Indulgente

=== l ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

1. Cărți biblice

1.1. Cărțile Vechiului Testament

Dt Cartea Deuteronomului

Ex Cartea Exodului

Gen Cartea Genezei

Ier Cartea profetului Ieremia

Is Cartea profetului Isaia

Înț Cartea Înțelepciunii

Lev Cartea Leviticului

2Mac Cartea a doua a Macabeilor

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

Num Cartea Numerilor

Tob Cartea lui Tobia

1.2. Cărțile Noului Testament

Ap Apocalipsul sfântului apostol Ioan

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Evr Scrisoarea către evrei

Fap Faptele Apostolilor

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

In Evanghelia după sfântul Ioan

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

Lc Evanghelia după sfântul Luca

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Mt Evanghelia după sfântul Matei

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit

2. Documente ale Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea

AA Decretul Apostolicam actuositatem despre apostolatul laicilor

AG Decretul Ad gentes privind activitatea misionară a Bisericii

DH Declarație Dignitatis humanae privind libertatea religioasă

GS Constituția pastorală Gaudium et spes privind Biserica în lumea contemporană

LG Constituția dogmatică Lumen gentium despre Biserică

OT Decretul Optatam totius privind formarea preoțească

3. Dicționare, Enciclopedii și Catehisme

CBC Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993.

CDC Codul de Drept Canonic. Textul oficial și traducerea în limba română, (trad. I. Tamaș), Sapientia, Iași 2004.

CEI Conferenza Episcopale Italiana, La verità vi farà liberi. Catechismo degli adulti, LEV, Città del Vaticano 1995.

CET Conferenza Episcopale Tedesca, Catechismo cattolico degli adulti. La Confesione di fede della Chiesa, Paoline, Torino 1990.

Dz H. Denzinger, Enchiridion Symbolorum definitorum et declaratiorum de rebus fidei et morum, Dehoniane, Bologna 1996.

EV Enchiridion Vaticanum. Documenti ufficiali della Santa Sede. Norme applicative del Concilio Vaticano II e altri documenti ufficiali della Santa Sede, Dehoniane, Bologna 1962-.

FF Fonti Francescane, Scritti e biografie di san Francesco d’Assisi. Cronache e altre testimonianze del primo secolo francescano. Scriti e biografie di santa Chiara d’Assisi, Movimento Francescano, Assisi 1997.

4. Alte sigle și abrevieri

can. canonul / canoanele

f.a. fără an

f.e. fără editură

f.l. fără loc

LEL Libreria Editrice Leoniana

LEV Libreria Editrice Vaticana

N. norma / normele

nr. numărul / numerele

p. pagina / paginile

SAT Società Antoniana Tipografica

SEI Società Editrice Internazionale

ș.u. și următoarea / și următoarele

vol. volumul / volumele

INTRODUCERE

Lucrările lui Dumnezeu, cum au ieșit din mâinile sale, sunt perfecte, după cum se încheie povestirea creației în Sfânta Scriptură: „Și a privit Dumnezeu toate câte le-a făcut și iată că erau foarte bune” (Gen 1,31). Între toate aceste creaturi vizibile era și omul, una dintre ultimele ființe create de Dumnezeu care a fost făcut după chipul și asemănarea Sa și nemuritor (cf. Înț 2,23), destinat să se bucure de iubirea și bunătatea Sa nemărginită și de viața eternă care constă în viziunea inefabilă a feței lui Dumnezeu, nu „ca prin oglindă, în ghicitură, dar față către față” (1Cor 13,12). Însă, aceasta, cea mai frumoasă operă a lui Dumnezeu a fost stricată de dușmanul său, diavolul, care a prins gelozie pe om, și așa „prin invidia diavolului a intrat în lume moartea” (Înț 2,24).

Așadar „moartea a fost introdusă în lume de păcatul omului”; este adevărat că ea nu ar fi putut intra, dacă omul nu i-ar fi deschis poarta, însă pentru neascultarea omului a intrat păcatul în lume, iar prin aceasta și moartea, atât corporală cât și a sufletului, deoarece a fost privat de prietenia lui Dumnezeu.

Acest păcat se transmite tuturor fiilor lui Adam, care au fost și care vor fi, și tot așa moartea, încă de la primul om, a invadat lumea întreagă: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Rom 5,12). „Ca și consecință a păcatului lui Adam, oamenii au pierdut prietenia cu Dumnezeu și sunt sub puterea diavolului și a morții”. Păcatul lui Adam a fost iertat dar urmările (pedepsele) produse de păcat – dezordini, suferințe și moartea – continuă să ne însoțească tot timpul vieții noastre (cf. Rom 5,12; 1Cor 15,26).

Dar pentru că „darurile lui Dumnezeu nu pot fi luate înapoi” (Rom 11,29) și „unde s-a înmulțit păcatul acolo a prisosit și harul” (Rom 5,20), Dumnezeu trimite în lume pe Fiul Său, Cristos Isus, pentru a șterge și ispăși păcatele prin sângele său și pentru a ne reda viața eternă. Cristos, al doilea Adam, a venit pentru a reechilibra aceste dezordini: „Cel care nu a cunoscut păcatul, s-a făcut păcat pentru noi” (2Cor 5,21; Gal 3,13), nu îndepărtând suferințele și moartea, dar luându-le asupra sa, dându-le în mod misterios o nouă înfățișare, transfigurându-le cu iubirea lui devenind astfel o compensare infinită pentru păcat sau o supercompensare mântuitoare. Astfel, uniunea omului cu Dumnezeu a fost în mod ireversibil consolidată, iar prețul răscumpărării (1Cor 6,20) este un tezaur care este încredințat de Cristos Bisericii și de care ne facem părtași odată cu primirea Botezului.

În virtutea Noii alianțe de iubire stabilite de Cristos cu fiecare om prin intermediul botezului, Dumnezeu face creștinul părtaș de viața Sa divină, inserându-l în Biserică – Trupul mistic al lui Cristos – în care trăiește însuși persoana Sa și în care toți sunt frați. Datorită acestei legături care îl unește pe creștin cu Dumnezeu, și legătura fraternă care unește membrii Bisericii și a Societății umane în general, păcatul creștinului, contrazice natura acestei triple legături, constituie în mod fundamental o ofensă adusă lui Dumnezeu, Bisericii și o daună adusă aproapelui și umanității.

Reconcilierea sacramentală are drept finalitate reintegrarea creștinului în comuniunea cu Dumnezeu, cu Biserica și cu ceilalți frați în sacramentul Penitenței și al Reconcilierii prin intermediul absolvirii preotului, reprezentantul lui Dumnezeu și al Bisericii, datorită căruia și împreună cu el Dumnezeu iartă păcatul, făcându-l din nou pe creștin părtaș de viața Sa divină și de prietenia Lui, iar Biserica reprimindu-l pe cel păcătos în comuniunea de har și de viață cu frații săi.

Reconcilierea sacramentală este momentul culminant a drumului de convertire al creștinului păcătos, drum care continuă și după acest moment, deoarece, așa cum vom vedea în capitolele următoare, consecințele nocive ale păcatului vor rămâne încă în el și îl vor împiedica de a trăi din plin comuniunea cu Dumnezeu și cu frații săi.

Aceste consecințe rezultate în urma păcatului constituie pedeapsa vremelnică sau temporală a acestuia și se exprimă în alterarea dureroasă a raportului dintre creștin și Dumnezeu, a raportului dintre creștin și comunitatea umană, a raportului cu sine însuși și cu toate creaturile. Eliminarea lor consistă în vindecarea tuturor dimensiunilor personalității creștinului și în integrarea lor în alegerea fundamentală a lui Dumnezeu. Acestea cer creștinului o angajare constantă, din care face parte și îndeplinirea operelor penitențiale date de preot în sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii în vederea eliminării consecințelor negative în urma păcatelor.

Când cel care a păcătuit dorește să obțină de la Dumnezeu iertare pentru propriile greșeli, nu ajunge ca el să-și propună de a-și schimba viața și să evite de a greși și de a se feri de ocaziile de păcat, dar el trebuie să împlinească anumite îndestulări proporționale cu propriile păcate.

Pe întregul parcurs de convertire a credinciosului contribuie de asemenea întreaga Biserică, care cu dragoste, rugăciune, predicație, diferite forme de apostolat, exemplu și prin acordarea indulgențelor, cooperează la convertirea acestuia până în momentul în care acesta ajunge la deplina comuniune de viață și de iubire cu Dumnezeu cu întreaga comunitate eclezială și cu toți oamenii și creaturile.

O expresie evidentă a dragostei pe care o are Biserica față de credinciosul păcătos este și acordarea indulgențelor, prin intermediul cărora, în urma îndeplinirii unor determinate condiții din partea creștinului, ea intervine în mod autoritar în favoarea lui oferindu-i lui Dumnezeu tezaurul îndestulărilor și meritelor lui Cristos și a tuturor sfinților pentru a vindeca creștinul de condiția disgrațioasă introdusă de păcat în constituția umană și să-l ajute a se reintegra în mod deplin (indulgența plenară) sau mai desăvârșit (indulgența parțială) în comuniunea de iubire și de viață cu El.

CAPITOLUL I

Preambul la Doctrina Actuală despre Indulgențe a Bisericii Catolice

1. Împrejurări istorice care au condus la elaborarea și promulgarea doctrinei de astăzi a indulgențelor

Doctrina despre indulgențe nu a apărut spontan ci a avut o îndelungă perioadă de pregătire. Ea, după cum scrie cardinalul C. Journet, „este asemenea frunzelor unui copac și vaselor capilare ale omului. Este o doctrină secundară. Ea a apărut în decursul secolelor, iar în Occident, ca rămurelele unui copac viguros și delicat în același timp. Ar fi putut rămâne mult timp necunoscută, neieșită la iveală. Nu era nici un pericol dacă rămânea așa. Dar s-ar fi întâmplat altfel dacă odată manifestat adevărul său, ar fi început să fie în mod voit ignorată, refuzată, respinsă. Uscarea rămurelelor mai periferice ale unui copac, nefuncționarea vaselor capilare per se nu sunt dezastruoase, dar îl preocupă pe agricultor sau pe medic, pentru că pot fi un indiciu de dezordini nefaste și mai ascunse”.

Prin urmare este cazul să arătăm pe ce fel de copac au apărut aceste „rămurele”. În această privință vom spune imediat că indulgența, deși nu este parte integrantă a sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii, este totuși în strânsă dependență și relație cu el.

De fapt, această doctrină își are rădăcinile în practica penitențială a Bisericii din primele veacuri, inspirată din Cuvântul divin, și este unită cu o acțiune specială desfășurată de Biserică în favoare penitenților, care și-a manifestat convingerea ei că ștergerea unei vinovății înaintea lui Dumnezeu și consecințele în viața omului nu sunt în mod simplu șterse, nici răul care a fost cauzat, nici înclinațiile rele. Aceste urmări trebuie eliminate prin practici și opere de penitență, iar Biserica este mereu alături de penitent cu rugăciunea sa.

1.1. Originea conceptului de „indulgență” în Biserică

Cât privește originea cuvântului indulgență în Biserică, Sfântul Belarmin este de părere că acesta a fost preluat din legile cu care imperatorii romani acordau prizonierilor (indulgere) o alinare sau o iertare a pedepsei. De exemplu, în anul 322, împăratul Constantin, pentru bucuria nașterii fiilor săi Crispo și Elena, a acordat o amnistiere solemnă (indulgentiam) tuturor delincvenților, excepție făcând cei acuzați de omucidere și adulter.

De asemenea, Cartea a noua a Codicelui Teodosian conține o lege numită Legea Indulgenței, în virtutea căreia imperatorii acordau cu diferite ocazii bine stabilite, amnistieri celor care erau condamnați pentru delicte mai grave; pe de altă parte grecii înșiși numeau această indulgență cu un termen suficient de adecvat, άά, un dar, un dar divin.

Am putea continua cu exemple asemănătoare dar aici am făcut referire doar la câteva, pentru a demonstra că era firesc, natural, pentru ca Biserica să adopte în dogmele sale, un termen deja în uz, pentru a exprima, cu semnificații mai elevate și spirituale cea ce ea însăși intenționa să facă în interiorul propriei sfere de acțiune.

1.2. Indulgențele sunt implicit conținute în Cuvântul lui Dumnezeu

1.2.1. Revelația biblică veterotestamentară

Aceasta ne arată că iertarea păcatului nu aduce cu sine un mod automat îndepărtarea tuturor urmărilor acestuia. După acordarea iertării divine mai rămân anumite consecințe negative ale păcatului care trebuie ispășite de către cel care le-a comis. Aceste consecințe îl ajutau pe autorul păcatului să păstreze vie conștiința infidelității sale față de Dumnezeu și să vegheze pentru a nu recădea în păcat.

Un exemplu grăitor poate fi considerat pasajul în care, poporul Israel, în deșert, vinovat înaintea lui Dumnezeu, pentru că a murmurat împotriva voinței Lui de a-i conduce în Canaan, unde, în opinia lor, viața lor și a familiarilor lor era în pericol, a fost iertat de El; cu toate acestea au fost pedepsiți de Dumnezeu cu interdicția de a intra în Țara Făgăduinței (cf. Num 14,1-23). De asemenea: David este pedepsit de Dumnezeu cu moartea fiului conceput împreună cu Betsabea, soția generalului său Urie, deși Dumnezeu îi iertase păcatul de adulter (cf. 2Sam 11-12, 1-15).

De notat este faptul că evreii încă din vremuri străvechi aveau zilele lor de ispășire, de iertare și de indulgență. Deja în cartea alianței era prescris un an sabatic pentru pământ (Ex 23,10-11) și un an sabatic pentru iertarea datoriilor (Dt 15,1-6). Lev 25, 8-19 cere, pe deasupra, la fiecare cincizeci de ani, un „an jubiliar”, numit astfel pentru că era anunțat cu trompete (în ebraică yobeb), un an care însemna eliberarea locuitorilor țării aflați în detenție, recăpătându-și fiecare patrimoniul pierdut. Această prefigura eliberarea spirituală de sub jugul păcatului și al Satanei.

Frații noștri evrei sărbătoreau Yom Kippur sau Ziua Ispășirii. În acestă zi, fiecare se străduia să facă penitență pentru erorile din acel an și încerca să se reconcilieze cu dușmanii.

1.2.2. Revelația biblică neotestamentară

În Evanghelii, predica lui Isus este clară: „Dacă nu veți face pocăință și nu vă veți converti veți pieri cu toții” (Lc 13,3-5; Mt 4,17). Dumnezeu așteaptă de la oameni o schimbare profundă a vieții lor, o detașare completă de păcat și de tot ce este legat de păcat, o orientare totală a întregii ființe și vieți spre El. De la toți cere o căință sinceră însoțită de hotărârea de a nu mai păcătui, iar pentru ca omul să poată beneficia de iertarea tuturor păcatelor trebuie să includă și repararea daunelor provocate de păcat, în mod deosebit atunci când au fost aduse daune altor persoane. Aceasta se poate constata în fragmentele care descriu recunoașterea păcatelor de către Zaheu (cf. Lc 19, 8-10) și tripla profesiune de dragoste față de Isus Cristos a sfântului apostol Petru, ca reparație a păcatului prin care Petru, în timpul pătimirilor lui Isus, s-a lepădat de El de trei ori, fapt care a avut loc după învierea lui Isus și la cererea lui (cf. In 21, 15-18).

Se poate extrage o formă biblică certă de indulgență și din criteriul cu care însăși sfântul Paul trata incestuosul din Corint, căruia, datorită penitenței sale, apostolul i-a scurtat pedeapsa fixată în precedență (1Cor 5,3-5; 2Cor 2,5-11). Acesta și-a recunoscut propria vină și a făcut timp de un an o pocăință atât de sinceră și aspră încât dădea impresia că va cădea în disperare sau că va muri. Sfântul Paul în virtutea puterii de a dezlega primită de la Cristos (Mc 16,19; 18;18) i-a iertat o parte din penitența respectivă. Acest exemplu a fost imitat de succesorii apostolilor care iertau și ei păcătoșilor câte o parte din penitența lor atunci când aceștia demonstrau multă fervoare și o căință profundă.

În urma exemplelor expuse mai sus, putem trage o concluzie, cum ar fi faptul că sunt pedepse vremelnice (pene) aplicate de Dumnezeu pentru păcate, care nu pot fi cu ușurință anulate de iertarea vinovățiilor (Gen 3,17ș.u.; Înț 10,2; Num 20,12; 27,13 ș.u.; 2Sam 12,10-14), nu poate fi o normă de principiu și stabilă a iertării lui Dumnezeu faptul că iertarea unei vinovății comportă mereu eo ipso și extensiunea consecințelor, adică aceea a pedepselor.

1.3. Disciplina penitențială în primele veacuri ale Bisericii

Biserica lui Cristos din primele veacuri, mereu luminată de Cuvântul lui Dumnezeu, îi era familiar gândul că depășirea întregii vinovății a păcatelor poate fi un proces moral de lungă durată pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu și refacerea relațiilor cu omul în toate dimensiunile sale. Însă Biserica putea susține acest lung proces de reconciliere prin intermediul rugăciunii ei, fiind încrezătoare în promisiunea lui Isus, și anume, că rugăciunea comunităților va fi ascultată de Tatăl (Mt 18,19ș.u.; Mc 11,24; Iac 5,15-16, etc.).

Uneori vinovăția poate avea unele consecințe care nu pot fi șterse ușor traversând tot procesul de întoarcere la Dumnezeu care iartă, în așa fel încât seninătatea penitenței poate să consiste chiar în acceptarea cu supunere a judecății lui Dumnezeu (1Cor 5,5; 1Tim 1,20; 1Cor 11,32; Apoc 2,21-22), de la care creștinul nu se sustrăgea în convertirea sa.

În primele secole ale istoriei Bisericii, practica reconcilierii penitentului urma un parcurs lent si greu, însoțit de gesturi și atitudini penitențiale hotărâte de autoritatea episcopului. Până la sfârșitul secolului al III-lea era o mare varietate de opinii, cu privire la locul și la durata posibilității exercitării penitenței. Era perioada așa-numitei „penitențe canonice”, când încă nu exista o distincție clară între vinovăție pentru păcat și pedeapsă ca o consecință a lui, în fața lui Dumnezeu. De fapt, pocăința tinde spre ispășirea completă a păcatului, fie considerată în sine însuși, fie în consecințele sale privind vindecarea și purificarea completă a sufletului.

În realitate, printr-o disciplină canonică precisă, autoritatea bisericească, în principal episcopul, adapta pocăința la posibilitățile și la dispozițiile penitentului. Apoi acesta, în itinerariul său penitențial, se vedea permanent susținut de ajutorul întregii comunități bisericești: de exemplu, rugăciunile credincioșilor, rugăciunea martirilor (care permitea reducerea unei părți a pocăinței stabilite), rugăciunile speciale pronunțate de preot asupra penitentului în timpul liturgiei penitențiale. Pe scurt, întregul său drum în vedere reconcilierii era întotdeauna însoțit de mijlocirea comunității.

Înainte de a da curs modului în care Biserica acorda indulgențele începând cu primele secole ale existenței sale, este necesar de ne forma o părere asupra disciplinei penitențiale impusă de canoanele sacre ca și o ispășire pentru păcat, disciplină observată în mod riguros încă din primele timpuri în Biserica primelor veacuri.

Încă din primele zile ale Bisericii, credincioșii ofereau rugăciuni și fapte bune pentru mântuirea păcătoșilor. În acele timpuri, iertarea nu era acordată până când nu erau făcute atât mărturisirea cât și pocăința (și pocăințele erau foarte lungi ca durată, chiar luni sau ani de zile). Penitenții le cereau adesea ajutor martirilor care se aflau în fața morții (să își ofere suferințele pentru ispășirea păcatelor lor) pentru ca deplina reconciliere cu Biserica și readmiterea la sacramente să poată fi obținută mai rapid. Când un martir își oferea suferințele pentru ispășirea păcatelor unui penitent, Biserica recunoștea acest act de caritate și acorda iertarea. De exemplu, Sf. Ciprian declara: „Cei care au primit certificate de la martiri, pot fi asistați de poziția lor privilegiată înaintea lui Dumnezeu” pot fi iertați și pot veni la Domnul „cu pacea pe care martirii, așa cum se arată în scrisorile trimise nouă, au dorit să le fie acordată”. În astfel de cazuri, penitenții primeau o indulgență care compensa pocăința lor. Aici se află o parte din fundamentul credinței noastre.

Deci, în principiu, este vorba despre acei credincioși care erau vinovați de păcate (greșeli) comparativ minore, pentru care nu era decretată excomunicarea, cum era cazul pentru „triada păcatelor”- idolatrie, omucid și adulter sau alte păcate similare – care erau fără îndoială privați de drept pentru a aduce ofertele lor la altar și de a primi sfânta Împărtășanie.

Soarta disciplinei penitențiale nu a fost la fel în Orient și Occident. În timp ce în Biserica Occidentală credincioșii intrați odată în timpul penitenților, rămânea până la moarte, în Biserica Orientală, în schimb, s-au instituit patru grade de penitență, fiecare dintre acestea dând origine unei clase speciale de pocăință care erau dispuse respectiv în Biserică, după gradul lor. Odată ce era împlinit cursul penitențial, creștinii erau reprimiți la locul lor în Biserică, printre credincioși. Însăși bisericile vechi creștine aveau forme special concepute pentru a evidenția gradele și locurile destinate penitenților. În funcție de grupa de penitență din care făcea parte, credinciosul putea sta: în afara bisericii, la intrarea în biserică, în mijlocul bisericii, în fața altarului, dar fără euharistie, fiind separați între ei de pereți și purtând haine speciale.

În Biserica Occidentală admiterea disciplinei penitențiale nu cunoaște acea organizare precum cea din Orient; nu datorită faptului că a redus importanța sa, ci pentru că penitența constituia o situație permanentă. Însă, atât în Biserica Orientală cât și în Biserica Occidentală s-a considerat necesar a impune păcătoșilor a căror păcate avea un caracter public, și în acest mod au provocat dezonoare numelui creștin și rușine purității comunității creștine, o penitență riguroasă, ca și o condiție necesară pentru a fi readmisă în sânul ei și pentru a i se permite reparticiparea la sacramente.

Penitența îndestulătoare nu este în mod esențial o penitență canonică. Prima a existat dintotdeauna în Biserică, a doua, în schimb, are o existență temporară.

Încă de la începuturi în Biserică au fost oameni, care au ales de bunăvoie, în public sau privat, o stare de umilință și îndestulare, pătimire, prin care, cu bucurie s-au dedicat unei vieți de penitență cu exerciții extreme, fie pentru a ispăși propriile păcate, fie pentru a ispăși păcatele comise de alții.

Penitența de ispășire este de instituție divină (Mt 12,3) și de aceea nu poate înceta de a exista în Biserică. Dar penitența canonică este de instituție umană, și de aceea sorta ei este supusă variațiilor timpului, locurilor și circumstanțelor istorice. A decide câtă penitență, unde și în care condiții sau limite trebuie aplicată, era de competența Bisericii.

Încă din secolul IV episcopii aveau puterea de a reduce perioada de penitență, însă aceasta era la discreția lor. Așadar este vorba într-adevăr de o mare concesiune, pentru că o perioadă de penitență putea ajunge și la cincisprezece ani.

Era necesar a trata puțin despre practica penitenței canonice pentru a înțelege mai bine natura și extensiunea unei indulgențe. Natura, pentru că o indulgență nu este ca o substituire a unor fapte certe pentru penitența canonică, mai mult în fața ochilor Bisericii decât înaintea feței lui Dumnezeu; și extensiunea, pentru că dacă noi vorbim de o indulgență de patru, șapte zile sau zece, douăzeci de ani, indică un raport cu practicile vechi de penitență de o respectivă durată.

De remarcat este faptul cum, în timpul persecuțiilor, confesorii și martirii reținuți în închisori, scriseseră apostolilor cerându-le iertarea penitențelor publice, în baza mărturiei lor de credință și a sângelui vărsat de ei, în favoarea păcătoșilor care urmau să fie condamnați. Așa cum confesorii și martirii și-au mărturisit credința în mod eroic și au suferit pentru aceasta, rugăciunea lor era de un mare preț, iar episcopii nu ezitau a asculta cererile lor: „Rugăciunile lor, însoțite de căința profundă și de sângele vărsat pentru credință, induceau episcopii la a ierta și altor persoane pedepsele canonice întru totul sau în parte”. Așadar cei care erau deja confesați și aveau de îndeplinit o anumită penitență canonică, și erau în pragul morții nemaiputându-și împlini pocăința, se putea bucura de iertarea acestora, prin mijlocirea martirilor.

Astfel iertarea pedepsei temporale obținută de episcop prin mijlocirea unui martir sau pentru fervoarea aceluiași penitent, a dat origine indulgențelor. Însă, așa cum vom vedea mai târziu, acestea nu erau indulgențe proprii și adevărate deoarece erau acordate pentru fiecare caz în parte și nu constituiau o iertare dar o substituire.

2. Itinerariul istoric în elaborarea și promulgarea doctrinei de astăzi a indulgențelor

În procesul de elaborare și promulgare a doctrinei despre indulgențe stă o lungă preistorie ale cărei linii fundamentale sunt următoarele: deja în secolul III sf. Ciprian se referă la nenumărate scrisori despre martiri (libelli pacis), în baza cărora erau iertate penitentului, din partea Bisericii, o parte din penitența canonică sau ecclesiastică pe care el trebuia să o îndeplinească în mod public.

Mai târziu a intrat în vigoare și așa-numita relexatio, adică înlocuirea unei pedepse mai mari cu o alta mai blândă. Apoi, în perioada dintre secolele VII și XI, dintr-o mulțime de motive s-a impus și treptat s-a codificat așa-numita penitență privată, caracterizată de faptul că reconcilierea penitentului până la acel moment drept încheiere a întregului itinerar penitențial, era anticipată și clasată între mărturisirea păcatului și îndeplinirea pocăinței. Tocmai această schimbare a disciplinei penitențiale a fost acea care a permis dezvoltarea unei distincții mai clare, cât privește păcatul, între vină, iertată prin sacramentul pocăinței și al reconcilierii, și pedeapsă, care, în schimb, rămâne și care trebuie ștearsă prin fapte specifice de ispășire. În consecință, pocăința impusă de Biserică apărea mai mult legată de așa-numita pedeapsă vremelnică sau temporală și de obligația de ispășire care derivă din ea.

De asemenea, printre confesori a apărut și practica de a comuta cu alte fapte bune, evaluate ca echivalente ca valoare, dar de executare mai ușoară, diferite mortificări trupești, în care consta această ispășire și a căror durată conform Cărților penitențiale, era tarifară în zile, săptămâni și chiar în ani. Aceste comutări sau răscumpărări constau în principal din ofrande, pelerinaje, opere pioase, etc. În tot cazul, asistența Bisericii față de penitent continua să fie prezentă sub formă de absolvire constând în rugăciuni de mijlocire făcute de ministrul sacru, pentru a-i obține de la Dumnezeu deplină iertare a păcatelor și, în consecință, a pedepsei vremelnice. Totuși ceea ce le distingea de rugăciunile liturgice din perioada precedentă era faptul că ele nu mai erau inserate într-un drum penitențial oficial, care se încheia de la sine prin iertarea păcatelor sau prin dezlegare. Un exemplu clar este cel al Papei Benedict al III-lea care în anul 855 a iertat unui penitent datorită pelerinajului său la Roma o mare parte din penitența publică.

Datorită acestor comutări sau răscumpărări – (schimbarea sau substituirea operelor publice de penitență prin intermediul unei opere pioase de o valoare egală), din timpul Papei Grigore I, s-au dezvoltat în domeniul penitențial așa-zisele absolviri, adică mijlociri ale episcopilor sau ale Papei pentru iertarea păcatului, iar datorită puterii cheilor era atribuită o mare eficacitate, motiv pentru care în sacramentul penitenței, reconcilierea se mai numea absolvire.

A rămas însă fără importanță faptul că forma era concepută în manieră deprecativă sau indicativă. Aceste absolviri datorate unor opere bune (construirea de biserici, participarea la războaiele împotriva dușmanilor Bisericii) erau acordate credincioșilor prin intermediul unor scrisori oficiale. În virtutea strânsei legături cu sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii, sensul acestei indulgențe penitențiale nu era doar aceea de a ierta prin intermediul rugăciunii și a puterii cheilor, doar operele pământești de penitență, dar și pedepsele dispuse de Dumnezeu pentru viața de după moarte.

2.1. Originea istorică a indulgențelor

2.1.1. Indulgențele acordate cu ocazia cruciadelor

Cele mai vechi indulgențe formale sunt operele câtorva episcopi francezi începând din secolul al XI-lea. Începând cu anul 1063, se pare că Papa Alexandru al II-lea a acordat o indulgență generală pentru soldații creștini care luptau împotriva sarazinilor. Dar este sigur că în anul 1095, Papa Urban al II-lea a declarat ca substitutivă oricărei penitențe (iter illud pro omni poenitentia reputetur) participarea la Cruciada din Clermont, ca act de adevărată devoțiune în schimbul onorii sau banului, pentru eliberarea Bisericii lui Dumnezeu de la Ierusalim. Cu alte cuvinte, era vorba despre înlocuirea pocăinței impuse pentru păcate cu participarea la cruciadă. S-ar putea spune că aceasta a fost prima indulgență plenară. Însă prima indulgență papală este aceea a papei Urban al II-lea (1088-1099), care anunțat și diverse indulgențe pentru post.

În acest timp începe a fi determinate cantitatea indulgențelor cu criterii temporale; mai întâi au fost proclamate indulgențele de câteva luni sau de la un an la trei (de penitență publică). Indulgența cruciadei din 1095 este prima dintre așa-zisele Indulgențe plenare.

Nou este faptul că este vorba despre o intervenție extra-sacramentală, prin care autoritatea bisericească intervine asupra pocăinței impusă de confesor. În plus, ea nu-l privește pe fiecare credincios în parte, dar este indicată ca valabilă pentru toți credincioșii, fără ca duhovnicul să mai aibă vreo parte a sa. În felul acesta practica indulgențelor ajunge mai apoi să se separe de celebrarea sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii. Dacă aceasta poate fi considerată ca o „pierdere”, totuși ea în reflecția teologică va conduce spre dobândirea unei noi idei, cea exprimată prin imaginea tezaur al Bisericii. Pentru a justifica practica indulgențelor, unii teologi din secolul al XIII-lea nu vor mai considera suficient simplul recurs la eficacitatea intervenției Bisericii.

De fapt, orice pedeapsă, în ceea ce privește dreptatea divină, cere o ispășire pe care nici o creatură nu va putea niciodată să i-o ofere lui Dumnezeu într-un mod proporțional. Așadar, dacă, beneficiind de indulgență, omul reușește să îndeplinească o operă de ispășire, aceasta se va întâmpla pentru că îi parvine de altundeva o anumită suplinire, adică din tezaurul Bisericii, format din meritele abundente ale lui Isus Cristos, la care se adaugă cele ale Fecioarei Maria și ale sfinților. Toate aceste merite au valoare compensatoare care, în virtutea comuniunii existente în Trupul Mistic, este capabilă să împlinească incapacitatea păcătosului pocăit: acest adevăr este profund biblic și extraordinar de fascinant. Primul care a vorbit despre acest tezaur al Bisericii pare să fi fost Hugo de San Caro în jurul anului 1230.

În această perspectivă, Biserica de acum înainte poate distribui în mod mai larg indulgențele, chiar și acelora care nu au imediat nici o nevoie de a-și mărturisi propriile păcate. Apoi, în ceea ce privește faptele pioase, care la origine erau o comutare a pocăinței datorate, acestea vor fi foarte curând înțelese drept condiție de obținere a indulgenței și vor fi interpretate ca o invitație a Bisericii la practicarea faptelor bune.

Totuși se va continua să se calculeze în zile, luni și ani, ca și cum ne-am afla în practica penitențială veche însă de acum înainte va trebui să se înțeleagă aceste calcule în sensul că Biserica intenționează să acorde iertarea pedepsei vremelnice în măsură proporțională cu ceea ce, conform practicii vechi, ar fi trebuit să se ispășească. În plus, nefiind legate de iertarea reală a unei pocăințe impuse în nume personal de confesor, indulgențelor obținute de cei vii vor putea fi aplicate și celor răposați.

2.1.2. Indulgența obținută de Sfântul Francisc de Assisi pentru biserica „Sfânta Maria a Îngerilor”

Urmând izvoarele cel mai veridice, care tratează despre indulgența pe care o pot obține creștinii care vizitează biserica „Sfânta Maria a Îngerilor” din Assisi, istoria acesteia se poate sintetiza astfel: Sfântul Francisc se afla la această biserică, pe care tocmai o terminase de reparat. Într-o noapte, în timp ce se ruga, Domnul i-a revelat să meargă la Sfântul Părinte Papa, care tocmai se afla în Perugia, pentru a-i cere o indulgență. Astfel s-a înfățișat Papei Honoriu al III-lea și după o scurtă convorbire reușește să îmbogățească bisericuța cu indulgența. Întrebat de papa pentru câți ani dorește indulgența, sfântul răspunde: „Nu vreau ani, dar suflete!”. Întrebat în continuare ce înseamnă „vreau suflete”, Francisc spune simplu: „Sfinte Părinte, dacă place Sanctității Sale, doresc ca toți cei care vor intra în această bisericuță confesați și cu o căință profundă să fie eliberați de pedepsele vremelnice și vinovățiile datorate păcatelor, în cer și pe pământ, din ziua botezului până în ziua când intră în această bisericuță”.

Sfântul Papă îi spune că e mult ceea ce a cerut și nu este în obiceiul Curiei Romane de a acorda o astfel de indulgență. Sfântul Francisc răspunde: „Domnule, nu cer aceasta din partea mea, ci din partea Aceluia care m-a trimis, Isus Cristos”. Papa iluminat de Dumnezeu, a acordat această indulgență pentru o zi din an, in perpetuum. Acea zi a fost fixată pe 2 august zi închinată dedicării Bisericii Sfânta Maria a Îngerilor. Și dorind să plece, Papa îl întrebă: „Sărăcuțule! Dar, nu ai nevoie de nici o hârtie?” Iar Sfântul Francisc răspunde: „Hârtia să fie Sfânta Fecioară, notarul Cristos, iar Îngerii să fie martorii.” Astfel se face că nu avem nici un document care să ateste acordarea acestei indulgențe. Însă, în anii următori, episcopii locului nu au făcut reclamații cu privirea la această indulgență, dimpotrivă au autentificat-o.

La 4 iulie 1622, Papa Grigore al XV-lea cu Bula Splendor Paternae Gloriae a acordat această indulgență pentru toți cei care vor vizita o biserică franciscană. În această Bulă nu este vorba de o extensiune a indulgenței acordate pentru biserica „Sfânta Maria a Îngerilor” – biserică numită deseori astăzi „Porțiuncula” –, ci de o indulgență nouă: Concedimus et indulgemus. Această indulgență, în virtutea Bulei Alias felicis recordationis, a Sfântului Părinte Inocențiu al XI-lea, în data de 7 martie 1678, este aplicabilă și celor răposați, în timp ce indulgența proprie a Porțiunculei era aplicabilă răposaților nu în virtutea unei Bule, ci în virtutea vechii tradiții.

„Această indulgență eliberează sufletul de orice pedeapsă temporală datorată păcatului, dar are ceva propriu: nu are altă operă indulgențiată adăugată, afară de confesare, comunicare și vizita la o biserica franciscană; aceste vizite puteau fi repetate de mai multe ori în timpul unei zile, și se obținea de fiecare dată indulgențe (când credinciosul era bine dispus), odată pentru sine, și celelalte ori pentru răposați”. De la Papa Pius al VI-lea, această indulgență se poate obține în toate bisericile parohiale.

2.1.3. Jubileele – ocazii pentru dobândirea indulgențelor

Pentru mult timp Cruciadele au fost unica ocazie pentru creștini de a obține indulgența plenară. Datorită faptului că acestea deveniseră tot mai rare s-au organizat jubilee pentru a veni în ajutorul acestora și a le procura iertarea. Jubileul nu este altceva decât un caz particular de indulgență, care cerea un pelerinaj la Roma cu obligația de a vizita mai multe Bazilici și acela de a posti, după puterile pelerinului, și care era legat la un an centenar sau bicentenar.

Istoria jubileelor este extrem de confuză în perioada sfârșitului de secol al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, în sensul că nu se cunoaște exact numărul și datarea lor.

La sfârșitul anului 1299 se auzeau diferite voci în Roma care spunea că în anul următor toți credincioșii care vor vizita Bazilica Sfântul Petru, vor putea obține indulgența plenară de toate păcatele lor și că la fiecare o sută de ani se putea obține același privilegiu. Papa Bonifaciu al VIII-lea (24 decembrie 1294 – 11 octombrie 1303) care era pe scaunul Sfântului Petru la vremea aceea, a auzit aceste voci și prin urmare l-au făcut să caute în arhivele Bisericii mărturii în această privință însă nu a găsit nimic. Odată cu prima zi a anului 1300 au început să vină la Roma pelerini din toate părțile pentru a-și primi roadele indulgenței. Papa a luat cunoștință de acest fapt și el personal a încurajat această mișcare personală. De fapt, bătrânii cei peste o sută de ani își aduc aminte cum părinții lor au făcut acest pelerinaj și în urmă cu o sută de ani. După aceste informații Papa, cerând și părerea cardinalilor a emanat o bulă în care a confirmat indulgența care, potrivit relatărilor creștinilor bătrâni, era acordată celor care vizitau Bazilica Sfinților Apostoli.

Așadar la 22 februarie 1300 a fost promulgată Bula Antiquorum habet fida relatio, în care Papa Bonifaciu al VIII-lea a confirmat în mod solemn și oficial instituirea Jubileului. În acesta Sfântul Părinte a promovat devoțiunea poporului față de sfinții Apostoli Petru și Paul și cu deplina sa autoritate apostolică, acorda celor dispuși bine sufletește, spovediți și care vizitau Bazilica Sfinților Apostoli Petru și Paul, piena e intera (deplina și totala) iertare a păcatelor, în acel an și o dată la o sută de ani. De asemenea Papa stabilește numărul de vizite care se poate face și termină spunând că „meritul credincioșilor va fi cu atât mai mare și indulgența mult mai eficace, cu cât vizitele vor fi mai numeroase și devoțiunea credincioșilor mai mare”.

Jubileul acordat de Bonifaciu al VIII-lea nu a fost, în esență, o inovație, ci: „o înmugurire a unei flori care a fost ținută ascunsă pentru mult timp ochilor oamenilor, recunoașterea solemnă a unei uzanțe deja existente din timpuri imemorabile, o practică recunoscută în mod tacit”.

Papa Clement al VI-lea (urcat pe tron la 1342) prin Bula Unigenitus din 1343, a redus la cinzeci de ani timpul în care se repeta periodic indulgența pe care Papa Bonifaciu o stabilise anterior pentru o sută de ani. Motivul a fost că sunt prea puțini oameni care trăiesc atât de mult și nu se pot bucura de acest mare dar. Este bine de observat aici cum credincioșii au fost bine pregătiți pentru a primi acest favor spiritual, cum de altfel a făcut însuși Papa. O mare epidemie izbucnită în aprilie 1348 în mai multe țări occidentale a făcut ca același papă să acorde tuturor preoților de a absolvi acele persoane care au fost lovite de acest rău, de orice fel de păcat cu indulgența plenară.

În Bula Unigenitus Dei din 1343, Papa Clement al IV-lea (7 mai 1342 – 6 decembrie 1352) scria că: „Cristos, răscumpărându-ne, nu cu bunuri prețioase ca aurul și argintul, dar cu Sângele Său prețios” (cf. 1Pt 1,18-19), a făcut să izvorască pentru Biserică un tezaur inepuizabil, îmbogățit în plus de meritele Fericitei Mame a lui Dumnezeu și a tuturor celor aleși. Apoi, acest tezaur i-a fost încredințat Bisericii, care îl împarte credincioșilor pentru mântuirea lor, „aplicându-l cu milostivire, din rațiuni speciale și raționale, celui care s-a pocăit și mărturisit cu adevărat, pentru iertarea uneori totală, uneori parțială, a pedepsei vremelnice datorate păcatelor”.

Textul citat mai sus constituie primul document oficial sistematic al Magisteriului Pontifical despre doctrina indulgențelor. El este legat de proclamarea jubileului din 1350, dar reflectă gândirea curentă din acea epocă, mărturisită și de Sf. Toma de Aquino. De asemenea, la el, apare clar legătura dintre sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii și acordarea indulgențelor. Totuși acestea se vor transforma treptat într-o anulare benevolă și a acelei pedepse temporale, cu care sunt împovărați toți credincioșii datorită păcatelor zilnice de slăbiciune.

La treizeci și nouă de ani la jubileul din 1350 Papa Urban al VI-lea a redus la treizeci și trei de ani spațiul dintre un Jubileu și altul și aceasta a făcut-o în onoare celor treizeci și trei de ani de viață a Domnului nostru Isus Cristos. Astfel a dispus ca următorul Jubileu să fie celebrat în 1390.

Următoarea intervenție asupra anilor dintre Jubilee aparține Papei Paul al II-lea care prin Bula Ineffabilis Providentia a limitat la douăzeci și cinci de ani timpul dintre un Jubileu și altul. Așadar Bonifaciu al VIII-lea a proclamat prima indulgență a Jubileului. Din 1343 acest fapt se repeta la fiecare cincizeci de ani, iar din 1475 la fiecare douăzeci și cinci de ani.

Odată cu celebrarea Jubileului din 1500 a avut loc și o ceremonie specială, instituită cu scopul de a aduce aminte credincioșilor că indulgența Jubileului deschide păcătosului bine dispus porțile cerului. Așadar în acel An Sfânt 1500, Sfântul Părinte Alexandru al VI-lea a deschis și Poarta Sfântă cu un ciocan de aur ce bătea în peretele care ținea Poarta închisă.

Un autor necunoscut dă o explicație cu privire la semnificatul Porții Sfinte: „La dreapta Bisericii este Poarta Sfântă, iar în partea stângă Baptisteriul, pentru a semnifica cele două intrări în cer ale omului. Botezul este prima, iar prin acesta credinciosul trece o singură dată. Spovada este altul; și, mulțumită milostivirii divine această intrare nu este închisă. În ziua de Crăciun când Poarta Sfântă este deschisă, este o zi cu adevărat a indulgenței și a iertării. Pontifului, care reprezintă pe Mântuitorul, îi este rezervat dreptul de a o deschide, dar nu cu chei ci cu un ciocan, deoarece o poartă deschisă cu chei poate fi închisă din nou; dar, deschisă cu un ciocan, este distrusă și fiecare poate intra liber și fără frică”.

Prima specie de Jubileu extraordinar este aceea pe care Pontifii o acordă cu ocazia alegerii lor. Așa a făcut pentru prima dată Papa Sixt al V-lea care a acordat un Jubileu de cincisprezece zile. Acest exemplu a fost urmat de toți succesorii săi. În anul 1560 Pius al IV-lea, a acordat un Jubileu pentru a atrage binecuvântarea divină asupra redeschiderii Conciliului de Trento, care a fost întrerupt timp de opt ani. De asemenea și în timpurile mai aproape de noi, la pregătirea Conciliului Vatican I, apoi prin Pius al X-lea, în 1904, cu ocazia a cincizeci de ani de la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri; și cea din 1913 a aceluiași Papă în amintirea păcii acordate de Împăratul Constantin. Specific acestor Jubilee particulare este faptul că sunt acordate pentru o necesitate specială și pentru o singură dată. Odată cu Jubileul din 1875, prin Papa Pius al IX-lea, indulgența Jubileului a fost extinsă la toată lumea catolică (care nu pot face un pelerinaj la Roma), dar în condiții determinate.

2.1.4. Indulgența pentru cei răposați

Indulgența pentru cei răposați are o istorie proprie și prezintă o dificultate particulară. Problema acestui tip de indulgențe depinde de două circumstanțe: Indulgența apărea ca și o iertare a penitenței canonice care trebuie făcută în fața Bisericii și de aceea nu se poate vorbi de o reconciliere a celor răposați, iar Biserica exercită puterea sa de a lega și dezlega doar pe pământ. În mod particular din această ultimă circumstanță rezultă că dreptul de a acorda o indulgență, în rândul morților, nu este, în mod propriu, un drept.

Mărturii despre aplicarea indulgețelor în favoarea celor răposați avem deja din secolul al XII-lea când credincioșii din proprie inițiativă dar și încurajați în acest sens de predicatori, au început să aplice pentru sufletele din Purgator indulgențele acordate lor, mai ales cu ocazia Cruciadelor. Inițial, această practică a fost explicit respinsă de teologi. Primul care s-a ocupat de aceasta a fost Hugo de San Caro care excludea faptul că puterea cheilor ar putea să se aplice celor răposați și a cărui doctrină a aplicării deprecative a condus la o difuzare mai vastă a indulgențelor pentru cei răposați (inimile sărace). Același autor se pare că a fost primul care a introdus în 1230 conceptul de tezaurul Bisericii: „acest sânge vărsat – de Cristos și de martiri – este un tezaur depozitat în caseta (în sânul) Bisericii, ale căror chei se află în posesia ei înșiși, de aceea poate comunica tuturor membrilor acest tezaur”. În mod favorabil s-au declarat și marii scolastici, deși cu motivații diferite. De exemplu teologii franciscani considerau sufragiile Bisericii ca o altă bază a indulgențelor alăturată puterii cheilor. Toma d’Aquino, a cărui punct de vedere în întreaga teologie a penitenței este influențată foarte mult de concepțiile juridice ale Bisericii proprii timpului său, afirmă că efectul indulgenței este asigurat de puterea cheilor a Bisericii (și nu de sufragiile ei) și că Biserica poate împărți indulgentia omnium peccatorum (termenul acestei epoci este adoptat exclusiv pentru a indica indulgența care era aplicată în sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii).

Unii predicatori declarau în discursurile lor că în acest caz nu este necesară căința și pocăința, deoarece indulgența era în favoarea altora, așadar aceasta putea fi obținută în stare de păcat de moarte, iar indulgența era cu siguranță aplicată sufletelor determinate, pentru care se dorea a le obține, oferta în bani era singura condiție cerută

Indulgența pentru cei răposați apare la jum sec. XV, în 1475. Din câte cunoaștem Papa Calist al III-lea a fost cel care i-a acordat în anul 1457 lui Henric al IV-lea, rege de Castilia, facultatea de a aplica indulgențele pentru sufletele din Purgator, cu anumite condiții. În acest caz, aplicarea constă într-o rugăciune adresată Milostivirii Divine ca să accepte oferta ca sufragiu pentru morții care sunt în Purgator.

Mai târziu s-a răspândit opinia că Papa avea o putere juridică și asupra celor răposați care sunt în starea purificării și că papa ar putea dintr-o dată să elibereze tot Purgatoriul. Prin urmare, le-ar aplica indulgența și sub formă juridică a achitării și, în consecință, ar avea chiar putere de „a goli pur și simplu Purgatoriul”. Dintr-o singură dată, prin aceleași mijloace, puteau fi eliberate 50-200 de suflete determinate. Dar era vorba despre niște teorii extreme care apoi au fost depășite clar. Datorită acestor neînțelegeri care erau în acea vreme a fost nevoie ca însuși papa să intervină pentru a da o explicație. Cum învață Sixt al IV-lea, în scrisoarea enciclică Romanii Pontificis provida, pentru defuncți indulgența poate fi aplicată în mod de sufragiu. Indulgența este o rugăciune de mijlocire pentru eliberarea sufletelor celor răposați și nu o eliberare absolută.

Autorul care pare a fi primul care a afirmat în mod clar că indulgența pentru morți acționează ca o mijlocire este Alexandru de Hales:

1) indulgența nu poate fi aplicată direct morților (directe et per modum solutionis), ci în mod indirect, sub formă de rugăciuni (per modum impetrationis);

2) datorită acestui fapt nu poate fi de o eficacitate infailibilă;

3) indulgența nu poate fi aplicată în mod direct morților, ci în primul rând celor vii, care trebuie să le obțină cu împlinirea operelor prescrise și apoi să le ofere lui Dumnezeu pentru defuncți.

Mai târziu s-a stabilit că indulgența pentru defuncți este doar „per modum suffragii” și nu „per modum auctoritatis”, cum învățau unii din marii teologi scolastici care au atribuit, în mod extrem Papei o jurisdicție exagerată.

2.2. Controverse legate de abuzurile cu privire la obținerea indulgențelor și de doctrina referitoare la acestea

Așa cum am văzut, din punct de vedere istoric indulgența semnifică iertarea operelor penitențiale, în locul cărora intră acceptarea rugăciunii Bisericii și împlinirea unei opere anexată indulgenței. Începând din secolul al XI-lea, în Franța, găsim episcopi și confesori care acordau indulgențe. La sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, Papii au luat cunoștință de această practică; ei acordau indulgența celor care luau parte la o Cruciadă sau contribuiau cu bani. Deja în acest secol această practică a fost foarte contestată de teologi, argumentându-se că „indulgențele deveneau pentru papi și episcopi un prilej de a face bani iar pentru credincioși un motiv de superstiție și de diferite expresii”.

Așa cum pentru multe realități religioase practica credincioșilor precede cu mult teoria teologică așa s-a întâmplat și în cazul indulgențelor; așadar către anul 1130 se ajunge la o primă critică violentă din partea lui Abelard care, pe motivul acestor abuzuri, nega episcopilor puterea cheilor în această materie în general.

Mai târziu s-a cristalizat ideea că odată iertată penitența, adică a pedepselor temporale pentru păcate, nu era acoperită doar de sufragiile membrilor vii a Bisericii dar mai ales de meritele sfinților și, în ultimă analiză, de meritele lui Cristos. Urmau să fie clarificate condițiile de aplicare și de distribuire a indulgențelor (nu doar episcopilor ci și parohilor cărora le era recunoscută această putere).

Începând cu Hugo de San Caro (†1263) s-a dezvoltat în teologia scolastică doctrina tezaurul Bisericii, tezaurul meritelor atribuite lui Cristos și sfinților, iar papii au știut să se folosească de acest prilej pentru a acorda indulgențe.

Teologi cum sunt: Albert cel Mare, Sfântul Bonaventura și Sfântul Toma d’Aquino au adoptat această doctrină și au dezvoltat-o din punct de vedere teologic iar papa Clement al VI-lea a acceptat-o în 1343 prin Bula Unigenitus Dei Filius. Prescrierea mărturisirii sacramentale înainte de a obține indulgența lasă să se întrevadă vechea conexiune cu procesul penitențial. Mai târziu s-a învățat că indulgențele sunt aplicabile și celor răposați care au dus la mari dispuse după cum am văzut în sub-titlul anterior.

În mod constant încep să apară și criticile pentru învățăturile despre indulgențe.

Papa Martin al V-lea (11 noiembrie 1417 – 20 februarie 1431) a apărat doctrina despre indulgențe, lucru făcut și de predecesorul său Grigorie al XII-lea (30 noiembrie – 4 iulie 1415) împotriva lui J. Wyclif și J. Hus, cu Bula Inter cunctas: „Papa are puterea de a acorda indulgențe tuturor creștinilor care sunt într-adevăr căiți și spovediți, în vederea iertării păcatelor, pentru o cauză pioasă și dreaptă, în special celor care vizitează locuri de devoțiune” . Negarea indulgențelor din partea lui Wyclif și Hus a fost condamnată și de Conciliul de Costanza, al XVI-lea Conciuliu Ecumenic, deschis de papa Grigorie al XII-lea la 5 noiembrie 1414 și închis de papa Martin al V-lea la 22 aprilie 1418. Martin al V-lea reacționează de asemenea dur împotriva abuzurilor cu indulgențe din Franța care erau anunțate cu titluri de genul: „deplina iertare” (1444), „marea iertare generală” (1447, 1449).

Împotriva pseudo-sinodului de Pistoia a luat poziție Papa Pius al VI-lea care prin Constituția Apostolică Auctorem fidei s-a pronunțat în favoarea indulgențelor. Iar împotriva atacurilor lui Petru Martinez de Osma, s-a ocupat Papa Sixt al IV-lea.

Diferitele teorii cu privire la obținerea unor indulgențe au avut un rol important în renumita controversă despre indulgențe, Luther fiind cel mai mare instrument al ei. Așadar, s-a întâmplat ca Papa Leon al X-lea (11 martie 1513 – 1 decembrie 1521) pentru a reconstrui în Roma Bazilica Sfântul Petru, a acordat la 31 martie 1515 o indulgență specială încredințând predicarea ei pentru o parte a Germaniei lui Albert de Magdeburg, arhiepiscop de Magonza. Indulgențele, în mod oficial, erau anunțate prin intermediul unor avize, iar pentru a fi acordate se făcea recurs la predicatorii iertării. Aceștia se prezentau la episcopul locului după care era anunțată indulgența în mod public, prin intermediul manifestelor. La rândul său, Albert de Magdeburg, și-a delegat misiunea dominicanului J. Tetzel (1465-1519), un orator popular, dar puțin pregătit în teologie. Printre altele, acesta predica faptul că un credincios ar fi putut obține în mod eficace indulgența independent de starea de har, adăugând că indulgența pentru cei răposați se aplica infailibil sufletului desemnat de cel care îndeplinea condițiile prescrise. Cel puțin, în esență, el făcea să răsune de pe amvon renumita frază: „Wen das Geld im Kasten klingt, die Seele aus dem Fegfeuer springt”, Imediat ce banul sună în caseta ofertelor, sufletul este eliberat din focul Purgatoriului. Lui Martin Luther, care se ocupase deja de indulgență în două cuvântări din anul 1516, predica lui Tetzel i-a oferit ocazia să intervină mai dur asupra subiectului. În felul acesta, s-a ajuns la publicarea renumitelor 95 de teze de la Wittenberg (1 ianuarie 1517) în care se află un rechizitoriu dur împotriva indulgențelor. Ei bine, astfel a început o lungă și dureroasă aversă care a condus la separarea acestuia de Biserică.

Împotriva contestațiilor lui Martin Luther asupra tezaurului Bisericii și asupra indulgențelor ca o practică pioasă, Leon al X-lea a afirmat puterea pe care o are Biserica asupra indulgențelor, și în Bula Exurge Domine el a respins atacurile împotriva indulgențelor.

3. Doctrina catolică despre indulgențe de la Conciliul de Trento până la Constituția Apostolică Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967)

Începând cu secolul al XV-lea, Biserica a promovat o concepție mai strictă a indulgenței iar mai târziu Conciliul de Trento respinge abuzurile grosolane, și a învățat că doar Biserica are puterea de împărți indulgențe, și că uzul lor de către credincioși este foarte benefic.

Împotriva abuzurilor legate de indulgențe, Biserica a răspuns, după Conciliul din Trento, prin abolirea ofertei bănești drept faptă prescrisă pentru indulgențe (care pe atunci se folosea la construcții de catedrale, spitale, poduri etc.).

Conciliul de Trento definind astfel doctrina despre indulgențe ea a rămas pentru o perioadă îndelungată de timp un punct sigur de referință, iar atacul comunităților ecleziale nu a încetat nici până la începutul secolului al XX-lea. Desigur au fost abuzuri și în interiorul Bisericii unele chiar mai recente, cu caracter mai degrabă ridicol, de exemplu contabilizarea indulgențelor obținute, pentru care Papa Paul al VI-lea a răspuns cu Constituția Indulgentiarum doctrina (1967), care a adus norme mai clare și mai simplu de practicat. Acesta este motivul și pentru care eu am împărțit teza în două perioade: până în 1966 și apoi din 1967 până în zilele noastre, 2006.

Înainte de a trece la prezentarea doctrinei actuale despre indulgențe consider necesar a prezenta, tot în linii mari, care era doctrina și disciplina despre indulgențe până la 1 ianuarie 1967, când, așa cum vom vedea, a fost promulgat un nou document mai sistematic și mai profund, primul de genul acesta – aș zice eu -, asupra doctrinei despre indulgențe.

La începutul secolului al XX-lea, noțiunea de indulgență se găsește formulată în mod clar în multe documente ale Bisericii.

Codul (vechi) de Drept Canonic prezintă astfel noțiunea de „indulgență”: „Indulgența este iertarea, înaintea lui Dumnezeu, a pedepselor vremelnice datorate păcatelor deja iertate; este iertarea pe care autoritatea eclezială, făcând uz de tezaurul Bisericii, o acordă celor vii sub formă de absolvire și celor morți sub formă de sufragii”.

Așadar indulgența este iertarea pedepsei temporale datorate păcatului, nu a pedepsei veșnice, este iertarea pedepsei nu a vinovăției. Aceasta din urmă trebuie să fie deja iertată prin sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii și ține locul acelei penitențe pe care păcătosul ar fi trebuit să o facă pentru a obține iertarea totală a păcatului. Indulgența, nu este iertarea vinovățiilor, a păcatelor veniale sau a păcatelor de moarte.

Pentru a obține iertarea păcatelor este absolut necesară căința sinceră; și dacă păcatul este grav spovada sau, cel puțin, dorința de a se spovedi și căința perfectă.

Doctrina despre indulgențe în această perioadă, presupune iertarea păcatului (adică a vinovăției și a pedepsei veșnice) rămânând de ispășit o pedeapsă temporală. Indulgența este tocmai iertarea acestei pedepse temporale. Vinovăția și pedeapsa veșnică datorată păcatului se presupun deja iertate. Dacă această supoziție nu corespundea adevărului, indulgența nu putea fi dobândită. „Indulgența dobândită pentru cei morți este utilă doar dacă sunt în Purgatoriu. Dacă cel răposat, pentru care se dobândește o indulgență, este deja în Paradis nu mai are nevoie de ea; în cazul în care a murit în stare de păcat de moarte în conștiință și este în iad, indulgența nu-l va ajuta cu nimic”.

Biserica poate acorda indulgențe pentru că îndestulările lui Cristos sunt infinite și nu pot fi niciodată epuizate. Așadar sunt „suficiente” pentru a reduce toate pedepsele datorate tuturor păcatelor oamenilor. Iar pe lângă îndestulările lui Cristos se adaugă și cele abundente ale Fericitei Fecioare Maria și a tuturor sfinților.

Cristos a procurat Bisericii militante (pelegrine) un tezaur, care fără dubiu a fost încredințat, prin intermediul Sfântului Petru, portarul cerului, și a succesorilor săi, vicarilor de pe pământ, pentru a fi împărțit credincioșilor în vederea mântuirii, celor care într-adevăr au o profundă părere de rău și sunt spovediți, în criterii determinate și drepte, pentru totala sau parțiala iertare a pedepsei vremelnice, datorate păcatelor. La acest tezaur se adaugă și meritele Sfintei Mame a lui Dumnezeu și a tuturor celor aleși. Așadar, „ nu trebuie să ne temem că acest tezaur se va termina sau că se va împuțina”.

Pentru a obține o indulgență este necesară a avea intenția de a o dobândi; de a fi botezat și de a nu fi excomunicat. Indulgențele sunt pentru membrii Bisericii. Este clar că erau cerute credincioșilor și împlinirea anumitor opere bune prescrise, diferite de la o indulgență la alta. Se mai cere și starea de har sfințitor cel puțin până la sfârșitul operelor prescrise, dacă indulgența se dobândește pentru sine însăși. Dacă indulgența se dobândește pentru cei răposați, după unii teologi, nu era necesar starea de har sfințitor în credinciosul care le dobândea. Lipsind o declarație autentică cei care doreau să fie siguri de obținerea ei pentru cei răposați trebuiau să fie în stare de har sfințitor.

În general această penitență se calcula în zile, luni, ani. De exemplu o indulgență de un an nu este așadar abrevierea cu un an de vina Purgatorului, dar este într-adevăr o substituire de câteva îndestulări, extrase din tezaurul Bisericii și echivalente unui an de pocăință canonică.

Nici un om nu poate cunoaște cu precizie cu cât timp este scurtată pedeapsa temporală care corespunde unei indulgențe. Calculul nostru asupra acestui fapt poate avea doar o valoare relativă, nu o exactitate absolută. Dacă indulgența de o sută de zile era în măsură să șteargă o parte din vină, indulgența de două sute de zile ștergea de două ori mai mult decât cea de o sută de zile. Dar care este cantitatea, nu știe nimeni afară de Dumnezeu.

Au continuat să fie multe obiecții din partea protestanților care spuneau că se acordau începând cu secolul al XIII-lea, indulgențe nu doar pentru pedeapsă dar și pentru vinovăție, așa cum reiese din multe Bule: „Plenaria indulgentia a poena et a colpa”, iar Simon de Cremona, un moralist sever, spune că: cel care predică o astfel de indulgență este în stare de păcat de moarte și este amenințat cu excomunicarea. Însă răspunsul Bisericii a fost evident pe măsură, iar pe lângă aceasta s-a remarcat faptul că acesta nu a dat dovadă de o cunoaștere profundă a Evului mediu. „Expresia echivocă iertare a colpa et poena nu are alt sens, în acea perioadă, decât aceea de indica o indulgență plenară”. Alți erau de părere că Biserica, „cu indulgența a creat un al doilea sacrament al penitenței”. Problemele ridicate de reformatori în sec. al XVI-lea nu se refereau numai la abuzurile cu indulgențe, ci și la învățătura despre ele. Dar până la indulgențe, învățătura lor despre pocăință, în general, diferea de cea catolică.

Trebuie înțeles că indulgența este esențial distinctă de sacrament; ea nu este un sacrament, acțiunea sa nu este sacramentală iar conferirea sa nu este un act sacramental. Este un act de jurisdicție: Indulgența este acordată în afară sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii, în forul extern, nu intern.

Izvorul material al indulgenței este Thesaurus Ecclesiae procurat de meritele inepuizabile ale lui Cristos și ale sfinților. „Practica de acordare a indulgențelor presupunea – în această perioadă – și se baza pe afirmațiile doctrinale care țin de Isus Cristos și sfinți, natura Bisericii, a păcatului și a urmărilor acestora, relația dintre creștinii vii și acei deja morți”. După valoarea și efectul ei, indulgența, în această perioadă, se divide în plenară (indulgentia totalis, plenaria) și parțială (indulgentia partialis). Indulgența plenară iartă toate pedepsele temporale datorate păcatelor; indulgența parțială iartă o parte mai mică sau mai mare. Mai erau și alte subdiviziuni cum ar fi: universală, locală; perpetuă, temporară; reală, personală; solemnă, non-solemnă; dar, desigur, acestea nu aveau o importanță esențială din punct de vedere dogmatic.

Așadar, indulgențele sunt de două feluri: plenare, când ni se iartă întreagă pedeapsa vremelnică sau temporală, și parțiale, când ni se iartă doar o parte din pedeapsa respectivă. Sunt apoi indulgențe de 50 zile, de o sută, două sute, de un an… Cum trebuie înțeles acest lucru? Oamenii de la începutul creștinătății, pentru ca să li se ierte pedeapsa temporală, trebuiau să facă penitență publică. Și făceau în 50 de zile, într-un an… Când erau primite deci indulgențe de 50, 100 sau 200 zile, de 1, 2 sau 3 ani, nu se înțelege că s-ar fi scurtat suferințele din purgator cu atâtea zile sau cu atâția ani (pentru că în purgator nu există timp), ci se înțelege că credinciosului i se iartă atâta pedeapsă câtă s-a iertat credinciosului din primele veacurile pentru penitența publică făcută în atâția ani sau atâtea zile.

La lumina cercetărilor istorico-dogmatice asupra originii indulgențelor intreprinsă de B. Poschman și K. Rahner au încercat de a corecta perspectiva juridico-jurisdicțională a indulgenței și de a învăța despre ea că este o rugăciunea calificată a Bisericii pentru un păcătos dispus bine sufletește în vederea ștergerii nefericitelor consecințe temporale a păcatelor sale. În acest fel s-ar fi depășit concepția că indulgența este o acțiune substitutivă mai blândă pentru o penitență necesară. Indulgența se naște în acest context și este un ajutor în drumul de reconstrucției a echilibrului și armoniei personalității creștine.

CAPITOLUL II

Doctrina Actuală despre Indulgențe a Bisericii Catolice

Istoria este cu siguranță prețioasă pentru a face cunoscută apariția unei doctrine iar această doctrină, o dată recunoscută de Biserică, iluminează retrospectiv judecățile de valoare pe care istoricul catolic le va face asupra evenimentelor, care au pregătit respectiva doctrină. Astfel elaborată în mod progresiv ne permite să aruncăm o privire regresivă, plecând de la datul istoric a evoluției tradiționale pentru a face să strălucească pe cea de la origini și să ne reveleze profunditatea ei. Este vorba de două căi care se completează reciproc și care îl va ajuta pe teolog să înțeleagă, să aprofundeze și să elaboreze în mod sistematic o atare doctrină. Doctrina actuală a Bisericii catolice despre indulgențe ne va ajuta să înțelegem mai bine diferite forme de penitență care au fost un preludiu a formării sale.

Deci, după ce am făcut un scurt itinerariu în istorie, pentru a vedea care sunt împrejurările cele mai semnificative ale dezvoltării și elaborării doctrinei despre indulgențe, urmează a prezenta Constituția Apostolică Indulgentiarum doctrina care s-a dorit a fi, în același timp, și o reformă. Această Constituție Apostolică este împărțită în doisprezece părți dintre care primele unsprezece sunt rezervate părții doctrinale, iar ultima parte oferă indicații practice, împărțite în douăzeci de norme, pentru acordarea și obținerea indulgențelor.

Principalele inovații pe care le-a introdus cele douăzeci de norme sunt: o nouă măsură pentru indulgențele parțiale, reducerea numărului de indulgențe plenare, aplicarea tuturor indulgențelor celor morți numărul așa-ziselor condiții cerute pentru obținerea indulgenței plenare, și timpul în care trebuie împlinită, reordonarea mai simplă a indulgențelor, abolirea altarelor privilegiate și extinderea sufragiilor Bisericii pentru cei morți la toate sfintele liturghii. În continuare voi încerca să abordez această Constituție Apostolică făcând deseori referiri și la celelalte documente ale Magisteriului sau a diferiților teologi care tratează despre indulgențe.

1. Rațiunea de a fi a indulgențelor

Papa Paul al VI-lea în constituția apostolică Indulgentiarum doctrina, care s-a dorit a fi în același timp și o reformă a indulgențelor, afirmă: „Indulgența este iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice pentru păcatele deja iertate (prin sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii) în ce privește vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvine și îndeplinind anumite condiții stabilite o dobândește prin mijlocirea Bisericii, care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, aplică și împarte cu autoritate tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților”.

Pentru a înțelege această definiție a indulgenței actualmente reluată și de Catehismul Bisericii Catolice și de Codul de Drept Canonic, este necesar de a aprofunda pentru început care este temeiul teologic al acestei noțiuni despre indulgență. Presupușii teologici a-i doctrinei actuale a Bisericii Catolice despre indulgențe sunt: natura păcatului și pedepsele datorate acestuia; purgatoriul ca și loc de ispășire a pedepselor vremelnice datorate păcatelor, pentru cei care mor în iubirea lui Dumnezeu dar care nu sunt suficient purificați; solidaritatea care dăinuie între fiii oamenilor în Adam și în Cristos; comuniunea și împărtășirea sfinților; tezaurul Bisericii care constă în îndestulările și meritele lui Cristos și ale Preacuratei Fecioare Maria, împreună cu cele ale tuturor sfinților, care sunt puse la dispoziția credincioșilor prin autoritatea Bisericii care vine de la Cristos.

În acest caz vom aborda rând pe rând acele adevăruri de credință care stau la baza doctrinei despre indulgențe și sunt fundamentul acesteia.

1.1. Păcatul și pedepsele păcatului

În Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 1472, unde tratează despre pedepsele păcatului, putem remarca cu ușurință care este concepția actuală despre consecințele păcatului: „Păcatul are o dublă consecință. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu și, prin aceasta, ne face incapabili de viața veșnică, privarea aceasta numindu-se pedeapsa veșnică a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un atașament nesănătos față de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici pe pământ, fie după moarte în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numește pedeapsa vremelnică a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăși natura păcatului.”

Așadar este vorba de două consecințe datorate: păcatului grav sau de moarte „care atrage pierderea iubirii și lipsirea harului sfințitor, adică a stării de har” și care „îl îndepărtează pe om de Dumnezeu” atrăgând pedeapsa veșnică și păcatul venial sau lesne-iertător „care spre deosebire de păcatul de moarte, lasă să subziste iubirea, dar o lovește și o rănește”, atrăgând pedeapsa vremelnică sau temporală. „Iertarea acestor păcate și refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ștergerea pedepselor veșnice ale păcatului. Însă unele pedepse temporale ale păcatului rămân”.

În baza acestor date, putem afirma că pedeapsa temporală este acea paletă de condiții interne și externe ale omului, produse de păcat, care rămân în mod parțial în el chiar și după reconciliere, este o „zonă de umbră” rămasă în urma ștergerii păcatului.

Același lucru este exprimat ulterior de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în Bula de declarare a jubileului anului 2000, Incarnationis mysterium, unde scrie: „Realizarea reconcilierii cu Dumnezeu nu exclude rămânerea unor consecințe ale păcatului de care este nevoie să ne purificăm”.

La lumina acestui text, obligația creștinului de a restabili ordinea universală distrusă sau diminuată de păcat este o datorie în fața lui Dumnezeu, creatorul a toată ordinea. Deoarece îndestularea acestei datorii prin intermediul reparării voluntare sau prin intermediul pedepselor date de Dumnezeu are un caracter dureros, datoria poate fi exprimată cu termenul de „pedeapsă”, deși este impropriu zis.

În acest sens, pedeapsa este datoria față de Dumnezeu de a înfăptui repararea pentru păcatele comise. Așa-zisa pedeapsă temporală nu poate fi considerată ca o pedeapsă a lui Dumnezeu aplicată fiecărui păcat nou, ele sunt cu adevărat consecințele proprii păcatului, care, în conformitate cu concepția teologică despre păcat, nu pot fi căutate doar în ambient fizic și psihic, etic și social al omului, dar ele afectează esența persoanei umane în cel mai intim raport istorico-salvific cu Dumnezeu (imaginea lui Dumnezeu, fiul adoptiv a lui Dumnezeu, prietenul lui Dumnezeu) și pot exercita o influență chiar și în timpul vieții pământești. Ele, așa cum afirmă și decretul despre indulgențe (art. 2), trebuie „să fie ispășite în această lume cu suferințe, lipsuri, chinuri și moarte” sau fie curățite ori șterse după această viață pământească într-o suferință purificantă în starea numită Purgator.

Tocmai în acest context asumă o relevanță deosebită indulgența care eliberează de ceea ce se numește pedeapsă temporală a păcatului, care odată ispășită este șters și tot ceea ce împiedica deplina comuniune cu Dumnezeu și cu frații.

1.2. Purgatoriul – locul pentru ispășirea pedepselor vremelnice

Că în mod frecvent rămân pedepse de plătit sau rămășițe ale păcatelor de purificat și după iertarea vinei, este demonstrat foarte clar și de doctrina despre Purgator: „Orice păcat, chiar venial, antrenează un atașament nesănătos față de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numește pedeapsa vremelnică a păcatului. Această pedeapsă nu trebuie concepută ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, și ca decurgând din însăși natura păcatului”.

Sfântul Grigore cel Mare spunea: „Cu privire la anumite greșeli ușoare trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator, după cum afirmă Cel care este Adevărul, spunând că dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor (cf. Mt 12,31)”. Din această afirmație putem deduce că anumite greșeli por fi iertate aici pe pământ în veacul acesta, iar altele în viața de după moarte în veacul viitor.

Purgatoriul este locul unde: „cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea veșnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului”. Această purificare finală este cu totul deosebită de pedeapsa principală a celor osândiți, „care constă în despărțirea veșnică de Dumnezeu” și care este desemnată de cuvântul iad.

De asemenea CBC spune că această învățătură se întemeiază și pe practica rugăciunii pentru cei răposați despre care se vorbește deja în Sfânta Scriptură: „De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morți jertfa de ispășire, ca să fie dezlegați de păcat” (2Mac 12,45). Atunci, Biserica recomandă indulgențele, rugăciunile, faptele de milostivire și de pocăință, pomana în favoare celor răposați și îndeosebi Sfânta Jertfă Euharistică pentru a fi oferite ca sufragii în folosul celor răposați.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna credincioșii în una din omiliile sale: „Să nu șovăim a-i ajuta pe cei care au plecat dintre noi și să oferim rugăciunile noastre pentru ei”. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute de a fi primiți în „fericirea cerului”, datorită solidarității credincioșilor și comuniunii acestora care are putere de mijlocire înaintea lui Dumnezeu pentru a facilita purificarea celor răposați dar și să facă eficientă mijlocirea lor pentru noi.

Marele teolog ortodox român D. Stăniloaie vorbește în una din cărțile sale despre purgatoriu ca o mașină automată de purificare, de fapt acesta nici nu există: „Mașina purificatoare automată a purgatoriului nu există” și adaugă: „e curios însă că acest foc în a cărui acțiune nu poate interveni Dumnezeu, poate fi făcut să acționeze mai repede prin intermediul indulgențelor papale”.

1.3. Comuniunea și împărtășirea Sfinților

Credincioșii uniți cu Cristos de Duhul unic primit la Botez, sunt, fiecare în parte, membre ale Trupului Său. Cristos este Capul Bisericii, care este Trupul Său, iar cei botezați formează împreună cu El Totus Christus, Cristos întreg sau Cristos total, după expresia sf. Augustin, fiind împreună cu El o cvasipersoană, așa cum îi plăcea să repete Sfântul Toma d’Aquino „caput et membra, quasi una persona mystica” – Capul și mădularele sunt ca o singură persoană mistică. Datorită acestei realități ecleziologice, adică a unității care există între cap și toate membrele trupului, toți pot participa rodnic la binefacerile răscumpărării realizate de Cristos o dată pentru totdeauna.

Unitatea existentă între Cap și membre se prelungește apoi în unitatea creștinilor între ei. Trupul Mistic al lui Cristos, Biserica, este o comuniune, unde persoanele sunt legate între ele prin legături foarte strânse de solidaritate care, luate în toată extensiunea lor, unesc Biserica pelegrină de pe pământ cu Biserica glorioasă a Fericitei Fecioare Maria și a tuturor Sfinților din cer.

Iar, dacă există o comuniune între persoane, există o comuniune între bunurile lor spirituale, „astfel încât, dacă cineva suferă, suferă toate celelalte membre împreună cu el; iar dacă în schimb un membru este preamărit se bucură împreună cu el toate membrele” (1Cor 12,26). Păcatul fiecăruia dăunează tuturor fraților, dar sfințenia lui face să crească vitalitatea întregului trup, pentru că membrele comunică într-adevăr între ele, chiar și atunci când nu conștientizează aceasta, și astfel transmit darurile spirituale ale răscumpărării realizate de Cristos. „În acest schimb minunat, sfințenia unuia le folosește celorlalți, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalți. Astfel, recurgerea la împărtășirea sfinților îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme și mai eficient de pedepsele păcatului”.

Împărtășirea sfinților (sanctorum communio) este chiar Biserica, întrega Biserică – Biserica militantă a acelora care sunt călători pe pământ, Biserica purgantă a acelora care se află în purificare și Biserica Triumfantă a acelora care se află în glorie contemplând pe Dumnezeu însuși Unul-Întreit, așa cum este – care formează o comuniune a cărui Cap este însuși Cristos, membrul cel mai important .

Papa Leon al XIII-lea, în Epistola enciclică Mirae caritatis comentează comuniunea sfinților ca fiind „un schimb intim și reciproc de ajutor și de îndestulare, de rugăciuni și de haruri între credincioși care sunt deja în patria cerească sau se găsesc în focul purgatoriului sau sunt încă pelegrini pe acest pământ”. Aceeași idee este reluată și de papa Paul al VI-lea în Indulgentiarum doctrina, și de Catehismul Biseiricii Catolice.

Pe lângă unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni care este Cristos sunt și sfinții care au un rol covârșitor înaintea Domnului: „căci primiți în Patrie și stând înaintea Domnului (cf. 2Cor 5,8), aceștia nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl prin Cristos, cu Cristos, în Cristos, oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Cristos (cf. 1Tim 2,5), slujind Domnului în toate și îndeplinind în trupul lor cele ce lipsesc Pătimirii lui Cristos pentru Trupul lui care este Biserica (cf. Col 1,24). Așadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frățească”.

Deci ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl, oferindu-I prin unicul Mijlocitor, Cristos, meritele pe care ei înșiși le-au obținut pe pământ. Marii părinți ai Bisericii au învățat creștinii asupra rolului pe care îl au sfinții în fața lui Dumnezeu: „dacă apostolii și martirii atunci când erau în viață se puteau ruga pentru ceilalți frați, cu atât mai mult se pot ruga după ce au obținut premiul victoriei lor și a triumfului lor!”.

Al alt element indispensabil, pentru a înțelege sensul indulgențelor, este certitudinea de credință că pe parcursul purificării, credinciosul nu este singur: de fapt, el face parte dintr-o familie de credință în care legăturile sunt mai puternice decât cele de sânge. Așadar, „în această angajare de purificare, penitentul nu este izolat. El se află inserat într-un mister de solidaritate, datorită căruia sfințenia lui Cristos și a Sfinților este de ajutor lui. Dumnezeu îi comunică harurile meritate de alții prin valoarea uriașă a existenței lor, pentru a face mai rapidă și mai eficace ispășirea sa”.

În Cristos și prin Cristos viața sa este unită printr-o legătură misterioasă cu viața tuturor celorlalți creștini în unitatea supranaturală a Trupului Mistic. În felul acesta se instaurează între credincioși un schimb minunat de bunuri spirituale, în virtutea căruia sfințenia unuia ajută altora mai mult decât dauna pe care păcatul unuia a putut să o cauzeze celorlalți. Există persoane care lasă în urma lor ca un fel de surplus de iubire, de suferință suportată, de curățenie și adevăr, care se revarsă asupra celorlalți și-i ajută.

Această realitate profundă este minunat exprimată printr-un pasaj din Cartea Apocalipsei, în care Biserica este descrisă ca Mireasa îmbrăcată cu un veșmânt de in alb, cu o pânză fină, strălucitoare și curată. Inul reprezintă faptele bune ale sfinților (cf. Apoc 19,8). De fapt, în viața sfinților este țesută pânza fină strălucitoare, care este veșmântul veșniciei.

Iubirea nemărginită și supraabundentă a lui Cristos ne mântuiește pe toți. Noi nu trebuie să ne lăsăm în condiția de destinatari pasivi, dar să ne implicăm în acțiunea lui mântuitoare și, în special, în pătimirea Sa. Aceasta ne arată bine cunoscuta pericopă în Scrisoarea către Coloseni: „Întregesc în trupul meu lipsurile suferințelor lui Cristos, pentru Trupul Său care este Biserica” (Col 1,24).

1.4. Tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților – Tezaurul Bisericii

Paul al VI-lea a explicat că „ispășirile și meritele lui Cristos, oferite ca întreaga omenire să fie eliberată de păcat și să ajungă la comuniunea cu Tatăl au în fața Tatălui o valoare inepuizabilă”. Așadar, jertfa lui Cristos pe cruce are un caracter unic și este prezentată de autorul Scrisorii către evrei ca „izvor de mântuire veșnică” (Evr 5,9). Aceasta în documentele tradiției este prezentată în imaginea concretă a unui tezaur format, așa cum am mai spus, din îndestulările și meritele infinite și nesecate a lui Cristos la care se adaugă și cele ale Fericitei Fecioare Maria și a tuturor sfinților și puse la dispoziție de puterea ecleziastică a cheilor.

Acest Tezaur al Bisericii este răscumpărarea realizată de Cristos, este însuși Cristos, „în care sunt și trăiesc ispășirile și meritele răscumpărării sale”. Acestui nucleu originar și fundamental i se adaugă, ca pilitura de fier atrasă de magnet, meritele Fecioare Maria, care „continuă să ne obțină darurile mântuirii veșnice” și ale tuturor sfinților, adică ale acelora care merg pe urmele lui Cristos „El a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să pășim pe urmele lui” (1Pt 2,21) și, prin Harul Său, și-au sfințit viața și au corespuns cu fidelitate la vocația lor: „să-și i-a crucea, zilnic, și să îl urmeze” (Mt, 16,24).

În optica noii imagini vii a Bisericii același tezaur de haruri poate fi asimilat, de acțiunea lucrătoare a lui Cristos și ale sfinților în Biserica vie, în avantajul celor păcătoși și al penitenților.

Într-un asemenea tezaur al Bisericii, fiecare poate găsi ajutor și întărire. Oarecum, s-ar putea spune că sfințenia fiecăruia și de asemenea și suferințele sale acceptate în dragoste mijlocesc la Dumnezeu pentru sfințenia fraților în credință. Este vorba despre un schimb misterios, care urmează niște ritmuri pe care numai Dumnezeu le cunoaște și care în definitiv, depinde de harul și infinita Sa milostivire. Totuși nimic nu ne împiedică să credem că Tatăl, plin de iubire și de atenție față de copii săi va binevoi să primească intenția acelora care sunt uniți cu Fiul său ca membre ale Trupului său.

Prin urmare, fiecare credincios poate îndrepta meritele care izvorăsc din propriile fapte bune, rod al unei vieți sfinte, în favoare unuia sau altuia dintre frații săi. În termeni oarecum tehnici și juridici aceasta se numește aplicarea meritelor; cu alte cuvinte, este vorba de a cere de la Tatăl ceresc să facă rodnice pentru frați propriile fapte săvârșite în dragoste.

Este clar că ceea ce poate face un credincios poate să facă și păstorii sacri, care prin sacramentul Ordinului au fost abilitați să îndeplinească misterul reconcilierii. Ba mai mult, în sens strict, „indulgența se obține prin Biserică; în virtutea puterii de a lega și dezlega acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creștin și a-i deschide tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților, ca să dobândească de la Părintele Îndurărilor ștergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor”.

„Totul ne vine la de la Cristos, dar întrucât noi îi aparținem, tot ceea ce este al nostru este și al lui și dobândește o forță care vindecă. Iată ce înțelegem când vorbim despre tezaurul Bisericii pe care îl constituie faptele bune ale sfinților. A ne ruga pentru obținerea indulgenței, înseamnă a intra în această comuniune spirituală”.

1.5. Puterea ecleziastică a cheilor

„Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Isus a încredințat lui Petru o autoritate specifică: „Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”(Mt 16,19; 18,18). Puterea de a lega și a dezlega indică autoritatea de a ierta păcatele, de a rosti judecăți în materie de doctrină și de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. În misiunea sa de conservare și de explicare a tezaurului (depozitului) revelat, Biserica trebuie să-l protejeze. Astfel se cere să fie prudentă în câmpul căutării, cercetării și studiului sau absolută în câmpul definirii doctrinei.

Aceasta trebuie înțeleasă fie în optica Bisericii ca și Trup mistic a lui Cristos, în care Cristos este mereu prezent ca și Cap și operează prin intermediul apostolilor aleși de el care îl slujesc și administrează tainele lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1), iar „dacă este cinstit un mădular toate se bucură cu el” (cf. 1Cor 12,26).

Așadar, acordarea indulgenței este un minister pe care Biserica îl îndeplinește cu autoritate. De aceea, ea poate fi acordată numai de Suveranul Pontif și de aceea cărora această autoritate le este recunoscută de Dreptul Canonic sau de aceia cărora le este îngăduit de Suveranul Pontif.

Prin autoritatea ei ministerială Biserica face apel la „tezaurul Biseiricii” și aplică celui credincios, în mod extra-sacramental, tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților. În virtutea aceleiași autorități ecleziastice, Biserica stabilește și condițiile pentru obținerea indulgenței și-i determină amploare (plenară sau parțială).

Acordarea indulgențelor se fondează și pe această doctrină a puterii cheilor, putere care a fost încredințată de Cristos Bisericii, așa cum am arătat și în rândurile de mai sus. Exercițiul acestei puteri include și un act jurisdicțional, pe care Biserica îl îndeplinește cu mare grijă stabilind cu precizie, așa cum vom vedea mai târziu, ca cei care doresc să le obțină să aibă posibilități reale și dispozițiile necesare.

La sfârșitul acestui subcapitol, putem trage următoarea concluzie: credința Bisericii cu privire la indulgență a fost dedusă dintr-o varietate de puncte dogmatice creștine și, așa cum am văzut în primul capitol, a fost elaborată progresiv. Dacă păcătosului căruia i-a fost iertat păcatul, îi rămâne totodată o vină temporală de plătit, iar în Biserică este un tezaur de merite îndestulătoare datorat lui Cristos și sfinților, iar unitatea de credință și de iubire ne pune în comuniune directă cu Biserica Triumfantă și cu cea Purgantă, este natural ca o parte din aceste merite să poată fi aplicate de păstorii legitimi ai Bisericii în scopul ispășirii datoriilor noastre, și ca noi, la rândul nostru, să le putem aplica sufletelor din Purgatoriu.

Refuzul conștient al doctrinei indulgențelor presupune și refuzul și necunoașterea uneia sau a mai multor puncte ale doctrinei creștine pe care le-am expus.

2. Dimensiunile constitutive ale indulgențelor

Pentru o înțelegere mai profundă a dimensiunilor constitutive ale indulgenței, este necesar de a trece în revistă care sunt dimensiunile constitutive ale păcatului. Deoarece păcatul este o realitate foarte complexă, iar spațiul oferit pentru tema aleasă este foarte restrâns, mă voi limita doar la expunerea unei definiții mai ample și a evidențierii dimensiunilor acestuia.

Păcatul este o greșeală împotriva rațiunii, a adevărului, a conștiinței drepte, un act liber, intern sau extern al persoanei umane împotriva lui Dumnezeu și împotriva aproapelui, o neascultare, o jignire și o revoltă împotriva Dumnezeu, care afectează întotdeauna constituția ontologică și relația ei cu Dumnezeu, cu sine însăși, cu semenii săi și cu întreaga creațiune. „El atrage pierderea iubirii lui Dumnezeu și lipsirea de harul sfințitor, adică de starea de har”.

Profetul Ieremia, denunțând păcatul oamenilor din timpul său, dă apoi o clarificare despre puterea întunecată a păcatului. Adresându-se locuitorilor din Ierusalim el scrie în numele lui Dumnezeu astfel: „Ce nedreptate au găsit în mine părinții voștri de s-au îndepărtat de mine? Au urmat ceea ce este deșertăciune și ei înșiși au devenit deșertăciune” (Ier 2,5). Cât de puternic este mesajul acestui verb au devenit! Păcatul îl transformă pe om, păcatul îl străbate total, lăsând un semn pervers în toată umanitatea sa.

În înțelegerea și aprofundarea doctrinei catolice despre indulgențe nu trebuie să trecem cu vederea un element fundamental al acesteia: Cuvântul lui Dumnezeu, care constituie un element iluminator referitor la păcat; iar Biblia ne oferă indicații foarte interesante în relatarea despre primul păcat. Imediat ce omul iese din comuniunea cu Dumnezeu care este izvorul vieții și echilibrul său, totul se răvășește: „atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi… iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns… . Și a strigat Dumnezeu pe Adam și i-a zis: «Adame, unde ești?» El a răspuns: «Am auzit glasul tău în Rai și m-am temut, căci sunt gol și m-am ascuns»” (Gen 3,7-10). Această relatare arată clar că păcatul îl schimbă pe om: îl schimbă în profunzime și, prin urmare, toate relațiile, începând de la cea fundamentală cu Dumnezeu suferă o alterare și o descompunere.

Păcatul a distrus deci relația armonioasă dintre Adam și Dumnezeu dar și sfințenia sădită de Dumnezeu în constituția ontologică a omului, care a slăbit puterile naturii umane, aceasta din urmă fiind supusă suferinței și morții. Păcatul, care înflorește ca iarba veninoasă în cadrul libertății umane este o realitate devastatoare, capabilă să-și înfigă rădăcini adânci în persoana care îl săvârșește. El nu distruge doar relația omului cu Dumnezeu dar și relația dintre om cu om, produce o destrămare a relațiilor armonioase dintre cel care l-a comis și semenii săi (cf. Gen 3,12) și o dezbinare între om și întreaga creație „blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă vei obține hrană din el în toate zilele vieții tale” (Gen 3, 17-18).

Consecințele nocive ale păcatului vor rămâne încă în om și îl vor împiedica de a trăi din plin comuniunea cu Dumnezeu și cu frații săi. Iar analiza capitolului 3 din Cartea Genezei, ne arată clar că păcatul este o realitate caracterizată de următoarele dimensiuni:

– dimensiunea teologică, relația cu Dumnezeu

– dimensiunea personală, relația cu sine însuși

– dimensiunea socială, relația cu semenii

– și dimensiunea cosmică, relația cu întreaga creațiune

Eliminarea acestor consecințe dureroase, consistă în vindecarea tuturor dimensiunilor personalității creștinului și în integrarea lor în alegerea fundamentală a lui Dumnezeu. Acestea cer creștinului o angajare constantă, din care face parte și îndeplinirea operelor penitențiale date de preot în sacramentul reconcilierii în vederea eliminării consecințelor negative în urma păcatelor, să împlinească anumite îndestulări proporționale cu propriile păcate. Acestea au un caracter reparatoriu, deoarece au menirea de a repara jignirea adusă lui Dumnezeu prin păcat și toate urmările negative produse de acesta, contribuind astfel la însănătoșirea spirituală deplină a creștinului penitent.

Operele penitențiale stabilite de ministrul sacru al sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii pot consta în rugăciuni, ofrande, fapte de milostenie, acte de slujire a aproapelui, renunțări de bună voie (mortificări), sau formele evanghelice de pocăință, cum ar fi rugăciunea, postul și pomana. Ele au valoare salvifică în măsura în care sunt unite cu suferințele mântuitoare ale lui Cristos. O paletă de opere penitențiale ne este oferită și de Evanghelia lui Matei: „am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, am fost gol și m-ați îmbrăcat, am fost bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,35-36).

Aceste practici pioase, propuse de Biserică, mai mari sau mai mici sunt semne și, la un moment dat, stimulii unei convertiri mai radicale, care în măsura deschiderii noastre la Cristos, provocată chiar și de aceste practici pioase, sunt o participare în misterioasa profunditate a împărtășirii sfinților.

Datorită urmărilor negative produse de păcat, omul experimentează încă un sentiment de suferință, ceea ce-l face pe acesta să renunțe la orice atașament dezordonat față de răul produs și să caute doar în Dumnezeu realizarea și fericirea sa deplină, restabilind astfel ordinea voită de Creator și cerută de însăși condiția sa umană. Așadar pedeapsa temporală sau vremelnică – „poena temporalis” – are o valoare medicinală și reparatoare. Posibilitatea purificării omului de acest atașament dezordonat aici pe pământ sau în Purgatoriu explică prezența adverbului temporalis alături de substantivul poena.

2.1. Dimensiunea teologică

În lumina acestei concepții despre poena temporalis, este evident că iertarea ei înaintea lui Dumnezeu nu poate însemna anularea unei sancțiuni stabilite de El împotriva omului pentru păcatul comis de acesta, ci purificarea, eliberarea omului de urmările păcatelor sale care îl împiedică să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Această purificare sau eliberare este efectuată de Dumnezeu, căci numai El poate pătrunde în adâncul ființei umane rănite de păcat spre a o vindeca. Orice gând, orice cuvânt și orice faptă a omului îl implică întotdeauna pe Dumnezeu, deoarece exprimă în mod direct sau indirect o determinată atitudine față de El. Motivul este faptul că ființa omului, în însăși constituția sa are ca fundament un raport cu Dumnezeu.

În calitate de chip și asemănare cu Dumnezeu este cel care poate să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să răspundă și să instaureze cu El o comuniune de viață și iubire. Aceasta este valabil în mod deosebit pentru creștin, care, în virtutea botezului a devenit templul Dudului Sfânt și a instaurat o relație deosebit de profundă cu El. Prin noua alianță stabilită de Dumnezeu cu fiecare om, cu fiecare creștin, în sângele lui Cristos, orice om, orice creștin a devenit partenerul lui Dumnezeu pentru o viață de comuniune, de iubire, în care Dumnezeu așteaptă de la el și o iubire fără rezerve. O trădare a iubirii veșnice și inefabile a Preasfintei Treimi, cum este păcatul, este o infidelitate față de acesta care duce la distrugerea relației armonioase de viață și de iubire a omului cu Dumnezeu.

Această relație armonioasă cu Presfânta Treime poate fi redobândită numai după ce este înlăturat obstacolul care a întrerupt comuniunea dintre om și Dumnezeu. Și tot Dumnezeu, în milostivirea Sa nesfârșită face să se nască în inima păcătosului căința, dorința de a se mărturisi și de a repara daunele cauzate de păcatele lui.

Însă El realizează aceasta în colaborare cu Biserica. Rolul acesteia este de a-i deschide creștinului meritelor lui Cristos și ale sfinților, ca să dobândească de la părintele îndurărilor darul purificării de urmele (pedepsele) vremelnice ale păcatelor sale. „În aceasta stă iubirea, nu în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Considerarea valorii ispășirilor și meritelor lui Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl denotă faptul că tezaurul Bisericii este oferit lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca el, luând în considerație aceste merite și voința Sa de a-i uni cu sine pe toți oamenii, să-i elibereze parțial (indulgența parțială) sau total (indulgența plenară) pe creștin de toate urmările vremelnice ale păcatului și să consolideze comuniunea creștinului cu Dumnezeu sau să-l integreze în comuniunea deplină cu El.

2.2. Dimensiunea personală

Deoarece efectele păcatului se răsfrâng întotdeauna, în mod negativ, în primul rând asupra celui care l-a săvârșit, aducând cu sine neliniște interioară, diminuarea capacității de a gândi și de a voi, diminuarea capacității de a instaura relații armonioase cu celelalte persoane, cu toate creaturile și bunurile trecătoare pământești sau diferite boli, atât în cazul păcatului venial cât și în cazul păcatului de moarte, acestea slăbesc sau întrerup comuniunea și armonia cu Dumnezeu și cu ceilalți semeni, „chiar și păcatul cel mai intim” întârzie momentul beneficierii de fericirea veșnică sau duce la pierderea acesteia, în funcție de natura păcatului, până în momentul în care sunt iertate iar mai apoi și reparate aici pe pământ prin pocăință sau în viața de dincolo în Purgatoriu .

Indulgența decisă de autoritatea bisericească este un ajutor eficace în măsura în care păcătosul reconciliat cu Dumnezeu este dispus la o purificare care sfințește mereu în mod mai profund întreg omul conducându-l la comuniunea tot mai deplină cu Dumnezeu, cu Biserica și cu toți oamenii. „Toți credincioșii, de orice stare sau condiție, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii”.

Dar care trebuie să fie dispozițiile interioare ale credinciosului și condițiile pe care el trebuie să le îndeplinească și care sunt stabilite de Biserică?

Din partea acelora care doresc să obțină o indulgență trebuie să există posibilitatea de a participa la acest tezaur prin intermediul stării de har sfințitor, intenția de a obține indulgența, împlinirea operelor prescrise de Biserică (spovada, împărtășirea, rugăciune după intenția Suveranului Pontif), dezlipirea de păcat, plus o serie de condiții implicite cum ar fi: penitentul să fie botezat și neexcomunicat.

Așadar, eliminarea urmărilor păcatului nu are loc în mod automat și fără aportul creștinului în cauză, ci cu angajamentului personal al acestuia. Condițiile cerute de autoritatea competentă a Bisericii sunt:

Intenția creștinului de a dobândi indulgența, aceasta se datorează în primul rând faptului că realizarea comuniunii depline cu Dumnezeu prin intermediul indulgenței plenare și consolidarea prin intermediul indulgenței parțiale a comuniunii abia reinstaurate prin sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii nu pot avea loc împotriva voinței creștinului sau fără aportul acestuia: Dumnezeu nu constrânge omul să trăiască în comuniune cu El sau să intensifice această comuniune.

În al doilea rând, necesitatea intenției de a obține o indulgență este determinată de faptul că ea constituie premisa îndeplinirii celorlalte condiții cerute de natura însăși a indulgenței: dacă creștinul nu are intenția cel puțin implicită de a obține indulgența, nu se va angaja să îndeplinească nici celelalte condiții menționate. Așadar, alegerea uneia dintre indulgențe, plenare sau totale, este la libera alegere a credinciosului și în același timp arată că el este dispus sufletește și pentru îndeplinirea tuturor condițiilor în vederea redobândirii comuniunii cu Dumnezeu.

Starea de har sfințitor, aceasta presupune ca păcatele să fie deja iertate, deoarece eliminarea prin indulgență a urmărilor păcatului nu are sens și nu poate avea loc dacă păcatul nu este înlăturat prin iertarea divină. Tot astfel, desăvârșirea comuniunii cu Dumnezeu prin indulgență nu are sens și nu poate avea loc dacă în prealabil nu există o oarecare comuniune de viață divină cu Dumnezeu. Iar această comuniune există numai atunci când creștinul este în stare de har sfințitor.

Mărturisirea și iertarea sacramentală a păcatelor, acesta este indispensabilă pentru creștinul care dorește să obțină o indulgență plenară chiar și atunci când acesta dorește să obțină o indulgență parțială. Aceasta se datorează necesității absolute a stării de har sfințitor pentru a obține indulgența și faptul că în mod obișnuit păcatele grave sau de moarte pot fi iertate doar prin sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii. Altfel nu este posibilă iertarea urmărilor păcatelor, adică a pedepsei vremelnice sau temporale, dacă nu a fost îndepărtat însuși păcatul. Mărturisirea sacramentală a păcatelor veniale nu este necesară pentru a obține iertarea lor totuși este recomandată. Păcatele veniale pot fi iertate și în afara sacramentului pocăinței și al reconcilierii prin intermediul căinței desăvârșite, iar dacă – această căință desăvârșită – cuprinde și hotărârea fermă de a recurge îndată ce este posibil la spovada sacramentală, dobândește și iertarea păcatelor de moarte.

Primirea Sfintei Euharistii în contextul intenției de a obține indulgența este și această necesitate fundamentală care are rolul de a-l purifica pe creștin de urmările vremelnice ale păcatului și de a-l conduce la comuniunea deplina cu Dumnezeu, iar prin aceasta și la comuniunea deplină cu Biserica, deoarece comuniunea deplină cu Cristos prezent în Sfânta Împărtășanie conduce în mod inevitabil și la comuniunea deplină cu Biserica, Trupul său mistic. Pentru primirea Sfintei Euharistii este recomandată și participarea la Sfânta Liturghie; dar pentru obținerea indulgenței este necesară doar primirea Sfintei Împărtășanii.

Rugăciunea după intenția Suveranului Pontif care constă în recitarea unui Tatăl nostru și a unui Ave Maria, are menirea de a promova la rândul ei comuniunea deplină a creștinului penitent cu întreaga Biserică, al cărui conducător este tocmai Suveranul Pontif, vicarul lui Isus Cristos pe pământ.

Evitarea atașamentului față de orice păcat este indispensabilă întrucât orice atașament de acest gen îl îndepărtează pe om de Dumnezeu și împiedică realizarea comuniunii cu Dumnezeu. Ar fi o contradicție în acțiunile și gândurile noastre dacă am spune că dorim să facem un pas înainte în comuniunea noastră cu Dumnezeu, dar în același timp în inima noastră nu suntem detașați de păcat.

Îndeplinirea unei opere stabilite de Biserică, valabilă atât pentru obținerea indulgenței plenare cât și pentru obținerea indulgenței parțiale. În această privință manualul indulgențelor (Enchiridion indulgentiarum) propune șaptezeci de astfel de opere și patru concesiuni de caracter general pentru obținerea indulgențelor parțiale, pe care le voi aborda în capitolul următor. Eu voi enumera doar câteva exemple: adorația euharistică sau citirea cu spirit de credință a Cuvântului lui Dumnezeu timp de treizeci de minute, recitarea anumitor rugăciuni în determinate momente, vizitarea unei biserici, recitarea în comun a rozariului. Acestea sunt în marea lor măsură opere de pietate, de penitență, de dragoste și mărturie creștină, care au drept scop să predispună și să exprime o adevărată convertire a inimii.

În cazul în care nu este îndeplinită opera stabilită pentru obținerea indulgenței plenare, sau dacă creștinul nu primește Sfânta Euharistie sau dacă nu se roagă după intenția Sfântului Părinte Papa, atunci când el are posibilitatea de a face toate acestea, sau dacă are un atașament oarecare față de păcat, singura indulgență care se poate obține în aceste condiții este doar cea parțială.

Pe scurt, pentru obținerea unei indulgențe plenare, se cere: în mod implicit penitentul trebuie să fie botezat și să nu fie excomunicat; în mod explicit: să aibă intenția de a obține indulgența, să fie în stare de har sfințitor, iar în caz de necesitate să recurgă la primirea sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii și să primească dezle-garea dată de preot, să primească Sfânta Euharistie, îndeplinirea operei(lor) de penite-nță, rugăciunea după intenția Suveranului Pontif, să se detașeze de orice păcat. Toate acestea trebuie îndeplinite în cel mai scurt timp posibil, ori înainte ori după îndeplinirea operelor prescrise și înainte de a interveni în viața penitentului un alt păcat.

Biserica, conștientă că sunt cu adevărat și penitenți care nu au posibilitatea de a îndeplini unele opere stabilite de ea pentru obținerea unei anumite indulgențe, îi înzestrează cu putere pe preoții confesori de a înlocui opera prescrisă cu o altă condiție conformă cu natura indulgenței.

2.3. Dimensiunea eclezială

În virtutea botezului, care imprimă un caracter indelebil în sufletul celui care-l primește, acesta rămâne pentru totdeauna un membru al Bisericii, Trupul mistic al lui Isus Cristos. Prin faptul că creștinii împărtășesc aceeași viață divină cu Cristos ei sunt și fiii adoptivi ai lui Dumnezeu și frați între ei, uniți de aceeași viață divină, iar ca atare alcătuiesc Trupul lui Cristos, Biserica.

Deoarece păcatul grav este un act de separare de Cristos și de viața Sa dumnezeiască, rezultă în mod inevitabil că păcatul grav este și o separare de Biserică chiar dacă aceasta nu este mereu vizibilă. În cazul păcatului venial, acesta slăbește în constituția ontologică a creștinului viața divină iar prin acesta slăbește și comuniunea creștinului cu Biserica, cu membrii ei.

Tot în virtutea botezului, creștinul, nu numai că a fost unit în mod profund cu ceilalți membri, dar prin acesta a dobândit și capacitatea de a exercita o influență mai profundă asupra altora, sprijinindu-i în drumul lor de credință prin entuziasmul și fidelitatea cu care îl urmează pe Cristos. Această viață divină care ar trebui să circule cu vigoare în Biserică, de la un mădular la altul, este slăbită, prin păcat, atunci când unul sau mai mulți membri refuză viața divină împiedicând-o să ajungă și la ceilalți frați.

Un alt aspect important este acela că: în virtutea faptului că Dumnezeu continuă lucrarea sa mântuitoare prin intermediul oamenilor, iar omul este părtaș la această lucrare, în cazul în care continuă să stea departe de viața acesteia, să refuze harul de care a are nevoie pentru a putea da mărturie despre Cristos, această atitudine se răsfrânge asupra îndeplinirii misiunii răscumpărătoare nu numai a creștinului care a păcătuit, dar și a întregii Biserici.

Dar, prin misterul Bisericii, care „este în lume prezența vie a iubirii lui Dumnezeu, care se apleacă asupra oricărei slăbiciuni umane pentru a o primi în îmbrățișarea milostivirii sale”, Dumnezeu își răspândește în lume milostivirea sa prin acest dar prețios, care printr-un termen foarte vechi este numit indulgență.

Pentru a avea efectul iertării pedepsei vremelnice, indulgența cere în credincios atât dispoziții bune cât și împlinirea anumitor condiții. Cu toate acestea, efectul indulgenței nu este justificat datorită subiectului ci, ope Ecclesiae, adică prin intervenția Bisericii.

Dar tot Biserica este cea care oferă lui Dumnezeu, prin reprezentanții ei, ispășirile și meritele lui Cristos și ale sfinților, deoarece ei îi revine misiunea de a împărtăși oamenilor viața divină și comuniunea cu Dumnezeu Unul și Întreit. Această autoritate a Bisericii are ca fundament identitatea ei de slujitoare și împărțitoare a răscumpărării înfăptuite de Cristos. Așadar, deoarece autoritatea Bisericii provine de la Cristos, intervenția ei înaintea lui Dumnezeu în favoarea creștinilor este întotdeauna eficace.

CBC la numărul 1478 spune: „Indulgența se obține prin Biserică în virtutea puterii de a lega și a dezlega acordată ei de Cristos, Biserica intervine pentru un creștin și îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ștergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creștin, ci să-l îndemne la fapte de pietate de pocăință și de iubire”.

Expresia folosită de Paul al VI-lea în Indulgentiarum doctrina poate fi exprimată în sensul că Biserica Împarte și aplică credinciosului ispășirile lui Cristos și ale sfinților. În orice caz împărțind indulgențele nu Biserica este aceea care iartă direct pedeapsa vremelnică, ci credinciosul este acela care obține de la Dumnezeu grație Bisericii. De aceea Sfântul Toma, în limbajul tipic al timpului, declară explicit în această privință: „cel care dobândește indulgența nu este propriu zis absolvit de datoria pedepsei, ci mai degrabă obține un mijloc pentru a o putea plăti”.

Tezaurul Bisericii, despre care am vorbit mai sus, „nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogățiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită și nesecată pe care o au la Dumnezeu ispășirile și meritele lui Cristos Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat și să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuși Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii, îndestulările și meritele răscumpărării”.

Rugăciunea oficială a Bisericii, Mireasa lui Cristos, în favoarea unui dintre fii săi nu poate fi ignorată de Dumnezeu; mai ales pentru că Biserica nu se prezintă cu „mâinile goale”, ci pline de promisiunea Fiului: „Ceea ce veți cere în numele meu, Tatăl vă va da” (cf. Mt 21,22).

3. Relația indulgențelor cu sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii

Sfinții Părinți și mai apoi marii teologi au atribuit sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii denumirea de secunda tabola post naufragium, în raport cu botezul.

Naufragiul este cel al păcatului, de la care ne salvează Botezul și sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii. Botezul șterge păcatul originar, iar dacă este primit la vârsta adultă șterge și păcatele personale și toată pedeapsa datorată lor: el este nașterea la absoluta noutate a vieții, în plan spiritual. Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii este destinat să șteargă păcatele personale, comise după botez, înainte de toate acele grave, dar și cele veniale.

Natura iertării care vine de la Dumnezeu, prin Cristos, încredințează Bisericii puterea de a ierta păcatele, prin intermediul sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii, care este pentru creștin „calea obișnuită pentru a obține ștergerea păcatelor grave săvârșite după Botez”. Dar, evident, credincioșii care se apropie de sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii doresc și iertarea pedepselor vremelnice, datorate păcatelor

„De profilului sacramentului penitenței depinde în mod strict adevărul de credință și practica indulgențelor […] și deoarece obținerea indulgențelor plenare cere în primul rând totala dezlipire a inimii față de orice afect al păcatului, în mod minunat ele și sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii se integrează în acel scop esențial și prin care are loc distrugerea păcatului, care se identifică în concret cu efuziunea harului sfințitor”.

Prin intermediul ministerului Bisericii este mereu disponibil „un izvor curgător pentru a spăla păcatele și impuritatea” (Zah 13, 1), din care se revarsă asupra tuturor „un spirit de har și de consolare” (Zah 12,10). Dumnezeu, dives in misericordia, unește, prin intermediul ministerului Bisericii, și iertarea pedepselor vremelnice cu darul indulgenței, dacă într-adevăr se urmează dispozițiile necesare de sfințenie sau cel puțin tendința de sfințenie. „Indulgențele, de aceea, sunt un ajutor pentru un angajament mai prompt, generos și radical” și „manifestă plinătatea milostivirii lui Dumnezeu, care este exprimată în primul rând în sacramentul Penitenței și al Reconcilierii”.

Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii, dacă este primit de păcătosul convertit în condițiile necesare, „nu doar conferă în mod obiectiv intrarea lui Dumnezeu, dar dăruiește, pentru iubirea milostivă a Tatălui, haruri speciale, cu care este ajutat a depăși tentațiile și a evita recăderile în păcate pentru care s-a căit, și de a face în oarecare măsură o experiență personală a iertării”.

După iertarea păcatului, obținut prin acest sacrament, ființa umană rămâne semnată de acele reminiscențe, care nu îl ajută să se deschidă în mod total harului și dorinței de purificare și de reînnoire totală a omului în virtutea harului Bisericii, iar pentru a obține aceasta, darul indulgenței este de mare ajutor. Așadar doctrina și practica indulgențelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii.

Și deoarece „nimic întinat nu poate fi introdus în prezența lui Dumnezeu […] și orice pată este o piedică pentru întâlnirea cu Dumnezeu și cu Cristos”, „sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii oferă celui păcătos o nouă posibilitate de a se converti și de a redobândi harul îndreptățirii obținut prin jertfa lui Cristos”. În felul acesta el este introdus din nou în viața lui Dumnezeu și în participarea deplină la viața Bisericii.

În sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii, Dumnezeu cel milostiv redă cu siguranță prietenia sa păcătosului care s-a convertit. În consecință, îi șterge păcatul și îi iartă vinovăția. În subiect însă, continuă de asemenea să rămână și uneori pentru timp îndelungat consecințele care derivă din însăși natura păcatului, adică atașamentul nesănătos față de creaturi, nostalgia gustului păcatului, slăbirea voinței, înclinările și tendințele dezordonate, obiceiurile rele, etc. Cu alte cuvinte în păcătosul convertit și iertat rămâne totuși un fel de „zonă de umbră”, pe care tradiția teologică o numește pedeapsa vremelnică a păcatului. De fapt: „păcatele nu numai că distrug sau rănesc comuniunea cu Dumnezeu, dar și compromit echilibrul interior al persoanei și raportul său ordonat cu creaturile. Pentru o reînsănătoșire totală nu trebuie numai pocăința și iertarea vinovățiilor, dar și o reparare a dezordinii provocate care de obicei continuă să subziste”. Rămâne necesitatea și datoria de a perfecționa propria convertire la Dumnezeu prin fapte de ispășire întemeiate pe dragoste și pe valoarea infinită a meritelor lui Cristos. Valoarea indulgenței își are rațiunea sa de a fi din acest prim principiu, pe care vom încerca să-l aprofundăm.

Alegerea împotriva lui Dumnezeu, mai ales dacă se prelungește în timp, creează în om obiceiuri neorânduite și afecte dezordonate, care împiedică progresul în viața spirituală. Penitentul, care inevitabil trăiește această experiență de purificare, suferă atunci când mai constată încă prezentă în el un fel de dezbinare între conștiința că a fost deja iertat și împăcat cu Dumnezeu și faptul că încă se mai simte atras de acel păcat de care a fost eliberat prin milostivirea Tatălui. Își dă seama că experiența sa trăită este încă nepotrivită; conștientizează dispoziția dintre faptul de a fi o nouă creatură și existența lui concretă, care se mai mișcă încă printre mii de dificultăți, observă că trudește din greu să rămână la acel nivel de viață nouă în care a fost deja introdus când la primit pe Duhul spre iertarea păcatelor. Este experiența faptului de a se ști simul justus et peccator, desigur nu la nivel ontologic, ci existențial; experiența aceluia care, pe de altă parte, știe că boala lui a dispărut deja și că este în afara pericolului de moarte, dar își dă seama, pe de altă parte, și din ce în ce mai mult, că este încă afectat de o slăbiciune, care îl împiedică să se miște cu agilitate și rapid în viața spirituală așa cum ar dori. La fel cum se întâmplă cu organismul fizic, unde convalescența este de obicei lungă și obositoare, și în organismul spiritual sunt necesare un efort chinuitor și o participare prelungită la agonia lui Cristos muribund, pentru a lua parte cu el la bucuria învierii.

Aceste reminiscențe ale păcatului, care dispar numai cu timpul și printr-o angajare perseverentă de convertire însoțită de rugăciune și mortificație, în limbajul propriu teologiei sunt numite pedeapsă vremelnică sau temporală.

Din acest motiv, „creștinul trebuie să se străduiască suportând cu răbdare suferințele și încercările de orice fel și, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească cu seninătate aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-și dea osteneala ca, prin fapte de milostenie și de iubire, precum și prin rugăciune și prin diferite fapte de pocăință să se dezbrace în întregime de omul cel vechi și să se îmbrace în omul cel nou”.

„Numai Dumnezeu iartă păcatele” și pentru că Cristos este Fiul lui Dumnezeu „a vrut ca Biserica sa, în rugăciune, viața și acțiunea ei, să fie în întregime semnul și instrumentul iertării și al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu prețul sângelui său”. Indulgența tinde tocmai spre eliminarea spirituală, numită iertare în fața lui Dumnezeu a acestei pedepse vremelnice. Adică ea constă în indicația și în sugestia din partea Bisericii, exprimate cu ajutorul păstorilor a unor acte care fără îndoială vor putea fi sprijin și ajutor penitentului, dispus să depășească hotărât păcatul chiar și în luptele de rezistență încă active în viața lui concretă. De fapt, Biserica este conștientă că este slujitoarea răscumpărării nu numai atunci când credinciosul își manifestă căit vinovăția sa și primește de la Dumnezeu darul reconcilierii, dar și în tot itinerariul convertirii care practic pentru fiecare se va încheia numai în ziua a opta, în Sabatul escatologic, atunci când răscumpărarea va fi desăvârșită în noi și în toată creația. În acest scop Biserica asigură prezența ei maternă și rugătoare.

Pe întregul parcurs de redobândire a comuniunii cu Dumnezeu a credinciosului contribuie de asemenea întreaga Biserică, care, cu dragoste, rugăciune, predicație, diferite forme de apostolat, exemplu și acordarea indulgențelor cooperează la convertirea acestuia până în momentul în care acesta ajunge la deplina comuniune de viață și de iubire cu Dumnezeu și cu întreaga comunitate eclezială.

De aceea, din păcat ieșim numai printr-un drum lung de purificare: iar pocăința și reconcilierea sacramentală sunt momentul fundamental și central al întoarcerii la Dumnezeu, însă este necesar și un sârguincios drum de identificare și dezrădăcinare a tuturor și celor mai mici și foarte fine rădăcini de dezordine pe care păcatul le introduce în viața noastră.

Așadar, după reconcilierea credinciosului cu Dumnezeu, Biserica continuă să îl însoțească pe acesta în drumul său de convertire prin acordarea indulgențelor și astfel este colaboratoare activă a răscumpărării și acordă tuturor credincioșilor posibilitatea de a se apropia, prin intermediul indulgenței, de darul total al milostivirii lui Dumnezeu, dar cere o disponibilitate deplină și o purificare interioară deoarece indulgența nu este separabilă de eficacitatea sacramentului Penitenței și al Reconcilierii.

Am văzut că în mod strict indulgența este legată de sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii. Dumnezeu cere omului căință profundă și repararea răului produs cu păcatul său. Aceasta este o exigență de dreptate, de adevăr, de milostivire și de pace, este iubirea Binelui absolut, este Dumnezeu însuși, care dăruiește și o posibilitate adecvată de ispășire prin sacrificiul de o valoare infinită adus de Cristos, adevărata reconciliere și mântuire. Însă Dumnezeu cere și ștergerea celor mai mici umbre rămase în urma omului, după iertarea păcatelor. Pentru acesta dăruiește inimii noi impulsuri supranaturale de dragoste care să îl ajute și să-l călăuzească spre o dorință autentică de purificare și, în același timp, de perfecțiune.

4. Indulgența plenară și indulgența parțială: semnificația lor

4.1. Indulgențele sunt semnele Indulgenței

Când se vorbește de indulgență, la singular, se dorește a sublinia mai mult misterul unicei și infinitei milostiviri a Tatălui ceresc, care este indulgent, binevoitor, generos cu toți aceia care au devenit fii săi și moștenitori pentru credința în Cristos, reconciliați cu El în dragostea cu care el s-a jertfit pentru noi. În sfârșit, subliniază misterul mântuirii. „Căci dacă prin greșeala unuia, scrie Sf. Paul, cei mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul lui au prisosit asupra celor mulți, prin harul unui singur om, Cristos” (Rom 5,15).

Cristos dreptatea noastră, cum îl mai numește sfântul Paul (1Cor 1,30) este și Indulgența noastră așa cum amintea Paul al VI-lea în bula Apostolorum Limina. Cristos este unicul care ne iartă, unicul care ne îndreptățește, unicul care ne sfințește. Sufletul nostru de el simte nevoie pentru a aprinde în noi exigențele binelui, dreptății, armoniei dintre raporturile noastre cu Dumnezeu și cu frații, dar mai ales când simțim nevoia milostivirii divine.

Când se vorbește de indulgențe, la plural, sunt aspecte ale acestui dar unic al milostivirii divine, care în insuficiența gândirii noastre și a limbajului nostru le legăm de acele practici pioase, rugăciuni și penitențe pe care Biserica ne invită a le împlini pentru a ne dispune inimile noastre a primi darul curățirii și a adevăratei libertăți care vine de la Cristos.

4.2. Clasificarea indulgențelor

„Indulgența poate fi parțială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”. Atunci ne putem pune această problemă: Dacă Dumnezeu și Biserica dorește comuniunea deplină cu fiecare om nu este o contradicție intervenția Bisericii cu scopul de a obține creștinului indulgența parțială, adică numai o desăvârșire a comuniunii cu Dumnezeu dar nu o comuniune deplină?

În baza învățăturii din Catehismul Bisericii Catolice, deși obiectivul purificării de ceea ce constituie pedeapsa vremelnică este comuniunea deplină cu Dumnezeu și cu membrii Bisericii, indulgența parțială constituie întotdeauna un ajutor autentic din partea Bisericii, care îi permite creștinului să fie purificat în timp mai scurt și în mod mai eficace de urmările temporale ale păcatului.

Intervenția Bisericii cu scopul de a obține credinciosului indulgența parțială nu reprezintă o contradicție în raport cu misiunea sa de a-i conduce pe oameni la comuniunea deplină cu Dumnezeu, deoarece, eliminarea urmărilor păcatului nu are loc în mod automat și fără aportul creștinului în cauză, ci cu angajamentului personal al acestuia. Aceasta se reflectă și în faptul că dobândirea indulgenței necesită îndeplinirea unor condiții bine determinate de Biserică, condiții care derivă din însăși natura indulgenței. Atunci pentru a veni în ajutorul slăbiciunii noastre Biserica a dispus pentru cei care nu reușesc să obțină o indulgență plenară deoarece: nu a îndeplinit opera precisă, nu a îndeplinit condițiile sau lipsește deplina dispoziție, acesta poate obține o indulgență parțială a ceea ce a făcut și gradul disponibilității sale. Așadar aceasta are un mare beneficiu. Deci indulgența poate fi plenară sau parțială, aceasta depinzând de importanța operei împlinite și de dispozițiile interioare ale credinciosului.

Așadar, expresia evidentă a dragostei pe care o are Biserica față de credinciosul păcătos este și acordarea indulgențelor, prin intermediul cărora, în urma îndeplinirii unor determinate condiții din partea creștinului, ea intervine în mod autoritar în favoarea lui oferindu-i lui Dumnezeu tezaurul îndestulărilor și meritelor lui Cristos și a tuturor sfinților pentru a vindeca creștinul de condiția disgrațioasă introdusă de păcat în constituția umană și să-l ajute a se reintegra în mod deplin în comuniunea de iubire și de viață cu El și cu semenii.

La lumina acestor date este evident că alegerea uneia dintre cele două tipuri de indulgențe, plenară și parțială, îi aparține creștinului în cauză și reflectă disponibilitatea acestuia de a ajunge la comuniunea deplină cu Dumnezeu și cu Biserica, în cazul în care alege indulgența plenară, sau lipsa acestei disponibilități în cazul în care alege indulgența parțială.

Un alt avantaj este mai ales pentru aceia care, deși sunt reconciliați cu Dumnezeu și cu Biserica, nu pot mereu să obțină o indulgență plenară – deoarece anumite comunități ecleziale duc lipsă de preoți și de aceea doar Duminica sau o dată pe lună se celebrează euharistia sau liturgia Cuvântului cu distribuirea Sfintei Euharistii – în schimb este mereu posibil de a obține o indulgență parțială, nu datorită doar faptului că aceasta nu cere primirea Sfintei Euharistii, dar și datorită faptului că pentru a obține o indulgența parțială este suficient a recita una dintre numeroasele rugăciuni prescrise de Biserică.

În acest sens „existența indulgențelor parțiale alături de indulgențele plenare reprezintă o formă de caritate deosebită pe care Biserica o are față de cei botezați”, dragoste care rezultă și din acordarea celor patru concesiuni de caracter general care privesc diferite acte de pietate, de caritate de penitență și de mărturisire a credinței:

I. „Se acordă indulgență parțială credinciosului care, în împlinirea necesităților lui și în suportarea aversităților vieții, înalță cu credință inima spre Dumnezeu adăugând, chiar și sub formă mentală, o mică invocație”.

Această concesiune este dedusă dintr-o mulțime de texte, printre care și însăși cuvintele Mântuitorului: „rugați-vă neîncetat” (cf. Ef 6,18; 1Tes 5,17; Fap 2,42; Rom 12,12). Necesitatea de a se ruga mereu este exprimată și de paragraful biblic Lc 18,1 și de Conciliul Vatican al II-lea: „Credincioșii se vor sfinți mai mult cu cât acceptă totul din mâinile lui Dumnezeu Tatăl cu credință cooperând la voința divină”.

Recursul frecvent la Dumnezeu, sugerat de prima concesie, îl ajută pe credincios să împlinească cu o angajare mai mare ocupațiile sale ordinare și cotidiene și să suporte cu seninătate oboseala și persecuțiile „unind într-o sinteză vitală eforturile omenești, familiale, profesionale, științifice și tehnice cu valorile religioase sub a căror înaltă călăuzire toate sunt coordonate spre slava lui Dumnezeu”.

II. „Se acordă indulgență parțială credinciosului care cu spirit de credință și cu milostivire, se pune pe sine și bunurile sale în serviciul fraților care se găsesc în diferite necesități”.

Prin acesta, credinciosul este indus în a înfăptui în mod mai frecvent opere de caritate și de milostivire: „acum cât mai avem timp să facem binele tuturor” (cf. Gal 6,10; 2Pt 1,5-7; In 13,35; Mt 25,35-40; Tob 4,7-8; Is 58,7). Acestea, operele de caritate și de milostivire, „oferă o splendidă mărturie de viață creștină”.

III. „Se acordă indulgență parțiala credinciosului care în spirit de penitență, se privează în mod spontan și cu sacrificiu de orice lucru licit”.

Prin aceasta, credinciosul este ajutat în a-și înfrâna pasiunile, „dacă trăiți după trup veți muri, dar cu ajutorul harului, faceți să moară faptele trupului și veți trăi” (cf. Rom 8,13; 2Tim 2,11; Tit 2,12) și este invitat a face exerciții de penitență: abstinență și post. Acest lucru este cerut, înainte de toate, păstorilor și viitorilor păstori care „cu deosebită grijă să fie educați în ascultarea preoțească, în sărăcie și la spiritul de abnegație, așa încât să se obișnuiască să renunțe la cele care sunt îngăduite, dar nu sunt de folos”.

„Biserica insistă înainte de toate, pentru exercițiile de penitență, în credința perseverentă la propriul loc de muncă și de conviețuire umană, în suportarea cu seninătate a încercărilor vieții terene și a profundei nesiguranțe care îl cuprinde. Apoi, acele membre ale Bisericii, care sunt lovite de infirmități, de diferite boli, sărăcie, care sunt persecutate din pricina adevărului, sunt invitate a uni propriile dureri suferinței lui Cristos”.

IV. „Se acordă indulgență parțiala credinciosului care, în circumstanțe deosebite ale vieții cotidiene dă mărturie de credință în mod deschis și spontan în fața altor frați”. Astfel viața creștinului va fi ca și un amin care conclude crezul profesiunii botezului nostru.

Această ultimă concesiune nu era în primele trei ediții a documentului Enchiridion Indulgentiarum. Ea este dedusă și dorește să răspundă invitației lui Cristos: „Cine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da și eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu din ceruri” (Mt 10,32) și „cel care întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit își va salva sufletul de la moarte și va acoperi o mulțime de păcate” (Iac 5,20).

Însăși natura socială a omului cere acestuia de a exprima în exterior faptele religioase, să comunice cu alții în materie religioasă, să profeseze propria religie, să-l vestească pe Cristos cu cuvântul și cu fapta, în familiile lor, în parohiile și diecezele lor dar și în celelalte instituții și în special necreștinilor pentru a-i ajuta să-l cunoască și să se apropie de Cristos.

Aceste patru concesiuni sunt partea cea mai interesantă a documentului Enchiridion indulgentiarum. Ele concordă cu spiritul evangheliei și cu reînnoirea propusă de Conciliul Ecumenic Vatican al II-lea, iar pentru a putea fi adoptate diferitelor circumstanțe de loc timp și persoane, s-a evitat de a prezenta liste, fie doar și pentru a exemplifica. Biserica, prin autoritatea și învățătura sa, indică spiritul care trebuie să anime credinciosul în obținerea indulgențelor și incită pentru ca fii ei să facă mai mult bine, cu o ardoare și cu generozitate mai mare, deoarece darul indulgenței va fi mai abundent cu cât mai mare va fi iubirea și abnegația celui care împlinește opera indulgențiată.

În urma expunerilor precedente putem deduce că indulgențele parțiale pot corespunde faptelor de iubire cotidiene și este obținută în proporție cu dispozițiile interioare ale penitentului, iar aceste dispoziții interioare numai Dumnezeu le cunoaște. În schimb, indulgențele plenare pot corespunde acelor momente în care facem fapte și acte de iubire mai puternice în diferite momente forte ale vieții și care cer de la noi un grad de puritate eminent: „o detașare perfectă de orice păcat, recursul la sacramentele Penitenței și al Euharistiei, în comuniunea ierarhică cu Biserica, exprimată în rugăciunea după intenția Suveranului Pontif”. Dacă se respectă toate acestea atunci indulgența plenară este capabilă de a elibera total inima de pedeapsa temporală datorată păcatelor și de a introduce imediat în cer.

4.3. Indulgențele sub formă de sufragii

Cum am văzut mai sus, în Biserica primară, Episcopii permiteau ca pocăințele, care adesea erau severe, să fie înlocuite cu alte acțiuni (indulgențe), care puteau fi mai ușor de îndeplinit dar care promovau pietatea și întăreau spiritualitatea persoanei. În final, Papii au decretat că anumite practici pot înlocui penitențele impuse. Să ținem minte faptul că Biserica a condamnat cu fermitate orice abuz privind indulgențele, și că persoana care îndeplinește un act ce beneficiază de indulgență trebuie să aibă o inimă sinceră, plină de căință și umilă.

Potrivit acestei înțelegeri, o indulgență poate fi aplicată și credincioșilor plecați din mijlocul nostru, adică sărmanelor suflete din Purgatoriu. Privind la exemplul lui Cristos, care a murit pentru păcatele noastre, toți membrii Bisericii trebuie să se ajute unii pe alții pe drumul mântuirii prin rugăciuni și fapte bune. Așa cum ne rugăm unii pentru alții aici pe pământ și cum și noi ne bazăm pe rugăciunile sfinților din cer, sufletele sărmane se bazează pe rugăciunile și pe faptele noastre bune pentru a ajuta la ispășirea rănilor păcatelor lor. Papa Paul al VI-lea învăța: „Astfel aici există într-adevăr o legătură perpetuă de iubire și un schimb abundent al tuturor bunurilor între credincioși, fie că ei au intrat deja în casa cerească, sau își ispășesc greșelile în Purgatoriu, sau se află încă în pelerinajul lor pământesc; în consecință, toate păcatele întregului Trup mistic sunt ispășite și dreptatea divină este împăcată; iar îndurarea divină este mișcată spre a ierta, pentru ca păcătoșii care se căiesc să fie aduși mai curând la deplina rodnicie a bunurilor familiei lui Dumnezeu”. Nu trebuie să uităm să oferim rugăciuni și alte acte de penitență pentru sufletele sărmane din purgator.

În măsura în care o indulgență a fost obținută, Biserica se gândește în mod direct la fiii ei vii iar apoi permite ca ea să fie transferată celor din Purgatoriu. Așadar, indulgențele sunt aplicabile și celor răposați, sub formă de sufragii care sunt aplicate în mod indirect, adică, i-a este oferită lui Dumnezeu, pentru ca El, în mare sa bunăvoință, să le reverse asupra celor răposați, „deoarece credincioșii răposați aflați în purificare sunt și ei membrii aceleiași Comuniuni a sfinților, îi putem ajuta printre altele obținând indulgența pentru ei, astfel încât să fie scutiți de pedepsele temporale datorate păcatelor”.

Constituția Apostolică Indulgentiarum doctrina vorbește de opt ori de sufragii în general, iar de șase ori de sufragii pentru aplicabilitatea indulgențelor. Printre care spune: „iar dacă credincioșii oferă indulgențele sub formă de sufragii pentru defuncți, ei cultivă în manieră excelentă iubirea și în același timp ce se gândesc la lucrurile cerești, învață a le valorifica mai bine pe cele pământești”. Gândindu-ne că pot fi în Purgatoriu și suflete, frați de-ai noștri, care se află acolo datorită vinei noastre, atunci este cu mult mai necesar de a ne aduce micul nostru aport, deoarece Biserica purgantă depinde de iubirea Bisericii militante, adică – noi – cei călători pe pământ, care putem interveni pentru a revărsa îndestulările și meritele Bisericii cerești.

Așadar, Purgatoriul este imensa milostivire a lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor și constă în întârzierea întâlnirii cu Dumnezeu, care au murit în iubirea lui, dar care nu au ajuns până la sfârșitul exigențelor purificatoare ale iubirii și se limitează la spălarea inimii adică a ispășirii pedepsei temporale, datorate reminiscențelor după trecerea la cealaltă viață.

CAPITOLUL III

Aspecte Pastorale ale Doctrinei Actuale despre Indulgențe a Bisericii Catolice

Valorizarea justă a indulgențelor ne va conduce la o dreaptă considerare a păcatului ca și a harului, a consecințelor penale ale păcatului, dar și a valorizării sentimentului activ de penitență (opere penitențiale) și a unei drepte înțelegeri a comuniunii Bisericii pe pământ cu sfinții în cer și răposații supuși purificării.

Valoarea indulgențelor nu trebuie să fie nici supraestimată, nici diminuată. De aceea, pe de altă parte, trebuie să amintim că indulgențele nu sunt per se necesare; însă, pe de altă parte, trebuie să subliniem utilitatea lor spirituală. Deci, deși nu sunt necesare, totuși indulgențele sunt utile.

Trebuie cunoscut de altfel și faptul că indulgențele nu sunt singurul mijloc la dispoziția credinciosului pentru obținerea iertării pedepselor vremelnice. În afară de valoarea sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii, toate faptele penitențiale făcute liber cu intenția de a ispăși păcatele proprii și săvârșite în starea de comuniune cu Dumnezeu, toate suferințele acceptate din iubire față de Dumnezeu, obțin un efect similar.

Dintr-un alt punct de vedere: „indulgențele nu constituie doar un expedient ușor, un mijloc ingenios cu ajutorul căruia să se poată evita necesitatea penitenței pentru păcate, dar oferă un confort mai ușor, pe care credincioșii, conștienți de slăbiciunea lor, îl găsesc în Trupul Mistic al lui Cristos, care cooperează la convertirea lor cu iubire, exemplu și cu rugăciune”.

1. Aportul indulgențelor la promovarea vieții creștine

Papa Ioan Paul al II-lea rezumă învățătura despre indulgențe după cum urmează: „Această doctrină asupra indulgențelor așadar ne învață în primul rând cât de trist și dureros este să îl părăsim pe Domnul Dumnezeu. Când obțin indulgențele, credincioșii înțeleg că prin propria lor putere nu sunt în stare să îndrepte răul pe care păcătuind l-au făcut față de ei și față de întreaga comunitate, și de aceea ei sunt îndemnați la fapte mântuitoare de umilință. În plus, adevărul despre comuniunea sfinților, care îi unește pe credincioși cu Cristos și unii cu alții, arată cât de mult fiecare dintre noi îi poate ajuta pe ceilalți – vii sau morți – să devină tot mai intim uniți cu Tatăl din Ceruri”.

Instituirea indulgențelor este salutară deoarece contribuie în modul său pentru ca Biserica să se prezinte la Cristos fără nici un defect, dar sfântă și imaculată. În acest sens Biserica învață pe toți fiii ei a valorifica din plin și să reflecteze în ce măsură uzul indulgențelor este de ajutor pentru viața fiecăruia și pentru întreaga societate creștină.

Încă din primul capitol am putut vedea că uzul indulgențelor este salutar și știm că bazându-ne doar pe propriile forțe nu suntem capabili de a repara răul pe care l-am produs pentru aceasta Biserica face uz de puterea sa de ministră a răscumpărării lui Cristos, care nu doar se roagă, dar prin intervenția ei autoritativă împarte credincioșilor bine dispuși tezaurul îndestulărilor lui Cristos și ale sfinților în vederea iertării pedepsei temporale.

Indulgența mai învață cât de intim suntem uniți în Cristos unii cu alții și cât de mult viața supranaturală a fiecăruia poate să bucure pe alții. De asemenea indulgența favorizează spiritul de rugăciune, operele de penitență și de iubire, menține vie frica de Dumnezeu, ne face să apreciem mai mult patima lui Cristos.

Pentru obținerea indulgenței credincioșii se supun cu docilitate păstorilor legitimi ai Bisericii, mai cu seamă Suveranului Pontif pentru a reface deplina comuniune cu Dumnezeu Tatăl, cu Preasfânta Treime și cu Biserica.

Uzul indulgențelor este un foarte mare ajutor și fraților care dorm în Cristos ea determină sufletele din Purgatoriu, prin bunăvoința lui Dumnezeu, a se uni mai repede Bisericii cerești „până când toți vom fi uniți în aceeași credință și în cunoașterea Fiului lui Dumnezeu”. Ținând cont că o indulgență plenară este capabilă de a elibera total inima de pedeapsa temporală datorată păcatelor și de a o introduce imediat în cer noi avem o mare responsabilitate pentru aceste suflete. Din acest punct de vedere, eu personal consider că indulgența este un talant (cf. Mt 25,15) pe care Domnul ni l-a pus la dispoziție pentru a aduce roade bogate, după cum el dorește.

Prin Indulgentă este exprimat darul total al milostivirii”. Practica indulgențelor îi amintește creștinului că totul este un har, totul este darul lui Dumnezeu; îi amintește că Dumnezeu are rezervate binefaceri uriașe pentru păcătosul care se convertește și că tot ceea ce el vrea să dea este cu mult mai mult decât i se cere.

Paul al VI-lea a spus despre indulgență că ea nu este de fapt calea facilă pentru evitarea pocăinței necesară pentru păcate, ci un ajutor pe care fiecare credincios umil, conștient de propria slăbiciune, îl află în Trupul mistic al lui Cristos, care cooperează la convertirea noastră cu dragoste, exemplu și rugăciune.

Deoarece păcatul are o dimensiune comunitară, adică afectează întregul Trup al Bisericii, Mântuirea are de asemenea o dimensiune comunitară. Comuniunea Bisericii îi include de asemenea și pe credincioșii din Purgatoriu și pe sfinții din cer. Acești sfinți mijlocesc în numele nostru și se roagă pentru noi. Tezaurul Bisericii include valoarea infinită, inepuizabilă, a meritelor morții și învierii Domnului nostru, și rugăciunile și faptele bune ale Preasfintei Fecioare și ale tuturor sfinților. Așa după cum, când trăiau pe acest pământ, i-au ajutat pe cei aflați pe drumul mântuirii, ei continuă să o facă și acum. Ca distribuitoare a răscumpărării, Biserica invocă ajutorul lor în sprijinul împăcării depline a penitenților și pentru ușurarea pedeapsei vremelnice datorate păcatului. Sf. Ciprian, de exemplu, spunea că meritele martirilor și faptele drepților vor fi de mare folos în fața Judecătorului, pentru toți credincioșii, în Ziua Judecății.

Indulgentiarum doctrina plasează folosirea indulgențelor printre faptele propuse sfintei libertăți a fiilor lui Dumnezeu. Biserica, instituindu-le, nu le-a impus niciodată, ci se mulțumește de „a le acorda”. Cu siguranță că disprețuirea indulgențelor a însemna un semn de prezumție spirituală; dar, practic, a nu te folosi de ele, nu este per se reprobabil.

Toată opera Bisericii în lume este un semn al intervenției mântuitoare a lui Dumnezeu în viața omului, este ministra mântuirii. Criteriile și parametrii pe care ea îi urmează au scop pedagogic: a ajuta de a înțelege și a orienta accesul la Indulgență.

Așadar, dreapta înțelegere a doctrinei despre indulgențe poate trezi în credincioși un adevărat spirit de penitență, care, așa cum a fost în toate timpurile, ne introduce în împărăția lui Dumnezeu, așa cum Cristos ne-a învățat de la începutul predicii sale. De fapt, practicarea lor, în timp ce păstrează viu în credincios simțul păcatului, astăzi așa de grav întunecat, îi amintește și faptul de a nu se considera cu excesivă ușurință eliberat de toate efectele vinovăției sale. În realitate, păcatul nu dispare niciodată fără a lasă o urmă. Unele consecințe rămân în păcătos chiar și după iertarea vinovăției și au nevoie de un angajament permanent și încrezător în milostivirea lui Dumnezeu.

De asemenea, practica indulgențelor alimentează în creștin credința în împărțășirea sfinților și în solidaritatea în Trupul mistic a lui Cristos. De aceea, ea favorizează o conștiință reală și vie în realitățile care au loc între Biserica pelegrină și cea cerească, dă imbold dragostei și amintește datoria de a face să crească prin propria viață sfântă „tezaurul Bisericii”. E de sfătuit creștinii de a-și pune în fiecare dimineață intenția de a dori ca pe parcursul zilei să obțină toate indulgențele care vor fi oferite de Biserică și de a le aplica celor răposați.

2. Aspecte problematice și perspective rezolvative

2.1. Însușirea de către laici a doctrinei despre indulgențe

Dacă am stricat mașina vecinului meu, pot în mod sincer să îmi cer iertare și vecinul meu mă poate ierta cu adevărat; totuși, va trebui de asemenea să plătesc pentru repararea mașinii. În același sens, în timpul vieții noastre, facem acte de pocăință pentru a ispăși păcatele și a ne purifica sufletele. Dacă murim cu păcate veniale, vom ispăși aceste păcate în purgator. Sau când spargi un geam vecinului, trebuie făcute două lucruri: îi ceri iertare și trebuie să repari geamul. La fel, când se comite un păcat, trebuie făcute două lucruri: să ceri iertare lui Dumnezeu, și repararea (ispășirea) răului făcut. Prin cererea de iertare ni se iartă pedeapsa veșnică a iadului, dar mai rămâne pedeapsa vremelnică sau temporală care poate fi reparată, ispășită, purificată, pe pământ sau în Purgatoriu și care ni se iartă prin diferite forme de pocăință sau prin indulgențe.

Există o distincție între vină și pedeapsă, între pedeapsa veșnică la iad (care ni se iartă prin spovadă) și pedeapsa vremelnică (care ni se iartă după ce am reparat răul făcut care poate fi o faptă bună, o rugăciune, un pelerinaj etc). Prin mărturisire ni se iartă pedeapsa veșnică a iadului, dar rămân pedepsele cele temporale, pe care trebuie să le purificăm în această lume ori în locul purificator al Purgatoriului.

Între sfinți au fost mulți care s-au rugat sau au suferit cu mult mai mult decât era nevoie să sufere pentru păcatele lor. Așa Domnul Cristos a suferit infinit mai mult decât era lipsă pentru mântuirea noastră. Preacurata a fost neprihănită, n-a avut nici un păcat, prin urmare nu ar fi trebuit să sufere pentru sine. Copilașii nevinovați uciși de Irod n-au avut nici un păcat și totuși au suferit atâtea chinuri! Ei bine, ce s-a făcut cu aceste merite? Au pierit? Nu, ci sunt adunate într-o comoară mare de unde Dumnezeu, prin intermediul Bisericii, împarte acelora care au nevoie de ele. Aceste merite formează zestrea miresei lui Isus, adică tezaurul Bisericii. De aceste merite pot beneficia toți membrii Bisericii prin dobândirea indulgențelor acordate de ea în virtutea puterii ei de a ierta păcatele oamenilor.

Această doctrină și practică a indulgenței este greu de înțeles pentru mulți creștini de astăzi. Rămâne păstorilor datoria să organizeze la nivel local sau regional diferite cateheze asupra temei indulgențelor, care să vină în ajutorul credincioșilor prin care să li se expună doctrina actuală cel puțin în linii mari deși ar fi de dorit o transmitere fidelă și integrală a acestei învățături, deoarece se observă o carență, cel puțin la noi în țară, în rândul credincioșilor și de ce nu, chiar al preoților. De aceea sunt importante și anumite articole mai incisive de cultură religioasă, cel puțin în revistele noastre catolice din țară.

Acordarea de indulgențe a fost dedusă dintr-o varietate de puncte dogmatice creștine și a fost elaborată progresiv. Dacă păcătosului căruia i-a fost iertat păcatul, îi rămâne totodată o vină temporală de plătit, iar în Biserica există un tezaur de merite îndestulătoare datorat lui Cristos și sfinților, iar unitatea de credință și de iubire ne pune în comuniune directă cu Biserica Triumfantă și cu cea Purgantă, este natural ca o parte din aceste merite să poată fi aplicate de păstorii legitimi ai Bisericii în scopul ispășirii datoriilor noastre, și ca noi, la rândul nostru să le putem aplica sufletelor din purgator.

Credincioșii trebuie să îndeplinească și condițiile în care Biserica acordă o indulgență. Pe scurt, pentru obținerea unei indulgențe plenare, se cere: în mod concret penitentul trebuie să fie botezat, să nu fie excomunicat și să fie în stare de har sfințitor; să aibă intenția de a obține indulgența, iar în caz de necesitate să recurgă la primirea sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii și să primească dezlegarea acordată de preot, să primească Sfânta Euharistie, îndeplinirea operei(lor) de penitență prescrise de Biserică, rugăciunea după intenția Suveranului Pontif, să se detașeze de orice păcat. Toate acestea trebuie îndeplinite în cel mai scurt timp posibil, ori înainte ori după îndeplinirea operelor prescrise și înainte de a interveni în viața penitentului un alt păcat.

Un alt lucru care trebuie știut sau care trebuie învățat este că nimeni nu poate aplica indulgența altor persoane care sunt în viață. Acesta este un element care de cele mai multe ori este trecut cu vederea, iar atât indulgențele plenare cât și cele parțiale pot fi aplicate celor răposați în mod de sufragiu, deoarece „încă din primele veacuri, în continuitate cu tradiția ebraică, s-a cultivat pietatea față de răposați: rugăciunea, postul, pomana, dar mai ales celebrarea euharistică”, iar „solidaritatea credincioșilor și comunitatea acestora are putere de mijlocire înaintea lui Dumnezeu pentru a facilita purificarea celor răposați”.

Indulgența îndepărtează urmele păcatului și consecințele nocive ale acestuia, iar acest lucru nu este posibil dacă nu este îndepărtat păcatul. Datorită acestui fapt se cere penitentului detașarea față de orice păcat, fie el chiar și venial. În acest caz, iertarea sacramentală a păcatelor este indispensabilă pentru acea persoană care nu se află în stare de har sfințitor, nu numai atunci când creștinul dorește să obțină indulgența plenară, ci chiar și în cazul în care dorește să obțină doar o indulgență parțială.

Deși doar păcatele grave sau de moarte trebuie mărturisite în sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii, atunci când creștinul se află deja în starea de har sfințitor și dorește să obțină o indulgență plenară, este recomandat, cu toate acestea, pentru a avea certitudinea că aceasta a fost într-adevăr obținută, să-și mărturisească eventualele păcate veniale în acest sacrament și să obțină iertarea lor, fără de care nu este posibilă iertarea urmărilor lor și realizarea comuniunii mai desăvârșite sau depline, în cazul indulgenței plenare, cu Dumnezeu, așadar necesitatea stării de har sfințitor pentru obținerea unei indulgențe este absolută.

Acestea sunt, în linii mari, cunoștințele minime care sunt recomandate de a fi cunoscute de toți credincioșii. Desigur păstorii lor pot adăuga la acestea și alte aspecte ale acestei învățături, pentru a trezi în aceștia o dorință mai puternică de a le obține și o dispoziție mai fermă.

Mi-a fost dat personal să întâlnesc persoane, după ce am început acest studiu, care pur și simplu, la provocarea mea despre acest subiect, „nu credeau” în indulgențe. Cu siguranță mai sunt și multe alte persoane care gândesc în acest fel. Aceștia ori le consideră „realități medievale” ori „o sursă de câștig a Bisericii”. Însă banii câștigați în mod cinstit, care implică pentru orice persoană, a tuturor timpurilor, efort și suferințe și care nu sunt obținuți cu mare ușurință, sunt oferiți Bisericii sub diferite forme de oferte, sau taxe formale, ca o expresie vizibilă a efortului personal oferit lui Dumnezeu, iar banii, în schimb, folosesc necesităților păstorilor și ale Bisericii.

Sau pur și simplu această practică poate fi considerată de unii, și chiar mie mi-a fost dat să aud: „un egoism curat” din partea aceluia care profită de toate ocaziile pentru a dobândi o indulgență, deoarece acestea nu cer nici un efort personal decât doar câteva dispoziții. Totuși, Biserica nu impune această practică, rămâne la libera alegere a credincioșilor dacă doresc să obțină o indulgență, deși am văzut, în nenumărate rânduri, că este recomandată folosirea lor de toți creștinii: „aparține libertății fiilor lui Dumnezeu de a decide dacă doresc să obțină o indulgență sau nu”.

Un prieten mi-a spus nu de mult: „cum este posibil să mai cred în indulgențe dacă, ori de câte ori, când obțin o indulgență, nu simt nici un efect, în plus, nici nu am certitudine dacă le-am obținut sau nu, oare sunt valabile?” Cu alte cuvinte, acest prieten al meu, nu știa dacă indulgența poate aduce roade în persoana sa proprie, dar mai ales pentru un determinat suflet din Purgatoriu. Atunci m-am simțit obligat să-i răspund prin prisma credinței, deoarece în mod experiențial nu avem dovezi: dacă credem că indulgența plenară ne-a condus la comuniunea deplină cu Dumnezeu acest lucru se întâmplă cu desăvârșire; de asemenea indulgența aduce cu sine vindecarea bolilor spirituale care ne-a împiedicat să ajungem la deplina comuniune cu Dumnezeu și îndepărtează tendințelor dezordonate pe care le-a produs păcatul în noi, ajutându-ne să nu mai fim atrași cu o așa de mare ușurință de vârtejul păcatului.

Și în ziua de astăzi mai pot fi întâlnite diferite cărți de rugăciuni, mai ales în rândul bătrânilor, care conțin la sfârșitul rugăciunilor indicația pentru posibila indulgență împărțite în zile, luni, ani, precum era în disciplina precedență. Acestea au fost abrogate. Astăzi astfel de indulgențe sunt specificate doar cu cuvintele Indulgență parțială, fără nici o altă determinare de genul zilelor, lunilor sau anilor.

Noi ne rugăm dar nu avem certitudinea că într-adevăr am obținut o indulgență pentru respectiva persoană din purgatoriu, însă Dumnezeu este cu totul liber de a aplica indulgența altei persoane dacă El consideră de cuviință că persoana respectivă nu este vrednică de acest dar al milostivirii, poate și datorită faptului că în timpul vieții ea nu credea în aceste mici ajutoare, dăruite de Dumnezeu, în marea Sa milostivire, prin intermediul Bisericii.

Unii își pot pune această întrebare: cum este posibil ca într-un timp atât de scurt să pot obține o indulgență pentru un suflet din purgatoriu, atunci ce rost mai au liturghiile gregoriene?

Din păcate, mulți oameni, inclusiv catolici, înțeleg greșit indulgențele sau în timpurile recente se poate să nu fi auzit deloc despre ele. Unii catolici cred chiar că Conciliul Vatican II le-a desființat.

Ca și catolici, respectăm doctrina indulgențelor și practica acordării lor. Datorită îndoielilor și confuziilor cu privire la indulgențe care au apărut după Conciliul Vatican al II-lea, Papa Paul al VI-lea, în Constituția Apostolică despre Revizuirea Indulgențelor Indulgentiarum doctrina (1967) a declarat: „Ele sunt puternic bazate pe Revelația divină, care vine de la apostoli”.

Catehismul Bisericii Catolice prezintă învățătura despre indulgențe în secțiunea referitoare la Sacramentul Pocăinței. Grija pentru indulgențe este încredințată, în Curia Romană, în mod exclusiv, competenței Penitențierii Apostolice, în afară de dreptul Sfintei Congregații pentru Doctrina Credinței în ceea ce privește examinarea doctrinei dogmatice asupra indulgențelor.

2.2. Formarea doctrinară a păstorilor sufletești și doctrina despre indulgențe

Pe lângă însușirea temeinică din partea preoților a doctrinei actuale a Bisericii Catolice despre indulgențe, expuse în capitolul anterior, este bine de a cunoaște și aspectele juridice ale indulgenței. De asemenea, pentru a le putea înțelege în mod mai profund ei trebuie să se angajeze și în cunoașterea rădăcinilor istorice și a marilor contexte concrete.

Papa Ioan Paul al II-lea, într-unul dintre mesajele sale îndeamnă pe toți păstorii sufletești să educe toți credincioșii, folosind diferite metode și mijloace adecvate pentru valorizarea indulgențelor, spre binele lor și al întregii Biserici: „Îndemn și rog stăruitor pe preoți să educe credincioșii, cu cateheze adecvate și aprofundate, pentru ca ei să pună în valoare marele bine al indulgențelor, după intenția și dorința (mente e l’anima) Bisericii”. Într-adevăr credincioșii trebuie conștientizați de importanța acestui mare dar al milostivirii divine pentru a recurge cât mai des la el.

Un alt aspect evidențiat de Papa Ioan Paul al II-lea este legat de datoria păstorilor de a propune sau de a stabili, mai cu seamă în cadrul sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii, diferite practici indulgențiate, pentru a-i ajuta pe credincioși de a ispăși mai repede și mai eficient pedepsele datorate păcatelor deja iertate: „în special preoților confesori le propun să stabilească penitenților lor ca și penitență sacramentală practici indulgențiate, ținând cont și de criteriile de echitabilitate proporționale cu păcatelor mărturisite”.

În virtutea normei douăzeci și patru din Enchiridion indulgentiarum „confesorii pot comuta fie opera prescrisă fie condițiile cerute celor care sunt în mod legitim împiedicați de a le împlini”. Un credincios este împiedicat de a obține o indulgență când, datorită dificultăților grave în care se găsește, nu poate împlini opera prescrisă și nu poate satisface condițiile cerute. Cu alte cuvinte, sunt legitim împiedicați cei care doresc să se apropie de sacramente dar nu au posibilitatea sau pur și simplu nu pot împlini anumite opere. În acest caz credinciosul poate apela la confesor care are facultatea de a oferi alte indicații și mijloace după posibilitatea persoanei respective.

Confesorii pot face aceste comutări nu doar în cadrul sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii dar și în forul extern al acestuia. Dacă nu se ajunge la un consens ajunge ca însuși credinciosul să aleagă, dintre operele care au anexate o asemenea indulgență, pe cea care este mai adecvată condițiilor sale de viață actuale.

Este recomandat ca în comutarea unei opere cu alta să se găsească una asemănătoare. De exemplu: în sărbătoarea hramului bisericii parohiale, credinciosul care este împiedicat de a vizita biserica parohială, deși el dorește să se unească celorlalți parohieni în devoțiunea și amintirea sfântului titular și să obțină o indulgență, o comutare recomandată ar fi, vizitarea unei alte biserici, mai accesibile, recitând Tatăl nostru și crezul. Dacă nici această vizită nu este posibilă, confesorul va permite acestuia să recite rugăciunile în afara bisericii, comutând altă operă în locul vizitei pe care trebuie să o facă (de exemplu a vizita un bolnav). Așa cum am văzut se tratează de comutare și nu de dispensă.

Confesorul trebuie să trateze cu discreție și prudență mai ales pe cei bolnavi. Tot pentru cei bolnavi cât și pentru cauze juste, Biserica specifică, în toate documentele care privesc diferite indulgențe speciale, că pot să obțină indulgența plenară în propriile lor case, sau oriunde se află ei din cauza suferințelor lor, dacă ei au intenția de a îndeplini cele trei condiții normale cât mai curând vor putea și recită rugăciunile Tatăl nostru și Crezul, adăugând o invocație pioasă către Dumnezeu cel milostiv. Dacă nu pot face aceasta, ei pot primi indulgența plenară dacă se unesc, dorind în adâncul lor, cu cei care practică ceea ce se cere în mod normal pentru primirea indulgențelor, și oferă milei lui Dumnezeu boala și suferințele vieților lor.

Papa Ioan Paul al II-lea insistă și asupra unei pastorații adecvate celor divorțați. Ei trebuie ajutați: să recunoască situația lor iregulară care comportă o stare de păcat și să ceară de la Dumnezeu harul unei adevărate convertiri; meditații asupra păcatului care să ducă credincioșii la înțelegerea mai bună a sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii și al Euharistiei. În general păstorii trebuie să acorde o atenție specială persoanelor care nu se pot apropia de sacramente și astfel nu se pot bucura de acest mare dar, însă li se pot propune alte fapte de penitență. Se pot propune în schimb: vizite la Sfântul Sacrament, împărtășirea spirituală, participarea la anumite ore de rugăciune sau alte practici de genul acesta.

În acest sens este indispensabilă pregătirea temeinică a păstorilor încă din seminarii asupra doctrinei catolice actuale despre indulgențe. De asemenea tot ei trebuie să fie acele persoane care să propună această practică, profitând de anumite ocazii pentru a face cunoscută învățătura actuală a Bisericii despre indulgențe și cei care să aprindă în credincioși dorința de a le obține, pentru sine dar mai ales pentru sufletele din Purgatoriu.

De asemenea, tot păstorilor le revine misiunea de a informa pe credincioșii în cel mai potrivit mod asupra dispozițiilor care se referă la anumite indulgențe, spre exemplu: indulgența de la Porțiuncula (2 august), indulgența în ziua hramului propriei comunități locale parohiale, perioada proprie pentru cei răposați (1-8 noiembrie) și cu diferite ocazii specificate de Manualul indulgențelor (care se pot obține de-a lungul anului liturgic) și de a fi disponibili pentru a asculta spovezile.

O atenție deosebită trebuie acordată pastorației copiilor și adolescenților. Trebuie ajutați să îngrijească aceste practici propuse de Biserică și care sunt în folosul și spre ajutorul tuturor. Se pot propune în acest sens cateheze adaptate nivelului lor cognitiv și de ce nu, chiar materia de religie predată în școlile generale poate conține o lecție sau mai multe cu privire la acest subiect. Ar fi de dorit, totuși, ca aceste lucruri să fie învățate în familie.

CONCLUZIE

Iată-ne ajunși la sfârșitul acestui studiu în care am dorit să evidențiez cum Dumnezeu din iubire față de noi dorește să trăim în comuniune deplină cu El, oferindu-ne mijloacele necesare, și lăsându-ne libertatea de a alege calea pe care fiecare dintre noi vrea să o urmeze.

Credința Bisericii cu privire la indulgență, a fost dedusă dintr-o serie de adevăruri divine revelate în Sfânta Scriptură, și, așa cum am văzut în primul capitol, a fost elaborată progresiv. Dacă păcătosului căruia i-a fost iertat păcatul, îi rămâne totodată o vină temporală de plătit, dacă în Biserică există un tezaur de merite îndestulătoare datorat lui Cristos și sfinților, iar unitatea de credință și de iubire ne pune în comuniune directă cu Biserica Triumfantă și cu cea Purgantă, este natural ca o parte din aceste merite să poată fi aplicată de păstorii legitimi ai Bisericii în scopul ispășirii datoriilor noastre, și ca noi, la rândul nostru să le putem aplica sufletelor din purgator.

Trebuie menționat, că problematica indulgenței, subiect așa de fierbinte și atât de împovărat de vicisitudinile istorice, a fost trecut mult timp sub tăcere sau dat uitării, încât era suficient să i se pronunțe numele pentru a trezi neîncredere, prejudecăți, resentimente, ostilități fără sfârșit. Motivațiile pot fi diferite: spre ele s-a îndreptat reproșul că ar fi „mecanizat” oarecum viața de credință, iar prin împărțirea lor în indulgențe „plenare” și indulgențe „parțiale”, la rândul lor distribuite în săptămâni, luni și ani, ar fi favorizat sentimente de „calcul” față de Dumnezeu. Pe de altă parte istoria Bisericii permite să se vadă cu ușurință că datorită indolenței și egoismului inimii umane, abuzirile nu au fost ipotetice, ci reale.

In sens generic indulgențele au existat mereu în Biserică. Mai exact indulgența are o lungă istorie. Pentru Biserica primelor veacuri era de o mare importanță mai ales rugăciunea confesorilor, care au suferit foarte mult în timpul persecuțiilor. Deoarece în acea perioadă pedeapsa vremelnică era ispășită cu pedepse ecleziastice limitate în timp, s-a vorbit de-a lungul timpului de indulgență de o sută de zile sau de cinci ani. Indulgența în forma sa actuală s-a născut în secolul al XI-lea. Pentru început indulgența a fost legată de determinate opere devoționale: participarea la o cruciadă, pelerinajul la locurile sfinte, rugăciuni speciale sau diferite opere bune mai speciale. Tot în acest context se plasează și Indulgența de la Porțiuncula, indulgența jubileului cu ocazia Anului Sfânt și indulgența pentru răposați din zilele 1-2 noiembrie. De asemenea indulgența era legată și de diferite oferte financiare având drept scopuri construirea de biserici. Acest fapt a dus la mari neînțelegeri, care au devenit în scurt timp cauză a Reformei.

Conciliul de Trento (1545-1563), datorită acestor neînțelegeri, a reformat în mod radical practica indulgențelor și a eliminat neînțelegerile; a menținut credința în principiul că indulgența este un ajutor și o binecuvântare pentru poporul creștin; a condamnat pe aceia care declarau inutile indulgențele și care nu recunoșteau Bisericii dreptul de a putea acorda indulgențe. De aceea Conciliul de Trento a exprimat dorința ca în acordarea indulgențelor să se țină cont de vechiul obicei al Bisericii, dar mai ales să fie îndepărtate toate interesele financiare.

O aprofundare a doctrinei despre indulgență și o reînnoire de caracter practic pentru timpul prezent a avut loc odată cu Constituția Apostolică Indulgentiarum doctrina a papei Paul al VI-lea din 1 ianuarie 1967, pentru care eu am rezervat al doilea capitol al acestei lucrări.

Pentru înțelegerea practicii indulgențelor este neapărată nevoie să clarificăm doctrinele care stau la baza acesteia, adică a păcatului care are două consecințe. Păcatul grav conduce înainte de toate la întreruperea comuniunii cu Dumnezeu și în acest mod la pierderea vieții veșnice (pedeapsa veșnică a păcatului); în al doilea rând păcatul corupe de aceea și legătura omului cu Dumnezeu și viața oamenilor și a comunităților umane (pedeapsa vremelnică a păcatului). Amândouă pedepsele nu trebuie considerate ca o pedeapsă aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca o consecință inevitabilă a esenței păcatului însuși. Cu iertarea vinovăției păcatului și cu restituirea comuniunii cu Dumnezeu este primită și iertarea pedepsei eterne a păcatului, dar rămân încă consecințele vremelnice ale păcatului. Creștinul trebuie să se străduiască să accepte din mâna lui Dumnezeu aceste consecințe temporale ale păcatului, prin intermediul suportării cu seninătate a suferințelor și a chinurilor vieții, și în sfârșit prin acceptarea de bunăvoie a morții. În afară de aceasta operele de milostivire și de dragoste, împreună cu rugăciunile și cu diferitele forme expresive de penitență și mărturie creștină el poate să renunțe la „omul cel vechi” și să se îmbrace cu „omul cel nou” (cf. Ef 4,22-24).

Biserica oferă creștinului și o altă cale de parcurs în comunitatea harului Bisericii. Creștinul care în acest mod se purifică și se sfințește cu ajutorul harului lui Dumnezeu, nu este izolat! El este membru al Trupul Mistic al lui Cristos. În Cristos toți creștinii sunt o comunitate mare și solidară. Dacă un membru suferă, toate membrele suferă (1Cor 12,26). În această participare comunitară la bunurile mântuirii pe care ni le-a procurat Isus Cristos și sfinții, se configurează așa-zisul „tezaur al Bisericii” sau al harului. Indulgența se realizează prin faptul că Biserica, în virtutea autorității acordate de Cristos și a puterii de a lega și de a dezlega, se declară în favoarea unui creștin și îi comunică o parte a acestui tezaur a îndestulărilor lui Cristos și a sfinților pentru iertarea pedepsei vremelnice a tuturor păcatelor. În toate acestea Biserica nu dorește doar să ajute creștinii, ci și să-i predispună să îndeplinească opere de penitență, de dragoste și devoțiune. Fiind și creștini răposați care se găsesc în purgator, membrii ai aceleiași comuniuni a sfinților, noi îi putem ajuta cu rugăciunea în vederea ispășirii pedepselor lor temporale.

În capitolul al treilea pe lângă sublinierea valorii și utilității pe care o au indulgențele, am dorit să tratez și despre unele probleme care pot apărea sau diferite îndoieli, inevitabile în rândul oamenilor. O problemă deosebită apare în ceea ce privește așa-zisa indulgență plenară, adică iertarea întregii pedepse temporale a păcatului. În virtutea acestei perfecțiuni, indulgența presupune o dispoziție atât de perfectă care în mod normal se va verifica destul de rar: de exemplu în ceasul morții. Atunci când creștinul își dăruiește viața întreagă în mâinile lui Dumnezeu, Creatorul său și Mântuitorul său. Ideea de fond a lucrării este cooperarea Bisericii la redobândirea comuniunii depline cu Dumnezeu în urma păcatului și a reconcilierii sacramentale, care continuă să ofere omului de astăzi, luminată de Duhul Sfânt, mijloace necesare mântuirii omului și deplinei comuniuni de viață și de iubire cu Preasfânta Treime, deoarece Dumnezeu este iubire și dorește mântuirea tuturor oamenilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare

Bonifaciu al VIII-lea, Bula Antiquarum habet, 22 februarie 1300, în Dz, nr. 868.

Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993.

Clement al VI-lea, Bula Unigenitus Dei, 27 ianuarie 1343, în Dz, nr. 1025-1027.

Codex Iuris Canonici Pii X Pontificis Maximi iussu digestus Benedicti Papae XV auctoritate promulgatus, în Codex Iuris Canonici, Typis Polyglottis Vaticanis, Roma 1920.

Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, în Codex Iuris Canonici. Textul oficial și traducerea în limba română, (sub îngrijirea Tamaș I.), Sapientia, Iași 2004.

Commissione Teologica Internazionale, Reconciliazione e penitenza, 29 iunie 1983, în EV, vol. IX, nr. 297-361.

Conciliul Ecumenic de Trento, Decretul De indulgentiis, 4 decembrie 1563, în Dz, nr. 1835.

Conferenza Episcopale Italiana, La verità vi farà liberi. Catechismo degli adulti, LEV, Città del Vaticano 1995.

Conferenza Episcopale Tedesca, Catechismo cattolico degli adulti. La Confesione di fede della Chiesa, Paoline, Torino 1990.

Fonti Francescane, Scritti e biografie di san Francesco d’Assisi. Cronache e altre testimonianze del primo secolo francescano. Scritti e biografie di santa Chiara d’Assisi, Movimento Francescano, Assisi 1997.

Grigore al XV-lea, Bula Splendor Paternae Gloriae, 4 iulie 1622, în Sparacio G., Ricordo dell’VII Centenario dell’Indulgenza della Porziuncola, Urbania, 1917.

Inocențiu al XI-lea, Bula Alias felicis recordationis, 7 martie 1678, în Sparacio G., Ricordo dell’VII Centenario dell’Indulgenza della Porziuncola, Urbania, 1917.

Ioan Paul al II-lea, Aperite portas Redemptori, 6 ianuarie 1983, în EV, vol. VIII, nr. 495-532.

Idem, La riconciliazione e la penitenza nella missione della Chiesa, 25 ianuarie 1983, în EV, vol. VIII, nr. 533-544.

Idem, De mysterio redemptionis, 27 martie 1983, în EV, vol. IX, nr. 168-173.

Idem, Scrisoarea Apostolică Tertio millennio adveniente, 10 noiembrie 1994, în EV, vol. XIV, nr. 1714-1820.

Idem, Messaggio Rendo grazie al penitenziere maggiore, 20 martie 1998, în EV, vol. XVII, nr. 551-562.

Idem, Bula Incarnationis mysterium, 29 noiembrie 1998, în EV, vol. XVII, nr. 1677-1721.

Idem, Messaggio sul sacramento della riconciliazione al penitenziere maggiore, 1 aprilie 2000, în EV, vol. XIX, nr. 137-146.

Idem, Novo millenio ineunte, (trad. M. Ghercu) Presa Bună, Iași 2001.

Leon al X-lea, Decretul Cum postquam, 9 noiembrie 1518, în Dz, nr. 1447-1449.

Idem, Bula Exurge Domine, 15 iunie 1520, în Dz, nr. 1451-1492.

Leon al XIII-lea, Epistola enciclică Mirae caritatis, 28 mai 1902, în Dz, nr. 3360-3364.

Martin al V-lea, Bula Inter cunctas, 22 februarie 1418, în Dz, nr. 1247-1279.

Paul al VI-lea, Constituția Apostolică Paenitemini, 17 februarie 1966, în EV, vol. II, 625-654.

Idem, Discorso al Sacro Collegio e alla Curia Romana, 23 decembrie 1966, în G. Sessolo, Indulgenze e fervore di carità, LEL, Roma 19792.

Idem, Constituția Apostolică Indulgentiarum Doctrina, 1 ianuarie 1967, în EV, vol. II, nr. 921-955.

Idem, Constituția Apostolică Redimini ecclesiae universae de Romana Curia, 15 august 1967, în EV, vol. II, nr. 1534-1676.

Idem, Scrisoarea Apostolică Apostolorum Limina. Indicații pentru Anul Sfânt 1975, 23 mai 1974, în EV, vol. V, nr. 489-533.

Idem, Bula Apostolorum Limina, 23 mai 1975, în EV, vol. V, nr. 489-533.

Penitentieria Apostolica, Enchiridion Indulgentiarum, 29 iunie 31968, în EV, vol. III, nr. 500-534.

Idem, Indulgenza plenaria via etere, 14 februarie 1985, în EV, vol. IX, nr. 1819-1820.

Idem, Manuale delle indulgenze, LEV, Città del Vaticano 1987.

Idem, Enchiridion indulgentiarum, 16 iulie 41999, în EV, vol. XVIII, nr. 1279-1344.

Idem, Il dono dell’indulgenza, 29 ianuarie 2000, în EV, vol. XIX, nr. 16-27.

Pius al IV-lea, Bula Iniunctum nobis. Professione di fede tridentina, 13 noiembrie 1564, în Dz, nr. 1862-1870.

Idem, Constituția Apostolică Auctorem fidei, 28 august 1794, în Dz, nr. 2600-2700.

Pontificio Consiglio per la Famiglia, Raccomandazioni circa la pastorale dei divorziati risposati, 25 ianuarie 1997, în EV, vol. XVI, nr. 72-85.

Sixt al IV-lea, Scrisoarea enciclică Romanii Pontificis provida, 27 noiembrie 1477, în Dz, nr. 1405-1407.

Idem, Bula Licet ea quae de nostro mandato, 9 august 1479, în Dz, nr. 1411-1419.

2. Studii

Auer J. – Ratzinger J., I Sacramenti della Chiesa. Piccola Dogmatica Cattolica, Cittadella, Assisi 22000.

Bârlea O., Marile explozii din Germania, în Perspective, 29 (1985) 90-103, München.

Bartman B., Teologia Dogmatica, Paoline, Alba 1949.

Chiappetta L., Il manuale del Parroco. Commento giuridico-pastorale, Dehoniane, Roma 1997.

D’Ostilio F., Prontuario del Codice di Diritto Canonico, LEV, Città del Vaticano 1994.

Delaruelle E. – Labande E.R. – Ourliac P., Storia della Chiesa, La Chiesa al tempo del grande scisma e della crisi conciliare, vol. XIV/2, SEI, Torino 1971.

Gal M., La umbra aripilor tale. Despre har și escatologia creștină, Serafica, Roman 2005.

Giocobbi A., Storia della disciplina penitenziale antica, [f.e.], Roma 1976.

Guțu G., Dicționar Latin-Român, Editura Humanitas, București 2003.

Hubaut M., Saper perdonare. Riconciliazione guarigione interiore, Messaggero, Padova 1995.

Ianuș M., Peccato e riconciliazione sacramentale nella teologia e nel magistero pontificio dal 1966 al 2002. Prospettive per la prassi ecclesiale, Polirom, Iași 2004.

Journet C., Teologia delle indulgenze, Áncora, Milano 1966.

Karpp H., La penitenza, SEI, Torino 1975.

Lepicier A.L., Le indulgenze. Loro origine, natura e svolgimento, SAT, Vicenza 1931.

Luther M., Le 95 tesi. Dalla libertà del cristiano alla prigionia babilonese della Chiesa, Studio Tesi, [f.l.] 1989.

Rambaldi G., I sacramenti, Morcelliana, Brescia 1961.

Ramos J., Il sacramento della penitenza. Riflessione teologica biblico-storico-pastorale alla luce del Vaticano II, Elle Di Ci, Leuman-Torino 51985.

Schmid G., Catechismo storico, Salesiana, Parma 1899.

Sessolo G., Indulgenze e fervore di carità, LEL, Roma 21979.

Sparacio G., Ricordo dell’VII Centenario dell’Indulgenza della Porziuncola, Urbania, 1917.

Spiazzi R., Il dono dell’Indulgenza, LEV, Città del Vaticano 1983.

Idem, Teologia Cattolica, vol. II/1, Vivere In, Roma 1984.

Stăniloaie D., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997.

Vorgrimler H., Teologia dei sacramenti, Queriniana, Brescia 31992.