Familia, O Responsabilitate Morala Care Cere O Angajare Ferma

=== l ===

INTRODUCERE

Familia este nucleul social elementar, întemeiat prin căsătorie, celula societății care unește pe soți și pe urmașii acestora. În cadrul familiei, relațiile biologice se împletesc cu relațiile spirituale și cu cele sociale, economice.

În cursul dezvoltării istorice, schimbările culturale și sociale au avut profunde repercusiuni asupra analizării concrete a căsătoriei și a vieții de familie. În orice discurs asupra familiei, înainte de toate este necesar să aruncăm o privire asupra realității empirice a familiei, adică, asupra acelor aspecte care demonstrează existența familiei, realități ce sunt profund condiționate de cultură și societate.

Biserica, are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor, și de a le interpreta la lumina Evangheliei, astfel încât să poată răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor, asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele.

Dintre semnele timpurilor, care influențat cel mai mult familia și care cere o interpretare la lumina Evangheliei, sunt cu siguranță, profundele transformări de natură economică, juridică, psihologică și socială, pe care instituția familială le-a suportat cel mai mult în decursul ultimului secol. Nu ne putem sustrage în a le examina, dar înainte de toate trebuie să vedem ceea ce ne spune Gaudium et Spes cu privire la acest subiect:

Condițiile economice, socio-psihologice și politice de astăzi, provoacă și în familie perturbări deloc neglijabile (…) Toate acestea neliniștesc conștiințele. În același timp tăria, și soliditatea instituției matrimonială și familială se manifestă tocmai prin faptul că transformările profunde ale societății de azi, în ciuda dificultăților ce izbucnesc de aici, face să apară, foarte adesea și în diferite feluri, adevărata natură a acestei instituții.

Pentru mult timp, familia era considerată ca o stâncă de nemișcat între furtunile unei lumi în transformare, dar azi ne putem da seama că ea participa în mod profund la dinamismul istoric al acestei lumi. Ca fapt social, familia este legată de toate celelalte elemente ale societății în contextul unei structuri.

În ultimele două secole, lumea a trecut de la o economie de subzistență la o economie de consum. Acest lucru a fost posibil datorită dezvoltării tehnologiei și a revoluției industriale, ceea ce a dus în mod normal la o neglijare a familiei. În realitate, cu toate schimbările prezente în istorie, familia pare capabilă să recupereze noi spații și funcții și, chiar dacă poziția sa socială este în micșorare, totuși, rămâne o realitate de care omul are mereu nevoie pentru promovarea umanității sale.

Transformările din decursul istoriei, ni se dezvăluie deci, într-o formă ambivalentă: aceste transformări, aduc cu sine serioase pericole în ceea ce privește existența familiei și funcția sa personalistică, dar ne dezvăluie și noi posibilități diverse. Deci, reprezintă pentru familie o spoliere dar și o purificare. Familia își pierde funcțiile sociale, educative și economice dar descoperă o funcție mult mai autentică și un nou mod de a fi, ca loc al raportului interpersonal bazat pe iubire și libera alegere.

Pentru creștinul care citește semnele timpului în lumina credinței, desprinderea coeziunii familiale de stâlpii juridici, economici și culturali; edificarea familiei pe o viață liberă, de dăruire și de iubire, revelează adevărata natură a familiei; comuniunea de viață și de iubire, reflexia vieții trinitare și semnul unirii dintre Cristos și Biserica sa.

Cu toate acestea, o lectură asupra modalităților empirice și contingența prin care familia se prezintă în timpul nostru -structurile sociologice și dinamica psihologică a raporturilor interpersonale care o caracterizează – de aceea este nevoie să vedem totul la lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Doar din acest unghi putem aborda, realitatea profundă a familiei, acea realitate care depășește datele empirice și condiționările socio-culturale, și descoperă în familie, liniile esențiale și universale ale unui plan divin.

Papa Ioan Paul al ii-lea, a scris în Familiaris Consortio: „Familiile noastre trebuie să-și afle elanul de la început!”; familia este înainte de toate chemată să devină ceea ce a fost la origine, să dezvolte toate posibilitățile pe care le poartă în sine, daruri primite din partea lui Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu asupra familiei este gravat în însăși realitatea familiei.

Trasând anumite linii fundamentale asupra căsătoriei și familiei, vreau să ilustrez înălțimea vocației credincioșilor în Cristos și obligația lor de a aduce în lume roade pentru viață, dar și să individualizez din punctul de vedere al Sfintei Scripturi și reflexiei teologico-morală, probleme existente în această instituție, familia: raportul dintre credință și sacramentul căsătoriei, fidelitatea și indisolubilitatea, fecunditatea, slujirea în Biserică și în societate. Familia, descoperindu-se ca o comunitate de viață și de iubire, întemeiată de Domnul, dar pe deplin umană, este chemată să devină semn profetic pentru ca orice familie să conștientizeze responsabilitățile ce le revin și să trăiască în mod autentic valorile prezente în ea.

Capitolul i

PLANUL LUI DUMNEZEU ASUPRA CĂSĂTORIEI ȘI FAMILIEI

Având în vedere actualul context socio-cultural, este nevoie să privim lumina revelației creștine, pentru a descifra și orienta realitatea raportului dintre bărbat și femeie, așa cum se configurează în căsătorie și în familie.

Cuvântul lui Dumnezeu, nu este un tratat sistematic de norme deja codificate, însă deschide noi orizonturi către perspective de valoare, maturizate în experiența unei credințe în Vechiul și Noul Testament. Astfel se poate recunoaște cum istoria mântuirii se face cunoscută și în căsătorie, adică cum trebuie citit planul iubiri lui Dumnezeu și semnificația experienței matrimoniale. Planul de mântuire voit de Dumnezeu și realizat Isus Cristos, primește în sine toată substanța și valoarea iubirii umană, o eliberează de ambiguități, o întărește și o transformă pentru a ne face un semn al împărăției sale. Experiența căsătoriei devine un loc în care misterul lui Dumnezeu se arată și se exprimă, mai este și un loc uman în care ne este dat să descoperim misterul lui Dumnezeu. Relația bărbat-femeie retrimite mai departe ; dar acest mai departe își găsește adevăratul semnificat și deplina realizare doar în puterea alianței dintre Dumnezeu și umanitate. Căsătoria este realitate pământească și mister al mântuirii.

Cuvântul lui Dumnezeu face să se întrevadă două importante perspective : una antropologică în care sexualitatea este relația amoroasă și fecundă ; și una teologică, care acceptă sexualitatea în așteptările și conflictele sale, chiar și ca profeție, vestire și mărturisire a alianței.

1.1 Vechiul Testament

1.1.1 Situația de început a experienței israelitice

In poporul lui Israel, noua concepție de Dumnezeu aduce cu sine o nouă concepție a omului și valoarea sexualității umane, pentru care în timp se va avea o aprofundare progresivă a sensibilității morale care se va exprima doar la nivel normativ.

Privind cartea Genezei și alte mărturisiri ale Pentateuhului, găsim multe obiceiuri familiale asemănătoare cu obiceiurile popoarelor contemporane cu Israel, cum ar fi concubinajul, poligamia, divorțul. Obiceiuri de viață care puțin câte puțin vor fi modificate de legea mozaică și de profeți.

Ceea ce dăinuie este un obicei patriarhal dur cu o absolută dominare a bărbatului și a femeii. Nu lipsesc mărturisirile cu privire la raporturile afective dintre soț și soție : „Și a slujit Iacob pentru Rahila șapte ani și i s-a părut numai câteva zile, pentru că o iubea” (Gen 29,20) ; dar primatul soțului era total la nivel de drept și moral. Intr-un asemenea context un loc prioritar îl ocupă valoarea fecundității femeii, urmașii și ereditatea de parte bărbătească.

1.1.2 Legislația în Pentateuh

Legislația ebraică, după experiența exodului manifestă o dublă intenție : conține abuzurile cu privire la instituția familiară și orientarea în mod progresiv a poporului lui Dumnezeu către valorile sociale și morale mai înalte : statutul monogamic al familiei și apărarea rolului și persoanei femeii. Israel este chemat să răspundă în mod adecvat Alianței oferite de Dumnezeu.

Se pot vedea câteva dispoziții ale Pentateuhului cu privire la :

– respingerea femeii la divorț, deși era dreptul soțului, sunt puse anumite restricții și condiții în favoarea femeii ( Dt 24,1-4 );

– adulterul, este în mod formal proscris, chiar dacă sunt apărate înainte de toate drepturile soțului a cărui soție a avut relații adultere ; pedepsirea cu moartea ;

– apărarea femeii, este codificată chiar dacă nu are încă egale drepturi cu bărbatul, în familie femeia are un rol deosebit față de fiii și doar pentru aceasta este respectată : „ Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ex 20,12) ;

– impedimentele matrimoniale, pentru a proteja instituția familială de abuzuri ; sunt interzise unirile între persoanele legate de o strânsă înrudire (Lv 18,6-18);

– leviratul, pentru apărarea urmașilor ereditari.

1.1.3 Aprofundări teologice în Geneză și în Cărțile Profetice

Israel este condus câtre înțelegerea de sine și a propriei istorii, în planul originar al lui Dumnezeu, la lumina experienței religioase pe care o face sub acțiune lui IHWH :

a) În primele trei capitole ale genezei există o învățătură teologică care nu se limitează în a considera planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru Israel, dar îmbrățișează toate dramele și întrebările ne-rezolvate ale vieții ; sensul diferenței complementare dintre sexe, misterul iubirii umane împreună cu bucuriile și dramele ei, realitatea căsătoriei și a familiei.

Gen 2,18-25. Primul om este chemat să iasă din singurătate : „Și a zis Domnul Dumnezeu : că nu este bine ca omul să fie singur ; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Gen 2,18). Astfel Dumnezeu din coasta luată de la bărbat a plasmat-o pe femeie, care însă nu este străină de el dar este parte din el, cu aceeași demnitate și capacitate de a dialoga și a iubi : „ Și a zis Adam : Iată aceasta-i os din osoasele mele și carne din carnea mea ; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Gen 2,23).

Atracția mutuală dintre sexe duce la comuniune, exclusivă, totală și permanentă, care depășește orice altă legătură existentă : „ De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Gen 2,24).

Se evidențiază necesitatea relației inter-personale care presupune egalitatea dintre bărbat și femeie, și duce astfel la unirea fizică unică și indisolubilă.

Gen 1,26-31. Și Dumnezeu a spus : „ Să-l facem pe om după imaginea și asemănarea noastră, … bărbat și femeie i-a creat” ( Gen 1,26-27 ) . Omul este imaginea lui Dumnezeu în distincție și raport dintre bărbat și femeie, dialogalitatea îi deschide spre darul iubirii, al fecundității, reproducând astfel imaginea lui Dumnezeu, care este în mod esențial o iubire care se dăruiește, comuniune. Cuplul ca atare este chemat la fecunditate, după porunca lui Dumnezeu : „ Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând : Crește-ți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți…” (Gen 1,28).

Acceptând scopul procreativ, acest text nu exclude finalitatea afectivă. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea sa include în mod necesar în sine puterea atractivă a iubirii. Distingerea sexuală desemnează creatura umană ca subordonată în mod esențial unei vieți de comuniune.. Însă experiența păcatului originar rânește în mod profund unirea dintre bărbat și femeie (Gen 3). În acest cuplu intră experiența dezordinii, al diviziunii și al pasionalității care duce către o dominare a unuia sau a altuia. Totodată Dumnezeu nu-i abandonează, îi re-îmbracă : „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Gen 3,21), pune limite și legi care sunt privite ca o educare împotriva tentației și a altor încălcări. Se deschide perspectiva unei noi mântuiri: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Gen 3,15).

b) Mesajul profetic. Alianța Dumnezeu-popor și căsătoria se luminează reciproc. Căsătoria este un fapt uman și social, este dobândită din noua experiență eliberatoare a alianței dintre Dumnezeu și poporul său.

Profeții sunt cei care au folosit categorii ale iubirii și pactului conjugal ca bază pentru înțelegerea atitudinii milostivirii și credincioase plină de iubire a lui Dumnezeu cu privire la poporul său. Imaginea matrimonială devine gramatica umană pentru a silabisii iubirea fidelă al lui Dumnezeu, pentru a semnifica natura dialogată, inter-personală a alianței. Dumnezeu este Mirele, pe când Israel este mireasa adesea infidelă. Sunt folosite toate imaginile luate din ambientul familiar, pentru a exprima istoria raportului dintre Dumnezeu și poporul său.

Tema este întâlnită pentru prima dată în profetul Osea. În credința sa, el trăiește drama experienței sale familiare, căsătorindu-se cu Gomer, care se dedă prostituției: „Și a grăit Domnul către Osea: Ia-ți de nevastă o femeie desfrânată și să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul” (Os 1,2).

Simbolismul matrimonial este reluat de Ieremia prin nerecunoștința adulterei (Ier 2,20-25) și perseverența lui Dumnezeu care re-conduce către intensitatea primei iubiri (Ier 31,21-22)

Discursurile sunt mai aspre și mai dure în profetul Iezechiel (cc. 16-23), pe când speranța întemeiată pe speranța lui Dumnezeu se oglindește în Deutero și Trito-Isaia (cc. 40-66): noul pact al lui Dumnezeu cu întreaga umanitate; mireasa din prostituată devine fecioară și mama unor numeroși fiii (Is 60,4; 62, 5).

Se distinge deci o crescândă tensiune escatologică, în așteptarea noi nunți stabilă și definitivă. Timpul prezent se mișcă între trecut (timpul logodnei) și viitor (timpul mesianic) al reînnoirii și deplinei armonii.

c) Reflecția Sapiențială. Aspirația către ideea monogamică, se face într-un mod mai frecvent și explicit în perioada post-exilică. Cărțile Sapiențiale, în perspectiva religioasă și morală pune în gardă împotriva caracterului distructiv al unei sexualități dezordonate (Sir 9,2-9); în particular amintește pericolul reprezentat de femeia străină. Este propusă și elogiată ideea femeii puternice și înțelepte, credincioasă căsătoriei, capabilă să-i educe fiii (Pr 31,10-31). Adulterul este condamnat în mod dur.

Un loc important îl ocupă Cântarea Cântărilor și Cartea lui Tobia. În Cântarea Cântărilor, punctul de referință este reprezentat de frumusețea fizică și iubirea dintre doi tineri, probabil în contextul unei sărbători matrimoniale. Este o iubire pe deplin umană, profană, ne-divinizată, și pentru acest fapt poate fi simbolul Iubirii Infinite. Iubirea este celebrată, este unică, este veșnică și de neclintit: „Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreț ar fi respins acela” (Ct 8,6), iar cei doi protagoniști intră într-un raport perfect de egalitate și de apartenență exclusivă.

În Tobia, găsim temele fidelității și indisolubilității: „Și acum Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea milă de ia și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe” (Tb 8,6); binecuvântarea divină: „Și a doua zi, dis-de-dimineață s-au sculat și au venit împreună la nuntă. Și Gabael a binecuvântat pe Tobia și pe femeia sa” (Tb 9,6); tot în această carte găsim și temele fecundității, ajutorului reciproc și al iubirii.

În Malahia, căsătoria și familia însăși este prezentată ca alianță (Ml 2,14-15) se pune astfel în discuție repudierea, admisă de lege.

1.1.4 Câteva teme fundamentale de relevanță etică

Creația și alianța dau o particulară configurație întregii etici a poporului Israel, așa cum este exprimat în Deuteronom. Totodată numai prin intermediul unui proces gradual, Israel va reuși să confere o formă concretă ideii matrimoniale și familiare prezentat în cultul lui IHWH.

a) Familia este sub inițiativa lui Dumnezeu. Pedagogia divină a făcut o progresivă desacralizare și demitizare a sexualității și a ceea de care ea depinde. Pentru aceasta sexualitatea și căsătoria se configurează ca darul lui Dumnezeu dăruit omului, o realitate fundamentală, locul relației dintre bărbat și femeie pentru a trăi într-o atitudine autentică religioasă. Dumnezeul creației și al istoriei sfințește realitatea umană a căsătoriei ca atare, fără intermediul miturilor și al riturilor.

Inițiativa divină asupra realității conjugale și matrimoniale este prezentată ca intervenție directă de creație, de binecuvântare și de aprobare a bunătății sale native așa cum se observă în Gen cc. 1 și 2. structura rudeniei, cu exigențele sale, are o importanță fundamentală pentru concretizarea eticii conjugale în Vechiul Testament. Totodată dimensiunea electivă și afectivă este întotdeauna prezentă chiar dacă într-un mod silențios și nu prea explicit. O asemenea dimensiune este în mod efectiv simțită și trăită în raportul cuplului, și poate fi utilizată pentru a exprima alianța dintre Dumnezeu și poporul său.

Reflecția profetică asupra raportului dintre IHWH și Israel manifestă un alt aspect al acțiunii lui Dumnezeu asupra realității familiei: este ideea credinței în încercare. Profeții indică prin mirele divin triumful virtuților milostivirii și fidelității. Atenția cade asupra alianței dintre Dumnezeu și popor iar în acest mod căsătoria este implicată, luminată, permițând astfel să fie aprofundată întreaga valoare etică, spirituală și umanizată a căsătoriei. Unirea familială, în Vechiul Testament are o importantă funcție simbolică, care la rândul ei valorizează elementele relaționale care constituiesc: iubirea, fidelitatea, alianța și duioșia.

Nu numai cuplul primordial este binecuvântat de Dumnezeu, ci însăși fertilitatea este considerată o binecuvântare divină și este invocată ca atare: „Și au binecuvântat pe Rebeca și i-au zis: sora noastră, să se nască din tine mii și zeci de mii și să stăpânească urmașii tăi porțile vrăjmașilor lor” (Gen 24,60). Astfel fii sunt considerați darul lui Dumnezeu, pentru urmașii lui Israel și pentru fiecare familie.

Aici există relații vii și personale, care unesc membrii familiei. Însă, împreună cu relațiile principale ale cuplului, și alte raporturi dobândesc noi prospective teologice și etice. Tatăl devine conducătorul, învățătorul, lumină pentru fiu devenind asemenea conducătorul suprem așa cum este Dumnezeu. Relația tată-fiu este intensă foarte înălțătoare pentru tată însă fără să se uite posibilitatea unei oarecare deziluzii, recurgerea la o frecventă corecție a fiilor. Fiul va căuta iubirea și respectul față de părinți cu o iubire reciprocă este aproape un act de cult, prin care se ispășesc păcatele. Un fiu poate chiar să-și dezonoreze tatăl, așa cum un fiu poate să se simte abandonat de către părinți; dar Dumnezeu se va îngrijii de acest fiu. Intimă și delicată este legătura dintre mamă și fiu, care își asumă caracterele destul de dureroase, îndurătoare, mai ales atunci când apar diferite probleme .

b) Cuplul uman și păcatul. Păcatul primului om a fost ambiția copiei umane, după cum se observă în Gen 3,1-13. Efectele se răsfrâng chiar în viața copiei, cu dezechilibrări și tensiuni care puțin câte puțin vor provoca o istorie tot mai dramatică. Sexualitatea rămâne marcată de o profundă ambivalență și de o deschidere în ceea ce privește raportul cu cealaltă persoană (Dumnezeu – aproapele), acest lucru poate deveni descoperirea refuzului venit din partea omului de a se recunoaște drept creatură, poate deveni locul violenței care reduce omul doar la impulsuri, instrumentalizează trupul și face din ceilalți un obiect.

c) Raportul dintre familie și comunitate. Familia israelitică este deschisă către multiple relații cu alte nuclee familiare, chiar și cu toată comunitatea. Familia se expune lumii, poporului, se expune necesităților celorlalți. Aici există conștiința că familia trebuie să se lărgească, pentru ai include pe cei săraci și orfani: „Eram tatăl celor neputincioși și cercetam cu sârguință pricinile care îmi erau necunoscute” (Iob 29,16.).

d) Aspectul răscumpărător al vieții cuplului. Mesajul profeților face să se întrevadă o alternativă a copiei umane în fața experiențelor negative: iubirea iartă greșeala, nucleul familial nu poate fi distrus total de păcat, mereu se reface. Aici există o nouă lumină care dezvăluie drama trădării, cu posibilitatea unei împăcări continue de a trăi experiența conjugală., depășind limitele reciproce, fragilitatea și duritatea inimii.

Viața familiei este considerată ca și un prim ambient care face posibilă sfințenia prin diverse forme de cult, fapt prezent în cartea Ieșirii.

Căsătoria se configurează ca semn și instrument de răscumpărare, dincolo de limitele etnice și religioase, așa cum putem vedea în istoria mântuirii privitor la integrarea anumitor femei străine de poporul izraelit (Tamar, Rut). Căsătoria dintre Tobia și Sara se prezintă sub semnul inițiativei lui Dumnezeu, astfel Tobia este cauza de mântuire pentru Sara.

1.2 Noul Testament

Venirea lui Cristos la împlinirea timpurilor realizează Da-ul definitiv al lui Dumnezeu pentru om, și toată realitatea umană răscumpărată de Cristos devine expresia și instrumentul mântuirii. Căsătoria și familia sunt legate în această răscumpărare. Opera răscumpărătoare a lui Cristos devine în relațiile lor darul și angajarea încredințată bărbatului și femeii.

1.2.1 Evanghelia

În toată Evanghelia, valoarea matrimonială apare într-o formă pacifică. Isus dă o viziune globală și pozitivă asupra sexualității umane și căsătoriei. Participă la nunta din Cana, se bucură de prezența copiilor, trăiește o profundă prietenie cu Lazăr și surorile lui Maria și Marta, cunoaște drama unui Tată care se vede abandonat de propriul fiu, acesta mergând pe calea răului după cum se vede în parabola Fiului Risipitor (Lc 15,11-32). Apelativul de mire îi este atribuit lui Isus: „Și Isus le-a zis. Pot oare, fiii nunții să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti” (Mt 9,15). Acest apelativ este dat și de către profeți lui IHWH; există și parabole care reprezintă împărăția lui Dumnezeu ca și o nuntă (Mt 22,2-14).

În această optică se poate vedea episodul Nunții din Cana (In 2,1-11): Împărăția Mesianică dezvăluită de Cristos, este reprezentată sub imaginea tradițională a unei sărbători de nuntă-banchet nupțial. Nunta comuniunii dintre Dumnezeu și umanitate va fi împlinită în deplina manifestare a lui Cristos: „Și am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, Coborându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Și am auzit din tron un glas puternic care zicea. Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei” (Ap 21,2-4). „Eschaton” va fi prezent totdeauna în căsătorie, tensiunea care o caracterizează o trimite dincolo de orice dificultate.

Indisolubilitatea Căsătoriei. Isus pune în vedere modul precis al unității și indisolubilității căsătoriei. Această învățătură se găsește într-un mod mai explicit în sinoptici.

Matei, pune de două ori în lumină intervenția lui Isus, atunci când Isus este împotriva obiceiurilor iudaice și împotriva controversei existentă între școala rabinică Shamai care era ceva mai restrictivă (repudierea numai în cazul de adulter a femeii), și cea a lui Hillel care era mai permisivă (repudierea lecită pentru orice caz).

Isus aruncă o privire asupra prototipului originar, unde se observă cum copia trebuie să tindă către forma sa de început conform planului fundamental al Creatorului. Isus afirmă că unitatea și indisolubilitatea căsătoriei își afundă rădăcinile lor în esența umană a căsătoriei, după cum a fost făcută și voită de Creator, care încă de la început a fost Dumnezeul mântuirii: „Așa încât nu mai sunt doi ci un trup. Deci ce Dumnezeu a legat omul să nu despartă” (Mt 19,6).

Isus se opune legii celei vechi prezente în Deuteronom, lege ce le permite divorțul din cauza împietririi inimii: „El le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost așa” (Mt 19,8). acum a început timpul în care Dumnezeu dăruiește poporului său o inimă nouă: „Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Voi pune înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face ca să umblați după legile Mele și să păziți și să urmați rânduielile Mele” (Iz 36,26-27). Isus depășește legalitatea existentă și condamnă astfel pe deplin divorțul. Însă nu trebuie să ne oprim doar la această imagine oarecum exigentă: în împărăția lui Dumnezeu, milostivirea este prezentă și activă, amintind totdeauna că Isus nu a venit să cheme pe cei drepți ci pe cei păcătoși.

1.2.2 Sfântul Paul

Aș vrea să mă opresc în particular asupra a două texte fundamentale:

1Corinteni capitolul 7: Paul, deși a exaltat fecioria care mărește iubirea și conduce în mod direct către escatologie, totuși reafirmă demnitatea căsătoriei, amintindu-ne drepturile și obligațiile printre care se numără fidelitatea și indisolubilitatea. Faptul de a se căsători în Domnul: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri este liberă să se mărite cu cine vrea numai întru Domnul” (v. 39).

Soțul și soția au aceleași drepturi și obligații, și ca o singură ființă trebuie să se simtă ca parte a celuilalt. Sfântul Paul, învățându-ne în autoritatea lui Cristos, confirmă prin diferite argumente condamnarea divorțului: unica soluție în fața cazurilor dramatice este separarea care trebuie să fie numai temporală, totdeauna deschisă pentru o viitoare posibilă re-împăcare: „Iar dacă s-a despărțit să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său, tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia” (v. 11).

Este afirmat așa zisul „Privilegiul Paulin” , în care ipoteza unei căsătorii atunci când persoana păgână nu consimte deloc cu partea creștină, separarea poate avea loc. inițiativa trebuie să plece de la partea necreștină: „Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legați; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. Căci, ce știi tu femeie, dacă-ți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu bărbate dacă-ți vei mântui femeia?” (vv. 15-16). Doar astfel ar putea exista o nouă căsătorie: „Ar trebui să fie vorba de o situație atât de anormală, încât partea creștină nu se găsește deloc în condiția de ași putea trăi propria căsătorie: din acest punct de vedere căsătoria devine nulă deoarece este privată de orice semnificat creștin. Credința este un fapt determinant și în căsătorie”.

Efeseni 5, 21-33. Aici Sfântul Paul ne oferă o teologie mult mai profundă a căsătoriei. Imaginea biblică a unui singur trup tratată în geneză, domină această pericopă, apropie cele două alianțe (sinaitică și escatologică), și cele două copii (Cristos-Biserica și bărbatul-femeia) în reciprocă dependență și plasmare. Drumul indicat de Paul este răsturnat față de cel al profeților. Apostolul procedează de sus în jos, contrar profeților, adică coboară din iubirea lui Cristos pentru Biserică, către iubirea bărbatului pentru femeie, interesându-se în mod direct de căsătoria și familia creștină.

Câteva puncte relevante

Discursul asupra căsătoriei și familiei se dezvoltă sub semnul iubirii: ființa supusă nu este condiția de dependență de sclavi, dar dependența de iubire: ”Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat”(v. 33).

Raportul dintre soț și soție, este modelat după raportul dintre Cristos și Biserică, care este în mod esențial un raport de iubire: ”Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Cristos a iubit Biserica, și s-a dat pe Sine pentru ea”(v. 25). Referirea la legătura dintre Cristos și Biserică, nu înseamnă pentru soți o simplă privire spre model. Cristos , purifică această realitate, pentru a o înălța către o imagine edificatoare a raportului cu Biserica și cu întreaga umanitate.

„ Raportul dintre Cristos și Biserică face existent acest punct de referire obligatoriu care trebuie să fie prezent în fiecare căsătorie, cu toată fragilitatea care exprimă o alianță dintre creaturi”. Adică, familia creștină să înrădăcinează în misterul însuși al lui Dumnezeu, mister ce reprezintă planul său de mântuire culminant în întrupare, ceea ce înseamnă o creștere a Bisericii. Familia se deschide către orizonturi mult mai ample în dimensiunea eclezială, slujind la edificarea și creșterea Bisericii. Aici se profilează elementele sacramentale ale căsătoriei creștine, ca izvor și rezervă de har pentru a trăi în iubire și a-i educa pe alții la iubire.

Iubirea conjugală este trăită în perspectiva acelei iubirii pe care Noul Testament o numește agape. Este o iubire care se referă foarte mult la acea iubire pe care Dumnezeu a revelat-o în Isus Cristos ceea ce înseamnă o nouă normă de viață a creștinilor. Iubirea umană este legată de esența însăși a lui Dumnezeu, care se manifestă cu iubire în Isus Cristos: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”(1In 4,8). În această formă de iubire, se rezumă toate imperativele morale cu privire la viața cuplului, a familiei.

1.2.3 Referiri specifice vieții de familie

Am putea alege indicații care privesc direct subiectul familia, care-și găsește în Cristos și în misterul întrupării – răscumpărării – noi perspective.

Isus acceptă să se nască într-o familie, înserată într-un precis context socio-cultural. Într-o familie în care Cuvântul lui Dumnezeu dobândește un primat absolut iar iubirea dezinteresată pune în ordine toate raporturile dintre persoane. Chiar și în viața publică, Isus arată într-un mod particular interesul său pentru familie, este atent la toate bucuriile și suferințele prezente în viața de familie: nunta din Cana, prietenia sa cu Lazăr și surorile lui, vindecarea soacrei lui Petru, etc.

Familia la fel ca și căsătoria, nu este un absolut. În familie se profilează noi legături cu Dumnezeu experimentându-se astfel și renunțarea de sine. Chiar și în interiorul legăturilor familiare, raporturile sunt noi. Dar în mod global se vede o familie în criză din cauza Evangheliei, așa cum se vede în Marcu cap. III; noul grad de înrudire se întemeiază pe adeziunea la Evanghelie, pe ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia duce în interiorul familiei o nouă tensiune, care are efecte extraordinare de eliberare așa cum se observă în Luca 9,57-62.

În Marcu 7,1-13, Isus îi condamnă pe farizeii care au găsit un nou mod pentru a anula porunca filială; astfel contestă tradițiile cazuisticii și îi stimulează pe cei din jur pentru a umbla cu o mai mare precizie către Împărăția lui Dumnezeu.

Isus, introduce un nou spirit de libertate în interiorul familiei, datorită legăturii parentale cu Cristos, nu după trup ci după credință, credință ce trebuie să fie prioritară. Totodată familia ce se naște din căsătorie, este o realitate salvifică chemată să se realizeze prin noua formă de iubire – agape.

Biserica din primele secole era atentă la realitatea concretă a vieții de familie, trăită într-o nouă formă de iubire care era mult mai dinamică, așa după cum dau mărturie mesele duminicale. Este vorba despre norme morale modelate după codicele iudeo-elenistice precedente. Motivările și normele curente de conduită sunt mult mai concrete având ca exemplu iubirea totală a lui Cristos care s-a făcut slujitorul tuturor.

a) Cristos și Biserica: în Isus Cristos, mirele care iubește și se dăruiește ca Mântuitor, este realizată noua și veșnica alianță dintre Dumnezeu și oameni. În el și cu el, căsătoria devine în mod profund reînnoită.

Căsătoria dintre doi creștini este înțeleasă și trăită în interiorul acestui mister de unitate dintre Cristos și biserică. Această unire devine simbolul și participarea la har a iubirii lui Cristos pentru Biserica sa. Într-o astfel de iubire soții își găsesc modelul și idealul cel mai înalt al comuniunii lor de viață, dar și izvorul nesecata harului pentru existența și creșterea familiei.

Familia intră în ambientul familiei creștine, apare ca o carismă, un dar al Duhului Sfânt destinat edificării Bisericii (1Cor 7,7-17). Căsătoria creștină este semnul și mărturisirea reciprocei iubiri a lui Cristos și a Bisericii exemplu pentru soți și pentru fiii lor care în iubirea strânsă cu aceștia fac experiența iubirii și a relației dintre Cristos și Biserică, dar și pentru toți cei care întâlnind această familie vin în contact cu iubirea creștină.

b) Demnitatea căsătoriei și a familiei: în Vechiul testament se confirmă faptul că familia este o realitate pe deplin umană, experimentată acum în Domnul, după planul voit de Dumnezeu. Iubirea devine răscumpărată și dăruiește familiei un tip nou.

Mântuirea are o nouă dimensiune și astfel casa devine experiența de credință vestită și trăită; în ea se celebrează misterul cuvântului și al Euharistiei. Se subliniază o perspectivă analogică dintre familia creștină și noul popor al lui Dumnezeu, Biserica.

c) Dimensiunea escatologică: escatologia însuflețește căsătoria și familia creștină. Există o atracție privitor la ceea ce există dincolo în interiorul experienței conjugale. Familia, nu are numai o limită, dar are deja în sine o valoare care rămâne: prezența iubirii lui Cristos.

Astfel este introdus semnificatul fecioriei și al celibatului pentru împărăția cerurilor, ceea ce ține vie în Biserică conștiința misterului căsătoriei apărând orice reducere. Viața de familie și fecioria trebuie considerate în reciproca lor colegare. „Cel care nu este căsătorit din iubire pentru Cristos, e semn că se deschide către mirele Cristos cu toată libertatea sa, caracterul căsătoriei arată celibatarului că o existență escatologică nu poate însemna fuga de lume, dar un mod particular de a sluji în lume”. Astfel își vor ajuta în credință propria lor vocație.

Capitolul II

CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA ÎN VIZIUNEA

SFINȚILOR

PĂRINȚI ȘI AL MAGISTERULUI

2.1 Viziunea Sfinților Părinți asupra căsătoriei și familiei

În primele secole, clima în cheie escatologică a comunității creștine tinde să exalte idealul virginității, cu repercusiuni mai mult sau mai puțin negative cu privire la căsătorie și familie, considerând-o ca o stare inferioară în urmarea lui Cristos. Căsătoria nu este ceva rău, dar este trăită ca o stare mai puțin perfectă, care consimte la mântuire fără o angajare profundă.

Toate discuțiile se mișcă într-un dificil echilibru datorită curentelor gnostice și maniheiste, care aveau o viziune mai negativă asupra căsătoriei. Pentru apărarea căsătoriei și familiei mari Sfinți Părinți cum ar fi Grigore de Nissa, Ambroziu, Ioan Crisostom se opun acestor curente.

Mesajul biblic, în orizontul alianței dintre Dumnezeu și poporul său, este de fapt luminoasa realitate conjugală în valența sa pozitivă. După Efeseni 5, familia creștină este chemată să devină imaginea iubirii lui Cristos pentru comunitatea sa. Prin acest fapt se deschide realitatea sa sacramentală, care se exprimă prin termeni sugerați de neoplatonism, ca icoană, participare imitare. De fapt căsătoria va fi numită sacrament pentru prima dată în sinodul local de la Verona în 1184, și este pusă alături de celelalte sacramente la al doilea conciliu din Lateran în 1274.

Sfinții Părinți doreau ca viața de familie să fie trăită într-un mod creștin, după credința botezială. „Creștinii se căsătoresc ca și ceilalți oameni”, dar trăiesc căsătoria și viața de familie după credința în Isus Cristos. Atenția Sfinților Părinți vrea să evite anumite aspecte păgâne de celebrare, și astfel să se apere categoria celor slabi.

Se dezvoltă chiar și o reflecție de tip finalistic – funcțional, întinderea către o legitimitate a căsătoriei prin intermediul unor etape care devin finalizate.

2.1.1 Viziunea Sfinților Părinți în primele trei secole

Primii Sfinți Părinți ai Bisericii, trebuiau să apere căsătoria și familia între două extreme opuse: encratism – un rigorism ascetic cu consecința disprețului față de căsătorie și sexualitate; și libertinism – exercițiul sexualității este indiferent: nici o regulă, nici o căsătorie, iubire liberă. Aceste două extreme concordau în refuzul căsătoriei și procreație. Astfel Sfinții Părinți au apărat căsătoria bazându-se pe datele biblice, pe gândirea iudaică sau pe cele mai bune elemente ale filozofiei morale păgâne.

În primele două secole, Sfinții Părinți au văzut în căsătorie un fapt religios salvific, datorită simbolisticii unirii dintre Cristos și Biserica sa. Punctul central al gândirii lor a fost reflecția asupra textului Efeseni 5, conștientizând sacramentalitatea căsătoriei și dezvoltarea sa. Au insistat foarte mult asupra fidelității, fără a crea distincții între bărbat și femeie, indisolubilității și unității căsătoriei. S-a subliniat foarte mult procreația ca un scop exclusiv al căsătoriei.

În secolul al treilea, datorită dezvoltării teologice adevărate și proprie căsătoriei, se observă și intervenția pontificală în materie matrimonială. Apar unele doctrine cu privire la acest subiect atât în occident cât și în orient:

– Tertulian: simte o puternică contrapoziție între creștinism și păgânism. Prezintă căsătoria ca o totală comuniune de viață. Odată cu botezul – afirmă Tertulian – viața conjugală acumulează o semnificație particulară: soții creștini primesc forța necesară pentru a trăi vocația lor conjugală din sacramente, din euharistie, din rugăciune. Se declară contra căsătoriilor mixte și a recăsătoririi.

– Clement Alexandrinul: încearcă completare teologiei matrimoniale combătându-i astfel pe gnosticii care erau de tendință encratistă și laxistă. Pentru el căsătoria este legitimă deoarece: este instituită de Dumnezeu, care este mereu prezent în viața soților; soții colaborând la dezvoltarea planului lui Dumnezeu. Scopul căsătoriei este doar unul singur procrearea. Dezvoltând o reflexie asupra iubirii conjugale, se bazează doar pe planul spiritual.

În primele trei secole după cum se observă, Sfinții Părinți aveau o poziție destul de rigidă în ceea ce privește exercițiul sexualității în cadrul căsătoriei, admițând legitimitatea doar în vederea procreației. Acest principiu al procreaționismului va pierde foarte mult din susținători pentru că își dau seama că sexualitatea nu servește numai procreației, dar servește și ca remediu incontinenței (remedium concupiscentiea).

2.1.2 Viziunea Sfinților Părinți în secolele IV și V

În secolele IV și V, are loc o mare dezvoltare a teologiei matrimoniale. În această epocă de aur a patristicii, în dezvoltarea acestei teologi își fac apariția doi mari sfinți Părinți:

– Sfântul Augustin, pentru biserica nord-africană propune trei valori intrisece ale căsătoriei: bonum prolis- procrearea, care va deveni preponderentă în legitimitatea sexuală; bonum fidei- pactul de fidelitate; și bonum sacramenti- în sensul de jurământ, indisolubilitate, în grad să garanteze educația creștină a fiilor. Unul din motivele care întemeiază bunătatea căsătoriei este procreația, care pentru Sfântul Augustin este un dar al actului matrimonial, considerat numai ca un fapt biologic. Pentru Sfântul Augustin, există o netă separare între sexualitate și iubirea conjugală, între aspectele biologice și aspectele spiritual personalistice.

Un alt aspect important al Sfântului Augustin, este concepția sa față de căsătoria ca sacrament, pune în lumină sacramentalitatea căsătoriei. Este privită ca un simbol, o reală participare la unirea dintre Cristos și Biserica sa, imagine folosită și de Sfinții părinți din primele două secole.

– Sfântul Ioan Crizostom, are o orientare mult mai diversă față de alți autori, argumentând căsătoria plecând de la concepția existentă în 1Cor 7,2: căsătoria a fost instituită nu pentru a ne abandona libertinajului și necurăției, dar pentru a ne păstra curați. Ar fi două motivele pentru care a fost introdusă căsătoria: pentru a păstra castitatea și a deveni părinți. Încetul cu încetul își aprofundează tot mai mult viziunea asupra căsătoriei și familiei, până ajunge să vorbească în termeni personalistici și a recunoaște valoarea pozitivă chiar și în concupiscență.

Rezumând în câteva cuvinte, învățătura acestor părinți prezintă multe aspecte pozitive dar și anumite limite în ceea ce privește căsătoria; totuși în această perioadă învățătura Sfântului Augustin va domina foarte mult.

2.1.3 Perioada medievală

După secolul al V-lea, mentalitatea nordică legată cu dreptul roman, desemnează o dezvoltare juridică: „datorită lipsei de legislație juridică în materie de căsătorie, biserica, se preocupa foarte mult de actul de început al căsătoriei lăsând în penumbră datoria evanghelizatoare de a trăi căsătoria în lumina botezială”. Biserica revendică o competență juridică și cere ca punct de plecare consensul exprimat în mod public înaintea preotului.

Teologia scolastică a găsit anumite dificultăți pentru a preciza în ce sens căsătoria este sacrament valid și eficace și prin ce act are un început. Se cere ca element esențial schimbul consimțământului in facie ecclesie. Orizontul rămâne minimalistic, interpretând harul sacramental ca har dăruitor de viață, care rectifică excesele sexualității umane. Prevalează concepția căsătoriei ca remediu al dezordinii concupiscenței.

Sacramentul este redus la actul care este celebrat, fără să se vorbească de o stare matrimonială. „Preocupare juridică asupra actului inițial al căsătoriei desemnează o pierdere a valorii simbolice însăși a căsătoriei. Iubirea lui Cristos față de Biserică se reduce la un exemplu de imitat în sens ascetic; nu este deloc fundamentul căsătoriei creștine”. În mod analogic, aspectul comunitar – eclezial se reduce la un contract valid.

Sinteza tomistă asupra celor două scopuri – binele fiilor și binele soților – va însemna drumul succesiv , exprimând o anumită mentalitate în comparație cu sexualitatea și căsătoria chiar dacă vor da roade datorită sacramentalității căsătoriei, recunoscând prezența unui har care îi ajută pe soți să facă binele.

2.1.4 Reforma protestantă și Conciliul di Trento

Reforma protestantă neagă orice sacramentalitate a căsătoriei. Datorită motivelor teologice, exegetice și pastorale, bisericile nord-europene atrag atenția asupra dificultății de a compune împreună elemente juridice-etice (indisolubilitatea) și elementele simbolico-religioase (căsătoria ca semn al iubirii lui Cristos față de Biserică), iar în consecință atribuie statului orice competență, în mod paradoxal pentru a apăra în căsătorie caracterul creației lui Dumnezeu.

Conciliul din Trento reafirmă sacramentalitatea căsătoriei, încercând să restituie iubirii umane deplina sa semnificație în lumina cristologică. Există o dezvoltare teologică asupra harului propriu al căsătoriei nu numai dăruitor de viață, dar și perfectiv-înălțător. Este înfruntată marea problemă a căsătoriilor clandestine, declarate nule de decretul Tametsi, pe când Conciliul din Lateran IV, din 1215 le-a declarat ilecite. Se stabilește o normă canonică, care trebuie să se desfășoare în fața preotului sau a unui preot autorizat de el, având cel puțin doi martori, pentru validitatea căsătoriei.

În perioada post-tridentină, tinde să prevaleze în ambientul catolic elementul juridic pastoral. O asemenea sensibilitate ajunge până la Papa Pius al XI-lea în enciclica Casti connubi (31. 12. 1930), și la discursurile Papei Pius al XII- lea.

Casti connubi, depășește perspectiva instituțională a căsătoriei creștine, pentru a se deschide unei concepții personalistice, dar în mare parte atentă la aspectele umane, morale și spirituale. În fața anumitor tendințe romantice și rasiale cu posibilele lor degenerări, Pius al XI-lea readuce doctrina augustiniană a celor trei bunuri: bonum prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. În enciclică apare și dimensiunea inter-personală a comuniunii și valorizarea căsătoriei ca sacrament permanent.

2.2. Magisteriul Bisericii

Personalismul creștin care se dezvoltă în primele decenii ale ultimului secol, oferă importante stimulări pentru anumite aprofundări. Implicat în mod direct este Conciliul Vatican II, prin toate encicliile și documentele emanate. În multe state pentru a descoperi căsătoria creștină ca consacrarea legăturii de iubire care unește două persoane, realizând maxima înflorire a căsătoriei naturale, se urmărește anumite dimensiuni mult mai actualizate chiar și din punct de vedere teologic.

Crește atenția pusă sensului profund al căsătoriei, recuperând astfel centralitatea relației cuplului, care din punct de vedere al reflecției teologice și etice a rămas oarecum în umbră. Însă sunt prezente și problemele complexe, cu relative implicații morale, juridice și pastorale: conexiunea dintre sentiment și instituție; raportul dintre credință și sacrament; integrarea dintre gratificarea sexuală și afectivă a cuplului și procrearea.

Conciliul Vatican II, mișcându-se într-o perspectivă mai mult teologico-pastorală, caută armonizarea noilor presiuni, evitând blocarea în anumite discuții asupra scopurilor căsătoriei, prin enciclicile și documentele emanate.

2.2.1 Căsătoria și familia ca operă a lui Dumnezeu

Biserica s-a ocupat foarte mult de familie, dar spre deosebire de alții ea s-a plasat cea dintâi în mod principal la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; a căutat să redescopere adevărata concepție despre familie extrăgând-o din gândul originar al lui Dumnezeu și din planul lui Dumnezeu restaurat și sfințit de Cristos.

Conciliul Vatican II, și-a orientat doctrina asupra căsătoriei și familiei sprijinindu-se în mod cu totul deosebit pe fundamentele biblice.

Prin tentativele de secularizare se numără și aceea care consideră căsătoria și familia ca un produs al istoriei sau o invenție a oamenilor, și de aceea astfel de realități, odată cu apariția culturii moderne, ar trebui să fie considerate ca depășite. Doctrina Bisericii afirmă că Dumnezeu însuși este autorul familiei, că el a întemeiat prin legi foarte precise „intima comunitate de viață și de iubire conjugală”. În de comun acord cu doctrina conciliară, Papa Paul al VI-lea, printr-un important discurs a declarat:

Căsătoria și familia nu sunt doar opera omului, o construcție umană produsă și dominată în intima ei esență de condițiile istorice și ambientale și deci schimbătoare. Căsătoria și familia vin de la Dumnezeu: sunt opera lui Dumnezeu și răspund unui proiect esențial pe care El însuși l-a creat și depășește schimbătoarele condiții ale timpului.

Prin alte cuvinte, căsătoria și familia nu sunt o invenție a omului, dar a lui Dumnezeu; se nasc din voința divină cu o structură și o funcție bine definită.

Fiind plan divin, el nu se schimbă, dar este valabil pentru totdeauna, în mod independent de condițiile schimbătoare ale timpurilor și ale culturilor. În acest mod căsătoria și familia ocupă un loc de onoare în planul divin. Ele sunt instituțiile cele mai vechi ale istoriei umane. Conciliul Vatican II afirmă că familia însăși a primit de la Dumnezeu această misiune pentru ca să fie prima și vitala celulă a societății. Însuși Papa Paul al VI-lea, afirmă de mai multe ori că familia este „nucleul social prim și sacru”, „prim nucleu natural”, „celula naturală a societății umane”, „prima sacră societate întemeiată de Dumnezeu Creatorul, guvernată de legile sale”,. O asemenea instituție, atât de importantă și de fundamentală, nu putea să se nască din niște combinații întâmplătoare sau diferite tentative umane:

Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau produsul evoluției unor forțe naturale inconștiente; este o înțeleaptă instituție, făurită de Creatorul pentru a realiza în omenire planul său de iubire, și au o transcedentală relație cu Dumnezeu; de la El vin și către El sunt orânduite; familiile se întemeiază și trăiesc inițial pe pământ, dar sunt destinate să se reunească în cer.

Desigur acesta este un plan ce trebuie considerat cu ochii credinței într-o perspectivă escatologică, conform căreia toate lucrurile sunt orânduite de Dumnezeu pentru mântuirea și fericirea supranaturală a oamenilor. Numai în această lumină se poate avea o idee clară despre căsătorie și familie:

Orice concepție sau doctrină care nu ține cont în mod suficient de această relație esențială a căsătoriei și familiei cu origine sa divină și cu destinul său care transcende experiența umană, nu va înțelege realitatea lor profundă și nici nu va putea găsi calea exactă pentru a rezolva problemele lor.

Dacă vor să rezolve criza, căsătoria și familia trebuie deci să redescopere planul divin asupra lor. Acest lucru este posibil numai în lumina revelației exprimată în Sfânta Scriptură și interpretată în mod autentic de către Magisteriul Bisericii.

2.2.2 Familia o comunitate prin care se exprimă iubirea

Biserica, prin învățătura sa a încercat mereu să intervină asupra iubirii ce trebuie să existe în viața de familie, aducând-o astfel la demnitatea sa. Acest lucru a făcut ca de multe ori să nu fie înțeleasă corect, fiind acuzată că ar fi dușman al iubirii umane. Papa Paul al VI-lea, afirma că: „Foarte adesea Biserica a părut, bineînțeles pe nedrept neîncrezătoare față de iubirea umană. De aceea voim astăzi să vă spunem în mod clar: nu, Dumnezeu nu este dușmanul marilor realității umane și Biserica nu desconsideră nicidecum valorile trăite zilnic de milioanele de cupluri”.

Nu numai că Dumnezeu nu este dușmanul iubirii conjugale, dar El însuși este cel care a voit-o, a creat-o, a declarat bunătatea sa, și ea de asemeni este excelentă în obârșiile ei: „Și a văzut Dumnezeu că toate acestea erau bune…”(Gen 1,31). De aceea, este necesar să se meargă din nou la origini, la Sfânta Scriptură, pentru a intui idealul asupra iubirii conjugale și în consecință a comunității în care ea se concretizează.

Creând pe om, Dumnezeu nu la lăsat singur și nu la destinat la solecitudine, după cum El însuși zice: „nu este bine ca omul să fie singur”(Gen 2,18). De unul singur omul nu putea fi nici imaginea lui Dumnezeu care este iubire, care este comuniune de persoane. Omul avea nevoie de cineva care să-i fie asemenea, pentru a se completa, pentru a intra în relație de iubire și de comuniune. De aceea „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; bărbat și femeie i-a creat”(Gen 1,27).

Domnul ne-a făcut bărbați și femei pentru a ne învăța să iubim. A întipărit în natură această lege, care este finalitatea sa, proiectul său. Vrea ca bărbatul și femeia să învețe a se iubi prin faptul că ei sunt complementari și caută acea integrare, unitate și inter-personalitate care mâine va fi, dacă va voi Dumnezeu o familie.

Nici o tendință, nici o atracție nu este atât de puternică în natura bărbatului și a femeii ca aceea care îi atrage să se iubească și să se unească într-o comunitate de viață diferită. În concret: „această unire vrea să semnifice o unire foarte intimă și profundă, unire nu numai a trupurilor și a instinctelor, dar o unire totală a gândurilor, a inimilor, a întregii persoane, unire care face din cei doi o singură inimă și un singur suflet”.

Iată într-o privire de ansamblu planul lui Dumnezeu asupra bărbatului și asupra femeii, care sunt chemați la iubire, la dăruire reciprocă, la unire definitivă într-o comunitate de viață și de iubire. Acesta este rezultatul fericit al Conciliului Vatican II care, tratând despre căsătorie și familie nu doar prin prisma unor aspecte juridice, dar bazându-se în primul rând pe planul divin, redescoperă valoarea iubirii personaliste și a familiei ca unitate. Pe această bază familia este definită: „intimă comunitate de viață și de iubire conjugală, fondată de Dumnezeu și structurată după legi proprii”.

Paul al VI-lea, urmând cu fidelitate doctrina conciliară insistând asupra vocației bărbatului și a femeii de a alcătui o comuniune de iubire și de viață, vorbește despre familie ca despre: „prima societate umană instituită de bunătatea creatoare a lui Dumnezeu tocmai ca societate a iubirii, a dăruirii a două ființe umane făcute una pentru alta, pentru a alcătui o singură viață în comunicare și sentimente, de afecte, de conviețuire, de colaborare, de ajutorare reciprocă, izvor de fericire mutuală”.

În acest sens se admite că instituția conjugală trebuie să îmbrățișeze întreaga persoană și trebuie să tindă neîncetat spre perfecțiune, făcând astfel ca soții să fie tot mai vizibil imaginea lui Dumnezeu. Aceasta este vocația bărbatului și a femeii potrivit planului divin: ei sunt chemați să se iubească, să se dăruiască, să se unească pentru totdeauna în căsătorie și în familie, care familie este și trebuie să fie comunitate de viață și de iubire.

2.2.3 Familia, comunitate născătoare de viață

Un fapt important observat în Conciliul Vatican II, este că în doctrina matrimonială nu mai există o ierarhie a scopurilor, ierarhie care avea pe primul loc procrearea. Totuși, cu reevaluarea personalistică a iubirii conjugale, procrearea nu-și pierde importanța sa. Conciliul însuși declară în mod explicit că „prin caracterul său natural, instituția însăși a căsătoriei și a iubirii conjugale sunt orânduite spre procreare și educarea copilului”. Deci natura însăși a iubirii conjugale este cea care tinde să se dăruiască, să se răspândească, să se continue prin intermediul fecundității, așa după cum se observă în Humanae Vitae: „este în fine o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soți, dar este destinată să se continue, dând naștere la noi vieți”.

Trebuie subliniat că Dumnezeu nu numai că a creat natura umană și a unit pe bărbat și pe femeie, dar le-a supus în mod expres sub formă de precept: „Fiți roditori și înmulțiți-vă și umpleți pământul”(Gen 1,28). El a încredințat în felul acesta soților sarcina de a continua opera primei creații, de a completa universul creat de El. Este o sarcină de miniștri ai planului Dumnezeu asupra vieții omenești”, de miniștri ai puterii sale creatoare, și din acest motiv ei pot fi numiți con-creatori în opera de conservare și de organizare a lumii, așa după cum spune Humenae Vitae: „liberi și responsabili colaboratori ai lui Dumnezeu creatorul”.

Conciliul Vatican II, confirmă această misiune făcând din ea o datorie foarte gravă a părinților. Aceștia, „deoarece au transmis fiilor lor viața, au obligația foarte gravă de a-i educa”. Nu din întâmplare în Familiaris Consortio, Papa Ioan Paul al II-lea pune în același capitol, îndată după slujirea dată vieții, dreptul – datoria părinților de a da educație. Soții sunt chemați să colaboreze cu Dumnezeu nu numai în a da viață fizică fiilor lor, dar și în a cultiva spiritul lor, deci de a fi nu numai născători dar deopotrivă părinți.

Din această sinteză exprimată de conciliu, cu privire la familie în planul divin, se poate conclude că ea a fost voită de Dumnezeu, cu legi și scopuri determinate, ca și o comunitate de viață și de iubire, ca o comunitate izvorâtoare de viață. Importanța Revelației este incontestabilă în căutarea identității familiei, ba mai mult, fără lumina Sfintei Scripturi nu se poate avea o idee clară despre familie.

2.3. Situația familiei de azi, văzută de Gaudium et Spes, n. 47

Înainte de a prezenta o sinteză a modului în care acest punct 47 al constituției pastorale Gaudium et Spes descrie situația familiei în ziua de azi este oportun să fac o mică precizare, cunoscută dealtfel. Conciliul Vatican II a fost un conciliu care și-a canalizat atenția înainte de toate asupra problemelor interne și asupra reformei din Biserică și doar spre final, dacă este să vorbim despre Gaudium et Spes, a fost redactată această constituție pastorală.

Aceasta este o constituție care se adresează tuturor creștinilor și lumii întregi și face apel la toți oamenii de bună voință pentru a aprofunda și rezolva problemele urgente ale timpului nostru (de la problemele economice, de politică, legate de pace, la probleme ce privesc căsătoria și familia). Cât privește căsătoria și familia azi constituția Gaudium et Spes, privește aceste realități într-o perspectivă teologico-pastorală, ne-dedicând totuși analizei socio-culturale prea mult spațiu.

Ar mai fi de adăugat faptul că documentul ia în vizor doar anumiți factori care atentează la unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, pentru că marile probleme cu care se confruntă se va confrunta căsătoria și familia apar înainte și după 1970, atunci când asistăm la adevăratele schimbări structurale și culturale care se pot observa și astăzi, dar într-un mod mult mai acut ca atunci, în cadrul realității despre care discutăm. Și, pentru a avea un cadru cât mai general, cred că este necesar ca mai întâi să prezint câteva realități cu care, după Conciliul Vatican II, se confruntă căsătoria și familia:

– sexualitatea este trăită din ce în ce mai mult și în afara căsătoriei. O tendință care face ca un număr din ce în ce mai mulți de tineri și adulți să aibă relații sexuale, voind să arate prin aceasta interesul pentru sex ca valoare în sine, independent de căsătorie;

– cresc numărul conviețuirilor libere, al perechilor ce se formează și se separă în afara căsătoriei, fără nici un certificat religios ori civil;

– se perpetuează o concepție permisivistă a realității. Se recurge din ce în ce mai mult la mijloace contraceptive, considerându-se sexualitatea ca un mod de trăire independent de căsătorie, de funcția procreativă;

– cresc numărul mamelor tinere;

– mijloacele contraceptive, avortul și fii născuți în afara căsătoriei provoacă o micșorarea a nașterilor.

Un alt factor care se poate verifica este conștientizarea egalității dintre sexe, răsturnându-se astfel vechiul model de familiei în care tatăl era nu numai capul familiei dar lua și deciziile din cadrul acesteia. Cu militarea femeilor pentru drepturile lor și cu obținerea acestora se adaugă alte probleme:

– creșterea divorțurilor și a separărilor;

– de multe ori părinții, fiind așa de ocupați, nu mai găsesc timpul necesar pentru a sta împreună cu copii lor, ajungându-se chiar la cazuri în care, pentru carieră, unul sau altul dintre părinți abandonează familia;

– vârstnicii sunt tot mai disponibili pentru a trăi într-un nou cuplu fără să se mai căsătorească legal sau chiar decid să divorțeze, lucru ce nu era întâlnit în forma clasică a familiei.

Făcute fiind aceste câteva precizări, completări pentru a avea o panoramă generală a situației, este bine venită o mică sinteză a acestui punct 47, care vorbește despre situația familiei în ziua de azi, nu înainte de a mai preciza că în mare parte documentul vorbește despre situația din Occident.

a) Aspecte pozitive ale familiei

În prima parte a acestui punct, documentul evidențiază aspectele pozitive ale situației, amintind că oamenii de astăzi fac pași înainte în promovarea familiei, ca și comunitatea a iubirii, și în respectul față de viață: ajunge să amintim că în toate Constituțiile statelor moderne familia nu este doar protejată din punct de vedere juridic, dar este ajutată și susținută economic în datoria sa procreativă și educativă prin acordarea anumitor ajutoare pentru familiile numeroase.

Pentru toate acestea creștinii nu pot să nu se bucure cu toți aceia care nutresc o profundă stimă pentru familie și pentru valorile familiare. Mai mult, ei trebuie să lucreze pentru ca familia să fie din ce în ce mai respectată, ajutată și susținută în datoriile sale așa de esențiale pentru binele oamenilor și a societății.

Părinții conciliari numesc familia „Biserica domestică”, în care „părinții trebuie să fie pentru copiii lor primii învățători ai credinței”dar amintește și că „familia creștină proclamă cu tărie atât virtuțile Împărăției lui Dumnezeu cât și speranța în viața veșnică” în timp ce „cu exemplul său și cu mărturia sa arată lumii păcatul său și îi iluminează pe aceia care caută adevărul”.

De notat faptul că încă din acest prim fragment dedicat familiei, aceasta este numită „comunitatea iubirii”, pentru a se sublinia imediat aspectul personal și nu doar juridic cu care Conciliul vrea să discute despre această temă.

b) Aspecte negative

În cea de-a doua parte sunt prezentate aspectele negative ale vieții familiare din timpul nostru. Mai înainte de toate se spune că demnitatea căsătoriei și a familiei nu strălucește peste tot cu aceeași claritate. O situație concretă este poligamia, care atentează la unitatea căsătoriei, și divorțul, care atentează la indisolubilitatea acesteia.

Divorțul este numit aici ca fiind o plagă, și pe bună dreptate, pentru că el nu rănește doar familia, ci și societatea; și este o plagă care nu se cicatrizează, pentru că își face simțite efectele sale dureroase și, uneori, tragice, nu doar asupra soților, ci și asupra fiilor (lucru adevărat dealtfel dacă ne gândim că, de fapt, divorțul nu urmărește altceva decât „fericirea” părinților și nefericirea copiilor).

Poligamia și divorțul nu sunt însă unicele realități care umbresc căsătoria și familia de astăzi. Se amintește aici și despre așa zisele „uniri libere”, și de acel mod de poligamie din unele țări în care, alături de legitima consoartă mai există o amantă sau mai multe.

Această panoramă devine și mai întunecată atunci când se vorbește despre iubirea conjugală: aceasta este astăzi deseori profanată – adică despuiată de caracterul său sacru – de egoism, de hedonism și de alte realități. Iubirea conjugală este o dăruire reciprocă a propriei persoane din partea soților: ea comportă, de aceea, refuzarea egoismului. Dacă, în schimb, iese mai mult în relief și căsătoria se rezumă la ”un egoism în doi”, iubirea conjugală primește o lovitură mortală. Într-unul din numeroasele sale discursuri (17 iunie 1942), Papa Pius XII indica cauza care duce la ruptura atâtor căsătorii tocmai în egoism. Iată ce spune acest pontif:

Cine a produs în acea iubire, în acea unire de suflete, o rană indivizibilă și deseori fatală? Nu este necesar să se caute prea departe. Căutați aproape. Căutați în inimă. Aici stă dușmanul; aici este cel vinovat. Foarte înșelătoare manifestările și în aparițiile sale, el este acea iubire de sine însuși care se naște împreună cu omul, trăiește cu el și de abia moare cu el…Este egoismul…Noi vrem să vi-l indicăm, dragi tineri căsătoriți, ca pe cel mai mare dușman al unirii voastre, ca un venin al iubirii voastre sacre. Două egoisme urăsc sacrificiul de sine… Iubirea de sine separă viața comună și egoismul soțului nu este întotdeauna egal cu egoismul soției. Cu toate acestea, uneori cele două egoisme sunt egale în vină.

Un alt dușman al iubirii conjugale este hedonismul, adică acea concepție teoretică și practică care duce la a vedea în plăcere și în satisfacerea simțurilor scopul esențial al vieții și duce, deci, la a-i sacrifica lui toate celelalte valori, începând cu valorile morale și religioase.

Nu trebuie uitat însă că iubirea conjugală necesită o angajare a fidelității până la moarte, capabilă să depășească oboseala și deziluziile ce se pot acumula. Dar, dacă la baza iubirii conjugale stă hedonismul, oboseala și deziluziile, care fac parte din orice căsnicie, o vor distruge.

În rest, se mai poate vorbi de iubire conjugală între doi soți când ei nu caută în această căsătorie decât satisfacerea simțurilor? În acest caz, iubirea conjugală nu-și pierde doar caracterul ei sacru, dar și caracterul său uman.

Egoismul și hedonismul conduc apoi la practici ilicite împotriva procreării , a treia cauză a desacralizării iubirii conjugale, într-adevăr, aceasta conține în sine un „gol” creator, un apel la nașterea unor vieți noi.

Dacă acest „gol” creator este reprimat pentru a evita greutățile și necazurile pe care fii le aduc cu ei și dacă acest apel este redus la tăcere prin practici care au scopul de a împiedica nașterea unor noi creaturi umane, iubirea conjugală este privată de scopul său și rămâne în mare parte golită de semnificatul său autentic, reducându-se așa cum am mai spus, la gesturi care sunt canalizate de egoism și de hedonism.

Și acest lucru nu este totul: actul creator al iubirii conjugale are un caracter sacru, fie că pentru transmiterea vieții, la fel și la opera creatoare a lui Dumnezeu, care este sacră, fie pentru că fie pentru că este opera unei precise porunci a lui Dumnezeu, care le-a spus omului și femei: Înmulțiți-vă, umpleți pământul și stăpâniți-l” (Gen 1,28). Așadar, când prin practici ilicite se împiedică actualizarea acestui gest creator, iubirea conjugală, care îl poartă în sine, este privată de sacralitatea sa, este, așa cum spune această constituție, profanat.

Acum dacă privim puțin la lumea de astăzi, ne dăm seama cu ușurință cât de vastă și de profundă este pervertirea iubirii conjugale. La această desacralizare contribuie foarte mult instrumentele de comunicare socială, în special presa și televiziunea.

Cu toate acestea, viața de căsătorie nu întâlnește dificultăți și obstacole în cadrul acesteia: Actualele condiții economice, socio-psihologice și civile” spune documentul nostru, aduc dificultăți, probleme în viața familiară”. O afirmație deloc gratuită dacă realizăm că familia de astăzi este pusă într-o criză nu atât de egoismul soților, de o concepție hedonistă a vieții și de o răspândire a metodelor anticoncepționale, dar de toată viața modernă: de noile moduri de a simții și de a trăi, de noile condiții de muncă, de enormă creștere a nevoilor pe care civilizația tehnicii le aduce cu sine, de nesiguranțele economice, de nesiguranță psihologică și sentimentală, care este caracteristică timpului nostru, datorită căutării unui loc de muncă onest care să ofere persoanei un motiv de a vedea altfel viitorul.

Se amintește aici că astăzi soții multor familii lucrează amândoi (realitate ce se verifică mai puțin la noi), pentru a putea face față necesităților economice ale familiei și, din cauza programelor diferite de muncă, nu reușesc de multe ori să se întâlnească între ei și cu fii lor decât rar și în grabă, datorită preocupării și oboselii de a crea pentru sine și copii lor un climat familiar cald și primitor. Mulți soți, chiar dacă ar vrea, nu ar putea avea mai mulți copii, pentru că nu le-ar putea satisface exigențele acestora, care au crescut enorm astăzi, în comparație cu situația din trecut. Fără a mai adăuga aici faptul că familiile numeroase întâlnesc dificultăți pretutindeni, în special pentru locuință, care sunt construite în oraș doar pentru familii cu maxim 4-5 persoane.

În sfârșit, în continuarea relatării acestei situații se specifică că „în determinate părți ale lumii se vede o preocupare pentru problemele ce se nasc din creșterea demografică”. Așa cum știm cu toții, în unele părți ale lumii, dar într-un mod particular în Asia, asistăm astăzi la o adevărată explozie demografică. Deja populația a depășit 6 miliarde de locuitori, și să nu uităm că Asia, continent care are aproape 3 miliarde de locuitori, are o economie, cu mici excepții, destul de slabă.

Această realitate pune probleme drastice conștiinței umanității, date fiind dificultățile enorme pentru a le asigura tuturor oamenilor ajutorul și susținerea necesară. Sunt probleme ce privesc îndeaproape familia, pentru că mulți gândesc că rezolvarea problemei demografice se poate face printr-o reducere drastică a ratei natalității, lucru care să se realizeze prin orice mijloc, făcându-se abstracție de conceptele de „moral” sau „imoral”.

Toate aceste lucruri, spune constituția, nu pot să nu neliniștească conștiințele. Cu toate acestea, într-un cadru cu nuanțe așa de închise, ea introduce o notă de optimism, în conformitate cu spiritul profund al acestei constituții. Aceasta ia optimismul și încrederea ce o întrepătrund din certitudinea că Dumnezeu călăuzește istoria către mântuirea în Cristos care cu întruparea sa a voit să împărtășească destinul oamenilor și care cu moartea și învierea sa ne-a mântuit de rău și de moarte.

În continuare documentul afirmă că „valoarea și trăinicia căsătoriei și a familiei ies în relief și pentru faptul că profundele schimbări ale societății actuale, în ciuda dificultăților care izvorăsc din această situație, manifestă deseori în felurite moduri adevărata natură a realității înseși”. Cu alte cuvinte, dacă marile schimbări care au intervenit în societatea modernă creează dificultăți căsătoriei și vieții familiare, pe de altă parte scot în relief adevărata ei natură: și acest lucru pentru că astăzi, fie datorită dezvoltării științelor psihologice și sociale și datorită unei cunoașteri mai aprofundate a naturii umane în componentele sale spirituale, psihologice și biologice, fie pentru o mai mare conștientizare a valorii persoanei, căsătoria a fost cunoscută și aprofundată mai bine în adevărata sa natură de comunitate a iubirii.

c) Intenția conciliului

În fața acestei situații –care are, așa cum am văzut, aspecte pozitive și negative– intenția conciliului este aceea de a ilumina mai mult unele aspecte capitale ale doctrinei Bisericii asupra căsătoriei și familiei. Nu urmărește să expună întreaga doctrină, ci doar să clarifice unele puncte care în trecut nu erau puse îndeajuns reliefate, ba chiar erau considerate secundare. Scopul acestei clarificări este acela de a-i ilumina și de a-i încuraja pe creștini și pe toți aceia care caută să ocrotească și să promoveze demnitatea originară și valoarea sacră a căsătoriei de a continua să lupte mai departe pentru acest scop nobil.

Capitolul III

REFLECȚIE TEOLOGICO-MORALĂ ASUPRA

CĂSĂTORIEI ȘI FAMILIEI

Domnia regală a lui Dumnezeu asupra ambientului familial, ambient ce este actualizat prin căsătorie, cer celor căsătoriți un anume respect pentru misterul căsătoriei, adică nu permite să se distrugă în afara vieții de familie darul divin al energiilor și al dragostei. Din iubire față de Împărăția Cerurilor, soții trebuie să caute, să cunoască, ce ceea ce reprezintă pentru căsătorie darurile și intențiile lui Dumnezeu, ce însemnă chemarea pentru viața de familie, ceea ce propune această vocație pentru cei chemați.

Doar astfel ar fi bine să tratăm semnificatul finalistic și structural al căsătoriei, al vieții de familie, din aceasta derivă și principiile importante ale alegerii responsabile a soților, și exigențele castității conjugale.

3.1 Semnificatul finalistic și structural al căsătoriei

Discipolul lui Cristos în viața de familie, trebuie să considere faptul natural al căsătoriei în realitatea răscumpărării. Legile Creatorului și Răscumpărătorului nu se contrazic, ci formează un întreg miraculos. În prezenta structură a mântuirii, căsătoria fiind orânduită de Creator, poate fi cunoscută și actualizată în cel mai perfect mod numai de către soți, printr-o sinceră deschidere față de harul lui Dumnezeu, prin da-ul lor pronunțat prin primirea sacramentului. Serviciul pe care căsătoria îl aduce creației mântuirii, are forma și scopul său ultim în iubirea cerească, care dăruiește suflet și noblețe tuturor puterilor umane.

3.1.1 Căsătoria în serviciul creației după planul stabilit de Dumnezeu

Căsătoria este instituită și orânduită de Dumnezeu Creatorul, fapt prin care două creaturi umane legate în mod indisolubil, devin instrumente vii și colaboratori prin faptul de a dăruii noi vieții umane. Căsătoria creștină, este o sfântă instituție orânduită de răscumpărător, prin care serviciul în creație este ridicat la un serviciu al harului, în trupul mistic al lui Cristos. Numai prin această sacră orânduire, Dumnezeu voiește colaborare părinților în serviciul creației. Orice tentativă de a genera noi vieții umane în afara căsătoriei, constituie o violare gravă a orânduirii divine.

Legile căsătoriei sunt independente de voința celor care fac parte din ea, deoarece căsătoria este o orânduire a sfintei voințe a lui Dumnezeu, o orânduire naturală și supranaturală. Cine vrea să intre în această orânduire a căsătoriei trebuie să accepte legătura indisolubilității iubirii cu această unică persoană, și modalitățile care provin din această întâlnire; astfel se pregătește clima spirituală adaptată unei mărturii responsabile.

Copiii: scopul nobil al fiecărei familii, este iubirea care purcede de la Dumnezeu, și conduce la Dumnezeu, dar mai există și un alt scop: răspândirea neamului omenesc prin intermediul dragostei ne-împărțite a bărbatului și a femeii.

Prin acest fapt, deja se anticipează gândul nostru asupra diverselor scopuri ale căsătoriei; nu intenționez să le așez una lângă alta, într-un mod exterior și privat de orice legătură, dar să vedem totul din punctul de vedere al iubirii creștine, după tradiția teologică care trebuie să informeze conduita fiecărui creștin. Dar pentru faptul că am definit fecunditatea (generarea și creșterea în iubire) ca scop specific al familiei, în mod implicit am afirmat că în viața de familie iubirea –o iubire conjugală cu adevărat creștină- nu poate fi actualizată fără un Da radical, un Da care slujește viața; mai mult trebuie să fie un da iubitor al unui scop care devine întru totul informat și pătruns de iubire.

Căsătoria și dragostea conjugală sunt prin natura lor orânduite în vederea procreării și creșterii copiilor. Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum și întreaga structură a vieții de familie care izvorăște din ea tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i dispună pe soți să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului și a Mântuitorului, care, prin ei, Își sporește și Își îmbogățește neîncetat familia.

Documentul citat, arată într-un mod convingător faptul că fiii în demnitatea lor de persoană și vocație veșnică, sunt scopul specific căsătoriei. A intra în această sfântă orânduire a căsătoriei, nu înseamnă numai un schimb reciproc, dreptul unei întâlniri în sine fecundă, dar și voința reciprocă de a duce o viață în comun alimentată de o atare sfințenie, pentru ca fiii așteptați să poată deveni membre sănătoase și sfinte ale trupului mistic al lui Cristos.

Unitatea căsătoriei: Creatorul a instituit familia în paradisul pământesc ca un pact de iubire dintre un singur bărbat și o singură femeie (unitatea căsătoriei).

Această orânduire originară nu a fost niciodată abolită. Dacă Dumnezeu a permis patriarhilor poligamia și mult mai târziu poporului israelit prin intermediul lui Moise, poligamia înțeleasă nu în sens de aprobare sau dispensă, dar în mod simplu ca un zăgaz legal al unui abuz care, datorită circumstanțelor greu s-ar fi putut debarasa. Unitatea căsătoriei, este o exigență esențială a societății conjugale, ca societate de iubire și ambient ideal pentru creșterea copiilor, orice altă formă este dea dreptul în contrast cu dreptul natural. Chiar în starea de natură decăzută poligamia, trebuie să fie considerată cu totul incompatibilă cu demnitatea omului. Vechiul Testament, arată cu o suficientă claritate că familia numai în forma sa unitară răspunde intențiilor creative ale lui Dumnezeu. Acest punct de vedere este exprimat în cărțile sapiențiale. Imaginea unității căsătoriei o găsim cu toată claritatea sa la începutul Revelației: Eva este formată din coasta lui Adam, iar amândoi devin un singur trup.

Înălțând căsătoria la demnitatea de sacrament, reprezentarea harului iubirii sale, Biserica unică, Cristos a reinstaurat în toată plinătatea sa unitatea căsătoriei.

Indisolubilitatea căsătoriei: În paradisul pământesc, căsătoria a fost instituită ca o societate indisolubilă. Numai o iubire orientată către o fidelitate absolută, poate transforma căsătoria într-o unitate mult mai puternică a aceleiași legături care îi leagă pe părinți: „Pentru aceasta, bărbatul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor forma un singur trup” (Gen 2,24).

Căsătoria este absolut indisolubilă, odată ce cele două părți și-au schimbat în mod valid consimțământul fidelității, iar prin consumare au devenit un singur trup. În fața unei căsătorii sacramentale deja consumată, nici Biserica nu are dreptul de a desface această legătură: „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”(Mt 19,6).

Căsătoria ne-sacramentală a necreștinilor –pentru creștini orice căsătorie validă este și un sacrament în economia mântuirii a Noului Testament, nu se pot considera sub orice punct de vedere o căsătorie făcută după voința lui Dumnezeu. În puterea unei dispoziții pozitive a lui Dumnezeu, dispoziție ce se observă din privilegiul paulin (1Cor 7,13ss), ea poate fi dezlegată dacă partea convertită trece în mod legitim la o nouă căsătorie sau nu dorește să condividă cu cealaltă parte. De restul Biserica reține indisolubil chiar și simplul contract natural al celor care nu sunt creștini. Prin botezul celor două părți, căsătoria devine un sacrament.

Ordinea ierarhică: căsătoria este o sacră orânduire întemeiată pe egalitatea valorilor dintre bărbat și femeie, chiar și în diversitățile lor; nu numai în actul conjugal, dar și în toată organizarea vieții lor comunitare, funcția bărbatului și a femeii este în mod fundamental diversă, chiar dacă este de aceeași valoare. Ordinea, cere o anumită subordonare și supremație. Odată ce se vorbește de comunitatea de viață și de iubire în familie, nu este posibil să vorbim despre o subordonare în sensul de sclavie sau dominare, este vorba numai de o „ordine a iubirii”, o diferență dintre o iubire care conduce și o iubire care urmează în același timp. În tot ceea ce este drept, trebuie să existe o reciprocă ascultare atât din partea bărbatului cât și din partea femeii.

Un astfel de raport nu se dezvoltă în mod absolut asupra aceluiași plan. De fapt dacă pe de o parte bărbatul are o funcție directivă aproape externă în sectoarele atribuite voinței sale practice, de cealaltă parte iubirea femeii ascultătoare este îndepărtată de orice tendință de dominare ce se exercită din internul unei puteri formative. Femeia care uzurpează direcția externă a familiei, renunță la această formă profundă de influență asupra bărbatului. Bărbatul, trebuie să recunoască deplina libertate a femeii în sectoarele activității casnice, și să se abțină de la anumitele instrucțiuni meschine; el trebuie să-i dea ascultare în acele lucruri în care ea este mult mai competentă, mai ales în ceea ce privește creșterea copiilor un lucru absolut necesar pentru succesul și armonia deplină a celor doi soți. În orice împrejurare, ultimul cuvânt asupra controversei subordonării, nu trebuie spus în spirit contradictoriu, dar dintr-o adevărată iubire a soților în Cristos. „Numai în armonie cu Cristos se poate avea o supremație care nu poate exagera, o subordonare ce nu domină, pentru că totul vine din această iubire care nu știe să ia sau să primească fără a fi în mod complet dăruit”.

3.1.2.Căsătoria ca sacrament

Semnul sacramental: proprietățile esențiale ale căsătoriei (unitatea, indisolubilitatea, fecunditatea, ierarhia iubirii), își găsesc expresia lor cea mai sfântă în semnul sacramentului.

Prin viața de unire, soții trebuie să afirme fecunditatea și indisolubilitatea atentă a iubirii lui Cristos, care, de altfel, reprezintă dragostea și unirea intimă între Cristos și Biserica sa. Doar astfel căsătoria este înălțată spre marele mister al iubirii răscumpărătoare a lui Cristos, iar fecunditatea ajunge la stabilitate și la o sfințenie mult mai profundă.

Soții creștini, își administrează sacramentul căsătoriei, prin schimbul reciproc, promisiunea de fidelitate pronunțată în forma legală, prin intermediul căruia se inserează în orânduirea divină a căsătoriei cu proprietățile sale esențiale: unitatea, indisolubilitatea și fecunditatea. Dacă este exclusă una dintre aceste proprietății, nu pot primi sacramentul căsătoriei, și nici nu pot încheia un contract matrimonial. Dacă mirii acceptă contractul matrimonial cu proprietățile sale esențiale, ca ceva incontestabil, dar pe de altă parte nu au intenția să îndeplinească în mod fidel obligațiile esențiale care derivă din aceasta, primesc sacramentul căsătoriei în mod valid, dar nu și demn în același timp. A primi sacramentul căsătoriei în stare de culpabilitate, acest lucru constituie un grav sacrilegiu, mai ales pentru faptul că sunt conștienți de propria lipsă de demnitate.

Raportul pastoral: faptul că mirii sunt cei care își administrează sacramentul, acest lucru face ca între ei să se stabilească un reciproc raport pastoral-sacerdotal. Căsătoria creștină este de altfel chemată la o slujire permanentă a lui Cristos. Prin consacrarea matrimonială, părinții au obligația – în afara obligației lăsată de Creator- unei slujirii sacerdotale în ceea ce privește copiii pe care Dumnezeu îi va dărui.

Schimbul promisiunii sacramentale, în ceea ce privește fidelitatea, întemeiază o alianță. Deși este o comuniune a persoanelor, depășește simplele categorii ale dreptății comutative și contractuale. Este o legătură reală: personalismul fidelității în Cristos și în Biserică. „Căsătoria creștină este o consacrare lui Dumnezeu, asemenea voturilor religioase. Pactul de iubire este consumat în mâinile lui Cristos. A apăra acest templu sfânt al lui Dumnezeu de orice profanare este un cult divin”.

Așa după cum Dumnezeu a venit în întâmpinarea poporului său printr-un pact de iubire și fidelitate, tot astfel și Mântuitorul oamenilor, Mirele Bisericii vine în întâmpinarea soților creștini prin intermediul sacramentului căsătoriei; rămâne cu ei, pentru că el așa cum a iubit Biserica, s-a dăruit pentru ea, tot astfel și soții se pot iubi unul pe altul pentru totdeauna cu reciprocă dăruire. Consacrarea mirilor în slujirea sfântă a trupului mistic al lui Cristos, nu constituie un ingredient al sacramentului, dar sacrament cu o realitate sfințită și sfințitoare. Această consacrare pune în lumină faptul că Biserica, administrează sacramentul căsătoriei prin intermediul soților botezați.

Sacramentul Bisericii: căsătoria ca sacrament este în mod esențial un dar al bisericii și în același timp încredințat Bisericii. Deja semnificatul de semn sacramental trimite la unicul izvor al mântuirii și al sfințeniei, la comuniunea de iubire dintre Cristos și Biserica Sa.

Relația ce intervine între căsătoria creștinilor și misterul Bisericii, îi obligă pe creștinii catolici să vadă căsătoria lor la lumina Bisericii, iar pentru alegerea partenerului să se gândească că viața lor conjugală trebuie să fie un clar reflex a fidelității lui Cristos pentru Biserica sa; „vor trebui să primească căsătoria ca o binecuvântare în momentele dificile ale vieții conjugale, privind totdeauna către binele Bisericii”.

3.1.3 Iubirea în serviciul căsătoriei și al familiei

Iubire în serviciul mântuirii și al vieții: dacă fiii sunt primul și ultimul scop al căsătoriei, iubirea și fidelitatea conjugală sunt structura fundamentală spirituală, ceea ce numai soții o pot îndeplini în serviciul vieții într-un mod nobil și demn de creatură umană. Este lecit să definim dragostea conjugală ca structură și formă fundamentală a căsătoriei, pentru faptul că se află pe prim plan în simbolismul sacramentului. Dragostea conjugală, în deplina ei semnificație este o iubire în serviciul vieții. După cum iubirea cerută de sacrament este o iubire în Cristos, la fel și în dragostea conjugală trebuie să se iubească mai mult decât orice lucru mântuirea soțului sau a soției, sau mai bine zis mântuirea comună, o iubire ce penetrează în minunatele intenții ale lui Dumnezeu, pentru mântuirea fiilor lor.

Această parte integrantă și amplă a iubirii în Cristos, iubire ce trebuie să informeze dea dreptul cele mai intime raporturi, pentru a le transforma într-un adevărat serviciu uman, poate ocupa primul loc în grija morală care-i animează pe soți în ordinea unei căsătorii perfecte și fericite.

Iubirea, este forma și sufletul tuturor virtuților. Dar ar fi absurd să propunem dragostea conjugală în mod exclusiv erotic, sexual, ca scop primar, ca adevăratul scop al căsătoriei. Numai prin iubire în sens deplin se poate spune că este lucrul cel mai mare.

Serviciul adus vieții prin procreare și creșterea copiilor, este o valoare de prim ordin și un scop specific al căsătoriei. Prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă că dragostea conjugală ar reprezenta o valoare secundă. Prin sine însăși, este forma esențială a căsătoriei, iar lucrul cel mai evident în timpul nostru, motivul radical și garanția cea mai sigură pentru serviciul adus vieții. De aceea dragostea conjugală nu poate fi autentică fără da-ul fundamental de a sluji viața.

Căsătoria nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăși natura ei de legământ indisolubil între persoane și binele copiilor cer ca și dragostea reciprocă dintre soți să se exprime în modul cuvenit, să sporească și să se maturizeze. De aceea, dacă lipsesc copiii, uneori atât de doriți, căsătoria dăinuie ca deplină comuniune de viață și își păstrează valoarea și indisolubilitatea.

Dragostea și înclinațiile conjugale: în dragostea conjugală, după cum a spus și Sfântul Augustin: „raportul dintre soți să nu se bazeze pe dragostea sexuală, mișcată de instinct, dar pe o dragoste întemeiată în Dumnezeu”. O adevărată căsătorie nu se poate întemeia pe o pură înclinație sexuală, ci pe legătura unei absolute fidelități și al unei dragoste conjugale adevărată și responsabilă. Însă înclinația naturală, reciproca simpatie este un element integrant pus de Creator în orânduirea căsătoriei. Papa Pius al XII-lea, afirmă că alegerea partenerului pentru viața de familie trebuie să se inspire dintr-o sinceră înclinație spre el. Iubirea față Dumnezeu, iubire ce se realizează prin legătura fidelității, constituie elementul esențial. Înclinația doar din punct de vedere al instinctului nu poate genera din ea însăși o iubire integrală, dar acolo unde stima reciprocă și iubirea față de Dumnezeu este prezentă atunci vor fi în grad de a trezi și a alimenta această înclinație.

Înclinația și fidelitatea: fără o legătură a fidelității definitive, orice înclinație sexuală este inconsistentă și orice manifestare intimă este ilegitimă. Odată primită, fidelitatea, nu poate fi abandonată în oscilațiile înclinațiilor sexuale. Autentica iubire și fidelitatea, trebuie să rămână deasupra tendințelor pur sexuale. Posibilitatea de a divorța, posibilitate oferită de prea multe state, distruge foarte mult în toți cei care acced la acest punct de vedere, voința de fidelitate sădită în iubire.

3.2 Alegerea responsabilă a soților

Un obiect preferat de sociologia familiei de astăzi, datorită faptului că foarte multe familii se dizolvă, este problema reușitei sau după cum spun sociologii americani, problema succesului în căsătorie. De aceea tinerii, ar trebui să se întrebe ce alegere ar putea comporta o anumită doză de risc. Totodată, o alegere responsabilă a soțului sau a soției trebuie să fie condusă înainte de toate de considerația scopului căsătoriei.

3.2.1 Responsabilitatea în ceea ce privește urmașii

Alegerea soțului sau a soției trebuie să fie concepută în funcție de binele natural și supranatural al viitorilor copii. O sinceră disponibilitate în fața Creatorului și Răscumpărătorului, va face să se caute un partener cu care să fie lecit, doar astfel ar putea exista cea mai bună garanție pentru educarea copiilor, a fiilor lui Dumnezeu și membrelor împărăției sale.

Deoarece din ordinea supranaturală a mântuirii, scopul familiei cuprinde în sine nu numai nașterea dar și creșterea copiilor, trebuie să se aibă în vedere, dacă viitorul partener asigură botezul și educația creștină a fiilor.

3.2.2 Binele comunității de mântuire

Alegerea partenerului trebuie să aibă în vedere înainte de toate dobândirea bunului sacramental,, slujirea sacerdotală, puterea prin care soții se aleg reciproc pentru mântuirea sufletului lor, într-o iubire sfântă.

Numai un creștin însuflețit de un zel sfânt, decis să caute în căsătorie mai mult decât ori ce mântuirea partenerului, poate să-și asume responsabilitatea de a întinde mâna într-un pact de iubire perenă celui care este slab sau șubred în credință ori în obișnuințe.

Sacramentul căsătoriei, imaginea unității dintre Cristos și Sfânta Maică Biserică, cere nu numai unitatea într-un singur trup, dar într-un mod special „unitatea într-o singură iubire stimulată de o eliberare veșnică”.

3.2.3 Responsabilitatea față de iubire și credință

Binele fidelității, cere în evaluarea propriilor forțe și ale celuilalt, să se examineze dacă dragostea reciprocă este în măsură să facă față tuturor tentațiilor sau în cel mai rău caz schimbarea sentimentelor. Din acest punct de vedere, nici un lucru, cum ar fi banul, noblețea numelui, frumusețea fizică, nu pot exercita o influență decisivă. O simpatie sensibilă are mare importanță atunci când este dominată de o iubire adevărată și responsabilă.

De ne-înlocuit într-o dragoste fidelă, este stima reciprocă a soților. O generoasă și fidelă voință de iubire, conștientă de fragilitatea umană, va face să cadă alegerea sa asupra persoanei cu care s-a adaptat mai bine la propria mentalitate și la propriul caracter, astfel încât să facă posibilă o adevărată unitate a inimilor și o loială iubire reciprocă.

Astăzi, când fidelitatea conjugală este expusă la mari pericole, de multe ori este înțeleasă dea dreptul în mod contrar; în alegerea partenerului, nu se poate să nu se pună o întrebare fundamentală: binele fidelității reciproce este într-adevăr asigurat cu harul lui Dumnezeu, de o iubire puternică și convingătoare, de o ascultare voluntară și respectiv de o umilință în absolvirea propriei împliniri? Sub acest aspect, căsătoria comportă totdeauna un risc, dar nu trebuie să fie un risc temerar.

Problema alegerii responsabile are toată valoarea sa înainte de încheierea căsătoriei. Odată făcută alegerea, trebuie acceptată realitatea cu un sens de responsabilitate pentru cuvântul dat. A aminti trecutul sau a se gândi la alte posibilități, ar fi în contradicție cu fidelitatea conjugală și cu o adevărată responsabilitate.

3.3 Castitatea conjugală

Coloanele esențiale ale castității matrimoniale și normele morale ale fiecărui act de întâlnire conjugală sunt:

– serviciul adus vieții: nu orice act matrimonial poate și trebuie să servească direct procrearea, dar expresia dragostei conjugale în totalitatea sa, trebuie să fie reglată de principiile unei paternități responsabile, și trebuie să fie un da demn de intențiile iubirii Dumnezeului Creator;

– fidelitatea dragostei față de partener: intimitatea conjugală trebuie să fie expresia și întâlnirea iubirii și a fidelității conjugale;

– orientarea către Cristos, așa după cum cere sacramentul căsătoriei, dragostea în toate acțiunile ei trebuie să tindă spre împlinirea datoriei sacramentale;

– puterea unei sfinte temperări, în relațiile conjugale, da-ul spus sincer orânduirilor divine, trebuie să fie atunci când este necesar, rodul luptei și renunțărilor.

Orice act erotico-sexual al căsătoriei este legitim dacă, dacă are în vedere aceste patru puncte fundamentale ale castității matrimoniale: binele fiilor, consolidarea dragostei și a fidelității conjugale, preocuparea pentru mântuirea sufletului celor doi soți, placarea instinctelor.

3.3.1 Castitatea matrimonială întemeiată pe respectuoasa dispoziție

în serviciul vieții

Chiar dacă nu orice relațiile reușește să fie intensă în sens imediat și literal, ca ordinată procreării pure, orice act conjugal în totalitatea sa, trebuie să contribuie la crearea și întărirea acelei atmosfere de iubire respectuoasă și nobilă, care este puterea decisivă a unei paternități și respectiv maternități responsabile. Atunci când motivul actului este egoismul, orice metodă pentru reglementarea nașterilor este depășită. Chiar și o continență totală sau periodică, nu ar putea într-un asemenea caz să arate ca genuină castitatea conjugală.

Orice act conjugal, trebuie să lase nealterată intenția obișnuită a unei adevărate voințe de fecunditate, a unei respectuoase ascultări în slujirea Creatorului. „Lipsa unei asemenea intenții, dezvăluie o problemă în mod esențial străină de natura raporturilor conjugale”. Atunci când soții nu consideră deloc fiii ca și o binecuvântare, ci sunt considerați ca o greutate a căsătoriei, dorind astfel să-i evite, atunci, este distrus fundamentul de neînlocuit al unei castități matrimoniale. Acolo unde intențiile soților despart sfera intimității conjugale de scopul conjugal creatural, întreaga viață este scoasă în afara ordinii fundamentale a existenței căsătoriei. Odată pierdută viziunea copilului ca o binecuvântare venită din partea lui Dumnezeu, nefecunditatea raporturilor conjugale nu sunt decât o inevitabilă urmare, înainte de toate, în zilele noastre, în timpuri în care se exaltă în mod public metode și mijloace vinovate.

Reglementarea nașterilor: bucuria Bisericii pentru fiii ei, bucurie ce se întemeiază pe misterul Creației și al Răscumpărării, nu pretinde în nici un mod ca fiii să se primească așa cum vin. Nu este instinctul cel care trebuie să decidă, ci inteligența condusă de credința unită cu o sfântă conduită.

În îndatorirea lor de a transmite viața și de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soții știu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul și, într-un fel, interpreții ei. Să-și îndeplinească deci menirea cu toată răspunderea umană și creștină și, printr-un respect ascultător față de Dumnezeu, prin reflexie și strădanie comună, să-și formeze o judecată dreaptă… În ultimă instanță soții sunt aceia care trebuie să hotărască, în fața lui Dumnezeu, în această privință.

Papa Pius al xii-lea, deja în 1951 se exprima astfel cu privire la paternitatea responsabilă: „Am afirmat deja legitimitatea și în același timp limitele unei reglementări a nașterilor”. Papa Pius al xii-lea, aproba de asemenea continența periodică, adică o alegere voită și calculată a perioadei infecunde pentru a menține deplina intimitate conjugală, eliminând pe cât este posibil o concepție nedorită. De atunci o problemă s-a făcut tot mai mult dezbătută cu privire la metodele folosite pentru reglementarea nașterilor, atunci când se depășesc limitele ordinii creației sau se denaturează sensul. Avem în față multe adevăruri fundamentale asupra cărora nu se pot face concesii. Nimeni nu poate dubita asupra unei responsabile reglementări a nașterilor, „acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castității conjugale”.

Reglementarea nașterilor conține în sine Da-ul fundamental în ordinea creației, promptitudinea renunțării și propria renegare privind înainte de toate la Misterul Răscumpărării. Aceste cuvinte evidențiază înainte de toate înțelegerea personalistică a dreptului natural, care este propriu Conciliului Vatican al ii-lea.

3.3.2 Castitatea matrimonială ca expresie a unei puternice și gingașe iubirii

Prima exigență a castității matrimoniale, prompta dispoziție de a sluji Creatorul noii vieți, ne aduce în față o a doua exigență, aceea de a dirija și a anima o asemenea slujire cu iubire. Deoarece raportul conjugal și continența sunt perfect caste, o iubire sensibilă, adevărată și puternică trebuie să constituie virtutea informatoare, sufletul oricărui lucru. Orice raport pus în serviciul vieții care ar respecta ordinea naturii, ar avea în sine ceva brutal dacă nu este însuflețit de o adevărată dragoste conjugală, și înălțat deasupra unui plan propriu uman.

Adevărata artă a dragostei conjugale, niciodată nu se poate reduce doar la ceva artificial pentru că a fost și este în continuare frumoasa expresie a unei respectuoase iubirii reciproce, sub ochii lui Dumnezeu. Iubirea conjugală autentică se manifestă fie într-o delicată manieră cu privire la continență, fie cu privire la reciproca legătură a fidelității.

3.3.3 Castitatea conjugală ca urmare a sacramentului căsătoriei

Orientarea cultuală cerută de sacramentul căsătoriei, adică propria consacrare în slujirea lui Cristos și a Bisericii sale, alături de respectuoasa slujire a vieții și a iubirii, constituie al treilea sacru fundament esențial al castității matrimoniale.

Sfântul Paul, pretinde castitatea conjugală ca stăpânirea propriului trup în sfințenie și onestitate. Raporturile conjugale, trebuie să fie în așa fel încât soții să nu piardă nimic din atitudinea lor cultuală, din esențiala lor orientare către Dumnezeu. Nu numai că trebuie să fie onești dar și sfinți: o sfântă consacrare pentru a glorifica incomparabila iubire a lui Cristos pentru Biserica sa, o iubirea pe care căsătoria o reprezintă în planul harului, și căreia soții trebuie să slujească prin intermediul renunțării. „În unire, dragostea conjugală este împlinirea unei datorii sacramentale, deci o particulară consacrare în slujirea lui Cristos și a Bisericii”.

Cel mai grav pericol pentru castitatea conjugală este reprezentat de o mentalitate profană, dar cea mai puternică apărare a sa este un respect sacru, care își are rădăcinile în doctrina catolică a sacramentalității căsătoriei. Datorită misterului sacramental, castitatea conjugală creștină este esențială, este un lucru cu mult mai înălțător decât castitatea conjugală naturală oricât de perfectă ar fi ea.

Capitolul iv

RESPONSABILITATEA MORALĂ A FAMILIEI

ÎN SOCIETATEA DE ASTĂZI

Doctrina socială creștină nu se mulțumește să elaboreze principii de filozofie și teologie socială, studiază orânduire multiformă a societății umane, așa cum ea se actualizează în familie, în profesie, în comunitate, la locul de muncă, în asociații de stat. Din multiplicitatea relațiilor și organismelor sociale, putem recunoaște structuri esențiale ce ar putea fi valide permanent , care totodată se realizează numai în condițiile existente și supuse unei schimbări, fapt ce pune în lumină cu toată claritatea tensiunea dominantă dintre forma esențială și istoricitate.

Căsătoria și familia, ca o realitate esențială, este o totalitate deși în ea se face simțită vocea celor mai diverse straturi ale omului, ființa psihico-fizică. Deși familia este comunitatea naturală de viață a părinților cu fii lor (societas naturalis parentalis), societate ce se dezvoltă din momentul căsătoriei, prin care Dumnezeu a revărsat binecuvântarea fecundității; în același timp este și celula societății. Structura fundamentală a familiei se actualizează în condițiile sociale și economice existente, din acest punct de vedere, forma sa exterioară este supusă schimbărilor istorice, schimbări care de la începutul erei industriale a dobândit proporții uriașe.

4.1 Familia, comunitatea de viață a părinților cu fii lor

Legea nouă a iubirii, lege prezentă în Noul Testament, trebuie să animeze familia; această iubire duce către un raport nou între părinți și fiii lor, făcându-i să crească într-o autenticitate deplină. Logica dăruirii, slujirea gratuită și disponibilitatea fac să crească o intenționalitate ce determină atitudini, forme și condiții concrete în viața de familie. Cu toate limitele lor, părinții, sunt chemați să devină călăuze înțelepte și sigure în relațiile cu fiii lor.

Conviețuirea părinților cu fiii, face parte din esența familiei, încât orice tentativă de a distruge această celulă începe chiar de aici. Acest lucru, s-a manifestat într-o manieră destul de clară în utopiile sociale comuniste, care prin împletirea lor raționalistă a unei escatologii secularizate, și al unei realități colectivistice, sunt mult mai înrădăcinate și antice decât se pare la prime vedere.

În a cincea carte „Platonica”, Platon a proiectat un stat ideal, în care membrii claselor militare nu posedau nimic în afară de trupul lor. Santinelele, nu puteau avea case, pământuri sau alt bunuri. Copiii și femeile erau în comun, fapt prin care un tată nu-și putea recunoaște niciodată fiul, și nici fiul nu-l putea recunoaște pe tatăl său. Imediat după naștere, copiii sunt duși în casa sugarilor, acolo unde mamele vor putea intra doar pentru scurtul timp acordat alăptării, iar supraveghetorii trebuiau să caute în toate modurile posibile să le împiedice în a-și recunoaște proprii lor copii. Au exista diferite utopii, care au căutat să dizolve mica societate a familiei, de a distruge ceea ce Dumnezeu a creat.

Acestor utopii ostile familiei, doctrina socială creștină se opune cu o comunitate care nu renunță la viață, destinată să dezvolte două obligații: dobândirea bunurilor materiale și grija pentru valorile morale, spirituale și religioase. În viața cotidiană a familiei, aceste două obligații nu se pot despărți pentru că modul de a conduce și a organiza viața în familie exercită în același timp și o influență educativă.

4.2 Familia și dobândirea bunurilor materiale

În mod evident, familia face să se nască în copil încrederea în existență, îl protejează, îi pune la dispoziție un spațiu în care să poată crește. Ea dezvoltă această funcție tutelară, protectivă, plină de bunăvoință într-un triplu mod:

a) familia dăruiește un acoperiș, o locuință, un cămin. Astăzi, marea parte a populației, își dezvoltă propria muncă în fabrici, birouri, administrații publice, comerț, și au mai mult ca oricând nevoie de un cămin care îi așteaptă și le oferă o atmosferă caldă și intimă. Structura locuinței rustice, exprimă foarte mult sensul căminului, lucru ce astăzi greu se poate observa. În multe locuințe camerele sunt aliniate pe un coridor dezolant, devenind în acest mod centrul locuinței ceea ce duce la faptul că fiecare caută să-și rezolve propria existență. Trebuie să ne întoarcem și să recunoaștem semnificatul central al locuinței. Acest lucru ar însemna să înțelegem familia ca o totalitate care posedă în locuință un loc adaptat unde se pot aduna cu toții și se pot dezvolta fiecare în parte. Dorința de a avea o casă proprie este puternică în toate straturile populației, încât putem vorbi de o mișcare în continuă expansiune, mișcare ce nu are nimic dea face cu un romantism social, ci o mișcare ce merge în același pas cu transformarea verificată în mentalitatea claselor de muncitori și care reprezintă un pas important în procesul de integrare socială și economică.

b) comunitatea de viață a părinților cu fiii lor, își găsește cea mai intimă expresie în comuniune. La masa comună fiecare primește în mod dezinteresat după propriile necesități. Copilul care nu câștigă și nu aduce nimic în casă, primește tot ce are nevoie pentru a crește într-o manieră sănătoasă, învățând astfel să înțeleagă ce însemnă să fi iubit de Dumnezeu fără un merit propriu. Cine nu a experimentat iubirea dezinteresată a părinților, în mijlocul dificultăților vieții ar putea dificil să creadă în iubirea veșnică a lui Dumnezeu. La masa familială fiecare ia partea sa de hrană, sperând în bunătatea lui Dumnezeu; Sfânta Scriptură spune că bunurile pământești sunt înainte de toate un surplus dăruit de Dumnezeu: „Căutați înainte de toate împărăția lui Dumnezeu și dreptatea sa, iar toate aceste vi se vor adăuga pe deasupra”(Mt 6,33). Atunci când nu mai există sensul că hrana este un surplus, familia este în pericolul de a cădea în egoismul consumistic, și rămâne astfel fascinată de aceste bunuri materiale. În familiile moderne, masa nu mai este locul în care se consumă hrana, unde se dialoghează, unde există raporturi interpersonale.

c) casa și masa comună condiționează economia familială comună, care reprezintă a treia funcție importantă a familiei în preocuparea pentru bunurile materiale. În familia modernă, economia familială se limitează în general la menținerea locuinței și ceea ce este necesar pentru întreținere. Ceea ce odată reprezenta proprietatea pentru siguranța existenței familiei, astăzi reprezintă poziția profesională în sânul vieții sociale și economice.

4.3 Serviciul adus de familie pentru valorile spirituale, morale și religioase

Familia este comunitatea educativă și formativă, cea mai importantă pentru societatea umană. Principiul său vital este iubirea, datorită acesteia se exercită un influx educativ și formativ fără egal asupra personalității, un influx din care putem distinge propriile funcții ale părinților, și a tuturor componenților familiei.

După Sfântul Toma, părinților le datorăm trei lucruri: ei ne-au dăruit viața, ne-au educat și îngrijit. Educația, aduce cu sine perfecțiunea umană, iar familia este locul unde copilul născut devine o personalitate morală.

Această educație morală, cere în mod obligatoriu prezența tatălui și a mamei. În societatea modernă, se întâmplă de multe ori ca tatăl să se îndepărteze de misiunea sa paternă, și de cele mai multe ori din cauza profesiei care îl constrânge să petreacă o mare parte a timpului în afara familiei.

Autoritatea originară, și misiunea educativă dăruită de Dumnezeu părinților, în societatea modernă întâlnesc grave dificultăți deoarece, copii și tinerii cad prea devreme sub influxul puterilor extra familiale. O ulterioară dificultate, derivă din faptul că ambientul extra familial al societății industriale, este în mod ideologic puternic inundat, ceea ce rezultă că de multe ori, tânărul se găsește în fața multor dificultăți dilemă. În fața acestei situații, părinții au dublul rol și drept: ei au dreptul natural și obligația gravă de a-și educa fii, dându-le astfel și o orientare religioasă, însă au și dreptul să aleagă din ambientul extra familial al societății pluralistice, acele instituții în care fii vor primi educare și formare lor.

Marea educație, constă într-o viață familială senină și armonioasă: „în bucuria comună pentru lucrurile frumoase, în respectul și atențiile pline de iubire, în condividerea credincioasă, în participarea comună la bucurii și necazuri, într-o reciprocitate intimă și vie”.

4.4 Familia „celula societății umane”

O tradiție veche, vede în familie rădăcina oricărei forme de trăire socială; adesea acest lucru a fost înțeles astfel: „marile organisme sociale își au originea în familie, așa cum stejarul există în ghindă”, pentru care este nevoie de o dezvoltare socială graduală și progresivă, care începe cu familia, continuând cu gradele de rudenie până se ajunge în sfârșit la popor și stat.

Doctrina socială creștină, consideră depășită această concepție. Viața societății nu constă în miniatură prin familie. Statele, orașele, asociațiile, universitățile, etc, toate acestea nu aparțin aceleiași linii de dezvoltare, nu sunt nici extinderea familiei, nici organisme ale structurii familiale. După concepția creștină, familia este „celula” societății sub profil biologic și moral.

Papa Pius al xii-lea, afirma că, poporul, își găsește în familie rădăcina naturală și fecundă a propriei măreții și puteri, deoarece familia din punct de vedere biologic este celula originară și celula mamă a societății. De aceea acele popoare, care au familiile dezintegrate, sunt condamnate mai devreme sau mai târziu la dispariție. Familia, este definită pe drept cuvânt o celulă a societății chiar și sub profil moral, dar atunci când ea nu mai este baza societății în plan educativ și cultural, intervine imediat depersonalizarea și masificarea. În familie, omul pune în practică virtuțile: iubirea față de aproapele, respectul, toleranța, dreptatea, solidarietatea, pietatea, capacitatea de a porunci și a asculta, fără de care o societate nu ar putea exista.

4.5 Pierdere și schimbare de funcții din partea familiei în societatea industrială

Dispariția funcțiilor: criza și distrugerea familiei în societatea industrială, a devenit o obișnuință demnă de compătimit; în multe țări, numărul celor divorțați este cu mult mai mare în ultimii 50 de ani. O înspăimântătoare pierdere a funcțiilor ar putea distruge familia, dar cu toate aceste, având în față atâtea pericole și necesara adaptare la noile condiții, marea parte familiilor au rămas credincioase propriei naturi ca printr-o misterioasă putere interioară. O evaluare obiectivă a dispariției funcțiilor trebuie să distingă două lucruri:

a) de exemplu, în condițiile sociale primitive cum ar fi nomanzii, familia patriarhală era condusă de autoritatea tatălui, și compusă din fii căsătoriți cu soțiile lor, slujitori; se desfășurau multe funcții ce astăzi sunt străine familiei moderne. Tatăl de familie, exercita dreptatea, celebra cultul religios, conducea războaiele. În acel timp nu exista nici o asociație statală, școală, sau comunitatea religioasă organizată. Încetul cu încetul Statul, dreptatea, economia, religia, știința și artele s-au specializat ca sectoare particulare, și-au dobândit propria autonomie. Un asemenea proces, nu reprezintă o pierdere din partea familiei pentru că familia a continuat să-și dezvolte ca și înainte multe alte funcții până în epoca preindustrială.

b) putem vorbi și despre dispariția funcțiilor în sens adevărat și propriu, numai atunci când sunt atinse funcțiile centrale ale familiei, adică valorile spirituale, morale și religioase.

Schimbarea funcțiilor: în anumite sectoare, condițiile de viață a societății industriale au privat familia de funcțiile sale. Schimbarea funcțiilor care se verifică în familiile moderne, se manifestă într-un mod particular prin noile funcții ale timpului liber, care dobândește o tot mai mare importanță, iar în multe cazuri sunt expresia unei culturi familiale mai rafinate.

Activitatea lucrativă a femeilor căsătorite: nici măcar în epoca preindustrială, femeia nu era condusă de idealul soției sau al mamei, ci lucra în agricultură, meșteșugărit, comerțul familial.

Papa Ioan Paul al ii-lea, afirma că:

Promovarea femeii, cere ca să fie recunoscute valoarea și obligația ei ca soție și mamă, în comparație cu restul îndatoririlor publice sau celelalte profesiuni. Biserica cere necontenit ca să fie recunoscută și onorată de toți semnificația originală și de neînlocuit a mamei în casă și a educației copiilor. Trebuie depășită mentalitatea că onoarea femeii derivă mai mult din munca externă, decât din activitatea familială. Dacă trebuie să se recunoască femeilor dreptul de acces la funcțiile publice, societatea trebuie să se restaureze în așa fel încât soțiile și mamele să nu fie constrânse a lucra în afara căsniciei și ca familiile lor să poată trăi, și să se poată dezvolta cu demnitate, mai mult, femeile să se poată dedica total propriei familii.

4.6 Datoriile politicii familiale în societatea modernă

Societatea preindustrială, era caracterizată de administrația agricolă și de meșteșug. Familia, casa, era un castel economic, moral și religios, un loc în care oamenii trăiau, se rugau, lucrau împreună, erau îngrijiți în caz de boală și la bătrânețe. Poziția familială în internul societății feudale, era puternică și respectată și fiecare cap de familie avea demnitatea și autoritatea unui monarh. Fiii numeroși, erau considerați o onoare, dar reprezenta și un ajutor prețios pentru economia familială.

Familia, celula societății, rămâne o valoare de neînlocuit chiar și în era industrială, însă poziția sa economică este mult mai labilă. Ea nu mai este locul de producție, ci numai de consum. Un număr prea mare de copii, este considerat ca o povară. Acest lucru a făcut ca politica familială, să devină o exigență socio-politică.

Obligațiile educației tinerelor generații, fără de care nici un popor și nici o cultură nu-și poate păstra propriile valori, sunt împărțite în manieră proporțională, în așa fel încât poporul să nu poată pune în pericol propria stabilitate, printr-o împărțire greșită a unor astfel de obligații.

Dragostea și dreptul fiecărei persoane, garantează stabilitatea și dezvoltarea societății umane. Pacea și colaborarea socială dintre oameni, presupune intima unire a inimilor, pentru că dragostea ne învață să distingem ceea ce trebuie să refuzăm, ceea ce este eroare, păstrează totdeauna demnitatea persoanei.

CONCLUZIE

Scopul pe care l-am propus, a fost acela de a descoperii și de a prezenta, o sinteză a identității umane și creștine a familiei, și responsabilitatea în fața atâtor dileme prezente în lumea contemporană.

Oprindu-mă asupra câtorva directive particulare, făcând în mod special apel la lumina indispensabilă a Revalației și Magisteriului Bisericii, am văzut cum familia nu este o lucrare a omului, ci a lui Dumnezeu. Ea este o înțeleaptă instituție a Creatorului, structurată de legi și finalități determinate, voită ca o comunitate de iubire indisolubilă și fecundă.

Planul divin, a fost apoi reconfirmat de Cristos prin legea indisolubilității, și mai mult, a fost sfințit prin sacramentul căsătoriei, prin intermediul căruia soții tineri primesc harul de a simboliza și participa la misterul de iubire dintre Cristos și Biserică, prin urmare, de a se desăvârși și sfinți în viața conjugală și de familie.

Astfel, familia creștină este chemată să devină o „mică Biserică”. Aceasta este concepția teologiei spirituale a familiei, fapt exaltat foarte mult de Conciliul Vatican al ii-lea. Familia, „construiește” Biserica atunci când este un sanctuar al iubirii creștine, al credinței și evanghelizării. Tot în Conciliul Vatican al ii-lea, este subliniată obligația primară și de neînlocuit a părinților de a educa pe fii lor în cele referitoare la credință și la rugăciunea în comun, fiind ei înșiși primul și autenticul exemplu pentru copii. Într-un cuvânt, familia trebuie să fie comunitate stabilă și unită în membrii ei, comunitate de viață și de iubire, comunitate de credință, de speranță și de apostolat, comunitate care construiește Biserica și întreaga societate umană.

Familia, nu este destinată să rămână închisă în ea însăși, dar trebuie să fie deschisă, interesată de problemele religioase și sociale și să ia parte activă la ele, cu alte cuvinte nu trebuie să fie numai destinatară sau obiect, dar subiect și protagonist în apostolat.

Responsabilitatea morală pe care familia trebuie să o ducă la îndeplinire, este destul de evidentă în planul lui Dumnezeu, nu rămâne decât ca familia să redescopere adevărata sa identitate umană și creștină, trăind în mod realist valorile sale de unitate, de viață, de iubire și demnitate.

SIGLE ȘI ABREVIERI

AA Conciliul al ii-lea din Vatican, Decret asupra apostolatului laicilor Apostolicam actuositatem.

AAS Acta Apostolicae Sedis.

ASS Acta Sanctae Sedis.

DS H. Denzinger – A. Schőnmetzer, Enchiridion Simbolorum, Definitionum et Declarationum de rebus fidei et moralia, Herder, Barcellona 1976.

FC Îndemnul apostolic al lui Ioan-Paul al II-lea Familiaris consortio.

GE Conciliul al ii-lea din Vatican, Declarație asupra educației creștine Gravissimum educationis.

GS Conciliul al ii-lea din Vatican, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et Spes.

HV Srisoarea Enciclică a lui Paul al VI-lea, 25.07.1968, Humanae Vitae.

Ins Învățături ale lui Paul al VI-lea. 16 volume, Tipografia Poliglotă Vaticană 1963-1978.

LG Conciliul al ii-lea din Vatican, Constituția dogmatică asupra Bisericii Lumen gentium.

Sac. coel. Scrisoarea enciclică a lui Paul al- VI-lea din 24.06.1968, Sacerdotalis coelibatus.

BIBLIOGRAFIE

AA. VV., Humanae Vitae. Testo e nota teologico-pastorale. Ed. Queriniana, Brescia 1968.

AA. VV., Nascere, amare, morire. Etica della vita e famiglia, oggi, Ed. Paoline, Cinisello B. 1989.

AA. VV. Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Ed. Paoline, Cinisello B. 1990

AA. VV., Nuove prospetive di morale coniugale, Ed. Queriniana, Brescia 1969.

Campanini G., Realtà e problemi della famiglia contemporanea, Compendio di sociologia della famiglia, Ed. Poline, Cinisello B. 1989.

Chauchard P., Invecchiare in due, Ed. Paoline, Roma 1975.

Comte F., Marile figuri ale Bibliei, Ed. Humanitas, București 1995.

Cosetino G., La via della santità, Porziuncola, Assisi 1992.

Cupia L., Famiglia oggi, Ed. Paoline, Roma 1978.

Da Crispiero M., Il matrimonio cristiano, Ed. Marietti, Torino 1976.

Davanzo G., Sessualità umana e etica delľamore, Ed. Ancora, Milano 1986.

Dufoyer P., Ľintimité conjugale: le livre de ľépouse, Tournai 1946.

Duss-von werdt J., Teologia del matrimonio, Il carattere sacramentale del matrimonio, în aa vv. Mysterium salutis, VIII, Ed. Queriniana, Brescia 1975.

Fuchs E., Desiderio e tenerezza, Ed. Claudiana, Torino 1984.

Galli N., Educazione dei coniugi alla famiglia, Vita e pensiero, Milano 1986.

Gatti G., Morale matrimoniale e familiare, în AA.VV. Corso di morale, Vol. III, Ed. Queriniana, Brescia 1984.

Giovanni Paolo II, Catechesi sul matrimonio, a cura di G. Concetii, Roma 1980.

Grelot P., La coppia umana nella Sacra Scrittura, Vita e Pensiero, Milano 1968.

Gurvitch G., Trattato di sociologia, Ed. Il Saggiatore, Milano 1972.

Heinzmann J., Amare, è la tua vocazione, Ed. Paoline, Cinisello B. 1988.

Kasper W., Teologia del matrimonio cristiano, Ed. Queriniana, Brescia 1985.

Lipsey R., Introduzione alľeconomia, Ed. Etas Kompass, Milano 1968.

Lorit C. S., Vita dei primi cristiani, Ed. Città Nuova, Milano 1994.

Mackenroth G., Die Reform der Sozialpolitik durch einem deutschen Sozialplan, Berlin 1952.

Martelet G., Amore e rinnovamento conciliare, Ed. Cittadella, Assisi 1968.

Massimo C., Il matrimonio cristiano, Ed. Marietti, Torino 1976.

Melchiore V., Amore e matrimonio, nel pensiero filosofico e teologico moderno, Vita e Pensiero, Milano 1976.

Mistrorigo A., Guida alfabetica alla Bibbia, Piemme, Brescia 1997.

Ostrowski A., Comunità ďamore responsabile, Ed. Gribaut, Torino 1976.

Pegoraro R., Morale familiare, Ed. Piemme, Roma 1991.

Pianazzi G., Realtà e valori del matrimonio, LAS, Roma 1976.

Pius al xii-lea, Discursul din 29.11.1951, AAS 43 (1951).

Ravasi G., La famiglia nella letteratura Sapienziale, în „Parola sirito e vita”, 1986 n. 14.

Rossi G., Il rapporto uomo-dona, în AA. VV., Trattato di etica teologica, II, Ed. Dehoniane, Bologna 1980.

Saraceno C., La famiglia nella società contemporanea, Ed. Loescher, Torino 1975.

S. Cipriani, Matrimonio, in aa.vv Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Ed. Cinisello Bolognia 1988.

Schillebeeckx E., Il matrimonio, realtà terrena e mistero di salvezza, Ed. Paoline, Roma 1980.

Sf. Augustin, Sermo 51, nr. 21, PL 38.

Suenens L., Amore e padronanza di sè, Ed. Paoline, Roma 1965.

Tettamanzi D., Il matrimonio comunità ďamore. Giovanni Paolo II alle familie, ed. 2, Milano 1980.

Tura E. R., Il Signore camina con noi. Introduzione ai sacramenti, Ed. Gregoriana, Padova 1987.

Walter K., Teologia del matrimonio cristiano, ed. Queriniana, Brescia 1979.

Wirtz H., La vita in due, Ed. Marietti, Torino 1985.

Cuprins