Evanghelia Si Coranul In Confruntare Francianism

Cuprins

Prefață 3

Cine este Mahomed ? 4

Călătoria extatică în Cer și Cartea sacră 8

„Emigrarea” la Medina 9

Mesajul Coranului 11

1. EVANGHELIA ȘI CORANUL ÎN CONFRUNTARE 17

Introducere 17

1.1. Mila lui Dumnezeu în Evanghelie și Coran 18

1.2. Dușmanii 19

1.3. Persecuțiile 21

1.4. Căsătoria 24

1.5. Întrebări adresate coranului 26

1.6. Pietatea creștină și cea musulmană 28

1.7. Cum ne așteaptă viitorul 29

1.8. Mesajele mariane 30

1.9. Magisteriul Biserici 31

1.10. Diferențele dintre Coran și Evanghelie 33

1.11. Mahomed și Evanghelia 35

Cuprins 37

2. Creștinii și musulmanii, credincioși ai aceluiași Dumnezeu 39

Introducere 39

2.1. Islamul și Sfânta Treime 39

2.2. Islamul și divinitatea lui Isus 42

2.3. Islamul și păcatul originar 44

2.4. Islamul și Maica lui Dumnezeu 45

2.5. Expansiunea în masă a islamului 46

2.5.1. Expansiunea politică a statului islamic 46

2.5.2. Expansiunea religioasă în teritoriile imperiului 47

2.5.3. Expansiunea religioasă în teritoriile de dincolo de granițe 48

2.6. Dialogul cu musulmanii 49

2.7. Drepturile islamice și civilizația creștină 50

2.7.1. Individul și statul islamic 50

2.7.2. Poligamia și divorțul 51

2.7.3. Suferința și sclavia 51

2.7.4. Războiul Sfânt 52

2.7.5. Cultul musulman în România 54

Cuprins 58

3. Sfântul Fancisc de Assisi, Ordinul său și Islamul 59

Introducere 59

3.1. Sfântul Francisc și Cruciadele 59

3.1.1. Cauzele Cruciadelor 60

3.1.2. Consecințele cruciadelor 63

3.1.3. Sfântul Francisc și cruciadele 63

3.2. Întâlnirea cu Sultanul 66

3.3. Sfântul Francisc și problema misiunilor 70

3.4. Ordinul Franciscan și lumea Islamică 73

Concluzie 76

Sigle și abrevieri 78

Bibliografie 79

Cuprins 81

=== L ===

Prefață

Multe din cercetările asupra Marilor Religii a lumii în secolul al XX-lea, au devenit foarte captivante. Marii cercetători, fascinați de simbolismul din fiecare religie, au avut un interes epistemologic în căutarea lor și toate aceste simbolisme, au trezit în fiecare dintre ei o dorință arzătoare în a căuta înțelesul și semnificația simbolului. De altfel cuvântul „simbol” înseamnă „a pune împreună”. Punând împreună realitatea cu simbolul, pentru ei, era intrarea în realitatea transcedentală.

Contactul cu realitatea transcedentală se bazează pe credința poporului. Credința poporului se exprimă prin gesturi, prin mișcări și semne; forma acestora modificându-se după împrejurări și vreme.

Arta, a avut în toate popoarele o legătură intimă cu religia. Să ne amintim de popoarele antice, care se adresau lui Dumnezeu prin semne gravate pe pereții peșterilor. S-au descoperit multe peșteri care aveau pictate pe ele scene din religia proprie. La primii creștini un exemplu grăitor în aceste sens sunt catacombele, care erau locuri de rugăciune. Pe pereții acestor catacombe, erau picturi și pasaje din Sfânta Scriptură. De altfel, pictura în limbajul popular a devenit „Biblia săracilor”. Necunoscătorii de carte pot ajunge la cunoașterea Sfintei Scripturi din picturi.

Icoanele, lumânările, luminile, clopotele, fumul de tămâie, sunt un ajutor exterior. Evlavia adevărată se leagă de acest simbolism. Ele aparțin, totuși, puterii de exprimare. Prin intermediul acestor lucruri, acestor obiecte, cultul, religia pătrunde în viață, în obiceiuri, în folclorul țării și în sufletul poporului.

Tocmai aceste simbolisme au făcut ca marii cercetători de religii să se minuneze în fața Transcedentalului și să se oprească asupra simbolismului unui obiect și înscrierea lui în viața poporului.

Printre marii cercetători, amintim doar de marele căutător în religii, românul Mircea Eliade și de Rudolf Otto. Ei au încercat să vadă sacralitatea din multe religii și semnificația fiecărui obiect în parte.

În studiul nostru asupra religiei Musulmane, l-am ales drept ghid pe Mircea Eliade care, pentru început, ne va da câteva elemente de bază pentru religia musulmană. Nu pot să tratez temele referitoare la religia dintre creștini și musulmani, dacă nu în prealabil, nu exprim câteva idei generale despre religia Musulmană și despre profetul său, Mahomed.

Cine este Mahomed ?

Dintre toți întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaște, în linii mari, biografia. Acesta, desigur, nu presupunea că i se cunoștea și biografia sa interioară. Însă informațiile istorice de care dispunem cu privire la viața și experiențele religioase care au pregătit și au decis chemarea sa profetică, pe de o parte, precum și cele cu privire la civilizația arabă a epocii și structurile socio – politice ale orașului Mecca, pe de altă parte, sunt deosebit de prețioase. Ele nu explică personalitatea lui Mahomed, nici succesul predicației sale, dar ne permit să apreciem mai bine creativitatea mesajului său. Este important să dispunem, măcar pentru unul din întemeietorii religiei universale, de o documentație istorică destul de bogată; prin aceasta putem înțelege mai bine puterea unui geniu religios; astfel spus, ne dăm seama în ce măsură un geniu religios folosește împrejurările istorice pentru a-și consolida mesajul și, în fond pentru a schimba radical chiar cursul istoriei.

Născut la Mecca între 567 și 572, Mahomed făcea parte din puternicul trib al quraysiților. Orfan de la 6 ani el a fost crescut mai întâi de bunicul său și apoi de unchiul său după mamă, Abū Țālib. Nașterea și copilăria Profetului sunt destul de repede transfigurate potrivit schemei mitologice a Salvatorilor exemplari. În timpul sarcinii, mama aude un glas care vestește că fiul ei va fi stăpânul și profetul poporului său. În clipa nașterii o mare lumină a inundat lumea. (Cf. nașterea lui Zarathustra, a lui Mahāvīra, a lui Buddha; §§ 101, 147, 152). El se naște curat, ca un miel, circumcis și cu buricul gata tăiat. Un evreu din Medina a știut că s-a născut Paracletul și i-a vestit pe coreligionarii lui. Când Mahomed a împlinit patru ani, doi îngerii l-au trântit la pământ, i-au deschis pieptul, i-au supt o picătură de sânge negru de la inimă, i-au spălat viscerele cu zăpadă topită adusă într-o ceașcă de aur (cf Coran, sura 94: 1 Sq: „N-am deschis noi inima ta?” etc. Acest rit inițiatic e propriu inițierilor șamanice). La 12 ani, Mahomed l-a însoțit cu caravana pe Abū Țālib într-o călătorie în Siria. La Bosra, un călugăr creștin recunoaște semnele tainice pe umărul lui Mahomed, care îi vestesc vocația de proroc. La vârsta de 25 de ani, el intră în slujba unei văduve bogate, Hadige, și întreprinde mai multe călătorii caravaniere în Siria. La puțină vreme, către 595, el se însoară cu stăpâna sa în ciuda diferenței de vârstă (Hadige avea atunci 40 de ani). Căsătoria a fost fericită; Mahomed, care după moartea Hadigei avea să aibă încă nouă neveste, nu și-a luat altă soție câtă vreme Hadige a fost în viață. Au avut împreună șapte copii; trei fii care au murit la vârsta fragedă, și patru fete (cea mai mică, Fatima, se va căsători cu ´Alī, vărul lui Mahomed). Rolul Hadigei în viața profetului a fost considerabilă: el a încurajat mult în încercările vocației sale religioase.

Nu se prea cunosc amănunte ale vieții lui Mahomed dinaintea primelor revelații. Potrivit tradiției, revelațiile au fost precedate de lungi perioade de „retragere spirituală” (tahannut) în peșteri și în alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil să fi fost impresionat de vechile rugăciuni și meditații ale unor călugări creștini pe care în întâlnise și de care auzise vorbind în călătoriile sale, sau e posibil să fi influențat de un văr al Hadigei care era creștin. În plus, anumite ecouri ale predicației creștine ortodoxe ori ale unor secte (nestoriene, gnostice), precum și ideile și obiceiurile ebraice care erau îndeajuns de cunoscute în orașele arabe. La Mecca, existau puțini creștini, majoritatea de condiție foarte umilă (probabil sclavi abisinieni) și insuficient instruiți. În ce privește evreii, prezența lor era masivă la Iatrib (viitoare Medină) și vom vedea (§ 262) în ce măsură Profetul se bizuia pe ei.

Totuși, în timpul lui Mahomed, religia Arabiei Centrale, nu părea să fi fost modificată de influențe iudeo-creștine. În ciuda decăderii sale, ea păstra încă structurile politeismului semitic. Centrul vieții religioase era orașul Mecca (Makka). Numele era menționat în Corpus – ul ptolemaic (secolul II d. C.) drept Makoraba, cuvânt derivat din sabeeanul Makuraba, „sanctuar”. Altfel spus, la început Mecca era un centru ceremonial în jurul căruia s-a clădit treptat orașul. În mijlocul teritoriului consacrat, Himā, se află sanctuarul Ka`ba care era socotit Allah (în traducerea literară „Cub”), edificiu fără acoperiș, având inclus într-unul din unghiurile sale celebra Piatră Neagră, socotită de origine cerească. Înconjurarea Pietrei, constituia în timpurile preislamice, la fel ca și azi, un ritual important din pelerinajul anual (hağğ) la Arafat, la câțiva kilometri de Mecca. Stăpânul pietrei Ka`ba era socotit Allah (în traducearea literală „Dumnezeu”; cu același Teonim creștinii și evreii arabi îl numesc pe Dumnezeu). Allah însă devenise mai mult un deus otiosus; cultul lui se reducea la anumite sacrificii din primele roade, (grâne și animale tinere), ofrande închinate laolaltă lui și altor divinități locale. Printre cele mai importante din capul locului, erau cele trei zeițe din Arabia Centrală: Manāt, („Soarta”), al–Lāt (femininul lui Allah) și al-`Uzzā („Puternica”). Socotite „fiicele lui Allah”, ele se bucurau de o asemenea popularitate, încât, la începutul predicației sale, Mahomed însuși a făcut greșeala (îndreptată mai târziu), de a elogia rolul lor de intermediare pe lângă Allah.

Pe scurt, religia preislamică se asemăna cu religia populară din Palestina în secolul al VI – lea în. Cr., așa cum reflectă ea, de pildă, documentele coloanei iudeo – arameene, de la Elephantine, pe Nilul superior: alături de Iahve – Iahu, erau adorați Bethel și Harambethel, zeița Anat și un zeu al vegetației. La Mecca slujba era încredințată membrilor familiilor de vază; funcțiile, bine retribuite, se transmiteau din tată-n fiu. Un corp sacerdotal propriu-zis nu părea să fi existat. Deși solidar cu vacabula Kohēn, care la evrei însemna „preot”, termenul arab Kāhin înseamnă „vizionar”, „ghicitor”, cel care, stăpânind de un ğinn, era în stare să prezică viitorul și să găsească unele obiecte pierdute, sau cămile rătăcite. Între contemporanii lui Mahomed, monoteiști erau doar câțiva poeți și vizionari cunoscuți sub numele de hanīf; unii erau influențați de creștinism dar eschatologia atât de caracteristică creștinismului (și mai târziu islamului), le era străină după cum pare să le fi fost străină tuturor arabilor, în general.

Misiunea profetică a lui Mahomed a fost declanșată de mai multe experiențe extatice, care au constituit întru câtva preludiul revelației. În sura 53:1-18, el evocă prima dintre acestea: „Cel plin de putere stătu în glorie, în zarea supremă (sau: cea mai de sus); apoi coborâ și rămase plutind nemișcat; la distanță de două bătăi de săgeată – sau și mai aproape – și el dete robului său revelația” (5-8). A doua oară, i s-a arătat lui Mahomed lângă un copac: „El a văzut semnele supreme ale Domnului său!” (13-18). În sura 81:22-23, Mahomed revine asupra acestei viziuni: „Cel de lângă voi nu este un stăpânit de duhuri ! El a văzut orizontul în lumină”.

Reiese că viziunile au fost însoțite de revelații auditive, singurele pe care Coranul le socotește de inspirație divină. Primele experiențe mistice care au decis vocația sa profetică sunt relatate în tradițiile transmise de Ibn Ishāq (mort în 768). Pe când Mahomed dormea în peștera în care își petrecea recruziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini, și i-a poruncit: „Rostește acestea !” cum Mahomed refuză să citească din carte, îngerul i-a apăsat „carte pe nări și pe buze”, aproape sufocându-l. Când, a patra oară, îngerul i-a spus „Rostește !” Mahomed l-a întrebat: „Ce trebuie să rostesc?” îngerul i-a răspuns atunci: „Rostește (adică: predică)! În numele Domnului care te-a făcut! Cel ce a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propovăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, El l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învățat ceea ce nu știa” (90:1-5). Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a îndepărtat de dânsul. „Apoi m-am trezit ca și cum cineva ar fi scris în inima mea”. Mahomed a părăsit peștera și, ajuns la jumătatea drumului din munte, a auzit o voce din cer care-i spunea: „«O, Mahomed ! Tu ești apostolul lui Allah și eu sunt Gabriel». Am înălțat privirea spre cer ca să mă uit la el și, iată, Gabriel stătea pe zare asemenea unui om cu picioarele îndoite sub el”. Îngerul repetă aceste cuvinte și Mahomed, privindu-l, nu putea nici să înainteze nici să se retragă. „În orice parte pe cer aș fi privit continuam să-l zăresc”. Proclamând: „Nu există alt dumnezeu în afara lui Dumnezeu!”. Mahomed nu visa să întemeieze o religie, ci voia doar să-și „trezească” concetățenii, să-i convingă că trebuie să-l venereze numai pe Allah, căci ei îl recunoșteau pe acesta drept creator Cerului și al Pământului și chezaș al fertilității (cf. 29,61 – 63); ei îl invocau în vreme de criză și de mare pericol (29:65; 31:31; 17:69) și jurau „pe Dumnezeu în jurămintele lor cele mai solemne” (35:42;16:38). Allah era, de altfel ,stăpânul pietrei Ka`ba. Într-una din cele mai vechi sura, Mahomed cere celor din tribul lui, quraysiților, să-l venereze pe Stăpânul acestei Case; El le-a dat hrană, El i-a păzit de foamete; El i-a eliberat de spaimă” (106:3-4).

Autenticitatea acestor experiențe pare neîndoielnică. Rezistența lui Mahomed în fața chemării îngerești ne amintește șovăiala șamanilor și atâtor mistici și profeți în a-și asuma vocația. Coranul, nu menționează viziunea onirică din deșert, pentru ca să îndepărteze acuzația că un ğinn l-ar fi stăpânit pe Mahomed. Dar unele aluzii din Coran confirmă veracitatea viziunii care l-a inspirat pe Profet. „Dictarea” Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

Călătoria extatică în Cer și Cartea sacră

Ceea ce i se cerea lui Mahomed, era să demonstreze autenticitatea vocației lui profetice, urcând la Cer și aducând o Carte Sfântă. Astfel spus, Mahomed trebuie să se conformeze idealului ilustrat de Moise, Daniel, Enoch, Mani și alți vestitori, care, suind la cer, s-au întâlnit cu Dumnezeu și au primit din mâna Lui, Cartea Revelației divine. Această schemă se întâlnește atât în iudaismul normativ și apocaliptica ebraică, după cum și la samariteni, gnostici și mandeeni. Originea acestui scenariu, urcă până în vremea legendei regelui mesopotamian Emmendurachi și se leagă de ideologia regală.

Ripostele și justificările Profetului se dezvoltă și se înmulțesc pe măsură ce acuzațiile necredincioșilor se precizează. Aidoma atâtor alți profeți și apostoli, precum și a unor rivali, Mahomed se consideră și se proclamă Apostolul (=Mesagerul) lui Dumnezeu (rasūl Allah) cel care aduce concetățeniilor săi o revelație divină. Coranul este „Revelația în limba arabă comună” (26;193) fiind perfect inteligibil locuitorilor orașului Mecca; dacă aceștia persistă în incredulitatea lor, e din orbire față de semnele divine (23:68), din orgoliu și lipsă de grijă (26:14; 33:68 etc.). De atfel Mahomed știe bine că încercări asemănătoare, au avut și Profeții dinaintea lui: Avraam, Moise, Noe, David, Ioan Botezătorul, Isus (21:66 sq., 76 sq.).

Această călătorie extatică va juca un rol central în mistica și teologia musulmană exterioară. Ea ilustrează o trăsătură specifică genului lui Mahomed și islamului, pe care e important să o semnalăm de pe acum, anume voința de a asimila și de a intriga într-o nouă sinteză religioasă practici, idei și scenarii mitico-rituale tradiționale. Am văzut cum tradiția islamică a valorizat tema arhaică a „Cărții Sfinte”, primită de un mesager în cursul unei călătorii la Cer. Vom vedea mai departe rezultatele confruntărilor cu iudaismul și alte tradiții religioase și chiar o tradiție „păgână” și imemorială, precum acea a pietrei Ka`ba.

„Emigrarea” la Medina

Poziția lui Mahomed și a discipolilor săi se deteriorase continuu. Dregătorii din Mecca hotărăsc să le ia drepturile pe care le aveau ca membri ai triburilor lor. Ori, singura protecție a unui arab venea tocmai din faptul apartenenței sale la un trib. Lui Mahomed însă, îi ia apărarea unchiul său Abū Țālib, deși acesta nu s-a convertit vreodată la islam. Totuși, după moartea lui Abū Țālib, fratele său Abū Lahab, reușește să-l deposedeze pe Mahomed de drepturile sale. Problema pe care o punea această opoziție, tot mai violentă, din partea quraysiților se soluționa pe plan teologic: așa a vrut Allah. Atașamentul orb al unora față de politeism, a fost hotărât de la începutul începuturilor de însuși Allah (cf 16:39; 10:75; 6:39). Ruptura cu necredincioșii era, așadar, inevitabilă: „Eu nu cinstesc ce cinstiți voi; voi nu venerați ce venerez eu !” (109:1-2).

Către anul 615, ca să-i pună la adăpost de persecuții, dar și pentru că se temea de o eventuală schismă, Mahomed încurajă un grup de 70–80 de musulmanii să emigreze într-o țară creștină, Asiria.

În 622, cu ocazia pelerinajului la Mecca, o delegație de 75 de bărbații și 2 femei, din Iatrib, se întâlnește în taină cu Mahomed și legă printr-un jurământ solemn să lupte pentru cauza lui. Ca urmare, credincioșii mahomedani, încep să plece din Mecca, în grupuri mici, în direcția Medinei. Traversarea deșertului (peste 300 de kilometri), durează nouă zile. Mahomed pleacă printre ultimii, însoțit de socrul său Abū Bakr. La 24 septembrie ei sosesc la Qobā, o mică așezare de lângă Medina. „Emigrarea”, Hegira (în arabă, al – Hiğra), a izbândi. La puțin timp după aceasta Profetul intră în Medina lăsându-și cămila să aleagă locul viitoarei locuințe. Casa care slujea și ca loc de adunare a discipolilor rugăciunilor comune, fu gata abia peste un an, căci au trebuit clădite și locuințele soțiilor profetului.

Parcă mânat de o presimțire, Mahomed se duce în februarie – martie 632 la Mecca fiind ultimul lui pelerinaj. Cu acest prilej, el prescrie în amănunt ritualurile pentru hağğ, ritualuri respectate până azi. În același timp, îngerul îi dictează aceste cuvinte ale lui Allah: „Azi, am desăvârșit religia noastră, am desăvârșit grația mea trimisă vouă; am făcut din islam religia voastră” (5:3). Potrivit tradiției, la finele acestui „pelerinaj de despărțire”, Mahomed ar fi strigat: „O, Doamne ! Am împlinit sarcina ce mi-ai încredințat mie?”, și mulțimea i-ar fi răspuns:„Da, ai împlinit-o!”.

Reîntors în Medina, în ultimele zile din mai 632, Mahomed cade bolnav; el moare la 8 iunie în brațele soției lui favorite Aișa. Lumea musulmană a rămas consternată. Unii ar fi refuzat să accepte moartea Profetului; ei credeau că Mahomed s-a suit la Cer, aidoma lui Isus. Trupul lui n-a fost înmormântat în cimitir, ci într-o cameră din locuința Aișei, unde azi se înalță un monument funerar, aproape la fel de venerat în lumea musulmană ca și Ka`ba. Abū Bakr ales calif, adică „urmaș” al Profetului, se adresă credincioșilor: „Dacă cineva se închină lui Mahomed, Mahomed a murit; dar dacă se închină lui Dumnezeu, Mahomed trăiește și nu va muri”.

Coranul (al-Kur `ân) – este scrierea sfântă a musulmanilor. El este mai mult decât o simplă „carte de religie”. El este concretizarea în limba arabă a cuvântului lui Allah, cuvânt revelat lui Muhammad”. Coranul – afirma hanbalitul Ibn Taimiyya- conține principiile fundamentale ale religiei”. O „tradiției” definea conținutul Coranului în următorii termeni:

„Coranul constă în cinci părți: lucruri legale, lucruri ilegale, precepte clare și pozitive, mistere și exemple. Se consideră a fi legal ceea ce s-a decretat a fi așa, și ilegal ceea ce s-a interzis; ascultați preceptele, credeți în mistere și luați aminte din exemple”.

Ca sursă a dreptului islamic al popoarelor, Coranul ocupă locul fundamental. Toate principiile enunțate în Coran sunt imuabile, orice acțiune sau interpretare contrară fiind considerate „o noutate blamabilă”, cu alt cuvânt, o erezie. Respectul deosebit al comunității musulmane față de Coran trebuie să se manifeste și prin grija musulmanilor de al feri de contactul cu necredincioșii. În această privință, în textele juridice a apărut dilema, dacă este sau nu interzis ca musulmanii să meargă în „Casa războiului” cu un exemplar al Coranului ? Bazându-se pe o „tradiție”, majoritatea învățaților musulmani nu permitea scoaterea Coranului din dâr al – Islam. Abu Hanifa și discipolii săi – mai târziu, deci, și otomanii – nu au interzis musulmanilor să ia Coranul în „Casa Războiului”, dar puneau o condiție: aceasta să se facă sub protecția unei armate puternice.

Mesajul Coranului

Istoria religioasă și istoria universală nu cunosc un exemplu asemănător demersului întreprins de Mahomed. Cucerirea orașului Mecca și întemeierea unui stat teocratic demonstrează că geniul politic al profetului nu era mai prejos de genul său religios. Este adevărat că împrejurările – în primul rând contradicțiile oligrafiei meccane – i-au fost favorabile. Dar ele nu pot explica nici teologia, nici opera de predicație și succesul lui Mahomed, nici perenitatea realizării sale: Islamul și teocrația musulmană.

Nu poate fi pus la îndoială faptul că Profetul cunoștea, direct sau indirect, unele concepții și practici religioase proprii evreilor și creștinilor. În ce privește creștinismul, informațiile erau mai degrabă aproximative. El vorbește despre Isus și Maria, dar nu le recunoaște natura divină (5:16-20), pentru că ambii au fost „creați” (3:59). Cu mai multe prilejuri, el face aluzie la copilăria lui Isus, la minunile și Apostolii („Ajutoarele”) lui. Împotriva părerii evreilor, și de acord cu gnosticii și docetiștii, Mahomed neagă răstignirea și moartea lui Isus. Mahomed ignoră rolul de Răscumpărător a lui Isus, mesajul Noului Testament, tainele și mistica creștină. Profetul evocă triada: Dumnezeu – Isus – Maria; informatorii lui cunoșteau probabil Biserica monofizită din Abisinia, unde Fecioara era adorată excesiv. Pe de altă parte, se recunosc anumite influențe nestoriene; de pildă, credința lui Mahomed că moartea aduce sufletul în stare de deplină inconștiență și că martirii credincioși sunt duși în Rai în chiar clipa morții. Tot astfel, concepția unei serii de pogorâri succesive ale Revelației, era împărtășită de multe secte gnostice iudeo – creștine.

În fine, revelându-le Coranul, el le-a propus concetățenilor lui o treaptă comparabilă cu aceea a celorlalte două neamuri „ale Cărții”; a înnobilat limba arabă ca limbă liturgică și teologală, propunând-o ca limbă a unei culturi ecumenice.

Din punct de vedere al morfologiei religioase, mesajul lui Mahomed, așa cum a fost formulat în Coran, reprezintă expresia cea mai pură a monoteismului absolut. Allah este Dumnezeu, singurul Dumnezeu. El este cu desăvârșire liber, omniscient și atotputernic , Creatorul cerului și pământului și a tot ceea ce există. El „adaugă Genezei ceea ce dorește” (35:1). Nopțile urmează zilelor, ploaia cade din cer, corabia „plutește pe mare” (2:164), grație acestei creații continue. Altfel spus, Allah cârmuiește nu numai ritmurile cosmice, ci și faptele oamenilor. Toate operele sale, sunt însă acte libere, în ultimă instanță arbitrare, pentru că depind nu numai de hotărârea sa.

„Politica” lui Mahomed seamănă cu cea ilustrată în diverse cărți ale Vechiului Testament. Ea este inspirată, direct sau indirect de Allah. Istoria universală, e manifestarea neîntreruptă a lui Dumnezeu, chiar izbânzile necredincioșilor fiind cu voia lui Dumnezeu. Războiul total este permanent și deci, indispensabil ca toată lumea să se convertească la monoteism. În orice caz, războiul este preferat apostaziei ori anarhiei.

Aparent, pelerinajul și ritualurile împlinite la Ka`ba – considerată „Casa lui Allah” – par să contrazică monoteismul absolut predicat de Mahomed. Dar am arătat mai sus cum că Profetul a vrut să integreze islamul în tradiția avraamică. Alături de alte simboluri și scenarii prezentate în Coran – Cartea Sfântă, ascensiunea cerească a lui Mahomed, rolul arhanghelului Gabriel etc. – pelerinajul va fi mereu reinterpretat și revalorizat de teologia și mistica ulterioară. Trebuie, de asemenea, să ținem seamă de tradiția orală din hadīt („zisele” Profetului), care va legitima, și ea, numeroase interpretări și speculații. Allah va păstra întotdeauna poziția de Dumnezeu unic și absolut, și Mahomed va fi Profetul, prin excelență. Dar, la fel ca și iudaismul și creștinismul, islamul va sfârși prin a accepta un anumit număr de intermediari și intercesori.

Ce este iudaismul ?

Această religie a apărut în anii 600 d. Cr. fondatorul ei fiind Mahomed (născut în anul 570 d. C.). Învățătura sa, ale cărei elemente le-a adunat din alte religii mai vechi (iudaism, creștinism), a cuprins-o în Coran. Potrivit învățăturii lui, Allah este singurul Dumnezeu iar Mahomed – Profetul lui. Soarta oamenilor pe pământ o hotărăște singur Allah. Cei aleși de el ajung la fericirea veșnică ce constă în opulența plăcerilor pământești. Iadul, însă, este locul suferințelor și chinurilor. Cerințele religiei islamice sunt: cunoașterea Coranului, practicarea celor cinci rugăciuni pe zi cu fața spre Mecca, ajutarea săracilor (mahomedani), în luna Ramadan – post sever zilnic de cum răsare și până ce apune soarele; de asemenea se cere ca cel puțin odată în viață, mahomedanul să facă un pelerinaj la Mecca și să poarte așa-numitul „război sfânt”, pentru răspândirea islamului.

Învățăturile islamice sunt simple și corespund instinctelor (de exemplu exterminarea celor ce nu aparțin islamului; făgăduirea plăcerilor senzuale cerești etc.).

Probabil acesta este motivul pentru care popoarele simple, cucerite de ei au preluat islamismul. Numărul adepților acestei religii se ridică la 850 de milioane. Valorile lor sunt: credința într-un Dumnezeu, fidelitatea față de legile religiei lor, față de rugăciune, cinstirea Cărții Sfinte și trăirea frăției islamice. Frăția este trăită, doar în interiorul religiei, cei din afară fiind considerați dușmani. Deși, ei îi cinstesc pe Avram, pe Moise și pe Isus ca fiind înaintașii lui Mahomed și o cinstesc și pe Maria, Coranul îi consideră și pe creștini necredincioși.

Lumea islamică a cucerit Persia în secolul IX – X. Prin întâlnirea cu persanii, mahomedanismul a fost fructificat. Sub influența persană, s-a format o mistică specific mahomedană, având ca esență iubirea față de Allah și dăruirea de sine (pe când, în Coran, se punea accentul pe supunerea față de Allah). Discipolii acestei concepții consideră metoda de răspândire a credinței lor exemplu, de viață convingătoare, nu sabia. „Șiiții”, care se rezumă cu strictețe la Coran, refuză această orientare.

Pentru a fi musulman, este suficient să mărturisești unicitatea lui Dumnezeu și misiunea profetului său, Mahomed. Crezul musulman este rezumat în 5 articole: „Credința înseamnă să crezi în Dumnezeu, în îngerii săi, în viața viitoare, în profeți, în înviere”.

Dumnezeu este unic. Allâh înseamnă „singurul Dumnezeu”, binefăcător, îndurător, atotputernic, judecător suprem, inaccesibil adoratorilor săi, având 99 de nume.

Unicul Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Avram, Dumnezeul iudeilor și al creștinilor. Moise, Isus și Mahomed sunt cei trei mari profeți. Biblia și Evangheliile sunt cele două cărți revelate, asemenea Coranului. Greșeala evreilor și a creștinilor a fost aceea de a fi alterat conținutul acestor Cărți. Mahomed a venit ca să încheie Revelația, fiind Sigiliul Profeților. După el nu se mai poate aștepta alt Profet.

Îngerii au aripi; sunt creaturi, sau făpturi luminoase, trimiși pentru a ajuta credincioșii și pentru a înregistra faptele lor. Ei sunt martori și mijlocitori la judecata din urmă. Unii dintre îngerii sunt rebeli, ca Satana, numit de aceea Iblîs, ispititorul lui Adam și al oamenilor. Alți îngeri sunt fideli, făpturi create din foc clar, creaturi care pot trăi în comunități.

Dumnezeu este „Suveranul Zilei Judecății”. Când va sosi Ziua Judecății,

„oamenii vor fi asemenea fluturilor împrăștiați, iar munții – asemenea smocurilor de lână scărmănată. În acea zi pământul se va zgudui din cauza seismului și va arunca toate sarcinile de pe el. Drepții vor merge în Paradis, iar ceilalți vor fi aruncați în focul Gheenei. Drepții, serviți de către efebe cu ochii mari, se vor odihnii în grădini încântătoare. Cei care vor sta la dreapta, vor sta la umbră, pe covoare, în timp ce cei de la stânga vor fi aruncați într-o apă clocotită”.

În sfârșit, problema eternă a predestinări și a liberului arbitru este evocată de decretul divin qadar, care lasă omul complet responsabil de faptele sale.

Acestor cinci articole de credință le corespund cinci obligații rituale, numite cei Cinci Pilaștrii (= arkân) stâlpii islamului: profesiunea de credință, rugăciunea, dania, postul și pelerinajul la Mecca. Cele cinci rugăciuni – salât – sunt împărțite de la auroră, până la apariția nopții. Rugăciunile trebuie precedate de abluții, care, în lipsa apei pot fi făcute cu nisip. Cel ce se roagă trebuie să se prosterne, să se îndrepte spre Mecca. Postul anual – ramadân – trebuie să fie absolut, de la auroră până la miezul nopții. Este interzisă intrarea oricărei substanțe străine în trup.

Unii conducători musulmani îi pedepsesc aspru pe cei care nu respectă ramadânul, care beau, mănâncă sau fumează în public. Cine călătorește în timpul ramadânului și nu postește, este ținut să „compenseze” mai târziu cu un număr egal de zile de post. Noaptea din 26 și 27 a ramadânului este celebrată ca „Noaptea Destinului”(= laylat al – Qadar), aniversarul revelării Coranului.

Pelerinajul la Mecca (= hajj) comemorează sacrificiul lui Avram. El este obligatoriu pentru credincios, cel puțin odată în viața sa. Ritualul pelerinajului este imutabil: se face înconjurul pietrei negre – Ka`ba – de 7 ori, 7 procesiuni pe cele două coline și stațiuni mai ales la muntele Arafât, punctul culminant al pelerinajului. Acolo are loc lapidarea demonilor, înjunghierea berbecului, ofranda părului.

La acești cinci Plaștrii canonici, adesea se mai adaugă prescripția comunitară a „efortului(= jihâd) depus pe calea lui Dumnezeu”, tradus în general prin „războiul sfânt”. În realitate, nu se referă la uciderea, ori exterminarea dușmanilor, ci la a face ca să domnească „legile lui Dumnezeu” pe pământ. Islamul primelor timpuri, s-a impus deseori prin forța anilor, dar a existat totdeauna tendința – chiar din epoca Profetului – de a înlocui armele cu „marele efort”, cu efortul suprem, adică cu lupta omului împotriva patimilor proprii.

1. EVANGHELIA ȘI CORANUL ÎN CONFRUNTARE

Introducere

În acest prim capitol, ideea generală este de a căuta adevărul din cele două cărți inspirate, Evanghelia și Coranul. Această căutare nu vreau să degenereze într-o căutare apologetică, chiar dacă uneori se va denatura scopul acestei cărți, voi încerca o căutare epistemologică, având drept țintă, Adevărul.

Este foarte riscant, ca în căutarea Adevărului, unul din argumentele propuse de una din cele două religii Creștinism și Islamism, să cedeze în fața Adevărului. Dar toate aceste cercetări se fac în vederea cunoașterii Adevărului existent în ambele religii. Fiecare religie, are înscrisă în configurația sa un sâmbure de Adevăr, dar la centrul acestui Adevăr se poate ajunge numai pe calea libertății. Fiecare să fie liber în căutarea sa, liber de orice împrejurare care îi îngrădește conștiința.

Vom trata diferite teme privitoare la cele două religii și vom urmării compatibilitatea și confruntarea lor, păstrând dacă este necesar și distanța. Cercetarea de la distanță este bine venită, dar se riscă alunecarea într-o cunoaștere eronată, care duce la distrugerea realității și riscăm să ne facem o iluzie greșită despre un adevăr. Cu toate acestea, nu vreau decât să caut Adevărul, doar în mică parte, căci voi cerceta numai câteva argumente din ambele puncte de vedere.

Scopul meu este de a face mai mult o paralelă între Evanghelie și Coran și voi trata teme care vizează ambele cărți și le voi analiza trecând prin spectrul fiecărei cărți.

În încheiere mă voi întoarce și mă voi opri la axiologia primului capitol și voi încerca să caut Adevărul aflat în cele două cărți .

1.1. Mila lui Dumnezeu în Evanghelie și Coran

În fața milei, nici o ființa nu se poate compara cu Dumnezeu, căci nimeni nu poate fi îndurător, decât Dumnezeu. Vorbind conform felului nostru omenesc, putem spune că și mila lui Dumnezeu ar cunoaște limite, că se oprește în fața condamnaților la pedepsele veșnice, dar aceasta pedeapsă este aleasă liber de câtre om..

„Totuși, Dumnezeu, după limbajul Sfintei Scripturi, se mânie, amenință, pedepsește sever, așa că vin calamități ,nenorociri, războaie. Ateii din toate timpurile aduc aceste fapte ca argumente împotriva existenței lui Dumnezeu. Creștinii, dimpotrivă, cred în Providență, Dumnezeu ne conduce la bine și când pedepsește”.

Evanghelia ne proclamă de multe ori că Dumnezeu este milostiv și plin de îndurare. Acest cuvânt milostiv în limba italiană este un cuvânt compus: misericordia. Descoperim aici două rădăcini latine: misereor care înseamnă mi-e milă, și cor, care înseamnă inimă. Astfel, milos, este deci, acela care are inima miloasă, compătimitoare și se spune că mila este compasiunea pentru durerea altuia. Acest lucru se găsește în Evanghelie, care ne conduce la cunoașterea Adevărului: „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoștința adevărului”(1Tim 2,4).

Mila lui Dumnezeu se concretizează în mod personal, căci Dumnezeu ne consideră ca persoane unice și se interesează de fiecare în parte. Vorbind despre Bunul Păstor care lasă cele 99 de oi într-un țarc și pleacă în căutarea celei rătăcite; Isus spune: „Astfel, nu e voia Tatălui nostru care este în ceruri, să piară vreunul din aceștia mici” (Mt 18,11-14).

De asemenea și Coranul proclamă în multe rânduri că Dumnezeu este milostiv. Însă un lucru este esențial și vrednic de luat în seamă. Această milă Dumnezeu o arată și o manifestă numai în favoarea Musulmanilor; pe ceilalți îi condamnă la exterminare. Un lucru și mai impresionant este faptul că Dumnezeu este cel care decide cine trebuie să devină musulman; este Dumnezeu care decide cine trebuie să devină bun și cine rău! Ni se pare straniu și incredibil, dar ne este de ajuns să citim Coranul: „Dumnezeu face să greșească cine vrea și să îndrepte pe drumul drept pe cine vrea(sura 6, 70). Celui pe care El vrea să-l conducă pe drumul drept, Dumnezeu deschide pieptul către Islamism; în schimb celui pe care El vrea să-l piardă, Dumnezeu își retrage pieptul”(sura 6, 121). Astfel în gândirea Coranului are preferințe și vrea să extermine pe mulți, și ne punem întrebările:

– dacă Dumnezeu este milostiv, cum poate să condamne oameni să facă păcatele cele mai grave? Cum poate după, ce i-a condamnat să păcătuiască, să-i trimită apoi la infern?

– unde este libertatea oamenilor, dacă Dumnezeu însuși este cel care condamnă și constrânge să facă răul?

– cum poate Dumnezeu să zică prin Coran contrariul a ceea ce a zis în Evanghelie, căci până și Coranul este recunoscut ca o carte a lui Dumnezeu?

Când se vorbește despre Dumnezeu, se vorbește cu precădere despre faptele și atributele Sale, dar aceste fapte nu definesc natura lui Dumnezeu.

Dumnezeu se adresează ființei umane cu milă, compătimire, gingășie, putere, judecată. El nu este cu toate acestea de identificat cu sau mulțumită uneia din acestea. El menține o libertate condiționată în confruntare, sau peste orice fel de exigență morală, sau spirituală. Se poate spera în mila Sa, dar nu se poate să fim siguri de ea.

Cu toate acestea Dumnezeu este acela care iubește și, atât iubirea, cât și mila sunt atribute a lui Dumnezeu care nu-L definesc pe Dumnezeu, ci ne arată doar caracteristicile sale.

1.2. Dușmanii

Cuvântul dușman din punct de vedere nominal, are o rezonanță dură în limbile moderne și nu ne este de mare mirare ca toți să nege că în viața lor au avut, sau au dușmani. Pur și simplu se neagă această realitate. În Sfânta Scriptură, dimpotrivă, termenul este foarte des întâlnit, cu precădere în Psalmi. Dar și aici înțelesul său este mai blând și nu se dramatizează atât de mult răul făcut. ’’Este vorba despre omul care, într-un anume fel, ne-a făcut rău, chiar și într-o măsură foarte mică, de exemplu cu o vorbă sau cu un zâmbet ironic”. Dacă este să ne conducem după acest principiu fragil, aș spune că în mod evident vom avea mulți dușmani ”mai mulți decât părul din cap (Ps 39,13 ). Și ca o perfecționare, o împlinire a Vechii Alianțe care admite legea talionului, apare Noua Alianță, Evanghelia, care ne poruncește explicit să nu-i excludem pe aceștia din iubirea creștină:

”Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri (faceți bine acelora ce vă urăsc pe voi) și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc vă clevetesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei buni și peste cei răi, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci, de iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Oare nu fac acestea și vameșii? Și de veți saluta numai pe frații voștri, ce faceți mai mult (decât alții)? Oare nu fac așa și păgânii? Fiți dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este ( Mt 5, 43-48).

Aceasta este legea, porunca pe care Isus ne-a dat-o cu privire la dușmanii noștrii; dar mai mult decât aceasta, El ne-a arătat cum să-i iubim pe dușmanii noștrii. Isus murind pe cruce îi iartă pe cei care-l răstignesc: ”Părinte , iartă-i că nu știu ce fac” (Lc 23,34).

În schimb, Coranul trezește în Musulmani o ură fața de dușmani și îi îndeamnă la răzbunare. ”Luna cea sfântă, pentru luna cea sfântă, iar templele pentru răzbunare; cine vă atacă, atacați-l pe el întocmai cum v-a atacat pe voi” (Sura 2, 190).

Omul astfel devine centrul universului căruia îi revine puterea de a opri viața, arătându-se astfel contrar planului divin. „Omul nu este pus ca stăpân al lumii, dar ca acela căruia lumea îi este încredințată. În aceasta încredințare este cuprins tot efortul uman pentru o lume mai bună”. Astfel omul este colaborator a lui Dumnezeu, am spune noi, Vicarul Său pe pământ, căci omului i s-a încredințat marea operă de a continua împreună cu Dumnezeu opera creatoare.

„Omul nu are nici un drept de a se servi cu abuz. Dumnezeu deține plinătatea asupra tuturor lucrurilor și numai El poate să dispună după plăcerea sa. El îl binecuvântează pe omul credincios în bunurile sale pământești, dușmanul va fi pedepsit. O cucerire, o stare de slujire este ușor de văzut în pedeapsa lui Dumnezeu. Dar poate să fie și o probă sau o ispită pe care Dumnezeu o trimite ca să avertizeze pe cei neputincioși și pe aceea care urmează calea dreaptă”.

1.3. Persecuțiile

O altă ramură care este legată de tema anterioară, este și problema persecuțiilor care au avut loc în ambele religii. Persecuțiile din ambele religii au dat naștere la martiri, care au fost ca un semn de eroism și demn de urmați.

In Religia creștină perioada cea mai crâncenă s-a înregistrat în primele trei secole de creștinism. ”Primele trei secole ale istoriei Bisericii sunt deseori numite epoca persecuțiilor împotriva creștinilor sau perioada martirilor. Și aceasta pe bună dreptate. Căci, într-adevăr persecuțiile sângeroase dezlănțuite de Statul roman împotriva creștinilor caracterizează într-o bună măsura primele trei secole ale Bisericii”.

Evanghelia îi proclamă fericiți pe aceea care suferă din cauza mărturisiri numelui lui Dumnezeu. ”Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor. Fericiți sunteți când vă vor batjocură și vă vor prigonii, și mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră mare este în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de noi”(Mt 5,10-12).

Aceste persecuții se cunosc și în Religia Musulmană. Și în viața toți caută o realizare în legătura intimă cu Dumnezeu. O dăruire totală:

„se realizează dacă se moare în serviciul lui Dumnezeu și a Comunității. Cultul musulman nu cunoaște act de sacrificiu și sărbătoarea sacrificiilor, nu este decât o amintire a gestului lui Abraham. Există o dăruire totală de sine lui Dumnezeu, oferirea combatanților uciși după gândul lui Dumnezeu, martiri-martori, morți pentru apărarea și triumful Islamului”.

Acum să aruncăm o mică privire panoramică asupra noilor persecuții culese din presă, privind suferința Bisericii catolice sub presiunea religiei islamice și a regimului totalitarism comunist. Biserica Romano-catolică din România a experimentat nu numai oprimarea din partea regimului comunist, dar vedem că Biserica Universală mai are și alte obstacole în dezvoltarea ei.

Răscolind paginile presei, ni se întâmplă deseori să ne lovim de veștile care tratează despre persecuțiile creștine. Aceste fapte, luate în mod particulare, ne apar fără importanță de vreme ce noi nu suntem implicați și ne putând intra în viața noastră, astfel trec pe lângă noi și ne lasă reci. În acest scop ne vin în ajutor articolele din presă care ne atrag atenția, arătându-ne că formăm un trup și astfel să luăm în considerare acea foarte tristă realitate care este persecuția contra creștinilor, nu numai pe baza cărților istorice, dar în mod dramatic reală, concretă și foarte aproape de viața noastră.

Un fenomen în creștere care nu poate să ne stea la inimă pentru că pe lângă pericolul islamic, găsim răspândit și optimismul comunist, care după cum se opune ar fi dispărut de pe pământ, sau mai persistă izolat în câteva locuri. Este bine de amintit că în China în ciuda numărului mare de locuitori de 1 miliard și 200 milioane, faptul persecuțiilor este prezent printr-o politică comunistă clasică.

CHINA COMUNISTĂ:

„Punctual ca o poliță, o nouă undă de arestări de episcopi, preoți și laici în diverse provincii chineze, a lovit Biserica catolică în ultimele zile, într-o acțiune represivă care este coordonată la nivel național”. Despre toate aceste probleme ne vine în ajutor și Revista Fides care tratează mai pe larg și intră și în probleme personale vorbind despre arestările din China. Toate aceste arestări la urma urmei au degenerat în distrugerea edificiilor de cult.

Hong Kong face primii pași pentru a extermina pe catolici din sistemul educativ.

Dacă situația în China continentală este de mult foarte grea pentru catolici, să vedem ce se petrece în Hong Kong care s-ar părea o țară liniștită, cu pace și care se conduce după maxima: „o țară, două sisteme”. Tot „Fides” ne informează că în Hong Kong au început primele lovituri. Au fost acuzați că folosesc edificiile educative în scop pastoral. Pr. Stephen Chan, președintele unei școli catolice, supraveghetor ecleziastic al Comisiunii „Dreptate și Pace” diecezană, a spus prin Fides că activitățile religioase sunt parte integrantă ale educației.

PAKISTAN

În Pakistan catolicii au fost arestați pentru că au protestat contra abuzurilor. Legea asupra calomniei „pedepsește cu pedeapsa capitală pe oricine care prin cuvinte, sau prin scris, sau reprezentări vizive, sau prin oricare alt mijloc, direct sau indirect, ofensează pe sacrul profet Mahomed”.

AFGANISTAN

„Orice afgan care se convertește la creștinism sau face propagandă altor religii în afară de cea musulmană să fie condamnat la moarte”.

„Se avertizează toți cetățenii că dacă un musulman afgan acceptă o credință creștină, sau se convertește la altă religie îndepărtată, sau dacă este văzut profesând creștinismul sau iudaismul, distribuind literatura lor religioasă, sau făcând publicitate pentru ei, va fi condamnat la moarte”.

Ca o mică concluzie de acest dureros capitol, mă întreb persecuțiile: anticreștine sunt un lucru nou? Și totuși ce se face pentru a le evita?

„Pentru lungul timp limitat al secolului XX, discriminările anticreștine nu a dispărut cu căderea sistemului totalitar. Astăzi sunt mai împrăștiate, mascate sub artificii constituționale, confundate cu arhaicele războaie etnice, supraevoluate de societățile secularizate, până și de Biserici, care se tem să dea o impresie al unui sentiment de ostilitate contra Islamului”.

Ca atare drepturile comunității creștine sunt violate, dar aceste violări nu găsesc ecou în societatea noastră. În primul rând creștinii trebuie să știe că persecuțiile pot să ajungă la forme extreme ca sinuciderea.

1.4. Căsătoria

Zice Isus în Ev.: Ați auzit că s-a zis: Să nu comiteți Adulter…A fost însă zis: Cine-și va lăsa propria soție să dea un act de divorț; însă eu zic: Cine-și va lăsa propria soție…(Mt 5,27-32).

Coranul în schimb amintește în (Sura 4,3) că omul poate avea până la patru soții făcând excepții însă Mahomed, căruia Alah i-a dat permisiunea de a avea 12 soții (Sura 33,50-51) și câte concubine vrea (Sura 23,6).

Această problemă a numărului de soții este o problemă stringentă a societății noastre. Se încearcă astăzi ca femeia să fie considerată pe același grad de egalitate cu bărbatul. „Înfruntând unul din argumentele Coranului, despre care s-a vorbit mai mult și se vorbește și acum în Europa; contrar celor spuse până în zilele de astăzi de către mulți, musulmanii nu pot lua în căsătorie câte femei vor. Sunt puțini aceia care mai păstrează legea veche a numărului de 4 femei”.

În ceea ce privește femeia situația preislamică a întâmpinat probleme și în acest caz musulmanii preislamici ne vin în ajutor. Este vorba de ridicarea urmașilor din neamul lor. Astfel nu de rare ori în religia islamică se poate vorbi la nivel familial de rudenia matrilinală și erau implicați fii. În matriarhat capul de familie era fiul său, sau fratele carnal al femeii cele mai în vârstă. Apare și poliandria prin care o femeie putea să se căsătorească cu mai mulți bărbați deodată. Dar aici se naște confuzia rudeniei carnale. Nu se putea identifica cu certitudinea care este tatăl adevărat. „Coranul însă pleacă de la presupunerea că o femeie poate să fie căsătorită numai cu un bărbat și în caz că rămâne văduvă, sau despărțită să aștepte 4 luni înainte de a se recăsători” (cf Sura 26-32).

Astfel se ajunge la o înțelegere a moștenirii, sau a gradului de rudenie. Dar ce se face dacă femeia se recăsătorește și se află însărcinată? Aici ne ghidăm după (Sura 2,223; 65,6). Astfel ea se poate ști dacă este sau nu însărcinată de precedentul soț. Dacă era timpul de așteptare trebuie să fie de o durată de până la nașterea copilului; însă dacă tatăl vroia să se despartă, trebuie să procure mâncare și îmbrăcăminte pentru copil până la o anumită vârstă; de obicei 2 ani.

Sexualitatea în religia islamică își are și ea importanța în viața familială ca făcând parte integrantă în căsătorie. Astăzi se cunoaște peste tot în toate religiile problema supraviețuirii și mortalitatea care este superioară natalității și se simte tot mai mult văzând cum apun generațiile. Creatura este procreatoare. Individul are datoria de a plăti viitorului datoria sa cu trecutul. În acest sens numai soții pot soluționa problema.

„Este verosimil cum Coranul nu refuză sexul ca ceva sacramental în sens creștin. Ea rămâne o relație contractuală. Plecând de la argumentul (femeia sclavă), Scriptura islamică insistă asupra condiției contractuale dintre soț și soție, fiind singura condiție adevărată pentru relația sexuală. Raportul nu trebuie să fie considerat ca utilitarist sau ca o cucerire. Trebuie să fie privit cu demnitate și circumscris în culmea căsătoriei”.

Creștinismul vede în raporturile sexuale și în căsătorie un lucru semnificativ, dar în toate acestea predomină iubirea matrimonială.

Căsătoriile poligamice au fost tradițional acceptate, considerând ca lecite o căsătorie cu patru soți. Astfel Islamul a fost o lume de bărbați în care rolul femeii era acela de a fi fertilă. Sura 2,223 ne spune:

„Muierile voastre vă sunt un ogor: deci veniți pe ogorul vostru cum voiți, însă pregătiți înainte de aceasta sufletele voastre și temeți-vă de Dumnezeu și să știți că veniți înaintea lui. Această temere de Dumnezeu sacralizează actul sexual și prezentarea lor și a rugăciunilor lor în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu este martor și chiar ei se roagă lui Dumnezeu pentru copilul lor (Sura 7,189).

Coranul prezintă și acele cazuri în care nu se poate accepta căsătoria privind afinitatea sangvinică în cazul gradelor de rudenie. Persoanele cu care nu se pot căsători sunt (mama, fii, nepoții, unchii, etc.)(cf Sura 4,23). Astfel un bărbat nu se poate căsători corporal cu două surori; (aici se urmărește VT) și nici văduva nu poate fi luată în căsătorie de fiul bărbatului (cf Sura 4,22). Legea leviratului prin care văduva bărbatului este luată este luată în căsătorie de către fratele defuntului, este acceptată cu condiția ca femeia să fie deacord (cf Sura 4, 19).

Să ne întoarcem totuși pentru un moment la Evanghelie și prin Evanghelie le Isus:

„Farizeii l-au întrebat: Învățătorule, este permis unui bărbat să-și lase soția? El le-a răspuns: Ce va poruncit Moise? Ei au răspuns: Moise a permis să se scrie un act de divorț și să o lase. Isus le-a zis lor: Pentru împietrirea inimii voastre el a prescris pentru voi această nomă. Dar la începutul creației Dumnezeu i-a creat bărbat și femeie; pentru aceasta bărbatul va lăsa pe tatăl și pe mama sa și se va unii cu soția sa și cei doi vor fi un singur trup. Așadar omul să nu separe ceea ce Dumnezeu a unit” (Mt. 10, 2-11).

Mahomed în schimb în baza Surei 4,24 permite Musulmanilor acea căsătorie de plăcere, de bucurie prin care femeia s-ar putea considera ca fiind prostituată legalizată, pentru că la sfârșitul perioadei stabilite (care poate să fie numai câteva ore) căsătoria se dezleagă.

Ca atare Islamul aprobă divorțul de la început. În mod spiritual și avortul: Insuflarea sufletului are loc cu prima răsuflare de aer și această gândire a fost preluată de la creația lui Adam din Biblie. Dumnezeu insuflă în inima lui Adam și după musulmani numai acum omul este creat complet.

Sunt însă preferate de mult timp practicile contraceptive. Toate aceste practici pentru că, pentru soți plăcerea simțurilor este un dar de la Dumnezeu, de a se bucura în mod senin (Sura 2,223; 2,226-227).

Pe lângă toate acestea se păstrează ideea creatoare a lui Dumnezeu când l-a creat pe om. Când i-a creat, i-a creat bărbat și femeie. Nu I-a creat bărbat și bărbat, sau femeie și femeie. În asemenea situație Islamul condamnă homosexualitatea (cf Sura 4, 15-16).

1.5. Întrebări adresate coranului

Încă de la creație, omul moștenește cel mai mare cadou din partea lui Dumnezeu care constă în libertate. Omul a fost înzestrat încă de la început cu libertate. Prin această libertate, omului îi revine capacitatea de a alege între bine și rău. Dar am văzut că încă de la creație, deși omul a fost creat ca o încoronare a creației, nu este centrul și stăpânul universului. Lui îi revine obligația să participe ca și creatură la opera creatoare a lui Dumnezeu care nu s-a sfârșit și în fiecare moment creează. Astfel omul este creat cu o oarecare inferioritate, mărturisind astfel suveranitatea și plinătatea divină, totuși nelăsând să scadă în nici un fel autonomia umană.

„Omul, în mod sigur nu are o autonomie fundamentală, și acest fapt, este elementul cel mai important în mărturia islamică în confruntarea tacită a lumii contemporane; omul este supus, o creatură făcută nu pentru autosuficiență, dar pentru supușenia ce depășește propria autonomie. Ca atare, așa fiind, el este în mod straniu împodobit cu demnitate și nobilitate”.

Omul nu ar putea fi, cum este el în Scriptura Musulmană, destinatarul lui Dumnezeu, dacă nu ar fi liber nu ar fi corespondent. În acest sens se înscrie libertatea de a fi musulman.

Plecând de la această libertate, vrem să adresăm câteva întrebări Coranului care la prima vedere ar părea întrebări apologetice, dar scopul lor sunt întrebări de cunoaștere și îmbogățire a cunoștințelor și a cercetării adevărului.

Coranul ne zice: „Cei ce țin mincinoasele semne ale Noastre sunt surzi și muți și petrec în întuneric. Dumnezeu pe cine voiește îi duce la rătăcire și pe cine voiește îl duce pe drumul drept” (Sura 6,39).

– Întrebare: Dacă Dumnezeu condamnă și are preferințe, de ce creează, și dacă i-a creat și i-a destinat pieirii, de ce îi pedepsește pe cei răi?

Coranul ne zice:

„Însă a lui Dumnezeu este toată porunca. Și oare nu știu credincioșii că dacă ar voi Dumnezeu, ar ocârmui bine pe toți oamenii. Și nu va înceta nenorocirea să-i ajungă pe cei credincioși pentru faptele lor, sau să se sălășluiască aproape de locuințele lor, până ce se va îndeplini amenințarea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu calcă făgăduințele” (Sura 13,30-31).

– Întrebare: Dacă Dumnezeu este bun, de ce nu face ca totul să decurgă bine între oameni? De ce omul face rău de vreme ce este constrâns de Dumnezeu?

Coranul zice: „Dumnezeu nu iartă celuia ce face asemenea cu Dumnezeu o ființă, însă toate celelalte, în afară de aceasta, cui voiește. Cel ce face o ființă asemenea cu Dumnezeu rătăcește foarte mult” (Sura 4,116).

– Întrebare: Acum în această situație cum putem atribui lui Dumnezeu atributele de bunătate și milă, dacă El iartă numai pe cei pe care-i place? Oare nu toți sunt fii lui?

Coranul zice: „A lui este împărăția cerului și a pământului, nu este Dumnezeu în afară de El. El dă viață și moarte…Și din pomul lui Moise este un neam, care cârmuiește cu dreptate și pace ceea ce este după cuviință” (Sura 7, 158-159). – De aici rezultă că pe mulți oameni, Dumnezeu i-a creat pentru gheenă, pentru infern.

– Întrebare: Dacă Dumnezeu este bunătate, cum poate să creeze ființe, pe care apoi să le condamne și să le trimită în iad?

1.6. Pietatea creștină și cea musulmană

Libertatea religioasă, a fost și este o problemă, care încă mai presează și acum persoanele în alegerea lor. Prozelitismul este de asemenea în floare și cumpărarea persoanei pentru o religie, sau alta, este frecvent întâlnită în special în țările mai puțin dezvoltate economic. Acolo unde nivelul de trai este compromis, omul pentru bani abandonează religia și se refugiază într-o sectă, sau alta. Astfel se întâmplă și în țările comuniste care constrâng persoanele pentru o religie preferată de stat.

„Ce greu se poate percepe această libertate a manifestării publice, a pietăților creștine, dar este adevărat și acest lucru se cercetează mai bine în complexele statale (școli, spitale). Ziarele ne scriu cum sunt interzise aceste acte de pietate în spitale, în special recitarea rozariului. Acest lucru se motivează printr-o evitare discriminatorie și în respectul altor religii. Acesta este un fir de gândire eronată, bazată pe o înțelegere greșită a societății multisocială și pe un fundamentalism antixenofob care riscă să facă servicii grele dreptei cauze antirasiste. Strada care dă importanță înțelegerii și solidarității între popoare și religiei nu trece cu siguranță prin distrugerea identității și culturii propriei țări”.

O problemă actuală pe care o găsim în Cuba ne arată oprimarea libertății umane.

„Școlile catolice din capitala cubaneză au interzis prezența în clasă a elevilor care poartă obiecte religioase: crucifixe, iconițe, medalii, scapulare. Prevederea a fost luată ca expansiunile religioase să nu obstacoleze activitatea politică ideologică dezvoltată cu elevii”. Aceste măsuri s-au luat ca să nu altereze politica sănătoasă a cubanezilor.

1.7. Cum ne așteaptă viitorul

Biserica catolică europeană care în octombrie 1999 a ținut la Roma sinodul său, se simte impresionată de două focuri: la Millano a venit Dalai Lama, salutat de mulțimi entuziasmate de o religiozitate pământeană fără Dumnezeu, și foarte mulțumiți de numeroasele progrese ale Budismului în Italia, cum o demonstrează centrele budiste vizitate de el și inaugurate.

Dar din periferia mitropolitană se ridică o voce puternică de Islamism. Coranul recitat în subterane și moschee, răsună foarte amenințător Monseniorul Bernardini, episcop al micii comunități creștine din Smirna, în Turcia, la sinodul din Roma a vorbit fără a ascunde ceva, aducând în actualitate căteva cazuri. Un autoritar personaj musulman promite creștinilor: „Mulțumim legilor noastre democratice vă vom invada; mulțumim legilor noastre religioase vă vom domina”. Continuă comentarea Monseniorul Bernardini:

„Trebuie să-i credem pentru că dominarea a început deja cu petrodolari, folosiți nu pentru a crea locuri de muncă în țările sărace din Nordul Africii sau a Orientului Mijlociu, dar pentru a construi moschee și centre culturale în Țările creștine de emigranță islamică, ca Roma, centru al creștinătății. Cum să nu vedem în toate acestea un program clar de expansiune și de recucerire?”.

Un alt caz. Un lider musulman a refuzat ca să fie promotorul unei întâlniri cu creștinii cu această motivație: „Voi nu aveți nimic să ne învățați, iar noi nu avem nimic să învățăm”. Acestea sunt câteva cazuri aduse la Sinod de către Monseniorul Bernardini.

Iezuitul egiptean Samil Kholil se află pe aceeași linie: Petrodolarii sunt instrumente de penetrare expansivă a Islamului, și sunt folosiți în mică parte pentru susținerea economică a musulmanilor săraci; cât privește sistemul democratic european, el reprezintă speranța cea mai mare a răspândirii Islamice.

Nu s-a sfârșit. Și arhiepiscopul Belgradului Franc Perko, declară ziariștilor că „cu comunitatea musulmană nu se poate conduce un adevărat dialog”. Dimpotrivă pentru câteva decenii încă, poate un secol, Islamul va fi pericolul cel mai grav pentru creștinism, în special în Europa. Un pericol trimis de Providență ca o pedeapsă pentru despărțirea creștinilor.

Ce viitor ne așteaptă? Aceasta este întrebarea legitimă care astăzi este pusă de orice credincios. Dacă este să privim la criza profundă a Creștinismului de astăzi cu toate mișcările Satanice și prin invazia Musulmană în Europa, răspunsul ar fi nemulțumitor. Dar orizontul celui de-al treilea mileniu Creștin strălucește Fecioara Maria, învingătoarea Șarpelui și a tuturor dușmanilor Bisericii.

1.8. Mesajele mariane

Biserica creștină greu se mai decide asupra unui mesaj adresat de către Maica Domnului. Atâta vreme cât ele nu se contrapun adevărurilor și dogmelor Bisericii, ele sunt acceptate de Biserică, dar nu aprobate.

Ne îndreptăm către o lume care se îndepărtează din în ce în ce mai mult de religia catolică? Ne gândim că totul este relativ, dar să ne oprim pentru câteva momente la numeroasele apariții ale Maicii Domnului în zilele de astăzi. Despre cele 10 secrete de la Medjugorge nu se știe nimic, dar unii vizionari au zis că unele dintre ele anunță mari pedepse pentru lumea care se îndepărtează de Dumnezeu și trăiesc în păcat.

Avem foarte multe persoane și, poate întregi popoare care mor abandonând creștinismul pentru ca să adere la alte secte, la ateism sau să urmeze în masă Islamul se va ajunge la marea apostazie, adică îndepărtarea de credința creștină, prevestită de veacuri în Sfânta Scriptură? Faptele, din păcate merg în această direcție. Maica Domnului la Fatima a zis: „La sfârșit inima mea neprihănită va triumfa!”. Vrea să ne spună că mai întâi vor fi persecuții dure anunțate de Sfântul Luigi de Monfort și mare nenorocire pentru Biserică anunțate de Don Bosco? Oare cele 10 secrete de la Medjugorge, nu se află cuprinse în unele din aceste nenorociri?

Sfântul Luigi Grignion de Monfort în celebrul său „Tratat” scrie:

„Maria trebuie să strălucească mai mult în milă în putere și în har în aceste zile de pe urmă: în Milă pentru a conduce și a primi cu iubire pe sărmanii păcătoși și pe cei abătuți care se vor converti și se vor întoarce la Biserica Catolică; în putere contra dușmanilor lui Dumnezeu, închinătorilor la idoli, schismaticilor mahomedanilor, iudeilor, dușmanilor împietriți care se vor răscula în modul cel mai teribil pentru a-i seduce și a-i face să cadă, cu promisiuni și amenințări; pe toți cei care sunt contrari; în sfârșit Ea va trebui să strălucească în Har pentru a-i anima și a-i susține pe proprii soldați și credincioși servitori ai lui Isus Cristos care se vor lupta pentru cauza dreaptă”.

„În sfârșit Maria trebuie să fie dură cu Diavolul și urmașii săi ca o armată angrenată în luptă în special în aceste zile de pe urmă pentru că diavolul bine știind că-I rămâne puțin timp ca să facă să piară suflete, mai mult ca niciodată în fiecare zi atacurile, va duce repede persecuțiile crude și va pune mari piedici servitorilor fideli și adevăraților fii ai Mariei contra cărora trebuie să facă mari eforturi pentru a-i învinge”.

În mijlocul norilor cei mai întunecați și în furtunile cele mai amenințătoare, creștinul trebuie să-ți amintească solemn promisiunea îmbrăcată cu soarele, Neprihănita care învinge Dragonul. La sfârșit inima mea Neprihănită va triumfa, și să ne fie mereu inima gata.

S-ar părea că totul în acest punct pare apocaliptic, dar toate acestea se pot vedea în arătările Maicii Domnului care ne trezește sufletul în a fii mereu gata. Este îndemnul lui Cristos preluat de Maica Domnului și actualizat astăzi de noi.

1.9. Magisteriul Biserici

Conciliul Vatican II găsește un eveniment de credibilă importanță în ceea ce s-a numit „revoluția copernicană în relațiile creștino-musulmane”. Conciliul privește mai ales în spre atitudinea practicată în conformitate cu musulmanii. Numărul 16 din „Constituția dogmatică Lumen Gentium” declară: „însă planul mântuirii îi îmbrățișează pe aceea care îl recunosc pe Creator, și printre ei în primul rând pe musulmani, care, declarând că țin credința lui Avram, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi”.

Al doilea text conciliar este mai lung și detaliat.

Este vorba de paragraful 3 din „Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine”[Nostra Aetate]. Două caracteristici în acest text apar evidente. În primul rând se subliniază punctele comune între Islam și Creștinism, făcând cunoscută în același timp o diferență fundamentală: mărturia creștină a divinității lui Isus. În al doilea loc în textul conciliar apare posibilitatea unei colaborări între cele două religii, în ajutorul nevoilor stringente ale umanității contemporane.

Referindu-se la Islam, CV II în Nostra Aetate spune:

„Biserica privește cu stimă la musulmanii care îl adoră pe unicul Dumnezeu, viu și subzistent, milostiv și atotputernic, creatorul cerului și al pământului, care a vorbit oamenilor. El caută să se supună din toată inima decretelor ascunse a lui Dumnezeu, după cum s-a supus Avraam, la care, credința islamică se referă cu bucurie. Deși ei nu cunosc că Isus este Dumnezeu, îl venerează cu toate acestea ca pe un profet; o cinstesc pe mama lui, Fecioara Maria, și uneori o invocă cu devoțiune. Apoi, așteaptă ziua judecății când Dumnezeu îi va răsplăti pe toți oamenii înviați. La fel, ei au o stimă deosebită pentru viața morală și dau cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, fapte de milostenie și post”.

Este vorba într-adevăr despre o declarație oficială privind Islamul, emis de maxima autoritate a Bisericii. Credința în Dumnezeu ca Unul și Unic și adorarea sa sunt centrul și inima Islamului. Acesta este primul articol al credinței creștine: „Credo in un unum Deum”, chiar dacă, pentru creștini divina unicitate se deschide pe sine însuși la unitatea divină „personală”. Musulmanii și Creștinii adoră împreună pe același Dumnezeu dar nu-I dau mereu același nume sau am putea spune, nu dau mereu același semnificat numelor, care în aparență nu sunt asemănătoare. Pentru a ne convinge Conciliul menționează explicit câteva din aceste nume, fie cele comune în ambele religii, cât cele frecvent menționate în Coran și de o importanță particulară pentru credința islamică. Credința musulmană se relaționează la Dumnezeu transcendent care s-a făcut cunoscut prin Cuvântul Său adresat omenirii, prin profeți, chiar dacă nu este același Cuvânt și nu sunt aceeași profeți prezență în religia creștină.

Credința musulmană este „islam” = supunere la voința lui Dumnezeu, pentru care decretele, chiar și cele ascunse sunt respectate în întregime. Conciliul așadar este conștient de aspectul „misterios” al credinței islamice. În acest timp și model de credință, Avraam și-a găsit rolul său în religia islamică.

„După cum vedem, aprecierea pe care Conciliul o face islamului este deosebită de părerea europeanului obișnuit despre un musulman. Pentru un european, musulmanul nu este decât un eretic cu credințe bizare, la care se observă mai ales credința externă”.

Văzând învățătura papală pe linia Vaticanului II, cunoaștem un nou și un clar element privind respectul Papei Paul al VI – lea nu numai pentru musulmani, dar pentru oricare altă credință profesează.

Papa Ioan Paul al II–lea trece dincolo de aceasta. În enciclica sa „Redemptoris Hominis”, exaltă faptul că Duhul Sfânt lucrează și în viețile necreștinilor.

„Textele Conciliului însă au lăsat deschise posibilitatea pentru o interpretare restrictivă, după care, musulmanii se consideră pe ei înșiși în linie cu credința lui Avraam; în realitatea nu sunt considerați așa de către creștini. Ioan Paul al II – lea în schimb, în diferite ocazii, a trasat o paralelă între musulmanii care se rețin descendenți a lui Avraam și creștini”.

Papa vrea ca această credință venită prin Avraam, îndreptată către Dumnezeu să fie o credință genuină și nu o relație cu Dumnezeu.

1.10. Diferențele dintre Coran și Evanghelie

Pentru musulmani, Coranul a fost dictat cuvânt cu cuvânt lui Mahomed de către îngerul Gabriel, pentru care Mahomed nu este decât un simplu transmițător al textului divin (cf Sura 75, 17-19). În perspectiva islamică, Torah, Evanghelia și Coranul nu sunt altceva decât trei aspecte diverse ale aceluiași Cuvânt Divin, revelat în timpuri diferite, la trei popoare diferite.

„Apoi I-am dat lui Noe, lui Moise scriptura despre deplinătatea celor ce fac bine și spre deosebirea tuturor lucrurilor și spre o cârmuire și îndurare, pentru ca ei să creadă la întâlnirea cu Domnul lor… Să nu spuneți, Scriptura s-a descoperit [numai] pentru două popoare (jidovilor și creștinilor) înaintea noastră și noi am priceput să o citim” (Sura 6, 155-157).

Însă Coranul îi numește și pe evrei și pe creștini „oameni ai cărții” (Sura 6,154).

Dar îi acuză că au falsificat revelația divină (Sura 5,41; 2, 75-79; 3,78). Astfel se explică cum în ochii musulmanilor se vede crescând în baza acestor idei diferențele care se află în istoriile paralele ale Bibliei și Coranului; narațiunea autentică pentru musulmani este aceea a Coranului, în timp ce narațiunea Bibliei și implicit a Evangheliei, a fost coruptă și falsificată de către evrei și creștini.

Dar înainte de a intra în analiza epistemologică autenticității și veridicității textelor sacre, să vedem ce reprezintă Coranul pentru un musulman ortodox.

Atunci când un musulman ortodox citează, proclamă Coranul, el folosește formula: „Qala Allah = a spus Dumnezeu” sau „Qual Allah = spusa lui Dumnezeu”. Așadar Coranul este Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este nimic în Scriptura islamică care să nu se poată confrunta cu Psalmii din tradiția ebraică. Astfel putem afirma că plecând de la formula literală a cărții în care predomină imperativul, cartea trebuie ascultată și împlinită

„Coranul în acest sens sublim, este Dumnezeu și provine de la Dumnezeu. Este Dumnezeu care vorbește, și tot elementul uman care se exprimă în Coran, fie că este vorba de Profet, sau de profeții precedenți sau de creaturi în viață, este urmat de o comandă: „Qul”, „a lui…” făcând ceea ce divina învățătură ne învață și ne comandă”.

Toate cele trei cărți au fost revelate de Dumnezeu în timp și loc diferit unul de celălalt. Pentru creștini a se baza pe revelație înseamnă să trăiești și să experimentezi o iubire mântuitoare, privită prin prezența divină și umană în istorie și prin sacramente, care conțin izvorul revelației. Pentru musulmani a se baza pe revelație însemnă a trăi cu un răspuns la o îndatorire morală fără a ceda, pentru că este cuprins în mesajul divin, transmis prin comunitatea umană de credincioși. „Aceste revelații au origine divină și a te îndoi de ele nu se poate, dar mintea umană poate explica și interpreta conținutul lor spiritual după circumstanțe ”.

Am văzut că Dumnezeu este Autorul Cărților citate, dar deși au același Autor, înțelesul este diferit în multe paragrafe. Cineva a dat o interpretare greșită. Acuzare pe care musulmanii o fac creștinilor că au falsificat evanghelia reprezintă o ignoranță culpabilă care ne surprinde. Cu toate acestea câteva studii serioase chiar și atee au arătat ca demne de credință acceptarea textului antic. Trebuie să se accepte că scrierile nu au fost alterate pe durata secolelor.

„Un alt aspect de reacție musulmană la critica adusă evreilor a fost afirmația privitoare la Coran, că musulmanii urmează genuina religiei lui Avraam, de care evreii și creștinii s-ar fi îndepărtat. Un ecou al acestora se găsește în sura 3, 65-68; „O popor al cărții! De ce discutați despre Avraam, în timp ce Torah și Evanghelia au fost amândouă revelate după El”? Avraam nu era nici evreu nici creștin, era un profet dedicat total lui Dumnezeu și nu era idolatru. Este cu siguranță vecin lui Avraam din toți oamenii, sunt aceea care îl urmează, și acest profet (adică Mahomed), și cei care cred cu el”.

„Așadar înseamnă în mod radical alterată și nu ne mai aparține în realitate contextual Noului Testament. Învățătorul Isus este cum Coranul susține; dar în contextul musulmanilor, învățătura sa e limitată”.

Cu toate acuzele Evanghelia posedă 34.086 de copii în codurile grecești, ne spune Martin Bonatti în „Mesajul Mântuirii”; avem traduceri din ele în toate limbile antice și o zecime, și o miime de citate ale scriitorilor creștini ai primelor secole. Citatele lor stabilesc că Evangheliile au fost scrise în a doua jumătate al primului secol, de la anul 50 la 100 d.Cr. și sunt multe, căci cu ele s-ar putea reconstrui Evanghelia, dacă ele s-ar fi pierdut. Toate aceste coduri și citări ar reproduce Evangheliile originare. Toate aceste pergamente așa antice cum sunt, reproduc Evanghelia, cum s-ar putea citi în aceste timpuri moderne. Să spunem, așadar, că creștinii au falsificat Evanghelia? Este numai fructul ignoranței și a lipsei de speculație științifică. Dar despre acest capitol vom trata în următorul titlu.

1.11. Mahomed și Evanghelia

Din cele ce am spus în paragraful anterior, rezultă că creștinii nu sunt ei care au falsificat Evanghelia. Pentru a fi siguri că noi astăzi le citim așa cum au ieșit ele de sub pana primilor autori, să vedem de ce creștinii nu sunt cei care au falsificat Vechiul Testament (adică Biblia evreiască). Nu au falsificat creștinii Biblia pentru că evreii (care nu sunt cu siguranță creștini), au păzit cu strășnicie și sfințenie sfintele Texte Sacre (care au existat înainte de prima comunitate creștină), făcând-o mereu cu severitate și rigorism.

„În mod esențial Islamul corespunde și se identifică cu conceptul Vechiului și al Noului Testament; dimpotrivă făcând excepții particulare minime, se diferențiază pentru că Vechiul Testament, legea divină, aplicată numai Israelului, poporului ales de Dumnezeu, și Noul Testament îmbogățit, extinde harul divin asupra umanității în Cristos. Islamul vede în Mahomed ultimul profet al lui Dumnezeu, care recunoscând lucrarea lui Cristos, o continuă putând-o omenirii Revelații valide pentru toate timpurile și un fir conducător care poate servi orișicui fără distincție precisă”.

Prin această afirmație nu se poate deduce decât înscrierea lui Mahomed în rândul profeților.

Și totuși: Coranul mereu sugerează și fără reținere afirmă în mod definitiv că Mahomed a fost anunțat în Biblie: „… profetul Neamurilor (sau a non evreilor)pe care ei îl vor găsi anunțat aproape de ei în Torah și Evanghelie” (Sura 7,157). Se zice că el a fost anunțat în mod particular de Isus.

„Și când zise Isus Fiul Mariei: o fii ai lui Israel! Eu sunt Mesagerul lui Dumnezeu trimis la voi, după cum confirmă Torahul, care este mai înainte de mine și anunță un Mesager care va veni după mine și al cărui nume este Ahmad (Sura 61,6)”.

Acest termen Ahmad, este luat ca și un adjectiv și tradus cu „demn de mare laudă”, poate fi înțeles ca nume propriu Ahman, dar aici are o a doua denumire care I se atribuie lui Mahomend. Același lucru se poate spune și despre Isus care în Evanghelia lui Ioan 14,16 se vorbește despre Paraclitos-Consolator. Astfel Ahman rămâne unul dintre atributele lui Mahomed, dar poate fi și ca nume propriu (demn de mare laudă).

În Medina, locul unde își are izvorul religia islamică, relațiile cu religiile băștinașe nu sunt tocmai compatibile, cu toate acestea: „Mahomed se consideră și se proclamă Apostolul = Mesagerul lui Dumnezeu; el le aduce concetățenilor săi o revelație divină. Coranul este „revelația în limba arabă comună”; ea este deci perfect inteligibilă locuitorilor orașului Mecca…”.

Acum, acuzarea făcută de musulmani că creștinii își pot schimba cursul; și dacă a fost Mahomed cel care a falsificat și a denaturat Evanghelia? Într-adevăr este legitimă cum de altfel este legitim să cauți Adevărul. Adevărul este că nu creștinii au fost cei care au denaturat Evanghelia, ci Mahomed. Adică Mahomed când a citit Evanghelia a intrat în contact cu scrierile eretice, adică scrierile apocrife, care circulau în acel timp în lumea arabă. De aici, din eronata cunoaștere, rezultă și falsificarea Adevărului.

Să plecăm de la un exemplu și ne vom da seama de eronata cunoaștere a Evangheliei. Și vom alege Sura 5,16, în care Sfânta Treime este compusă din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiu și Maria. Crede că Euharistia a fost instituită, făcând să coboare din cer o masă bogată (Sura 5,111-115). O confundă pe Maria, Mama lui Isus, cu Maria, sora lui Moise și Aron care au trăit cu circa 1500 de ani mai înainte (Sura 19,27-33). Afirmă că în locul lui Isus ar fi fost răstignit unul asemenea lui (Sura 4,156), urmând astfel doctrinele eretice antice.

Deja marele doctor, Sfântul Toma de Aquino (1226-1274), în Summa contra gentilis (I,VI) scria:

„…dimpotrivă el (Mahomed) alterează aproape toate textele Vechiului Testament și Noului Testament cu povestiri fabuloase cum apar celor care examinează legea sa și pe bună dreptate el interzice urmașilor săi să citească Vechiul și Noul Testament, ca să-i împiedice și să-i descopere înșelăciunile sale. Din toate aceste ni se arată clar că aceia care cred învățăturile sale o fac din ușurință”.

Cuprins

Ajuns la finele acestui prim capitol, este normal să vedem dacă am realizat ce ne-am propus la începutul capitolului. Și ca un rezumat la acest capitol, din cele tratate de până acum, rezultă un fapt negativ, căci Coranul după cum am văzut, în multe din argumentele sale aduse este de multe ori în contradicție cu Evanghelia. Acest lucru, îl spun, că la Dumnezeu nu poate fi contradicție. El nu se poate contrazice pe Sine însuși. El își păstrează Cuvântul dat și dacă Dumnezeu este cel care Revelează și care se Revelează, atunci El nu poate să reveleze două Cărți Sfinte care se află în contradicție. Ori a revelat Evanghelia (vestea cea bună), ori Coranul.

Analizând ambele cărți, din contradicțiile care se află în Coran și doctrina sublimă prezentă în Evanghelie, rezultă că Evanghelia este mult superioară.

Astfel nu ne rămâne decât să tragem o concluzie și răspunsul nostru în această privință nu poate să fie decât unul singur: „Dumnezeu a revelat Biblia și nu Coranul”.

2. Creștinii și musulmanii, credincioși ai aceluiași Dumnezeu

Introducere

Dacă este să cercetăm credința unui popor, atunci centrul căutări noastre nu trebuie să fie alta decât baza doctrinală a religiei, bine știind că fiecare religie în parte își are făgașul în doctrina sa.

Știm că una din elementele de bază ale religiei sunt tradițiile, unele dintre ele moștenite încă de la întemeierea religiei. Credința în mare parte se bazează pe tradiție, dar de multe ori această tradiție, transmisă pe cale orală și-a pierdut adevăratul sens. Pentru salvarea acestor tradiții care fac parte din viața religiei, a apărut Tradiția scrisă: în cazul nostru Biblia și Coranul.

În decursul istoriei au existat multe discuții pe marginea unor pasaje din Cărțile Sfinte și s-au format multe erezi; în special în religia creștină și pentru a întări argumentările aduse, religia a emanat unele doctrine. Aceste doctrine vin să confirme mai concret baza religiei. Astfel au existat multe discuții doctrinale.

Cercetarea noastră din acest capitol, vrea să se orienteze asupra doctrinelor creștine, și cum sunt ele văzute din perspectivă islamică. Vom analiza teme referitoare la Dumnezeu ca Treime; ne vom opri asupra Divinității, a Păcatului Originar, a Maternității Divine, iar în final vom trata teme referitoare la expansiune, la dialog și la societate, urmând ca în final să vedem care este cultul musulman în România.

2.1. Islamul și Sfânta Treime

Creștinii și Musulmanii cred în același Dumnezeu, dar că musulmanii adoră același Dumnezeu al Creștinilor, nu poate fi spus, căci nu pare chiar așa pentru că Dumnezeul Creștinilor este un Dumnezeu unic și întreit, iar un Musulman nu-l adoră ca și Dumnezeu nici pe Isus, nici pe Duhul Sfânt, care sunt în Sfânta Treime și nu adoră nici măcar simbolurile concrete cum ar fi simbolul cel mai concret al întregii creștinătăți – Crucea.

Credința creștină în Dumnezeu are o temelie trinitară și aceasta adeziune la Dumnezeu se face prin botez prin care devenim creștini „Creștinii sunt botezați” în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Mt 28, 19). Înainte de aceasta ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-și mărturisească credința în Tatăl, Fiul și în Duhul „Fides omnium crestinorum in Trinitate consistit – Credința tuturor creștinilor se întemeiază pe treime” (CBC 232).

Ca și Vechiul Testament, Coranul nu neagă existența lui Dumnezeu, dimpotrivă o mărturisește. Coranul însă pleacă de la o poziție un pic diferită de gândirea altor religii care se pot găsi în Vechiul Testament. Atunci când Mahomed primește primele sale revelări, caută să-l renumească pe Allah ca divinitate supremă, într-o oarecare măsură superior celorlalte divinități prezente în religiile păgâne. „Numele de Allah era folosit de către Arabi înainte de timpurile lui Mahomed; se subînțelege în mod general că se vorbește de o contracție a lui al – iloh, divinitatea. În acest sens folosirea sa în islam corespund foarte mult cu folosirea de ho theos în greaca biblică”.

Același lucru se poate vorbi și despre popoarele semitice, ca de exemplu Israel al cărui Dumnezeu era Elohim, așadar Ahoh reprezintă pentru musulmani „Dumnezeu supune” și musulmanii folosesc acest nume în sens de Dumnezeu ca și religiile monoteiste.

Acest Dumnezeu unic este mărturisit și de musulmani și de creștini însă cu diferențe mari și ambele religii își au făgașul în Vechiul Testament

„Sugerată în Vechiul Testament, revelată în Noul Legământ, acțiunea creatoare a Fiului și a Duhului, una și nedespărțite cu aceea a Tatălui, este limpede afirmată prin norma de credință a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu” (…): El este Tatăl, El este Dumnezeu, El este Creatorul, El este Autorul, El este cârmuitorul. El a făcut toate prin Sine însuși adică prin cuvântul său și prin înțelepciunea sa, prin Fiul și Duhul Sfânt”, care sunt ca și „mâinile sale”. Creația este lucrarea comună a Sfintei Treimi (CBC 292).

Toată această creație își are drept centru am spune noi omul care este creat ca o încununare și aici s-ar putea vorbi de o antropologie cronică. Omul a fost creat neputincios (Sura 4, 28; 30, 54). Omul neputincios se vede că de unul singur este nimic, o ființă din praf negru și de sânge „destinat pieirii în timpul stabilit de Dumnezeu; măreție pentru că a fost creat să-l adore pe Dumnezeu (51, 56) și să-l mărturisească pe Unicul Domn”.

Așadar pentru ambele religii Dumnezeu este cel care l-a creat pe om. Creația este asemănarea, dar Creatorul pare definit. Totuși vom adânci mai mult această temă a trinității și vom lua ca ghid Sfintele Cărți.

Între problemele noastre, doctrina trinității își are cuvântul ei de spus. Coranul pare contrar și ne spune: „Sunt dușmani aceia care zic: Dumnezeu este al Treilea din Trei; nu este alt Dumnezeu, decât un singur Dumnezeu” (Sura 5,73).

„O, voi, cei cu scriptura, nu treceți hotarele credinței voastre și nu vorbiți despre Dumnezeu alta decât numai adevărul. Într-adevăr, Mesia Isus, fiul Mariei este un trimis al lui Dumnezeu și Cuvântul Său pe care l-a pus în Maria și Duhul Său. Credeți în Dumnezeu și în trimisul său și nu spuneți nimic despre treime, opriți-vă de asta și va fi mai bine pentru voi. Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu. Mărire lui! El să aibă un fiu? Al lui este ceea ce e în ceruri și ceea ce e pe pământ căci Dumnezeu e scut îndeajuns” (Sura 4,169).

Cu siguranță aceste versete pot fi interpretate ca și cum s-ar referi la doctrina trinitară a creștinilor. Dar dacă se citește fără idei preconceptuale, apare numaidecât înțelegerea că se referă la interpretarea eronată a doctrinei trinitare, de multe ori numită „triteism”. „În mărturisirea credinței ortodoxe, declară credința lor într-un unic Dumnezeu și neagă să creadă oficial în trei Dumnezeu. Cu alte cuvinte creștini sunt monoteiști și nu tri-teiști”. Cu siguranță că sunt și creștini care au căzut în această eroare a tri-teiștilor, dar ca și tri-teiști ei sunt considerați eretici.

Din cele spuse până acum, rezultă că Coranul, cartea sacră a Islamului, respinge cu oroare sfânta Treime. „Și aceia sunt necredincioși care zic: „Dumnezeu este al Treilea din trei”, căci nu este Dumnezeu afară de unicul Dumnezeu, și dacă nu se vor feri să vorbească astfel îi va atinge pe cei necredincioși dintre ei o pedeapsă dureroasă” (Sura 5,77). Treimea este cel mai important punct dintre diferențele celor două religii. Coranul zice: „Făcătorul cerurilor și al pământului cum să aibă un fiu neavând soție?” (Sura 6,101). Pentru Coran, într-adevăr expresia „Fiul lui Dumnezeu” implică concret raporturi sexuale care se contrapun cu gândirea creștină. Creștinii au mărturisit și mărturisesc mereu credința într-un singur Dumnezeu. Creștinii, totodată, după învățătura evanghelică, s-a făcut cunoscut în mod deplin pe sine însuși prin trimiterea Fiului său în lume.

Pentru creștini, unicul Dumnezeu s-a făcut cunoscut ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, care sunt persoane distincte, având toate trei aceeași natură divină și cu toate acestea egale. Vorbind de egalitate, copiii de la cateheză nu întâmpină nici o dificultate să accepte Sfânta Treime, cu exemplul triunghiului echilateral; trei laturi egale și distincte între ele, dar care formează o singură figură geometrică = triunghiul echilateral.

În Noul Testament sunt circa 40 de texte trinitare. Unul din textele cel mai cunoscute se află în Evanghelia după Matei 20,19. Sunt cuvintele lui Isus pe care Biserica le folosește ca formulă baptismală, încă de la originile sale. „Și Isus le spuse lor: „Mi s-a dar orice putere în cer și pe pământ. Mergeți așadar și învățați toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Însă a nu da crezare Sfintei Treimi, revelată de Isus, înseamnă în particular să spunem că Isus este un mincinos. Evanghelia însă ne spune: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18).

2.2. Islamul și divinitatea lui Isus

La începutul Evangheliei lui Ioan se poate citi: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu (…) Toate prin trânsul s-au făcut, și fără de el nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut (…) Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,1-14).

Isus Cristos, după cum se explică clar în acest pasaj al Evangheliei, este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Și în fața judecătorilor evrei Isus spune clar că este Dumnezeu și Judecător universal, bine știind că pentru această afirmație îl vor acuza de blestem și-l vor condamna la moarte: „Și-i zise Arhiereul: „Jură-te pe Dumnezeu cel viu dacă tu ești Cristos Fiul lui Dumnezeu”. Iar zise Isus lui: „Tu ai zis-o…”(Mt 26,63-65).

Coranul în schimb, deși vorbind despre Isus cu cel mai mare respect, respinge categoric divinitatea lui Isus.

„Necredincioșii sunt cei ce zic: „Dumnezeu e Mesia, Fiul Mariei” (Sura 5,76). „Și zic jidovii: Ezdra este Fiul lui Dumnezeu”, și nazarinenii zic: „Mesia este Fiul lui Dumnezeu!” Acesta este cuvântul lor în gurile lor. Ei poartă vorbe asemenea ca și cei ce erau necredincioși de-nainte. Bată-i Dumnezeu! Cât sunt de proști!” (Sura 9,30).

Vorbind despre divinitatea lui Isus, refuzată de gândirea musulmană, se vede acest negativism extras tocmai din Sura 9,30 prin care se refuză divinitatea lui Isus și se pune mare accent pe natura umană a lui Isus. Când se spune că „Cristos este Fiul lui Dumnezeu”, se referă la filiațiunea divină a lui Isus.

„Și dacă va zice Dumnezeu: „O, Isuse, fiul Mariei, zis-ai cândva oamenilor: luați-mă pe mine și pe Maica mea ca doi Dumnezei, afară de Dumnezeu? El va zice: mărire ție, nu mi se cuvine să zic ceva ce nu-i adevărat; de aș fi zis-o, ai ști-o, Tu doar ști ce este în sufletul meu, eu însă nu știu ce este în sufletul tău; în adevăr Tu ști cele ascunse” (Sura 5,116).

Concepția aici subliniată prin divinitatea lui Isus este de-a dreptul greșită din punctul de vedere al credinței creștine. „Amintirea clară a Mariei ca a treia ipostază a Trinității, corespunde negreșit opiniei unor credincioși greșit informați, datorită faptului că în limbajul vecin oriental, cuvântul „spirit” este feminin”. De aici se vede o informare greșită a Coranului, că ceea ce ne revelează Sfânta Treime după concepția lor, este formată din Tatăl, Mama și Fiul (cf Sura 5,116).

Așadar, Isus, pentru Islamism nu este Dumnezeu; este numai un om, este un profet, și mai mult decât atât este inferior lui Mahomed. Cea care răstoarnă această concepție este într-adevăr Evanghelia, aducând clar dovezi ale divinității lui Isus. Isus demonstrează că este Dumnezeu prin faptele vieții sale, gândindu-ne la minunile pe care le-a făcut.

Un alt lucru cu care se confruntă cele două Cărți inspirate, este că Isus, după spusele Coranului nu a fost răstignit. În locul lui a fost răstignit un altul asemenea lui. Ei au zis: „Noi l-am omorât pe Mesia Isus, Fiul Mariei, trimisul lui Dumnezeu. Ei însă nu l-au omorât și nu l-au răstignit, ci pe altul care le părea asemenea” (Sura 4,156-159).

Însă Evanghelia ne vine cu totul deopotrivă. Isus de multe ori și în multe împrejurări le vorbea ucenicilor și mulțimii despre moartea sa (Mt 16,21; Mc 8,31-33). Evangheliile ne vorbesc despre moartea Fiului lui Dumnezeu. „Deci au venit ostașii și au zdrobit fluierele celui dintâi și ale celui care era răstignit cu el. Iar când au venit la Isus, văzându-l mort, nu I-au sfărâmat fluierele ci unul dintre ostași îi străpunse coasta cu o suliță” (In 19,32-34).

2.3. Islamul și păcatul originar

De la bun început pentru a explica mai bine în ce constă păcatul originar, nu vom căuta prea departe decât în cunoștințele de bază ale unui creștin. Orice creștin știe că păcatul originar este păcatul săvârșit de Protoprărinții noștri care au mâncat din pomul oprit. Ei au păcătuit prin neascultare.

„Împins de cel Rău, încă de la începutul istoriei omul a abuzat de libertatea sa. El a căzut în ispită și a săvârșit răul. El păstrează dorința binelui dar firea sa poartă rana păcatului strămoșesc. A devenit prea expus la rău și supus greșelii” (CBC 1707).

Coranul ignoră păcatul originar. A doua și a șaptea Sură a Coranului ne vorbesc despre neascultarea lui Adam și a Evrei; despre pedeapsa lor și despre alungarea lor din paradisul pământesc. În acest moment apare o mare contradicție prin felul de a învăța a Creștinului, căci Islamul ignoră transmiterea păcatului originar la toți oamenii, ceea ce creștinismul învață.

Astfel ne este redusă și anulată necesitatea mântuirii adusă de Cristos, care întrupându-se în lume, El Fiul lui Dumnezeu a venit ca prin moartea sa pe cruce să răscumpere pe oameni.

„Omul este slab, nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o făptură” (spune Mircea Eliade).

Concepția islamică privind dreptatea divină nu permite ca omul nevinovat să primească pedeapsa pe care au primit-o Protoprinții Adam și Eva, căci prin ei păcatul la trecut la toți oamenii. În acest sens se neagă întreaga substanță a creștinismului în care mântuirea adusă de un nevinovat în persoana lui Cristos, să fie adusă la întreaga omenire păcătoasă.

2.4. Islamul și Maica lui Dumnezeu

Isus Cristos, a doua persoană a Sfintei Treimi, ca Dumnezeu mereu a existat; ca om a început să existe în timp din momentul Întrupării în sânul preacurat al Fecioarei Maria. Musulmanii, refuză divinitatea lui Isus, negând totodată că Maria este Maica lui Dumnezeu. Și cum pentru Coran, Isus nu este decât o simplă creatură, astfel nici Maria nu este Maica lui Dumnezeu, dar numai mama profetului Isus. Același lucru mai mult sau mai puțin o spun și martorii lui Iehova.

Coranul, cartea de căpătâi a musulmanilor care este dictată cuvânt cu cuvânt de către Dumnezeu o confundă însă pe Sfânta Fecioară Maria, Mama lui Isus o altă Marie, care de atfel este sora lui Aaron și a lui Moise (Sura 19, 27-33). Între această Marie și Fecioara Maria, Mama lui Cristos, există o diferență de 1500 de ani. Astfel se poate vorbi în cazul de față de una din multele contradicții istorice de care tratează Coranul.

Cu toate acestea, deoarece islamul ignoră păcatul originar și transmiterea sa la ființele umane, se exclude din principiul orice referire la dogma Neprihănitei zămisliri în sens creștin.

„Pentru a fi Mama Mântuitorului, Maria a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire. Îngerul Gabriel în momentul Bunei Vestiri, o salută ca plină de har” (Lc 1, 28 ).

„Într-adevăr pentru a-și putea da consimțământul liber al credinței la vestirea chemării ei, trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu” (CBC 490).

În stilul biblic numele indică ceea ce este persoana. Numind-o pe Maria Plină de Har, Îngerul a vrut să ne arate că în aceea creatură umană Maria și plină de har, coincid. Aceea Doamnă a început să fie plină de har, încă de când a început să fie Maria, adică o creatură umană. Mai simplu: dacă Maria avea asupra sa păcatul originar, îngerului nu i-ar fi fost posibil să o numească „plină de har” pentru că plinătatea harului nu poate să existe într-un suflet care a fost umbrit de păcat. Că Maria s-a născut fără păcat originar, a mărturisit-o ea însăși prin aparițiile de Lourdes apărând Bernadetei: „Eu sunt neprihănita zămislire”.

Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2,1; 19, 25). Maria este aclamată, la îndemnul Duhului, încă înainte de nașterea Fiului ei, ca „Maica Domnului Meu” (Lc 1, 43). Într-adevăr, cel pe care Maria l-a Zămislit ca om de la Duhul Sfânt și care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veșnic al Tatălui, a doua persoană a Sfintei Treimi. Biserica mărturisește că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotocos) (CBC 495).

2.5. Expansiunea în masă a islamului

Cum se vede deja în aceste ultime timpuri, problemele din America au zguduit întreaga lume. Parcă ne aflăm în timpul invaziei sarazinilor și a turcilor prin care Europa era considerată o frontieră a Islamului: care, foarte bine decisă, să nu renunțe din spiritul său misionar privind credința, cuceresc noi spații în domeniul creștin. Acest fenomen al extinderii nu este numai actuală, ea a existat încă de la începutul islamismului și se poate vorbi de mai mulți factori care duc la această expansiune. Sunt factori cu motive politice; factori cu motive religioase, intra și extra imperiului islamic.

2.5.1. Expansiunea politică a statului islamic

Când a murit Mahomed în iunie 632, imediat a fost trimisă o expediție care se orienta către popoarele siriene. Se urmărea cu precădere triburile. „Motivul era fără îndoială acesta: când un mare număr de triburi aderau la alianța cu Mahomed și le era lor interzis să se combată între ei, lui Mahomed și consilierilor lui le apare clar că proiectul lor cu asaltul armatelor trebuia să se îndrepte către extrem” . Acest lucru a dus în angrenarea triburilor musulmane în direcția țărilor colonizate Siria și Irak. Triburile după ce cucereau aceste teritorii, se localizau în vecinătatea lor și urma înculturarea.

Toate aceste expediții conduse de musulmani au primit numele de „războiul sfânt”. Acest termen adesea este tradus cu „războiul sfânt” dar propriu el înseamnă „datorie” sau „sforțare”. Coranul are și câteva expresii ca să ne fie mai explicit: „Cei care se ostenesc pe calea Domnului” (cf surei 2, 218; 4, 95; 5, 35; 9, 19).

Tot în acest context apare și djihâd-ul care vrea să ne arate că ei sunt mereu implicați în luptă sau datornici de război.

„La origini așadar djihâd-ul nu era conceput ca o companie mirantă de a-și procura convertiri. Aceasta rămase și pe mai târziu ca acest tip de război. Scopul nu era numai de a se lupta, dar și de a ocupa teritorii care posedau bunuri și tributuri. Un alt scop era apărarea teritoriului care se găsea sub dominația musulmană”.

Astfel războiul cuprindea două sfere, sfera islamului care cuprindea teritorii în care cel mai mare, sovranul, era un musulman. Și sfera luptei în care erau cuprinse toate celelalte teritorii.

Avem și două date importante atribuite sferei islamice cu probleme politice în vederea expansiunii.

Prima perioadă a expansiunii a durat până la anul 650 circa, când conflictele din interior au stopat expansiunea orientându-se către problemele interne.

Se cunoaște și un război civil care a avut fluctuații de la anii 680 la 692 care au marcat populația musulmană.

2.5.2. Expansiunea religioasă în teritoriile imperiului

Când un teritoriu era incorporat în Imperiul musulman, islamic, sau într-una din statele lor, era normal ca să aparțină și să preia practicile religiilor lor.

Către anul 700 în Irak se ajunge foarte greu sau chiar imposibil la convertirea țăranilor din cauza negativelor sale conduite, sociale și financiare. Înainte de 750 convertirea își avea cursul lui normal și persoanele trecute în islam au fost primite cu prietenie. Dar „convertirile de la Islam la alte religii erau interzise”.

Înainte 750 marea parte a populației convertite provenea probabil din ambientul zoroastric din fostul imperiu Persan. Acest lucru s-a datorat faptului să religia zoroastră era decăzută, dar nici instituția statală nu putea să facă față exigențelor spirituale.

„În epoca de grație al cuceririlor musulmane, creștinismul a fost religia dominantă în Palestina, Siria Egipt și Anatolia. Irak – ul a fost creștin aproape pe jumătate. Astăzi cu excepția evreilor din Israel a creștinilor din Liban și din Palestina și a importantelor majoritare creștine în Egipt, copți, aceste țări sunt în exclusivitate locuite de musulmani”.

Cu toate că în Biserica creștină pe plan intern au avut loc divizări, totuși au ținut piept de-a lungul secolului forței de atracție islamice.

2.5.3. Expansiunea religioasă în teritoriile de dincolo de granițe

Răspândirea islamică dincolo de granițele imperiului este atribuită în principal cel puțin pentru primele secole, de activitatea comercială a musulmanilor. Spre exemplu în Africa s-au penetrat musulmanii prin desfacerea comerțului. Cu timpul întreaga regiune a Africii Occidentale cu o mulțime de state care au devenit musulmane, având la cârma lor un șef musulman. Chiar și alte regiuni ale lumii expansiunea islamică s-a realizat în primul rând prin comerțul musulman. Acesta se mai făcea și pe apă. În acest caz intrau și teritoriile din jurul oceanului Indian, începând cu coasta din Tazmania și Kenya.

Colonialismul a produs în diverse regiuni mari înculturări. În Africa de sud, mai precis Sahara s-a făcut cunoscut colonialismul prin mișcările islamice inedite. Tensiunile interne au provocat prezența colonialistă pe Coastă, favorizând nașterea mișcărilor virale. Alte mișcări asemenea celor din Africa occidentală au fost cele din Messina 1810 – 1844.

Oamenii au înțeles că islamul este o religie mondială, elevată gradului de civilizație. Acest factor a stimulat convertiri la islam cu precădere a personajelor provenite din păgânism.

În islamism se recunosc ca făcând parte și o parte din rasa neagră, care erau forțați de împrejurări. Până în 1959 capetele celor Black Muslims au fost primiți în Egipt și Africa pe motive politice ca și coreligionari islamici. Dar în realitate Black Muslims nu erau acceptați ca adevărați musulmani.

Emigrația fluentă a țărilor musulmane către Europa și Africa face să crească comunitatea musulmană. În Europa occidentală actual sunt circa 5 milioane de musulmani.

România este cunoscută de invazia musulmană în mai multe etape și aș putea considera România ca o frontieră, ca un bloc frontal în pătrunderea musulmană spre Europa. Multiplele lupte purtate în România înainte de primul război mondial, au fost cauzate de musulmani; actualmente ei sunt și în România în partea Dobrogei, dar sunt minoritari.

2.6. Dialogul cu musulmanii

În perioada Sfântului Francisc se ducea muncă de lămurire, dar astăzi nu trebuie să mergem să mai căutăm dincolo de mare, căci avem aproape de noi căci în mai bine de 1300 de ani ei s-au extins mult.

În acest timp s-a vorbit mult de dialog și se bate la fiecare poartă. Se caută cheile de a deschide porțile închise. Se încearcă o deschidere de apropiere între popoare.

Dar ce înseamnă a dialoga ?

A dialoga înseamnă a se conforma, a examina împreună gândirea reciprocă. În cazul nostru creștino–islam, trebuie să confruntăm Evanghelia și Coranul. Musulmanul afirma că venerează Scripturile evreilor și pe acelea a creștinilor, dar refuză să le citească; îi este de ajuns Coranul. Și nu numai că este culmea Revelației, dar toate celelalte sunt cuprinse în ea.

„Cu credincioșii religiilor revelate (evrei, creștini și zoroastrii) musulmanii pot fi în raporturi contractuale, pot fi cetățeni ai Statului Musulman, dar apoi nu-și însușesc toate îndatoririle, nici drepturile lor nu pot fi identice… dar acela care nu crede în mod absolut în înțelepciunea și legea divină și adoră diverse divinități și cu acestea trăiesc în anarhie teologică, trebuie să fie obligați să înțeleagă și să accepte adevărate divinitate. Mijlocul acesta este războiul religios (djihâd-ul)”.

Ce idee au musulmanii despre noi europenii creștini ? Mons. Giuseppe Bernardini, afirmă că dialogul cu Islamul nu este dificil, ci foarte dificil; el fiind și președinte al conferinței episcopale turcă. Spune monsenior : „Pe plan teologic nici un dialog nu este posibil. Nici pe plan practic. Să se evite erorile proporționale, spre exemplu oferirea musulmanilor ca loc de rugăciune în Bisericile noastre”.

În concluzie dialogul nu este posibil, de vreme ce se urmărește cucerirea de noi teritorii forțate, căci un dialog trebuie să fie deschis și să aibă din aceasta profit ambele părți. Nu profit material, ci unul de îmbogățire intelectuală și împreună să se ajungă la un scop comun: mai marea slavă a lui Dumnezeu.

2.7. Drepturile islamice și civilizația creștină

Deja de mult timp numeroase comunități islamice fac mai de toate pentru a obține dreptul islamic și în Europa. În urma atentatelor din America, se pare că totul s-a spulberat, dar să vedem ce ar fi simțit ei.

2.7.1. Individul și statul islamic

În statul islamic este o netă contrapoziție între musulmani și non musulmani. Non musulmanilor le este aprobată un statut juridic numit dihmă. Aceștia au multe privațiuni publice și unul din ei nu ar putea îndeplini o funcție în stat Musulmană. Non musulmanii nu pot să dea mărturie împotriva unui musulman; astfel se cunoaște diferența netă dintre musulmani și non musulmani. Un musulman chiar dacă este vinovat, nu poate fi condamnat de un necredincios. Non musulmani nu pot construi edificii mai sănătoase decât cele ale musulmanilor, trebuie să-și înmormânteze morții în secret. Aceste practici dezumanizează omul și am spune că cei care în decursul istoriei au dezumanizat populația, au fost regimul comunist și religia musulmană

2.7.2. Poligamia și divorțul

Femeia nu este luată în seamă în sânul familiei. Poligamia nu numai că este legală în statutul islamic, dar este de sfătuit, deoarece poligamia își găsește justificarea în Coran (Sura 4, 3 și 129) și în exemplul lui Mahomed. Musulmanul poate avea 4 soții legale și un număr nelimitat de concubine.

Divorțul apare ca ceva normal. El consistă într-o declarație unilaterală. Dacă bărbatul își lasă soția, fii sunt de drept apartenenței soțului. Chiar și în cazul morții bărbatului, nu femeia este cea care ia copii, ci tatăl sau fratele defunctului.

Problema moștenirii este înscrisă și în lumea musulmană. În succesiunea ereditară, tatăl musulman nu poate să facă testament în favoarea unui fiu non musulman, și fiul musulman nu poate primi moștenire de la un tată non musulman.

Mai mult, femeia este inferioară bărbatului; astfel că în caz de a fi martore, este necesar ca în tribunal să fie două femei care contează ca un bărbat. În concluzie femeia este jumătate din bărbat, sau uneori nu contează deloc.

Suferința și sclavia

Suferința în lumea islamică, îl duce pe musulman să înțeleagă că totul vine de la Allah, chiar dacă Mahomed este profetul său. Dumnezeu este cel care dirijează totul și totul vine de la Dumnezeu, de la Allah, fie bine, fie rău; înseamnă că omul nu mai are libertatea de a acționa; dacă el acționează singur, Dumnezeu nu mai poate fi atotputernic.

Cu toate aceste afirmații asuprirea omului este ceva normal, parcă ar fi ceva lăsat de Dumnezeu.

În Europa, dacă se recunoaște dreptul islamic, am fi avut acum sclavie. Sclavie este recunoscută oficial de către Coran (Sura 24, 32). Sclavul este considerat un obiect de vândut. Omul are un preț și poate devenii sclav din naștere (părinții fiind sclavi), sau prin cucerire (războiul sfânt).

2.7.4. Războiul Sfânt

O latură esențială a lucrării noastre este reprezentată de ideologia „războiului sfânt” la otomani. Noțiunea de război religios, care legitima cucerirea și prada ca fiind realizate în numele lui Dumnezeu este la fel de veche ca noțiunea de divinitate la oameni. Prin expresia „război sfânt” se înțelege un război dus exclusiv din motive religioase. Ne întrebăm, însă, dacă au existat asemenea activități belicoase care să aibă la bază numai rațiuni religioase? Nu, nici măcar în Islam, fără a mai lua în discuție cazul cruciadelor. Istoric vorbind, luptele declanșate între Islam și Creștinătate aveau, în primul rând, cauze de ordin politico-militar și economico-funcțional, cele religioase căzând pe locul secund sau fiind folosite doar ca pretexte. Prin urmare, dacă una din traducerile cuvântului djihâd este „război împotriva necredincioșilor” aceasta nu înseamnă că un astfel de război era dus din rațiuni religioase. Vom folosi și noi traducerea de război sfânt pentru activitățile belicoase aduse de musulmani împotriva necredincioșilor, încât ea s-a încetățenit în literatura de specialitate. Dar vom sublinia imediat nuanțele.

Djihâdul

Nașterea ideii de djihâd a avut loc în vremea lui Muhammad în procesul de trecere de la profetul avertizator (din perioada meccană – 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada medinează, 622 – 632). La Mecca pentru a face prozeliți, Muhammad a procticat în exclusivitate metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase: „Îndemnurile către ei (adepți), ca să reziste cu răbdare și îngăduință la violența dușmanilor afirma W. Irving – aproape că rivalizau cu preceptul blând al Mântuitorului nostru, «dacă te-au lovit pe un obraz, întoarce-l și pe celălalt»”. Apariția ideii de război sfânt se va produce la Medina, „locul unde în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toți aceea care nu aderau la islam, până ce se converteau sau consimțeau să plătească tributul, semn al tributului lor”.

Tradiția consemnează că Muhammad însuși, în calitatea de comandant militar, a organizat și participat la 26 gazâ-le (în arabă, sing.ghazwuâ), a luptat el însuși în cursul a nouă dintre ele și a poruncit efectuarea altor zeci de razii de mai mică importanță la care nu a luat parte toate aceste expediții fiind dominate de spiritul războiului sfânt. Acum, după Hegira, djihâd-ul devenea un mijloc de propagandă și un „instrument politic și militar” prin care islamul își putea afirma pretenția de universalitate iar religia musulmană pe cea de religie ecumenică. Acum djihâd-ul (efortul pe calea lui Allah) îmbrăca – din punt de vedere semantic și haina războiului dus împotriva necredincioșilor care nu acceptaseră conviețuirea sau măcar dominația Islamului. Muhammad însuși își definea misiunea și locul printre profeții trimiși de Dumnezeu:

„Diferiți profeți au fost trimiși de Dumnezeu pentru a ilustra atributele sale: Moise blândețea și providența sa; Solomon înțelepciunea și gloria sa; Isus Cristos cu dreptatea, cunoașterea și puterea sa … Nici una din aceste calități nu era, totuși suficientă pentru a impune credința și chiar minunile lui Moise și Isus a fost tratate cu neîncredere. Din această cauză eu, ultimul dintre Profeți sunt trimis cu sabia ! Nu este vorba ce cei care răspândesc credința mea; dar ucideți pe cei care resping supunerea la lege. Oricine luptă pentru adevărata credință, fie că se jertfește, fie că cucerește, va primi cu siguranță o recompensă glorioasă”.

Versetele din Coran reflectă această dualitate a metodelor folosite de Muhammad pentru răspândirea Islamului, una „pașnică”, care s-a cristalizat în perioada meccană, dar care a continuat și după aceea, cealaltă „războinică”, care s-a structurat bine după Hegiră (622 d. C.) la Medina.

În spatele idei de djihâd ca expediție militară se afla o puternică tradiție războinică. Practic, djihâd-ul a înlocuit razia preislamică atât de răspândită printre treburile arabe, necanalizând toată această energie distructivă internă spre interiorul proaspetei comunități, care se năștea. „În acest context – afirmau doi istorici americani – se poate specula că djihâd-ul este parțial o raționalizare ideologică a raziei”. Esențiala schimbare adusă de islam consta în primordialitatea credinței și elanului religios asupra stimulentelor pământești care determinau expedițiile de jaf în general, raziile triburilor arabe în special. În acest context, este cazul să subliniem existența unor determinații istorice pentru „legile războiului și păcii”, încă din vremea Profetului. Se poate spune, deci, că bazele viitorului drept islamic a fost puse chiar de Muhammad, al cărui scop politic era crearea unei comunități de credincioși.

2.7.5. Cultul musulman în România

Credincioșii musulmani din România au etnii variate. Unii sunt urmași ai pecenegilor și cumanilor care prin secolele IX–XII erau răspândiți și în ținuturile noastre, continuitate și persistență având mai ales în Dobrogea. Cei mai mulți sunt turci și tătari ajunși atât dinspre nordul Mării Negre precum și din sud, pe măsura înaintării puterii otomane spre Europa centrală. Un număr mic de islamici sunt albanezii. Au trecut la islamism și țiganii, cunoscuți sub numele de kâpți. Cu prilejul diferitelor războaie, temporar sau așezat în ținuturile și musulmanii cechezii, veniți dinspre Crimeea, care s-au deplasat apoi spre țările din sudul Dunării.

Bazele religiei islamice aparțin lui Muhammad (570 – 632) care au reușit să adune în jurul credinței în Allah (Dumnezeu) numeroase triburi răspândite pe o suprafață întinsă din Arabia. Negustorii din Mecca s-au împotrivit noilor idei, și Muhammad (numit frecvent Mahomed) a fost nevoit să fugă (hegira = fuga) la Medina unde a început organizarea noilor credincioși, cu care va supune într-un timp scurt teritorii întinse. Numărătoarea anilor în calendarul musulman începe de la 622 (hegira) anul nou este în martie (de obicei în ziua de 21, uneori și 9 sau 1 martie), lunile sunt socotite după ciclul lunar. Dar, unele țări (printre care și Turcia) au adoptat în ultimele decenii calendarul gregorian. Ziua de sărbătoare este venirea „ramazan bairam” (ține 3 zile, după o lună de post) „kurban bairam” (sărbătoarea jertfelor ține 4 zile în amintirea copilului Ismail, salvat de către Allah) și altele.

Ideile și dogmele fundamentale ale islamului (islam, adică supunere, asculare) transmise de către Allah lui Mahomed prin îngerul Gabriel, se află în Coran (Al Coran înseamnă lectură, ceea ce trebuie citit). Dogma principală prevăzută în Coran, pe care o încantează zilnic fiecare musulman afirmă: „Allah este unicul Dumnezeu, iar Muhammad este Profetul său”. Allah este atotputernic, absolut, perfect, creatorul universal. Coranul menționează și alte religii existente în acel timp, resimțindu-se influența acestora. Printre precursorii lui Mahomed, Coranul enumeră 27 de profeți începând cu Adam (părintele tuturor oamenilor, creat de Allah) și primul profet, după care urmează Moise, David, Isus etc. Ultimul și cel mai important dintre profeții lui Dumnezeu este Mahomed. După crearea omului, îngerul răului a refuzat să I se supună lui Adam, l-a atras în păcat și a generat discordie între oameni și Dumnezeu, discordie care a fost adâncită de idei și creștini, religii care vor trebui aduse prin islamism la adevărata credință. Soarta omului este hotărâtă de Allah, nu poate fi schimbată (Kader), este predestinată. Sunt prescrise pentru credincioși interdicții (haran) și fapte promise (helal). Musulmanul are următoarele obligații: să creadă nu numai lăuntric (iman) ci să-și exteriorizeze credința (islam); să dovedească milostenie (cedând pentru săraci și Biserică o parte din venituri); după un ritual anume, să se roage de 5 ori în 24 de ore; să respecte postul anual (ramazan); să facă pelerinaj, măcar o dată în viață la mormântul profetului sau spre alte câteva locuri sfinte. Sfârșitul lumii va fi prin foc iar la chemarea trâmbiței toți vor învia pentru judecata de Apoi. Mahomed va mijlocii pentru toți, și pentru păcătoși, pe unii așteptându-i Raiul și pe alții Iadul.

Cei mai mulți musulmani (suniții) recunosc și o doua carte sfântă „Sunna” o culegere de legende sacre despre viața și faptele lui Mahomed, păstrate prin tradiție. O altă parte dintre musulmani, șiiți (șia = schismă) consideră Sunna o falsă învățătură și recunosc numai Coranul, respingând autoritatea califilor suniți. Majoritatea musulmanilor din România sunt suniți.

Populațiile în rândul cărora s-a răspândit iniția islamismul au fost: pecenegii, uzii, cumanii, tătarii, selgiucizii, otomanii osmanlâi. Aceste populații turanice trăiau în Asia centrală dar prin secolul X erau semnalate și în nordul mării Negre și Dobrogea. Înainte de a adopta religia islamică, practicau religii politeiste și șamanismul. Monoteismul mahomedan a înlocuit treptat vechile religii, uzbecii (din Uzbekistan) au îmbrățișat printre primii credința lui Allah. În timpul Hanului Berke (1257 – 1267) au aderat la islamism turcii, nord – pontici, și mulți dintre cei din Dobrogea. Valurile de turci care au venit ulterior, atât din nordul precum și din sud (dinspre Asia centrală și Anatolia) au format pe teritoriul actualei Românii mari comunități. Toponimicele turcești ale unor locuitori supraviețuind până în zilele noastre Babagad, Sarchiol, Medgidia, Techirghiol, Adamclisi și altele). Treptat, populația musulmană a sporit în Dobrogea și în orașele așezate de-a lungul Dunării care veneau frecvent în contact cu centrele de cultură islamică din sud. Credința în Allah a reprezentat un suport de unificare a populației turco – tătară, și a pus bazale unor instituții administrativ politice și unei culturi cu puternice manifestări și vestigii renumite. La timpul său islamismul a reprezentat pentru aceste populații o adevărată renaștere spirituală și a avut un rol esențial în păstrarea identității naționale a populației turcești. Domnitorii din țările române în efortul de a păstra independența teritoriilor noastre au îngrădit pătrunderea religiei musulmane dincoace de Dunăre. Tratatele cu sultanii recunoșteau dreptul musulmanilor, care se așezau în țările române, veniți cu interese economice, puteau să treacă la creștinism și evitându-se împământenirea unor comunități și înălțarea unor lăcașuri de cult islamic. În secolul XV în Dobrogea a fost introdusă administrația otomană care a consolidat credința islamică. Au fost clădite moschei (geamii) și meschiduri (lăcașuri de cult mai modeste) au fost înființate medrese (școli religioase), cadiate (cadiul este judecătorul care dă sentințe pe baza Coranului). Din acel timp se păstrează Mausoleul Sari Saltuk (din Babadag, sfârșitul secolului XV), Mausoleul Mischin Baba (din Ada Kale, acum mutat pe insula simian), precum și multe „ceșmele” (izvoare cu tradiție).

După reintegrarea Dobrogei în statul național român (1878) s-au păstrat mult timp aspectele culturale și elementele administrativ politice existente pe acest teritoriu. Ziarul „Ikdam” evidenția în anul 1909 că turcii din Dobrogea. „În ambele județe au două muftii plătiți de guvern, două tribunale religioase, peste 300 de moschei, 107 hogi, 100 imami, 81 muezini și 30 caime”. Prin legea de organizare a Dobrogei din 1880 cultul musulman cuprindea două muftiiate (Constanța și Tulcea), erau reorganizate judecătoriile religioase musulmane care au activat până prin 1930. Judecătorul Musulman (cadiul) avea competență cu precădere în dreptul familiei (căsătorie, divorț, autoritate părintească, tutelă și minorat, succesiune, reglementări testamentare). Legea cultelor din 1928 recunoaște cultul musulman, alături de celelalte confesiuni cu vechime și importanță istorică, cu care era organizat administrativ în 4 muftiiate (Caliacra, Constanța, Durosto, Tulcea). Prin decizia 39/818 din 1937 a consiliului de miniștrii, miftiiul din Tulcea este recunoscut baș muftiu (muftiu -șef), conducător ierarhic al musulmanilor din toată românia. Numărul mare de credincioși a impus și existența în senat a unui reprezentant al musulmanilor.

Recensământul din 1899 menționa în România 41.667 musulmanii care aveau 150 de moschei și geamii. În 1930 erau înregistrați 185/486 musulmani (mulți locuind în Dorostor și Caliacra). La Babadag prin donația testamentară a generalului Gazi Ali Pașa, s-a înființat un seminar pentru personalul de cult musulman. În 1989 în ministerul Cultelor și instrucției publice recunoaște și reorganizează seminarul musulman în cadrul căruia este înființată și o catedră de limbă română. Datorită secetei și migrării populației din 1901 seminarul a fost mutat la Medgidia.

Etnicii turci au plecat încă de la sfârșitul secolului trecut spre ținuturile cu o populație musulmană majoritară. Între cele două războaie mondiale au fost părăsite sate întregi din Dobrogea. Au scăzut și numărul lăcașurilor de cult. Din cele peste 300 vestigii de cult și cultură musulmană existente la începutul acestui secol au mai rămas acum vreo 80 în geamii în medgiduri slujind vreo 40 de parohii. Astăzi cultule este organizat într-un singur mutilat (la Constanța) și este condus de muftiatul șef și un consiliu ecumenic (surai, islam format din 23 de membri).

Populația musulmană trăiește în Dobrogea, deși mici comunități, sunt și în porturile dunărene. În București comunitatea musulmană (4 – 500 de credincioși) deservește personalul aparținător acestei credințe din cadrul unor ambasade. Recensământul din 1992 a înregistrat 55.988 de islamici pe teritoriul României (0.2 % din populația țării).

Cuprins

Ajuns la finalul celui de al doilea capitol și după ce am analizat relația dintre cele două religii bazându-ne pe dogmele religiei creștine, am văzut că există mari deosebiri deși ne închinăm aceluiași Dumnezeu.

Dialogul este un punct de întrebare căci în multe cazuri nu este posibil. Fiecare religie ține la părerea sa și nu se renunță în favoarea adevărului. Atâta vreme cât nu vom accepta dialogul, nu vom ajunge la nici un consens.

Deși în mică parte, musulmanii s-au răspândit și în România, localizându-se în părțile Dobrogei. Fiind o minoritate din punct de vedere al religiilor, rolul lor în ecumenismul local este limitat. Cu toate acestea, noi cunoaștem existența lor în România.

3. Sfântul Fancisc de Assisi, Ordinul său și Islamul

Introducere

Unul din personajele marcante ale secolelor XII-XIII, care a luat contact cu lumea musulmană, a fost Sf. Francisc. Personalitatea lui covârșitoare și dorința lui misionară l-a făcut pe Sf. Francisc intermediar între creștinătate și islamism. El caută toate metodele posibile de a intra în contact cu religia islamică.

Pleacă în misiune, nu tocmai pe o cale ortodoxă, cea a cruciadelor, dar lui îi aparține meritul de a fi schimbat și orientare cruciadelor. De la ideea cuceririlor teritoriale, către o cucerire spirituală, ne alterând libertatea omului de a alege.

Curajul și dorința martiriului l-a adus pe Sf. Francisc în fața Sultanului. Caracterul său umil, a câștigat încredere, și totodată a marcat prin puterea rugăciunii sale.

Asemenea lui și Ordinul Franciscan a căutat de-a lungul veacurilor, să păstreze acest spirit ecumenic și misionar al Sf. Francisc, alegând ca și teren de misiune teritoriile islamice.

Astfel, în acest capitol mă voi opri să tratez despre rolul pe care l-a avut Sf. Francisc în Cruciade, întâlnirea sa cu Sultanul, problema misiunilor o problemă stringentă a ordinului și care este orientarea ordinului pe teren islamic.

3.1. Sfântul Francisc și Cruciadele

Dacă este să analizăm gradual spiritualitatea actuală și cea din Evul Mediu, atunci trebuie să recurgem la cruciade. Pentru noi este mai lesne să analizăm perioada persecuțiilor , decât cea a cruciadelor, chiar dacă aceasta din urmă este mai aproape cu un mileniu. Și tocmai de aceasta istoricului i se cere prudență în prezentarea faptelor, fie pentru a le aproba , fie pentru a le condamna.

Întreaga istorie cu toți oamenii de vază ai ei, a condamnat mișcarea cruciadelor. Istoricii și filosofii Secolului Luminilor au caracterizat cruciadele drept o penibilă deflagrație de fanatism și nebunie. Această idee o împărtășesc mulți autori contemporani dar cu toate acestea, cruciadele au constituit un fapt de prim ordin în istoria medievală. Dar pentru a pătrunde în miezul problemelor din perioada medievală, să vedem mai întâi care au fost cauzele și de ce sau pornit cruciadele.

3.1.1. Cauzele Cruciadelor

Notoriu este faptul că în secolele XI-XII, numeroși au fost creștinii care, pentru a-și răscumpăra păcatele și a-și asigura salvarea sufletului vor face lungi și grele călători către Locurile Sfinte ale creștinătății. Problemele existenței, cum ar fi, foamea, frica, oboseala sunt tot atâtea încercări pe care le acceptă cu bucurie pentru că ele constituie un fel de repetare a patimilor lui Cristos. În Palestina erau stăpâni arabi, dar cucerirea Pământului Sfânt de către turci, care ocupă mai multe provincii învecinate, provocă o neliniște și o teamă pentru viitor în Occident. „Cruciadele au fost expediții militare inițiate de papalitate , la care au participat unii monarhi apuseni și mari nobili care au condus armate numeroase formate din oameni aparținând straturilor societății”.

Una din caracteristicile de bază ale cruciadelor este fără doar și poate motivul religios. Motivul religios este fără îndoială resortul principal al celor care acceptă să renunțe la confort, la putere, la avere pentru a deveni soldații lui Cristos și a-și vedea astfel iertate păcatele. Tot atât de importante au fost și motivele politice și economice. Eliberarea locurilor sfinte ar fi permis ca negustori din Apus să pună stăpânire sau să beneficieze de domeniul comercial ce lega Europa de Asia. Papa spera prin cruciadă să-și extindă influența spirituală.

„În centrul conștiinței de cruciadă este, atât pentru clerici cât și pentru neclerici, datoria de a elibera Ierusalimul […]. Într-o cruciadă se exprimă cel mai puternic ideea unei duble împliniri, a vremurilor și a spațiului omenesc. În acest sens spațial, semnul împlinirii vremurilor se traduce prin întâlnirea neamurilor împrejurul orașului sfânt și matrice a lumii, Ierusalimul”.

În 1071, turcii seleucizi îi înfrâng pe bizantini și preiau Ierusalimul. Ca și musulmani militanți, turcii erau mai toleranți decât conducătorii anteriori și încep persecutarea pelerinilor creștini.

Acest fapt a provocat cruciadele; o serie de expediții militare în care au luptat cu creștini europeni pentru câștigarea Palestinei, cunoscută ca Pământul Sfânt.

„În 1095, împăratul bizantin Alexios Comnen a apelat la ajutorul papei Urban II, în lupta cu turcii. Papa a propovăduit o cruciadă sau un război sfânt. Acest fapt a atras mulți adepți deoarece combina zelul religios cu șansa de a deveni bogați și de a cucerii noi pământuri”.

Acestea nu erau decât impulsuri suscitate de Biserică în răspândirea credinței și a propășirii spirituale.

Prima cruciadă, dar care este considerată ca fiind cea mai spectaculoasă, a fost predicată în 1095 de Petru Eremitul. După multe aventuri, cruciați traversează Asia Mică și cuceresc: Antiohia, Edesa și, în sfârșit, Ierusalimul.

„Unii dintre cruciați rămâneau să-și păzească noile pământuri, în timp ce alții se întorceau în Europa, aducând cu ei, mătăsuri, mirodenii și alte obiecte de lux precum și noile obiceiuri preluate din cultura islamică, precum baia. Între timp musulmanii își întăresc forțele și se unesc pentru a izgonii pe toți, „necredincioșii” creștini”.

Către anul 1144, musulmanii au recucerit Edesa. Astfel se reorganizeză o altă expediție fiind de altfel A Doua Cruciadă, pentru a o recucerii, dar a eșuat pe Pământul Sfânt.

„Însă peste o generație aceste cuceriri erau pierdute și sfântul Bernard predic a doua cruciadă, la Vézelay în 1145. O mare armată, condusă de regii Franței și a Germaniei, sosește la Constantinopol; dar în scurtă vreme este nimicită la Iconium și Damasc”.

A treia cruciadă capătă o nuanță imperială și mesianică. Cruciații cuceresc teritorii considerabile și ajung în fața Ierusalimului, apărat de Saladim, sultanul legendar al Egiptului și Siriei. De această dată cruciada se termină cu un dezastru. Moartea împăratului Frederic Barbarosa întrerupe războiul, iar Richard suveranul englez, rămas singur în fața Ierusalimului dobândește de la Saladim permisiunea ca acesta să se închine la Mormântul Sfânt.

„Desigur Cruciadele au deschis Europei Occidentale, Orientul, și au făcut posibile contactele cu islamul. Dar schimbările culturale ar fi putut avea loc fără aceste expediții sângeroase. Cruciadele au întărit prestigiul papalității și au contribuit la progresul monarhiilor în Europa de vest. Dar au slăbit bizanțul, permițând turcilor ca să se împlânte adânc în Peninsula Balcanică și au înveninat raporturile cu Biserica de Răsărit. În plus, conduita sălbatică a cruciaților ia ridicat pe musulmani împotriva tuturor creștinilor și numeroase biserici, care supraviețuiseră unei dominații musulmane de șase secole, au fost acum distruse”.

Marea slăbiciune a statelor latine este cauzată de dezbinarea baronilor. În mare parte, apărarea pământului Sfânt va fi opera unor Ordine de călugări militare: Ospitalieri, Templieri, Teutoni care construiesc puternice fortărețe și se constituie în adevărate puteri.

„Turci vor cucerii „locurile sfinte” iar următoarele cruciade nu vor reuși refacerea statelor creștine. Mai mult în timpul cruciadei a patra (1202-1204), oștile Occidentale au ocupat Constantinopolul împărțind imperiul Bizantin, acesta refăcându-se abia în 1261”.

„Istoricii musulmani consideră cruciadele ca fiind războaie injuste, care nu au respectat drepturile lor. Este totuși dificil să le fie recunoscută legitimitatea unui drept asupra acestor teritorii, de vreme ce nici arabi, nici egiptenii și mai puțin încă seleucizii, nu aveau alt titlu de proprietate a acestora în afară de faptul că le-au cucerit cu forța, prin violență. Oricare ar fi evaluarea cestor fapte, este sigur că în acel timp atât papa cât și cavalerii creștini nu aveau nici cel mai mic dubiu asupra dreptății cauzei lor. Pentru ei, era un fapt cu totul normal să intre în posesia locurilor sfinte și să lupte împotriva necredincioșilor. Iar musulmanii gândeau la fel”.

3.1.2. Consecințele cruciadelor

Eforturile a două secole sau dovedit a fi zadarnice. Deseori papii sunt acuzați că au împins creștinătatea într-o nefericită politică de război uitând astfel de misiunea lor de păstori ai sufletelor. Trebuie să recunoaștem că, fără papalitate, cruciadele nu ar fi avut loc niciodată și nu ar fi durat atât de mult. Ceea ce într-adevăr, se poate reproșa papei Urban II și succesorilor săi, este faptul că aceștia, nu în mai mică măsură ca principii creștini, au subapreciat dificultățile unei astfel de invitație. „Papii au atribuit oamenilor din timpul lor capacități ideale pe care puțini le au și niciodată maselor în ansamblul lor. Dacă toți cruciații ar fi fost așa cum a fost primul și ultimul dintre ei, adică, Geoffroy de Bouillon și Ludovig cel Sfânt, desigur că succesul nu ar fi lipsit”.

Cruciadele în ansamblu au reprezentat un eșec; ele nu au dus la stăpânirea locurilor sfinte, au avut însă consecințe deosebite asupra societății. Cruciadele au favorizat centralizarea statelor Europene. Nobilimea, care a avut un rol hotărâtor în cruciade, afectată în scădere numerică, a pierdut teren în favoarea puterii centrale. Contactele culturale dintre Europa și Asia sau accentuat și au favorizat răspândirea în Europa, prin intermediul arabilor, a marilor valori culturale a Orientului.

3.1.3. Sfântul Francisc și cruciadele

Unul din personajele marcante, dar care a activat în penumbră în perioada medievală, a fost, în cruciade și Sfântul Francisc.

Născut la Assisi în 1182, fiul unui bogat negustor, întreprinde în 1205 un pelerinaj la Roma unde experimentează a fi cerșetor și sărută un lepros. În 1209 Francisc ajunge la înțelegerea vocației sale.

„Tămăduiți pe cei neputincioși, curățați pe cei leproși…să nu aveți nici aur nici arginți (Mt 10,8-10). La Rusaliile 1219, s- a ținut la Assisi un capitol, care dat Ordinului ce se năștea un fel de organizație stabilă. Expediția din Maroc s-a încheiat cu martiriul primilor cinci misionari ale căror trupuri au fost transportate în Portugalia”.

Motivul pentru care sfântul Francisc a plecat în cruciadă a fost un motiv religios. Dorința de a fi martiriul sângelui, l-a determinat pe Francisc să se angajeze în mișcările cruciadelor. Ideea lui era pacifică.

„Dacă înlăturăm ceea ce aici este mai rău în termenul de cruciadă, putem să-l aplicăm sfântului Francisc și să vedem în el atitudinea unui partizan al metodei pacifice de apropiere către islam”.

Însăși și Regula sfântului Francisc prescrie libertatea de a merge în misiune la popoarele islamice. Punctul cel mai important este că sfântul Francisc lasă libertatea de a alege. Nimănui nu-i este impus să meargă în misiune la sarazini, turci sau alți necredincioși. „Acei frați, care inspirați de Dumnezeu vor voi să meargă și să predice printre sarazini sau alți necredincioși, să ceară învoire de la miniștri lor provinciali”.

Aceasta este norma dată de Francisc dar care a fost propagată faptic de către el. Și mărturiile ne reies clare din scrierile franciscane.

„În timpul în care armata creștină s-a restrâns din asediul Damiata, era prezent și Sfântul cu câțiva însoțitori: era cuprins de marea dorință a martiriului”.

„Cu aceste sentimente Francisc și însoțitorul său Petru Catani, în ziua sfântului Ioan din 1219, pornesc din portul Ancona la bord cu flota cruciaților”.

Aceasta era dorința Sfântului de a predica evanghelia la popoarele păgâne. Îi ardea în piept dorința de a muri pentru cel care a murit pentru toți, dar toată această dorință a survenit în urma convertirii sale.

„Din ziua în care i s-a arătat că trebuie să trăiască pentru Acela care a murit pentru toți, Francisc se simte împins spre larg, voința sa fiind astfel aceea de a-și risca viața în serviciul oamenilor. În anul 1212, pornește la drum cu destinația Siria. Ratează însă atingerea obiectivului deoarece vasul, naufragiat este împins spre coasta Dalmată. La puțin timp după reîntoarcere el vrea să plece din nou, dar de data aceasta spre Maroc, pe ruta antică a pelerinajului sfântului Iacob de Campostela. Nu va ajunge, însă, nici aici, căci, îmbolnăvindu-se, trebuie să renunțe la călătorie”.

Va putea oare boala să-i stingă din inimă dorința de a merge să predice Evanghelia lui Cristos și la popoarele necreștine? Nu. El simte aceasta ca pe o obligație, ca pe o datorie eclezială. „Percepând situația și simțindu-se obligat față de Biserică, Francisc însuși participă la misiunea din 1219, mai întâi în Siria, pe urmă în Egipt, mai precis în Damiette, unde găsește armata cruciaților gata să se angajeze într-o bătălie”.

Poate fi vorba de o bătălie cuceritoare? După dorința Sfântului, această bătălie nu poate fi alta decât cea adresată pentru Cristos, de a-L predica, căci; „Francisc venise în mod special, pentru a efectua vechiul său vis de a predica Cuvântul Divin necredincioșilor”.

Diferit este modul cum vede Sfântul Francisc aceste cruciade. Cruciații vedeau în aceste cruciade o revoltă, o ură, însă Francisc era plin de un zel apostolic.

„Fidel principiilor sale, ajuns în Egipt în 1120 are un dialog pașnic cu sultanul Melek-el-Kamel (un spirit luminat). Așa cum notează Frații Minori Conventuali, în timp ce creștinătatea medievală din Apus se înarma pentru o cruciadă împotriva musulmanilor, Francisc își educa frații în spirit misionar învățându-i să nu caute a cuceri, ci a proclama cu respectarea libertății celorlalți, dragostea mântuitoare a lui Cristos”.

Cu acest spirit misionar, de trimis al lui Dumnezeu, a plecat Sfântul Francisc în cruciade luând cu sine generozitatea și respectând libertatea fiecărei confesiuni. „Era acoperită această generozitate cu o ignoranță aproape totală din intensa totalitate religioasă a islamului și a valorilor care apropie Coranul, Vechiul Testament și Evanghelia. Francisc nu făcea excepții”.

Problema principală rămânea predica, și aceasta s-a transformat ca un imperativ spiritual pentru frații săi. Și se știe bine cum Francisc a trimis pe unii dintre primii săi frați în Maroc și cum el ardea de dorința martiriului și aprins de această dorință, se duce în țările islamice.

„Dar iubirea de dragoste, îl împingea la martiriu; și pentru a treia oară a încercat să plece către țările necredincioase, pentru a răspândi cu vărsare a propriului sânge, credința în Trinitate”.

Asemenea sfântului Anton, sfântul Francisc este martir al dorinței. Trei expediții eșuate, am spune noi, dar Francisc a adus mai multă cucerire pe plan spiritual decât cruciații. De aici Ordinul, încă din sec. al XIII-lea trăiește spiritualitatea misionară; evanghelizarea islamului sau cel puțin mărturia despre Cristos pe lângă popoarele musulmane.

„Se vede că la origine misiunea franciscană, este legată de mișcarea cruciadei; dar, în curând luând exemplul sfântului Francisc, frații Minori, descurajați de devierea spiritului cruciadei și de eșecul expedițiilor, abandonează acest ideal decăzut și se întorc spre cucerirea pur spirituală. Ei vor să convertească la credința în Isus Cristos pe cei care locuiesc în Țara Sfântă. În loc să trimită în infern mii de musulmani și cruciați imorali, preferă să facă din unii și din alții, buni și bravi credincioși”.

Rolul principal pe care l-a avut Francisc și ordinul său, a fost acela de schimba orientarea cruciadelor spre o cucerire pur spirituală. În aceste cruciade Francisc devine și un om ecumenic, fiind în contact cu religia islamică și întâlnirea cu sultanul a lăsat urme adânci în spiritualitatea musulmană. Și astăzi religia musulmană își amintește de Sfântul Francisc ca om ecumenic având respectul cuvenit față de omul Francisc.

3.2. Întâlnirea cu Sultanul

Toată această întâlnire a Sfântului Francisc cu Sultanul s-a făcut prin intermediul cruciadelor. Această dorință de a merge la popoarele creștine a fost îndeplinită de însuși întemeietorul ordinului și el dă unele norme cum trebuie să se comporte frații când au intrat în contact cu popoarele necreștine.

„Acei frați care merg între necredincioși se pot comporta în mod profund spiritual în mijlocul lor prin două moduri: unul este să nu întrețină discuții aprinse sau certuri, dar să fie supuși oricărei creaturi umane pentru iubirea lui Dumnezeu și să mărturisească că sunt creștini”.

Apare o mare diferență de a merge la musulmani cu ideea de a cuceri și de a merge între musulmani, cu ideea de a sta în mijlocul lor. Francisc tocmai acest lucru a căutat, căci, a merge în cruciadă însemnă a merge contra musulmanilor. Iată aici o revoltă a Sfântului Francisc contra cruciadei. El nu vrea un război contra musulmanilor, „dar el trăiește Evanghelia în tocmai în fața unei situații noi pentru el, el descoperă folosirea cea mai bună a mărturiei evanghelice, chiar dacă merge contra curentului din timpul său”. Aceasta este dorința Sfântului Francisc de a trăi Evanghelia în mijlocul popoarelor necreștine în pofida vicisitudinilor vremii.

Probleme au exista multe, în întâlnirea cu Sultanul, pentru că între creștini și Sarazini era un război impecabil având taberele apropiate unele de altele.

„Sultanul dădu-se un edict crud: oricine ar fi adus capul unui creștin, ar fi primit drept recompensă o monedă bizantină de aur. Dar Sfântul Francisc, curajosul soldat al lui Cristos, însuflețit de speranța de a-și putea realiza îndată visul său, a decis să încerce acțiunea, fără a fi înspăimântat de teama morții, și chiar dornic de a o înfrunta”.

Cu toate aceste amenințări Francisc, merge să-l întâlnească el însuși pe sultan. Mânat de dorința de martiriu și cu gânduri de pace:

„pleacă spre Siria, și în timp ce se purtau aspre bătălii între creștini și păgâni luă cu sine un tovarăș, neezitând să se înfățișeze Sultanului. Cine ar putea să descrie siguranța și curajul cu care stăteau în față și le vorbeau liber, deciși și liberi în răspunsurile lor celor care batjocurau legea creștină? Înainte de a ajunge la Sultan, ucigașii îi apucară, îi insultară, îi biciuiră dar ei nu se temeau”.

Drumul până la Sultan nu este chiar așa de liber. Au primit multe ocări până au ajuns în fața Sultanului, dar și după aceea. Dar Francisc știindu-se trimis de Dumnezeu, suporta acestea plin de curaj și răbdare. Se încurajau reciproc.

„Sfântul Francisc făcând semnul crucii, ca și cum ar merge împotriva lupului din Gubio și cu fratele Iluminat intră în teritoriul străin cântând versetele lui David: „Chiar dacă voi merge prin valea întunecată a morții, nu mă tem de nici un rău, căci tu ești cu mine Doamne”.

Cu aceste gânduri spirituale, Sfântul Francisc, trecând prin probele soldaților Sultanului, făcându-și intrarea, rămâne și Sultanul uimit de acest om al păcii.

„Francisc îl întâlnește atunci pe Sultan. Acesta era simpatizant al unui grup de asceți musulmani care aveau niște trăsături comune cu franciscanii în privința unor detalii exterioare și care se numeau «săraci» – în arabă «frakir», în persană «darvish», sau după îmbrăcămintea lor de lână «sofis»” .

După ce cei doi frați au fost prinși ei sunt acum conduși în fața Sultanului Kamil. „Toate documentele timpului, chiar și cele creștine, concordă în a recunoaște în Kamil o sinceră religiozitate și o predilecție particulară pentru dezbaterile teologice”.

Ca și soldat al lui Cristos, Francisc urmărea convertirea Sultanului și văzându-se aproape, începu a striga: „Sultan, Sultan; și sarazinii crezând că are un mesaj sau o revelație pentru Domnul lor, îl conduse la cortul elegant a lui Melek-el-Kamil”.

„Ați venit ca mesageri ai păcii, sau să vă închinați lui Alah?, întrebă Sultanul cercetând cele două figuri”.

Și omul lui Dumnezeu cu mare siguranță spuse: „Eu sunt trimis de cel preaînalt și nu de un om lumesc pentru a vă învăța calea sănătății ție și poporului tău, și să-ți anunț adevărul Evangheliei lui Cristos”. Și a predicat Sultanului despre Dumnezeu, Unul Întreit și Mântuitorul tuturor, Isus Cristos, cu atâta tărie și curaj, încât s-a văzut clar că se realiza adevărata promisiune a Evangheliei.

„Chiar sultanul văzând minunata fervoare a spiritului și virtutea omului lui Dumnezeu l-a asculta cu bunăvoință și-l ruga cu stăruință să rămână cu el. Dar slujitorul lui Dumnezeu iluminat de un miracol din cer i-a zis: „Dacă tu cu poporul tău vrei să te convertești la Cristos, eu aș rămâne cu multă plăcere la voi. Dacă totuși stai pe gânduri, dacă să părăsești legea lui Mahomed pentru credința în Cristos, dă ordin să se aprindă un foc, cel mai mare posibil. Eu, împreună cu preoții tăi, voi intra în foc și cel puțin astfel vei putea cunoaște din cele văzute, care credință trebuie reținută mai sigură și mai sfântă…” Sfântul i-a spus lui: „Dacă îmi promiți în numele tău și al poporului tău că vei trece la religia lui Cristos, dacă voi ieși nevătămat din foc, voi intra singur în foc. Dacă voi fi ars aceasta să fie atribuită păcatelor mele, dacă însă puterea divină mă va face să ies sănătos și nevătămat, veți recunoaște pe Cristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu ca pe adevăratul Dumnezeu si Domn, Mântuitor al tuturor”.

Dacă Sultanul ar fi fost un tiran antic, s-ar fi distrat văzând proba focului, dar pentru că era înțelept s-a retras din această probă, scuzând toți preoții lui Alah că nu au această putere de a trece prin foc.

Sultanul nu mai întâlnise până acum un om care să fie gata să se arunce în foc pentru sufletul său; i-a oferit aur, argint, obiecte prețioase și tot ce vroia. Francisc, din natura sa, om umil, iubitor de sărăcie, refuză categoric. Atunci Sultanul împreună cu persoanele cele mai importante din preajma sa, iau o decizie comună asupra celor doi prizonieri. Și hotărârea de a-i decapita fără milă, pentru că au predicat contra legii lui Mahomed și ca păstrător al legii nu trebuia să permită acest sacrilegiu.

„O discuție cu experții religie lui Mahomed – zise Francisc Sultanului – nu-și avea locul «pentru că degenerau bazele rațiunii; credința este raționamentul uman însă pentru argumentele scripturistice ei nu acceptau Scriptura. Astfel stând lucrurile este sigur că Sultanul l-a tratat pe Francisc cu cel mai mare respect și l-a trimis în tabăra creștină cu semnele prietenii sale»”.

Și astfel Sfântul Francisc și-a încheiat misiunea și în dorință, el s-a simțit realizat în a fi martir al celui care a murit pentru el. El s-a purtat în mijlocul lor ca un bun creștin, o copie a trăirii lui Cristos un, Alter Cristus, un om care era gata să moară pentru a salva sufletul altuia necunoscut și păcătos.

Așa s-a scris una dintre cele mai frumoase pagini ale vieții sale, în care el al luat contact cu lumea necreștină, fiind pentru noi un exemplu de curaj și de dăruire totală.

3.3. Sfântul Francisc și problema misiunilor

În secolul al XIII-lea, se nășteau cele două ordine de sine stătătoare: Franciscanii și Dominicanii. Specific Franciscanilor, considerată ca o reformă în Biserica lui Cristos, era sărăcia și dacă este să vorbești de Franciscani, atunci vorbești de sărăcie. Dominicanilor în acea perioadă le era pregătită responsabilitatea predicării. Ei prin felul lor de a fi, se manifestau ca buni predicatori. Dar nici franciscanilor nu le era interzis să predice. Ne este foarte bine cunoscut, din primii ani ai formării Ordinului de un Sfânt Bonaventura 1260, de un Sfânt Anton, pe care Francisc l-a numit responsabil cu formarea teologică a fraților și adesea îl numea Teologul meu.

Această predicare a Cuvântului lui Dumnezeu, a atras după sine și problema misiunilor. Misiunea se făcea cu scopul de a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Responsabil de predicarea Cuvântului divin , era fiecare frate în parte și era ca o regulă de viață, ca fiecare frate să predice faptic Cuvântul lui Dumnezeu.

Ca și regulă de viață, sfântul Francisc alege Evanghelia lui Cristos și tocmai cu aceste cuvinte începe proclamarea primului capitol din Regula sa: „Regula și viața fraților minori aceasta este, adică a păstra sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos, trăind în ascultare, fără nimic propriu și în castitate”.

Astfel Sfântul Francisc își alege ca și normă pentru viață, păstrarea Sfintei Evanghelii, și această Evanghelie care nu este altceva decât „Vestea cea bună”, trebuie predicată la toată lumea conform îndemnurilor evanghelice. Isus înainte de a trimite în lume pe Apostoli ca să predice, se roagă pentru ei. Așa cum Tatăl a trimis în lume pe Fiul Său, la fel și sfântul Francisc se roagă pentru cei care vor pleca în misiune și îi trimite așa cum Isus i-a trimis pe apostoli. „Fă-i glorioși în adevăr. Așa cum Tu m –ai trimis în lume, așa și eu i-am trimis în lume”.

Așa cum Isus a fost trimis în lume, la fel și sfântul Francisc, care a încercat prin viața lui să fie un Alter Crsitus a fost trimis în lume. Mai înainte ca el să-i trimită pe frați în misiune, el însuși a mers în misiune.

Într-o zi, purtat de Duhul Sfânt, intră în bisericuța din San Damiano și toată privirea lui se ațintește către crucifix. „În timp ce el era cuprins de o emoție mare, de o dată, imaginea lui Cristos răstignit, din pictură îi vorbește, mișcând buzele. „Francisc – îi zise strigându-l pe nume – mergi repară casa mea, căci după cum vezi este toată distrusă”. Francisc interpretează această trimitere ad literam, căci scrierile ne spun că el s-a orientat spre partea materială a distrugerii. Mai târziu va înțelege că el este trimis în misiune în biserica lui Cristos.

Crescând numărul fraților în timp cât mai scurt, Francisc se gândește la viitorul Ordinului, și ce vor face frații mai târziu. Ajungând la numărul de doisprezece frați, el fiind al doisprezecelea, numărul Apostolilor din Evanghelie, se adresează fraților:

„Fraților, văd că Domnul milostiv vrea să mărească numărul comunității noastre. Să mergem așadar la mama noastră sfânta Biserică Romană și să comunicăm înaltului Pontif ceea ce Domnul a început să facă din noi, cu scopul de a ne continua misiunea după voința și dispozițiile sale”.

În toată misiunea sa, Francisc a voit să fie supus Bisericii lui Cristos și nimic nu vroia să facă fără a avea aprobarea Suveranului Pontif. Astfel au început misiunile în țările străine, apărute în urma întrunirii fraților de la capitolul Rogojinilor.

„În 1217, au loc plecări spre Franța, Austria, Ungaria, Spania, Siria și diferitele provincii Italiene. Francisc îl numește pe fratele Elie ministru provincial pentru Siria. În ceea ce îl privește pe Francisc însuși, acesta dorește să conducă grupul destinat Franței, dar cardinalul Ugolino îl convinge că datoria lui este să rămână în Italia”.

Celebrând capitolul de la Porțiuncula el se decide să trimită pe frați dincolo de mări, dar mai înainte se dă pe sine însuși ca exemplu:

„Dragi frați, eu trebuie să fiu model și exemplu pentru întreaga fraternitate. Dacă eu i-am trimis pe frați în țările îndepărtate să înfrunte oboseala și umilirile, foamea și confruntarea cu rivali. Simt ca o datorie și trebuie să plec , căci asta îmi este voința , către acele regiuni îndepărtate, ca frații mei să suporte cu răbdare greutatea încercărilor, bine știind că și eu sufăr acele durități”.

Regula franciscană, este prima regulă care conține un capitol despre misiuni. După părerea mea, acest capitol își are originea în dorința de pace a lui Francisc. Desigur gândirea misionară este condiționată de discursul trimiterii în misiuni.

„Concepția sa despre misiune se poate rezuma atfel: să nu lupte nici cu cuvintele, nici cu spada, ci să se arate în toate, disponibilitatea și pregătirea de a slujii, mărturisindu-se prin aceasta calitatea de creștin. În fond, o asemenea disponibilitate nu este nimic altceva decât idealul franciscan de ascultare și generozitate”.

Așa cum Dumnezeu l-a trimis pe Isus în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoși, la fel și sfântul Francisc îi trimite pe frați în misiune ca să-i convertească pe necredincioși. În perioada sec. al XIII-lea, necredincioșii erau considerați musulmanii. Ei ca și predicatori ai Cuvântului divin sunt trimiși în lume. „Și nu numai s-a difuzat Cuvântul lui Dumnezeu, dar ei s-au orientat și către națiunile păgâne a sarazinilor”. În această măsură Cuvântul divin este răspândit în toată lumea, dar cu o oarecare întâietate.

Aceasta este misiunea Bisericii, căci încă de la începuturile sale, Biserica lui Cristos este o biserică misionară. Misiunea ei, este o misiune universală care cuprinde pe toți oamenii.

„Cristos Domnul, trimis de Tatăl care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului, a evanghelizat pe cei săraci, spre ai face pe oameni părtași ai naturii divine și a încredința Bisericii continuarea aceleași misiuni; la fel Ordinul serafic să se străduiască a lua parte frumos cu activitate apostolică misionară”.

Seriozitatea cu care sfântul Francisc abordează problema misiunilor, reiese din faptul că singura competență pe care el o acordă miniștrilor în acest domeniu, este aceea de a examina atitudinea celora care se orientează în mod voluntar spre misiuni. În ochii lui Francisc, singurul motiv care l-ar împiedica pe frate să meargă în misiune este lipsa aptitudini a candidatului. „…Iar miniștri să nu le dea nimănui permisiunea, decât acelora pe care îi vor socoti vrednici”.

Aceste misiuni pentru Francisc erau elementele de bază pe care se sprijinea ordinul său. Misiunea era lucrul cel mai stringent în Biserică și „Francisc considera participarea la misiuni către necredincioși ca și datoria cea mai nobilă a Ordinului său”.

Misiunea se îndreaptă către popoarele necreștine fiind în vizor poporul musulman aflat în Țara Sfântă.

„Se știe cum Francisc a trimis pe unii dintre primii săi frați în Maroc și cum el însuși a ars de dorința de a merge în țările islamului…Încă din sec. XIII Ordinul franciscan trăiește spiritualitatea misionară; evanghelizarea islamului, sau cel puțin mărturia despre Cristos pe lângă popoarele musulmane”.

Încă de la începutul întemeierii Ordinului împreună cu sfântul Francisc, frații sunt prezenți în Biserică prin activitatea misionară. Și astăzi Francisc este prezent prin frații săi în misiune și chiar între popoarele islamice predicând Cuvântul lui Dumnezeu și manifestând prin viața lor mărturia evanghelică a misiunii lor că sunt buni creștini și credincioși ai sfântului Francisc.

3.4. Ordinul Franciscan și lumea Islamică

Unul din ordinele care au intrat în lumea islamului încă din secolul al XIII-lea a fost ordinul franciscan. Atât întemeietorul ordinului cât și frații au simțit în inima lor dorința de a merge în misiune la popoarele musulmane și aceasta dorință a rămas prezentă și în zilele noastre în sânul ordinului, căci se întâlnesc în decursul secolelor mulți frați care au avut curajul de a înfrunta lumea islamică, fiind socotită ca pericolul eminent al credinței în acea perioadă.

Mai întâi pleacă Francisc în misiune prin diferitele conjuncturi, iar apoi în 1217 în capitolul Rogojinilor se inaugurează misiunea către necredinciosi. Dorința martiriului și asemănarea cu Cristos, face ca muți frați să se orienteze către misiune în țările islamice. „Fratele Elia organizează Misiunea după intenția Fondatorului și după doi ani, alege primii misionari pentru ai trimite în Maroc”.

Această orientare către misiune a fost o inspirație divin și în acest sens în Regula Sf. Francisc apare un capitol care vorbește despre misiuni și despre felul cum trebuie să meargă frații în misiuni. Misiunea devine o problemă stringentă a ordinului, misiunea devine mai bine zis o vocație.

„Vocația divină a Misiunilor Externe s-a manifestat mereu în Ordinul Serafic. Miniștri Provinciali după Regula Fraților Minori sunt judecători ai vocațiilor misionare”.

Ordinul franciscan, nu a încetat după moartea Sf. Francisc să alimenteze biserica lui Cristos cu noi misiuni. Misiunile au continuat în biserică cu spiritul Sf. Francisc. „Acest spirit misionar persistă în toate secolele ca în timpul Sfântul Francisc, și cât de repede se dezvoltă Renașterea Serafică, voită, apărată de romanii pontifi și se mărește acum și mai mult în câmpul misionar”.

Încercările pontifilor romani de a face prietenii cu sarazinii, de multe ori au eșuat. Multe încercări misionare s-au ales cu martiriul creștinilor. Nu se putea spera așadar să aibă loc vreun succes între sarazini. Cu toate acestea ordinul nu s-a descurajat și a continuat misiunile către Maroc.

„Marocul a fost prima regiune sarazină evanghelizată încă din 1219 de misionarii trimiși de Seraficul Părinte. A fost însă și prima înrâurire în 1220 de sânge a Protomartirilor noștri Bernardo, Petro, Accursio, Adiuto si Ottone”.

Pe acest pământ al Marocului, pe pământul scăldat de sângele protomartirilor noști se ridica noi comunități religioase. Comunități care au sorginte franciscană și care mai trăiesc spiritul Sf. Francisc. Istoria este plină de astfel de date și de mărturii autentice care ne arată prezența ordinului franciscan între musulmani. Rolul lor în convertire a fost cu succes. „În anii 200 misionarii noștri au semănat sudoarea lor apostolică în diferite regiuni din Siria. Aici erau convertiți din Antiohia, Tripoli, Tir si Sidon, orașe distruse de ocupația Turcă”.

Această răspândire rapidă a fraților în câmpul misionar a atras atenția Bisericii, în special a papilor și nu de rareori sunt lăudați. Ei au făcut din viața lor o laudă adusă lui Dumnezeu, după exemplul lui Cristos călăuziți de spiritul Sf. Francisc.

„În 21 iunie 1970, Paul al VI-lea ilustrează dreptatea acestei canonizări: laud în acești franciscani dorința asemănării cu Cristos, mort pentru a obține mântuirea oamenilor; și importanța credinței care întrece infinit viața corporală”.

Misiunea fraților era aceia de a avea în ei acel spirit empatic și cu duhul blândeții să meargă la popoarele musulmane. Spiritul Sf. Francisc a trezit în mulți sfinți contemporani, cum ar fi Foucould, acel duh al misiunii iar CV II, a avut puncte de referință în problema misiunilor luate din spiritualitatea Sf. Francisc.

„Pentru prima dată în istorie, într-adevăr cu Vatican II, Biserica a privit în mod pozitiv către ceilalți credincioși”. Despre aceste probleme CV II. a întocmit un document: „Gaudium et Spes”, care tratează tocmai această problemă a misiunilor și a spiritului misionar. Multe din argumentele aduse își au făgașul în spiritualitatea franciscană.

Trebuie să știi să iubești și să împarți Iubirea care este Dumnezeu cum zice Sf. Francisc: „Căci Tatăl voiește să-L recunoaștem în orice om pe Cristos, Fratele nostru și să-L iubim efectiv prin cuvânt și faptă, dând astfel mărturie pentru Adevăr, și să împărtășim celorlalți misterul de iubire al Tatălui ceresc”.

În zilele noastre familia franciscană intră din ce în ce mai mult în miezul misiunilor, apropiindu-se foarte mult de originea regulei și de dorința Sf. Francisc. Mărturia pe care o dau frații în comunitățile islamice, au și ele lacunele lor. Rolul important este integrarea în lumea lor, integrarea în civilizația lor, în cultura lor asemenea Sf. Francisc.

Biserica de astăzi se mai confrunta cu apropierea de lumea musulmană, așa cum a făcut și Sf. Francisc. Am căutat șapte secole pentru a-l înțelege pe acest om în care vorbea Duhul Sfânt. Nu putem să-l uităm și dacă ne plângem de împietrirea inimilor musulmane să ne amintim de sângele vărsat de către frații noștri.

Dialogul, valorile sunt cuvintele secolului nostru. Francisc spunea același lucru însă în termeni poetici: „Iubirea este sora dragostei; iubirea este atributul lui Dumnezeu”. În evanghelia scrisă de Ioan „Dumnezeu este iubire”. In evanghelia trăită de Francisc „Dumnezeu este iubire”, Iubirea a fost cea care l-a împins pe Francisc să fie Alter Cristus.

Concluzie

Ne rămâne întipărit foarte bine în minte, felul cum Francisc s-a îndreptat către lumea musulmană. Cu siguranță modul cu care Francisc intra în dialog cu ei și în cultura lor, nu este atât de ușor să o aplicăm lumii de astăzi. Cu toate acestea era metoda sa și a urmașilor săi.

Ca să intre în legătură cu musulmanii, ca să ia contact cu civilizația lor, alege o cale nu tocmai ortodoxă, alegând cruciadele. Dar și prin aceste cruciade, el își atinge scopul dorit, acela de a merge în misiune, schimbând astfel intenția cruciadelor, dându-le o tentă spirituală prin cucerirea lui Cristos. Asemenea lui Dumnezeu Tatăl, care la trimis pe Fiul său în lume, și Francisc trimite pe frați în misiune având mai întâi o orientare bine delimitată: Sarazini. Și după moartea lui Francisc, Ordinul nu sa îndepărtat de la această idee inițială.

Noi franciscani avem o bogăție pe care alte ordine nu o au, aceea de a fi urmași Sfântului Francisc, Sfântul iubirii universale, dar mai mult suntem frați minori. Aceasta este slăbiciunea noastră din punct de vedere uman, dar este și forța noastră și bogăția noastră din prisma credinței: „deoarece i-a plăcut lui Dumnezeu săi salveze pe credincioși ci nebunia predicării” (1Cor 1,21).

Franciscanul se prezintă în fața omului iubindu-l în ciuda diferențelor religioase și a culturii. El predică pacea fiind ne înarmat într-o lume plină de arme. Pentru aceasta a fost iubit și Sfântul Francisc și de către necreștini.

Sigle și abrevieri

CBC Catehismul Bisericii Catolice

cf onfer, confruntă

1 Cor 1 Corinteni

CV II Conciliul Vatican II

d. C după Cristos

ed. editura

etc. etcetera

FF. Fonti Franciscani

î. C. Înainte de Cristos

Ibid aeeași operă și același autor

In Ioan

Lc Luca

LXX Septuaginta

Mc Marcu

Mt Matei

Ps Psalmi

Rom Romani

Sec Secolul

Sf. Sfânt

Sq. Secțiunea

Sura Verset din Coran

v. versetul

vol. volumul/le

vv. versetele

Bibliografie

AA.VV. Francisc de Assisi , un început și ce rămâne din el.

Balducci Ernest, Francesco d’Assisi, Ed. Cultura della pace, Firenze 1920.

BONAVENTURA SFĂNTUL Leggenda Major – Viața Sfântului Francisc de Assisi, ed. SEROPOL, București 1992.

Constituțiunile OFMConv., Roma 1984.

CRAGG KENNETH, Maometto e il cristiano, Torino, 1986.

CUCIUC CONSTANTI, Atlasul Religiilor și al monumentelor istorice Religioase din România, ed. GNOSIS, București 1997

Eliade Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, București 1999.

Felder Illarino, L’ideale di san Francesco d’Assisi, Ed. Fiorentina, Firenze 1925.

FERENȚ EDUARD, Dumnezeu cel viu, Unic în Ființă și Întreit în Persoane, Iași 1997.

Fonti Franciscani.

GARADET L., Gli uomini dell’Islam, Jaca Book, Milano 1979.

GERMANUS GIULIO, Sulle orme di Maometto, Frateli Treves Editori, Milan, 1938.

HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, Iași 1999.

Ionescu Vasile , Istorie manual pentru clasa a IX-a, Ed. Carminis, Pitești 1999.

Jeusset Jean Gwenole, Dio e cortesia, Francesco d’Assisi il suo Ordine e l’Islam, Ed. Messaggero Padova 1998.

Joergensen Johannes, San Francesco d’Assisi, Assisi 1968.

Mateescu Maria, Sfântul Francisc din Assisi – patron al celor care cultivă teologia, Ed. Europa Nova, București 2001.

MONDEL GABRIELE, Corano senza segreti, Ruscani Libri, Milano, 1994.

MONFORT LUIGI, Trattato della vera devozione alla Santa Vergine, ed. Paoline, Catania 1977.

PANAITE VIOREL, Pace, război și comerț în Islam, ed. B.I.C. ALL Srl, București 1997.

P. PAOLO M. SEVESI L’Ordine dei Frati Minori, ed. Libraria Pontificia ed arcivescovale san Giuseppe, Milano 1942.

Revista Vita pastorale.

Revista, Fides /Aici.

Revista, Avvenire.

Revista, Spunti.

Revista Il resto del Catrolino.

Revista, La Republica.

SPIDLIK TOMAS, Izvoarele Luminii, ed. Ars Longa, Iași 2001.

STICCO MARIA San Francesco d’Assisi, Societa editrice Vita e Pensiero, Milano1960.

TROLL CHR. W., La teologia cristiana e l’Islam.

WOTT W. MONTGOMERY – WELCH ALFORD T., L’islam Maometto e il Coran, ed Jaca Book, Milano, 1981.

Conciliul Vatican II, Lumen Gentium.

Nostra Aetate.

Gaudium et Spes.

Cuprins