Definirea Notiunii de Pacat

Cuprins

SIGLE 2

Abrevieri 3

Abrevierile cărților biblice 3

BIBLIOGRAFIE 6

Introducere 10

Capitolul I: Noțiuni introductive 13

1.1. Definirea noțiunii de păcat 13

1.2. Scopul lucrării 15

1.3. Stadiul actual asupra acestei probleme 16

Capitolul II: Evoluția noțiunii de păcat în Scrierile Sfintei Scripturi 19

2.1. Păcatul în Vechiul Testament 19

2.2. Păcatul în Noul Testament 24

2.2.1. Păcatul în Evangheliile Sinoptice 25

2.2.2. Păcatul în scrierile Sântului Ioan 28

2.2.3. Păcatul în alte scrieri ale Noului Testament 32

Capitolul III: Contribuția scrisorilor pauline asupra doctrinei despre păcat 35

3.1. Izvoarele teologiei paulin 35

3.1.1. Sfânta Scriptură 35

3.1.2. Elemente biografice 36

3.1.3. Revelația personală 38

3.2. Păcatul în teologia paulină 48

3.2.1. Existența păcatului 49

3.2.2. Cataloagele de păcate în Corpul Paulin 55

3.2.3. Natura păcatului 59

3.2.4. Consecințele păcatului 64

3.2.5. Universalitatea păcatului 66

3.2.6. Păcatul lui Adam 67

3.3. Eliberarea din sclavia păcatului 69

3.3.1. Necesitatea eliberării noastre din robia păcatului 71

3.3.2. Eliberarea în Cristos 72

3.3.3. Consecințele eliberării din robia păcatului 77

Concluzie 79

Cuprins 83

=== l ===

SIGLE

aa.vv autori diferiți.

cf confer/confruntă

ibidem același autor în aceeași operă

nr număr

p pagina

pp paginile

o.c. operă citată

vol volum

voll volumele

î.Cr. înainte de Cristos

d.Cr. după Cristos

LXX Septiaginta

NDdTB Nuovo Dizionario di Teologia Biblica

NDdS Nuovo Dizionario di Spiritualita

Etc. etcaetera

Abrevieri

CBC – Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București (București 1993).

CV II – Conciliul Vatican II.

GS – Conciliul Vatican II, constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et Spes.

LG – Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium.

Abrevierile cărților biblice

Vechiul Testament

Gen Cartea Genezei

Ex Cartea Exodului

Lev Cartea Leviticului

Num Cartea Numerilor

Dt Cartea Deuteronomului

Jud Cartea Judecătorilor

1Sam Cartea întâi a lui Samuel

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

1Rg Cartea întâi a Regilor

2Rg Cartea a doua a Regilor

Esd Cartea lui Esdra

2Mac Cartea a doua a Macabeilor

Iob Cartea lui Iob

Ps Cartea Psalmilor

Prov Cartea Proverbelor

Înț Cartea Înțelepciunii

Is Cartea Profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Os Cartea profetului Osea

Ez Cartea profetului Ezechiel

Noul Testament

Mt Evanghelia după Sfântul Matei

Mc Evanghelia după Sfântul Marcu

Lc Evanghelia după Sfântul Luca

In Evanghelia după Sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

2Tes Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit

Flm Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filemon

Evr Scrisoarea către Evrei

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

Iud Scrisoarea sfântului apostol Iuda

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Ioan

3In Scrisoarea a treia a sfântului apostol Ioan

Ap Cartea Apocalipsului

BIBLIOGRAFIE

AA.VV., Atti degli Apostoli-Lettere di San Paolo-Lettere Catolighe-Apocalisse, Milano 1988.

AA.VV., Sotto il Segno del Peccato e della Grazia in NDdTB, Roma 1988.

AA. VV., Il Peccato nell’Antico Testamento, in NDdTB, Paris 1988.

AA. VV., Il Peccato nel Nuovo Testamento, in NDdTB, Paris 1988.

AA. VV., Il Peccato in altri scritti del Nuovo Testamento, in NDdTB, Paris 1988.

AA.VV. San Paolo in NDdTB, Roma 1988.

AA.VV., Universalita del Peccato in San Paolo in NDdTB, Roma 1988.

AA.VV., La redenzione in San Paolo, in NDdTB, Roma 1988.

AA. VV., Il Peccato in San Paolo in NDdTBI, Roma 1988.

ANASTASIO A., Signore da chi Andremo?, Roma 1981.

BISOC I., Sfântul Paul Omul sentimentelor adevărate,Iași 2002.

BUZESCU N.C., Premizele unei Filozofii Creștine la Clement Alexandrinul în S:T: nr. 3-5, București 1958.

CARBONE S.P., La Misericordia Universale di Dio in Rom 11,30-32, Bologna 1991.

COLZANI G., Antripologia Teologica. L'uomo: Paradiso e Mistero, Bologna 1997.

DE FIORES S. T. – GOFFI T., Il Pecatto nella Riflessione Teologica, in NDdS, Roma 1979.

– La Teologia del Peccato in San Paolo in NDdS, Roma 1979.

DHEILLY J., Le Peche Dans Les Synoptiqes en Dictionnaire Biblique, Paris 1964.

– Saint Paul en Dictionnaire Biblique, Paris 1964.

DArle C., Curs de teologie Morală Fundamentală, vol. II, Oradea 1997.

DOUGLAS D., Păcatul în Dicționar Biblic, Oradea 1995.

EHLINGER C., Une Introduction a la Foi Catholique, Paris 1968.

ERICKSON M. J., Teologie Creștină, vol. II, Oradea 1995.

FABRIS R., Le Lettere di Paolo, Traduzione e Commento, Roma 1990.

– San Paolo Catechista. Figura, Attivita, Metodo, Bologna 1988.

FARAR F.V., Viața și Operele Sfântului Paul, Neamț 1941.

Ferenț E., Dumnezeul cel viu, unic în ființă și întreit în persoană, Iași 1997.

Forte B., „Dal kerigma al dogma”, în Gesù di Nazareth, storia di Dio, Dio della storia, Roma 1984.

GEORGE A., La Peche Du’Monde en Vocabulaire de Theologie Bibique, Paris 1966.

– La Theologie du Peche Selon Saint Paul en Vocabulaire de Theologie Biblique, Paris 1966.

GEORGE A. – GRELOT P.. Les Lettres Apostoliques, Paris 1971.

GHEORGHE C., Iudaism și Elenism în Epistolele Sfântului Paul în S.T. nr. 9-10, București 1973.

GHIBIERTI G., Il Pecato nei Vangeli Sinottici, in Schede Bibliche Pastorale, vol. VIII, Bologna 1981.

– Il Peccato in San Giovanni in Schede Bibliche Pastorali, vol. VIII, Bologna 1981.

GHINI E., Lettera ai Colosseni. Comento Pastorale, Bologna 1990.

GONZALES C. I., Cristologia. Tu ești mântuirea noastră, București 1993.

GUNTHOR A., Chiamata e Risposta. Una nuova Teologie Morale, vol. I, Roma 1976.

HARRINGTON w., Nouvelle Introdiction a la Bible, Paris 1971.

Hartmann P., Le sens plenier de la reparation du peche, Louvain.

IOAN PAUL al II-lea, Reconciliatio Et Paenitentia, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 1985.

LAGRANGE G., Gesu che ci Redime, Roma 1963.

LANGA T., Păcatul în Dicționarul Teologic Creștin, Cluj-Napoca 1997.

MARCU T., Antropologia Paulină, Sibiu 1941.

MARLIANGEAS B., Reconciliation Auojourdhui, Paris 1989.

MERMET T. R., Credere 5, La Riscoperta della Morale, Bologna 1992.

MIHĂILESCU I., Manual de Teologie Dogmatică, București 1932.

MIRCEA I., Răscumpărarea în Noul Testament după învățătura Sfinților Părinți în S.T., nr. 1-2, București 1972.

MLADIN N., Asceza și mistica paulină, Sibiu 1996.

Pesce M., Le due fasi della predicazione di Paolo. Dall’evangelizzazione alla guida della comunita, Boglogna 1994.

PITTA A., Lettera ai Galateni. Introduzione, Verssione e Comento, Bologna 1996.

POPOVICI J., Epistolele Sfântului Ioan Teologul, București 1998.

POUPARD P., La Peche dans L’Evangile du Jean en Dictionnaire des Religions, Paris 1984.

– Saint Paul en Dictionnaires des Religions, Paris 1984.

RĂDULESCU N., Păcatul și Eliberarea în Noul Testament în S.T. nr. 7-10, București 1976.

RAHNER K., Peche Original en Petit Dictionnaire de Theologie, Paris 1970.

RAhner K., – Lehmann K., „Kerigma e dogma”, în Mysterium salutis, vol.II.

SCHOONENBERG P., L’Homme et la Peche, Angouleme 1967.

– L'homme et le Peche, Paris 1967.

SERGHEEV V., Istoria Greciei Antice, București 1951.

SPIDLIK T., Izvoarele luminii, Iași 1995.

– Spiritualitatea Răsăritului Creștin, Sibiu 1997.

VALSECHI R., Definizioni del pecatto, in DedTM, Roma 1974.

VERZAN S., Sfântul Apostol Paul, București 1996.

VLAD S., Principii Morale și Misionare în Epistolele Sfântului Paul în S.T. nr. 5-6, București 1995.

ZUCCARO C., Morale fundamentale, Bologna 1995.

Introducere

În scrierile sale Sfântul Paul ne relevă calitățile sale de teolog și scriitor, dar mai mult de atât î-și manifestă adevărata sa carismă și misiune.

Teologia lui Paul poate fi grupată în jurul marilor idealuri creștine. Paul era o persoană care voia să rămână fidelă învățăturilor Vechiului Testament (cf. 2Cor 3,14) și trăia cu perspectiva că ceea ce el a primit de la Isus Cristos pe drumul Damascului, trecând printr-o experiență personală, să fie transmis și altora ca dovadă concretă a existenței lui Dumnezeu iubitor de oameni (cf. 1Cor 11,23; 15,1): „Când vorbim despre existența lui Dumnezeu, această existență este deja dovedită de însăși existența noastră. După cum putem dovedi conștienți de caracterul particular al existenței noastre umane printr-o reflecție existențială, la fel putem și trebuie să devenim conștienți de caracterul unic al existenței lui Dumnezeu printr-o reflecție despre credința noastră ca act existențial”.

Baza teologică, așa cum vom vedea mai departe, în argumentele specifice ale teologiei sale se axează pe credința în Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu care și-a dat viața pe lemnul crucii pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Paul face proprie misiunea Bisericii, ca sacrament universal de mântuire, care constă în a face prezent și operant pe Isus Cristos în cursul întregii istorii a mântuirii.

În acest sens Biserica dezvoltă o funcție mediatoare a Evangheliei, încât trebuie să proclame anunțul kerigmei și să comunice harul mântuirii în orice moment al istoriei și în mod comprehensibil pentru oamenii oricărei epoci. Evanghelia este punctul de plecare pentru ca Biserica să poată împlini evanghelizarea sa, anunțul viu și eficace al mântuirii lui Isus Cristos. Sfânta Scriptură reprezintă forma scrisă a ceea ce este exprimat în mod sistematic în ceea ce se numește kerigmă (adică anunțul Domnului mort și înviat, salvator al omenirii), și în cateheza primitivă (ca aprofundare a experienței de credință a timpului apostolic).

Una dintre formele cele mai tipice ale dezvoltării kerigmei și ale interpretării Sfintei Scripturi în decursul istoriei este dogma, deoarece face prezentă o înțelegere autentică a Evangheliei prin expresii doctrinale care actualizează formularea originară biblică, sau provenită din tradiție, în numele autorității Magisterului Bisericii: nașterea dogmei deci, din necesitatea de a trece de la kerigmă și de la darul originar al Sfintei Scripturi la actualizarea lor în decursul istoriei, chiar dacă aceasta pune problema continuității și discontinuității dintre kerigmă și dogmă, și în general legitimitatea dogmei.

Chiar dacă Paul acceptă ceea ce Biserica primitivă oferă creștinilor proveniți din eleni (cf. Fap 15), el nu se limitează numai la a explica legea nouă a iubirii profesată de Isus Cristos, ci duce mesajul mai departe, adică îl împlinește în propria sa persoană și o dăruiește și altora prin scrierile sale.

Isus Cristos pentru Sfântul Paul era baza și nucleul credinței creștine, care în același timp era Om și Dumnezeu: în persoana lui Isus Cristos, în viața și mesajul său, în activitatea sa și mai ales în moartea și învierea sa, Dumnezeu, care este Stăpânul vieții și al morții, ne învață că Fiul său, adică Dumnezeu însuși, s-a manifestat în formă deplină și definitivă pentru fiecare dintre noi și ne-a dăruit viața veșnică în manifestarea Fiului său. Isus Cristos se revelează ca centrul și modelul discursului creștin asupra lui Dumnezeu și asupra omului și disponibilitatea sa de a revela fața lui Dumnezeu Tatăl oamenilor, găsește împlinirea sa în însăși existența sa.

Capitolul I

Noțiuni introductive

1.1. Definirea noțiunii de păcat

Pentru a știi ce este păcatul, „taina fărădelegii”, trebuie apelat la o judecată corectă și la datele Revelației.

Într-o frază celebră a Sfântului Augustin găsim păcatul definit astfel: „Păcatul este un cuvânt, un act sau o dorință contrară legii veșnice”.

Păcatul este o greșeală împotriva rațiunii, adevărului, împotriva lui Dumnezeu și a aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe față de anumite lucruri.

Păcatul, în sens adevărat și propriu, este întotdeauna un act al persoanei, deoarece este actul liber al unui om și nu propriu-zis al unui grup sau al unei comunități.

Păcat, în adevăratul sens al cuvântului, este păcatul de moarte deoarece, prin asta, voința se separă de scopul ultim pe care îl are omul, viața veșnică, în timp ce, în cazul a ceea ce se numește păcat venial, voința rămâne unită acestuia, chiar dacă în mod imperfect.

Păcatul este o îndepărtare față de Dumnezeu și o întoarcere spre creaturi.

Păcatul este răul moral în sfera moralității, iar în lumea spirituală este pierderea vieții veșnice, adică a harului sfințitor, a prezenței Duhului Sfânt (prin păcatul de moarte), sau cel puțin o boală spirituală, o slăbire (prin păcatul venial).

Prin răul moral aducem o ofensă lui Dumnezeu: „Împotriva Ta, doar împotriva Ta am greșit și ceea ce este rău în ochii Tăi am făcut” (Ps 50.5); astfel, se ajunge la falimentul vieții morale a creștinului. De aceea, creștinul trebuie să fie atent în a respecta legile lui Dumnezeu, pentru că în caz contrar se poate face asemănarea cu o sinucidere morală, de unde Dumnezeu lipsește și fără El nu putem dobândi viața veșnică.

Păcatele pot fi deosebite după obiectul lor, ca orice act uman, sau după virtuțile cărora li se opun, prin exces sau prin lipsă, sau după poruncile care le încalcă. Ele pot fi clasificate în funcție de persoană: care fac referință la Dumnezeu, la aproapele sau la persoana însăși; în funcție de acțiunile umane, pot fi cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea. Rădăcina păcatului este în inima omului, în voința lui liberă, după învățătura Domnului: „Căci din inimă vin gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile mincinoase, hulirile – acestea sunt cele care îl fac pe om necurat” (Mt 15,19-20). Tot în inima omului sălășluiește iubirea, principiul faptelor bune și curate, pe care păcatul o poate răni.

Constituit de Dumnezeu în dreptate, totuși împins de cel rău încă de la începutul omenirii, omul a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și dorind să-și atingă scopul fără Dumnezeu.

Păcatul originar (strămoșesc) este cel comis de către protopărinții noștri și transmis tuturor oamenilor, este o dezordine cu care fiecare om se naște: „Este privarea de sfințenia și dreptatea de la început, însă natura umană nu este total alterată”.

1.2. Scopul lucrării

Lucrarea de față își propune să prezinte existența acestei realități care este păcatul, consecințele acestuia, universalitatea lui, dar și modul de a ne elibera din această robie a păcatului. Tema păcatului este vastă și are multe repercusiuni asupra societății de azi și mai ales asupra membrilor ei.

Tema păcatului se axează, în special, pe epistolele pauline, deși se fac referiri la Vechiul Testament, la Sfintele Evanghelii și la alte scrieri ale Noului Testament.

Lucrarea vrea să sensibilizeze lumea de azi, pentru că cea mai mare greșeală din zilele noastre este faptul că oamenii au început să piardă sensul păcatului, iar problema păcatului ar fi depășită sau este pusă în termeni radicali diferiți față de cei în care a pus-o reflecția teologică tradițională. Acest fapt este subliniat în documentele Conciliului Vatican II și în alte documente ale Magisterului Bisericii.

1.3. Stadiul actual asupra acestei probleme

În epoca modernă apare influența subiectivismului și istoricismului, mai ales începând cu gândirea iluministă, modifică datele antropologiei clasice, omul ne-fiind considerat subordonat Creatorului, ci un subiect autonom care decide spontan propriile intenții și alegeri.

Concepțiile moderne exaltă unicitatea și originalitatea fiecărei persoane până la a nega substratul comun, care poate servi unei reguli universale pentru toți oamenii.

Influxul protestant subliniază primatul determinant al credinței (nu al credinței care acționează prin caritate) în acțiunile morale și interpretarea subiectivă a Sfintei Scripturi.

În Biserica Ortodoxă Română, problematica păcatului se tratează numai din perspectiva primelor opt concilii ecumenice după interpretarea Sfinților Părinți ai Bisericii. Au apărut mai recent și influențe de a reformula limbajul la anumiți teologi precum Dumitru Stăniloae (Chipul nemuritor al lui Dumnezeu), și a altor autori care tratează aceste probleme din perspectiva comportamentului uman, analizat fiind din punct de vedere moral.

În Biserica Romano-Catolică, Conciliul Vatican II și alte documente ale Magisterului Bisericii au ținut să sublinieze devierea de la reflexia teologică tradițională odată cu apariția unor curente noi în gândirea contemporană, a încercat să țină pasul problemelor actuale dând norme și directive spre ceea ce este bine și ne ține cât mai aproape de Creator și ne ajută să înțelegem creatura, natura, pe aproapele și pe noi înșine.

Neamul omenesc trăiește astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbările profunde și rapide se extind treptat la nivelul întregului glob. Ele se răsfrâng asupra omului însuși, asupra judecăților și dorințelor lui individuale și colective, asupra modului lui de a gândi și de a acționa. Unii îl așează atât de sus pe om, încât credința în Dumnezeu devine fără vlagă, ei părând mai degrabă înclinați spre afirmarea omului decât spre afirmarea și cunoașterea lui Dumnezeu.

Relația dintre libertatea omului și legea lui Dumnezeu, care se realizează în mod profund și viu în conștiința morală, se manifestă și se concretizează în actele umane. De altfel, trebuie să fie o orientare rațională și liberă, conștientă și deliberată, în virtutea căreia omul este responsabil de actele sale și supus judecății lui Dumnezeu; în care anumite teorii etice, numite și teologice, se arată atente la conformitatea actelor umane cu scopurile urmărite de cel care acționează, în vederea valorilor pe care acestea le admite.

Pentru unii, comportamentul poate fi: concret sau eronat, după cum poate sau nu poate să se orienteze spre o stare de lucruri mai bune pentru toate persoanele, comportamentul ar fi corect în măsura în care ar antrena maximum de bunuri și minimum de rele. Numeroși moraliști catolici care urmează această orientare, înțeleg să păstreze distanța dintre utilitarism și pragmatism, teorii conform cărora moralitatea actelor umane ar trebui judecată fără referire la adevăratul scop ultim al omului.

Biserica respinge noile teorii etice teologice (proporționalism, convenționalism), care, deși recunosc că valorile morale sunt indicate de rațiune și Revelație, consideră că nu se poate formula niciodată o interdicție absolută, care în orice împrejurare și în orice cultură, a unor comportamente anume, care ar fi în opoziție cu aceste valori.

De aceea, în epoca contemporană, în sânul Bisericii catolice, se impun abordări ale problematicii păcatului prin prisma Revelației, a tradiției, dar într-un limbaj caracteristic secolului și al societății în care trăim.

Lucrarea de față prezintă problematica păcatului conform scrierilor pauline. În viitor studiile ar trebui continuate în direcția stabilirii unei exegeze a problemelor de teologie morală, conform tuturor scrierilor revelate, dar și scoaterea la lumină a multor autori ce tratează aceste principii comportamentale.

Capitolul II

Evoluția noțiunii de păcat în Scrierile Sfintei Scripturi

2.1. Păcatul în Vechiul Testament

Revelația în Vechiul Testament se deosebește de tradițiile vecine și prin modul strict religios în care este analizat păcatul: cunoașterea păcatului depinde de cunoașterea lui Dumnezeu și aceasta la rândul ei, de revelația pe care El o face despre Sine.

„Păcatul” în cultura greacă nu există ca atare, ca o jignire adusă lui Dumnezeu, și nici ca un refuz liber a ceea ce este drept. Conceptul de păcat în Vechiul Testament este complex și înțeles în moduri diferite. Nu există o adevărată reflecție teologică asupra acestei experiențe umane, cu toate ca realitatea este profund prezentă în credința lui Israel.

Expresiile care indică păcatul sunt luate din viața profană, însă la bază se află o concepție religioasă globală, care îl leagă pe om de Dumnezeu. În Israel există o legislație diversă și dezvoltată, care reglementa atât viața comunității, cât și a credincioșilor în parte.

Întreaga legislație a poporului Israel – morală, culturală și socială – și este văzută ca o lege transmisă de Dumnezeu prin Moise; astfel orice încălcare înseamnă o ruptură de Dumnezeu și în mod derivat o ruptură cu restul poporului, întrucât este o jignire adusă planurilor lui Dumnezeu asupra acesteia.

Păcatul în Vechiul Testament este analizat în contextul alianței pentru care actul păcătos este conceput ca o ruptură sau o negare a raportului personal cu Dumnezeu: „Ascultă cerule și ia aminte pământule, căci Domnul grăiește: Hrănit-am feciori și I-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva mea. Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe…Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, I-au întors spatele” (Is 1,2-4).

Actele negative săvârșite în detrimentul acelor oameni au un aspect de delict, pentru că sunt considerate în raport cu voința lui Dumnezeu. Păcatul este cântărit în măsura în care ofensează în mod direct voința poporului și voința lui Dumnezeu asupra poporului, pentru care își asumă o dimensiune comunitară.

Cu toată sărăcia generală a terminologiei limbii ebraice, în Vechiul Testament sunt termeni care indică păcatul. Mulți dintre ei sunt luați din viața zilnică a poporului și ne descriu situații concrete transmise din experiența poporului lui Israel, cu rezistențele și insuccesele pe care le-a avut de-a lungul istoriei sale. Principalii termeni sunt:

chatta – semnifică lipsa unui scop (cf. Jud 20,16) și ratarea țintei. În limba greacă termenul se traduce prin ’αμαρταγω (hamartano). Verbul ebraic și cuvintele înrudite cu el apar aproximativ de șase sute de ori, fiind tradus în Septuaginta prin treizeci și două de cuvinte. Altă semnificație a acestui cuvânt este de a nu găsi ceea ce caută (cf. Iob 5,24), a face un pas fals (cf. Prov 19,2). În sens moral, termenul indică transgresiunea unui uz, a unei reguli stabilite (cf. Ex 20,9; Jud 11,27; Lev 2;4;13;27). În sens religios denotă o încălcare a unei legi divine (cf. Ex 9,27; 1Sam 2,25; 2Sam 12,13). În sens cultural expresia desemnează mijlocul pentru anularea păcatului (cf. Num 19,9) sau sacrificiul pentru păcat (cf. Lev 4,23). Lipsa poate fii voluntară sau involuntară.

awon – provine dintr-un verb care semnifică a comite o injustiție în sens juridic. Numele indică o acțiune conștientă contrară unei norme drepte, de aceea are înțelesul de păcat, culpă sau vinovăție.

pesha – verb tradus adeseori prin a încălca, dar semnificația rădăcinii este a se răzvrăti. El este folosit uneori pentru a exprima răzvrătirea împotriva unui împărat omenesc (cf. 1Rg 12,19; 2Rg 8,20), însă cel mai frecvent denotă răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu (cf. Is 1,2). Un alt termen care descrie păcatul de răzvrătire este marad. Alți termeni folosiți pentru a desemna termenul de răzvrătire sunt: marah – a fi rebel (cf. Is 1,20; 50,2); bagad – a fi necredincios regelui (cf. Jud 9,23) sau față de Dumnezeu (cf. Os 5,7; 6,7; Ier 3,20).

rasa- semnifică a fi vinovat, mai ales din punct de vedere juridic (cf. 1Rg 8,47; Iob 9,29; 10,7; 15)

Numele este folosit pentru a semnala criminalul (cf. Gen 18,23; 25; Iob 1; 12).

În Cărțile Sapiențiale, acesta este termenul cel mai uzual pentru a-i indica pe păcătoși, în opoziție cu cei drepți și înțelepți (cf. Ps 1,4; 6; 3,8; 10,2; 3,33; 4,14)

nebalah – indică impietatea, răutatea (cf. 1Sam 25,25; Is 9,16; 32,6) săvârșită de un om care este deficient mintal și moral. Termenul este utilizat în special pentru a numi o vină din punct de vedere sexual (cf. Gen 34,7; Dt 22,21; Jud 19,23; 2Sam 13,12).

alți termeni folosiți tum΄ah, zonah, ta΄ab, zimah caracterizează păcatul ca impuritate, acțiune detestabilă, prostituție.

΄awen, saw, seqer – accentuează aspectul de vanitate, răutate.

Abundența și diversitatea termenilor folosiți pentru a desemna păcatul demonstrează ca acțiunile păcătoase sunt considerate și judecate din diverse puncte de vedere. De la termenul general de lipsă se trece la conceptul de încălcare a normei etice derivate din revelație, iar în afară de aspectul juridic al actului se sublinia și aspectul moral și cultural. Gradul de vinovăție provine in devierea cauzală a împotrivirii deschise față de Dumnezeu.

Păcatul poporului este un adulter împotriva Dumnezeului Alianței (cf. Ier 3,20; 9,1; Ez 16; Os 3,1)

Tradiția Iahwistă conturează primul păcat al omului în lumina tratatului de alianță, făcând astfel să se cunoască ce este cu adevărat păcatul.

Singurul loc în care Vechiul Testament dezvoltă tema păcatului ca subiect de sine stătător este în Gen 3, unde este prezentat primul păcat al omului ca încercare de a-și crea fericirea în mod independent de Dumnezeu și unde sunt tratate principalele trăsături ale păcatului, care apoi vor fi reluate în alte pasaje ale Vechiului Testament: originea sa se găsește în orgoliul de a se asemăna lui Dumnezeu, de a dori autosuficiența și de a vrea o stăpânire deplină asupra propriei vieți și asupra propriilor alegeri, toate acestea fiind unite cu neîncrederea în Dumnezeu.

Dacă păcatul este o împotrivire față de Dumnezeul Alianței, atunci este adevărat că în prim plan se află păcatele care atacă direct raportul cu Dumnezeu, și acestea sunt: ingratitudinea (cf. Is 1,3), răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu (cf. Ez 2,5; Ps 106,7; 25), idolatria (cf. Ex 20,3), blasfemia (cf. Ex 22,27; Lev 24,11-16), magia (cf. Ex 22,17; Lev 20,27). În Vechiul Testament se găsesc reminiscențe ale mentalității popoarelor orientale vecine conform cărora atingerea unui obiect sacru era considerat și pedepsit ca păcat, chiar și atunci când nu există o vină personală (cf. 2Sam 6,6; Ex 19,22). Ideile preluate de la popoarele vecine au dus la o anumită îndepărtare și împotrivire față de realitatea alianței, ceea ce crea un ambient care susținea un rol important în „spiritul și corpul” poporului lui Israel.

În Profeți găsim un concept real despre păcat, care lovește în mod esențial intimitatea subiectului, adică a omului însuși. Astfel, în Ez 2,18 ne este prezentată responsabilitatea individului care este chemat să dea o socoteală pentru propriile păcate și nu ale altuia.

Din texte nu se poate argumenta în mod clar universalitatea păcatului care este propagat din generație în generație, adică păcatul generației prezente ar fi fost cauzat de cel al generației anterioare (cf. Ps 50,6). Profeții ne prezintă mai mult păcatul social, adică injustiția și lipsa de caritate față de aproapele, în mod special față de cei săraci (cf. Is 1,12-17; Ier 7,1-11). Nu se poate nega că în Vechiul Testament păcatele sunt diferențiate pe baza variantelor intrinseci, spre exemplu în Num 15,27-30, păcatele comise prin ignoranță sunt catalogate și pedepsite în manieră diferită de cele comise cu intenție. Vechiul Testament, însă, nu denunță doar păcatele, ci anunță și milostivirea lui Dumnezeu și posibilitatea împăcării, începând cu „Proto-Evanghelia” (cf. Gen 3,15). Iertarea păcatului, a vinei este descrisă ca o adevărată reînnoire interioară: „zidește în mine, Dumnezeule, o inimă curată…” (Ps 50,12), în care se folosește verbul bara΄, ce indică tocmai creația la fel ca în Gen 1,1.

2.2. Păcatul în Noul Testament

Și-n Noul Testament lipsește o prezentare completă și sistematică a dureroasei realități care este păcatul. Tema este tratată în câteva pasaje, încercând să-i descopere și o serie de intuiții profunde. În acest scop, au fost utilizate anumite concepții tipice ambientului rabinic și apocaliptic al timpului.

2.2.1. Păcatul în Evangheliile Sinoptice

Păcatul spune, înainte de toate, că, în scrierile neo-testamentare tema păcatului este prezentată, dezvoltată, într-un cadru din când în când divers, pentru care ele vor fi examinate separat.

Termenii cu care această realitate este indicată în Noul Testament sunt mai rari și mai exacți decât aceia din Vechiul Testament, fiind precizat conținutul indicat de către ei.

Termenii cei mai frecvent folosiți pentru desemnarea păcatului în Noul Testament sunt:

hamartia – folosit în special la plural, pentru a desemna anumite acțiuni vinovate, ne-îndepliniri sau încălcări mai mult sau mai puțin grave a unor norme sau legi, fie împotriva unei persoane, fie împotriva unei puteri divine. Tipice sunt frazele: „mărturisirea păcatelor” (cf. Mt 3,6; Mc 1,5), „iertarea păcatelor” (cf. Mt 26,28; Mc 1,4; Lc 1,77; 3,3; 24,47), „mântuirea de păcate” (cf. Mt 1,21).

paraptoma – înseamnă căderea, pasul fals, și este utilizat în general la plural (cf. Mt 6,14; Mc 1,25).

hamartema – indică efectul unui act păcătos liber și conștient; în general, este folosit la plural (cf. Mc 3,28).

ofeilema – semnifică păcat, greșeală; termen rar întâlnit în Vechiul Testament, este derivat din limbajul juridic al iudaismului tardiv.

Primul evanghelist îl adoptă în rugăciunea Tatăl nostru (cf. Mt 6,12) pentru a arăta ceea ce trebuie să cerem de la Dumnezeu. Păcatul este asemănat cu o greșeală care trebuie plătită Tatălui așa cum și noi trebuie să iertăm greșelile aproapelui.

anumia – justiția; se folosește pentru a indica o stare generală de ostilitate împotriva lui Dumnezeu, într-un context escatologic echivalent unei condiții generale de decădere religioasă (cf. Mt 7,23; 13,41; 23,28; 28,41).

adekia – termen asemănător cu cel precedent, indicând o stare de injustiție (cf. Lc 13,27; 16,8; 18,6).

kakia, poneria – sunt termeni generali care exprimă depravarea morală și spirituală (cf. Lc 11,39; Fap 8,22).

De la extrema răutate a unui raport cu divinitatea, în cazul clasic, se trece la un conținut explicit religios, când această terminologie se întâlnește cu literatura antică-testamentară și este difuzată de limbajul creștin. Imediat, capacitatea semantică a termenului rămâne îmbogățită, chiar dacă, în ceea ce privește vivacitatea și concretizarea multor termeni ebraici, nu toate nuanțele se pot regăsi unde standardizarea unui singur vocabular ne-identificabil sau nu este similară cu nici unul din limba semitică și nu va da conceptul cel mai abstract.

În Evangheliile sinoptice nu este prezentă o doctrină specială a păcatului. Totodată în mesajul lor substanțial dețin un loc important. Tema lor principală este Împărăția lui Dumnezeu, care s-a revelat prin Isus Cristos, iar Cristos a venit pentru a-i elibera pe oameni de păcat (cf. Is 53,11).

În mesajul Împărăției lui Dumnezeu, prin chemarea la penitență și convertire rezultă unitatea indisolubilă: „convertiți-vă căci Împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Mt 4,17). Isus Îl anunță pe Tatăl oamenilor și-i conduce la El, însă aceasta se poate face doar dacă sunt liberi de păcat, dar cu toții sunt păcătoși, de aceea e nevoie ca toți să fie răscumpărați și să se căiască pentru propriile păcate. De fapt, El a murit pentru toți: „Acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26).

Scrierile sinoptice nu reprezintă o doctrină asupra esenței păcatului, ci mai degrabă, povestesc momente concrete în care Isus caută păcătoșii și îi îndeamnă la pocăință (cf. Mt 9,11; 11,19). Isus distinge păcatul de păcătoși, precizând iubirea Sa pentru păcătoși. După Isus, păcatul este refuzul condiției filiale, mai precis „refuzul Tatălui”, reprezentativă fiind aici parabola fiul risipitor (cf. Lc 15,11-32), păcatul este „refuzul fratelui”. Aici, Isus subliniază egoismul fratelui mai mare care-l respinge pe fiul mai mic, și tatăl l-a iertat. Isus le reproșează fariseilor răutatea păcatului: „rădăcina păcatului se află în inima omului” (Mt 9,4).

Nu se poate spune că se face distincție între păcatele grave și mai puțin grave, dar totuși, spre exemplu, păcatul împotriva Duhului Sfânt reprezintă indubitabil un păcat destul de grav (cf. Mt 6,12).

Am văzut că noțiunea de păcat este aceeași în cele două Testamente, dar iertarea păcatelor și plinătatea va fi revelată pe deplin numai în Isus Cristos.

2.2.2. Păcatul în scrierile Sântului Ioan

Evanghelia lui Ioan este destul de săracă în termeni atunci când vorbește despre păcat. Ultimul evanghelist conservă multe amintiri autentice din viața lui Isus, fiind contemporan cu El, și oferă acest material în cadrul gândiri personale. De la el avem o mărturie ce deține în sine o valoare istorică, sigură și cu o importantă reflecție teologică.

Existența păcatului nu numai că este recunoscută, dar constituie una din vocile fundamentale care explică realitatea umană după modul evangheliei sale. În acest cadru se aranjează și se epuizează tot discursul lui Ioan asupra originii păcatului. În lumea în care omul acționează, lupta dintre cele două mari forțe, care uneori sunt desemnate și se identifică în acest semnificat fundamental: pe de o parte este diavolul, lumea în sensul peiorativ al termenului, umbrele, minciuna, greșeala (înțeleasă în sens de orbire voluntară) și ura. Acești termeni ne arată regatul răului, descris în mod global ca fiind lumea, sau în cea ce reprezintă capul, „diavolul”, sau în atmosfera care caracterizează obscuritatea sau întunecimea „umbrelor”, sau în fructele tipice pe care le poartă, „moartea și ura”.

Oamenii care servesc în această împărăție sunt numiți „anticrist” (cf. 1In 4,3), uneori, în mod simplu „oameni” (cf. 1In 3,19), „fiii diavolului”, care „nu sunt de la Dumnezeu”, dar „sunt din această lume a tenebrelor”. Comportamentul lor constă în „a îndeplini dorințele” diavolului (cf. In 8,44), în „a prefera întunericul și nu lumina, le place să umble în întuneric” (cf. 1In 3,19; In 8,12; 1In 1,1-6), să nu creadă în Dumnezeu Creatorul lor (cf. 1In 3,18; In 8,45; 1In 1,43), îi urăsc lor (cf. 1In 2,9-11) și păcătuiesc (cf. 1In 3,8) prin dorința cărnii și a ochilor, mândria bogățiilor și au spiritul certurilor. Urmările acestor atitudini și fructele care provin din această împărăție sunt: va fi tras la răspundere, nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu rămâne în mod imanent asupra sa, se moare în păcat (cf. In 8,23), rămâne sclav al păcatului (cf. In 8,34) și Dumnezeu nu va fi cu ei și nici viceversa (cf. In 15,6).

De cealaltă parte a cadrului stă Dumnezeu, spiritul Adevărului, lumina, viața, iubirea lui Isus Cristos (cf. In 14,23)și față de aproapele (cf. 1In 2,9-11). Este împărăția binelui de unde vine salvarea. Din această Împărăție fac parte „fii lui Dumnezeu” (cf. 1In 3,10), „fii ai luminii” (cf. In 13,26), aceia care sunt născuți întru Dumnezeu (cf. 1In 3,9), care sunt de la Dumnezeu (cf. In 8,47) și acționează în spiritul adevărului (cf. 1In 3,9). Se disting printr-un comportament în care practica lor este iubirea față de aproapele, luptă pentru adevăr și rămân în Spiritul adevărului. Sunt cei care Îl mărturisesc pe Isus Cristos și cred în El, ascultă de cuvintele Lui și îi observă poruncile, fapt ce îi ajută să umble în lumină și nu în întuneric. Aici se notează și se pun în evidență următoarele fructe: „fii lui Dumnezeu” nu păcătuiesc, sunt trecuți de la moarte la viață, „au viața luminată și dobândesc viața veșnică”, adică î-L cunosc pe Dumnezeu și pe cel pe care la trimis, Fiul său cel înviat, nu sunt judecați și se simt liberi în Cristos. Din exemplele prezentate până acum se poate trage o concluzie, adică: în lume, unde omul î-și manifestă libertatea de a alege, se află o diviziune profundă care este semnalată de contrastul a două noi curente și anume cei care se pun în linie cu Dumnezeu, accptându-L pe Fiul său Isus și aceia care se pun sub conducerea celui rău. Fiecare cuvânt este contra-distinct de realitatea pe care o domină, adică o viață orientată către Dumnezeu printr-o comuniune strânsă cu Tată și cu Fiul (Koinonia, noi rămânem în El și El în noi) sau cu termenul tipic al lui Ioan, în lumină, iar viceversa se află răutatea, moartea, radicala opoziție față de Dumnezeu, rămânând sub dominarea păcatului.

În viața concretă a omului ar trebui să domine acceptarea planului lui Dumnezeu, realizat în Isus Cristos, prin credință, ceea ce î-l ajută să pună în practică iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele și să nu se comporte sau să practice răul care este contrar iubirii Divine rămânând sub dominația urii, a satanei (cf. In 8,44).

Ioan folosește termenul hamartia (păcat) de optsprezece ori în Evanghelie (de paisprezece ori la singular și de șaptesprezece ori în 1Ioan (de unsprezece ori la plural și șase ori la singular), iar în Apocalipsă se folosește de trei ori la plural. Expresiile la singular ne îndreaptă cu gândul spre o realitate bine determinată, dispoziție naturală, de a fi atribuite mai mult timp pentru descrierea unei situații decât a unor acte singulare. Păcatul este refuzat de Cristos, descris ca un refuz al credinței (cf. 1In 3,32; In 16,8). În evanghelie și în prima Epistolă Sfântului Ioan, cuvântul hamartia ne este descris cu mai puține imagini, dar cu o forță mai mare prin care ne prezintă o situație a omului și a umanității. Păcatul este prezentat cu o dispoziție interioară permanentă, de exemplu ne întâlnim cu expresii ca „a fi sclavi ai păcatului” (cf. In 8,34). În comparație cu Sfântul Paul în epistolă Ioan vorbește despre păcat doar în contextul unor discuții cu ereticii. Aceștia își asumau o directă cunoaștere a lui Dumnezeu și o apropiată legătură cu El, considerându-se perfecți (cf. 1In 2,4). În mândria lor prezumțioasă nu recunosc păcatul, ei considerându-se impecabili și perfecți, dar comiteau în mod special două păcate grave, renegau poziția lui Cristos în opera salvifică și dezmembrau unitatea comunității creștine. În privința ereticilor gnostici, Ioan afirmă că adevăratul discipol al lui Cristos nu păcătuiește, adică nu se împovărează cu păcate grave, ca și cei ce le comit în mod sistematic (cf. 1In 3,6-9). Confruntarea adusă de eretici duce la afirmația că adevăratul discipol a lui Cristos nu păcătuiește, în timp ce păcătosul cu modul său de a acționa își manifestă originea sa diabolică. În Evanghelia lui Ioan negarea lui Cristos ne este prezentată ca cel mai mare păcat, „aceștia nu cred în Mine” (cf. In 16,9). În acest context se găsește explicarea care face o trecere sistematică, adică oricine „care păcătuiește comite nedreptate” (cf. 1In 3,4). Prin acest gest al omului, de negare a lui Cristos, el participă la o rebeliune diabolică și definitivă împotriva lui Dumnezeu Salvatorul. Păcatul este lipsa de iubire, mistica falsă a gnosticilor se demască tocmai prin această lipsă de iubire, prin prezumtivitatea ei în confruntările creștinilor ordinari și pentru răutatea sa de a crea diviziuni în sânul comunității, acesta este al doilea mod prin care ereticii se descoperă ca fiind păcătoși (cf. 1In 2,9; 3,10; 4,7; 12,20). Comunitatea frățească este pentru ei un semn al participării la viața acordată nouă de Cristos. În prima epistolă Ioan ne face o distincție între păcatele care ne conduc la moarte și păcatele care nu ne conduc la moarte (cf. 1In 5,16).

Deși textul este clarificat din punct de vedere exegetic ne întărește oarecum faptul că nu are nimic de-a face cu actuala distincție dintre păcatul de moarte și cel venial. Expresia păcat care conduce la moarte, ne ajută cu probabilitate să înțelegem că este vorba despre refuzul lui Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu făcut om pentru răscumpărarea noastră. Acest păcat este citat de către ereticii gnostici și face referință la cei care vor să se opună cu încăpățânare mântuirii și cred că-și găsesc răscumpărarea doar prin ei înșiși. Dacă această explicație este adevărată, păcatul care conduce la moarte ar putea fi identificat cu păcatul împotriva Duhului Sfânt, despre care le vorbește evanghelistul Matei în capitolul 12 versetul 31.

2.2.3. Păcatul în alte scrieri ale Noului Testament

În Faptele Apostolilor sunt semnalate anumite acțiuni păcătoase, cum ar fi trădarea lui Iuda (cf. Fap 3,14; 17), minciuna lui Anania și Sofia, reprezentată ca o injurie împotriva Spiritului Sfânt, și alianța făcută cu satana (cf. Fap 5,1-11).

Persecuția Bisericii din partea lui Saul înainte de convertire se datorează insistenței de a rămâne închis în îngustul sistem al legii mozaice și de a nu accepta Crucea lui Cristos ca și o cauză a adevăratei justiții și indicarea unei noi norme de viață. Faptele Apostolilor menționează în special iertarea păcatelor prin credința în Cristos și a Botezului (cf. Fap 2,38; 5,31; 10,43; 13,38; 26,18). În scrierea către evrei, păcatul este considerat sub aspectele sale concrete de rebeliune față de Dumnezeu (cf. Evr 10,27), apostazia, necredința și neascultarea (cf. Evr 3,12; 6,6; 10,26).

Se amintesc poporului lui Dumnezeu fazele pelerinajului său către Ierusalimul ceresc ca o deviere de la scopul său și întârzierea datorită efectului slăbiciunii spirituale. Păcatele sunt numite fapte moarte (cf. Evr 6,1; 9,14), întrucât umbresc conștiința și împiedică cultul destinat lui Dumnezeu. Se vorbește despre apostazie ca și despre un păcat de neiertat (cf. Evr 6,4; 10,26), în sensul că sacrificiul ispășitor al lui Cristos nu poate fi repetat, iar păcătosul nu poate să fie reintegrat în nevinovăție; nu se exclude, însă, posibilitatea unui remediu în manieră absolută, conduita și acțiunea păcătoasă a individului fiind în măsură să contagieze comunitatea (cf. Evr 12,15). Vinovați în fața lui Dumnezeu și a fraților sunt cei care încălcau prescrierile liturgice și le abandonau (cf. Evr 10,25), indicând altora tendința de a-i urma în exemplul cel rău.

În scrisoarea lui Iacob sunt puse în lumină anumite aspecte sociale ale păcatului: bogăția poate conduce la o brutală înfruntare a aproapelui (cf. Iac 4,5), vorbirea iresponsabilă influențează negativ raportul său mutual între oameni (cf. Iac 3,4-8), iar furia, invidia, judecățile rele asupra aproapelui sunt derivate din egoism și dintr-o falsă viziune asupra binelui (cf. Iac 3,14; 4,1).

În 1Petru cunoaștem păcatele tipice ale celor care nu sunt încă botezați (cf. 1Pt 1,14), dar și creștinii cunosc experiența impulsurilor pasionale (cf. 1Pt 2,11; 4,2). Păcatul este mereu co-natural omului, fiind asimilat ființei sale corporale, de aceea prin intermediul botezului și a uniunii cu Cristos poate fi combătut și învins. În Scrisorile lui Iuda Tadeul și 2Petru se vorbește despre păcatele maeștrilor, aceștia săvârșind dezordini morale în căsătorii (cf. 2Pt 2,14), adularea și faptele împotriva altor oameni (cf. Iud 16,2; 2Pt 2,15-19).

Capitolul III

Contribuția scrisorilor pauline asupra doctrinei despre păcat

3.1. Izvoarele teologiei paulin

3.1.1. Sfânta Scriptură

„Paul apostol al lui Cristos…” sunt cuvintele simple încrustate în cartea veșniciei și-n firele istoriei, care cuprind toată viața, toată truda, toată fapta plăsmuitoare de veac nou a marelui misionar. Într-adevăr, el a fost apostolul, trimisul lui Dumnezeu în lume ca să vestească, să împărtășească tuturor comoara de viață și înțelepciune dăruită omenirii de Isus Cristos. Viața lui a fost o jertfă curată, o jertfă deplină adusă pe altarul apostolilor. El l-a cunoscut pe Cristos și în El a cunoscut dragostea lui Dumnezeu prin care omul devine fiu adoptiv al Său, cetățean al Împărăției Lui, și și-a dedicat viața pentru ai aduce pe cât mai mulți la Cristos. El a trăit numai în Cristos și prin Cristos, a fost instrumentul prin care Cristos a lucrat în lume și a cucerit-o, în special popoarele păgâne. Cine privește harta călătoriilor misionare ale lui Paul rămâne uimit și se întreabă cum a fost posibil, într-un timp relativ scurt și-n împrejurările de atunci să cuprindă toată jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman în rețeaua comunităților creștine nou-înființate.

Cine citește Faptele Apostolilor și epistolele lui, cunoaște greutățile cu care s-a luptat, simte cu adevărat măreția istorică a personalității lui și înțelege adevărul mărturisirii sale: „prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1Cor 15,10). Paul trebuie pus în gloria celor mai mari cuceritori ai lumii. S-a spus că „marile călătorii misionare ale apostolului, de la Antiohia la Roma, au fost o a doua expediție a lui Alexandru în sens invers”.

3.1.2. Elemente biografice

Pentru a-l cunoaște pe Sfântul Paul avem la dispoziție două tipuri de izvoare. Mai întâi de toate avem scrierile în care el însuși dă note fragmentare despre sine, despre convertirea sa, despre călătoriile apostolice, despre colaboratori și adversari, despre itinerariile misiunii sale. Șapte dintre acestea sunt: 1Tes, 1 și 2 Cor, Gal, Rom, Filip, Filimon sunt considerate în unanimitate de critici ca fiind scrise de el însuși și că redau “timbrul vocii sale”. Din altele, cum ar fi 2Tes, Efes, Col, 1 și 2Tim, mulți sunt în dubiu în a le atribui direct lui Paul sau unuia dintre colaboratorii și discipolii săi. Potrivit propriilor sale afirmații, Paul s-a născut în una din acele familii de iudei, care, deși își ducea viața în diasporă, dincolo de granițele Palestinei, se distingea prin respectarea și trăirea riguroasă a preceptelor Legii vechi a lui Moise, dar și a unor rânduieli și datini care nu erau scrise în această Lege mozaică, de transmiterea cărora se ocupau mai cu seamă fariseii. Aceste tradiții, care la început se transmiteau pe cale orală, vor fi transmise mai târziu în cadrul diferitelor școli rabinice și vor fi înglobate în Mișna, cea mai veche codificare a dreptului iudaic: „Eu sunt israelit din urmașii lui Avraam, din seminția lui Veniamin” (Rom 11,1), „evreu din evrei, după lege fariseu” (Fil 3,5), „Am trăit ca fariseu, în tagma cea mai riguroasă a religiei noastre” (iudaice) (Fap 26,5). S-a născut spre începutul erei creștine, în Tarsul Ciliciei. La începutul secolului I d.Cr., când a venit pe lume Paul, Tarsul atingea apogeul strălucirii și dezvoltării sale, fiind unul dintre cele trei centre de cultură ale acelei epoci în Imperiul Roman, alături de Atena și Alexandria.

În jurul anului 35 d.Cr. se convertește și intră în rândul celor care-l urmează pe Cristos, merge frecvent la Ierusalim, unde se întâlnește cu Petru, participă la Conciliul Apostolilor și duce o intensă activitate misionară în arcul Mediteranei Orientale, cu opriri prelungite în Antiohia Siriei, în Corint, la Efes și la Roma, unde moare ca martir pe timpul domniei împăratului Nero. În schimb, sunt dificil de indicat cronologic episoadele vieții sale, călătoriile și însăși moartea sa, pe care unii o atribuie începutului, iar alții sfârșitului domniei lui Nero.

Punctul de referință cel mai sigur și important al biografiei lui Paul este inscripția din Delphi, de unde rezultă că proconsulul roman Gallian rezida în Corint în anii 50-51 (cel mai târziu în anii 50-52). Ori, după Fap 18,12, Paul l-a întâlnit pe Gallian în Corint, însă nu poate spune dacă la începutul sau la sfârșitul proconsulatului.

Plecând de la această dată, se lucrează pentru ordonarea cronologică a biografiei lui Paul. În ultimii ani, problema cronologiei pauline s-a îmbogățit cu mai multe ipoteze și rezultate surprinzătoare. Fără a intra în amănunte, ne putem limita la două scheme cronologice: cea care se bazează pe tradiția clasică, bazată pe Faptele Apostolilor, și cea critică, care se bazează pe datele oferite de scrisori. Prima călătorie misionară a lui Paul, din cele trei mari călătorii, pune Conciliul din Ierusalim în anii 49-50 d.Cr., prizonieratul în Cezareea între anii 58-60 d.Cr., prizonieratul de la Roma între anii 60-62 d.Cr., a doua arestare în anul 64 sau 67 d.Cr., iar apoi moartea. A doua variantă pune Conciliul din Ierusalim între anii 50-52, staționarea în Efes în anul 56, arestul la Ierusalim și prizonieratul la Cezareea, călătoria la Roma în iarna 57-58, domiciliul forțat la Roma între anii 58-60, iar în anul 60 moartea sa, sub domnia lui Nero.

3.1.3. Revelația personală

Paul din Tarsul Ciliciei este un om al convingerilor și al trăirilor integrale. Odată cu însușirea legii mozaice, Paul a devenit un trăitor al perceptelor acesteia, un adversar ireconciliabil al tuturor celor ce nu se supuneau interpretărilor date de cărturari și farizei, de toți învățătorii de Lege. El concepea pe descoperitorul adevărurilor cuprinse în Vechiul Testament, pe Dumnezeu, ca pe o proprietate în exclusivitatea poporului iudeu, negând dreptul celorlalte neamuri ale pământului de a se împărtăși de acele învățături și revelații care călăuzesc pe toți oamenii către Cristos (cf. Gal 3,24).

Saul a fost un adversar înverșunat al comunității creștine, care abia se năștea, după cum rezultă din Faptele Apostolilor și din scrisori (cf. Gal 1,13; Fap 8,1). Vedem că viața lui Paul a fost un cataclism care îl va prezenta din persecutor în misionar. Autorul Faptelor Apostolilor prezintă acest eveniment de trei ori în capitolele 9, 22 și 26. Cele trei narațiuni atestă și scot în relief cristologia din drumul Damascului, contactul față în față al lui Cristos cu Paul, noua percepție pe care Paul o are asupra lui Isus din Nazaret și față de sine, misiunea extraordinară pe care o va avea între păgâni, misiune care va duce la o nouă dezvoltare a creștinismului care se năștea.

Sfântul Paul nu L-a cunoscut pe Cristos în viața lui, însă L-a întâlnit în drumul spre Damasc, întâlnire care l-a marcat profund.

Chemarea la apostolat a Sfântului Paul are în comun cu chemare celor doisprezece apostoli faptul că a fost, în ambele cazuri, opera lui Isus Cristos, condiție ce este obligatorie pentru ca o persoană să devină Apostol. Pe de altă parte, chemarea la apostolat a Sfântului Paul se deosebește de cea a celor doisprezece apostoli în primul rând prin faptul că ea s-a produs într-un chip miraculos, în urma unei Cristofanii. Avem în vedere, firește, arătarea Domnului Isus Cristos lui Paul când acesta se îndrepta spre Damasc pentru a aduce prigoană împotriva creștinilor din acest oraș (cf. Fap 9, 1-8). În urma dialogului purtat în această împrejurare cu Isus Cristos, Saul din Tars, cel mai aprig persecutor al creștinilor din Ierusalim, se convertește la noua credință, acceptând să devină martor al lui Isus Cristos și propovăduitor al Evangheliei. Alegerea lui Saul și chemarea lui la apostolat a devenit fapt istoric în planul dumnezăiesc al propovăduirii Evangheliei, după cum Apostolul însuși mărturisește: „Dumnezeu… m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său sã descopăr pe Fiul său întru mine ca să-l mărturisesc tuturor neamurilor” (Gal 1, 15-16; Fap 9,15; 22,14). Vom observa, înainte de orice, că alegerea lui Paul a avut loc în momentul în care dezvoltarea Bisericii din Ierusalim atinsese maximul posibilităților și organizării sale sub îndrumarea Sfinților Apostoli.

Este mai presus de toate orice îndoială faptul că, pentru o astfel de lucrare atât de vastă și în fond, atât de nouă pentru Apostolii cei dinainte de Paul, se impunea necesitatea chemării unui nou Apostol. Acesta urma să devină misionarul numărul unu în ceea ce privește propovăduirea Evangheliei la păgâni, un adevărat apostol al neamurilor. Aceste condiții nu puteau fi îndeplinite decât de o persoană care provenea dintr-un mediu greco-roman, care cunoștea un astfel de mediu, așteptările religioase ale celor care alcătuiau acest mediu. Însuși faptul de a fi devenit Apostol din persecutor înverșunat al Bisericii, va fi folosit de către Sântul Paul ca un argument al adevărului și puterii transformatoare a Evangheliei. De aceea, convertirea la noua credință a lui Saul a însemnat prin ea însăși un enorm serviciu adus progresului Evangheliei între iudei. Prin convertirea sa, Paul a trecut de la întuneric la lumină.

Pentru ca Paul să poată deveni Apostol al lui Cristos urmau să fie îndeplinite și următoarele condiții minime: cunoașterea desăvârșită a cuprinsului Evangheliei lui Cristos și recunoașterea din partea celor doisprezece a apostolatului lui Paul. Din scrierile Noului Testament, dar mai cu seamă din Faptele Apostolilor, rezultă că Sfântul Paul va ajunge să cunoască Evanghelia direct de la Cristos: „Vă fac cunoscut, fraților, scrie Paul, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este de la om, pentru că nici eu nu am primit-o de la om, nici nu am învățat-o, ci prin descoperirea lui Isus Cristos” (Gal 1,11-12). La întâlnirea cu Anania din Damasc i se face precizarea: „Dumnezeul părinților noștri te-a ales mai înainte pe tine ca să cunoști voința Lui și să auzi din gura Lui: martor voi fi lui în fața tuturor oamenilor despre cele ce ai văzut și ai auzit” (Fap 22,14-15; 26,16).

Sunt numeroase textele din cărțile Noului Testament din care rezultă că Sfântului Paul i sa arătat Isus Cristos, îndrumându-l și arătându-i cele ce avea de făcut (cf. Fap 18,9-10; 22,17-18; 23,11; 27,23-24; 1Cor 9,1).

Învățătura primită în chip supranatural de către Sfântul Paul nu este numai un act al inspirației divine, ci un proces îndelungat, în cadrul căruia acestuia i se face cunoscut, în chip amănunțit și sistematic, cuprinsul Evangheliei Domnului Nostru Isus Cristos, tot astfel cum cei doisprezece apostoli au învățat Evanghelia de pe buzele Mântuitorului în timpul celor peste trei ani cât Domnul sa aflat în mijlocul lor.

Argumentul cel mai puternic în susținerea primirii pe cale supranaturală a învățăturii Evanghelice de către Sfântul Paul este acela pe care ni-l oferă scrierile pauline cuprinse în canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt atât de autentic conforme cu învățătura lui Isus Cristos și reprezintă o atât de desăvârșită interpretare a acesteia, încât se poate susține că, în cazul imaginar al absenței Sfintelor Evanghelii, acestea ar fi putut să fie reconstituite cu ajutorul scrierilor pauline.

3.1.4.Tradiția apostolică

Paul vede fondarea misiunii sale apostolice de vestire a Evangheliei popoarelor bazată direct pe milostivirea lui Dumnezeu, aceea care l-a mântuit, l-a călăuzit și i-a dat autoritatea de a vorbi în fața popoarelor.

Paul a fost definit de Deisman „un cosmopolit”, în realitate în persoana sa încrucișându-se, ca și în opera sa, trei lumi și trei culturi: evreu prin naștere și religie, se exprimă în limba și forma elenismului și este un cetățean roman, care se încadrează cu loialitate în cadrul politic și administrativ al Imperiului.

Sfântul Apostol Paul a fost farizeul Saul. A fost un ucenic al lui Gamaliel, despre care Sfântul Evanghelist Luca spune că era „un învățător de lege, cinstit de tot poporul” (Gal 1,14). Cu toate acestea, literatura vremii sale nu i-a rămas străină, ci și-a avut puterea ei de influență asupra gândirii și operei sale de mai târziu. Din iudaism și mai precis din Vechiul Testament, Paul a luat primele noțiuni fundamentale ale sistemului său de gândire și de viață: noțiunile de Dumnezeu, de revelație, de mântuire, de sfințenie. Noțiunea de Dumnezeu făcea parte din zestrea de credință a neamului său, credința monoteista a părinților, a moșilor și al strămoșilor săi, pe care a mărturisit-o din pruncie, o afirmă cu toată claritatea în epistolele sale: „Totuși, pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl din care sunt toate” (1Cor 8,6). Dumnezeu este creatorul lumii întregi și autorul prim al unității ontologice a neamului omenesc (cf. Fap 17,24; 26). Dumnezeul propovăduit de Paul este acela al Vechiului Legământ, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Iacob, al lui Moise, al profeților, este Dumnezeul unic, este singurul Dumnezeu viu și adevărat (cf. 1Cor 8,4-6; 10,26; Rom 1,20; 23; 1Tes 1,9). Dumnezeu este numit în mod special Dumnezeul lui Israel, în sensul că a încheiat cu acest popor o alianță specială și că acestui popor i-a încredințat depozitul profețiilor și al făgăduințelor (cf. Rom 3,2; 9,4-5). Pe lângă unitatea dumnezăirii, Paul a propovăduit și unitatea neamului omenesc. După cum toți oamenii au același Tată ceresc, la fel toți descind din același strămoș comun Adam (cf. Rom 5,12). Universalitatea păcatului și a morții erau cunoscute în Vechiul Testament și apostolul însuși evocă o mulțime de mărturii pentru dovedirea ei (Rom 3). Boala și moartea, în iudaism, reprezentau o răsplată a păcatului, dar cel care săvârșea păcatul avea îndatorirea de a se pocăi și a se întoarce la Dumnezeu. Ideile largi, pe care le va profera mai târziu Paul, pot fi o reminiscență a învățăturilor primite de la primul său dascăl Gamaliel, care era un spirit practic și moderat.

Tânărul Saul a fost instruit de către Gamaliel în toată dogmatica iudaică. Ideea că Israel este poporul ales i-a rămas adânc întipărită în minte și a fost nedezlipită de inima sa toată viața. Faptul că era fariseu nu la determinat să împărtășească atitudinea zeloților palestinieni față de dominația romană, cu care el se acomodase de bună voie, pentru că ea nu a fost o piedică în realizarea unei vieți conforme principiilor mozaice. Obiectul atenției Sfântului Paul nu este conflictul dintre puterile politice sau militare, ci o transformare a naturii umane și a cosmosului prin zdrobirea puterilor demonice și printr-o reînnoire asemănătoare aceleia care se va realiza la învierea morților.

Cu toate că Paul s-a născut într-o familie evreiască și s-a format în tradițiile cele mai riguroase ale ebraismului, totuși el a învățat de mic copil să se exprime în limba internațională a timpului său, greaca. În această limbă, Paul anunță Evanghelia, scrie sau dictează epistolele trimise tinerelor comunități, cu scopul de a le forma spiritul pastoral. El este, deci, un fiu al culturii și mentalității elenistice, care se exprima tocmai prin intermediul limbii grecești. În vocabularul biblic și iudaic, prin elenism se înțelege adoptarea sau imitarea obiceiurilor și manierelor grecești. A fost introdus în Palestina pe vremea lui Antioh Epifanul de către arhiereul Iason (cf. 2Mac 4,12-16). Elenismul reprezintă sinteza culturilor și religiilor elenistice orientale și nu aparține la un neam sau altul. Noțiunea de elin s-a lărgit simțitor, acest nume purtându-l orice om instruit care vorbea limba greacă, limba cultă a acelei vremi.

Meritul elenismului constă în faptul că a încercat să pună un fundament unic culturii și civilizației omenirii, absorbind într-nsul tot ceea ce gândirea dobândise până atunci în eforturile sale literare, științifice și religioase. Pretutindeni domina idealul perfecțiunii umane. În punctul acesta, elenismul s-a întâlnit cu creștinismul. Aceste două poziții spirituale s-au întâlnit în comunitățile creștine ca cele din Efes, Corint, Egipt, Roma, cultura elenistă fiind în cele din urmă absorbită de creștinism. Religia creștină s-a născut într-un mediu iudaic aflat deja în contact cu elenismul și, fără îndoială, în parte deja elenizat. Se poate spune despre creștinism că a crescut în bazinul oriental al Mediteranei și într-un mediu de cultură greacă (iar mai apoi greco-latină).

Creștinismul apare ca un „apostolat”, având conștiința unei chemări divine pentru misiune între oameni. În afară de izvorul revelației divine supranaturale, aflat în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, cultura creștină s-a hrănit din două izvoare secunde: din spiritualitatea iudaică și filozofia greacă, pe care a izbutit să le unifice într-o sinteză superioară și originală. Sfântul Apostol Paul și Sfântul Ioan sunt primi martori ai acestei sinteze. Paul face recurs la expresii tipice ambientului greco-elenist și la imagini care exprimă valorile și sensibilitatea culturală a acestui ambient, cum ar fi cuvinte ca: „drept”, din grecescul „exonia”, „libertate” din grecescul „elentheria”, „egalitate” din grecescul „isotes”, „reconciliere”, „imortalitate”, „lume vizibilă și invizibilă”. Nu sunt rare cazurile în care cuvintele în uz din cultura greacă contemporană vor ajunge, în gândirea sa, să exprime conținuturi și semnificații noi, conform gândirii sale teologice. Este de ajuns să ne gândim la semnificația pe care o dă termenilor cheie precum „sarx” (carne), „pneuma” (spirit), hamartia (păcat). Acest mod de a gândi și de a se exprima se reflectă și asupra stilului de dictare specific epistolarului paulin. În dialogul cu creștinii și cu comunitățile, Paul recurge la forma numită dezbatere sau discuție, formă folosită în conferințele filozofiei stoice. Paul se simte cetățean al marilor orașe greco-romane și se mișcă cu dezinvoltură într-un ambient în care se încrucișează tendințele filozofiei religioase orientale cu cultura de factură grecească și cu jurisprudența latino-romană. Nucleul profund al medierii culturale operată de Paul să depășească barierele etnice religioase: „Nu mai există nici iudeu nici grec; nu mai există nici sclav, nici liber… pentru că voi toți sunteți unul în Cristos” (Gal 3,28).

În cuprinsul epistolelor sale, Paul folosește o limbă cursivă, vie, plină de nuanță, o limbă a iudeilor noi. În raport cu ceea ce scrie, Paul folosește foarte puține citate din literatura elenă profană. Dialectica paulină diferă de cea a sofiștilor și de cea retorică, ea având mai multă analogie cu cea a talmudului și cea a rabinilor decât cu cea a lui Platon sau Aristotel.

Chiar dacă el scrie în grecește, el gândește în aramaică și împrumută de la greci vocabularul și unele elemente exterioare, formându-și o limbă și o gândire proprie și originală, vulcanică și violentă. Însuși apostolul pune în relief, cu toată puterea, originea sistemului său de gândire: „Căci Cristos nu m-a trimis să botez, ci să binecuvântez, dar nu cu înțelepciunea cuvântării, ca să nu rămână stearpă crucea lui Cristos…” (1Cor 1,17-25).

Conținutul esențial al mesajului său sete acela al tradiției apostolice: „Isus din Nazaret, mort și înviat pentru mântuirea tuturor oamenilor” (1Cor 15,1-5). Unei asemenea veridicități a Evangheliei, nimic nu i se poate opune, precum nici nu poate să o înlocuiască (cf. Gal 1,6-8), Însă contextul Evangheliei cere să fie transpus într-un stil de viață, destinat să producă o creatură nouă (cf. 2Cor 5,17). De aceea Paul se face educator și păstor și își multiplică resursele sale. Metodologia misionară a lui Paul este diferită de cea a predicatorilor ambulanți ai timpului său având ca scop popoare și nu numai indivizi izolați. Încă de la început, el are conștiința că este chemat să evanghelizeze popoarele(cf. Gal 1,16), iar această vocație este rafinată de către Petru și de ceilalți Apostoli (cf. Gal 2,9-10). Metoda sa de comunicare a Evangheliei este alcătuită din cuvinte, în exemple și în bine, un cuvânt care nu este o simplă transmitere verbală.

Apostolul Neamurilor se află, prin opera sa scrisă, la baza creării Noului Testament, care cuprinde nu mai puțin de patrusprezece scrieri ale acestuia. Cu aceste scrieri, Paul poate fi considerat printre marii scriitori ai antichității. Este mai presus de orice îndoială că propovăduirea ca atare a constituit începuturile Bisericii, mijlocul cel mai precoce pentru transmiterea Evangheliei. Această propovăduire, începând cu cea a Mântuitorului și continuând cu cea a Sfinților Apostoli și a celorlalți misionari, constituie tezaurele Bisericii. Sfântul Apostol Paul este autorul primelor sale scrieri din punct de vedere cronologic, ale Noului Testament (Epistolele 1 și 2Tes, Gal, 1 și 2Cor, Rom) și al altor opt, care au apărut până în anii 65-66.

Considerăm Epistola către Evrei ca o scrisoare care cuprinde ideile Sfântului Apostol Paul, dar într-o redactare a unuia din ucenicii săi, probabil Sfântul Luca. Epistolele Sfântului Paul cuprinde primele expuneri teologice sistematice, aflându-se la baza principalelor capitole ale învățăturii Bisericii.

Providența însăși l-a ales și pregătit pe Sfântul Paul pentru misiunea ce trebuia fondată între neamuri: predicarea Evangheliei în lumea elenă.

Epistolele sale nu sunt rodul diferitelor înrâuriri și izvoare, ci sunt personale și spontane, rodul chemării deosebite de pe drumul Damascului.

Gândirea sa nu este produsul curentelor epocii sale, ci este o lucrare deosebită a harului Spiritului Sfânt: „Nu este el care trăiește, ci Isus trăiește în el” (Gal 2,20); „Prin Cristos sunt ceea ce sunt”, spune Apostolul însuși.

3.2. Păcatul în teologia paulină

Sfântul Apostol Paul este personalitatea cea mai cunoscută a Bisericii primare. Noi nu cunoaștem numai epistolele lui, care arată metoda de apostolat și marile sale teze teologice, ci și datorită indicațiilor Sfântului Luca în Faptele Apostolilor, beneficiem de un portret admirabil și de un cadru relativ sigur pentru o bună parte a biografiei sale. Apostol al păgânilor, Paul a jucat un rol decisiv pentru răspândirea creștinismului care se năștea din mediul evreiesc în lumea greco-romană. Gânditor genial, Paul contribuie la clarificarea marilor probleme ale credinței creștine: mântuirea întru Cristos, natura Biserici ca și Corp al lui Cristos, responsabilitatea credincioșilor.

Pasionat cum era, Paul a făcut mereu judecăți contradictorii. Pentru unii a adoptat, a modificat, în dorința transmiterii gândirii lui Isus. Guignebert, de exemplu, a văzut în Paul al doilea fondator al creștinismului. Pentru alții, precum Bornakamm: „Biserica și-a trăit marile sale momente și revelațiile salvatoare de fiecare dată când Evanghelia lui Paul, ca un vulcan care erupe, a fost revelată…”.

O astfel de opoziție în gândire se explică în mod parțial prin situația lui Paul ca moștenitor al lumii evreiești, eleniste și, în fine, romane. Cel care ia ca referință doar lumea greacă riscă să vadă în Paul unul care introduce elemente de origine evreiască în Evanghelie și invers, cei care consideră iudaismul ca singură normă (de exemplu Schoeps) îl vor acuza pe Paul că a transplantat Evanghelia departe de iudaism.

Pe plan social, Paul apare ca un inovator periculos, iar altora ca un conservator. Aici, mai mult ca niciodată, se impune o metodă istorico-critică sănătoasă pentru a putea dezbate și judeca pe Paul după coerența vieții sale cu propria doctrină.

3.2.1. Existența păcatului

Sfântul Paul este păstor și teolog. Scrierile sale vor anticipa distincția pe care o va prezenta Sfântul Ioan, zece ani mai târziu, între păcatele individuale cotidiene (pe care Paul preferă să le numească căderi, transgresiuni, paraptoma, parabasis) și păcat (hamartia), care este ca o forță personificată. „Scriptura toate le-a închis sub păcat ca făgăduința să fie dată celor care cred, prin credința în Isus Cristos” (Gal 3,22). Existența păcatului este foarte clară la Sfântul Paul, ea constituind fundamentul discursurilor sale ulterioare.

O tratare caracteristică, chiar dacă nu exclusivă, a epistolarului paulin, este constituită din listele de vicii și virtuți: Paul recurge des la aceste cataloage pentru a crea antiteze între carne și spirit, între lumină și întuneric (cf. Rom 13, 12). Aceste liste nu sunt aranjate după o dispoziție logică, anumiți termeni indică acte concrete, iar alții o manifestare generală păcătoasă. În mod global vin menționate 92 de vicii care corespund lipsurilor cel mai frecvent comise în comunitățile ecleziale. Afirmațiile din aceste liste te duc cu gândul la un model comun, care înainte de a intra în pareneza creștină, a stat chiar în ambientul religios al timpului. Luate din contextul cultural al epocii, listele neo-testamentare asumă un nou sens din credința în Cristos și din noutatea Botezului.

Este dificil de a stabili principalele atribuții și derivările acestor cataloage: în greaca clasică, deja, Aristotel și Platon au trasat listele de vicii și virtuți care vor fi recunoscute și în filozofia civico-stoică. De fapt, aceste liste pot fi întâlnite în Seneca, Epictet, Cicero, Plutarh, ca și în Vechiul Testament, în iudaismul palestinian, în cel elenistic, în textele gnostice ale lui Nag Hammadi și mai frecvent, în părinții apostolici. Probabil, între originile acestor cataloage este cuprinsă și retorica epidiptică, care se exprimă în cele două specii fundamentale: a laudei și a blestemului, a virtuții și a viciului. Ambianțele literare în care sunt prezente cataloagele viciilor și virtuților care se găsesc în filozofia elenistă populară, în Filone, în scrierile de la Qumran, în literatura iudaismului târziu și în „înțelepciunea” Vechiului Testament, se pot reduce la două: elenistic și iudaic. Influxul celor două ambiente se fondează în cataloagele neotestamentare, dar forma literară nu are legătură cu aceea a listelor viciilor, a stoicismului elenistic, care urmau ordinea logică a celor patru pasiuni: epithymia (concupiscență), phobos (teamă), lype (tristețe), hedone (plăcere). Cataloagele corpului paulin nu au o formă sistematică, rar găsindu-se o ordine între viciile enumerate, iar dacă există, este o dispoziție retorică (cf. Rom 1,29-31), nu o regrupare pentru argument (unica excepție este în 2Tes 3,2-4). În ceea ce privește conținutul, numai câteva vicii se referă la ambientul elenistic. Majoritatea, însă, le recheamă pe cele enumerate în regula de la Qumran (1Qs IV, 9-11). Akatharsia (impuritatea) (cf. Col 3,5) și oischrologhia (necinstea) (cf. Col 3,9), spre exemplu, nu se găsesc, au un sens ce derivă mai curând din Vechiul Testament. Pentru stoicismul elenistic, numele virtuților și al viciilor au un caracter intelectual. Pentru iudaismul târziu, virtuțile și viciile exprimă un raport personal, de prietenie sau dușmănie, ci Dumnezeu. Morala iudaismului ne intelectual, chiar dacă se exprimă într-o formă abstractă a limbii grecești, este orientată spre practică. În ceea ce privește cataloagele pauline, care par să oglindească ambientul propriu al destinatarilor scrierilor, acestea îi exprimă câteodată pe cei păgâni (cf. Rom 1,29-31), altă dată pe creștini înainte de convertire (cf. Rom 13.13; Ef 5,3-5; Tit 3,3; în Col 3,5-8 sunt contrapuși omul vechi cu omul nou) și creștini botezați care cred în sclavia păcatului (cf. 1Cor 5,10-11; 2Cor 12,20-21), sau asupra falșilor interpreți ai legii (cf. 1Tim 1,9-10; Tim 3,2-5). Listele viciilor nu sunt infirmate de un dualism determinist care distinge oamenii în păgâni și creștini. Uni sunt totdeauna deschiși sau favorabili la convertire, alții sunt deschiși spre căderea în păcat. Structura dualistă recheamă cele două căi ale iudaismului vechi, care au rădăcini biblice și vor fi preluate de anumiți părinți apostolici. Contrapunerea dualistă se găsește în Gal 5,19-21; 1Cor 6,9-10; Rom 13,13; Col 3,9, rezumă catalogul viciilor precedente (cf. Col 3,5-8) cu contrapunerea între omul vechi (cf. Ef 4,22) și omul nou (cf. Ef 4,24), care reflectă un dualism creștin.

Între vicii și virtuți, Paul nu opune Spiritul adevărului împotriva minciunii, nici nu urmează modelul acelor forme de viață din Qumran. Numai Spiritul Fiului permite acelora care sunt în Cristos de a trece de la omul cel vechi la cel nou. Pentru aceasta, un dualism antropologic este cu totul diferit de a dobândi în gândirea paulină. Același lucru este valabil pentru influența filoniană, listele sale par influențate mai presus de dualismul platonic și de cel stoic. Deci, cărămizile par aceleași, dar edificiile care ne sunt prezentate sunt vizibile în mod divers. Pentru că fac să derive aceste liste pauline de la iudaismul palestinian sau cel din diasporă, rămâne originalitatea modelului escatologic și cea a funcțiuni ecleziologice, pe care aceleași liste le dezvoltă în epistolarul paulin.

În epistolarul paulin, care cuprinde și scrierile pastorale, sunt înșiruite doisprezece liste de păcate (cf. 1Cor 5,10; 6,9; 2Cor 12,20; Gal 5,19; Rom 1,29; 13,13; Col 3,5-8; Ef 4,31; 1Tim 1,9; 6,4; Tit 3,3; 2Tim 3,2-5).

Un vocabular foarte bogat îi permite lui Paul să facă diferența între păcat (grecescul hamasrita la singular) și actele păcătose, numit în spirit tradițional greșeli (grecescul paraptoma) sau transgresiuni (grecescul parabasis), fără să ducă în mod voit la diminuarea gravității acestora. De asemenea, păcatul comis de Adam în Rai dă importanța pe care o atașează apostolul și nume, în mod succesiv, transgresiune, greșeală și neascultare (cf. Rom 5,14; 17; 19).

Sunt enumerate păcatele păgânilor (cf. Rom 1,29), acelea ale creștinilor înainte de prima lor convertire (cf. 1Cor 6,11; Col 3,5-8; Ef 5,3; Tit 3,3) și acelea ale creștinilor deja botezați (cf. 1Cor 5,10; 2Cor 12,20; Gal 5,19). În diferitele liste, pe primul loc este păcatul împotriva carității, al doilea păcatul necurăției, al treilea păcatul comis în mod direct împotriva lui Dumnezeu, al patrulea împotriva căutării de sine. Toate aceste păcate exclud din Împărăția lui Dumnezeu, cum este spus câteodată în mod expresiv (cf. 1Cor 6,9; Gal 5,21). Se remarcă cu exactitate cum în listele analoge din Vechiul Testament sunt raportate la dezordinile sexuale, asupra idolatriei și asupra injustiției sociale (cf. Rom 1,21-32); și listele din (cf. 1Cor; Gal; Col; Ef).

Se remarcă în mod egal gravitatea pe care o atribuie Paul lăcomiei (gr. pleonexia), iar acest păcat constă în a vrea să posezi toate avantajele, ceea ce vechii latini numeau avariție, care este exprimată în decalog (cf. Ex 20,17), și pe care o interzice sub numele de „poftă” (cf. Rom 7,7); Paul nu se mulțumește să numească acest păcat de „idolatrie” (cf. Col 3,5; Ef 5,5). În ceea ce privește actele păcătoase, Paul ne trimite la principiul: ele sunt în omul păcătos expresia și exteriorizarea acestor forțe ostile lui Dumnezeu și asupra Împărăției sale, despre care ne vorbește Sfântul Ioan. Această avariție este echivalentă milostivirii și carității. De fapt, avariția utilizează aproapele ca un instrument în avantajul profitului propriu și a propriei plăceri. Multă atenție este dată și păcatelor împotriva castității, mai frecvent în formă generică (impuritate, imoralitate), dar și specifică (adulter, homosexualitate).

Apostolul descrie originea care ar fi în fiecare dintre noi, fie efectele cu precizări pentru a oferi o adevărată teologie a păcatului.

Dintr-o perspectivă sinoptică este interesantă confruntare dintre listele viciilor și cele ale virtuților în epistolarul paulin. Mai presus se pot releva că viciile sunt duble față de virtuți, nu numai Paul, ci și comunitățile sale împărtășind viața după spirit și nu după carne. Ba, mai mult, dacă listele virtuților ne apar ca generale, cele ale viciilor sunt mai specifice. Agape, bucuria, pacea, nu reprezintă numai relația cu aproapele, ci și acea cu sine însuși și cu Domnul. Nu lipsesc virtuțile specifice ca dominarea de sine (cf. Gal 5,23) și ospitalitatea (cf. Tit 1,8), dar nu sunt excluse viciile generale, cum ar fi „dorințele rele” (cf. Col 3,5) și „lipsa de iubire” pentru bine (cf. 2Tim 3,3). Listele pauline prezintă vicii specifice, în baza cărora era posibilă stabilirea categoriilor bine determinate. Totodată, viciile care ies la iveală cu o mai mare frecvență în epistolarul paulin sunt porneia, akatharsia și pleonexia, în timp ce între virtuți ocupă mai mult spațiu agape și pistis, înțeleasă ca fidelitate. Un discurs aparte îl merită listele scrisorilor pastorale. Virtuțile sunt prezentate mai presus ca și calități ale episcopului (cf. 1Tim 3.2-3; Tit 1,7-9), ale diaconului (cf. 1Tim 3,8-11)și ale componenților comunităților creștine (cf. Tit 2,1-5). Asemănările acestor cataloage de virtuți cu acelea referitoare la împăratul ideal lasă să se presupună o adevărată și proprie personalizare a valorilor de la societatea greco-romană la primele comunități creștine. Chiar din punct de vedere literar, listele pastorale se diferențiază frecvent în marile scrisori, nu mai este neta antiteză între vicii și virtuți care se reîntâlnește între listele mixte ca în (cf. 1Tim 3,2-3; 8-11; Tit 2,1-5), orientată să sublinieze conotările conducătorului ideal al comunității.

Nici în ceea ce îl privește pe Paul nu se poate afirma că face distincție între păcate după gravitatea lor și aceasta ar deveni o temă de care să se ocupe efectiv. Această temă, ca argument de sine stătător, iese din adevărata sa problematică, însă nu se poate nici afirma că distingerea între păcate grave și mai puțin grave, distincție introdusă mai târziu, ar fi în contrast cu învățătura lui Paul. Să amintim numai că Paul cunoaște, pe de o parte, păcate care exclud din Împărăția lui Dumnezeu (cf. Ef 5,3-6; 1Cor 6,9) și, pe de altă parte, îi invită pe creștini să se ierte și să se suporte reciproc (cf. Ef 4,32; Col 3,13), această exortație presupunând existența unor slăbiciuni morale. Desigur, nu este vorba despre păcate la fel de grave în ambele cazuri.

3.2.2. Cataloagele de păcate în Corpul Paulin

Mai concret, le putem împărți în următoarele grupe, după o ordine cronologică:

Cataloagele pauline din grupul Marilor Epistole:

Gal 5,19-21; 1Cor 5,10-11; 6,9-10; 2Cor 12,20-21; Rom 1,29-31; 13,13.

Catalogul din Galateni se concentrează asupra diviziunii și opoziției între opera cărnii (sarx) și opera spirtului (pneuma). Acesteia îi urmează lista fructelor (Karpos la singular) spiritului. În schimb, lista din 1Cor 5 face referire la o scrisoare scrisă înainte de Sfântul Paul și se găsește în contextul pedepsei impuse incestului (cf. 1Cor 5,1-5). Lista este reluată în 1Cor 6 în legătură cu certurile între creștini și procesele din tribunalele păgâne. Se tratează astfel nu de două cataloage, ci de unul singur împărțit în două. Viciile expuse în 2Cor 12 conțin o descriere a situației configurată ca posibilă, a orașului căzut în prada discordiei. Texul din Rom 1 prezintă efectele idolatriei, iar cel din Rom 13 se referă la ceea ce se opune vocației creștine. În concluzie, putem spune că aceste cataloage ale „marilor epistole” ne oferă o schemă care corespunde celor patru opoziții: aceea între carne și spirit (cf. Gal 5), între idolatrie și credință (cf. Rom 1), între societatea păgână și cea creștină (cf. 1Cor 5; 6; Rom 13) și aceea între concordie și discordie (2Cor 12).

Cataloagele pauline din grupul Scrisorilor din captivitate:

Col 3,5-8; Ef 4,31; 5,3-5.

Din aceste cataloage, acela din Coloseni se bazează pe contrastul dintre omul vechi și omul nou, lăsând să se înțeleagă și contrastul cintre moarte și înviere. Referirea la omul vechi și la omul nou se face în Ef 4,23-24. În Ef 5,3-5 este o preluare a catalogului precedent, iar după o întrerupere parenetică are loc o convertire către Dumnezeu. Schema este unică pentru toate aceste texte: este o opoziție între omul vechi și cel nou.

Cataloagele pauline din grupul Scrisorilor Pastorale:

1Tim 1,9-10; 6,4-5; Tit 3,3; 2Tim 3,2-5.

Lista din 1Tim cap. 1 precizează valoarea Legii lui Cristos, în timp ce în 1Tim cap. 6 ne sunt explicate consecințele refuzului “doctrinei față de milă” (kat'eusebian didaskalia). Tit 3,3 are corespondent în 1Cor cap. 6 și amintește de situația creștinilor înainte de convertire. Textul din 2Tim, are corespondent în 1Tim 6, descrie cum vor fi viitori eretici, aceia care vor avea numai o singură aparență (morphosis).

Ne găsim în fața a două opoziții: aceea între societatea păgână și cea creștină (cf.1Tim 1; Tit) și aceea între eretici și drept credincioși (cf. 1Tim 6; 2Tim 3). La acestea se pot adăuga și cele două cataloage ale tradiției sinoptice (cf. Mc 7,21-22 și Mt 15,19). În catalogul Sântului Evanghelist Marcu sunt prezentate mâncărurile pure și cele impure, apoi se îndreaptă spre ceea ce vine din inimă, care este hotărâtoare pentru a caracteriza omul. În cazul Sântului Evanghelist Matei ne găsim în fața aceleiași situații. Se pare că, catalogul lui Marcu trebuie adăugat ca fundal al unei antiteze: Legea lui Moise / Legea lui Cristos. În tradiția petrină se evidențiază următoarele: 1Pt 2,1; 4,3; 15; 1Pt 2,1 este un catalog foarte scurt unde găsim doar cinci vicii de tip exortativ, dirijat spre a încuraja pe creștini. 1Pt 4,3 îmbogățește opoziția dintre păgâni și creștini, în timp ce 1Pt 4,15 amintește opoziția între concordie și discordie.

Corpului „ioanian” îi aparțin: Ap 9,21; 21,8; 22; 15. Aceste trei cataloage, toate situate într-un context escatologic, sunt o amenințare împotriva celor care rămân în necredință.

Lista virtuților care se opun păcatelor enumerate:

Gal 5,22-33 și, în grupul Scrisorilor din captivitate: Col 3,12; Ef 4,32; 5,9.

Urmează listele de virtuți care nu sunt în opoziție cu păcatele: a) în corpul paulin : 2Cor 6,6; Fil 4,8; Ef 4,2-3; 1Tim 4,12; 6,11; 2Tim 2,2; 3,10. b) în afara corpului paulin: 1Pt 3,8; 2Pt 1,5-7.

Pentru un total de douăzeci și unu de cataloage de păcate și treisprezece de virtuți, acestora ar trebui adăugate anumite texte pastorale care semnalează virtuțile care trebuie cultivate de anumite clase de persoane: la Timotei, unele au fost citate deja (cf. 1Tim 4,12; 6,11; 2Tim 2,22; 3,10), altele se referă la Tit (cf.Tit 2,7-8), la episcopi în general (cf. 1Tim 3,2-4; Tit 1,6-9), la diaconi (cf. 1Tim 3,8-9; 12), la diaconese (cf. 1Tim 3,11), la bătrâni (cf. Tit 2,2), la văduve (cf. Tit 2,3), la tineri și tinere (cf. Tit 2,4-6), la sclavi (cf. Tit 2,9-10). Listele viciilor prezintă conduita poporului sau a celui care păcătuiește. Listele de virtuți care le urmează, ca și în Col 3,5; contrapun viața creștină la cea păgână (cf. Gal 5,16-24; 1Cor 6,9-11; Ef 4,31-32; Tit 3,3-5). Conduita se caracterizează în vicii și virtuți și aceste liste care, în mod aparent sunt numai enumerări de păcate și virtuți, exprimă atitudinea etică a omului, revolta lui față de Dumnezeu și acceptarea lui, Fie că se tratează de slăbiciune momentană sau de dispoziție de fond, viciile manifestă o orientare existențială, care se opune lui Dumnezeu. Virtuțile sunt noutatea din viața deschisă creștinului de la botez în toate potențele sale care provin din iubire. Listele viciilor și virtuților din corpul paulin diferă de cataloagele eleniste și de cele din Qumran. Ele nu reflectă, ca și cataloagele elenistice, etica greacă, intelectuală, care înlocuiește greșeala cu vina. Nu reflectă nici concepția unei dreptăți care se obține prin intermediul operelor care animă cataloagele din Qumran, chiar dacă au în comun cu acestea sensul biblic al păcatului pentru care omul nu este mai pasibil de eroare, ci și capabil de vină, și referire biblică a celor zece porunci, model de orice etică. Voluntarismului membrilor din Qumran i se opune convingerea că dreptatea vine numai prin intermediul credinței în Cristos. Listele viciilor și virtuților nu punctualizează situații definitive și au o finalitate vastă și deschisă multiplicității concrete a existenței. Ele exprimă același mod de acțiune al lui Dumnezeu, al cărui Spirit animă pe cel botezat. Împotriva individualismului etice stoice care se rezolvă prin anularea pasiunilor (apatheia) sunt prezentate exigențele altruiste și agape. Este o noutate de viață (cf. 2Cor 5,17) deschisă libertății preocuparea de a răspunde lui Dumnezeu în umilința de a se ști subiecții tentațiilor, dar în libertatea ascultării față de El, dar și Spiritului care orientează spre caritate. Listele viciilor nu sunt liste de păcate, ci semne ale omului vechi, idolatru, egoist, închis în iubirea față de Dumnezeu și față de frați, pradă pasiunilor nesocotite. Listele virtuților nu sunt cataloage exhaustive ale lui agape, ci expresie a energiei spirituale comunicate creștinului prin botez, deschise la comuniunea cu frații și la proiectul unei vieți presărate cu iubire.

3.2.3. Natura păcatului

Precizarea naturii păcatului săvârșit de primul om a provocat numeroase discuții și controverse. Sfinții Părinți, urmați de majoritatea comentatorilor, văd în greșeala lui Adam un act de neascultare, constând în încălcarea poruncii, și socotesc că imboldul lăuntric al neascultării a fot trufia. Sfântul Paul, mai mult decât oricare alt autor al Noului Testament, dezvoltă tema păcatului. Aceasta este deschiderea spre soteriologie, care constituie inima teologiei Apostolului. În diverse forme sub diferite puncte de vedere, face mențiuni asupra păcatului în toate scrierile sale. Apostolul consideră păcatul din punct de vedere psihologic, individual, social și istoric. În scrisorile către Galateni și către Romani, tratarea este doctrinară și polemică. La Sfântul Paul nu se află un cadru complet și sistematizat al acestei realități care este păcatul.

Folosește termeni pentru a indica acțiunile păcătoase, Paul consideră păcatul ca o neascultare față de voința lui Dumnezeu, o revoltă față de Legea Sa, o negare a suveranității divine. Natura specifică a păcatului este opoziția față de Dumnezeu, care se poate manifesta în diferite moduri, sau asupra diverselor obiecte considerate întotdeauna cu Dumnezeu și în contrast cu legea.

Păcatul este personificat în scrierile către Corinteni (cf. 1Cor 15,56; 2Cor 5,21), Galateni (cf. Gal 2,17; 3,22) și mai ales, către Romani (cf. Rom 5; 8). Paul Folosește termenul de hamartia la singular, într-un sens cu totul particular. Termenul este utilizat de patruzeci de ori în Scrisoarea către Romani. Hamartia este prezentată ca o putere personificată, ca un rege tiranic care își face intrarea solemnă în lume odată cu neascultarea primului om (cf. Rom 5,12). Aceiași idee se găsește în Vechiul Testament, în cartea Genezei cap. 3, citat la care Paul face mai multe aluzii în epistola către Romani. În epistola către Romani (cf. Rom 5,12; 14) descrie intrarea păcatului în lume, dominarea asupra omului, înainte ca legea să fie dată: „iar legea a intrat și ea ca să se înmulțească greșeala, iar unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul” (Rom 5,20; 4,15; Gal 3,19). Rezultă că dominarea păcatului nu încetează, deoarece omul nu este sub lege (cf. Rom 7,7-11), Paul făcând referire la Gen 3, unde este prezentată interdicția lui Dumnezeu ca o sfidare: „șarpele deșteaptă în primi părinți dorința de a fi asemeni lui Dumnezeu”, singura diferență este că Apostolul pune păcatul în locul șarpelui. Acest păcat abuzează de lege într-o manieră de a prinde formă în nelegiuire: „Căci luând păcatul prilej de poruncă, m-a amăgit și prin aceea m-a omorât…, și păcatul, ca să se arate păcat, prin ceea ce e bun, mi-a făcut mie moarte: ca prin poruncă să se facă izvor de păcate peste măsură” (Rom 7,11-13). Acestea sunt cele mai puternice cuvinte ale Apostolului nu numai legat de lege, ci și de păcat. Nu insistăm aici asupra faptului că, după Paul, legea demască păcatul și favorizează în final mântuirea, deoarece face să se simtă nevoia unui Mântuitor. Este de remarcat faptul că păcatul, considerat ca o stare, o atitudine, este prezent în om înainte de a fi încălcat legea, după ce a încălcat-o și îl conduce la anonimia (fărădelege), omul opunându-se lui Dumnezeu și punându-se asupra Lui până devine el însuși Dumnezeu (cf. 2Tes 2,4). În Evangheliile sinoptice, această învârtoșare este asimilată păcatului contra Duhului Sânt. Acesta nu este doar un avertisment pe care-l dă, anume de a nu fi împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu (cf. Ef 4,30).Omul răscumpărat este spiritual. În plus, el însuși este spirit, pe când cel care trăiește în păcat este trupesc, este carne. Ideea de carne rezumă ceea ce este omul în păcat, iar tot păcatul este o operă a cărnii(cf. Gal 5,19-21).

Sediul, organul și instrumentul păcatului este carnea (sarx), un termen folosit de Sfântul Paul cu sensuri variate. În contextul hamartia, cuvântul carne are un sens moral. Într-adevăr, el indică omul decăzut și fragil, care nutrește tendințe și dorințe ostile lui Dumnezeu și de aceea conduce la moarte (cf. Gal 5,16; Rom 6,13; 7,14; 20; 25; Ef 2,3).

Aceste pofte rele înrobesc omul și îl tiranizează, astfel încât el încalcă conștient voința lui Dumnezeu și comite păcatul. Puterea pe care carnea o exercită asupra omului nu este constrângătoare, ea trebuie mai întâi să învingă rezistența omului interior, să-l seducă și ne-respectând libertatea și responsabilitatea personală, să-l împingă să comită păcatul.

Există in raport foarte strâns între hamartia, carne și lege și mai precis, orice lege care este impusă omului din exterior.

Hamartia își revelează propria putere prin intermediul legii, exprimată pozitiv sub forma preceptului. În sine însuși, ca expresie a voinței lui Dumnezeu, legea este bună și sfântă, însă ea ne dă numai cunoașterea datoriei morale fără a transmite forța de a o îndeplini, după ce au fost învinse asalturile cărnii. De aceea, de fapt, legea nu face decât să activeze și să întărâte patimile ascunse în membrele noastre, să furnizeze concupiscenței ocazia și punctul de sprijin pentru a comite o transgresiune conștientă și calificată și, de aceea, imputabilă păcatului. În acest mod, hamartia, prin intermediul legii, își descoperă toată puterea sa funestă (cf. 1Cor 15,56; Rom 3,20; 4,15; 5,20). Lupta tenace dintre patimi și mintea omenească, dintre tendința spre bine și tendința spre rău din intimitatea omului, este descrisă magistral în Rom 7: Hamartia, carnea și legea sunt unite între ele și se războiesc împotriva omului care aspiră la bine și la dreptate.

Un alt complice al puterii distrugătoare a păcatului personificat este Satana. Slăbiciunea Spiritului, în păgâni, împiedicați să deschidă ochii la lumina Evangheliei, este atribuită de Paul „Dumnezeului acestui veac” (2Cor 4,3). Necreștinii care se opun voinței lui Dumnezeu trăiesc în conformitate cu cursul acestei lumi, „în care ați umblat oarecând după chipul lumii acesteia, după Domnul stăpân al văzduhului, al Spiritului care lucrează în fiii neascultători” (Ef 2,2).

Grație convertirii și păgânii au fost scoși de sub puterea tenebrelor, iar acum trebuie să lupte împotriva puterilor suveranului acestei lumi, Satan, inamicii planului lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,18; 2Cor 2,11; Rom 16,20).

Ispititorul prin excelență (cf. 1Tes 2,18; 2Cor 2,11; Rom 16,20) se transformă în înger luminos, fals apostol și vindecător mincinos (cf. 2Tes 2,9; 2Cor 11,13). Cum Satan nu este străin de introducerea păcatului în lume, acum acționează întunecând inteligența oamenilor, menționând idolatria între păgâni și împingându-i spre păcate carnale. Se pune întrebarea: omul cui slujește? Lui Dumnezeu sau păcatului? Iată de ce, cei botezați, atunci când trăiesc într-o manieră corectă botezul, sunt liberi de păcat și slujitori ai lui Dumnezeu (cf. Rom 6,22). Păcătuind, însă, omul se pune, conștient, în opoziție cu Dumnezeu, devenindu-i dușman (cf. Rom 8,7). În consecință, cine trăiește pentru păcat este mort pentru Dumnezeu și, la fel, cel care trăiește pentru Dumnezeu este mort pentru păcat (cf. Rom 6,11). Îndepărtarea de Dumnezeu este păcatul fundamental din care, ca dintr-o rădăcină, se naște fiecare aberație morală, după cum ne arată o privire asupra păgânilor.

3.2.4. Consecințele păcatului

Libertatea omului este limitată și supusă greșelii. De fapt, omul a greșit, a păcătuit în mod liber. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu, omul s-a înșelat singur și a devenit rob al păcatului. Prima consecință a păcatului este sclavia. Păcatul personificat de actele păcătoase personale îl desparte pe om de Dumnezeu și-l reduce la condiția de sclav. Abandonat forțelor sale, omul este vândut puterii păcatului (cf. Rom 7,7-14) și consemnat păcatului (cf. Rom 1,24). Sclavia păcatului este acea în care omul este incapabil în mod fundamental să săvârșească binele, chiar dacă îl dorește. Paul admite explicația că păcatul are încă posibilitatea de a cunoaște și de a dori binele, chiar de a accepta în mod interior, în adâncul ființei, Legea lui Dumnezeu, dar prin lipsă de forță suficientă, răul este infailibil și suveran lui.

Paul spune că sclavia păcatului înseamnă înstrăinare de Dumnezeu, care este izvorul vieții și al fericirii veșnice, având în vedere învățătura propovăduită de Mântuitorul, care a exprimat acest adevăr, între altele, și prin parabola fiului risipitor, de unde rezultă că ieșirea de sub ascultarea Tatălui îl coboară pe om în cea mai neagră mizerie, dar și în cea mai amară robie.

A doua consecință a păcatului este mânia lui Dumnezeu. Păcătosul se supune mâniei lui Dumnezeu (cf. Rom 1,18), deci se găsește într-o situație de ostilitate cu Dumnezeu. El a dorit să se despartă de Domnul și Dumnezeu permite această decizie. Privat de harul lui Dumnezeu (cf. Rom 3,23), păcătosul este cuprins de frică, de necazuri și de corupție (cf. Gal 6,8). Departe de Dumnezeu, omul își multiplică păcatele și cade în demență. Multitudinea păcatelor atrage coruperea judecății morale a omului și îl împinge cu ostilitate în situația de a se opune lui Dumnezeu. Aceasta este prima pedeapsă pe care omul o aduce cu sine. Bariera care îl separă pe om de Dumnezeu devine mereu mai profundă, această manifestare a furiei divine atrăgând momentul final când, la judecată, omul se rupe definitiv în revolta sa față de Dumnezeu (cf. Rom 2,5-8; 3,5; 4,15; 5,9; 1Tes 1,10; 5,9). Ca exemplu, Paul îi citează pe evrei (cf. Rom 2,5; 2Cor 3,14) și pe păgâni (cf. Ef 4,18).

A treia consecință a păcatului este moartea. Păcatul dă naștere morții, odată ce Dumnezeu este izvorul vieți și, îndepărtându-se de El, se îndepărtează de viață. Paul concepe moartea ca un complex unitar, cuprinzând moartea trupească, spirituală și veșnică. El se scandalizează că în interiorul inimii omului se cuibărește o putere malefică care-l duce pe om în mod sigur la rău, complice al cărnii și al legii ui Satan. Paul are înaintea ochilor cadrul dezolant al corupției lumii păgâne și infidelitatea poporului lui Israel și nu înregistrează doar actele păcătoase singulare, ci insistă asupra consecințelor distrugătoare ale păcatului, care îndepărtează de Dumnezeu și produce moartea. Enigma condiției își atinge culmea în fața morții.

Într-un sens, moartea trupească este naturală, dar pentru credință ea este de fapt „plata păcatului” (cf. Rm 6,23).

O prezentare mai amplă a relației stricte dintre moarte și păcat întâlnim în Rom 5,8, iar în 1Cor 15,56 se revelează că păcatul este plata morții șu nu se tratează ca o pedeapsă supraterestră, ci ca o reglare a plății care privește existența perenă. Paul spune că, de acum păcătoșii se găsesc pe drumul pierzării dominați de puterile păcatului și sclavi ai celui Rău (cf. 1Cor 1,18; 2Cor 2,15; Rom 7,14).

Moartea este prezentă și ca o recompensă care desăvârșește păcatul (cf. Rom 6,21), în sensul că această moarte este, înainte de toate, o pierdere externă, despărțirea de Dumnezeu, care apoi desemnează și condiția mizeră în care se află păcătoșii în această viață, în moarte biologică, frică și întunericul produsă de absența unei perspective luminase .

3.2.5. Universalitatea păcatului

Sfântului apostol Paul îi revine meritul de a fi înfățișat mai pe larg universalitatea păcatului în viața omenirii provenite din Adam cel căzut și de a fi subliniat necesitatea absolută ca toți oamenii să-și însușească roadele jertfei lui Cristos.

Introdus în specia umană prin neascultarea lui Adam (cf. Rom 5,12-19; Gen 3,17), păcatul a trecut în orice om, excepție, intrând în toți moartea, despărțirea eternă de a fi cu Dumnezeu, ceea ce-l condamnă să subziste în infern. Independent de înviere, toți formează, după cuvintele sfântului Augustin „o massa damnata”. Paul descrie pe larg această situație a omului „vândut puterii păcatului” (cf. Rom 7,14), însă capabil de a simpatiza binele (cf. Rom 7,16; 22), să vrea „să domnească” (cf. Rom 7,15; 21), ceea ce arată că nu totul din el este corupt și că este absolut incapabil să se stăpânească (cf. Rom 7,18) și ajunge la moartea externă (cf. Rom 7,24) ca o consecință a păcatului (cf. Rom 6,21; 23). Apostolul face asemenea afirmații cu exagerare și pesimism. Să nu uităm că Paul, formulând aceste afirmații, face abstracție de harul lui Cristos. Argumentarea sa pleacă de la sublinierea universalității păcatului și a tiraniei sale, care conduce la neputința legii. Gândirea lui Paul asupra universalității păcatului este exprimată, în special, în scrisorile către Romani și Efeseni. Plecând de la harul lui Cristos, activ în lume, încă de la începutul umanității, apostolul îi prezintă pe păgânii și pe evreii timpului său, cele două categorii în care era împărțită lumea din punct de vedere religios, profund robiți păcatului. Este o constatare care e bazează pe experiența și mărturia Scripturii. Păgânii, încă din naștere, se aflau într-o situație de ignoranță față de Dumnezeu și față de legea sa, de aceea sunt numiți atei și fără de lege (cf. Gal 2,15; Ef 2,1-4; 12) sunt morți din cauza delictelor și nu caută dreptatea (cf. Rom 4,30). Evreii nu au observat legea (cf. Rom 9,30) și sunt fiii furiei, ca și păgânii (cf. Ef 2,3). În Rom 1,18; 3,9, apostolul oferă un cadru impresionant al ambientului moral în care era căzută societate păgână și cu rezerve și cea ebraică fără beneficiul dat de Cristos. Toți sunt subiecți ai păcatului. Nu sunt doar capabili de păcat și înclinați spre el, ci sunt păcătoși autentici, nefiind excluși nici evreii, care se considerau drepți (cf. Rom 3,23). Dând exemplu cele două grupe, păgâni și evrei, Paul are în vedere întreaga omenire care se află în afara influenței lui Cristos.

3.2.6. Păcatul lui Adam

Cu o intuiție genială, Apostolul leagă păcatul personificat, acea înclinare inerentă naturii umane opusă lui Dumnezeu și ducând la păcate personale în mod infailibil, pe omul capabil de acte umane, cu încălcarea comisă de primul om (cf. Rom 5,12-21). Utilizând un limbaj complex și făcând referire la Fap 2; 3, la cărțile apocrife și la raționamentele rabinice, Paul admite o misterioasă cauzalitate și o influență reală a păcatului lui Adam asupra tuturor oamenilor care provin de la el (cf. Rom 5,12; 1Cor 15,22). Înclinările rele de care este infestată natura umană provin, ca dintr-un izvor comun, de la păcatul primului om. De aceea, toți oamenii se găsesc în condiția descrisă pentru păgâni (cf. Rom 1,18-25) și pentru evrei (cf. Rom 2,1-24). Depărtându-se de roadele învierii lui Cristos, activ în istorie, încă înainte de moartea și învierea lui Isus, toți oamenii au păcătuit și păcătuiesc personal, de aceea sunt privați de mântuire și sunt condamnați pierzării (cf. Rom 5,12). Revolta față de Dumnezeu a primului om i-a adus pe toți oamenii într-o stare în care nu au mântuire, însă fără Cristos nu se poate evita condamnarea eternă. Este universală cauzalitatea păcătoasă a lui Adam, așa cum este universală și eficace opera răscumpărătoare a lui Cristos (cf. Rom 5,12-21). Atunci când afirmă universalitatea urmărilor păcatului, Paul nu se ocupă de modalitatea transmiterii lui, ce are în vedere starea generală a păcătoșeniei în care, ca moștenitori direcți ai lui Adam cel văzut, se află toți urmași săi și fiecare, ajuns la vârsta discernământului, o confirmă și o întărește prin păcatele sale personale (cf. Rom 3,20-23). Păcatele personale nu trebuie privite izolat, ci ca parte integrantă a cortegiului urmărilor păcatului strămoșesc și ca expresii ale stării de păcătoșenie create de căderea lui Adam, ca dovezi ale relației de solidaritate dintre primul om și urmași săi. Această solidaritate face ca greșeala lui Adam să deschidă calea intrării păcatului și a morții în lume.

În epistola către Romani (cf. Rom 7,7-25), Apostolul face referire la păcatele personale, care se aplică fiecărui om în particular, după ce a fost descrisă condiția păcătosului, care, în mod liber și responsabil față de actele sale, nu este capabil să înțeleagă binele și este condamnat să păcătuiască. Aceasta este situația tuturor oamenilor care se găsesc în afara harului lui Cristos. În Scrisoarea care Ef 2,3, Paul afirmă că atât evreii, cât și păgânii, au aceeași origine omenească și sunt obiect al normei divine. Este o concluzie pe care autorul o deduce din universalitatea păcatului, care este desemnat ca izvor al înclinărilor păcătoase, de care natura umană este subjugată.

3.3. Eliberarea din sclavia păcatului

Păcatul nu este obiect central al predicării creștine, în centru stă proclamarea Evangheliei, evenimentul care realizează mântuirea noastră. Evanghelia lui Cristos Răscumpărătorul este apropierea pe care harul divin o dăruiește în mod special omului păcătos. Fără îndoială, teologia paulină se sprijină pe două axe: Cristos, unica cale mântuitoare pentru om, și imparțialitatea lui Dumnezeu. Paul deduce că cealaltă față a medaliei are înscrisă stăpânirea universală a omului în tirania păcatului. Dacă este fals a pretinde faptul că caracterul răscumpărător a morții lui Cristos nu este evanghelic, ci doar rodul reflecției personale a Sfântului Paul, atunci este adevărat că marele apostol a arătat-o în întreaga splendoare a unei asemenea doctrine. Pe parcursul numeroaselor sale Epistole, Sfântul Paul demonstrează că răscumpărarea și sfințirea oamenilor s-a făcut prin moartea lui Cristos. Răscumpărarea este o altă denumire a mântuirii și constituie o problemă centrală în Noul Testament. Deși în ansamblu este opera Sfintei Treimi, efectuarea sau realizarea ei aparțin Mântuitorului. Răscumpărarea constă, în linii mari, în împăcarea credinciosului cu Dumnezeu și eliberarea lui din robia celui rău, în care l-a adus căderea în păcat. Întrucât căderea lui Adam a afectat toată creația, opera de răscumpărare constă în readucerea acesteia și firii înconjurătoare la starea de har și de fericire de dinainte de cădere și chiar mai presus de aceasta. Răscumpărarea este indicată, in Noul Testament, în textul grec prin expresii și termeni specifici, ca și prin alte expresii deosebite, dar identice sau sinonime ca idee, care vin să întregească vasta sferă a acestei opere capitale în complexitatea ei. Fiind un act divino-uman, ea este totodată universală și cosmică, verticală și orizontală, ale cărei efecte se extind pe toate planurile: în iad, pe pământ și în cer (cf. Fil 2,10).

Argumentarea sa pleacă de la sublinierea universalității păcatului și a tiraniei sale care conduce la neputința legii și exaltarea necesității absolute a operei eliberatoare a lui Cristos. Paul raportează solidaritatea omenirii întregi cu Adam pentru a releva o altă solidaritate superioară, aceea a omenirii întregi împreună cu Isus Cristos.

3.3.1. Necesitatea eliberării noastre din robia păcatului

În planul lui Dumnezeu, situația creată de neascultarea primului om nu era destinată să se eternizeze. Adam, ieșit nevinovat din mâna Creatorului, s-a făcut rob al păcatului și al morții, iar moștenirea stării create prin greșeala lui și înmulțirea păcatului au făcut din fiecare urmaș al lui Adam cel căzut „rob al păcatului” (cf. Rom 3,6; 16; 17) și al stricăciunii .

Paul raportează solidaritatea omenirii întregi cu Adam pentru a releva o altă solidaritate superioară, aceea a omenirii întregi cu Isus Cristos, care a trebuit să triumfe și asupra supraabundențe care avea să diferențieze rolul primului Adam și al celui de al doilea, pe care Paul ține să-l diferențieze (cf. Rom 5,15). Isus Cristos, născându-se fără păcatul strămoșesc, respingând orice ispită, biruind moartea în trupul său și înălțându-se întru mărire, este cu adevărat „Adam cel nou”, adică pârga sau începutul unei vieți noi, fără de păcat, împăcat cu Dumnezeu și angajat pe calea ce duce la desăvârșire și slavă (cf. Rom 15; 18; 8,14-17; 29; 1Cor 15; 20; 26; Gal 1,15). Dar dacă eliberarea din stăpânirea păcatului avea să fie obținută numai prin Cristos, pentru ce s-a mai dat legea veche și cu ce scop s-a mai instituit preoția levitică și ceremonialul sacrificial încredințat acesteia? Legea mozaică, inclusiv sacerdoțiul și cultul așezate de ea nu s-au dat pentru a desființa sau înlocui făgăduința mesianică adresată de Dumnezeu lui Avram, ci cu scopul de „a le închide pe toate sub păcat… în vederea credinței care avea să vină” (cf. Gal 3,15-23), adică pentru a redeștepta și ține mereu trează în cugetul poporului ales teama de păcat. Legea veche a fost o „călăuză spre Cristos” (cf. Gal 3,25) și rolul ei a încetat când a venit Cristos (cf. Gal 3,24). Într-adevăr, legea mozaică a oferit cunoașterea păcatului și a pus sub blestem pe cei ce-l săvârșeau, dar nu le-a oferit nici un ajutor pentru evitarea sau învingerea lui.

Cauza pentru care legea veche n-a adus iertare și binecuvântare ci vină și mânie (cf. Rom 4,15), nu se află în ea însăși, căci aceasta „fiind dată de Dumnezeu este sfântă, dreaptă, bună și spirituală” (cf. Rom 7; 12; 14).

De aceea, vorbind în numele întregii posterități a lui Adam cel căzut, Sfântul Apostol Paul exclamă: „Om nenorocit ce sunt, cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia”? (Rom 7,24). Eliberarea de care cel ce crede are trebuință și care I-a fost făgăduită de Dumnezeu constă, deci, din restaurarea armoniei inițiale dintre trupul și sufletul său, din desființarea puterii păcatului, instrument al diavolului și „bold al morții” (cf. 1Cor 15,55-56), din abolirea tutelei exercitate de Legea veche (cf. Gal 3,22-25; 4,21-31) și din readucerea omului în sfera harului divin, adică la libertatea vestită de prorocii Vechiului Testament și adusă credincioșilor de către Isus Cristos.

3.3.2. Eliberarea în Cristos

Păcatul face din victimele sale prizonieri (cf. Rom 7,23; 2Tim 3,6). Odată căzut în stăpânirea lui, păcătosul nu mai dispune, prin el însuși, de nici un mijloc de eliberare. Unul din aspectele păcatului este faptul că ne înstrăinează de Dumnezeu sau ne transformă în dușmani ai Lui. De aceea, lucrarea de restaurare conține împăcarea cu Dumnezeu: „Pe când eram încă dușmani, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului său” (Rom 5, 10-11). Conform cosmologiei ebraice, Sfântul Paul îl privește pe om în strânsă legătură cu întregul univers.

Dumnezeu nu îngăduie biruința finală a răului și nu voiește moartea păcătosului (cf. 1Tim 2,4). Protagonistul răspândiri, după sfântul Paul, este Dumnezeu Tatăl. Tatăl este acela care a luat inițiativa de a-l răscumpăra pe om. Este Tatăl, care din iubire ia inițiativa de a ne trimite victima de răscumpărare? Aceasta nu este ca în religiile păgâne unde oamenii, prin sacrificiile lor încearcă să înduplece mânia lui Dumnezeu? Este Dumnezeu cel care iubește și salvează? Aceste lucruri, sfântul Paul le afirmă în mai multe rânduri, de exemplu în Rom 5,8-9.

Gratitudinea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni nu este rezultatul, ci cauza operei de răscumpărare a lui Cristos. Isus Cristos nu primește niciodată titlul de răscumpărător. În afara corpului paulin, atât lui Dumnezeu (cf. 1Tim 1,1; Tit 1,3; 2,10), cât și lui Isus (cf. Tit 1,4; 2Pt 1,11), ne este dat titlul de salvator. În scrierile pauline, numai în Fil 3,20, Isus este numit salvator. Autorul răscumpărării care se actualizează prin intermediul lui Isus ca instrument sau mediator absolut al purificării (Kapporet), este Dumnezeu Tatăl: „Îndreptându-se în dar cu harul lui, prin răscumpărarea cea în Isus Cristos…” (Rom 3,24). De la Dumnezeu Tatăl își are origine libera inițiativă gratuită de a înlătura orice obstacol în calea împăcării cu oamenii. Prin opera lui Dumnezeu Tatăl, Isus a devenit pentru noi Înțelepciunea Tatălui, care implică pentru noi dreptate, sfințenie și răscumpărare (cf. 1Cor 1,30). Dumnezeu nu triumfă doar asupra păcatului. Înțelepciunea Sa, „infinită în resurse” (cf. Ef 3,10), care obține această victorie asupra păcatului, ceea ce era un obstacol prin excelență împotriva Împărăției lui Dumnezeu și mântuirii omului, joacă un rol în istoria acestei mântuiri. Dar acest mister al înțelepciunii divine, care folosește pentru mântuire și la curățirea păcatelor nu se rezolvă nicăieri mai clar decât prin patima Fiului lui Dumnezeu. În consecință, dacă Dumnezeu Tatăl „l-a dat pe Fiul Său în moarte” (cf. Rom 8,32), a făcut aceasta pentru a-l pune în condiția aceluia care poate să facă acte de ascultare și de iubire atât de mari, încât să poată concepe și opera învierii noastre viitoare. Este evident că pentru Paul, precum și pentru ceilalți scriitori ai Noului Testament, această operă este fructul unei imense iubiri și din partea lui Cristos: „…și Cristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi, prinos și jertfă lui Dumnezeu…” (Ef 5,2). În epistola către Galateni găsim binecunoscutul text care exprimă, în același timp, viziunea Apocalipsului (cf. Gal 2,20): dacă Tatăl îl trimite, El însuși se oferă, de dăruiește. Decretul primordial al Tatălui oferă iubirii răscumpărătoare a Fiului meritul de ascultare, fără a-i răpi spontaneitatea și libertatea. Circumstanțele acestei morți au fost create de condițiile cele mai favorabile pentru un astfel de act, fiind toate efectele păcatului omenesc: trădare lui Iuda, abandonul apostolilor, lașitatea lui Pilat, răutatea autorităților de națiune evreiască, cruditatea oamenilor și, în ceea ce privește drama vizibilă, păcatele noastre, pentru a căror răscumpărare El moare. Dumnezeu a vrut ca Fiul Său să fie vulnerabil păcatelor oamenilor, căci și-a atribuit efectele malefice ale puterii morții, care este păcatul, prin fuziunea cu noi. Datorită actului de iubire supremă aduce, aduce efectele benefice ale puterii vieții, care este dreptatea lui Dumnezeu (cf. 2Cor 5,21). Dumnezeu „face totul pentru binele celor care-l iubesc” (cf. Rom 8,28), totul cu excepția păcatului.

Paul Îl prezintă pe Cristos ca dreptatea divină făcută persoanei (cf. 1Cor 1,30). Justificarea este o operă cristocentrică și gratuită din partea lui Dumnezeu, care, în iubirea Sa, mântuiește omul păcătos. În justificare este opera Împărăției lui Dumnezeu, anunțată de Isus, prin care, doar prin El suntem salvați. În alți termeni, dreptatea lui Dumnezeu pe care Paul o are, aici, nu este o dreptate răzbunătoare, corespunzătoare cu categoriile moderne, și care se manifestă prin pedeapsa păcatului, ci dreptatea răscumpărătoare care este comunicată oamenilor prin harul dreptății. Acesta este conceptul biblic al dreptății salvifice al Sfântului Paul și care se opune mâniei lui Dumnezeu (cf. Rom 1,17-18), care nu se manifestă decât în afara operei răscumpărătoare, aceea care l-a dus pe om la păcat (cf. Rom 1,24-26). Pentru Sfântul Paul, Cristos este victimă de răscumpărare și de ispășire. El este prin decret divin, iar acest decret se inspiră din iubire, cel care ne prezintă imaginea salvifică a lui Dumnezeu. În cateheza sa, Paul Îl propune ca și model pe acela ce este ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). Crucea “este expresia cea mai înaltă a sacrificiului de sine și de iubire” și supremul instrument de îndreptare. Această idee găsește în Sfântul Paul o mare aprofundare și o expresie care nu se găsește în celelalte pasaje scripturistice. Comparativ cu sinopticii, Paul ia în considerare moartea lui Cristos ca un sacrificiu de ispășire. Paul stabilește o conexiune strânsă între moartea lui Cristos și păcatele lumii, pe care le are de răscumpărat. Victima Euharistică ține loc, de acum înainte, victimelor lui Moise, deoarece sângele acestei victime are o mai mare valoare de ispășire (cf. Rom 5,9). Dumnezeu L-a făcut victimă ispășitoare prin sângele Său (cf. Rom 3,25). În El, prin mijlocirea sângelui Său, suntem răscumpărați (cf. Ef 1,7; Col 1,14), El a împăcat toate, în cer și pe pământ, prin sângele vărsat pe Cruce (cf. Col1,20). Acest sacrificiu ispășitor al lui Isus este plasat de către Sfântul Paul într-o dublă perspectivă, de iubire și de dreptate, strâns legate între ele.

În gândirea paulină, actul răscumpărător al lui Isus Cristos, care moare pentru păcătoși, este o admirabilă operă de caritate, atât cât și caritatea Tatălui (cf. Rom 5,8). Aceste două iubiri sunt inseparabile, ele nu sunt decât una, este iubirea lui Dumnezeu ce se manifestă în persoana lui Isus Cristos (cf. Rom 8,39), Dumnezeu Îl trimite pentru noi pe singurul său Fiu, fapt în care Fiul se dăruiește El însuși, din iubire pentru Tatăl și din iubire pentru noi.

Răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu o face Mântuitorul prin cele trei slujiri sau dimensiuni ale sale: de Proroc, de Împărat și, mai ales, de Arhiereu și Miel de jertfă, „care ridică păcatele lumii” (cf. In 1,2).

În Scrisoarea către Evrei, cu o profundă și solemnă meditație despre misterul cristologic al răscumpărării, Sfântul Paul ne prezintă figura lui Isus Cristos, ca preot, unde evenimentul sacrificiului Său sacerdotal apare ca un eveniment de solidaritate cu umanitatea: „Pentru aceea, dator era întru toate să se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios Arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor oamenilor” (Evr 2,17). Pentru Paul, solidaritatea lui Cristos, „năsut din femeie, născut sub lege” (cf. Gal 4,4) ca să ne răscumpere și să ne facă fii ai lui Dumnezeu, este orizontul în care trebuie gândită corect răscumpărarea. Solidaritatea lui Dumnezeu cu oamenii păcătoși a ajuns până acolo că „pe cel care n-a cunoscut păcatul” (cf. 2Cor 5,21), l-a făcut pentru noi păcat. Această reconciliere ne-a fost dobândită prin ascultarea lui Isus Cristos, care a devenit dreptatea noastră, în opoziție cu neascultarea lui Adam, datorită căruia nedreptatea a intrat în lume (cf. Rom 5,18-19). De aceea, în omul îndreptățit prin moartea lui Cristos nu mai rămâne sub păcat, deoarece Cristos, „a nimicit înscrisul datoriei noastre cu condițiile lui apăsătoare; l-a luat și l-a priponit pe Cruce” (cf. Col 2,13-15).

3.3.3. Consecințele eliberării din robia păcatului

Cristos a răscumpărat pe om de păcate. Prin moartea lui Cristos, în punctele culminante ale morții pe cruce, Învierii, Înălțării la cer și a celei de a doua venire proiectată în viitor, a fost înfrânt păcatul și puterile obscure legate de acesta, demonii, moartea și legea în existența carnală a omului: “întru El avem răscumpărarea prin sângele Său și iertarea păcatelor după bogăția harului Lui” (cf. Ef 1,7; Col 1,14; Tit 2,14; Evr 9,12-13). Diavolul, păcatul și moartea sunt în gândirea paulină și, în general, în gândirea neotestamentară, situații negative.

Paul vorbește rare ori despre iertarea păcatelor atunci când este vorba de răscumpărare (cf. Ef 1,7; Col 1,4). Într-adevăr din cauză că păcatul pătrunde în cele mai intime structuri ale omului pentru a-l distruge, nu ajunge numai un act juridic de amnistiție, ci este nevoie de o transformare ontologică a lumii. Această transformare a avut loc, într-adevăr, în Cristos care a venit în trup de carne, supunându-se pe cruce sentinței care trebuie pronunțată asupra „cărnii” (cf. Rom 8,3). Victoria lui Cristos asupra păcatului este comunicată oamenilor prin sacramentul Botezului. Prin Botez, omul este introdus în victoria lui Cristos asupra păcatului și asupra puterilor sale ostile. Sub semnul de mântuire al Botezului, omul moare împreună cu Cristos pentru păcat și învie la o viață nouă: „Căci dorința cărni este moarte, dar dorința Spiritului este viață și pace” (Rom 8,6). Astfel, mulțumită Sacramentului de inițiere (Botezul) omul este eliberat de sub robia nemiloasă a păcatului. Cu aceasta nu se poate spune în mod implicit că păcatul, ca putere cosmică până la marea întoarcere escatologică a lui Cristos, este exclus complet din lume.

Eliberarea din păcat, care ni se acordă mulțumită morții cu Cristos în Sacramentul Botezului și credință, nu este o eliberare definitivă, atât timp cât, trăim în lume, suntem mereu amenințați de păcat datorită fragilității firii omenești și înclinației ei spre păcat (ex. poftele păcătoase, concupiscențele), care rămâne în cei botezați pentru a depăși încercările vieții prin lupta ei, ajutați de harul lui Cristos în vederea sfințirii și a vieții veșnice.

Cel îndreptat este mereu un potențial păcătos întrucât poate din nou să cadă sub păcat, motiv pentru care Apostolul nu obosește niciodată să adreseze celor botezați exortațiile și imperativele sale, așa cum rezultă din capitolul baptismal (cf. Rom 6): de aceea creștinul trebuie să reziste neobosit în încercările celui rău (cf. Ef 6,11).

Concluzie

După cum am putut constata în lucrarea de față, păcatul este prezent în istoria omului și ar fi în zadar să încercăm a-l ignora sau să-i dăm acestei sumbre realități un alt nume. Păcatul nu poate fi înțeles decât în contextul legăturii profunde a omului cu Dumnezeu, căci în afara acestei realități, răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz și împotrivire față de Dumnezeu, deși el continuă să apese asupra vieții omului și asupra istoriei.

După cum am văzut, realitatea păcatului se clarifică numai la lumina Revelației divine. Fără cunoașterea pe care această Revelație ne-o oferă despre Dumnezeu nu putem recunoaște cu claritate păcatul și suntem tentași să-l explicăm doar ca un defect de creștere, ca o slăbiciune psihologică, o eroare, consecința necesară a unei structuri sociale inadecvate. Păcatul omului se răsfrânge atât de greu asupra lui Dumnezeu și asupra lumii, pe cât de greu îl apasă pe om însuși. Păcatul îl implică pe Dumnezeu, căci păcatul, când se împotrivește lui Dumnezeu, se măsoară ca parte negativă, care vrea să fie tot atât de infinită ca și afirmația lui Dumnezeu. Dumnezeu permite păcatul pentru că El i-a dat omului libertatea, l-a înzestrat cu două formidabile capacități: capacitatea de a fi persoană și capacitatea de a fi liber, două însușiri pe care în Univers, numai Dumnezeu le are și pe care le-a împrumutat omului „chip și asemănare a lui Dumnezeu”. Biblia vorbește deseori, aproape în fiecare pagină, despre realitatea pe care o numim, în mod comun, păcat. După cum am văzut, Vechiul Testament folosește diferiți termeni pentru a defini noțiunea de păcat, cum ar fi: lipsă, inegalitate, revoltă, injustiție.

Iudaismul folosea termenul de „datorie”, reîntâlnit în Noul Testament. În mod general, păcatul este prezent ca acela care face rău în ochii lui Dumnezeu. Termenul cel mai des folosit pentru păcat în Vechiul Testament este reliefat în cadrul Alianței dintre Dumnezeu și poporul ales și este considerat ca o infidelitate împotriva lui Dumnezeu și împotriva Alianței. Vedem ca Vechiul Testament nu doar denunță păcatele, ci arată și milostivirea lui Dumnezeu și posibilitatea împăcării, începând cu „Protoevanghelia” (cf. Gen 3,15).

Nici Vechiul Testament nu prezintă o doctrină asupra păcatului, ci ne prezintă mai degrabă momente în care Isus îi caută pe păcătoși și îi îndeamnă spre pocăință. Am văzut că Sfântul Ioan, atunci când vorbește despre păcat, o face aproape întotdeauna în formă concretă, ca atitudine a persoanei care se pune în contrast cu Isus: păcatul, în esența sa, este refuzul de a-l primi pe Isus ca lumină, cale, adevăr și viață.

Considerăm că Sfântul Paul descrie păcatul ca și temă de sine stătătoare în Rom 5; 8. El prezintă această realitate, aproape, ca pe un rău personificat, care a reușit să ocupe un loc important în lumea omului, aliat fiind cu alte puteri precum „moartea”, care este plata pentru păcat (cf. Rom 6,23), „carnea”, adică omul stăpânit de păcat și înclinat către el (cf. Rom 7,5), „legea”, întrucât omul sedus de păcat trebuie să se confrunte cu prescripțiile legii, devenind astfel unul care încalcă legea (cf. Rom 7,7-11).

Făcând referire la Rom 5,12-21, Paul este departe de a propune o temă sistematică a păcatului originar. El recunoaște în sânul comunității faptul unei căderi colective, dar într-un stat de păcat care este consecința morții, pedeapsă a păcatului. Paul prezintă transmiterea păcatului de la Adam la toți oameni, dar nu prezintă cum s-a făcut acest lucru. Paul subliniază universalitatea păcatului care se răsfrânge asupra tuturor oamenilor: „Căci am învinuit mai înainte și pe iudei, și pe eleni, căci toți sunt sub păcat” (Rom 3,9). Este înainte de toate, o condiție de ordine, de surditate, de paralizie, care împiedică omul de a-L căuta pe Dumnezeu.

Numai creștinismul a pus problema acută a păcatului ca vină înaintea lui Dumnezeu. În creștinism, păcatul este marea noastră durere, adevărul și marele rău de care suferim, chiar singurul rău care se abate asupra noastră, pentru că din toate nenorocirile vieții ne putem ridica, dar nenorocirea păcatului poate fi veșnică. Păcatul străbate istoria omenirii și brăzdează o dâră însângerată, care este fața infernală a tragicului uman. Pare paradoxal, dar păcatul care ne-a înstrăinat de Dumnezeu, tot el ne-a determinat să ne apropiem de Dumnezeu, ne-a deschis dureros ochii să vedem că avem nevoie de mila și dragostea lui Dumnezeu. Caracterul sau paradoxal este că omul vrea binele și, cu toate acestea, se lasă atras de pofta răului. Apostolul Paul dezvăluie intr-o analiză generală această dezbatere lăuntrică: „Știm cu adevărat că legea este duhovnicească, dar eu sunt din carne, vândut sub păcat. Pentru că nu știu ce fac; căci nu ceea ce voiesc îndeplinesc, dar ceea ce urăsc tocmai săvârșesc…, om nenorocit ce sunt” (Rom 14; 23).

Pe lângă faptul că păcatul are o influență nefastă asupra omului, Paul scoate în evidență rolul lui Cristos, care este singurul ce ne poate elibera din robia păcatului. Dumnezeu se face punte între infernul păcatului și paradisul fiilor lui Dumnezeu, ia asupra Sa povara păcatului omenesc (cf. 2Cor. 5,21), îl eliberează pe om, îl redă și-i deschide calea către Tatăl. Această nouă legătură numai Mântuitorul Isus, Dumnezeu și Om, putea să o facă, unicul Mijlocitor între două tărâmuri irevocabil despărțite (cf. 1Tim 2,5; Evr 7,22; 8,6; Ef 2,18).