilor (τα φαινόμενα) în Trupul și Sângele lui Cristos. Putem spune că, sfântul Ciril se eliberase de tot ceea ce putea să însemne imprecizie și exagerare în simbolismul lui Origene; chiar dacă mai existau formule imprecise, totuși Ciril demonstrează puterea de a crede că binecuvântarea mistică (eucologia) este dătătoare de viață, și că, ne comunică energia divină, deoarece în realitate este carnea vie a Cuvântului întrupat.
2.4. Sfântul Grigore de Nissa († 394)
Sfântul Grigore, prin comentariile și catehezele referitoare la sfânta Euharistie, nu a făcut altceva decât să așeze în relief și să dezvolte credința sa personală, dar și pe aceea comună împărtășită de întreaga Biserică, în prezența reală: „pe bună dreptate, noi credem că, în momentul în care pâinea este sfințită de cuvântul lui Dumnezeu, chiar în acel moment pâinea este transformată în Trupul Logosului divin”. Iar în altă parte mai adaugă: „Pâinea sfințită prin cuvântul lui Dumnezeu, cred că se preface în Trupul Cuvântului lui Dumnezeu. Pâinea sfințită prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune se preface deodată în Trupul Cuvântului lui Dumnezeu, precum s-a zis de Cuvântul: Acesta este Trupul meu”.
Considerând Sfânta Euharistie ca și remediu împotriva morții trupului și sufletului, sfântul Grigore face o comparație, între bucățica de drojdie care asimilează întreaga cantitate de făină, și Trupul lui Cristos prezent în Euharistie, care, odată primit în trupurile noastre, le transformă pe acestea cu totul în propria-i substanță. Apoi mai adaugă, spunând că, așa cum din cauza unei doctorii fatale, introdusă în trupul sănătos, se întâmplă ca acesta să fie îmbolnăvit, tot așa și Trupul imortal (Cristos) care se face prezent în cel ce îl primește, transformă întreaga ființă a acestuia în propria-i natură. De fapt, spune sfântul Grigore, este imposibilă imortalitatea trupului nostru, în cazul în care acesta nu participă la incoruptibilitatea cărnii în care Dumnezeu s-a întrupat:
„Prin intermediul acelui Trup, care s-a demonstrat mai puternic decât moartea și a devenit începutul vieții noastre, trupul nostru este încorporat în Mântuitorul. Așa cum puțină drojdie, după cuvântul Apostolului (1Cor 5, 6), asimilează prin fermentație tot aluatul, la fel și acel Trup care a fost supus morții prin voința lui Dumnezeu, primit în trupurile noastre, le transformă după natura sa”.
Atunci când sfântul Grigore vorbește despre Euharistie ca și nutriment, pornește în primul rând de la premisa că, atât pâinea, cât și vinul, sunt absolut necesare pentru alimentarea și creșterea trupului nostru; aceste elemente naturale, după ce au fost consumate, devin trupul și sângele nostru, prin capacitatea de asimilare a fiecărui corp în parte. Deci, dacă substanța fiecărui corp depinde de hrană, iar aceasta constă în pâinea și vinul amestecat cu apă, atunci Cuvântul lui Dumnezeu se unește naturii umane, și devenit prezent în trupul nostru, nu a realizat o nouă și diversă consistență pentru natura umană, dar i-a procurat prin mijloacele cele mai obișnuite ființialitatea permanentă. Sfântul Grigore, reflectând asupra prezenței lui Cristos în pâinea euharistizată, ne spune că, trupul în care Dumnezeu s-a întrupat, hrănindu-se cu pâine, se identifică cu aceasta, deoarece această hrană se transformă în însăși substanța trupului. Pe de altă parte, acel trup, prin intermediul inhabitării Cuvântului lui Dumnezeu, a fost ridicat la demnitatea dumnezeirii:
„pe bună dreptate, noi credem că pâinea sfințită de cuvântul lui Dumnezeu se transformă în Cuvântul divin. În realitate, acel trup era pâine în potență și a fost sfințit de prezența Cuvântului care a locuit în carne (…). Așa cum pâinea care s-a transformat în acest Trup a fost ridicată la o stare divină, la fel se întâmplă și acum, când pâinea, după cum spune Apostolul (1Tim 4, 5), sfințită fiind de cuvântul lui Dumnezeu și de rugăciune, devine Trupul Cuvântului divin, însă nu pe calea naturală a alimentației, ci transformându-se direct în Trupul său, în virtutea puterii cuvântului, după cum a spus însuși Cristos: Acesta este trupul meu (Mc 14, 22)”.
După această învățătură excepțională, sfântul Grigore se oprește și asupra tainicei transformări a vinului în Sângele lui Cristos, iar pentru aceasta recurge la același exemplu al trupului omenesc. El spune că, așa cum partea solidă a trupului are nevoie de un nutriment pe măsură, tot la fel și elementul lichid al acestuia necesită un aliment de natură echivalentă, care odată intrat în trup se transformă în sânge prin asimilare. Într-un astfel de trup a coborât însuși Dumnezeu, pentru ca unindu-se naturii mortale să poată îndumnezei umanitatea, făcând-o astfel părtașă la viața divină:
„Și cum s-a unit mai bine acestei naturi, dacă nu dăruindu-se ca o sămânță tuturor credincioșilor prin carnea sa, după planul de mântuire, carne care se compune din vin și pâine, și care se unește cu trupurile credincioșilor pentru a le conduce la imortalitate și incoruptibilitate. Acestea sunt darurile pe care Domnul le acordă, transformând natura speciilor în Trupul său imortal prin puterea consacrării”.
2.5. Sfântul Ambroziu († 397)
Supranumit consul al lui Dumnezeu pentru dârzenia constantă cu care a guvernat Biserica, duce mai departe flamura credinței prin operele numeroase și însemnate pe care le-a scris. Între acestea se remarcă De mysteriis și De sacramentis, bogate printr-o suavă pietate și, caracterizate de o elocvență și o claritate deosebite; în ele găsim, într-un mod aproape complet, expunerea doctrinei euharistice. Scrie împotriva arianilor De incarnationis dominicae sacramento. Scrie în De mysteriis că, Sf. Euharistie conține Trupul lui Cristos, și anume acel Trup care s-a născut din Fecioara Maria, și Sângele lui, care s-a vărsat pe lemnul crucii: „Ceea ce săvârșim, este Trupul născut din Fecioara. De ce cauți aici, în Trupul lui Cristos, legea naturii, după ce însuși Cristos s-a născut peste natură, din Fecioară? Cu adevărat este Trupul real al lui Cristos, care (trup) s-a răstignit și s-a îngropat; cu adevărat este așadar sacramentul Trupului Aceluia”. Sfântul Ambroziu explică astfel neofiților dogma prezenței reale în Sfânta Euharistie:
„…Sigur, este un lucru minunat că Dumnezeu a făcut să cadă mană pentru părinți și i-a hrănit în fiecare zi cu un aliment ceresc; pentru aceasta s-a spus: Omul a mâncat pâinea Îngerilor. Totuși, toți aceia care au mâncat acea pâine sunt morți în deșert; această hrană însă, pe care tu o primești, această Pâine vie coborâtă din cer, îți dăruiește substanța vieții eterne, căci oricine o mănâncă nu va mai muri. Ea este Trupul lui Cristos. Reflectă, așadar, dacă este mai bună pâinea îngerilor decât carnea lui Cristos, care este Trupul vieții. Mana a venit di cer, dar Trupul lui Cristos este deasupra cerului; aceea este din cer, acesta vine de la Domnul cerului; aceea se altera dacă se ținea până a doua zi, în schimb acesta nu este supus coruperii (…) Pentru ei a izvorât apă din stâncă, iar pentru tine Sângele lui Cristos; ei au fost adăpați cu apă pentru scurt timp, dar tu ești săturat de acel Sânge etern. Iudeul bea și totuși îi este sete, dar tu când vei bea îți va trece setea pentru totdeauna; aceea era figura, însă acesta din urmă este adevăr”.
Acelora care persistau în a dubita asupra prezenței reale a lui Cristos în pâinea și vinul consacrate, Sfântul Ambroziu le răspunde prin a le explica că acest mister se realizează printr-o inefabilă lucrare, care are loc în ordinea atotputerniciei divine. După ce reamintește o serie de miracole din Vechiul Testament, exclamă:
„…dacă o binecuvântare umană are atâta putere (Moise, Elizeu), încât poate schimba natura, ce ar trebui spus oare despre o binecuvântare divină, în care operează însăși cuvintele Domnului? Dacă cuvintele lui Elia puteau face să coboare foc din cer, oare cele ale lui Isus Domnul nu vor putea să transforme substanța elementelor?…Cuvântul lui Cristos, care a putut face din nimic ceea ce nu era, oare nu poate schimba lucrurile care sunt în ceea ce nu erau? Același Cristos Isus spune: Acesta este Trupul meu; înainte de binecuvântarea prin cuvintele cerești se numește altfel, dar după consacrare este trup. El proclamă: Acesta este Sângele meu; înainte de consacrare era un alt lucru, însă după consacrare îi spunem sânge. Și tu zici: Amen, adică: așa este. Chiar și mintea crede ceea ce gura rostește, iar acel lucru pe care cuvântul îl anunță, inima îl simte”.
Se poate deduce din textul precedent o imensă bogăție doctrinară, care indică prezența reală prin actul transsubstanțierii. Caracterul intim al acesteia, trece dincolo de capacitatea de a înțelege a minții umane, așa cum se întâmplă și în cazul misterului Întrupării, și ni se prezintă ca efect imediat al cuvintelor rostite de însuși Cristos.
2.6. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407)
Sfântul Ioan Gură de Aur, prin învățătura sa, reprezintă mărturia prin excelență a antichității în ceea ce privește doctrina catolică despre sfânta Euharistie; tocmai pentru acest lucru mai este numit și Doctor Eucharistiae. Este într-adevăr Gură de Aur atunci când vorbește despre misterul euharistic.
Asemenea sfântului Ciril de Ierusalim, Crizostomul atinge punctele esențiale ori de câte ori tratează despre prezența reală a lui Cristos în Euharistie. Pune în lumină această temă dogmatică, printr-o aprofundare extraordinară a dimensiunii euharistice de memorial-sacrificiu, mai ales prin cuvintele de instituire ale Mântuitorului. După ce subliniază imperfecțiunea sacrificiilor aduse de evrei și, în consecință, repetarea acestora, adresează o întrebare:
„Și atunci? Oare nu oferim și noi zilnic sacrificiul? Desigur, dar săvârșind memorialul morții sale, care este una singură și nu mai multe. În ce mod această moarte este unică și nu e vorba de mai multe morți? Ea a fost oferită o dată pentru totdeauna, asemenea ofertei care se săvârșea în Sfânta Sfintelor. Această ofertă este, de fapt, tipul profetic – τύπος – negativ al ofertei lui Cristos, jertfă celebrată o singură dată. La fel și jertfa noastră, care se săvârșește ca memorial, este tipul real – pozitiv – al aceleia pe care Cristos a săvârșit-o pentru totdeauna. De fapt, noi oferim pentru totdeauna pe același Cristos, nu oferim astăzi o oaie și mâine alta, ci totdeauna aceeași jertfă. De aceea, sacrificiul e unic (…). Pretutindeni Cristos e unic, totul aici și totul acolo, un singur Trup…un singur sacrificiu”.
Ideea este aceea că, spre deosebire de sacrificiile Vechiului Testament, jertfa sfintei Liturghii nu se multiplică, deoarece este vorba de aceeași victimă – Cristos. Motivul este acela că, jertfa creștinilor este sacrificiul unic și perpetuu. După cum am amintit mai sus, Crizostomul pune și mai mult accentul pe credința în cuvântul rostit de însuși Cristos în cadrul Cinei de taină, cuvânt eficace și plin de putere:
„Cristos a anulat principala sărbătoare a evreilor (paștele), conducându-i pe aceștia la o altă masă înfricoșătoare, spunându-le: Luați, mâncați, acesta este Trupul meu, care se frânge pentru voi. Cum să nu se simtă tulburați la auzul acestor cuvinte? (…) Chiar și el a băut, pentru ca cei care-l ascultau să nu spună: așadar, trebuie să-i bem sângele și să-i mâncăm carnea?, și nu au mai fost atât de scandalizați, așa cum, deja, se scandalizaseră prima dată. Să avem credință în Dumnezeu, chiar și atunci când se vorbește despre acest mister, fără a privi atât ceea ce intră în contact cu simțurile noastre, dar mai ales crezând cuvintele sale. Cuvântul său este inefabil, în timp ce judecata noastră este supusă erorii. Când, așadar, el spune: Acesta este Trupul meu, ne conformăm cu strictețe la ceea ce el spune, și credem, contemplându-l cu ochii spiritului”.
Așadar, Trupul și Sângele Domnului Cristos sunt de față, în Sf. Euharistie, prin rugăciunea care cuprinde cuvintele Domnului Cristos. Care sunt cuvintele acestea, ne spune tot sfântul Ioan Gură de Aur, indicând în același timp calea prezenței reale prin transsubstanțiere:
„E de față Cristos și acum. Cel ce a împodobit masa aceea, același împodobește acum și pe aceasta, că nu omul este cel ce face, ca cele puse înainte să se facă Trupul și Sângele lui Cristos, ci însuși Cristos cel ce s-a răstignit pentru noi. Preotul împlinind forma, stă rostind cuvintele acelea, iar puterea și darul sunt ale lui Dumnezeu. Acesta este Trupul meu, zice. Cuvântul acesta preface cele puse înainte. Și, precum cuvântul acela, care zice: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul, odată s-a zis, dar totdeauna se împlinește, dând putere firii noastre, ca să dea naștere la copii; tot asemenea și cuvântul acesta, odată zicându-se, de atunci și până astăzi și până la venirea lui, îndeplinește jertfa obiectivă prin biserici, la fiecare masă. Îngerii tremură dacă îl privesc, și cu teamă îndrăznesc să-l fixeze cu privirea, din cauza strălucirii pe care o emană; noi însă ne hrănim și ne unim cu el, devenind astfel un singur trup și o singură carne cu Cristos”.
Deci, dacă cuvintele Acesta este Trupul meu, rostite de preot, săvârșesc prefacerea în cele puse înainte, prin urmare transsubstanțierea are loc prin cuvintele Domnului. Și, ca să nu creadă cineva, că astăzi cuvintele Domnului nu ar mai avea aceeași putere, din simplul motiv că nu mai sunt rostite de Mântuitorul, și, că el nu le-a rostit decât o singură dată, sfântul Părinte adaugă, spunând că, și cuvintele „creșteți și vă înmulțiți” au fost pronunțate doar odată și, cu toate acestea, ele se împlinesc mereu. Ceea ce reiese de aici este că, deși Cristos a pronunțat o singură dată: Acesta este Trupul meu, totuși aceste cuvinte nu-și pierd puterea. De aceea transsubstanțierea are loc prin pronunțarea acestor cuvinte. Afirmând identitatea dintre trupul euharistic și trupul istoric, sfântul Ioan Crizostomul se exprimă astfel:
„Când te vezi oferind Trupul lui Cristos, să-ți spui: datorită acestui trup, eu nu mai sunt pământ și cenușă, și nici prizonier, dar liber (…). Acest trup străpuns de cuie și lovit de bici, nu a putut fi răpit de moarte (…). Acesta este trupul, care a fost pătat de sânge, străpuns de lance, din care a izvorât mântuirea lumii (…); acest trup ne-a fost dat spre a fi păstrat și mâncat; operă a unei mari iubiri”.
Vorbind în multe rânduri, și cu cea mai mare determinare, despre Sfânta Euharistie ca prezență a lui Cristos, amintește printre altele că:
„în Euharistie ținem în mâinile noastre acel Trup, care a fost aici jos pe pământ și pe care Cristos, la ultima Cină, vi l-a dat ca să-i beți Sângele”. Și continuă: „Cristos se face prezent, în virtutea unei transformări, pe care el însuși o săvârșește, deoarece el este adevăratul preot al altarului. Cuvintele lui Cristos: Acesta este Trupul meu, transformă ofrandele și face prezent sacrificiul crucii”.
2.7. Sfântul Augustin († 430)
Numeroase sunt textele sfântului Augustin conform cărora, în virtutea cuvântului preotului, pâinea devine Trupul lui Cristos și vinul Sângele său. Cu siguranță că, pâinea euharistică, după sfântul Augustin, este și simbolul unității Bisericii, dar, în același timp, este și sacramentul Trupului real al lui Cristos. Pentru sfântul Augustin, acțiunea Duhului Sfânt care înfăptuiește prezența lui Cristos în Euharistie, este miracolul care depășește orice închipuire. Augustin spune că, după consacrare, pâinea euharistizată conține carnea pe care Cuvântul și-a asumat-o în sânul Sfintei Fecioare, carne pe care noi o mâncăm prin primirea Sfintei Euharistii. Într-un alt loc ne spune următoarele:
„Trupul cu care Cristos a intrat în această lume, este Trupul care se oferă și astăzi pe altarele noastre, și care, este distribuit credincioșilor”. El explică prezența reală a lui Cristos în Sf. Euharistie, subliniind identitatea dintre Trupul istoric al lui Cristos și Trupul său euharistic: „În același Trup a umblat pe pământ și același Trup ni-l dă spre mâncare, pentru mântuirea noastră; nimeni nu mănâncă din acea carne, fără ca mai întâi, să o fi adorat”.
Comentând apoi cuvintele, care sunt pronunțate, conform Vulgatei, de către regele David: Se ținea în propriile mâini (1Reg 21, 23), Augustin spune:
„Cine se poate purta în propriile mâini? (…) Nu putem vedea cum s-ar putea explica aceasta în mod literal, dacă i se aplică lui David, dar putem să ne-o explicăm, dacă îi aplicăm aceste cuvinte lui Cristos. Se ținea în propriile mâini când, încredințându-și propriul Trup, spunea: Acesta este Trupul meu. În acel moment își purta, de fapt, Trupul său în mâini; (…) Apropiați-vă să luați de pe acest altar cu teamă și cu tremur; să știți să recunoașteți în pâine ceea ce a atârnat pe cruce, și în potir ceea ce a izvorât din coastă”.
Sfântul Augustin mai indică prezența reală, prin transformarea care are loc în elementele euharistice, ca și consecință a pronunțării cuvintelor Domnului asupra acestora: „Ceea ce voi, dragii mei, vedeți pe altarului Domnului, este pâine și vin, dar acest vin și această pâine, asupra cărora acționează cuvântul, devin Trupul și Sângele lui Cristos (…). Îndepărtează cuvintele pâine și vin, adaugă cuvântul divin și va deveni sacrament”.
Simțurile, spune sfântul Augustin, trebuie să fie dirijate de credință, în momentul în care se întâlnesc cu acest sacrament al altarului: „Ceea ce vedeți este pâinea și potirul, iar de acest lucru vă asigură și ochii voștri. Dar ceea ce credința voastră dorește să înțeleagă este faptul că, pâinea se transformă în Trupul lui Cristos și vinul în Sângele său”.
Sfântul Augustin, explică prezența reală, și prin faptul că aceasta este cerută în mod implicit în sacrificiul euharistic, deoarece Isus însuși – care a dat pâinea și potirul ucenicilor săi – este prezent pe altar pentru a ni se dărui și nouă: „Cristos însuși este ucis, Cristos este jertfit, Cristos este primit prin Sângele său (…). Nu este un om cel care consacră Trupul și Sângele lui Cristos, dar este însuși Cristos care a fost crucificat pentru voi. Cuvintele sunt pronunțate prin gura preotului, dar Trupul și Sângele sunt consacrate de puterea și harul lui Dumnezeu”. Pentru sfântul Augustin, celebrarea sacramentală a jertfei lui Cristos, jertfă care a avut loc în mod real și absolut acum 2000 de ani, face prezent, exact același eveniment, fără ca prin aceasta să aibă loc o nouă jertfă, pentru că altfel nu ar mai fi identică cu prima, adică cea de pe Calvar.
Determinat de activitatea polemică împotriva donatiștilor, sfântul Augustin suprapune realismului, un simbolism ecleziologic, care va pătrunde orice aspect al dogmei euharistice. Prin hrana și băutura, care sunt Trupul și Sângele lui Cristos, vrea să se înțeleagă, pe de altă parte, că este vorba de acel liant care unește toate membrele într-un singur trup, adică în sfânta Biserică, formată din cei predestinați și îndreptățiți, ca și credincioși ai săi. El le-a dat discipolilor săi, spune sfântul Augustin, figura Trupului său – signum corporis sui – și a Sângelui său; cine trăiește în Biserică, adică în societatea celor predestinați, pot spune că se hrănesc cu Trupul lui Cristos, spre viața veșnică. Acest simbolism întâlnit la primii sfinți Părinți, nu exclude credința în prezența reală a lui Cristos în Euharistie. Chiar sfântul Augustin ne confirmă acest adevăr, în momentul în care li se adresează celor de curând botezați: „Pâinea pe care o vedeți pe altar, este Trupul lui Cristos, din momentul în care a fost sfințită de cuvântul Domnului. Potirul, mai precis ceea ce acesta conține, este Sângele lui Cristos, din moment ce a fost sfințit de cuvântul lui Dumnezeu”.
În orice sacrament, sfântul Augustin distinge două elemente: aliud videtur și aliud intelligitur; dar între acestea două lasă să se întrevadă o asemănare, așa încât, prin obiectul sensibil (elementul exterior) să se poată indica obiectul semnificat (elementul intern). Astfel se poate înțelege faptul că, Sfântul Augustin, numește Euharistie figura sau semnul Trupului lui Cristos. Tot așa se poate explica și faimosul text al scrisorii adresate episcopului Bonifaciu: „După cum, într-un mod cert, sacramentul Trupului lui Cristos este Trupul lui Cristos, tot așa și sacramentul credinței (Botezul) este credința”. Cu alte cuvinte, vrea să spună că, așa cum Botezul se numește credință pentru că este semnul credinței, tot astfel și în sacramentul euharistic, speciile pâinii și vinului sunt numite, într-un sens strict, Trupul lui Cristos, pentru că sunt semne sensibile ale acestui Trup.
Astfel apare coerența întregii învățături a sfântului Augustin despre Euharistie:
„semnul sacramentului, adică pâinea și vinul, este unitatea boabelor de grâu și struguri, iar efectul este uniunea cu Cristos a fiecăruia în parte, adică creșterea vieții supranaturale prin exercitarea virtuților teologale. Dar, atât semnul, cât și efectul, cer o realitate intermediară: realitatea prezenței Trupului și Sângelui lui Cristos. Semnul indică și, în același timp, ascunde realitatea lui Cristos. Efectul presupune aceeași prezență, ca și cauză a unității obținute”.
Sfântul Augustin distinge foarte bine trei lucruri importante: id quod videtur (semnul), id quod creditur (Trupul și Sângele lui Cristos) și id quod intelligitur (efectul unitiv, ca simbol al Trupului mistic): „Ceea ce vedeți cu ochii, este pâinea și vinul; Însă credința voastră pretinde că, în pâine și vin se află Trupul și Sângele lui Cristos”, și continuând, adaugă: „Dacă vreți să înțelegeți ce este Trupul lui Cristos, ascultați-l pe apostol: …Tot așa și noi, cei mulți, formăm un singur trup în Cristos (Rom 12, 5a.)”. Sfântul Augustin a avut un mare respect față de acest sacrament al altarului, iar prin doctrina sa, a rămas fidel realismului tradițional. Problemele timpului său, l-au făcut să insiste asupra simbolismului pâinii și vinului, adică asupra unității Bisericii, împotriva donatiștilor. Lupta împotriva pelagianilor, l-a determinat să reflecteze asupra virtuții sfințitoare și mântuitoare a Trupului lui Cristos din Sfânta Euharistie.
3. Mărturii liturgice și arheologice
Imediat după Rusalii, apostolii, în virtutea puterii primite de la Domnul, au celebrat Euharistia. Termenul propriu al acestei celebrări era «frângerea pâinii», iar ulterior, în mediul elenist, s-a introdus termenul de ευχαριστία (aducere de mulțumire lui Dumnezeu).
Euharistia se celebrează în ziua Domnului sau duminica. Cei care se apropiau de Masa Domnului, trebuiau să fie botezați, și să aibă capacitatea de a discerne Trupul și Sângele Domnului. De asemenea, acestora li se cerea o viață morală și demnă de primirea și întâlnirea personală cu Domnul însuși, prezent cu adevărat în Sfânta Euharistie.
Depozitul sacru, primit de apostoli de la Cristos însuși, era transmis prin viu grai – Cuvântul revelat – și prin celebrarea Euharistiei, izvorul unității ecleziale. Toate acestea constituiau Tradiția obiectivă a Bisericii, care era asistată în mod activ de Cristos Domnul și luminată de puterea Duhului Sfânt.
În lumina catehezei ioaniene, învățăm că, cei care se apropie cu credință și evlavie de Sfânta Euharistie, au parte de o comuniune profundă cu însuși Mântuitorul, eveniment care cuprinde pe oricine cu plinătatea puterii dătătoare de viață a lui Cristos. Pentru Biserica primară, împărtășirea cu Carnea și Sângele lui Cristos este comuniunea sacramentală cu moartea reală a Domnului și, cu Duhul său, care dă viață și este conținut în Euharistie.
Aceeași credință a creștinilor din totdeauna, în prezența reală, se deduce și din existența monumentelor vechi, care reprezentau Euharistia într-un mod simbolic-pictural sau prin diferite inscripții. Pentru a înțelege de ce au recurs primii creștini la o asemenea simbolistică, este nevoie să amintim de presiunea care se făcea asupra primelor comunități creștine din partea păgânilor, de vorbele calomnioase care circulau în ambientul acestora, mai ales cu privire la celebrarea Euharistiei. Cunoaștem istoria Bisericii și, știm că adunările liturgice erau suspectate de vicii și alte mari nelegiuiri; uneori erau interzise, deoarece păgânii credeau că acestea se săvârșesc cu ajutorul puterilor întunericului.
Datorită acestei conjuncturi a luat naștere așa-zisa disciplină misterică, care deși nu era impusă oficial de autoritatea ecleziastică, totuși a existat din secolul al III-lea până în secolul al V-lea, tocmai în timpul când apar majoritatea acestor monumente, care reprezentau sau făceau referință la cele mai însemnate mistere ale creștinismului. Această disciplină, despre care am amintit, constrângea clerul și pe credincioși la folosirea expresiilor și reprezentărilor alegorice și simbolice, necunoscute străinilor, dar ușor de recunoscut pentru cei inițiați.
3.1. Liturgia: semn al credinței în prezența reală
În cele ce urmează voi căuta să redau ceea ce, de fapt, au transmis sfinții Părinți despre acest sacrament al altarului, prin intermediul liturgiilor.
Liturgiile manifestă în mod clar credința Bisericii în prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului Cristos. Toate liturgiile de azi, răsăritene și apusene, precum și cele din primele veacuri creștine, folosesc cuvinte și expresii despre Sfânta Euharistie, care exclud orice interpretare în sens metaforic, și care ne mărturisesc credința în prezența reală.
Liturgiile pe care le avem azi, în esența lor au existat încă din timpul apostolilor. Ca și mărturie avem liturgia clementină, aparținând papei Clement (†99), al cărei text se găsește în Constituțiile Apostolilor, în care se află următoarea rugăciune consacratoare: „Și te rugăm ca să privești cu bunăvoință spre aceste daruri, pe care ți le aducem în fața ta, și să-ți fie plăcute în onoarea lui Cristos. Și trimite Duhul tău Sfânt asupra acestei jertfe, care mărturisește despre pătimirile Domnului Isus, și transformă această pâine în Trupul lui Cristos, iar acest potir în Sângele său”.
Acest text conține epicleza propriu-zisă. Cererea acceptării darurilor ca și aceea a transformării lor, reprezintă noutatea eucologiei creștine. Aici Duhul Sfânt manifestă credinței noastre, Trupul lui Cristos în pâinea consacrată, iar în vin, Sângele său. Duhul Sfânt intervine în Euharistie așa cum a acționat și în momentul Întrupării. De fapt, minunea schimbării darurilor este săvârșită de lucrarea comună a Sfintei Treimi.
O altă mărturie liturgică, este conținută în Didahia Apostolilor. Acest manual catehetic, liturgic și disciplinar, ocupă un loc intermediar între Noul Testament și Părinții Apostolici. El aparține primului secol al erei noastre și conține rugăciuni euharistice, care reprezintă pentru noi un tezaur inestimabil. Deși se inspiră din tradiția iudaică, rugăciunile ei exprimă, într-un mod caracteristic religiei creștine, realizarea mântuirii în persoana lui Isus: „Tu Stăpâne atotputernic, ai creat universul din cauza Numelui tău, Tu ai dat oamenilor hrana și băutura spre desfătarea lor pentru ca să-ți mulțumească. Dar nouă, tu ne-ai dăruit o hrană și o băutură spirituală și viața veșnică prin (Isus) slujitorul tău”.
O altă mărturie a Bisericii primare provine de la sfântul Iustin, filozof și martir, care a ne-a descris în prima sa Apologie un cadru complet al celebrării Euharistiei, cu scopul de a-i apăra pe creștini de acuzațiile nedrepte. În acest sens, scrie astfel în Apoloogia I, cc.66-67: „Nimănui altcuiva nu-i este îngăduit să participe la Euharistie, decât acelui care crede ca adevărate lucrurile (realitățile) pe care le învățăm, și care a fost purificat de acea baie instituită spre iertarea păcatelor (…). Noi, după ce am spălat astfel pe cel care crede și a acceptat, îl conducem în locul unde sunt adunați cei care se numesc frați”.
După ce a vorbit despre necesitatea Botezului creștin și despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cel ce se apropie de Euharistie, continuă cu descrierea primei părți a Sfintei Liturghii, în care „se citesc memoriile apostolilor și scrierile profeților”. Apoi la acestea se adaugă omilia celui care prezidează, cu scopul de a îndemna și încuraja la imitarea acestor frumoase învățături. Următorul moment este cel al oferirii darurilor: „După aceasta (…) sunt prezentate pâinea și un potir cu apă și cu vin. Cel care prezidează face o lungă euharistie. După ce el a terminat rugăciunile și euharistia, tot poporul aclamă: Amen!”. Și mai important este faptul că, Iustin accentuează într-un mod foarte grăitor, minunea transformării elementelor euharistice, pâinea și vinul, prin puterea eficace a cuvintelor lui Cristos Domnul:
„Această hrană noi o numim Euharistie, și nu poate fi primită decât de cei care cred ca adevărate învățăturile noastre (…). Și aceasta se explică prin aceea că noi n-o primim ca pe o pâine comună ori ca pe o băutură obișnuită; ci, așa după cum Cristos, Mântuitorul nostru, întrupându-se, a luat carne și sânge pentru mântuirea noastră, prin Cuvântul lui Dumnezeu, la fel acea hrană asupra căreia s-a făcut euharistia cu înseși cuvintele rostite de Cristos, acea hrană care, transformă, hrănește trupurile noastre și sângele nostru, este, potrivit învățăturii noastre, Carnea și Sângele lui Isus făcut om”.
Această mărturie, deși se referă îndeosebi la ambientul roman, este valoroasă pentru toată lumea creștină pe care Iustin o parcursese din Orient în Occident.
Aceleași mărturii antice le mai aflăm în Euhologiul lui Seraphion, în liturgia sfântului Iacob, folosită la Ierusalim încă din primele veacuri; tot astfel în liturgiile armene, caldee, copte, precum și în cele apusene: romană, ambroziană, mozarabică și galicană. În ceea ce privește liturgiile sfântului Ioan Gură de Aur și ale sfântului Vasile cel Mare, acestea sunt tot atât de vechi ca și începuturile Bisericii. Pentru a ne convinge de credința în prezența reală a acestor sfinți Părinți și a întregii Biserici, este de ajuns să observăm epiclezele din acel timp:
„Încă-ți aducem această slujbă cuvântătoare și fără vărsare de sânge, și cerem și ne rugăm și ne cucerim. Trimite Spiritul tău Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte (…). Și fă pâinea aceasta cinstit Trupul Cristosului tău (…) și ce este în potirul acesta cinstit Sângele Cristosului tău, prefăcându-le cu Spiritul tău cel Sfânt, ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre iertarea păcatelor și spre trezirea sufletelor lor”.
Asemenea este și rugăciunea epiclezei din liturgia sfântului Vasile cel Mare: „…punând înainte cele ce sunt în locul chipului Sfântului Trup și Sânge al lui Cristos, ție ne rugăm să vină Spiritul tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri puse înainte, să le binecuvânteze, să le sfințească și să le arate… pâinea aceasta, adică, însuși cinstitul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos (…)”.
Sfântul Augustin, referindu-se la folosirea liturgică a răspunsului Amen, în momentul în care preotul prezenta Euharistia prin cuvintele: Corpus Christi și Sanguis Christi, ne oferă o splendidă mărturie a credinței universale în prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie.
3.2. Monumentele vechi bisericești și prezența reală
Pictura de cimitir a primelor secole apare, în mare măsură, inspirată de sacramente și constituie o mărturie prețioasă a adevărurilor dogmatice, din care s-a hrănit credința primelor generații de creștini. Aceste reprezentări asumă, aproape mereu, forme și expresii simbolice, a căror semnificat profund este greu de pătruns. Nu același lucru este valabil și pentru cei care trăiau aceste mistere din interior, căci aceștia cunoșteau foarte bine adevărul profund. Sfântul Ciril de Ierusalim scria astfel: „Noi vorbim numai într-o formă tainică, în așa fel încât, credincioșii care știu despre ce se vorbește să înțeleagă, iar cei care ignoră acest lucru să nu rămână scandalizați printr-o descoperire prematură”.
Ideea despre un Dumnezeu făcut om și, mai mult, care-și oferă propria carne spre a fi mâncată și propriul sânge ca băutură, era cu totul superioară concepției și mentalității umane. Iată, deci, încă un motiv pentru care Euharistia era reprezentată într-o formă simbolică și acoperită de un văl, care era dat deoparte doar pentru cei care se familiarizaseră cu noua doctrină. Cel mai vechi simbol care indică Euharistia este peștele, reprezentat prin picturi sau după grafia greacă (ΙΧΘΥΣ = Isus Cristos). Literele acestui termen grec, până aproape de sfârșitul secolului al II-lea, au fost interpretate și folosite ca prescurtare a expresiei Ίησους Χριστοσ Θεου Υιος Σωτήρ = Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor. Peștele nu era numai simbolul Euharistiei, deoarece, uneori semnifica doar credința în Cristos Domnul. Însă, în momentul în care, este însoțit de elemente care au o strânsă legătură cu Euharistia, interpretarea este evidentă. Așa, de exemplu, avem inscripția din Modena, care reprezintă doi pești așezați între cinci pâini. În cimitirul sfântul Ioan din Siracuza, se găsesc pictați doi pești de mărimi diferite, încadrați într-o formă neobișnuită de barcă, iar aproape de gura deschisă a celui mai mare, se află o monogramă în formă de cruce.
Cea mai explicită reprezentare euharistică, simbolizată de pește, se află în faimoasele picturi din așa-zisele cripte ale Luciei, care se găsesc în cimitirul sfântului Calixt din Roma, și care, datează de la sfârșitul secolului al II-lea. Această pictură reprezintă figura unui pește, care poartă pe spate un coș cu pâine și un vas din sticlă cu vin. Peștele, care este figura Mântuitorului, poartă pâinea și vinul, adică cele două elemente prin care a voit să le asigure oamenilor nemurirea. Faptul că peștele a fost identificat cu Cristos euharisticul, este confirmat ulterior și de mozaicul sfântului Apolinarie din Ravenna (540) unde, pentru prima dată este reprezentată în mod explicit Cina cea de taină, în cadrul căreia, pe o masă, sunt pictate șapte pâini și o tipsie cu doi pești.
Euharistia mai este reprezentată și prin miracolul înmulțirii pâinilor. Acest simbolism a fost favorizat datorită faptul că, îndată după înmulțirea pâinilor, Isus a promis Sfânta Euharistie; sau, atât miracolul înmulțirii pâinilor, cât și Euharistia au fost înfăptuite pentru a servi ca hrană. Isus însuși s-a folosit de acest miracol, pentru a prevesti dăruirea Trupului și Sângelui său ca hrană și băutură, indispensabile pentru viața veșnică. Se pare că, cea mai antică și mai completă reprezentare a acestei scene, se află în așa numita „Capela greacă” din cimitirul lui Priscila, care apare în secolul al II-lea, și care este denumită „Fractio Panis”. Ea apare astfel reprezentată: în spatele unei mese se află cinci bărbați și o femeie, cu capul acoperit, în timp ce, al șaptelea personaj apare în actul frângerii pâinii; pe masă sunt două farfurii, una cu doi pești și alta cu cinci pâini; lângă acestea se află un potir prevăzut cu două mânere; în părțile laterale ale mesei, jos, se observă șase coșuri pline cu pâine. Într-un mod sugestiv, se întâmplă că, pe același perete mai apar și alte simboluri, care vor să completeze semnificația ce se referă la curățirea prin Botez și la efectele Euharistiei (izvorul minunat, pescuirea peștelui, jertfa lui Abel, învierea lui Lazăr, minunea de la nunta din Cana), formând astfel un ciclu pictural extrem de bogat și profund. Pe la sfârșitul secolului al III-lea și, mai frecvent în secolul al IV-lea, începe să se dea o mai mare importanță minunii săvârșite decât banchetului hrănitor. Astfel că, într-o reprezentare din cimitirul sfântului Calixt, apare conturat un personaj în haine de filozof, care binecuvântează pâinea și peștele așezate pe un tripod (mensa Domini). Acesta este identificat cu Cristos, sau cu un preot, care își întinde mâinile asupra pâinii și a peștelui. Artistul a vrut să evidențieze, cât se poate de bine, momentul culminant al sacrificiului, adică al consacrării euharistice.
Temele artei paleocreștine, vor continua să se inspire pe parcursul secolelor al V-lea și al VI-lea, și din figurile Vechiului Testament, care apar în splendoarea mozaicurilor din biserici. Cel mai frecvent apar următoarele: mana, sacrificiul lui Abel, oferta lui Melchisedec, mielul pascal.
3.3. Inscripțiile lui Albercius și Pectorius
Inscripția lui Albercius a fost considerată cea mai valoroasă prin demnitate și importanță. Cu siguranță este cea mai veche și, în același timp, primul monument euharistic realizat pe piatră. Originea inscripției ne trimite la sfârșitul secolului al II-lea. În anul 1883, au fost găsite două fragmente originale, care, dăruite papei Leon al XIII-lea, sunt păstrate astăzi în Muzeul din Lateran. În versurile 12-16, printr-un limbaj simbolic și destul de transparent în același timp, se vorbește exclusiv despre Euharistie: „Credința mi-a fost conducător; și mi-a dat pretutindeni ca mâncare numai pește (ΊΧΘΥΣ =Isus Cristos) mare și curat, pe care l-a scos din izvor Fecioara nepătată și l-a dat prietenilor să-l mănânce în veci, având un vin excelent, care se amesteca cu apă și se adăuga pâinii”.
Albercius, care vizitase Roma, Siria, Nisibi și alte regiuni ale Eufratului, găsise peste tot aceeași mâncare, Peștele (Isus Cristos) care era așezat pe altarele bisericilor. El spune că acel Pește misterios și curat, nu se mănâncă împreună cu pâinea și vinul amestecat cu apă, ci numai mâncând aceste ultime elemente; în mod aparent se mănâncă pâinea și vinul, dar în realitate hrana este constituită din Pește (Isus). În acel moment, încă nu se putea exprima cu precizie credința în prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie. Contemporană inscripției lui Albercius, este cea a lui Pectorius, descoperită la Autun în 1839. Ea este formată din două părți distincte: prima este cea mai veche și mai importantă, constând în trei distihuri care, cu probabilitate, aparțineau unui imn cu conținut didactico-mistic referitor la misterele creștine; a doua parte însă, are un caracter funerar. Al treilea distih al primei părți face referință, printr-un limbaj simbolic, la sacramentul euharistic:
„O, tu origine divină a Peștelui ceresc, tu ai o inimă curată. Tu care primești izvorul dătător de viață veșnică (…), încălzești sufletul tău cu apele curgătoare ale înțelepciunii care îmbogățește. Ia hrana dulce ca mierea Mântuitorului celor sfinți; mănâncă bine, ținând Peștele în mâini. O, Pește care hrănești peștii, te implor așadar, pentru mama Lilaio, să o odihnești în pace, o Răscumpărătorule Doamne, Lumina celor morți”.
Credinciosul renăscut la o viață nouă, prin baia Botezului, și făcut părtaș la vița și natura divină a Peștelui (Cristos) ceresc, este invitat să mănânce cu aviditate același Pește, hrană dulce ca mierea, ținându-l în mâini: aluzie clară la modul în care primii creștini primeau Sfânta Împărtășanie.
CAPITOLUL II
DOCTRINE ERETICE DESPRE PREZENȚA LUI CRISTOS ÎN SFÂNTA EUHARISTIE
1. În epoca patristică
Dacă luăm în considerație principalele controverse teologice care au existat în perioada patristică, nu vom găsi erezii semnificative, care să se refere în mod direct și exclusiv la misterul euharistic. Erorile dogmatice cu privire la Sfânta Euharistie care au apărut în această perioadă, erau consecința logică a unor principii care formau substratul teologic al unor secte. Astfel că, sacramentul euharistic era afectat de cele mai multe ori în mod indirect. Va fi nevoie să ajungem în perioada secolului al IX-lea, cu Berengarius din Tours, pentru a putea asista la controverse care priveau în mod direct Sfânta Euharistie. De altfel, în această primă perioadă, doctrina euharistică a fost implicată datorită strânsei legături pe care aceasta o avea cu doctrina cristologică, asupra căreia se orienta cel mai adesea atacurile dușmanilor credinței în acest timp. Pornind de la cele spuse, putem afirma că erorile euharistice, care s-au ivit în perioada patristică, aveau ca și obiect doar două aspecte: prezența reală și elementele sacrificiului.
1.1. Erezii referitoare la prezența reală
Toate aceste erori, care se manifestau sub diferite forme și denumiri, aveau ca și fundament comun dualismul gnostico-maniheu. Cei care susțineau un astfel de curent eretic, plecau de la supoziția filosofică conform căreia, materia este rea prin natura ei și, de aceea, cauza oricărui păcat.
De aceea, era imposibil, ca după o astfel de concepție să se poată admite că Dumnezeu, care este Sfânt prin excelență, ar fi putut să ia contact cu materia, fie prin Întrupare, fie prin crearea acesteia. Deci, era inadmisibil să se conceapă o gândire, conform căreia natura divină s-ar fi unit cu natura umană în persoana lui Isus Cristos. Plecând de la aceste postulate se pot observa foarte ușor consecințele lăsate în sectorul doctrinei euharistice.
Primii în ordine cronologică, care au împărtășit aceste idei, au fost doceții. Pe lângă faptul că avea caracteristica unei secte particulare, docetismul trebuie considerat ca rădăcină a mai multor secte eretice din prima perioadă a Bisericii. Cu referință la doceți, deja vorbise sfântul Ioan în Scrisorile sale (1In 4, 2-3; 2In 7). Această eroare își manifestă ideile, în modul cel mai dinamic, abia în secolul al II-lea, când mișcarea gnostică își atinge apogeul. Mai târziu, chiar și maniheii vor recurge la docetism pentru a concilia datele evanghelice cu principiile acestora.
Preocupați de a-i nega Fiului lui Dumnezeu înjosirea cărnii, doceții mărturiseau că umanitatea lui Cristos a fost doar aparentă (δοκεω), cum de fapt, o simplă iluzie ar fi fost nașterea acestui Trup din Sfânta Fecioară Maria, suferințele sale și moartea sa. De aici provine și implicita negare a prezenței reale a lui Cristos în sacramentul euharistic. Împotriva acestor erezii a luptat sfântul Ignațiu de Antiohia (†110), un suflet euharistic excepțional, care a denunțat în mod explicit gravele urmări ale docetismului relative la doctrina euharistică:
„Ei (doceții) se abțin de la Euharistie și de la rugăciunea liturgică a Bisericii, deoarece nu cred că Euharistia este adevărata carne a Domnului nostru Isus Cristos; acea carne care a pătimit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl ceresc a înviat-o, după marea sa bunătate. Aceștia care refuză darul lui Dumnezeu, mor în controversele lor negative, în timp ce ar putea găsi în agapa frățească mântuirea și învierea lor” (Smirn. 7,1).
Cei care au refuzat în mod explicit sacramentul euharistic au fost arconticii, care făceau parte dintr-o sectă gnostică din secolele al III-lea și al IV-lea, și care se împânzise în Palestina și Armenia. Această sectă își luase numele de la strania doctrină ai cărei adepți profesau credința în cele șapte ceruri, dominate de șapte principi (αρχοντες). În al șaptelea cer locuia Sabaot, Dumnezeul iudeilor, autorul răului, care era în luptă permanentă cu Mama luminii spre care se îndrepta sufletul în cunoașterea mistică (gnoza). Acești eretici respingeau în bloc toate sacramentele, deoarece le considerau opera Dumnezeului evreilor, și prin urmare era respinsă și Euharistia.
Alți eretici care s-au opus sacramentului euharistic au fost eutychienii, care se mai numeau și mesalieni. Constituiau în mod particular o mișcare ascetică care, avându-și originile în Mesopotamia, s-a împrăștiat mai apoi în Asia Minoră și în Siria occidentală sub diverse forme. Această doctrină împărtășea concepția conform căreia, fiecare om moștenește încă de la naștere un demon, care-i posedă sufletul și-l determină pe om să facă răul. Această obsesie demonică ar fi adevăratul păcat originar, pe care Botezul nu reușește să-l distrugă. Numai rugăciunea are o astfel de eficacitate, și prin intermediul acesteia demonul din suflet este înlocuit de Duhul Sfânt, care îl poate conduce pe om la bine. Așadar, în afară de rugăciune totul este inutil, chiar și sacramentele, iar Euharistia, considerată astfel, constituie un aliment oarecare.
Nestoriu admitea realitatea Euharistiei, dar nega, ca și antiohenii, transsubstanțierea și mărturisea impanația, sau simpla coexistență a pâinii cu Trupul lui Cristos. Acest mod de a concepe prezența reală a lui Cristos în Euaharistie se armoniza perfect cu doctrina sa cristologică, conform căreia divinitatea și umanitatea lui Cristos există una lângă cealaltă, și sunt unite doar din punct de vedere moral.
În final, trebuie să-i amintim pe paulicieni, sectă cu un caracter gnostico-dualistic a cărei origine și nume rămân încă obscure. Doctrina lor fundamentală constă în distincția clară dintre Creatorul și Domnul acestei lumi, și Dumnezeul cerului ca autor al spiritelor. Cristos este, după gândirea lor, un înger al lui Dumnezeu, numit Fiu, care a fost trimis la neamul omenesc și a cărui lucrare în mod esențial se reduce la învățătură. Aceștia resping Vechiul Testament, ierarhia ecleziastică și sacramentele. În special afirmau că, tot ceea ce a fost spus de Cristos referitor la Botez și Euharistie trebuie înțeles în sens figurat, argumentând această concepție prin următoarele cuvinte ale lui Isus: Eu sunt apa vie sau Eu sunt pâinea vieții. De aceea, afirmă ei, adevăratul Botez și adevărata Euharistie se realizează prin ascultarea cuvântului lui Cristos. Negau de asemenea întruparea lui Cristos, susținând că Logosul s-a făcut om doar într-un mod iluzoriu și, de aceea, infirmau moartea lui Isus de pe cruce; în consecință, detestau crucea și respingeau sacramentele – Botezul, Euharistia.
Vor cunoaște succesul, în cele din urmă, în Asia Minoră (sec. XI), străbat Imperiul bizantin, stabilindu-se în cea mai mare parte a Bulgariei datorită unui oarecare Bogomil, de la care își vor lua denumirea de bogomili. Mai târziu se vor răspândi în tot ținutul balcanic, ca și în multe alte țări europene, cu numele de patarini în Italia și de albigenzi în Franța, demonstrându-se dușmani înverșunați ai Euharistiei.
1.2. Erezii referitoare la speciile euharistice
Pe lângă erorile care s-au născut în jurul prezenței reale, mai apar și altele care, de data aceasta, privesc în mod direct materia sacrificiului euharistic. Despre acestea ne-au vorbit, fie scrierile gnostice originale care au ajuns până la noi, fie mărturiile sfinților Părinți. Astfel, Acta Iohannis, din a doua jumătate a secolului al II-lea, printr-o descriere a celebrării Euharistiei ne oferă un cadru care păstrează doar câteva linii generale în raport cu acea descriere realizată de Iustin, desprinzându-se cu totul de conținutul esențial al acesteia din urmă. De fapt, nu sunt omise doar narațiunea instituirii și cuvintele sacramentale ale Euharistiei, dar însăși materia ritualului este constituită numai din pâine, fără vin și apă. Sfântul Irineu le reproșează gnosticilor, care disprețuiau materia și, cu toate acestea, celebrau Euharistia: „Ei trebuie să-și schimbe opinia sau, dacă nu, să se abțină de la a jertfi. Doctrina noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă doctrina noastră” (Adv. Haer., 4, 18, 5).
Sfântul Hipolit amintește de un oarecare Marcu, originar din Asia, dar ajuns apoi în Galia ca discipol la școala gnostică a lui Valentinian, a cărui practică euharistică se asemăna cu procedeul unui scamator. Acesta invoca „Harul” printr-un eon suprem, care făcea parte din acest procedeu, astfel:
„Deseori, luând o cupă, asemenea unui preot consacrator, provoca o înșelătorie în momentul rugăciunii epiclezei, care consta în schimbarea culorii unei amestecături, făcând ca aceasta să devină într-un prim moment purpurie, iar mai apoi să capete culoarea unui roșu-curat, într-o așa manieră încât cei prezenți, cuprinși de iluzia că ar putea fi un miracol, credeau că a coborât Harul”.
Și mai bizară era celebrarea euharistică practicată de secta gnostică a ofiților, a cărei protagonist era un șarpe. Acest ritual este descris astfel de sfântul Epifaniu:
Ei (ofiții) hrănesc într-un coș un șarpe, iar în timpul tainelor, așezând la gura coșului pâinile, îl determină pe acesta să iasă pe masă. Șarpele, ieșit afară, se rotește pe masă, după care se întinde în jurul pâinilor. Aceasta este pentru ei sacrificiul perfect (…), și numesc Euharistie acele pâini pe care șarpele le-a înconjurat și le-a atins prin mișcările sale.
Semnificativă este și eroarea aquarianilor, care excludeau vinul din celebrarea Euharistiei. Această practică, introdusă de gnostici și inspirată de acea formă de ascetism care circula sub denumirea de encratism, reapare în secolul al II-lea și se propagă în anumite părți ale Bisericii, în mod special în Africa, în secolele al III-lea și al IV-lea. Susținătorii acesteia făceau referință la Tițian, discipolul sfântului Iustin, și condamnau vinul, considerat de ei element diabolic și izvor al păcatului; de aceea, aceștia foloseau numai apa în momentul consacrării, motiv pentru care au primit și denumirea de aquariani. Această practică, unică în felul ei, era făcută cunoscută deja pe la sfârșitul secolului al II-lea, de către Clement Alexandrinul, ca o uzanță eretică, contrară canoanelor Bisericii; totuși, aceasta s-a păstrat în multe biserici, dovadă fiind faptul că prezența ei s-a verificat până spre a doua jumătate a secolului al III-lea, după cum este atestat și în scrisoarea sfântului Ciprian, trimisă lui Cecilio, episcopul de Biltha.
Sfântul Ciprian aflase că mai mulți episcopi catolici, ori din ignoranță, ori din simplitate, înlocuiau vinul cu apa în celebrarea Sfintelor Taine, nerespectând astfel cele spuse de însuși Domnul Isus. De aceea, sfântul Ciprian îi mustră, spunându-le că această practică vin în contradicție cu tradiția catolică, ajunsă la noi prin intermediul apostolilor și încredințată acestora de Cristos Domnul.
În secolul al IV-lea erezia aquarianilor a fuzionat cu maniheismul, curent filozofic care considera vinul ca fiind veninul administrat de Principele umbrelor. Au fost condamnați pentru aceasta de către imperatorul Teodosiu al II-lea. Ca și răspuns din partea creștinilor la aceste tendințe maniheiste, care disprețuiau lucrurile terene, se va accentua importanța prezentării ofertelor (ofertoriul). La celălalt pol al acestei situații se aflau armenii, care refuzau să adauge apă la vinul folosit pentru consacrare, în cadrul celebrării Sfintei Liturghii. Aceștia și-au atras condamnarea conciliului Trullan, din anul 692, care, conform canonului 32, îi declara eretici pe toți cei care refuzau să amestece apă în vinul pentru consacrare.
2. În epoca medievală
Trecând de la teologia simbolurilor, folosită de către Părinții Bisericii, la aceea a dialecticii scolastice, trebuie să ținem cont de „marea cotitură” care ne introduce în analiza profundă cu privire la Sfânta Euharistie. Dialectica scolastică își are firavele sale începuturi în secolul al IX-lea, prin Pascasius Radbertus și Ratramnus de Corbye (Francia): cel dintâi, s-a demonstrat un apărător al unei prezențe fizice și materiale a lui Cristos sub speciile pâinii și vinului, pe când, cel din urmă, al unei prezențe adevărate și reale, însă sacramentală și nicidecum fizică; mult mai târziu, avea să explodeze în manieră deschisă, prin Berengarius din Tours (†1088) care accentuează caracterul simbolic și sacramental al lui Cristos în Sfânta Euharistie, până la punctul de a compromite credința în caracterul obiectiv, real al acestei sfinte prezențe.
2.1. Controversa provocată de Pascasius Radbertus († 856)
Protagoniștii primei controverse au fost Pascasius, abate de Corbye, și Ratramnus, monah al aceleiași abații. Pascasius, marele teolog și exeget al epocii carolingiene, ne-a lăsat teologia sa despre Euharistie mai ales în lucrarea compusă în 831 și publicată în 844: „Liber de Corpore et Sanguine Domini”. Acest tratat reprezintă o primă tentativă de a ordona într-o sinteză coerentă tezaurul patristic. Pentru el, ca și pentru adversarul său Ratramnus, sacramentul Trupului și al Sângelui Domnului este o acțiune sacră, celebrată zilnic în Biserică, în cadrul căreia Mielul este jertfit în mister, pentru iertarea păcatelor, fără a suferi o altă moarte, căci moartea nu mai are putere asupra lui. În această operă, accentul cade pe raporturile dintre Trupul sacramental al Domnului și Trupul său istoric.
În anul 844, Pascasius se îngrijește de o a doua ediție, care va provoca explozia controversei euharistice, avându-i ca opozanți principali pe Ratramnus și Rabanus Maurus; Pascasius accentuează realismul său în capitolul 26 din „Comentarius in Mateo” și în „Epistola ad Frudegardum de Corpore et Sanguine Domini”. Crezând cu tărie în puterea absolută a lui Dumnezeu, Radbertus dezvoltă realismul pe care-l găsește în liturgia galică, liturgie care sublinia acel – vere Corpus –, pentru a identifica conținutul sacramentului cu Trupul și Sângele istoric al lui Cristos: „Cred cu adevărat că ceea ce se realizează prin cuvântul lui Cristos și prin Duhul Sfânt este Trupul său luat din Fecioară”.
Axându-se foarte mult pe noțiunile tradiționale și interpretându-le în sens realist, Pascasius ajunge să vadă în sacrament nu numai o putere divină care înfăptuiește mântuirea, ci de-a dreptul o realitate obiectivă, produsă de Cristos Domnul și de Duhul Sfânt. El mărturisește ca și predecesorii săi numai faptul transformării, fără ca să explice procesul schimbării.
În Euharistie, spune Pascasius, este prezent Trupul lui Cristos născut din Fecioara Maria, acel Trup care a suferit, a murit, a fost îngropat și a înviat înainte de a se fi înălțat la Tatăl.
2.2. Reacția lui Ratramnus († 875)
Și mai delicată este poziția lui Ratramnus, afirmată prin celebrul său tratat „De Corpore et Sanguine Domini”, scris, se pare, ca și controversă la opera lui Pascasius, sau, și mai probabil, ca o soluție personală privitoare la problema euharistică determinată de două curente teologice contrastante: unii afirmau că în Euharistie este manifestat totul, fără figură sau vreun văl etern, căci Trupul lui Cristos este palpabil în acest sacrament; alții însă susțineau că această prezență a lui Cristos în Euharistie este conținută sub vălul misterului, întrucât simțurilor li se prezintă un lucru, iar cu „ochii credinței” se vede cu totul altceva (concepția spiritualistică).
Ratramnus îndreaptă critica sa împotriva concepției admise până atunci și a interpretării realiste a lui Pascasius, arătând consecințele imposibile în ochii săi a unei prezențe în adevărul istoric. El afirmă că, a vorbi în sensul în care înțeleg realiștii despre „adevăr-ul” Trupului Domnului, nu este posibil; termenul cel mai potrivit nu este veritas, ci figura. Numai astfel, spune el, este salvat sensul autentic al cuvântului sacramentum; astfel crede că l-a primit și de la Părinți, în special de la sfântul Augustin: „Trupul și Sângele sunt figurae (simboluri) în forma lor vizibilă; dar după natura lor invizibilă, adică după puterea divină a Logosului, ele sunt cu adevărat Trupul și Sângele lui Cristos”.
După cum putem vedea, Ratramnus susține că în misterul sacramentului primim Trupul și Sângele Domnului ca pe un aliment spiritual și ca pe o băutură spirituală. Este evident aici modul de a face inteligibilă credința tradițională în sensul unui Augustin, a cărui interpretare simbolică a sacramentului este, de altfel, dezvoltată acum în mod pur spiritualist, fără a se mai lua în considerație realismul de asemenea prezent la acest autor.
Ratramnus neagă în mod clar identitatea dintre Trupul euharistic și Trupul istoric, afirmând că primul este numai un element simbolic. În critica sa despre schimbare, el respinge transformarea în sensul unui proces fizic real.
În această tentativă a sa de a elucida, sub toate aspectele, diferența dintre Trupul istoric și Trupul sacramental prin interpretarea spiritualistă și dinamico-simbolistă a sacramentului, Ratramnus golește Euharistia de realism. Astfel s-a îndepărtat total de tradițiile Bisericii din Galia.
Ratramnus, mai mult decât Pascasius, pare să încline spre o teorie grosolană, lăsând să-i scape uneori afirmații ambigue care păreau să compromită prezența reală și să promoveze tot mai mult concepția spiritualistică. Totuși, un examen mai amănunțit permite să se afirme că Ratramnus a rămas pe linia ortodoxiei, deoarece admite o adevărată și invizibilă transformare a elementelor euharistice, întrucât devin, după consacrare, o realitate cu totul deosebită, adică Trupul și Sângele lui Isus Cristos. Mai mult decât atât, uneori afirmă în mod explicit că, substanța pâinii și substanța vinului se schimbă în substantia Trupului și Sângelui lui Cristos; pe lângă aceasta afirmă, cu o insistență particulară, realitatea obiectivă a speciilor externe, iar din acest punct de vedere doctrina sa este superioară celei a lui Pascasius, deși rămâne inferioară în ceea ce privește stabilirea identității substanțiale dintre Trupul euharistic al lui Cristos și Trupul său istoric. După ce afirmă incidental această identitate, rămâne permanent preocupat de a demonstra diversitatea accidentală (modus).
Obscuritatea limbajului său va fi mai târziu cauza criticilor oscilante, aduse la adresa învățăturii sale euharistice. Ideile care i-au fost sugerate de doctrina sfântului Augustin, vor fi punct de plecare și pentru Berengarius care, de data aceasta, va expune o doctrină total eretică.
2.3. Erezia lui Berengarius din Tours († 1088)
În secolul al XI-lea se verifică o reînnoire generală a Bisericii. Odată cu renașterea monahismului are loc și o intensificre a pietății și a cultului, iar cu reforma gregoriană se ajunge la rigorismul disciplinei ecleziastice de la începuturi, în timp ce știința ia amploare în școlile-catedrale și în mănăstiri.
În aceste școli existau trei orientări diferite: ascetică, teologică și dialectică. Ascetica din perioada sfântului Pier Damiani († 1073) disprețuia filozofia și o considera un ornament inutil al inteligenței; pe de altă parte, teologii se dedicau studiului Sfintei Scripturi și Patristicii, însă nu disprețuiau serviciile pe care le oferea filozofia în studiul teologiei. În acest sens îi avem ca și exponenți pe Fulberto de Chartres († 1029), Lanfranco de Bec († 1089) și Anselmo de Aosta († 1109). Dialectica însă, încrezându-se în mod excesiv în propriul geniu era tentată să poarte dogmele în sfera rațiunii și, mai mult, să pătrundă misterul în toată dimensiunea sa abisală. Cel care a exercitat rolul cel mai semnificativ în cadrul acestei ultime orientări, a fost tocmai Berengarius din Tours. Tot în acest sector al teologiei s-a inserat și învățătura școlii din Chartres, care urma doctrina euharistică a lui Pascasius și care va pregăti calea controversei.
Deși se făcuse pași semnificativi în clarificarea multor probleme, totuși nu se ajunsese la un acord total. Aceasta urma să se obțină prin dezbaterile provocate de învățătura eronată a lui Berengarius. Acesta, inspirându-se din scrierile sfântului Augustin și ale teologului Ratramnus, va contesta afirmația lui Pascasius, conform căreia Trupul lui Cristos prezent în Euharistie este același Trup născut din Sfânta Fecioară, și care, acum, este prezent la dreapta Tatălui în ceruri. El afirmă că prezența este într-adevăr reală, dar nu în mod fizic.
Pe acest fundal contextual, Berengarius își explică și își dezvoltă doctrina sa. Pornind de la credința că, pâinea și vinul după consacrare sunt Trupul și Sângele lui Cristos, va enunța o nouă explicație, reluată mai apoi într-o frază de discipolul său Ugo de Langres, care îi va reproșa mai târziu: „Tu spui că în acest Sacrament este prezent Trupul lui Cristos, fără ca pentru aceasta să fie schimbată natura sau esența pâinii și a vinului, iar Trupul, despre care ai mărturisit că a fost crucificat, l-ai redus acum la o pură închipuire mintală”.
Se poate deduce foarte ușor din aceste cuvinte, fie negarea transsubstanțierii, fie negarea prezenței reale. De fapt, Berengarius afirmă imposibilitatea transformării unui lucru (ens) într-o realitate preexistentă și inseparabilitatea accidenților de propriul subiect. Astfel că în Euharistie – spune el – după cum o demonstrează și simțurile, speciile rămân continuu și, ca atare, este necesar să se admită și permanenta imanență a subiectului, față de care acestea sunt inseparabile. De fapt, Berengarius reduce toată cunoașterea la experiența sensibilă care percepe simultan substanța și accidentul, între care, în consecință, el nu vedea decât o distincție din punct de vedere al rațiunii. Această teorie a sa, aplicată Euharistiei, conducea direct la negarea prezenței reale.
Cancelarul școlii catedralei din Tours, magister recunoscut și admirat, se folosește în dezvoltarea propriei doctrine euharistice de dialectică, care i-a servit ca și principiu fundamental în cercetarea teologică. Berengarius începe cu un simbolism clar afirmat, susținând că cele două specii euharistice nu sunt adevăratul Trup și Sânge, ci o figură (figura) și o imagine (similitudo). El neagă categoric o schimbare a substanței, adică faptul că substanța pâinii cedează locul sacramentului Trupului Domnului.
Negând transsubstanțierea, Berengarius alunecă în mod implicit spre infirmarea prezenței reale, acestea fiind două adevăruri strâns legate între ele. Prin urmare, conform celor spuse de Berengarius, prezența reală a lui Cristos în Euharistie ar fi ceva absurd: înainte de toate pentru că Trupul lui Cristos, care este în cer, nu poate fi prezent în atâtea locuri câte ostii consacrate sunt, fără ca unitatea Trupului născut din Fecioara Maria să fie compromisă. Apoi Berengarius, referindu-se la învățătura sfântului Augustin, din interiorul căreia sustrage ideea precum că un sacrament nu este decât figura vizibilă (sacramentum) a harului invizibil (res sacramenti) – fapt care reiese din unitatea dintre ritualul material și semnificatul spiritual –, afirmă că Euharistia este numai sacrament al Trupului și Sângelui lui Cristos, întrucât pâinea și vinul, prin consacrare, sunt ridicate la nivel mintal ca și adevărat Trup și adevărat Sânge al Domnului. Drept urmare, pentru Berengarius, Trupul lui Cristos este prezent in similitudine, intellectualiter, in figura sau in imagine.
Sprijinind învățătura sa pe cea a sfântului Augustin, el vede în sacrament în mod esențial un simbol, un semn. El considera concepția realistă a sacrificiului euharistic ca fiind o amenințare a unicității sacrificiului lui Cristos și, de aceea, îi conferea Euharistiei doar caracterul de celebrare comemorativă cu valoare simbolică.
Pornind de la o atitudine pur dialectică, Berengarius ajunge în cele din urmă la o poziție metafizică. El este primul care a întrebuințat relativ la Euharistie conceptele de formă și materie, subiect și accidenți. Însă el identifică total forma cu suma calităților perceptibile de către simțuri. Astfel gândită noțiunea sensibilă a ființei, în virtutea căreia o schimbare a esenței ar conduce la modificarea tuturor calităților, îl determină pe Berengarius să respingă orice realism în Euharistie și să afirme că, așa ceva este grosolan și imposibil. Teologia lui Berengarius este în ansamblul ei un augustinism, dar patrimoniul augustinian nu mai este păstrat în forma sa originară. De fapt, cauza ereziei sale stă în incapacitatea de înțelegere a unui sistem sacramental construit pe concepția platonică a ideilor, aceasta și pentru că începea să se introducă ideile aristotelice despre materie și formă.
Pe bună dreptate, sfântul Toma de Aquino, împreună cu majoritatea teologilor, considera că Berengarius, nu numai că a negat transsubstanțierea, dar a infirmat și prezența reală. Această erezie a lui Berengarius a provocat stupoare și indignare chiar printre discipoli săi, care au încercat să-l aducă la convertire.
Spre anul 1065, Lanfranco de Bec, în „De Corpore et Sanguine Domini”, îl combate pe Berengarius într-un mod deschis și destul de aspru:
„Tu ești negatorul Trupului și al Sângelui (…), tu negi Carnea și Sângele, rezumând întregul mister doar la un simplu ritual. Tu crezi că pâinea și vinul de la masa Domnului rămân neschimbate în substanță în timpul acțiunii sacre (…) și că acestea se numesc Trupul lui Cristos numai pentru că sunt onorate în Biserică, în memoria Cărnii crucificate și a Sângelui curs din coasta lui Isus”.
Controversa teologică dintre Lanfranco și Berengarius va confirma că, relația dintre pâinea și vinul aflate pe altar și Trupul lui Cristos din ceruri este o relație «sacramentală», adică acel raport dintre sacramentum (semn) și res sacramenti (realitatea semnificată).
Pe la anul 1073, Guitmondo, episcop de Anversa, în „De Corporis et Sanguinis Christi veritate in Eucharistia”, atestă că unii discipoli ai lui Berengarius afirmau că „nimic din Trupul și Sângele Domnului nu este prezent în Sacramentul altarului, ci numai umbre și figuri”. Berengarius va fi condamnat de mai multe ori din postura de susținător al simbolismului lui Scoto Eriugena și, în cele din urmă, va semna în mod forțat o formulă de credință, redactată de către cardinalul Umberto da Silva Candida, prin care promitea să se întoarcă la credința Bisericii. Cu toate acestea, începând cu anul 1060 va recădea în erezie, rămânând ferm în convingerea sa relativă la sacramentul euharistic până în anul 1079, când, în cadrul conciliului Lateran, Berengarius își va exprima actul de credință după o formula pregătită de către Guitmondo de Anversa și cardinalul Alberico de Montecassino:
„Eu Berengarius, mărturisesc cu inima și buzele că, pâinea și vinul așezate pe altar, prin misterul sfintei rugăciuni și al cuvintelor Mântuitorului nostru, se schimbă cu adevărat în mod substanțial (substantialiter converti) în propria Carne și în propriul Sânge al Domnului nostru Isus Cristos și că, după consacrare este prezent adevăratul Trup al lui Cristos, născut din Fecioară, oferit și atârnat pe cruce pentru mântuirea lumii și care domnește la dreapta Tatălui; de asemenea, este prezent și adevăratul Sânge al lui Cristos care s-a scurs din coasta sa, nu numai în simbol și în virtutea Sacramentului, dar în sens propriu naturii și în realitatea substanței”.
Acestei lungi controverse, care a durat mai bine de 20 de ani, i-a urmat o mai profundă înțelegere a misterului euharistic, o creștere a cultului față de sacramentul altarului și o definiție mai îngrijită pe care Biserica a elaborat-o în cadrul acestei dispute. Pe de altă parte, această erezie îi va influența pe ereticii secolelor următoare prin ideile sale nocive credinței. În secolul al XII-lea, Ugo Speroni, făcându-se ecoul gândirii lui Berengarius, susține că pâinea consacrată de Isus nu era Trupul său, ci numai semnul Trupului său. Adepții acestuia negau în mod absolut prezența reală, afirmând că primirea lui Cristos este doar spirituală și morală. Disputa teologică cu privire la Euharistie se va dezvolta pe parcursul secolelor al XII-lea și al XIII-lea din cauza amenințărilor eretice, care negau fie posibilitatea și/sau necesitatea prezenței reale a lui Cristos în sacrament (catarii), fie validitatea unui sacrament administrat de către un ministru nedemn (valdezii). Aceste concepții care și-au pus amprenta asupra tuturor ereziilor medievale își vor găsi ambientul cel mai favorabil în protestantism.
3. În epoca modernă
După anul 1300, Biserica latină va intra într-o perioadă caracterizată de numeroase disensiuni și rupturi. Deja zdruncinată în mod profund de marea schismă (1054) și de crizele conciliare, urma acum să fie pusă în pericol de „furtuna” Reformei. Părți întregi ale edificiului ecleziastic începeau să se clatine. Scolastica nu întărise îndeajuns Biserica pentru a se putea apăra, iar doctrina euharistică, în particular, era expusă cu totul opiniilor și afirmațiilor individualiste. Disputa provocată de contestația radicală a reformatorilor i-a determinat pe învățații teologi catolici să readucă în prim plan adevărurile fundamentale și, încă înainte de conciliul din Trento, coeziunea gândirii teologice asupra acestei dogme esențiale fusese stabilită.
Chiar dacă doctrinele protestante au avut numeroase «variații», după expresia clasică a lui Bossuet, catolicii au reușit să întreprindă asupra acestora o critică destul de eficace, mai ales în cercul contradicțiilor doctrinare relative la Euharistie.
Asupra acestor cuvinte: Hoc est corpus meum, au fost avansate interpretări tot mai diverse, contradictorii și fanteziste.
3.1. Doctrina lui Luther (1483 – 1546)
Diferitele scrieri ale lui Luther, care se referă la sacramentul altarului și la Sfânta Liturghiei, ne arată cu câtă repeziciune și cu ce violență, sugestiile sale de reformare practică, dintre care unele puteau fi înțelese perfect în sensul tradiției catolice primare, au condus la opoziție în puncte esențiale ale credinței. Contrariat, încă din anul 1517, de credința pe care creștinii o acordau operelor, Luther s-a lăsat foarte repede purtat, în anul 1520, spre o critică destul de aspră asupra Misei, considerată a fi opera prin excelență.
Cele două opere ale sale „Sermo de digna praeparatione cordis pro suscipiendo sacramento eucharistiae”, din 1518, și „Predica despre sacramentul sublim al sfântului și adevăratului Trup al lui Cristos și despre confraternități”, din 1519, dezvăluiau o nouă tonalitate, fără îndoială, dar se mișcau încă în cadrul a ceea ce permitea Biserica primară. Ele presupun și păstrează încă doctrina transsubstanțierii, și chiar dorința pe care ele o formulează despre împărtășirea laicilor sub ambele specii, păstrează o formă corectă atât pe planul dogmatic, cât și din punct de vedere practic: „Deși astăzi nu se dau poporului cele două specii ca odinioară, aceasta de altfel nu este necesar; (…)”
Începând însă cu scrierile din 1520, mai cu seamă în opera „De captivitate babylonica”, ne oferă o imagine total diferită. Luther vorbește clar și în termenii cei mai violenți despre o întreită captivitate din Babilon pentru acest sacrament: prima se referă la refuzul de a-i împărtăși pe laici sub ambele specii; a doua captivitate se referă la doctrina transsubstanțierii și la permanența accidenților fără subiect substanțial; cât privește cea de a treia captivitate, ea „este abuzul cel mai nelegiuit; el constă în aceasta: astăzi s-a ajuns până acolo, încât în Biserică nu există, ca să spunem astfel, o opinie mai răspândită și mai des susținută decât aceea care consideră Misa ca o operă bună și ca un sacrificiu”. El afirmă cu tărie că, Euharistia este testamentul lui Cristos, pe care ni l-a lăsat în momentul când a spus: Acest potir este noul Testament în Sângele meu. Astfel că, spune el, dacă Cina este un testament, nu poate fi un sacrificiu, ci doar un semn. Cina este documentul care confirmă că suntem moștenitori ai testamentului, care este iertarea păcatelor; este o promisiune de viață pentru noi, iar noi avem acces la ea numai prin credință, fără vreun merit sau vreo faptă.
Scrierile sale cu privire la problema euharistică se împart în două categorii: scrierile anterioare controversei sacramentale, realizate între anii 1520 și 1523; scrierile publicate în timpul controversei, începând cu anul 1524. Acestea au fost pentru Luther două fronturi opuse: primele scrieri au fost îndreptate exclusiv împotriva doctrinei catolice, iar celelalte se opuneau radicalismului antieuharistic. Deși aceste scrieri conțin o polemică adesea penibilă pentru noi, ele cuprind și multe idei juste, dacă le analizăm în perspectiva actuală. Doar ardoarea polemicii l-a determinat pe Luther la exagerări, făcându-l să ignore realitățile profunde. Simțul său ascuțit de autenticitate și de conformitate cu Scriptura l-a condus la o rezervare extremă față de stabilitatea teologiei scolastice și a cercetării științifice. Astfel Luther susține teoria impanației Trupului lui Cristos, reluând în mod conștient soluția „mai rațională” a comentatorilor nominaliști; se arată neîncrezător față de teza concomitenței și voiește să explice prezența lui Cristos prin teoria ubicuității, potrivit căreia, Trupul glorios al lui Isus este unit în mod indisolubil cu dumnezeirea sa. Deoarece unul din atributele divinității este omniprezența, rezultă că Trupul glorios al lui Isus dispune de aceasta. În pofida tuturor acestor opinii particulare, Luther susține cu tărie prezența reală a Trpului lui Cristos și a Sângelui său în Euharistie. În disputa sa cu Zwingli, Luther amintește mai multe fragmente neotestamentare care vorbesc despre prezența reală, printre care 1Cor 11, 19, în care aflăm îndemnul sfântului Paul, adresat corintenilor, de a nu mânca în mod nevrednic Trupul și Sângele lui Cristos. În numele cuvintelor pronunțate de Isus la Cina cea de taină: Acesta este Trupul meu…, acesta este Sângele meu (cf. Mt 26, 27; Mc 14, 22; Lc 22, 19), Luther apără din răsputeri împotriva lui Zwingli prezența reală a lui Cristos în elementele Cinei, dar el respinge orice apel la filozofie, și de aceea refuză și limbajul transsubstanțierii. Așadar – spune Luther – în pâinea și vinul de pe altar este cu adevărat Trupul lui Cristos, iar noi trebuie să ne atașăm de cuvântul lui, căci acesta nu ne va putea înșela niciodată. Totuși, refuză să accepte transsubstanțierea.
În „Articolele smalkalde”, din 1537, Luther scria următoarele: „Noi nu ne ocupăm de subtilitatea sofisticată a transsubstanțierii (…) Pentru că ceea ce se acordă mai bine cu Scriptura este faptul că, pâinea este și rămâne, după cum amintește și sfântul Paul: Pâinea pe care noi o frângem” (1 Cor 10, 16). Această prezență nu provine de la pâinea și vinul de pe altar în sine însăși (transsubstanțiere), ci este o realitate care se adaugă acestora (consubstanțiere). Pentru Luther, ambele substanțe sunt prezente în același timp, adică atât cea a Trupului lui Cristos cât și cea a pâinii. El nu folosește termenul de consubstanțiere, ci preferă următoarele conjuncții: în, cu, sub pâine, fără ulterioare explicații. Martin Luther susține că ceea ce este determinant în celebrarea Sfintei Euharistii este credința persoanei. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate obține harul prin sacrament dacă nu are credință, căci ceea ce îndreptățește nu este sacramentul, ci credința în sacrament. Astfel, Luther se opune doctrinei Bisericii care afirmă eficacitatea obiectivă a sacramentelor (ex opere operato).
Există un lucru și mai grav, continuă Luther. Biserica catolică a făcut din Liturghie o jertfă, un sacrificiu, adică o operă, un opus operatum care pretinde să completeze unica operă a lui Cristos. Există deci o pervertire în aceste „mise private” la care nu se mai împărtășește nimeni, la care nu asistă nimeni, dar care „este supusă” ca o faptă bună. Este ușor să observăm că Martin Luther refuză vehement doctrina Bisericii catolice cu privire la caracterul sacrifical al Liturghiei. În una din operele scrise în anul 1522, despre abuzul Misei, afirmă:
„Spuneți-ne, voi, preoți ai lui Baal, este scris că Misa este un sacrificiu? Sau în ce parte a învățat Cristos că trebuie să oferim lui Dumnezeu pâinea și vinul consacrate? Nu înțelegeți? Cristos s-a oferit el însuși o singură dată, el nu voiește să mai fie oferit de altcineva; el voiește ca noi să facem memoria sacrificiului său. Cum puteți fi atât de temerari ca să faceți din amintire un sacrificiu? (…) Îmi este teamă, sau mai exact, vai!, eu știu bine că sacrificiul vostru constă în a-l jertfi încă o dată pe Cristos".
Doctorul din Wittenberg nu putea concepe Sfânta Liturghie ca pe un sacrificiu fără ca, pentru aceasta, Cristos să nu fie crucificat din nou.
Luther vede o pretenție abuzivă în doctrina catolică, care susține caracterul sacrifical, afirmând că Liturghia este un dar oferit de Dumnezeu oamenilor și nu un dar sau o jertfă pe care oamenii o oferă lui Dumnezeu. Luther, pentru care tot binele pe care îl fac oamenii nu are nici o valoare (sola fide), nu acceptă ideea că Biserica actualizează jertfa lui Cristos de pe cruce și că la aceasta colaborează toți membrii ei. El recunoaște numai sacrificiul pe care trebuie să-l ofere fiecare în parte, în sensul de „a ne mortifica pe noi înșine și a-i aduce lui Dumnezeu un sacrificiu sfânt (Rm 12, 1), așa cum este forma sacrificiului de laudă (Ps 49)”
Aceleași aspecte le regăsim și în doctrina lui Huldreich Zwingli și Jean Calvin asupra Sfintei Euharistii, dar cu un conținut diferit.
3.2. Doctrina lui Huldreich Zwingli (1484 – 1531)
Huldreich Zwingli dezvoltă doctrina sa asupra Sfintei Euharistii plecând de la un concept personal de «credință». Ajunge să exalte acest concept până la punctul de a afirma că este suficientă credința, fără a mai fi indispensabil sacramentul. Pentru el, sacramentele sunt acte prin care comunitatea creștină își exprimă credința care o unește. De pildă, unica caracteristică care ar putea determina obligativitatea participării la Cină, după cum afirmă Zwingli, este construirea comuniunii dintre credincioși, în cadrul banchetului fraternității creștine. Zwingli și Oecolampadius vor susține o interpretare pur „simbolică” (în sensul slab al cuvântului) a cuvintelor instituirii. Ei și Andreas Bodenstein von Karlstadt negau prezența reală, obiectivă a lui Cristos în elementele Cinei, în favoarea unei înțelegeri pur spirituale. Sfânta Euharistie este mai presus de toate un semn, căci – spune Zwingli – verbul «este», pronunțat de Isus la Cina cea de Taină, în momentul când a spus Acesta este Trupul meu, trebuie interpretat cu sensul de «semnifică». Pâinea semnifică sau reprezintă Trupul lui Cristos în sensul că îl cheamă pe creștin să-și amintească de evenimentul crucii. În consecință, nu este necesar să vedem în cuvintele de instituire, pronunțate de Cristos, decât o metaforă. Ca și argument în favoarea acestei opinii, folosește următoarea frază din Evanghelia lui Ioan: Trupul nu servește la nimic, Duhul este cel care dă viață (In 6, 63).
Astfel, Zwingli introduce o nouă opoziție: negația prezenței reale a lui Cristos în Sfânta Euharistie cu intenția de a apăra unicitatea lucrării mântuitoare a lui Cristos și desăvârșirea ei. Cu alte cuvinte – după concepția lui Zwingli – singura mântuire este aceea realizată de Cristos pe cuce, iar această mântuire este desăvârșită și, de aceea, suficientă pentru a-i mântui pe toți oamenii din toate timpurile. În consecință, omul nu poate și nu trebuie să adauge nimic la ea. El admite o prezență reală „calificată”, iar în „Confessio” din 1530, admite că: „Adevăratul Trup al lui Cristos este prezent prin contemplația credinței”. Cina nu este decât o comemorare și o profesiune de credință, și nu actualizează decât o comuniune spirituală între sufletul credinciosului și Cristos, pe care ea o evocă și o contemplă sub simbolul pâinii și al vinului. În continuare adaugă cu o și mai mare insistență: „Că Trupul lui Cristos este prezent prin esență și real (…), după cum afirmă unii papistași și chiar unii luterani, ceea ce noi nu numai că negăm, dar susținem că este o eroare care se opune cuvântului lui Dumnezeu, împotriva căreia ne pronunțăm în mod constant”. Cristos, spune el, șade la dreapta Tatălui și nu va părăsi tronul său decât la judecata universală, astfel că nu-l putem găsi în altă parte. Zwingli atacă, pe de altă parte, doctrina catolică care prezintă Liturghia ca sacrificiu. În opinia sa, Sfânta Euharistie este doar un banchet memorial, prin care i se aduce mulțumire lui Cristos pentru mântuirea desăvârșită realizată în favoarea oamenilor. Între cele 67 de teze ale sale, apărute din prima dispută care s-a desfășurat la Zurich (1523), se găsește una care tratează despre Euharistie. În această teză el se pronunță astfel: „Cristos, care s-a oferit numai o singură dată ca jertfă pe cruce, este ostie și victimă veșnic sacrificată pentru iertarea păcatelor tuturor credincioșilor; de aici reiese că Misa nu este un sacrificiu, dar comemorare a sacrificiului oferit o singură dată”. Tot în acest sens, afirmă că, în Euharistie nu se produce nici o transformare misterioasă, în felul în care este considerată transsubstanțierea catolică, căci Euharistia este doar o simplă comemorare a sacrificiului unic. De altfel, spune el, după cum iudeii comemorau eliberarea din Egipt, celebrând Paștele, tot astfel comemorează și creștinii evenimentul mântuirii lor prin celebrarea Euharistiei. Creștinul primește Trupul și Sângele lui Cristos, nu într-o manieră sensibilă, adică în așa fel încât să poată mesteca Trupul lui Cristos, dar într-un mod spiritual. Când vorbește despre prezența lui Cristos în acest nutriment spiritual, afirmă doar atât: „într-un oarecare mod este”. Pentru Zwingli, a crede în mântuirea lui Isus, înseamnă a mânca Trupul său. La baza acestei viziuni simbolice asupra Sfintei Euharistii se află concepția platonică, potrivit căreia tot ceea ce este pământesc, material, nu poate avea nici un efect direct de natură spirituală.
Zwingli și-a dezvoltat doctrina cu multă precizie și, în mare parte, a făcut-o din spirit de opoziție față de Luther. Această opoziție a atins punctul culminant în renumitele colocvii religioase de la Marbourg, din 1529.
3.3. Doctrina lui Jean Calvin
Doctrina reformatorului de Ginevra, Jean Calvin, asupra Sfintei Euharisti se situează între credința lui Luther în prezența reală și simbolismul euharistic al lui Zwingli. Învățătura sa se găsește expusă într-o manieră simplă, în „Catéchisme de Genéve” și, într-o formă mai elaborată, în marele „Traité de la Sainte Céne”, publicat la Ginevra în 1541. Pentru Calvin, credința în prezența lui Isus Cristos sub speciile pâinii și vinului, nu este altceva decât o superstiție perversă și nelegiuită (perversa et impia superstitio). În viziunea lui, creștinul primește spiritual, prin opera Duhului, Trupul și Sângele lui Cristos, dar elementele pâinii și vinului rămân ceea ce sunt de obicei. Ele nu sunt transformate (transsubstanțiate), după cum spun catolicii; ele nu conțin și nici nu „poartă” pe Cristos după cum susține Luther.
Ca și Luther, Calvin îi reproșează Bisericii faptul că aceasta ar fi făcut din Euharistie un sacrificiu: „Acest lucru este un sacrilegiu care nu poate fi acceptat în nici un fel”. El numește sacrificiul Misei romane „eroare a Satanei”. Calvin consideră ca fiind o viclenie faptul de a spune că: „Liturghia nu este un sacrificiu nou, dar numai o aplicare a unicului sacrificiu”. Pentru el, Cina este sacramentul unirii lui Cristos cu sufletele pioase numai prin intermediul Duhului Sfânt și prin fidei manducatio, prin contemplația credinței. Prin celebrarea Sfintei Euharistii noi nu primim Trupul lui Cristos, ci viața sa, care ne este dată prin intervenția Duhului Sfânt. De aceea, Euharistia este caracterizată de promisiunea în virtutea căreia Dumnezeu ne va dărui prin acest semn (pâinea și vinul) și prin lucrarea Duhului Sfânt, puterea lui Cristos. Prin aceasta, nu vrea să spună altceva decât că prezența lui Cristos în Euharistie este pur spirituală. Totuși, în încercarea de a-i corija pe cei doi reformatori precedenți, Calvin face o dublă afirmație: împotriva lui Zwingli, el susține că în Sfânt Împărtășanie credinciosul mănâncă Trupul lui Cristos, într-un mod misterios dar real, în timp ce împotriva lui Luther afirmă că, această hrană este cu totul spirituală.
Calvin încearcă, așadar, să pună împreună realismul și simbolismul. Dar în definitiv nu reușește să renunțe la cel din urmă, iar învățătura lui se va apropia tot mai mult de cea a lui Zwingli. Pe de altă parte, reușește să se desprindă de simbolismul pur, introducând noțiunea de cauzalitate instrumentală, care a fost folosită și de teologii catolici. Astfel, el afirmă că pâinea și vinul sunt instrumente prin intermediul cărora Domnul Isus își distribuie Trupul și Sângele său. De aceea, spune Calvin, pâinea și vinul nu numai că reprezintă Trupul și Sângele Domnului, dar le prezintă. Totuși, intervine imediat și afirmă că aceasta nu este decât o formulă, iar în fața neputinței de a da un răspuns mai exhaustiv, prezintă incomprehensibilitatea virtuții Duhului Sfânt, care poate uni lucrurile separate de „distanța de loc”. Calvin mărturisește că Cina este doar o consolare a credinciosului, datorită faptului că ea păstrează vie speranța în promisiunea făcută de Cristos. Conform opiniei sale, Cina a fost instituită de Domnul, cu scopul de a imprima și sigila în conștiințele noastre promisiunile conținute în Evanghelia sa, pentru ca astfel să credem și mai mult în mântuirea noastră; un alt motiv, spune Calvin, este acela că, Cristos vrea să ne stimuleze la recunoștință față de bunătatea sa și să ne îndemne la sfințenie și curăție, întrucât suntem membrele Trupului său. Toți Reformatorii sunt în orice caz de acord în a reduce cultul euharistic doar la celebrarea Cinei.
4. În epoca contemporană
La începutul secolului al XX-lea, predominau două tendințe evident eterogene: modernistă și pragmatistă. Moderniștii afirmau că Sfânta Cină a fost înainte de toate o simplă comemorare a lui Cristos absent, care, puțin câte puțin, prin evoluția vitală a conștiinței creștine, s-a transformat într-un ritual al Cinei; pe această cale cei care prezidau adunările liturgice ar fi dobândit un caracter sacerdotal.
Tendința pragmatistă punea accentul pe sensul practic și moral cât privește atitudinea față de sacramentul euharistic: „Realitatea în sine trebuie astfel percepută, încât să determine în fața ostiei consacrate atitudinea pe care ar avea-o fiecare în fața Domnului Isus”.
4.1. Problematica recentă asupra transsubstanțierii
În ultimele decenii, unii teologi au supus criticii doctrina catolică referitoare la transsubstanțiere. Acești teologi, susținând că doctrina actuală a Bisericii asupra Sfintei Euharistii nu favorizează înțelegerea fenomenului transsubstanțierii de către omul contemporan, au încercat să explice fenomenul folosindu-se de alți termeni.
Theodor Schneider observă că, astăzi prin cuvântul substanță înțelegem o concretă realitate fizico-chimică, experimentabilă, analizabilă: tocmai ceea ce în Evul Mediu, conform filozofiei aristotelice, constituia accidenții. Prin urmare, potrivit acestei observații, a afirma că pâinea și vinul de pe altar devin Trupul și Sângele lui Isus Cristos în virtutea transsubstanțierii (schimbarea radicală a substanței pâinii și a vinului), înseamnă a afirma că pâinea și vinul de pe altar asumă trăsăturile, forma externă a Trupului și Sângelui lui Cristos: ceea ce nu corespunde realității. Motivul este faptul că ceea ce pentru filozofia medievală erau accidenții (forma externă), pentru omul de astăzi este substanța.
Ca atare, este necesară înlocuirea termenului transsubstanțiere cu alți termeni adecvați limbajului omului de astăzi. Astfel, pentru a exprima fenomenul transsubstanțierii unii teologi au recurs la termenul de transemnificare și la termenul de transfinalizare.
Termenul transemnificare vrea să arate că, pâinea și vinul dobândesc de la Isus Cristos și prin puterea Duhului Sfânt o altă funcție semnificativă: nu mai este și nu mai înseamnă pâine și vin, ci este și înseamnă Trupul și Sângele lui Cristos, prezența sa reală, iar Biserica le recunoaște ca atare.
Termenul transfinalizare trimite la ideea că, pâinea și vinul de pe altar dobândesc o altă finalitate, sunt transfinalizate: deoarece devin Trupul și Sângele lui Cristos, finalitatea sau scopul lor nu mai este acela de a întreține viața trupească, ci viața sufletească, viața supranaturală. După Schoonenberg, elementele euharistice nu suferă vreo transformare fizică, dar mai degrabă o schimbare a semnificației (transemnificație).
Deși după părerea unor teologi și gânditori creștini contemporani (Schoonenberg, Theodor Schneider, etc.) acești temeni exprimă fenomenul transsubstanțierii în mod adecvat limbajului omului de azi, papa Paul al VI-lea, în enciclica Mysterium fidei (3. IX. 1965), afirmă că nu este permisă folosirea acestor termeni pentru a exprima doctrina Bisericii asupra transsubstanțierii. În această enciclică, papa face referință la cei care vorbesc și scriu despre acest Preasfânt mister, confirmând că printre aceștia sunt unii care răspândesc anumite opinii, relative la transsubstanțiere și la cultul euharistic, care tulbură sufletele credincioșilor și nu de puține ori provoacă confuzie în jurul acestui adevăr de credință. Motivul este pericolul de a atenua obiectivitatea și de a nega caracterul concret al prezenței lui Isus Cristos în Sfânta Euharistie, reducând-o la un „semn eficace al prezenței spirituale a lui Cristos și al unirii sale profunde cu credincioșii, membrii ai Trupului său Mistic”; altfel spus, papa îi dezaprobă, după cum citim în text: „pe cei care se limitează să folosească numai acești termeni, fără a mai vorbi și despre transsubstanțiere”.
În realitate, papa însuși constata, în aceeași enciclică, cum acești termeni noi pot să fie utili dacă în același timp se caută punerea în lumină a unor noi aspecte, implicații și actualizări ale conceptului de transsubstanțiere, fără a pretinde de a-l substitui. Foarte clar se exprima papa Paul al VI-lea, cu privire la acest fenomen al transsubstanțierii, într-o omilie pentru solemnitatea „Corpus Domini” ținută pe când era episcop de Milano:
„Cristos a voit să aleagă acest simbol sacru al vieții umane care este pâinea, pentru a face dintr-însul un simbol, mult mai sacru, despre sine. L-a transsubstanțiat, dar nu i-a luat puterea expresivă; dimpotrivă, a înălțat această putere expresivă către o nouă semnificație, spre o înțelegere superioară, spre o percepție mistică, religioasă, divină. A făcut-o scară pentru o ascensiune care transcende nivelul natural. Așa cum un sunet devine dulce, devine cuvânt, devine gând, devine adevăr, tot astfel, semnul pâinii a trecut, de la umila și pioasa sa existență, la a desemna un mister; a devenit sacrament, a căpătat puterea de a demonstra Trupul lui Cristos prezent".
În concluzie, papa Paul al VI-lea afirmă prezența reală, corporală, fizică a lui Isus Cristos în Sfânta Euharistie, deși aceasta nu are loc în același mod în care corpurile (omenești) sunt prezente într-un anumit loc.
CAPITOLUL III
NATURA PREZENȚEI LUI CRISTOS ÎN SFÂNTA EUHARISTIE
1. Cuvântul uman și prezența lui Cristos în Sfânta Euharistie
După cum cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu a dat origine universului, scoțându-l din nimic la existență, la fel cuvântul divin pe care Cristos îl proclamă în liturgia Bisericii, prin slujitorii acesteia, dă origine celei de-a doua creații, superioară celei dintâi, întrucât ne cheamă și ne naște la viața dumnezeiască. Sacramentele, ca momente privilegiate ale comunicării vieții divine omului, se plasează în centrul ministerului preoților. Misiunea lor este tocmai aceea de oameni abilitați, investiți cu caracterul sacramental pentru a favoriza acțiunea lui Dumnezeu cu o eficacitate instrumentală participată. De unitatea solidă – în Duhul Sfânt – între Cristos și ministrul său, fără ca acesta să pretindă să i se substituie, dimpotrivă să se sprijine pe el și să-l lase să acționeze în el și prin el, depinde și astăzi lucrarea eficace a milostivirii divine, conținută în cuvânt și în sacramente. Explicația ultimă a eficacității cuvântului divin trebuie căutată în prezența lui Cristos, în înliterarea sa în cuvântul uman (kenoza).
Este Cristos însuși cel care acționează în mod real prin persoana ministrului său, preotul, ori de câte ori acesta pronunță cuvintele sale în celebrarea liturgică. Cu alte cuvinte, Cristos se folosește de cuvântul uman, de limbajul omului ca de un instrument, prin intermediul căruia acționează cu putere mântuitoare și se face prezent în mijlocul credincioșilor săi.
Eduard Ferenț, tratând despre raportul dintre cuvântul înliterat și sacramente, scrie: „…cuvântul și sacramentele sunt, în actuala fază a economiei mântuirii, continuarea și prezența acțiunii salvifice a lui Cristos”.
Michael Schmaus, un alt teolog, precizează raportul dintre cuvânt și sacrament, spunând: „Cuvântul și sacramentul sunt cele două mijloace prin care trecutul devine prezent salvific. Cristos, deși trăiește glorificat, întâlnind omul care crede în el, se slujește de lumea care nu este încă transfigurată (de cuvântul uman), dar este în drum spre transfigurare, spre împlinire”.
Referindu-ne la sacramentul Sfintei Euharistii, fără îndoială că trebuie să considerăm ca formă vizibilă de prim plan ospățul euharistic, dar un rol tot atât de esențial revine cuvintelor Canonului, care mulțumește, consacră și re-prezintă: „Sub aceste elemente exterioare, cuvântul și semnul, sunt conținute sacrificiul lui Cristos și viața care decurge din el, așa precum ea ne este comunicată prin participarea la ospăț”.
În virtutea prezenței sale active, Cristos acționează în cadrul Liturghiei prin persoana preotului și prin cuvintele pe care acesta le rostește, și se face prezent în modul cel mai sublim și în totalitate, sub speciile pâinii și vinului, în momentul în care preotul dă glas cuvintelor consacratorii, pronunțate de însuși Isus la Cina cea de taină: Acesta este Trupul meu… Acesta este Sângele meu (…). Aceste cuvinte care îi aparțin lui Cristos, o dată ce sunt rostite de preotul care acționează in persona Christi capitis, îl fac prezent pe Cristos în întregime, sub speciile pâinii și ale vinului, după cum ne învață și Conciliul Tridentin. O operă atât de profundă și atât de greu de înțeles cu mintea umană, nu putea fi descoperită decât prin cuvânt. Iată de ce Isus a binecuvântat pâinea spunând: Acesta este Trupul meu. Prin intermediul acestui cuvânt, Cuvântul lui Dumnezeu cel atotputernic a manifestat lucrarea sa minunată, care ne surprinde pe toți. Chiar dacă aceste cuvinte care determină transformarea tainică în sacramentul euharistic, nu sunt cuvintele preotului, ci însăși cuvintele Mântuitorului, totuși ele sunt aduse în actualitate prin glasul preotului care le prezintă în timp. Glasul preotului se unește într-un acord perfect cu vocea divină a lui Cristos, astfel încât prin cuvântul uman (limbajul omenesc) se exprimă însuși Cristos, proclamând în prezent aceleași cuvinte tainice pe care le-a rostit acum 2000 de ani în contextul Cinei: Luați și mâncați (…) Luați și beți (…); „cuvântul” divin al lui Cristos devine cuvânt al preotului, iar acesta din urmă se naște din însuși cuvântul lui Cristos. Astfel, putem afirma că în celebrarea sacramentului Euharistiei, prin intermediul cuvântului uman rostit de preot se re-prezintă (se face prezent) însuși Cuvântul-Dumnezeu și lucrarea sa mântuitoare.
Cu siguranță că, atunci când vorbim de „cuvântul” care aduce în prezent misterul euharistic, ne referim în mod precis la cuvintele lui Cristos, căci, după cum ne spun și sfinții Părinți, cuvântul care îndeplinește acest sacrament nu este unul oarecare, ci este însuși cuvântul lui Cristos. Deci, cuvântul uman nu îndeplinește decât rolul de instrument în exprimarea cuvântului original și operativ al lui Cristos.
Sfântul Ambroziu († 397) afirmă următoarele în acest sens:
„Cum se poate, ca ceea ce este pâine, să fie Trupul lui Cristos? Prin consacrare. Consacrarea așadar, prin care cuvinte se împlinește și prin ale cui vorbe? Prin ale Domnului Isus, pentru că toate celelalte câte se zic, dau laudă lui Dumnezeu. Se permite rugăciunea pentru popor, pentru regi, iar când e să se săvârșească venerabilul sacrament, preotul nu mai folosește cuvintele sale, ci ale lui Cristos. Așadar, cuvântul lui Cristos îndeplinește sacramentul acesta”.
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) spune că:
„Este de față Cristos și acum. Cel ce a împodobit masa aceea, același împodobește acum și pe aceasta, că nu omul este cel ce face, ca cele puse înainte să se facă Trupul și Sângele lui Cristos, ci însuși, cel ce s-a răstignit pentru noi. Preotul împlinind forma, stă rostind cuvintele acelea, iar puterea și darul sunt ale lui Dumnezeu. Acesta este Trupul meu, zice. Cuvântul acesta preface cele puse înainte. Și, precum cuvântul acela, care zice: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul, o dată s-a zis, dar totdeauna se împlinește, dând putere firii noastre, ca să dea naștere la copii; tot asemenea și cuvântul acesta, o dată zicându-se, de atuncea și până astăzi și până la venirea lui, îndeplinește jertfa prin biserici, la fiecare masă”.
Deci, dacă acest „cuvânt”, rostit de preot într-un limbaj propriu, preface cele puse înainte, înseamnă că transsubstanțierea are loc prin cuvintele Domnului: Acesta este Trupul meu. Și, ca să nu creadă cineva, că astăzi cuvintele Domnului nu ar mai preface substanța pâinii și a vinului, din pricină, că ele astăzi nu mai sunt rostite de Domnul Cristos, ci de preot, și, că Mântuitorul le-a rostit numai o dată, sfântul Părinte adaugă că, această situație nu influențează cu nimic lucrarea divină. Pentru că și cuvintele creșteți și vă înmulțiți au fost rostite doar o singură dată și, cu toate acestea ele totdeauna se împlinesc. Tot la fel și „cuvântul” Acesta este Trupul meu, deși a fost rostit numai o dată de Domnul Cristos, totuși el nu-și pierde puterea, pentru că rostindu-se acest „cuvânt” de preot, Cristos îndeplinește jertfa prin biserici, la fiecare masă. Trebuie să mai amintim că, acest „cuvânt” nu este o formulă magică care operează prin simplul fapt că este pronunțat de preot. Duhul Sfânt este cel care dă viață cuvântului prin care se actualizează prezența lui Cristos în sacrament, căci fără Duhul care acționează în Biserică, acesta ar deveni o literă moartă. Altfel spus, chiar dacă aceste cuvinte sunt rostite de preot, ele nu-și pierd puterea, tocmai pentru că preotul le rostește in persona Christi și în puterea Duhului, re-prezentând prin ele același ospăț și pe același protagonist, Cristos. În puterea Duhului Sfânt și prin eficacitatea cuvintelor lui Cristos, pronunțate prin gura preotului consacrator, este re-prezentat Cristos Domnul și sacrificiul său.
Nu prin puterea preotului și nici printr-o îndatorire umană, de exemplu din partea comunității, dar numai în puterea autorității rugăciunii preotului, dăruită de Domnul în sacrament, se poate invoca, în mod eficace, Duhul Sfânt și puterea sa transformatoare.
2. Integralitatea prezenței lui Cristos în Sfânta Euharistie
Pentru a limpezi această temă în fața negațiilor reformatorilor, fără a intenționa o expunere exhaustivă a doctrinei euharistice, Conciliul Tridentin nu face altceva decât să prezinte doctrina așa cum a fost ea elaborată puțin câte puțin până în secolele al XII-lea și al XIII-lea, ajungând printr-un efort comun la o claritate mai mare. De aceea, pentru a trata această temă este absolut inevitabilă recurgerea la învățătura acestui Conciliu, care a fundamentat întreaga doctrină euharistică pe Sfânta Scriptură, sfintele concilii recunoscute, constituțiile și decretele papilor, scrierile sfinților Părinți și consensul Bisericii Catolice.
2.1. Caracterul real și integral al prezenței lui Cristos în Sfânta Euharistie
Conciliul Tridentin ne învață că Domnul nostru Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, după consacrarea pâinii și a vinului, este conținut cu adevărat, real și substanțial sub aparența acestor elemente sensibile:
„În primul loc acest Sinod învață și proclamă deschis și simplu că în dumnezeiescul sacrament al sfintei Euharistii, după consacrarea pâinii și a vinului, Domnul nostru Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este conținut cu adevărat, real și substanțial, sub speciile acelor lucruri sensibile. Nu este nici o contradicție între faptul că însuși Mântuitorul nostru stă totdeauna în ceruri de-a dreapta Tatălui, după modul său natural de a exista, și faptul că, cu toate acestea, fiind în mod sacramental în multe alte locuri, este prezent cu substanța sa cu noi, cu acel mod de a exista care, deși ne este greu să-l exprimăm prin cuvinte, cu toate acestea îl putem înțelege cu mintea noastră luminată de credință, ca posibil lui Dumnezeu”.
Aceasta este probată pe scurt prin cuvintele instituirii, cuvinte care trebuie luate literal, așa cum a făcut toată Tradiția.
Această prezență nu este identică cu aceea a Mântuitorului la dreapta Tatălui, ci sacramentală, „cu un mod de existență” – ratio existendi – pe care nu-l putem cunoaște decât prin credință. Prezența reală euharistică este o prezență substanțială. Cristos nu este prezent în Euharistie doar ca într-un semn ori figură sau numai virtual: „Dacă cineva va nega că în Preasfântul Sacrament al Euharistiei este conținut cu adevărat, real și substanțial Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Cristos, cu sufletul și dumnezeirea, și, așadar, Cristos întreg, dar va zice că el este acolo numai ca într-un simbol ori o figură, ori numai cu puterea sa: să fie afurisit”.
Doctrina Conciliului Tridentin poate fi rezumată astfel: Cristos este prezent într-un mod real și integral (nici într-un caz simbolic sau dinamic), adică cu Trupul, Sângele, sufletul și dumnezeirea sa în sacramentul euharistic; această prezență se realizează prin transformarea întregii substanțe a pâinii în substanța Trupului și a întregii substanțe a vinului în substanța Sângelui lui Cristos (transsubstanțierea), drept pentru care rămân doar speciile sau aparențele pâinii și vinului. Este o prezență substanțială întrucât se referă la totalitatea persoanei lui Cristos, la ființa sa completă, vie și glorioasă. De asemenea, este corporală nu în sensul de a fi vizibilă și tangibilă, dar pentru că se opune simbolicului și virtualului; pentru că este însuși Trupul său.
Atât Trupul cât și Sângele sunt prezente sub fiecare dintre specii în virtutea naturalis concomitantiae, naturalei concomitențe:
„Subliniem că Apostolii nu primiseră încă Euharistia din mâna Domnului și deja el afirma că ceea ce le dăruia era Trupul său. Totdeauna a existat în Biserica lui Dumnezeu această credință, anume că, imediat după consacrare, sub specia pâinii și a vinului este adevăratul Trup al Domnului nostru și adevăratul său Sânge, împreună cu sufletul său și dumnezeirea sa. Biserica mărturisește de asemenea că în virtutea cuvintelor Trupul este sub specia pâinii și Sângele sub specia vinului; dar în forța acelei naturale uniri și concomitențe, datorită căreia părțile lui Cristos Domnul, care de acum este înviat din morți și nu mai moare, sunt unite între ele; Trupul însuși este sub specia vinului, și Sângele sub specia pâinii, iar sufletul sub una și cealaltă specie. În afară de aceasta, Dumnezeu este prezent din cauza admirabilei sale uniri ipostatice cu trupul și cu sufletul. Este, așadar, nespus de adevărat că sub o singură specie este conținut atât, cât este conținut sub ambele. Cristos, de fapt, este total și întreg sub specia pâinii și sub fiecare parte a acestei specii; de asemenea este total sub specia vinului și sub oricare parte a ei (canonul 3). Prezența euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării și durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. Cristos este prezent în întregime în fiecare din specii și în întregime în fiecare din părțile lor, astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos”.
În Enciclica Mysterium Fidei (3. 11. 1965), papa Paul al VI-lea explică astfel prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie: „Această prezență o numim „reală”, nu cu titlu exclusiv, ca și cum celelalte prezențe n-ar fi «reale», ci prin excelență, pentru că este substanțială și pentru că prin ea Cristos, Dumnezeu și om, se face prezent în întregime”.
Tot aici sunt de notat cuvintele tridentine, pe care papa Ioan Paul al II-lea le-a repetat în discursul ținut cu ocazia Congresului euharistic de la Lourdes: „Domnul Isus Cristos este prezent cu adevărat, real și substanțial (Dz 1651) sub speciile consacrate. Într-un cuvânt, în Euharistie găsim și intrăm în comuniune cu aceeași identitate a lui Isus Cristos, cel care și-a dat viața pentru noi”.
Cristos, prin intermediul pâinii și al vinului, considerate în totalitatea semnificatului lor natural și biblic, și prin transformarea acestora în Trupul și Sângele său, realizează o prezență semnificativă a realității sale totale, adică o prezență a umanității și divinității sale.
Teologia scolastică afirmă că, prin cuvintele: Acesta este Trupul meu, pe sfântul altar se face prezent, în puterea sacramentului, numai Trupul lui Cristos – mai precis corpul său, alcătuit din oase, nervi etc. – , în timp ce Sângele și sufletul său se fac prezente numai în baza principiului naturalei concomitențe, de aceea, unde există un trup viu acolo este prezent în mod necesar și sângele și sufletul acestuia. În paralel, prin cuvintele: Acesta este Sângele meu, în baza sacramentului se face prezent numai Sângele, în timp ce, Trupul și sufletul există laolaltă printr-o naturală concomitență.
Această întreagă problematică se datorează faptului că se ia în considerație „trup”-ul în înțelesul pe care îl are în antropologia greacă, ca fiind acea parte a omului care unită sufletului și inteligenței formează omul complet. Însă, progresul științelor biblice ne-a făcut cunoscut, în limbajul biblic, care este acela al lui Isus și al sfântului Paul, că „trup”-ul nu indică, ca pentru noi astăzi, o a treia parte a omului, ci omul întreg, întrucât trăiește într-o dimensiune corporală.
În contextele euharistice, trupul are același înțeles pe care îl află și în evanghelia sf. Ioan cuvântul carne: nu că s-ar fi făcut „carne, oase, nervi”, dar că s-a făcut om. Concluzia eliberatoare, a acestui discurs, este că sufletul lui Cristos, nu este prezent în Sfânta Euharistie doar printr-o naturală concomitență cu trupul, aproape indirect, ci, mai curând, prin aceea că, aceasta are loc în puterea sacramentului, direct, fiind inclus în ceea ce Isus înțelegea atunci când vorbea despre Trupul său.
Dacă se înțelege „trup” în maniera filozofiei grecești, devine dificilă respingerea acestei obiecții: ce trebuință era de-a consacra separat Sângele, din moment ce acesta nu este decât o parte a trupului, asemenea oaselor, nervilor și altor organe? Răspunsul care se dădea cândva acestei obiecții era următorul: „Deoarece, în patima lui Cristos, al cărui sacrament este memorialul, nici o altă componentă nu a fost separată de Trupul său în afară de Sânge”. Dar o asemenea explicație mai este încă de actualitate?
Explicația, cu mult mai simplă, este că sângele, în Biblie, este sediul vieții, iar efuziunea sângelui este semnul cel mai grăitor al morții. Consacrarea Sângelui se explică ținând cont de faptul că sacramentele sunt semne sacre și Isus a ales un asemenea semn pentru a ne lăsa o vie amintire a pătimirii sale. A spune că Sfânta Euharistie este sacramentul Trupului și Sângelui lui Cristos înseamnă a vorbi despre sacramentul vieții și al morții lui Cristos, în realitatea lor ontologică și în desfășurarea lor istorică. Trup, Sânge, suflet și dumnezeire, așadar totul, pentru mângâierea noastră interioară, este prezent în Euharistie în temeiul acelorași cuvinte ale lui Cristos. Prezența divinității, atât în Trup cât și în Sângele lui Cristos, este asigurată de uniunea indisolubilă (ipostatică) realizată între Cuvântul veșnic și umanitate în misterul sfintei Întrupări. Ne rezultă că Sfânta Euharistie nu se explică decât în lumina Întrupări sfinte; este, ca să ne exprimăm astfel, prelungirea acestui mister în cheie sacramentală.
3. Prezența lui Cristos în Sfânta Euharistie: o prezență sacrificală
La Cina cea de taină, referindu-se la gestul pâinii, Isus a spus apostolilor: Faceți aceasta în amintirea mea (Lc 22, 19; 1Cor 11, 24). Care este semnificația acestei amintiri?
În Vechiul Testament amintirea lucrărilor mântuitoare ale lui Dumnezeu se numește memorial și este un gest prin care se proclamă și se celebrează binefacerile lui Dumnezeu cu convingerea că el își amintește întotdeauna de poporul său, de legământul și de milostivirea sa (cf. Lc 1, 54. 72). Dumnezeu este prezent și lucrează prin memorialul pe care îl prescrie: el va înfăptui cu fidelitate mântuirea pe care a promis-o. Așadar, în Vechiul Testament memorialul liturgic nu este o simplă amintire subiectivă și interioară, ci este un fapt obiectiv, o acțiune (gest, cuvânt) prin care realitatea amintită devine prezentă aici și acum. Astfel, Dumnezeu asistă poporul său, îi asigură mântuirea și îl călăuzește spre eliberarea mesianică și definitivă.
Memorialul de la Cina cea de taină este gestul prin care Cristos proclamă și celebrează binefacerile primite de Cristos care stau la baza acestui eveniment. Astfel, orice celebrare euharistică se referă în mod inevitabil la Isus Cristos de la care provine și sensul ei. Jertfa lui Cristos de sine însuși, care în celebrarea Sfintei Euharistii are loc prin semnele stabilite de el, constituie în mod inseparabil memorial și sacrament. Euharistia este actualizarea misterului mântuitor în toată plinătatea sa, căci participând la acest sacrament îl întâlnim de fapt pe același Mântuitor Cristos, deoarece el este mereu același, ieri, astăzi și mâine.
3.1. Identitatea dintre sacrificiul euharistic și sacrificiul Crucii
Atacul reformatorilor, dezlănțuit de abuzurile prea evidente constatate în practică și confirmat de teoria nouă a justificării numai prin credință, se concentra în principal împotriva Liturghiei considerate ca sacrificiu. Pentru a vedea care era învățătura catolică cu privire la caracterul sacrifical al Misei, înainte de Conciliul din Trento, ar fi oportun să luăm în considerație răspunsurile teologilor noștri, date în fața acestui atac protestant. Răspunsul obișnuit al teologilor catolici, relativ la acest aspect, îl putem afla într-un rezumat al doctrinei lui Jean Eck († 1543):
„Liturghia nu este o nouă jertfire însângerată a lui Cristos… Modul de a oferi al acestui sacrificiu este recordatio sau repraesentatio amintirea sau reprezentarea. Sacrificiul Liturghiei își scoate toată valoarea din sacrificiul Crucii și nu-i aduce nici un prejudiciu. În el sunt prezentate roadele Pătimirii. Aceste efecte ne sunt atribuite prin sacrificiul Liturghiei și acesta este necesar pentru aceasta. Sacrificiul Liturghiei și sacrificiul Crucii sunt identice, deoarece victima este identică. Actul sacrificiului este diferit. De asemenea, este un altul, preotul care-l oferă”.
Eck acceptă ideea că Biserica este principalis offerens și că preotul oferă in persona Ecclesiae: legătura esențială dintre Biserică și Cristos trece astfel neobservată. Din diferența actului și cea a preotului în sacrificiu rezultă că valoarea Liturghiei rămâne infinit mai mică decât cea a sacrificiului Crucii. Astfel că Eck, ale cărui merite nimeni nu le va contesta, n-a reușit să demonstreze perfecta unitate dintre sacrificiul Liturghiei și sacrificiul Crucii. Nu dă dovadă de o suficientă conștiință a faptului că, în ultimă analiză, nu suntem noi cei care oferim sacrificiul Liturghiei, ci mai întâi Cristos, iar apoi noi prin el, cu el și în el.
Un răspuns capabil pentru a satisface nevoile epocii ar fi trebuit conceput astfel: sacrificiul Crucii și cel al Liturghiei nu sunt decât un singur sacrificiu, deoarece ceea ce este reprezentat pe altar, este de asemenea real și substanțial prezent.
Printre teologii acestei perioade numai Kaspar Schatzgeyer († 1527) a făcut să se întrevadă caracterul particular al sacrificiului Noului Testament, afirmând că Liturghia nu poate fi un sacrificiu decât dacă este reprezentarea Pătimirii lui Cristos, o adevărată și sublimă reprezentare: „Nu numai prin meditație…, ci prin reactualizarea solemnă. La Liturghie nu avem o simplă evocare a trecutului, ci înseși realitățile trecute, reînnoite în credință înaintea Tatălui, ca și cum ele s-ar produce în momentul prezent înaintea noastră pe Cruce”. Aici nu se vorbește de o repetiție a evenimentului istoric ca atare, ci de un prezent sacramental. Ideile lui Schatzgeyer au fost reluate mai târziu într-o mare măsură de Conciliul Tridentin.
Marele cardinal tomist, Cajetan († 1534), sprijinindu-se pe Sfânta Scriptură și pe doctrina sfântului Toma, ne oferă o expunere originală cu privire la legătura dintre Liturghie și sacrificiul Crucii:
„Sfânta Liturghie nu este un sacrificiu autonom, ci este legată în unitate esențială cu sacrificiul Crucii. Nu trebuie înțeleasă în sensul că preotul liturghisitor ar săvârși în ea jertfirea pe care Cristos a săvârșit-o pe Cruce; dimpotrivă, Cristos însuși este adevăratul sacrificator la Liturghie, preotul uman nefiind decât slujitorul și instrumentul său. La Liturghie Cristos nu se jertfește din nou, dar el se face prezent sub starea de victimă jertfită (immolatitio modo) și se prezintă sub această stare pentru noi înaintea Tatălui ceresc, după cum se prezintă în cer sub forma care-i este proprie. Sfânta Liturghie este astfel o reprezentare a morții și a crucii și un mijloc de a ne aplica roadele Pătimirii”.
La 17 septembrie 1562, Conciliul Tridentin emite decretul despre sacrificiul Liturghiei, considerat a fi încoronarea învățăturii conciliare despre Euharistie: acest decret răspunde atacurilor celor mai aprinse ale reformatorilor, îndeosebi operei lui Luther, „De captivitate Babylonica”, lucrării „Loci communes et Apologia” a lui Melanchton († 1560), teologul protestant care publicase în 1530 „Confessio” de la Augsbourg, ca și lui Calvin care a scris „De coena Domini”.
Dezbaterile Părinților conciliari, cuprinse în patru capitole, ne oferă o prezentare remarcabilă a doctrinei catolice despre caracterul sacrifical al Misei, despre raportul său necesar cu sacrificiul Crucii și despre valoarea sa religioasă. În primul capitol se vorbește despre instituirea preasfântului sacrificiu al Liturghiei:
„Așadar, acest Dumnezeu și Domn… la ultima Cină, în noaptea în care era trădat, pentru a lăsa Bisericii, iubitei sale mirese, un sacrificiu vizibil (după cum cere natura oamenilor), prin care, sacrificiul însângerat care trebuia să fie împlinit pe Cruce, să fie reprezentat, memoria sa să dureze până la sfârșitul veacurilor, declarând că „fusese constituit preot în veci după ritualul lui Melchisedec (Ps 109, 4), a oferit lui Dumnezeu Tatăl Trupul și Sângele său sub speciile pâinii și vinului, și sub simbolurile acelorași elemente le-a încredințat apostolilor (pe care atunci îi constituia preoții Noului Testament), ca să le primească, și le-a poruncit lor și succesorilor lor în preoție, ca să le ofere, prin cuvintele: Faceți aceasta în amintirea mea, după cum a înțeles și a învățat totdeauna Biserica Catolică. Deoarece, după ce a celebrat Paștele iudaic, pe care mulțimea fiilor lui Israel îl jertfea în memoria ieșirii din Egipt, a instituit noul Paște, pe sine însuși, pe care Biserica, prin preoți trebuia să-l jertfească sub semnele vizibile în memoria trecerii sale la Tatăl din această lume când, prin vărsarea Sângelui său ne-a răscumpărat”.
Capitolul 2 ne prezintă relația acestui sacrificiu cu sacrificiul Crucii, ca și rodnicia sa salvifică care se datorează oferirii aceluiași Isus Cristos de pe Cruce:
„Și, pentru că în acest divin sacrificiu care se săvârșește în Liturghie, același Cristos, care s-a oferit pe el însuși în mod sângeros pe altarul Crucii, este conținut și oferit în mod nesângeros, Sfântul Sinod ne învață că acest sacrificiu este un adevărat sacrificiu propitiatoriu (ispășitor)… Există o unică și aceeași victimă (hostia); același, care s-a oferit atunci pe Cruce, se oferă acum prin slujirea preoților, numai modul de oferire fiind diferit. (…) Roadele acestei jertfe sângeroase sunt primite din belșug prin această jertfă nesângeroasă: nici nu se poate discuta, așadar, ca aceasta să fie spre dauna celeilalte”.
Din această prezentare a doctrinei catolice, ca și din discuțiile lungi ale teologilor și Părinților care au participat la conciliu se desprind următoarele puncte: Liturghia este un adevărat sacrificiu, care nu se opune în nici un mod unicului sacrificiu răscumpărător al lui Cristos. La Liturghie avem față în față unicul sacrificiu istoric al Domnului și memoria lui sacramentală, aplicația puterii sale salvifice prin acțiunea memorială a Bisericii.
Franciscanul Louis de Burgonovo exprima astfel această idee, în aula conciliară: „Liturghia, deși este celebrată de preot, este întru totul lucrarea lui Cristos, iar în ea totul se săvârșește în numele lui Cristos. Deși jertfa Crucii a fost unică și desăvârșește în veci pe cei răscumpărați, cu toate acestea, pe acest altar nimic nu-i dăunează, deoarece este memoria ei și prin aceasta participăm la ea”.
Teologia timpului înclina uneori să separe cele două dimensiuni esențiale ale Euharistiei: ea spunea că Euharistia este pe de o parte sacrament și pe de altă parte sacrificiu, dar nu reușea să ilustreze cum sacrificiul și sacramentul constituiau o reală unitate.
Conciliul Tridentin orienta astfel potrivit acestor două caracteristici autonome doctrina viitoare a Euharistiei. Numai cu Conciliul al II-lea din Vatican, și apoi cu primele rezultate ale dialogului ecumenic, se va regăsi unitatea, arătându-se că Euharistia este sacramentul unui sacrificiu și un sacrificiu sacramental.
Constituția conciliară Sacrosanctum Concilium, la numărul 47, prezintă în mod elocvent doctrina Bisericii asupra memorialului Sfintei Euharistii:
„La ultima Cină, în noaptea în care a fost trădat, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului și Sângelui său, pentru a perpetua de-a lungul veacurilor, până la venirea sa, Jertfa de pe Cruce, încredințând astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morții și învierii sale: sacramentul pietății, semnul unității, legătura carității, banchetul pascal în care se primește Cristos, sufletul este umplut de har și ne este dat zălogul măririi viitoare”.
Cu alte cuvinte, ori de câte ori este celebrat sacramentul Sfintei Euharistii, devine prezentă unica jertfă înfăptuită de Cristos pe cruce, aici și acum, spre a oferi harul mântuirii veșnice acelora care participă la celebrarea ei. Astfel, toți oamenii din toate timpurile au posibilitatea de a participa în mod real și personal la unica jertfă, și de beneficia de roadele acesteia în mod direct. Fiecare celebrare euharistică face prezentă jertfa supremă a lui Cristos, jertfă oferită Tatălui ca preț de ispășire pentru păcatele omenirii. Acest gest de ascultare față de Tatăl și de iubire față de oameni, concretizat în jertfirea de sine, este mereu prezent, actual, în toată noutatea și eficacitatea sa, ori de câte ori se celebrează Euharistia. Ea este sacrificiu întrucât este «sacramentul» sacrificiului sau reprezentarea jertfei de pe Calvar. Aceasta nu este repetată, reînnoită, refăcută, imitată, sau numai aplicată, dar este «re-prezentată» în unicitatea sa riguroasă. Prin acest sacrament instituit la Cina cea de taină, Biserica intră într-o comuniune «prezențială» și reală cu jertfa lui Cristos pe cruce; umanitatea – chiar dacă este condiționată de timp și de spațiu – are acces la „Trupul oferit ca sacrificiu” și la „Sângele vărsat pentru o nouă alianță”: aceasta pentru că, sacramentul Trupului și Sângelui lui Cristos nu este condiționat de un «dincolo» și nu depind de nici o circumstanță; în acest sens se pronunța și papa Ioan Paul al II-lea într-un discurs din cadrul Congresului euharistic de la Lourdes: „Acesta (sacramentul euharistic) este mijlocul accesibil prin care generația noastră se poate asocia la evenimentul jertfirii Trupului lui Cristos”. Actul jertfirii lui Cristos se prelungește printr-un gest de caritate permanentă în istoria noastră, până la împlinirea economiei salvifice (1Cor 11, 26). În celebrarea euharistică a Bisericii se oferă același Isus de pe cruce: înaintea ca Biserica să celebreze Euharistia este Cristos cel care o săvârșește; Biserica trebuie să se afle într-o atitudine de ascultare și disponibilitate: de aici sensul de minister, de slujire.
Celebrarea Sfintei Euharistii este – după cum afirmă sfântul Toma de Aquino – „o imagine reprezentativă a pătimirii lui Cristos care este o adevărată jertfă. De aici provin cuvintele sfântului Ambroziu: În Cristos victima s-a oferit o dată pentru totdeauna, valabilă pentru toată veșnicia. Noi așadar ce facem? Nu săvârșim oare jertfa în fiecare zi ca amintire a morții sale?”. Totul în Euharistie este referit la jertfa unică a lui Cristos și totul este inclus în ea. Pe altarele noastre, Isus Cristos, Marele Arhiereu, aduce necontenit jertfa adusă de el o dată pentru totdeauna, Cristos aduce și el se aduce pentru toți cei răscumpărați de le, vii și morți.
Marele benedictin Odo Casel († 1948), care a exercitat o influență nespus de puternică în acest sector teologic, vedea în Euharistie prezența reală a lui Cristos și a operei sale salvifice sub vălul simbolurilor: „Sacramentul și actul răscumpărător originar nu sunt două realități distincte, ci una singură, iar imaginea este astfel umplută de realitatea actului originar, încât ea poate fi numită pe bună dreptate prezența lui. De aceea Euharistia este, în mod sacramental, sacrificiul lui Cristos”.
3.2. Euharistia: sacrificiul lui Cristos
Biserica a fost din totdeauna conștientă că, Euharistia este memorialul jertfei de pe cruce la care se participă, în mod real, prin a mânca și a bea Trupul și Sângele lui Cristos. Papa Inocențiu al III-lea afirmă că, primul efect al acestui sacrament este adevărul Cărnii și Sângelui prezent într-însul, căci efectele sacrificiului sunt raportate tocmai la realitatea victimei glorioase, care este Cristos. El prezintă sacrificiul său de ispășire și se prezintă ca pâine dătătoare de viață veșnică. De fapt, memorialul Domnului, sacramentul sacrificiului Crucii și al mijlocirii lui Cristos, are sens numai dacă Domnul este prezent în Euharistie; altfel, memorialul nu mai este decât un joc simbolic, fără realitate ontologică.
Ca reproducere sacramentală a sacrificiului lui Cristos de pe cruce, Euharistia este ea însăși sacrificiu, sacrificiu adevărat și real; nu pentru că orice reactualizare a actului răscumpărător al lui Cristos este deja un sacrificiu, ci pentru că semnul sacramental însuși are, deja în producerea lui, forma sacrificiului; această formă se exprimă prin cuvinte și acțiune, cuvântul acțiunii de mulțumire a Bisericii în canon și dubla consacrare a pâinii și a vinului care devin Trupul și Sângele sacrificiului lui Cristos. Astfel, din ideea fundamentală a sacrificiului decurge logic prezența somatică substanțială și reală a lui Cristos. Prin consacrare, pâinea și vinul sunt transformate și conțin identitatea Trupului și a Sângelui lui Cristos, deoarece Liturghia este însuși sacrificiul Calvarului. Ritualul este locul în care se face prezent Trupul jertfit, viața însăși, unde Domnul ne încredințează acel unic sacrificiu de pe Calvar. Sub speciile pâinii și vinului, Domnul dăruiește cu adevărat Carnea și Sângele său pentru mântuirea lumii, ca hrană adevărată și băutură adevărată. Caracterul sacrifical al prezenței lui Cristos în Euharistie se manifestă chiar în cuvintele instituirii: Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi și Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu, care se varsă pentru voi (Lc 22, 19-20). În Euharistie, Cristos dăruiește același Trup pe care l-a dat pentru noi pe cruce, același Sânge pe care l-a vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor (Mt 26, 28).
În Sfânta Euharistie aflăm adevărata, propria și unica jertfă a legii noi, în care sub forma pâinii și a vinului însuși Isus Cristos se jertfește, în mod tainic, și se aduce ca victimă Părintelui ceresc, în semn de recunoaștere a stăpânirii sale supreme peste toată făptura: „prezența lui Cristos în Sfânta Euharistie are o dimensiune sacrificală, deoarece, în celebrarea euharistică, Cristos este prezent ca dar de jertfă și este primit ca victimă a Noii Alianțe”. Chiar natura acestui sacrificiu, care constă în oferirea Trupului și Sângelui Domnului, demonstrează că ne aflăm în fața sacrificiului obiectiv al lui Cristos.
Când la Cina cea de taină se dăruiește apostolilor săi sub forma pâinii și a vinului, Isus nu se află într-o oarecare atitudine, ci este Cristos din jertfa sângeroasă, ce se va săvârși puțin după aceea. Trupul care e de față sub forma pâinii e acela care se frânge pentru iertarea păcatelor. Sângele ce e de față sub forma vinului e acela care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor. Isus Cristos este prezent, deci, la Sfânta Liturghie, în stare de jertfă.
Sfânta Liturghie nu este altceva decât reprezentarea Cinei de taină, iar Cina cea de taină este jertfa de pe cruce anticipată de Isus sub forma pâinii și a vinului. Așadar există o singură jertfă în trei tipuri: jertfă inaugurată la Cina cea de taină, săvârșită pe cruce, prelungită și actualizată în fiecare zi în Euharistie.
Sfântul Ciprian spune că Euharistia este „sacramentul patimii Domnului” și că preotul, fiind vicarul lui Cristos îi oferă lui Dumnezeu în Biserică, o adevărată jertfă în sensul complet al cuvântului. În acest memorial este prezent însuși Cristos cu Trupul și cu Sângele său, cu tot ce-i aparține. El este prezent cu realitatea corporală a persoanei sale, marele Preot din mijlocul adunării celor mântuiți. Este prezent ca victimă oferită pentru noi, în măsura în care participăm la jertfa sa în el, prin el și cu el. Între jertfa Crucii și Euharistie este o dublă relație: de identitate și de relativitate. Victima și preotul care jertfește se identifică: este același Cristos. Diferită însă este forma sacrificală: sângeroasă pe cruce, dar fără vărsare de sânge în sacrament. Dar forma euharistică este un semn eficace a jertfei originale: prin intermediul consacrării pâinii și vinului se face prezent însuși Cristos în stare de victimă. Relativitatea constă în dependența absolută a Euharistiei față de jertfa crucii.
Paul al VI-lea, în enciclica Mysterium fidei afirma următoarele: „Domnul se dăruiește fără vărsare de sânge în jertfa Sfintei Liturghii, care reprezintă jertfa Crucii, aplicând astfel virtutea sa mântuitoare, în momentul în care prin cuvintele consacrării începe să fie prezent în mod sacramental, ca aliment spiritual al credincioșilor, sub speciile pâinii și vinului”.
Sfânta Euharistie este în același timp și în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa crucii, și ospățul sacru al împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului. Biserica trăiește mereu din jertfa răscumpărătoare, și are calea deschisă spre ea nu doar prin intermediul unei amintiri pline de credință, ci printr-un contact actual, deoarece această jertfă se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental.
În virtutea raportului strâns cu jertfa Golgotei, Euharistia este o jertfă în sens propriu, nu numai în sens general, ca și cum ar fi vorba de o simplă oferire de sine a lui Cristos ca hrană spirituală pentru credincioși. De aceea, vorbim despre o jertfă în adevăratul sens al cuvântului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea acest lucru în mod clar: „Noi oferim întotdeauna același Miel, nu unul astăzi și altul mâine, ci mereu același. De aceea, sacrificiul e unic (…). Pretutindeni Cristos e unic, totul aici și totul acolo, un singur Trup (…). Și acum, oferim victima care a fost oferită atunci și care niciodată nu se va consuma”.
Jertfa lui Cristos și jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă, afirmă Conciliul Tridentin: „Este una și aceeași victimă și Cel care o oferă acum prin slujirea preoților este același care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. Numai modul de a oferi este diferit: În jertfa dumnezeiască ce se împlinește la Liturghie este cuprins și jertfit în mod nesângeros același Cristos care sa dat pe sine însuși o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”.
Conciliul Tridentin stabilește ca normă datoria de a celebra memorialul lui Cristos mort și înviat deoarece, la Cina cea de taină, după binecuvântarea pâinii și a vinului, Isus a afirmat în mod clar că dăruiește apostolilor săi Trupul și Sângele său ca mâncare și băutură, și, în același timp, le-a poruncit lor să perpetueze prezența sa tangibilă prin semnul pâinii și al vinului. Cuvintele lui Isus au o semnificație proprie și explicită, după cum au fost înțelese și de sfinții Părinți ai Bisericii. Ar fi un act cu totul nedemn ca cuvintele lui Isus să fie interpretate ca și cum ar fi imagini sau metafore.
Cele două extreme ale teologiei posttridentine – a) dura realitate a unei noi jertfiri și b) simplul semn golit de orice realitate a sacrificiului – vor conduce la o nouă viziune, care va da naștere la începutul secolului al XX-lea, mai ales prin teologii romani (L. Billot († 1931), următoarei definiții generale despre sacrificiul Liturghiei:
„el constă esențial în aceasta că speciile euharistice reprezintă în așa mod sacrificiul Calvarului, încât ele îl conțin real și într-un mod sacramental; în ele, datorită consacrări, Cristos este prezent in statu immolatitio, în stare de jertfă. Astfel, sacrificiul Liturghiei reprezintă și poartă în realitate sacrificiul unic al Crucii, fiind substanțial identic cu acesta. În ambele, aceeași este jertfa și același este Cel care o oferă”.
Conciliul Vatican al II-lea afirmă în acest sens că, prin Sfânta Liturghie, preoții reprezintă și aplică până la venirea Domnului singura jertfă a Noului Testament, jertfa lui Cristos pe cruce, care s-a oferit lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna ca victimă nepătată.
Este același Cristos, care se oferă atât pe lemnul Crucii cât și pe altar la Sfânta Liturghie. Același este preotul care jertfește atât pe Cruce cât și la altar. De aceea preotul la altar rostește cuvintele lui Isus in persona Christi: Acesta este Trupul meu… și nu: Acesta este Trupul lui Isus; preotul acționează în numele lui Cristos, identificându-se cu el – marele și veșnicul Preot. Pentru acest motiv, în celebrarea Sfintei Euharistii Cristos este principalul și adevăratul protagonist. Aceeași victimă se jertfește. Cristos era pe Cruce cu omenirea și dumnezeirea sa. Același Cristos cu omenirea și dumnezeirea sa se află pe altar. În Euharistie Cristos se face prezent (re-prezentat) ca victimă, într-o manieră proprie unui sacrificiu. El este prezent ca subiect al sacrificiului și, ca atare el este marele Preot care sacrifică, dar și victimă care se sacrifică – σωμα διδόμενον. Că în momentul consacrării, Isus Cristos devine prezent în Sfânta Euharistie cu dispoziția sa de victimă, cum era pe Cruce, rezultă din consacrarea separată a pâinii și a vinului, care face referință la separarea Trupului și Sângelui Domnului.
Actualizând misterul morții și învierii lui Cristos, Sfânta Euharistie devine inima, centrul liturgiei creștine și mulțumirea cea mai desăvârșită pe care Biserica o poate aduce lui Dumnezeu pentru binefacerile sale.
CONCLUZIE
Biserica nu doar că a învățat întotdeauna, ci a și trăit credința în prezența Trupului și Sângelui lui Cristos în Sfânta Euharistie, iar acest lucru l-am putut constata în frumoasele mărturii pe care ni le-au lăsat predecesorii noștri în credință.
În pofida faptului că acest mare mister al credinței, nu de puține ori, a fost supus numeroaselor valuri de judecăți eronate – mai mult sau mai puțin conștiente, sau din orgoliul minții umane -, iată că Biserica, sub inspirație divină, a reușit să-l păstreze intact până în momentul de față. Astăzi, noi credem cu tărie că, în celebrarea euharistică avem prezentă în mijlocul nostru o persoană și nu o ființă abstractă, căci, după cum ne învață Magisteriul Bisericii catolice, în Sfânta Euharistie, Isus Cristos este prezent în mod tainic, admisibil în virtutea credinței și posibil atotputerniciei lui Dumnezeu.
În Euharistie, într-adevăr, persoana lui Isus și opera sa mântuitoare dobândesc, fiecare în modul său, o prezență sacramentală. Putem vorbi aici de unicul eveniment euharistic cu multiplele sale aspecte: o prezență actuală principală a lui Kyrios exaltată în prezența sa spirituală și activă; o prezență actuală comemorativă, adică reactualizarea operei răscumpărătoare a Domnului; în sfârșit, o prezență reală somatică a lui Cristos, în care el devine prezent sub speciile pâinii și vinului, substanțial, adevărat și real în starea sacrificiului morții sale, în sensul unui perfect prezent.
Sacramentul Euharistiei nu trebuie considerat numai ca împărtășanie, deoarece el include atât prezența reală a Domnului căreia teologia evului mediu i-a acordat un loc atât de important, cât și caracterul sacrifical, sacrificiul lui Cristos de pe Calvar, care a fost subliniat mai ales în epoca modernă. Dacă adunăm în mod sistematic datele liturgice și conciliare, constatăm că ideea euharistică de ansamblu este prezența sacramentală a întregii realități a lui Cristos ori a evenimentului mântuirii „Isus” în integritatea sa, prezență menită să permită credincioșilor să beneficieze de roadele mântuirii împărtășindu-se cu Trupul lui Cristos.
Este adevărat că, în pofida importanței prezenței reale, primirea Trupului lui Cristos este numai res et sacramentum pentru o unire cu Cristos mai înaltă și mai completă din punctul de vedere al unor aspecte esențiale. Această unire se realizează în har, prin credință și caritate, și, pentru această unitate, ceea ce este cel mai important, împărtășirea cu Trupul real al lui Cristos din Sfânta Euharistie nu este decât un semn și un mijloc, deci semn sacramental. Acest semn sacramental reproduce, într-un mod activ și operativ – determinat de contactul cu virtutea divină –, sacrificiul lui Cristos de pe Cruce. Deci, în mod logic, din ideea fundamentală a sacrificiului decurge și prezența somatică substanțială reală a lui Cristos.
Unitatea preceptului „Luați și mâncați”, „Luați și beți” (Mt 26, 26-27; Mc 14, 22-24; Lc 22, 17-20) nu poate fi percepută ca o simplă alternativă la atâtea altele, la o chemare ce s-ar reduce la o masă a bucuriei și a amintirii unui fapt ce s-a petrecut demult, ci este o invitație concretă, profundă și care își încheie misiunea sa doar în Împărăția lui Dumnezeu, unde ne vom împărtăși la masa veșnicului împărat, Isus Cristos, Persoana veșnică a Preasfintei Treimi.
Datoria noastră, necontenit reînnoită, este aceea de a dobândi o cunoaștere cât mai profundă a misterului Trupului și Sângelui lui Cristos, a ospățului în care noi suntem adunați în unitatea Trupului lui Cristos, a memorialului Domnului, în care proclamăm moartea sa, a hranei și a băuturii care ne hrănesc pentru viața eternă, a banchetului care este chezășia desăvârșirii escatologice în fericirea Împărăției lui Dumnezeu. Viața creștină implică în mod necesar celebrarea anamnetică și trăirea în viața de fiecare zi a misterului prezenței și jertfei lui Cristos în Sfânta Euharistie pentru mântuirea tuturor oamenilor.
În acest context, este oportun să subliniem faptul că în contextul eclezial de astăzi, lipsește în rândul credincioșilor o cunoaștere adecvată a implicațiilor existențiale a prezenței lui Cristos în Sfânta Euharistie, iar participarea superficială, care se constată în multe cazuri, conduce la o separare netă între actul celebrativ și existența de fiecare zi a creștinului: actul celebrativ al Euharistiei rămâne pentru credincioși o simplă formalitate pe care ei o împlinesc pentru că trebuie, în timp ce viața de fiecare zi – în familie, în societate – rămâne o realitate mai mult sau mai puțin străină de idealul vocației creștine, la care participarea în celebrarea misterului euharistic nu numai că angajează, ci oferă creștinului și harurile necesare pentru realizarea acestui ideal.
Pentru ca misterul euharistic să pătrundă progresiv în sufletul și în viața creștinilor, e necesară o educație constantă și profundă a credinței în Euharistie. Este știut faptul că, participarea activă, cu spirit de credință celebrarea jertfei euharistice este condiționată și de cateheza pe care le-au oferit-o păstorii lor sufletești. Biserica întreagă trăiește și crește din Euharistie, și invers, Biserica dă sens și face Euharistia, dar în momentul în care nu există o educație adecvată cu privire la ceea ce înseamnă acest sacrament, deseori au loc discordanțe între participarea la celebrarea jertfei euharistice și viața de fiecare zi. Iar aceasta, pentru că datorită lipsei de cunoaștere și de interiorizare a spiritului jertfei euharistice și, în același timp, fără un angajament conștient și constant în trăirea idealului la care îl invită Cristos prezent în Sfânta Euharistie, creștinul nu poate să proclame în mod credibil că Isus Domnul continuă să fie prezent în mijlocul oamenilor și nici să le comunice mântuirea realizată de El. În acest sens, catehezele și îndrumările spirituale orientate de către păstorii sufletești în această direcție și oferite credincioșilor de astăzi, constituie fără îndoială o contribuție fundamentală la trăirea autentică de către toți membrii Bisericii a misterului prezenței reale a lui Isus Cristos în Sfânta Euharistie.
BIBLIOGRAFIE
Agnello G., Motivi eucaristici nella iconografia paleocristiana della Sicilia, în Convivium dominicum. Studi sulľ Eucarestia nei Padri della Chiesa antica, Università di Catania 1959.
Altaner B., Patrologia, Marietti, Casale Monferrato 1968.
Baldovino di Ford, Il sacramento delľ altare, Jaca Book, Milano 1984.
Bartmann, Teologia dogmatica, Paoline, Alba 1949.
Biffi G., Ľ Eucaristia, sacramento di ogni salvezza, Piemme, Casale Monferrato 1996.
Biffi I., Eucaristia. Teologia e pastorale, Marietti, Casale Monferrato 1982.
Bosio G., Iniziazione ai padri, vol. II, SEI, Torino 1965.
Bota I. M., Patrologia, Viața Creștină, Cluj-Napoca 2002.
Brouard M., Eucharistia. Enciclopedia delľ Eucaristia, EDB, Bologna 2005.
Coman I., Patrologie, vol. II, Editura Institutului biblic și de misiune al BOR, București 1985.
Congregația Pentru Cler, Preotul învățător al cuvântului, ministru al sacramentelor și păstor al comunității pentru cel de-al treilea mileniu creștin, Presa Bună, Iași 2000.
Congresul Euharistic Internațional Al XLVII-lea, Isus Cristos, singurul Mântuitor al lumii, pâinea pentru viața cea nouă, [f.e.], Roma 2000.
Corsaro F., La dottrina eucaristica di Macario di Magnesia, în Convivium dominicum. Studi sulľ Eucarestia nei Padri della Chiesa antica, Università di Catania 1959.
Corti G., La teologia dei Padri, vol. IV, Città Nuova, Roma 1982.
Dattrino L., Padri e maestri della fede, Messaggero, Padova 1994.
Enciclopedia Cattolica, vol. V, Città del Vaticano, Roma 1950.
Eusebius Caesariensis, Historia ecclesiastica, Schwartz, Berlin 1955.
Evans E., Tertullian. Treatise on the Resurrection, S.P.C.K., London 1960.
Falsini R., Ľ iniziazione cristiana e i suoi sacramenti, O.R., Milano 1992.
Feiner J., Löhrer M., Mysterium salutis. Nuovo corso di dogmatica come teologia della storia della salvezza, vol. VIII, Queriniana, Brescia 1982.
Ferenț E., Euharistia. Sacramentul sacrificiului lui Cristos, Presa Bună, Iași 1996.
Idem, Teologia fundamentală a sacramentelor, EARCB, 2002.
Gal M., „Euharistia, substanța activității sacramentale a Bisericii”, în Revista Institutului Teologic Franciscan Roman Studii franciscane, nr. 2 (2003).
Gregorio di Nissa, La grande catechesi, în Quacquarelli A., Collana di testi patristici, Città Nuova, Roma 1990.
Guarducci M., Nuove osservazioni sulľ iscrizione di Pektorios, vol. III, [f.e.], Roma 1950.
Harnak A., Geschichte der altchristlichen Literatur, vol. I, [f.e.], Leipzig 1983.
Irineo, Adversus Haereses V, 2-3, în Dellagiacoma V., vol. I, [f.e.] Siena, 1957.
Levi V., Il Gesú di Paolo VI, Mondadori, Milano 1985.
Magrassi M., Vivere Ľ Eucaristia, „La Scola”, 1981.
Mărtincă I., Sacramentele Bisericii catolice, vol. I, EARCB, 2003.
Morero V., Coraggio delľ Eucaristia. Esistenza cristiana ed Eucarestia nella storia della salvezza, Massimo, Milano 1968.
Origene, Omelie sulľ Esodo, în Quacquarelli A., Collana di testi patristici, Città Nuova, Roma 1991.
Pellegrino M., Eucaristia e martirio in San Cipriano, în: Convivium dominicum. Studi sulľ Eucarestia nei Padri della Chiesa antica, Università di Catania 1959.
Piolanti A., Eucaristia. Il mistero delľ altare nel pensiero e nella vita della Chiesa, Desclée & C, Roma 1957.
Piolanti A., Nuovo corso di teologia cattolica. Il mistero eucaristico, LEF, Firenze 1955.
Pura N., Acela pe care voi nu-l știți, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș 2005.
Quacquarelli A., Padri Apostolici, Città Nuova, Roma 1976.
Quasten J., Patrologia, vol. I, Marietti, Casale Monferrato 1992.
Rahner K., Enciclopedia teologica. Sacramentum mundi, vol. III, Morcelliana, Brescia 1975.
Raymond J., Ľ Eucaristia, cammino di risurrezione, Elle di ci, Torino 1989.
Scheeben M. J., I misteri del cristianesimo, Morcelliana, Brescia 1960.
Schmaus M., Dogmatica cattolica, vol. II, Marietti, Casale Monferrato 1961.
Sinodul Diecezan Iași, Preoții și vocația la Preoție în slujirea diecezei, Presa Bună, Iași 2003.
Grossi V., Il Padre nostro, Borla, Roma 1983.
Thurian M., Ľ Eucaristia. Memoriale del Signore ed sacrificio di azione di grazia e ď intercessione, AVE, Roma 1971.
Tommaso d’Aquino, Somma Teologica, ESD, Bologna 1986.
Wilpert J., Le pitture delle catacombe romane, [f.e.], Roma 1903.
Zugravu N., Erezii și schisme la Dunărea Mijlocie și de Jos în mileniul I, Presa Bună, Iași 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Euharistia (ID: 167091)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.