Cristos Si Biserica In Conciliul Ecumenic Vatican Ii

Cuprins

SIGLE 2

abrevieri 3

BIBLIOGRAFIE 4

Documente ale bisericii 8

Documente ale Conciliului Ecumenic Vatrican II 8

INTRODUCERE 9

CAPITOLUL I: CRISTOS ȘI BISERICA 13

1. Biserica și misterul lui Cristos 14

1.1. Raportul lui Cristos cu Biserica 17

1.2. Biserica și Misterul Pascal 19

2. OPERA RĂSCUMPĂRĂTOARE A LUI CRISTOS ÎN BISERICĂ 22

3. Biserica Trupul lui Cristos 26

4. CRISTOS ÎNTEMEIETORUL ȘI UNITATEA BISERICII 28

4.1. Isus Cristos, Întemeietorul Bisericii 28

4.2. Cristos unitatea Bisericilor 30

4.3. Euharistia și rugăciunea, elemente esențiale pentru unitatea bisericilor 32

CAPITOLUL II: CRISTOS ȘI MINIȘTRII SACRI 34

1. Cristos și ministerul pastoral al episcopilor 34

1.1. Misiunea Episcopilor 35

1.2. Oficiile de magister, preoțesc și pastoral al episcopilor 38

2. Raportul dintre Cristos și ministerul și viața preoților 39

2.1. Formarea spirituală, umană și teologică a viitorilor preoți 41

2.2. Formarea pastorală propriu-zisă și formarea permanentă a viitorilor preoți în spiritul lui Cristos 44

3. Cristos și viața consacrată 45

3.1. Cristos modelul vieții consacrate 46

3.2. Cristos cheamă la consacrare pentru misiune 47

3.3. Misiunea lui Cristos continuată de consacrați 49

3.4. Consacrații mărturisitori ai lui Dumnezeu astăzi 50

capitolul III: Cristos și Laicii 52

1. Raportul dintre Cristos și laici 54

1.1. Clarificarea problemei și a termenilor 54

1.2. Prezența lui Cristos în mijlocul poporului Său 57

1.3. Mărturia vieții ca semn eficace al prezenței lui Cristos astăzi 58

2. Cristos și libertatea religioasă a omului 59

3. DIMENSIUNEA CRISTOLOGICĂ A ACTIVITĂȚII UMANE 62

4. RELAȚIA DINTRE CRISTOS ȘI FAMILIA UMANĂ 66

CAPITOLUL IV: CRISTOS ȘI ACTIVITATEA MISIONARĂ A BISERICII 72

1. ACTIVITATEA MISIONARĂ A BISERICII 73

2. Cristos și activitatea Bisericii în lumea contemporană 77

2.1. Mărturia Vieții 77

2.2. Vestirea Cuvântului 78

2.3. Vocația Misionară 79

3. BISERICA ȘI OMUL RĂSCUMPĂRAT DE DUMNEZEU 80

CONCLUZIE 84

Cuprins 88

=== l ===

SIGLE

aa.vv autori diferiți.

can canon

cann canoane

cf confer/confruntă

coll coloanele

IDEM același autor

ibid în aceeași operă

n număr

nn numerele

p pagina

pp paginile

o.c. operă citată

vol volum

voll volumele

abrevieri

AA – Conciliul Vatican II, Decret despre apostolatul laicilor Apostolicam Auctositatem.

AAS – Acta Apostolicae Sedis (Romae, Città del Vaticano 1909 ss).

AG – Conciliul Vatican II, Decret privind activitatea misionară a Bisericii, Ad Gentes.

CBC – Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București (București 1993).

CV II – Conciliul Vatican II.

DH – Conciliul Vatican II, Declarația privind libertatea religioasă a omului, Dignitatis Humanae.

CD – Conciliul Vatican II, Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus.

EN – Paul VI Pp., Evangelii Nuntiandi (Roma 1975).

EV – Enchiridion Vaticanum, Documenti del Concilio Vaticano II, Voll. 1-7, Ed. Dehoniane (Bologna 1976-1980).

GS – Conciliul Vatican II, constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et Spes.

LG – Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium.

OT – Conciliul Vatican II, Decret privind formarea preoțească, Optatam Totius.

PC – Conciliul Vatican II, Decretul despre reînnoirea vieții consacrate, Perfectae Caritatis.

RH – Ioan Paul II Pp., Enciclica Redemtor Hominis (4 martie 1979).

SC – Conciliul Vatican II, Constituția despre Liturgie, Sacrosanctum Concilium.

UR – Conciliul Vatican II, Decredul despre ecumenism, Unitatis Redintegratio.

BIBLIOGRAFIE

AA.VV., Dialog Teologic, Doctrina socială a Bisericii și Societatea Românească de astăzi; Revista Institutului Teologic Romano-Catolic Iași, Anul I, Ed. Presa Bună, Iași 1998.

AA.VV., La Chiesa nel mondo Contemporaneo, ediția a doua sub îngrijirea lui GIMMANCHERI E., Ed. Queriniana, Brescia 1967.

AA.VV., Iubirea se construiește, Ed. Paoline, București 1999.

AA.VV.,L’apostolat des Laics, (vol.1), publiè sous la directions de CONGAR Y., Ed. du Cerf, Paris 1970.

Card. ARINZE F., Il sacerdozio comune e la vocațione missionaria dei laici nella luce del cuore di Cristo, în AA.VV., Il cuore di Cristo e il sacerdoțio comune e ministeriale, Ed. Centro Volontari della Soferenza, Roma..

ANTINUCCI L., Ecumenismo, Ed. Piemme, Casale-Monferato 1991.

BARTMANN B., Teologie dogmatică, vol. II., Ed. Paoline, Roma 1957.

BOYER C., Da L’oservatore Romano, din 8 septembrie, 1965, în rev. Unitas, anul XX, octombrie-decembrie, Roma 1965.

BERNARD H., Vatican II pour tous, Ed. des Apostolat, Versailles 1966.

Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, București 1993.

Codul de Drept Canonic, Ed Presa Bună, Iași 1995.

COFFY R., La Chiesa, Ed. Ancora, Milano, 1986.

COLZANI G., Teologia della Missione, Ed. Messaggero, Padova 1996.

Conciliul Ecumenic Vatican II, Traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, Ed. Organizația Catolică de Ajutorare “Kirche in Not”, Nyiregyhaza 1990.

CONGAR Y., Cette Eglise que, j’aime, Paris 1968, traducere în italiană: Ecco la Chiesa che amo, Ed. Queriniana, Brescia 1969.

Jalon pour une Teologie du Laicat, Ed. du Cerf, 29 B, Paris 1964.

Principi dotrinali, în AA.VV., Destino delle missioni, a cura di SCHUTTE Johanes, Ed. Herder-Morcelliana, Brescia 1969.

Eglise catholique et France moderne, Paris 1978.

DIANICH S., Chiesa in missione, Ed. Paoline Milano 1985.

EMIL M., L’initiation au ministere. Condition d’exercice de cette function ecclesiale, în AA.VV., Les prêtres – formation, ministère et vie, Ed. du Cerf Paris 1968.

ENRICO S. E., Il cuore di Gesù e il suo sacerdozio, în AA.VV., Il cuore di Cristo e il sacerdozio comune e ministeriale, Ed. Centro Volontari della Sofferenza, Roma 1986.

EYT P., L’avenir de l’home, Ed. Desclée, Paris 1986.

FAGIOLO V., Decreto sul rinnovamento della vita religiosa, PerfectaeCaritatis, Collana Concilio Vaticano II 7, Ed, Piemme, Roma 1988.

FAVALE A., Genesi della constituzione, în AA.VV. La constituzione dogmatica sulla Chiesa, IV, Ed. Elle Di Ci, Torino – Leumann, 1965.

GALOT J., Chi sei tu o Cristo?, Nuova Collana di Teologia Catolica, V.11, Ed. Libreria Fiorentina, Firenze 1977.

– Valore della vita consacrata, in AA.VV., Vita Consacrata, Rivista per istituti religiosi e secolari, Ed. Ancora, Milano 1996.

GIANAZZA P. G., La pace nella visione Cristiana, în AA.VV., Asprenas revista di teologia, 1/1995, Ed. Dehoniane, Roma 1995.

H. U. von BALTHASAR, Verbum Caro, IV, Ed. Morcelliana, Roma 1985.

HERNANDEZ G. O., La nuova coscienza della Chiesa, în AA. VV. “La Chiesa del Vaticano II”, a cura di BARAUNA G., Ed. Valecchi, Firenze 1965.

Card. HOFFNER I., L’eucarestia segno dell’unita dei credenti, în rev. Unitas, anul XXVI, octombrie – decembrie, Roma 1971.

IAMMARONE G., L’omo immagine di Dio, Ed. Messaggero, Padova 1978.

– Gesù Cristo salveza dell’uomo, Ed. Borla, Roma 1981.

S. IRINEU, Adversus haereses IV, 26,2.

Ioan Paul II Pp., Îndemnul apostolic post-sinodal, Vita Consecrata, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică București, București 1996.

– Redemptionis donum, 25 Martie 1984, nr. 3: AAS 76, 1984.

– Credo in Gesu Cristo vero Dio e vero uomo, Ed. Elle Di Ci, Torino 1989.

KASPER Walter, Gesú il Cristo, Ed. Queriniana, Brescia 1989.

LATOURELLE Renè, La testimonianza della vita, segno di salvezza, în AA.VV., Laici sulle vie del concilio, Collona direta de D’AGOSTNO V., Ed. Citadella, Assisi 1966.

LODI E., Il credo ecumenico pregato nella Liturgia Bizantina e Romana, Ed. Messaggero, Padova 1990.

MAGGIONI Bruno, Il fondamento Evangelico della vita consacrata, în AA.VV., Vita consacrata – Un dono del Signore alla sua Chiesa, Ed. Elle di Ci, Torino 1993.

MICHELE A., Le prétre homme du sacre, Ed. Desclée, (ediția a II-a), Paris 1969.

MINALDI M., Il Regno di Dio, în AA.VV., La constituzione dogmatica sulla Chiesa, IV, Ed. Elle Di Ci, Torino-Leumann.

– Il nuovo patto e il nuovo popolo, în AA.VV., La constituzione dogmatica sulla Chiesa, IV, Ed. Elle Di Ci, Torino – Leumann 1965.

MOLTMAN J., La via di Gesu Cristo, Ed. Queriniana, Brescia 1991.

MORINO C. G., La Chiesa come sacramento, Ed. Vivere In, Roma 1985.

NICOLINI G., Il mistero di Unita dell Vescovo di Roma, în Revista Unitas, anul XXVII, ianuarie-martie, Roma 1972.

PAUL VI Pp., Ecclesiam suam, 56 în Actam Apostolicaem Sedis, Roma 1964.

– Alocutio secunda Ss. Concilii periodo ineunte/29.09.1963, în EV 1/144 –145.

PHILIPS G., La chiesa e il suo ministero, Ed. Jaka Book, Milano, 1982.

RAHNER K., Societá umana e Chiesa di domani, Nuovi Saggi, X-77, Ed. Paoline, Milano 1986.

– Mission et grace – serviteur du peuple de Dieu, Collection „Siede et Catholicisme”, Ed. Mame, Paris 1963.

SARTORI L., Biserica Catolică și Ecumenismul, în revista Credere Oggi, anul IV, n. 5-25, septembrie-octombrie, Roma 1984.

SCHILLEBEKX E., Fede cristiana ed aspetative terrene, în AA.VV., La Chiesa nel mondo contemporaneo, edizione italiana a cura di GIAMMANCHERI E., Ed. Queriniana, Brescia 1967.

SCHNACKENBURG R., La Chiesa nel Nuovo Testamento, Ed. Queriniana, Brescia 1966.

SESBOÜE Bernard, Gesú Cristo nella Tradizione della Chiesa, Ed. Paoline, Milano 1987.

THILS G., L’attivite humaine dans l’univers, în AA.VV., L’Eglise de Vatican II, v. III, publiésous la direction de CONGAR Y. et PEUCHMAURD M., Ed. Du Cerf, Paris 1966.

Toma de Aquino, Summa theologica, III, q 82, a.1, ad 4-um.

TOMKA F., Întâlnirea cu creștinismul, editată sub îngrijirea Episcopiei Romano-Catolice Timișoara, 1999.

UGENTI A., Introduzione, în AA.VV., Comenti all’enciclica Il redentore dell’uomo, Ed. Logos, Roma 1979.

Documente ale bisericii

Acta Apostolicae Sedis, Romae, Città del Vaticano 1909 ss.

Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București (București 1993).

Evangelii Nuntiandi Paul VI Pp., Roma 1975.

Enchiridion Vaticanum, Documenti del Concilio Vaticano II, Voll. 1-7, Ed. Dehoniane Bologna 1976-1980.

Redemtor Hominis, Ioan Paul II Pp., Enciclica (4 martie 1979).

Documente ale Conciliului Ecumenic Vatrican II

Apostolicam Actuositatem – Decret despre apostolatul laicilor

Ad Gentes – Decret privind activitatea misionară a Bisericii.

Dignitatis Humanae – Declarația privind libertatea religioasă a omului

Christus Dominus – Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică.

Gaudium et Spes – Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană.

Lumen Gentium – Constituția dogmatică despre Biserică.

Optatam Totius – Decret privind formarea preoțească.

Perfectae Caritatis – Decretul despre reînnoirea vieții consacrate.

Sacrosanctum Concilium – Constituția despre Liturgie.

Unitatis Redintegratio – Decretul despre ecumenism.

INTRODUCERE

După învierea Sa din morți, Cristos a dorit ca prin darul Spiritului Său să formeze o nouă comunitate, Biserica, în care el să fie prezent mereu cu harul Său, și în care, fiecare să-și exercite rolul său după carisma primită. Tot ceea ce Isus Cristos a spus și făcut în timpul vieții sale pământești, a fost încredințat Bisericii, care prin prezența sa dorește să vină în întâmpinarea problemelor pe care omul le întâlnește în fiecare zi, chiar dacă nu întotdeauna are un răspuns imediat la orice problemă. Cristos, prin Biserică, continuă opera sa de mântuire și purificare dorind să ajungă la toți aceia care sunt dispuși să primească mesajul creștin. Biserica, împărțitoare a acestui dar, chiar dacă nu se opune progresului uman, totuși condamnă acel spirit de vanitate și răutate cu care astăzi oamenii s-au obișnuit în modul lor de a acționa. Acest spirit este purificat prin opera lui Cristos care ajunge la noi prin Biserică și în acest mod toată activitatea omului este îndreptată spre serviciul lui Dumnezeu și al oamenilor.

Biserica este întemeiată de Cristos, este vie de douăzeci și unu de secole, este mai mult decât un fapt pozitiv și istoric. Acest lucru nu pentru motivul importanței Sale imense, ci pentru importanța Sa supranaturală, pentru întemeietorul ei, Om-Dumnezeu, pentru structura și Misterul Ei.

Întreaga lucrare cuprinde patru capitole. În primul capitol vom încerca să scoatem în evidență raportul care există între Biserica și Cristos care este Capul ei și cum Biserica își are originea sa în Cristos, cum Cristos este acela care a operat, operează și va opera în Biserica Sa. Cristos este întemeietorul, Unitatea și Capul Bisericii Sale construită pe temelia Apostolilor. «Biserica nu este ecleziocentrică ci cristocentrică, nu este natură ci istorie, nu este centrată pe voința sa ci pe persoana lui Cristos. Actualizarea Bisericii este ascultare, existența sa este fidelitate iar viața sa este retrăire în El».

«În lumina credinței, trebuie să privim cu toții lumea, cu ochii lui Cristos și cu inima Sa. Biserica trebuie să trăiască Misterul său de unitate după gândirea și voința Domnului». De aceea Conciliul Ecumenic Vatican II, își pune întreaga încredere în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui față de noi, în puterea Duhului Sfânt pentru realizarea Unității.

În capitolul al doilea vom vedea raportul strâns care există între miniștri sacri și Cristos. Episcopii fiind conștienți că sunt urmașii apostolilor, trebuie să-și dea seama de misiunea ce le-a fost încredințată de Cristos, și vor trebui să continue această misiune până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), și să păstreze cu fidelitate tradiția apostolică în lumea întreagă. Trăind un raport personal cu Cristos, să vestească pretutindeni faptele Sale mărețe în ciuda obstacolelor ce se ivesc astăzi, profitând de toate mijloacele de informare, pentru a-l face cunoscut tuturor pe Cristos Isus Domnul nostru.

De asemenea vom vedea în al doilea capitol și rolul și datoria preotului de astăzi care s-ar putea sintetiza astfel: Astăzi creștinii așteaptă mult de la preot. Ei vor să vadă în el, într-o lume în care triumfă puterea banului, seducția simțurilor, prestigiul tehnicii, un martor al lui Dumnezeu cel nevăzut, un om cu credință care uită de sine însuși pentru a sluji pe toți cu iubire și caritate după modelul lui Cristos. Vom mai vedea în acest capitol cum darul făcut Bisericii a fost pus în lumină de Conciliul Vatican II, care are încrederea că mărturia religioșilor va atrage în mod eficace toate membrele Bisericii să împlinească cu un nou avânt datoriile vocației creștine…făcând astfel să se manifeste tuturor credincioșilor bogățiile cerești, prezente deja în această lume. Sfaturile evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare, sunt legea constitutivă a vieții religioase.

În capitolul al treilea vom trata despre datoria fiecărui creștin care este chemat să dea mărturie cu propria viață. În Biserică, mărturia laicilor este ca un ferment pentru sfințirea lumii deoarece numai prin viața lor creștină, trăind în mijlocul problemelor acestei lumi, a ocupațiilor familiale, profesionale și sociale ei pot aduce la cunoștință omului, că mântuirea prin Cristos a venit în lume. Isus Cristos ne-a mântuit de păcatele noastre, dar această mântuire se realizează în Biserică care săvârșește Misterul Răscumpărării noastre în Sfânta Liturghie. Deci omul contemporan poate vedea în aceste mistere ale lui Cristos: Întruparea, Patima, Moartea, Învierea, Înălțarea la cer și trimiterea Duhului Sfânt, o iubire veșnică din partea lui Dumnezeu față de om.

După cum vom vedea în capitolul al patrulea, activitatea misionară a Bisericii are o profundă amprentă Cristologică. Cristos fiind de fapt modelul Bisericii Misionare, modelul misionarului, fiind și primul evanghelizator. Datorită Decretului Ad Gentes, originea activității misionare și conținutul ei sunt analizate și puse în lumină pentru a împlini așteptările omenirii actuale. Se observă o preferință pentru cei săraci, urmându-l pe Cristos care a venit să aducă Vestea cea Bună săracilor. Cristologia Conciliului Ecumenic Vatican II este una deschisă, respectând valorile creștine, chiar dacă ele se află într-un teritoriu necreștin. Conciliul este conștient că aceste Semina Verbi existente în teritorii necreștine dacă sunt cultivate cu iubire și prudență pot aduce rod mult.

Biserica este împinsă de Duhul Sfânt să deschidă căi noi pentru a întâmpina lumea de astăzi și pentru a reactualiza în lume misterele lui Cristos. Kerigma misionară trebuie să fie orientată în mod esențial asupra lui Cristos, pentru că Biserica datorită unei reînnoite proclamări a misterului lui Cristos, pregătește și realizează sacramental, în acțiunea liturgică, mai ales în Botez și în Euharistie, introducându-l pe creștin în Corpul viu al lui Cristos, în sacramentul primordial al Bisericii.

Doctrina catolică ne învață că, Cristos, Veșnicul Păstor al sufletelor noastre, pentru a face vie opera răscumpărării noastre, a voit să edifice Sfânta Biserică în care toți credincioșii să fie uniți de legătura unei singure credințe. Chiar din învățătura lui Cristos se observă că, încă de la început a avut intenția de a întemeia o Biserică. Este adevărat că nu folosește cuvântul Biserică, dar a folosit expresia: Împărăția cerurilor, care înseamnă planul întregii sale opere. Lumea trebuie să vadă comunitatea lui Cristos ca un oraș construit pe un munte (cf. Mt 5, 14); trebuie să recunoască unitatea Ei, pentru că Ea se pronunță în mod exterior și înaintea oamenilor Numele lui sus (cf. Mt 10, 32-33).

CAPITOLUL I

CRISTOS ȘI BISERICA

Apostolii atribuie Bisericii acțiunea lui Cristos și nu activitatea lor proprie. Ea este Trupul al cărui Cap este Cristos (cf. Col 1, 18). Este ceea ce a dobândit Isus prin sângele Său. Apostolii, după Înălțarea Domnului, încep activitatea lor misionară, adună credincioșii, îi formează și îi reunesc în mod exterior în unitatea Bisericii lui Cristos. Dacă Biserica în esența Sa este Cristos care continuă să trăiască și să lucreze în timp și spațiu, activitatea Sa trebuie să aibă același scop cu al Întemeietorului Ei. Împreună cu El are aceiași misiune (cf. Lc 10, 16).

Cristos a dobândit mijloacele mântuirii, Biserica trebuie să le aplice. De aceea sfântul Paul îi numește pe Apostoli: «Miniștrii ai lui Cristos și împărțitori ai Misterelor lui Dumnezeu» (1Cor 4, 1); și nu vrea să fie pusă în Biserică o nouă întemeiere diferită de cea a întemeietorului său – Cristos (cf. 1Cor 3, 11). Deoarece scopul Bisericii este în mod esențial religios, mijloacele cu care Ea realizează acest scop sunt pur religioase: adevărul și harul, doctrina și sacramentele. Ierarhia nu are alt scop decât de a conduce la Dumnezeu turma încredințată.

Misterul lui Cristos, adevărat Dumnezeu și om, poate fi cercetat pornind de la umanitatea Sa pentru a ajunge apoi la divinitatea Sa, cum au făcut evangheliștii sinoptici, sau pătrunzând în umanitatea Sa prin strălucitoarea splendoare a Cuvântului care vine să locuiască între noi, așa cum a făcut Ioan evanghelistul. În mod analogic, adevărata natură a Bisericii, extensia Întrupării Cuvântului, se poate descoperi urmând o dublă metodă în mod egal biblică: prima care privește misterul în originile sale eterne care izvorăște din trinitate, cealaltă care pornește de la imaginile și figurile scripturistice pentru a ajunge la invizibila realitate a Bisericii lui Dumnezeu.

1. Biserica și misterul lui Cristos

«Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel și în vechiul Legământ și instituită în timpurile din urmă, a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt și va fi împlinită în glorie la sfârșitul veacurilor».

Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc, ea își propune să arate mai limpede credincioșilor și lumii întregi, continuând învățătura conciliilor anterioare, natura și misiunea sa universală. Biserica – Împărăția lui Cristos prezentă deja în mister – crește vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu. Acest început și această creștere sunt semnificate prin sângele și apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus răstignit și sunt prevestite de cuvintele Domnului despre moartea Sa pe Cruce: «Iar Eu, când voi fi înălțat de la pământ, voi atrage pe toți la mine» (In 12,32).

«Isus Cristos, împărtășindu-le fraților Săi, adunați dintre toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al Său». În acest Trup, viața lui Cristos se revarsă în toți credincioșii care, prin sacramente, sunt uniți în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit și a fost glorificat. Prin Botez am fost înmormântați împreună cu El în moarte și am fost făcuți părtași de învierea Lui. Astfel noi toți am devenit mădularele Trupului Său, Biserica, și fiecare în parte suntem mădulare unii altora (cf. 1Cor 12,27; Rom 12,5). În alcătuirea Trupului lui Cristos există diversitate de mădulare și funcțiuni. După necesitățile slujirilor, Duhul Sfânt își împarte darurile Sale diferite în folosul Bisericii.

Capul Bisericii este Cristos. El este chipul nevăzutului Dumnezeu și în El au fost create toate. El este înainte de toate și toate dăinuie prin El. El este capul Trupului care este Biserica, și toate mădularele trebuie să tindă la asemănarea cu Chipul Lui, până ce Cristos se va întruchipa în ele.

Biserica nu are numai o existență pământească dar și una cerească din care fac parte toți aceia care au murit în Cristos iar acum îi aduc slavă neîncetat în ceruri. «Toți cei care sunt ai lui Cristos, având Duhul Lui, formează o singură Biserică și sunt uniți între ei în Cristos. Unirea dintre cei aflați pe cale și frații care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel, ci, dimpotrivă, după credința statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale. Datorită unirii lor mai intime cu Cristos, cei din Cer întăresc întreaga Biserică în sfințenie, înnobilează cultul pe care ea îl aduce lui Dumnezeu aici pe pământ și contribuie în multe feluri la propășirea ei tot mai intensă».

Misterul lui Cristos, adevărat Dumnezeu și om, poate fi cercetat pornind de la umanitatea Sa pentru a ajunge apoi la divinitatea Sa, cum au făcut evangheliștii sinoptici, sau pătrunzând în umanitatea Sa prin strălucitoarea splendoare a Cuvântului care vine să locuiască între noi, așa cum a făcut Ioan evanghelistul. În mod analogic, adevărata natură a Bisericii, extensia Întrupării Cuvântului, se poate descoperi urmând o dublă metodă în mod egal biblică: prima care privește misterul în originile sale eterne care izvorăște din trinitate, cealaltă care pornește de la imaginile și figurile scripturistice pentru a ajunge la invizibila realitate a Bisericii lui Dumnezeu.

Din primele paragrafe a le constituției Lumen Gentium 4, apare conștiința nouă pe care Biserica o are față de ea însăși. Misterul Bisericii este văzut în cheia misterului Sfintei Treimi: Biserica universală se prezintă ca un popor adunat în unitatea Tatălui, a fiului și a Sfântului Duh.

Lumen Gentium ne prezintă o descriere a economiei mântuirii în limbaj biblic. Dumnezeu a realizat această mântuire în istoria noastră prin Isus Cristos, Fiul său, și în puterea Duhului Sfânt. În această economie se află locul Bisericii: Tatăl îl trimite pe Fiul care îi reunește în sine pe toți oamenii în puterea Duhului Sfânt.

Perspectiva cristocentrică care se va afirma în mod constant de-a lungul întregii opere apare încă din primul paragraf: «Biserica este în mod profund convinsă: lumina lumii se răspândește nu de la ea, ci de la divinul ei formator; totuși ea știe că reflectându-se asupra sa această iradiere ajunge la lumea întreagă și îmbrăcând-o lumina pe care o emană numai Dumnezeu».

Biserica nu se substituie Mântuitorului. S-ar putea spune că ea este transparentă luminii necreate și putem spune cu sfântul Paul că claritatea insondabilă se reflectă asupra vieții sale umane pentru a-i atinge cu razele sale pe toți oamenii. «Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și a unității întregului neam omenesc» (2Cor 3, 18). Biserica este: «supraviețuirea pneumatică a întrupării, a mântuirii și a dragostei lui Cristos față de umanitatea contemporană lui și a aceleia din totdeauna».

Cuvintele de început ale unui document doctrinal al Magisteriului eclesiastic merită o atenție specială pentru că anunță tema centrală dezvoltată în document sau perspectiva în care este studiat un aspect doctrinal. Expresia Lumen Gentium cum sit Christus prin care se deschide constituția exprimă tocmai perspectiva cristocentrică în care Conciliul a voit să se situeze în exercițiul misiunii sale magisteriale universale.

În planul de mântuire al Tatălui, Fiul are primatul absolut. Constituția integrează primatul Mântuitorului reamintind de doctrina paulină a recapitulării cosmosului în Cristos, regele universal și suprem.

Întruparea lui Cristos își asumă dimensiuni universale având reverberații genetice asupra întregului univers. Cristos în puterea și eficacitatea sa, cu vigoarea forței sale, domină și guvernează întregul universul. Printr-o perfecțiune și acțiune eficace revarsă și umple Biserica sa cu toate darurile, virtuțile și carismele care se găsesc în mod eminent în El (cf. Col 1, 15; Ef 1,21; 1, 18-23). Pentru a împlini voința Tatălui, Cristos a inaugurat pe pământ împărăția cerurilor și ne-a revelat misterul Său: «Cristos pentru a împlini voința Tatălui a pus început împărăției cerurilor pe pământ, și ne-a revelat taina Sa, iar prin ascultarea Sa a săvârșit răscumpărarea». Orice membru al corpului mistic este chemat să repete în persoana și în purtarea sa misterele vieții lui Cristos, este chemat să prelungească persecuțiile suferite de Salvator și să asocieze durerea și crucea sa cu Crucea lui Cristos (cf. Col 1, 24).

1.1. Raportul lui Cristos cu Biserica

După învierea Sa din morți, Cristos a dorit ca prin darul Spiritului Său să formeze o nouă comunitate, Biserica, în care El să fie prezent mereu cu harul Său, și în care fiecare să-și exercite rolul său după carisma primită. Tot ceea ce Isus Cristos a spus și făcut în timpul vieții sale pământești, a fost încredințat Bisericii, care prin prezența sa dorește să vină în întâmpinarea problemelor pe care omul le întâlnește în fiecare zi, chiar dacă nu întotdeauna are un răspuns imediat la orice problemă. Cristos, prin Biserică, continuă opera sa de mântuire și purificare dorind să ajungă la toți aceia care sunt dispuși să primească mesajul creștin. Biserica, împărțitoare a acestui dar, chiar dacă nu se opune progresului uman, totuși condamnă acel spirit de vanitate și răutate cu care astăzi oamenii s-au obișnuit în modul lor de a acționa. Acest spirit este purificat prin opera lui Cristos care ajunge la noi prin Biserică și în acest mod toată activitatea omului este îndreptată spre serviciul lui Dumnezeu și al oamenilor.

Biserica este întemeiată de Cristos, este vie de douăzeci și unu de secole, este mai mult decât un fapt pozitiv și istoric. Acest lucru cu pentru motivul importanței Sale imense, ci pentru importanța Sa supranaturală, întemeietorul ei, Om-Dumnezeu, pentru structura și Misterul Ei.

Doctrina catolică ne învață că, Cristos, Veșnicul Păstor al sufletelor noastre, pentru a face vie opera răscumpărării noastre, a voit să edifice Sfânta Biserică în care toți credincioșii să fie uniți de legătura unei singure credințe. Chiar din învățătura lui Cristos se observă că, încă de la început a avut intenția de a întemeia o Biserică. Este adevărat că nu folosește cuvântul Biserică, dar a folosit expresia: Împărăția cerurilor, care înseamnă planul întregii sale opere. Lumea trebuie să vadă comunitatea lui Cristos ca un oraș construit pe un munte (cf. Mt 5, 14); trebuie să recunoască unitatea Ei, pentru că Ea se pronunță în mod exterior și înaintea oamenilor în Numele lui Isus (cf. Mt 10, 32-33).

Apostolii atribuie Bisericii acțiunea lui Cristos și nu activitatea lor proprie. Ea este Trupul al cărui Cap este Cristos (cf. Col 1, 18). Este ceea ce a dobândit Isus prin sângele Său. Apostolii, după Înălțarea Domnului, încep activitatea lor misionară, adună credincioșii, îi formează și îi reunesc în mod exterior în unitatea Bisericii lui Cristos. Dacă Biserica în esența Sa este Cristos care continuă să trăiască și să lucreze în timp și spațiu, activitatea Sa trebuie să aibă același scop cu al Întemeietorului Ei. Împreună cu El are aceiași misiune (cf. Lc 10, 16).

Cristos a dobândit mijloacele mântuirii, Biserica trebuie să le aplice. De aceea sfântul Paul îi numește pe Apostoli: «Miniștrii ai lui Cristos și împărțitori ai Misterelor lui Dumnezeu» (1Cor 4, 1) și nu vrea să fie pusă în Biserică o nouă întemeiere diferită de cea a întemeietorului său – Cristos (cf. 1Cor 3, 11).

Deoarece scopul Bisericii este în mod esențial religios, mijloacele cu care Ea realizează acest scop sunt pur religioase: adevărul și harul, doctrina și sacramentele. Ierarhia nu are alt scop decât de a conduce la Dumnezeu turma încredințată.

1.2. Biserica și Misterul Pascal

Misterul Pascal este expresia folosită de Constituția Sacrosanctum Concilium, care în articolele fundamentale despre natura liturgiei, o folosește ca linie teologică ce exprimă esența misterelor. Dumnezeu dorește mântuirea tuturor oamenilor și după ce a vorbit prin intermediul profeților, l-a plinirea timpurilor, l-a trimis pe Fiul Său ca instrument al mântuirii, pentru a ne împăca în mod deplin cu Dumnezeu și pentru a institui un cult perfect Tatălui. Această lucrare a mântuirii de răscumpărare umană și a perfectei glorificări a lui Dumnezeu, care pregătește în gesturile divine, acțiuni minunate realizate în poporul Vechiului Testament, au fost împlinite de Cristos Domnul în mod special prin intermediul Misterului Pascal, a fericitei pătimiri, învieri din morți și înălțării glorioase la ceruri. De fapt, din coasta lui Cristos răstignit pe cruce a izvorât minunatul sacrament al întregii Biserici.

Apostolii trimiși în lume de Cristos trebuiau să-l anunțe nu numai cu, cuvântul dar chiar actualizându-l prin mijlocirea Sacrificiului Pascal și a sacramentelor, în care se realizează întreaga viață liturgică. Prin botez oamenii sunt înglobați în Misterul Pascal al lui Cristos: cu El, morți, îngropați și înviați. Pentru a realiza o operă atât de glorioasă, Cristos este totdeauna prezent în Biserica Sa, și în mod special în acțiunile liturgice. Cristos este prezent în sacramente, este prezent atunci când Biserica se adună și se roagă, de aceea orice celebrare liturgică, în ceea ce privește lucrarea lui Cristos Marele Preot și a Corpului Său Mistic care este Biserica, este o acțiune sacră prin excelență.

Misterul Pascal este centrul, firul roșu al întregii mișcări liturgice. Aceasta reiese în repetate rânduri în documentele Conciliului Ecumenic Vatican II. Sacrosanctum Concilium, îl așează ca bază pentru reflexiile teologice asupra liturgiei. Liturgia actualizează misterul, mai ales în sacramentul Botezului care se realizează în credincioși prin moartea, învierea și înălțarea lui Cristos, primind pe Duhul Sfânt prin care au trecere la Tatăl, Duh ce îi consacră preoți ai celui Preaînalt, unde euharistia reprezintă istoria și triumful lui Cristos asupra morții, pentru ca astfel creștinii plini de bucurie să anunțe moartea și învierea Domnului până când El va veni din nou. Misterul Pascal este celebrat în tot cursul anului liturgic, în ziua Domnului – Soarelui adică Duminica, zi care este nucleul întregii liturgii iar în mod special în sărbătoarea Paștelui.

În numărul 8 al Constituției dogmatice Lumen Gentium este redeschisă analogia strânsă care există între Biserică și Cuvântul Întrupat. Uniunea dintre Biserică, ca societate vizibilă și Duhul Sfânt care, precum sufletul, o vivifică și o face trupul mistic al lui Cristos, este asemănătoare cu uniunea personală existentă în Cristos, între natura umană asumată de El și persoana divină a Cuvântului. Evident între acestea două există un raport de asemănare, de analogie și nu de identitate. Constituția subliniază indisolubila unitate între Biserică ca și comunitate spirituală, trup mistic și Biserica ca și adunare vizibilă și societate ierarhică. De asemenea este evidențiată subordonarea și natura instrumentală și sacramentală a Bisericii ca organism vizibil ca Biserică terestră, ca societate juridică. Astfel este reprodusă într-o manieră cristocentrică învățătura clară a Constituției Sacrosantum Concilium care afirmă: «Biserica are drept caracteristici proprii pe acelea de a fi împreună umană și divină, văzută și înzestrată cu realități divine… dar toate acestea în așa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce este divin și subordonat lui, ceea ce este vizibil – invizibilului, acțiunea – contemplației și realitatea prezentă – cetății viitoare spre care tindem».

În discursul de deschidere a sesiunii a doua a Conciliului Ecumenic Vatican II (29 Septembrie 1963), Papa Paul al VI-lea amintește diferitele figuri și definiții date Bisericii: «Noi toți ne amintim de minunatele imagini cu care Sfintele Scripturi ne fac să ne gândim la natura Bisericii numit: Edificiul lui Cristos, Casa lui Dumnezeu, Templul și Tabernacolul lui Dumnezeu, Poporul Său, Turma Sa, Coloană a Adevărului și într-un târziu Mireasă a lui Cristos, Corpul Său Mistic, dar susține că „conceptul adevărat, profund, complet al Bisericii pe care Cristos l-a fondat și apostolii au început să-l construiască, are nevoie de a fi anunțat. Misterul este Biserica adică o realitate plină de divin care este capabilă de a explora și aprofunda noi orizonturi».

În crezul Niceno-Constantinopolitan (din anul 381), creștinii profesează credința într-o Biserică Sfântă, Catolică și Apostolică. De aici reiese că Biserica este un conținut al credinței. Ea are o formă vizibilă, dar are și o esență spirituală care poate fi primită numai prin credință.

Conform Noului Testament Biserica este considerată ca o unire între uman și divin, între pământ și cer, între timpul limitat și eternitate; ea reunește în sine toate aceste categorii și în existența sa ajunge la antiteze, având astfel o formă vizibilă și un dinamism cu totul particular.

Biserica apare ca un mister de credință mai ales în Noul Testament care pune accent pe realitatea misterioasă a Bisericii, în dimensiuni «Care depășesc orice măsură pământească și care nu se pot circumscrie». În scrisoarea către Efeseni, misterul de neînțeles este descris în acest fel: Biserica este plinătatea «Celui care se realizează pe deplin în toate lucrurile» (Ef 1,23). De aici rezultă că Biserica este locul «în care pătrunde și coboară dragostea lui Cristos care depășește orice cunoaștere» (Ef 3,19); Ea își are originea în moartea pe cruce a lui Cristos.

Legătura, unirea dintre Biserică și Cristos corespunde dragostei dintre bărbat și femeie prin căsătorie. Biserica, așa cum scrie Ioan Crizostomul, este tezaurul misterului de nepătruns al lui Dumnezeu.

«Unirea noastră cu Biserica din ceruri se realizează în modul cel mai înalt când – mai ales în liturgia sacră în care puterea Duhului Sfânt acționează asupra noastră prin semnele sacramentale – cântăm într-un glas laudele maiestății divine și toți din orice neam, limbă și popor, răscumpărați prin Sângele lui Cristos și adunați într-o singură Biserică, preamărim cu aceeași cântare de laudă pe Dumnezeul Unul Întreit».

Imaginea corpului este foarte expresivă pentru că arată intima și uniunea vitală care există în Biserică, între Cristos și credincioși. Noi suntem cu Cristos un singur trup, membrele acestui trup (cf. Rm 12,3; Ef 4,13-25; Col 3,15) și ajungem să fim ca o singură persoană în Cristos. Imaginea corpului nu este numai simpla unire intimă dintre cap și diferitele membre, dar reprezintă și cooperarea care trebuie să existe între membrele și organele acestui corp.

2. OPERA RĂSCUMPĂRĂTOARE A LUI CRISTOS ÎN BISERICĂ

Între Cristos și Biserică există o continuitate, un raport vital. Cristos este sacramentul primordial din care emană Biserica sacramentul universal de mântuire.

Constituția dogmatică Lumen Gentium, nu-l numește niciodată direct pe Cristos sacramentum dar exprimă această idee prin expresii echivalente când ne învață că «Cristos ne-a revelat misterul Tatălui iar prin ascultarea Sa a înfăptuit mântuirea”; când susține că „Împărăția lui Dumnezeu s-a manifestat în cuvinte și în opere și în primul rând în persoana lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, care a venit să servească și să-și dea viața Sa ca ispășire pentru cei mulți».

Fiul lui Dumnezeu unindu-se cu natura umană și învingând moartea prin moartea și învierea Sa, a înviat omul și l-a transformat într-o nouă creatură; natura umană asumată de Cuvântul Dumnezeiesc îi slujește acestuia ca instrument viu de mântuire, indisolubil unit cu El; numai Cristos este mediatorul și calea mântuirii.

În toate aceste fragmente este prezent conceptul de realitate sensibilă care revelă și transmite o realitate superioară, divină. Se spune clar că Cristos prin acțiunea Sa umano-divină, a revelat misterul Tatălui, a manifestat împărăția lui Dumnezeu, prin ascultarea, pătimirea și moartea Sa a adus mântuirea și se servește acum de natura umană asumată ca de un organism viu de mântuire. În persoana și în acțiunea lui Cristos sfera divinului s-a răspândit și a pătruns în umanitate în formă vizibilă.

Cuvintele, limbajul lui Cristos au fost instrumentul uman prin care a comunicat ucenicilor realitățile divine, viața intimă de care se bucură Sfânta treime, planul milostiv pe care Tatăl l-a stabilit din veșnicie de a actualiza toate în Fiul Său, prin concursul Duhului Sfânt, pentru mântuirea lumii.

Isus Cristos este sacrament de mântuire și de aceea este și sacrament al unității; în El s-a actualizat comuniunea deplină și nelimitată cu Dumnezeu și cu oamenii; pacea, comuniunea și dragostea își au în El fundamentul pentru că în El a existat perfecta auto-comunicare a lui Dumnezeu și perfectul răspuns al omului. «Cristos înălțat de la pământ îi atrage pe toți la Sine» (In 12,32). El este «Autorul mântuirii și principiul păcii». Cristos a voit ca mântuirea și răscumpărarea aduse de El să fie transmise oamenilor de-a lungul generațiilor în formă umană, vizibilă și sensibilă. De aceea El a fondat Biserica Sa pentru a fi instrumentul și semnul prezenței Sale.

În planul salvific al lui Dumnezeu, toți oamenii sunt chemați să intre în noul Său popor. Isus este prezent în opera Duhului Sfânt și între necreștini însă nu fără a-i raporta într-un anume fel la Biserica Sa. Totuși sămânța este semănată pentru a răsări, a crește și a se maturiza; iar Biserica are datoria de a ajuta aceste semina verbi să se maturizeze și să aducă la rândul lor rod.

Baza credinței noastre în Isus Cristos se găsește în învierea Sa din morți. Mărturii ale învierii lui Isus din morți avem în cele patru evanghelii dar și în 1Cor 15,3-5, unde se spune că Isus i-a apărut lui Petru și apoi celor doisprezece. Întoarcerea lui Isus după trei zile la o viață trupească, dar glorificată constituie baza evangheliilor. Fără acest fapt glorios credința noastră ar fi zadarnică. Învierea din morți a lui Mesia a fost anunțată încă din Vechiul Testament (cf. Lc 24, 44-46; Gen 22, 25; Evr 11, 19; Rm 1, 4; Is 53, 10-12; Ps 16, 9-10). După moartea în trup, constatată și aprobată și de autoritățile acelui timp care s-au temut de a nu fi păcălite, învierea este un fapt real. Mărturiile cu privire la acest fapt sunt numeroase și confirmate de: Maria Magdalena, discipoli, Petru, Ioan, Iacob, Toma, gărzile de la mormânt, discipolii din Emaus, cei 500 de frați de care vorbește Sfântul Paul în 1Cor 15, 6.

În Vechiul Testament, Dumnezeu, se arată ca un Dumnezeu salvator, Mântuitor…; numai El va putea mântui poporul izraelit. În Noul Testament, Cristos este prezentat ca Mântuitor, Învățător, prieten și model. «În nimeni altul nu este mântuirea noastră» (Fap 4, 12). El este Principele mântuirii noastre, «autorul mântuirii veșnice» (Evr 2, 10; 5, 9). Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca Salvator al lumii, «nu pentru a judeca lumea, dar ca lumea să fie salvată prin intermediul Lui» (In 3, 17; 12, 47.). Fiul Omului a venit pentru a căuta și pentru a salva ceea ce era pierdut; a venit nu pentru a pierde sufletele ci pentru a le mântui.

Mulți au fost cei care au pus în dubii întruparea lui Dumnezeu. Chiar din primele secole apar gnosticii care negau realitatea prezenței lui Cristos, reducând totul la o simplă aparență. Importanța Întrupării este fundamentală pentru creștinism alături de învierea lui Isus din morți. «Când în Noul Testament se vorbește despre învierea lui Isus, se spune în mod indirect că au început timpurile escatologice».

Învierea lui Isus nu este numai opera escatologică și decisivă a lui Dumnezeu, dar este și auto-revelarea Sa în timpurile de pe urmă. De-a lungul Conciliilor, problema lui Isus a fost totdeauna pe primul loc. Referindu-ne la ultimul Conciliu, Vatican II, putem spune că nu a avut intenția da a fi un Conciliu cristologic. În timpul lui Conciliului Vatican II, nu se putea vorbi de Biserică fără a se face referință la misterul lui Cristos. Numai în Cuvântul făcut Trup, găsim adevărata lumină a misterului omului. Adam, fiind primul om, era figura celui care avea să vină, Isus Cristos. Cristos, cel care este noul Adam, revelând tocmai misterul Tatălui și al dragostei Sale, dezvăluie în mod deplin omului pe om și îi arată scopul spre care trebuie să tindă.

«În Cristos, vocația omului este în același timp revelată și realizată dar, această realizare este și dar pentru toată umanitatea care la rândul ei trebuie să realizeze în Cristos vocația sa». «Isus, șezând la dreapta Tatălui, lucrează fără încetare în lume pentru a-i călăuzi pe oameni spre Biserică, pentru a-i uni mai strâns cu Sine prin Ea și pentru ca, hrănindu-i cu Trupul și Sângele Său, să-i facă părtași la viața Sa glorioasă». Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un oarecare fel cu fiecare om în parte. El a muncit cu mâini de om, a gândit cu minte omenească, a acționat cu voință umană, a iubit cu inimă de om. Luând trup omenesc, Cristos desăvârșește ființa umană îndreptând-o către Dumnezeu.

Întruparea lui Cristos, face posibilă o legătură nouă între Dumnezeu și om, o unire prin distincție și respect. Această legătură este finalizată deja de Cristos, însă, trebuie să devină totală din partea omului prin adeziunea în credință la comuniunea propusă. Întruparea este reînnoirea imaginii lui Dumnezeu în om. De-a lungul acestei existențe pământești, Cristos a învățat și a trăit în același timp comuniunea absolută cu Dumnezeu și cu oamenii. «Cristos, om de pace și de comuniune, a făcut din moartea Sa un act de re-împăcare. Această re-împăcare prin comuniune este un dar făcut Bisericii care este Trupul lui Cristos, dar celebrat în Euharistie. După moartea și învierea Sa, a instituit prin darul Spiritului Sfânt o nouă comuniune fraternă în acel Trup al Său care este Biserica».

Isus Cristos este Dumnezeu și om adevărat, este misterul central al credinței noastre. Pentru a confirma puterea Sa divină asupra creației, Isus face miracole, semne care mărturisesc că împreună cu El a venit Împărăția lui Dumnezeu. «Acest Isus care prin tot ceea ce face și învață, dă mărturie despre El că este Fiul lui Dumnezeu și în același timp se prezintă și se face cunoscut ca om adevărat».

De fiecare dată când sacrificiul crucii prin care Cristos, «Mielul nostru Pascal a fost înjunghiat» (1Cor 5, 7), este celebrat pe altar, se realizează opera răscumpărării noastre. Moartea și apoi învierea lui Cristos, reprezintă împlinirea făgăduințelor vetero-testamentare și ale lui Isus însuși din mesajul vieții sale pământești. Toate adevărurile, chiar și cele mai inaccesibile spiritului uman, își găsesc justificarea, de vreme ce prin învierea Sa, Cristos a dat dovada definitivă, pe care o promisese, a autorității Sale dumnezeiești.

3. Biserica Trupul lui Cristos

Întruparea lui Cristos își asumă dimensiuni universale având reverberații genetice asupra întregului univers. Cristos în puterea și eficacitatea sa, cu vigoarea forței sale, domină și guvernează întregul universul. Printr-o perfecțiune și acțiune eficace revarsă și umple Biserica sa cu toate darurile, virtuțile și carismele care se găsesc în mod eminent în El (cf Col 1, 15; Ef 1, 21; 1, 18-23).

În planul de mântuire al Tatălui, Fiul are primatul absolut. Constituția integrează primatul Mântuitorului reamintind de doctrina paulină a recapitulării cosmosului în Cristos, regele universal și suprem.

«Biserica – Împărăția lui Dumnezeu – prezentă deja în mister, crește vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu. Acest început și această creștere sunt semnificate prin sângele și apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit și sunt prevestite de cuvintele Domnului despre moartea Sa pe cruce: ”Iar eu când voi fi înălțat de la pământ îi voi atrage pe toți la mine”» (cf. In 19, 34; 12, 32).

Această acțiune de a-i atrage pe toți la Cristos fiind universală, nu cunoaște limite de spațiu și timp. A avut un început prin moartea răscumpărătoare însă durează și se mărește de-a lungul întregului arc al istoriei umane prin Euharistie. Orice creștere a Bisericii derivă de la Cristos care îi este Capul. De la El, Trupul Mistic primește posibilitatea și energia necesară pentru a se construi și a se răspândi (cf. Ef 4, 16; Col 2, 19).

Conciliul pornește de la o afirmație generală potrivit căreia Cristos constituie împreună cu creștinii, Trupul Său Mistic, comunicându-le Duhul Său. Schema urmărită pentru a reda realitatea Trupului Mistic este cea urmată de Sfântul Paul. Aceasta în scrisorile către Corinteni și către Romani, învață că creștinii sunt «trupul lui Cristos» sau «sunt un unic trup al lui Cristos» sau mai simplu «sunt un singur trup» (cf. 1Cor 12, 27; Rom 12, 5; 1Cor 12, 13). În scrisorile din captivitate însă, vorbind despre Biserica universală, afirmă în mod expres că Cristos este «Capul Trupului său care este Biserica» (cf. Col 18, 24; Ef 1, 22-23). Paul nu folosește niciodată expresia «Trup mistic al lui Cristos».

«Exegeții sunt de acord în a susține legătura fundamentală dintre aceste diverse expresii ale Sfântului Paul. Observăm că ultima expresie introducând conceptul de Cristos Cap care evidențiază distincția, superioritatea și influența Sa asupra Trupului care este Biserica, reprezintă o perfecționare și o aprofundare a celorlalte».

Expresia Biserica Trupul lui Cristos, vrea să sublinieze uniunea și comuniunea reală, vitală și foarte strânsă existentă între Cristos și credincioși pe plan vertical și a credincioșilor între ei pe plan orizontal. Această relativă identificare este constituită în principal prin acțiunea și prezența Duhului Sfânt.

«Duhul, unificând trupul prin propria Sa putere și prin legătura internă dintre mădulare face să se nască și să crească dragostea între credincioși». Trupul Mistic al lui Cristos este distinct însă nu separat, ci strâns legat prin Duhul Sfânt de trupul fizic și glorios pe care acum Mântuitorul îl posedă în gloria Tatălui și care ascuns sub sacramentul euharistic se oferă ca hrană spirituală credincioșilor.

Cristos este Capul deoarece calitatea Sa de Domn, îl înalță deasupra oricărui lucru și deoarece insuflă viața Bisericii. După constituție principiul lui Cristos Capul Bisericii, se prezintă sub patru aspecte diverse: ca și Cap, El face membrele conforme cu sine; însuflețește creșterea vitală a Bisericii; prin Duhul Său o înnoiește și o unifică continuu; iar ca și Cap și soț o iubește pe aceea care este trupul Său și făcând-o tot mai perfectă pentru a o face părtașă de plinătatea lui Dumnezeu.

4. CRISTOS ÎNTEMEIETORUL ȘI UNITATEA BISERICII

Unitatea Sfintei Treimi, Una și Sfântă, care este Perfecta unitate în Diversitate, este modelul și principiul unității Bisericii. «Înălțat pe cruce și glorificat, Domnul Isus Cristos a revărsat pe Duhul făgăduit, prin care a chemat și a adunat în unitatea credinței, speranței și a iubirii, poporul Noului Legământ Biserica».

4.1. Isus Cristos, Întemeietorul Bisericii

«Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică și totuși mai multe comunități creștine se înfățișează oamenilor ca adevărata moștenire a lui Cristos; însă ei nu sunt la fel și umblă pe căi diferite ca și cum Cristos însuși ar fi împărțit» (cf Ef 4, 4-5; Gal 3, 27-28).

Promovarea refacerii unității între toți creștinii este unul din principalele țeluri ale Conciliului Ecumenic Vatican II, pentru că el vrea ca să rămână fidel faptului că Biserica a fost fondată de Cristos Una și Unică. Conciliul Vatican II, optează pentru o perspectivă cristocentrică cât privește ecumenismul: «pentru că toate vin de la Cristos și trebuie să ducă la Cristos; pentru că fiecare Biserică trebuie să se convertească, nu la o altă Biserică ci la Cristos».

Cristos este alfa și omega al tot raportului dintre om și Dumnezeu, care trebuie să fie un raport de comuniune. Dumnezeu se comunică pe sine omului printr-o lungă istorie a mântuirii care-și găsește împlinirea în Cristos. «Cristos dă viață Bisericii și garantează continua identitate a adevărului pe care-l posedă Biserica pentru că “Cristos este același ieri, azi și totdeauna” cum afirmă Sfântul Apostol Paul în scrisoarea către Evrei 13, 8». Cristos este Capul și Întemeietorul Bisericii de aceea Biserica este în același timp: popor al lui Dumnezeu, Corpul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt, Comuniune, Societate și Sacrament. «Poporul care se naște din Isus Cristos crucificat și înviat este poporul unității în diversitate, al unității în identitate și al diversității în funcționalitate carismatică și ministerială».

«Biserica nu este o simplă creație umană. Ca formă concretă a creștinismului Ea a fost dată înainte creștinilor în Cristos. Dogmele și teologia Sa au fost date radical în Cuvântul lui Dumnezeu despre care Sfintele Scripturi dau mărturie». Dumnezeu care transcende lumea și istoria, în planul Său de mântuire, prin Isus Cristos, Fiul Său, a întemeiat și i-a încredințat Bisericii tot tezaurul mântuirii pentru a-l comunica lumii.

«Prin Cristos toate lucrurilor sunt chemate la unitate, creația și mântuirea sunt componentele unicului plan de mântuire în Cristos. Sfântul Paul adresându-se efesenilor spune cu claritate: “Cristos Isus care este Piatra Unghiulară a clădit Biserica Sa pe fundamentul Apostolilor”» (cf. Ef 2, 20).

4.2. Cristos unitatea Bisericilor

«Sfântul Conciliu speră că, rupându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă l-a un singur locaș întărit pe Piatra Unghiulară, Isus Cristos, care va face din cele două Una». Conciliul Ecumenic Vatican II, cât privește ecumenismul cu celelalte confesiuni creștine afirmă clar că dialogul este posibil doar cu acei creștini care îl mărturisesc deschis pe Isus Cristos ca Dumnezeu, Domn și Unic Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, spre slava Unicului Dumnezeu, Tată, Fiul și Sfântul Duh. Credința creștină este un act complex care implică întreaga persoană umană și o conduce la Răstignitul – Înviat, care este Revelație salvifică a iubirii Tatălui. «Ceea ce obligă Bisericile spre ecumenism și unitate este mărturia de credință că Isus Cristos este mântuitor și Dumnezeu. O afirmație care conține esențialul credinței. Crezul este rugat ca semn al unității fraterne pentru ca să se poată ajunge în sfârșit cu o singură voce și un singur suflet, a da glorie și onoare lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos».

«Pentru ca Bisericile să fie în comuniune una cu alta, trebuie mai întâi ca fiecare dintre ele să fie în comuniune cu Dumnezeu, care i-a vorbit lui Abraham, care l-a eliberat pe Israel și care promite a-l elibera de orice faraon intern sau extern Dumnezeu care pedepsește și care iartă, Dumnezeu care a fost rugat de sfinți, Dumnezeu care s-a constituit El însuși în Isus Cristos – Noua Alianță a poporului său, Uniunea creatului cu Necreatul».

Unitatea, Catolicitatea și Apostolicitatea atestă că faptul unic al lui Cristos are o valoare absolută și universală de mântuire. «S-ar putea instaura o suficientă unitate în materie de credință între toți aceia care cred în substanța fundamentală a creștinismului, profesează credința lor în Dumnezeu Trinitar și în Isus Domnul și Răscumpărătorul nostru și sunt botezați». Cristos în ultimul Său discurs se roagă Tatălui pentru ai săi «ca toți să fie una» (cf. In 17, 17-23).

În practică pare dificil a recunoaște că o Biserică istorică în aparența sa empirică, totdeauna limitată și imperfectă, mai concret Biserica Catolică Romană, este Unica Biserică a Cuvântului Întrupat, identică cu Corpul Mistic al lui Cristos. Papa Paul al VI-lea în Enciclica Eclesiam Suam, semnalează următorul fapt: că mulți creștini separați pe de o parte îl stimează pentru că este favorabil reconcilierii iar pe de altă parte nu îl văd bine pentru că ar fi un impediment în calea reconcilierii din cauza primatului de onoare și de jurisdicție dat de Cristos lui Petru și transmis prin succesiune Papei de la Roma.

Biserica lui Cristos este una singură și de acea trebuie să fie unită; această misterioasă unitate dar vizibilă în același timp nu se poate înfăptui decât în unitatea credinței în Cristos, în participarea acelorași sacramente și în armonia organică a unei direcții ecleziastice unită chiar dacă printr-o varietate de expresii liturgice, forme rituale, tradiții istorice, prerogative locale, curente spirituale… etc.

4.3. Euharistia și rugăciunea, elemente esențiale pentru unitatea bisericilor

«Idealul ecumenismului este de a ajunge la o celebrare euharistică unică a tuturor creștinilor, în unitatea bisericilor, unitate pe care Cristos a dăruit-o încă de la început Bisericii sale și care crede că dăinuie în Biserica Catolică fără a se putea pierde». Celebrarea comună a euharistiei este semnul suprem al unității între creștini. Creștinii catolici și ortodocși cred și unii și alții că Sfânta Liturghie este un sacrificiu și că în această Liturghie sacrificiul lui Isus pe cruce devine prezent între noi în mod sacramental.

Decretul Unitatis Redintegratio vede comuniunea cu comunitățile protestante în unitatea botezului, care încorporează în Cristos și creează comuniunea între credincioși. Unitatis Redintegratio, consideră botezul doar ca un moment de început al unității în credință și al unității ecleziastice, pentru că el trimite la euharistie; care este o problemă în continuare între Biserica Catolică și comunitățile protestante deoarece nu au păstrat substanța autentică și integrală a Misterului Euharistic dar și din cauza lipsei Sacramentului Pocăinței.

«În virtutea euharistiei se naște Biserica ca și Corp al lui Cristos, umanitatea împrăștiată este unificată în Cristos”. „Biserica catolică pe lângă Sfântul Trup și Sânge al lui Cristos, nimic nu stimează în egală măsură decât Cuvântul lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Aceste realități sunt posibile doar între Cristos istoric și Corpul său, Biserica».

La Liturghie ca și pe Cruce Isus Cristos este Preotul și Victima, iar moartea sa îi adună la un loc pe fiii lui Dumnezeu. Euharistia produce unitatea pentru că este Sacramentul Iubirii care ne unește cu Corpul Mistic al lui Cristos. «Acolo unde unitatea credinței cu privire la Sacramente lipsește, participarea fraților despărțiți cu catolicii, mai cu seamă la Sacramentele: Euharistiei, Penitenței și al Ungerii bolnavilor este interzisă».

Unitatea Bisericii trebuie să fie găsită Koinonia adevăratului cult Euharistic, în care este manifestată toată Biserica lui Cristos. «Cristos îl face să participe pe acela care mănâncă carnea sa și bea sângele său, la propria viață, viața eternă; nimic nu este mai clar decât aceasta în Evanghelie».

«Rugăciunile în comun, sunt un mijloc eficace de a cere harul unității dintre creștinii catolici și frații despărțiți, căci Cristos spune: «unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt prezent și eu în mijlocul lor». «Rugăciunea comună, lauda adusă lui Dumnezeu, aducerea de mulțumire, mijlocirea comunității ecleziale… etc, nu manifestă altceva decât darul lui Dumnezeu Trinitar, care este fidel promisiunii Sale».

CAPITOLUL II

CRISTOS ȘI MINIȘTRII SACRI

Precum Tatăl l-a trimis pe Fiul, la fel Cristos I-a trimis pe cei 12 care au devenit apostolii lui Cristos. Misiunea pe care Domnul a încredințat-o păstorilor poporului său, este o adevărată slujire care este exprimată în Sfânta Scriptură prin termenii: diakonia și misterium. Această regulă supremă care trebuie să-i conducă pe aceia care posedă o autoritate în comunitatea creștină a fost pusă de Isus însuși prin exemplul său. El a venit de la Tatăl nu pentru a fi slujit ci pentru a sluji.

1. Cristos și ministerul pastoral al episcopilor

După ce amintește că Cristos i-a instituit pe cei 12 apostoli, Constituția Dogmatică Lumen Gentium vorbește despre episcopat ca și sacrament. Episcopii sunt urmașii apostolilor ca păstori ai Bisericii aplicându-se și lor cuvintele lui Isus: «Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă și cine vă disprețuiește pe voi pe mine mă disprețuiește» (Lc 10, 16). De altfel Lumen Gentium afirmă: «În persoana episcopilor care sunt asistați de preoți, este prezent în mijlocul credincioșilor Isus Cristos, Pontiful Suprem». Prezența lui Cristos în episcopi nu se limitează numai la activitatea liturgică; prin persoana episcopilor, Cristos este cel care predică la toate popoarele cuvântul lui Dumnezeu și administrează credincioșilor sacramentele credinței. Cristos învață, sfințește și conduce prin episcopi, însă aceasta nu exclude acțiunea Sa prin persoana altor miniștri. Opera episcopilor nu este pur umană; Cristos este acela care vorbește prin ei așa cum vorbea și prin apostoli după cum spune și Sfântul Paul în a doua scrisoare către Corinteni: «Cristos vorbește în mine» (2Cor 4, 5).

Episcopii, acționează deci in persona Christi; în ei se găsesc și se fondează împreună două curente supranaturale: unul apostolic care-i leagă prin legătura succesiunii de origini și de Cristos istoric și altul pneumatic care-i leagă de Cristos glorios care prin Duhul Sfânt acționează în ei ca într-un sacrament. Episcopul este considerat ca o reflecție a preoției regale și profetice a lui Cristos, părtaș la funcțiile sacerdotale ale acestuia, iar Biserica este dirijată de Cristos prin înțelepciunea și prudența episcopilor.

Precum Tatăl l-a trimis pe Fiul, la fel Cristos I-a trimis pe cei 12 care au devenit apostolii lui Cristos. Misiunea pe care Domnul a încredințat-o păstorilor poporului său, este o adevărată slujire care este exprimată în Sfânta Scriptură prin termenii: diakonia și misterium. Această regulă supremă care trebuie să-i conducă pe aceia care posedă o autoritate în comunitatea creștină a fost pusă de Isus însuși prin exemplul său. El a venit de la Tatăl nu pentru a fi slujit ci pentru a sluji.

Urmând acest exemplu de a-și exercita misiunea, episcopii trebuie să anunțe Evanghelia, predicând numele lui Cristos, să sfințească poporul său prin mijloacele sacramentale și prin persoana sa și să conducă turma în numele lui Cristos. Episcopii sunt ajutați în tripla misiune de a conduce, a predica și a celebra cultul de către preoți, care chiar dacă nu posedă culmea supremei preoții pontificatus apicem, ei sunt totuși preoți adevărați uniți cu episcopul lor în demnitatea sacerdotală oferind în comun sacrificiul euharistic și acționând și ei in persona Christi.

1.1. Misiunea Episcopilor

Episcopii, fiind urmași ai apostolilor împreună cu Capul lor, Suveranul Pontif, au misiunea de a perpetua lucrarea lui Cristos, Păstorul Veșnic.

Prin Duhul Sfânt, ei au fost constituiți adevărații și autenticii învățători ai credinței în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Există mulți oameni care nu au auzit încă de Cristos, și de minunata răscumpărare pe care El a oferit-o omului. Episcopii au o sarcină foarte importantă de a-i evangheliza și trebuie să fie preocupați de acele regiuni ale globului unde Cuvântul nu a fost vestit, dar și de acele regiuni în care însăși credincioșii se află în primejdia de a se îndepărta de poruncile vieții creștine existând riscul chiar de a-și pierde credința. Osteneala episcopilor trebuie îndreptată în mod special spre evanghelizarea care este necesar să fie susținută și promovată cu zel de către toți credincioșii.

Urmașii apostolilor trebuie să se îngrijească de pregătirea de slujitori ai altarului pentru misiuni, pentru dieceza lor și pentru țările cu puțini preoți. Mulți credincioși se află în închisoare, prigoniți pentru crezul lor manifestat; este nevoie să se arate față de ei o grijă autentică și activă pentru a li se îndulci suferințele. Acest lucru se poate realiza prin rugăciune și acțiunea concretă a confraților lor.

Urmașii apostolilor sunt martorii lui Cristos în fața oamenilor, dedicându-se cu tot sufletul și către cei care s-au îndepărtat într-un fel de calea Adevărului sau nu cunosc Cuvântul și patima Sa mântuitoare. De fapt evanghelizarea cea mai de seamă dintre îndatoririle lor este să-i cheme pe oameni la credință și să-i întărească, învățându-i pe ei prețuirea de care trebuie să se bucure persoana umană și libertatea ei.

Diversificate sunt necesitățile timpului, iar învățătura trebuie expusă cerințelor necesităților, precum și problemelor ce-i apasă și-i neliniștesc pe oameni. Pentru o mai bună colaborare cu poporul lui Dumnezeu este necesară promovarea dialogului de mântuire cu ei, episcopii remarcându-se prin claritatea limbajului cât și prin umilință și bunătate. Astăzi omul dispune de atâtea mijloace de informare (radio, televiziune, reviste, …etc). Pentru vestirea lui Cristos urmașii apostolilor să întrebuințeze în mesajele lor fără ezitare aceste mijloace.

Astăzi mai mult ca oricând cei care lucrează pentru vestirea Împărăției, au nevoie de exemple pentru a fi stimulați; de aceea episcopii să se arate atenți față de toți indiferent de vârstă, sex, condiție socială sau naționalitate. Se observă cum datorită slăbiciunii umane, Biserica a avut multe de suferit, mulți despărțindu-se de Biserica Universală. Este util să se facă pași serioși spre reconciliere, iar episcopii trebuie să-i înconjoare cu iubire pe frații despărțiți iar credincioșilor să le recomande de a se purta față de ei cu delicatețe și dragoste încurajând ecumenismul.

În perioada noastră cei care conduc Bisericile locale să pună un mare accent pe activitățile catehetice și misionare. Se vorbește tot mai mult despre o nouă re-evanghelizare. Pentru realizarea eficientă a formelor de apostolat, episcopii să țină seama de cerințele oamenilor, nu numai de cele spirituale și de cele demografice și economice, fiind utile cercetările sociale și religioase efectuate de serviciile de sociologie pastorală.

La numărul 21, decretul Christus Dominum îi îndeamnă pe conducătorii Bisericilor locale să-și dea demisia din funcție din propria inițiativă sau la invitația Autorității competente, dacă din cauza vârstei ori unui motiv grav, ei ar fi mai puțin apți pentru ași îndeplini îndatoririle.

Pentru ca binele Turmei să fie întotdeauna, regula supremă, trebuiesc constituiți adeseori episcopi auxiliari, atunci când datorită diverșilor factori, episcopul nu își poate îndeplini personal toate îndatoririle sale așa cum o cere binele sufletelor. Raporturile dintre episcopi și cler să se întemeieze pe legăturile iubirii supranaturale, pentru o activitate pastorală cât mai rodnică.

Dându-și seama de exigențele pastorale contemporane, pretutindeni episcopii din aceeași națiune sau regiune, să se constituie într-un mic organism, adunându-se periodic ca printr-un schimb de experiențe și confruntări de păreri să izvorască o sfântă armonizare a forțelor în vederea binelui Bisericii.

1.2. Oficiile de magister, preoțesc și pastoral al episcopilor

1.2.1. Oficiul de magister

Prima datorie a apostolilor era aceea de a învăța , și în mod precis de a instrui neamurile. Această misiune a trecut la succesorii apostolilor. Fiecare episcop este deci responsabil nu numai pentru predicarea Evangheliei la credincioșii încredințați lor, ci și pentru întreaga unitate a Bisericii. Misiunea lor este una particulară, consacrarea le comunică lor o particulară carismă de adevăr, un har de iluminare și de forță care a fost comparat cu acel har pe care apostolii l-au primit la Rusalii.

«Episcopii, Biserica ce le este încredințată, au datoria de a vesti totdeauna și pretutindeni principiile morale, chiar cel referitoare la ordinea socială, precum și să-și exprime judecata asupra tuturor realităților umane, în măsura în care o pretind drepturile fundamentale ale persoanei umane și mântuirea sufletelor». Acest oficiu de magister în complexul constituit de episcopi, sub asistența Duhului Sfânt este infailibil. Colegiul Episcopal reunit într-un Conciliu sau răspândit în întreaga lume, când proclamă un adevăr de credință este infailibil împreună cu Episcopul Romei. Episcopii au responsabilitatea studiului și al căutării Cuvântului lui Dumnezeu și de a veghea împotriva tuturor falsificărilor.

1.2.2. Oficiul preoțesc

Episcopul prin consacrare primește plinătatea preoției lui Cristos. Cu toate că poporul lui Dumnezeu a devenit prin botez popor regal, sacerdotal și profetic. Unicul Păstor Suprem, consacră în slujirea Sa, în manieră particulară pe cei pe care I-a ales la oficiul episcopal. Sfântul Toma de Aquino ne spune că: «Se cuvine episcopului de a da preoților ceea ce este necesar pentru a-și exercita ministerul. De aceea le este rezervată doar episcopilor binecuvântarea crismei, a uleiului catechumenilor, a altarelor, a Bisericilor, a vaselor sacre». Însuși episcopul este administrator ordinar în sacramentul mirului și al ordinului sacru.

1.2.3.Oficiul pastoral.

În relația deplinei puteri ce este transmisă prin consacrarea episcopală sacramentală, Conciliul Vatican II învață că unica putere sacramentală se articulează în trei oficii:

– ministerul predicării Evangheliei.

– ministerul sacramental al mântuirii.

– ministerul pastoral în Biserică.

2. Raportul dintre Cristos și ministerul și viața preoților

Lumen Gentium adoptă dimensiunea triplă a funcțiilor lui Cristos acelea de Preot, Profet și Împărat. În al doilea capitol, această diviziune este aplicată poporului lui Dumnezeu. orice preoție provine de la preoția lui Cristos, El este unicul izvor al oricărei demnități sau funcții spirituale.

Din poporul sacerdotal, înzestrat prin botez cu preoția comună, Cristos instituie preoția sacramentală, care participă la preoția Sa într-un mod special și prin excelență. Numai preotul hirotonit poate consacra pâinea și vinul, poate ierta păcatele, poate predica și aduna poporul lui Dumnezeu, în numele și în persoana lui Isus Cristos. Această preoție este instituită în slujba preoției comune.

Părinții conciliari doreau să facă un dar de mare preț viitorilor lor colaboratori: vocațiile sacerdotale. Ei nu scapă din vedere faptul că fecunditatea muncii conciliare depinde într-un mod decisiv de formarea preoților. Decretul privind formarea preoțească: Optatam Totius, promulgat la 28 octombrie 1965 este foarte bogat în directive pătrunse de spirit evanghelic și în același timp de actualitate. Iată ce anume ne spune referitor la datoria tuturor creștinilor de a susține vocațiile preoțești, ținând cont de faptul că ei înșiși sunt părtași la preoția comună: «Promovarea vocațiilor preoțești este o îndatorire a întregii comunități creștine. Ea trebuie să urmărească acest scop în primul rând printr-o viață pe deplin creștinească».

Principiul după care, «familiile, însuflețite de spiritul credinței, iubirii și al evlaviei, constituie un fel de seminar și că părinții au posibilitatea de a colabora la formarea fiilor lor seminariști, va contribui la menținerea acestei formări în contact direct cu viața și cu experiența vieții».

Parohiile – la acțiunea cărora participă și adolescenții – profesorii, asociațiile catolice să educe pe copii astfel încât să poată percepe cât mai clar chemarea divină. «Toți preoții să dea dovadă de cel mai mare zel apostolic pentru favorizarea vocațiilor, prin propria lor viață smerită, activă și străbătută de bucurie interioară, precum și prin iubirea sacerdotală reciprocă și colaborare frățească, să atragă suflete tinere la preoție. Mijloacele propuse de Decretul privind formarea preoțească Optatam Totius în acest sens, sunt cele clasice: rugăciunea stăruitoare, pocăința și instruirea creștină, realizate prin predici și cateheze.

«Tânărului seminarist de azi îi este adresată aceeași invitație, identică cu cea din secolele trecute, aceea lansată apostolilor. Îi este făcută aceeași propunere: aceea de a lăsa toate. Aceleași haruri și carisme îi sunt dăruite de Dumnezeu în Biserică. De asemenea și exigențele, scopul misiunii sale ca și finalitatea vieții sale rămân identice: a se dărui total lui Dumnezeu, a dărui lumii pe Dumnezeu și a conduce lumea la El; a fi omul Jertfei Unice. În același timp însă, preotul de azi este chemat să trăiască preoția sa într-un context total diferit»: el trebuie să fie format pentru secolul XXI.

Chemarea lansată celor aleși de Dumnezeu trebuie urmată de un răspuns afirmativ din partea acestora. Răspunsul lor trebuie să fie un da total și liber, o expresie a colaborării candidaților la opera de răscumpărare a lui Isus Cristos, Mântuitorul lumii. Astfel «Decretul atrage atenția asupra tuturor condițiilor care pot favoriza alegerea absolut liberă și capabilă de a-și asuma responsabilități. Invitația adresată superiorilor și profesorilor de seminarii este semnificativă în această privință: ei trebuie să stabilească între ei și candidații la preoție un spirit de familie, conform rugăciunii Domnului: «Ca toți să fie una».

2.1. Formarea spirituală, umană și teologică a viitorilor preoți

Într-o societate aflată în criză de credință din ce în ce mai accentuată – cum este societatea contemporană – formarea preoțească va trebui orientată către cunoașterea cât mai profundă a lui Isus Cristos și a operei Sale mântuitoare. Marele pericol care amenință omul zilelor noastre este cel al pierderii ideii – cheie care să unifice întreaga viață. Acest pericol amenință și preotul. Prin urmare documentul conciliar subliniază importanța sintezei și vederilor de ansamblu în formare.

Toată formarea viitorilor preoți trebuie să tindă spre: «Formarea unor adevărați păstori sufletești, după modelul Domnului nostru Isus Cristos, Învățătorul, Preotul și Păstorul». Să fie pregătiți pentru slujirea Cuvântului, slujirea cultului și a sfințirii, să înfăptuiască jertfa euharistică și să administreze sacramentele.

Misiunea preotului este deosebit de importantă. «El Este acela prin care prezența lui Isus Cristos trebuie să se perpetueze în toate timpurile și în toate locurile, până ce Cristos va fi Una în toți» în comuniune cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt»; să trăiască Misterul Pascal și să poată ajuta și poporul care îi va fi încredințat, să trăiască din plin acest mare Mister; să-l caute pe Cristos în meditarea Cuvântului, prin participarea la Sfintele Taine și în persoana episcopului care îl va trimite în misiune să recunoască voința lui Cristos.

Lucrurile spuse până acum în mod amănunțit se pot unifica, pot găsi ca numitor comun sfințenia la care este chemat preotul după exemplul lui Isus: «Sfințenia lui Isus este sacerdotală în totalitate. Preoția Sa este sfințenia Sa, ea este expresia proprie a sfințeniei; participarea la preoția Sa implică participarea la sfințenia Sa», fapt ce presupune ca preotul să aibă în sine «aceleași sentimente care au fost în Isus Cristos» (Fil 2, 5; cf Fil 15, 5-6).

«Toată formarea teologică, însoțită de celebrarea liturgică și de o viață trăită într-un spirit comunitar și familial, trebuie să contribuie la formarea unui preot autentic. Preotul de mâine trebuie să fie pregătit să găsească un aliment pentru viața sa spirituală în activitatea sa pastorală».

În ceea ce privește celibatul preoțesc, viitorii miniștri să fie educați spre a renunța la viața de căsătorie pentru Împărăția Cerurilor (cf. Mt 19, 12), convinși fiind că astfel se atașează de Cristos cu o iubire ne-împărțită pentru ca în slujirea preoțească să se facă tuturor toate. Să aibă convingerea că fac acest lucru din recunoștință, mai mult celibatul este un dar de preț al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l ceară cu umilință și libertate. Demnitatea căsătoriei creștine să le fie prezentă după realitatea ei ca imagine a iubirii dintre Cristos și Biserică.

Referitor la formarea umană a candidaților la preoție, Optatam Totius îndemnă la cultivarea cu grijă a maturității, la perfecționarea caracterului (să aibă puterea de a lua decizii chibzuite), să învețe să prețuiască virtuțile care-i fac iubiți de Dumnezeu și apreciați de oameni. Disciplina să fie considerată ca parte integrantă a educației și ca sprijin puternic al vieții comune și al carității. Astfel, să accepte autoritatea superiorilor din convingere și libertate, în conștiință și pentru motive supranaturale. Întreaga atmosferă a seminarului să constituie o inițiere la viitoarea viață preoțească.

«Printre altele, Conciliul a avut grijă ca formarea științifică să se prezinte cu adevărat ca un tot organic. Filozofia și teologia nu pot fi despărțite ca două etaje ale unui edificiu. Mai degrabă să se înțeleagă că scopul studiilor ecleziastice este acela de a ajunge să vadă «că în Biserică și în special prin ministerul sacerdotal» (OT 14). Preotul de mâine trebuie să se pregătească pentru a contribui la aplicarea Evangheliei la viața concretă».

2.2. Formarea pastorală propriu-zisă și formarea permanentă a viitorilor preoți în spiritul lui Cristos

Scopul general al întregii formări, toate elementele formării spirituale, intelectuale și disciplinare sunt îndreptate în mod convergent spre practica pastorală. Această preocupare pastorală, cere și o pregătire la cele care privesc în mod special slujirea sacră, cateheza și predica, cultul liturgic și administrarea sacramentelor, precum și îndatorirea de a ieși în întâmpinarea celor rătăciți și necredincioși pe care să-i conducă la mântuire.

Creștinii și necreștinii trebuie să vadă în persoana preotului un om total dăruit lui Dumnezeu, un prieten și un reprezentant real al lui Cristos, care face prezent pe Cristos în jertfa euharistică și dispus spre a ajuta pe fiecare dintre ei asemenea Lui, care «Nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți» (Mc 10, 45; cf. In 13, 12-17) și făcându-se slujitor al tuturor, să câștige pe cât mai mulți (cf. 1Cor 9, 19).

Termenul Conciliului Vatican II – agiornamento – comportă reașezarea noilor modalități de a acționa, în numeroasele sectoare ale pastorației: liturgie, sacramente, prezentarea Misterului lui Cristos, modul de a intra în legătură cu necredincioșii…etc, iar această modalitate nu poate fi făcută decât în Biserică. Două dintre normele mai importante în acest sens sunt: legătura tuturor preoților cu Episcopul în vederea confruntării permanente; luciditatea pastorală care consistă în explicarea, analizarea și punerea în lumină a referințelor dogmatice cu scop pastoral.

Deoarece formarea preotului nu se poate opri la un anumit punct cum ar fi terminarea studiilor, ci trebuie să continue și să se perfecționeze toată viața (având în vedere cerințele din totdeauna și mai ales cele de astăzi vis-a-vis de viața pastorală), documentul Optatam Totius afirmă necesitatea formării permanente. Acest lucru trebuie să intereseze pe fiecare preot în parte iar Conferințele Episcopale au datoria de a se ocupa de realizarea acestui lucru punând la dispoziția preoților diferite mijloace: Institute pastorale, sesiuni periodice, organizând diferite activități specifice.

3. Cristos și viața consacrată

Dedicându-și toate eforturile unei mai profunde cunoașteri a misterului lui Cristos și al Bisericii, Părinții conciliari și teologii care au colaborat cu ei sub orice aspect au creat o nouă atmosferă de lucru, un nou climat de cercetare teologică și științifică în Biserică, precizând înainte de toate raporturile dintre Cristos și Poporul lui Dumnezeu, dintre Cristos și om, și nu în ultimul rând, dintre Cristos și creație.

Din sacra doctrină conciliară reiese clar că, Cristos este Răscumpărătorul omului. În însuși actul răscumpărării săvârșite de Cristos, istoria omului s-a împlinit.

În secolul XX Biserica a simțit urgența unei reînnoiri profunde, chiar și la nivelul vieții religioase, pentru ca pe chipul său să strălucească din ce în ce mai clar lumina lui Cristos.

Teologia vieții consacrate este centrată în dăruirea totală «Lui Dumnezeu iubit mai presus de toate». «Cristos nu este numai idealul călugărului, dar a oricărei vieți consacrate». «El este modelul pentru cine vrea să-L urmeze în rugăciune sau în vestirea împărăției lui Dumnezeu și este pentru toți aceia care vor să împărtășească soarta fraților săraci, suferinzi, persecutați».

3.1. Cristos modelul vieții consacrate

Fundamentul evanghelic al vieții consacrate, trebuie căutat în relația specială pe care Isus a stabilit-o cu unii dintre ucenicii săi, pe care i-a îndemnat nu numai să primească Împărăția lui Dumnezeu în viața lor, ci și să-și pună existența în slujba acestei cauze lăsând toate și imitând îndeaproape forma sa de viață.

Această existență cristocentrică, propusă atâtor botezați, de-a lungul istoriei, nu poate fi trăită decât pe baza unei vocații speciale. În ea, consacrarea baptismală este determinată să dea un răspuns radical prin sequela Christi, în practicarea sfaturilor evanghelice. Această formă de sequela Christi, ce-și are originea întotdeauna în inițiativa Tatălui, are așadar conotație în mod esențial cristologică și pneumatologică.

Se uită de multe ori că expresia Isus Cristos , în care creștinii chiar de la origini și-au pus credința lor, semnifică Isus Consacratul. El însuși s-a numit așa în sinagoga din Nazaret (Cf. Lc. 4,16. ss.), citând un pasaj din profetul Isaia: «Duhul Domnului este peste mine: de aceea m-a uns și m-a trimis să bine-vestesc săracilor» (Is 61, 1-2).

În pasajul citat apar imediat trei elemente: Duhul, consacrarea și misiunea. Consacrarea coboară de la inițiativa Duhului și este îndreptată la o misiune precisă.

«Tu ești Fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit» (Lc 3, 22). Este Fiul lui Dumnezeu, care nu trebuie să cedeze la sugestia de a alerga la gesturi de putere pentru a manifesta faptul de a fi Fiu (cf. Lc 4, 3-9)conform darului de sine și Crucii sale. Este uns de Duhul Sfânt pentru a vesti săracilor Evanghelia (cf. Lc 4, 18).

Întorcându-ne la afirmația anterioară suntem în stare să înțelegem în mod clar că: consacrarea este îndreptată spre misiune, însă o și precede.

Este ceea ce Isus a făcut. El a trăit consacrarea sa – să spunem apartenența sa totală la Tatăl – devenind întru totul transcrierea vizibilă, istorică, luminoasă a iubirii lui Dumnezeu pentru om.

În Evanghelie, numeroase sunt gesturile și cuvintele lui Cristos care luminează sensul acestei vocații speciale. Totuși, pentru a-i surprinde trăsăturile esențiale într-o viziune de ansamblu, este important să ne fixăm privirea asupra chipului strălucitor al lui Cristos în misterul Schimbării la Față. și dimensiunile active ale vieții consacrate pot aduce, într-o oarecare măsură, la ea, căci Schimbarea la Față nu este numai o revelare a slavei lui Cristos, ci și o pregătire la acceptarea Crucii lui.

Această lumină îi luminează pe fii ei, chemați cu toții să-l urmeze pe Cristos întemeindu-și în el sensul ultim al vieții lor, până la spune cu Apostolul: «Pentru mine viața este Cristos» (Fil 1, 21).

Meditând istoria lui Isus mai ales cum este relatată în Evanghelia lui Ioan, se înțelege fără dificultate că nucleul profund din experiența sa religioasă este dăruirea totală de sine. Dăruirea totală a lui Isus își găsește fundamentul în conștientizarea dăruirii totale a Tatălui: «Precum m-a iubit pe mine Tatăl și eu v-am iubit pe voi» (In 15, 9). Dăruirea lui Isus nu vine în mod simplu dintr-o poruncă a Tatălui, dar este prelungirea unei iubiri precedente și primite: «Precum m-a iubit pe mine Tatăl» (In 15, 9). Aceasta este nucleul care a generat și a dat formă vocației lui Isus; și cum a dat formă vocației sale, tot așa continuă să dea formă altei vocații.

3.2. Cristos cheamă la consacrare pentru misiune

«Dacă Isus s-a dăruit în întregime oamenilor nu e numai pentru că, voia să asculte de Dumnezeu, nici pentru că voia să-i mulțumească și nici pentru că voia să iubească oamenii care sunt dragi lui Dumnezeu, dar pentru că era convins că dăruirea de sine este modul, unicul mod, pentru a face văzut oamenilor cine este Dumnezeu».

Dăruirea de sine este revelație. și a iubi oamenii pentru Dumnezeu înseamnă, în substanță, a permite lui Dumnezeu să-și descopere oamenilor chipul său.

Persoana umană îmbrățișând fecioria, își însușește iubirea feciorelnică a lui Cristos și spune lumii că El este Fiul Unul- născut, una cu Tatăl (cf. In 10, 30; 14, 11); imitându-i sărăcia, îl recunoaște ca Fiu care primește totul de la Tatăl și îi întoarce totul din iubire, (cf. In 17, 7-10) aderând prin jertfirea libertății proprii la misterul ascultării Lui filiale, îl recunoaște ca pe Cel infinit de iubit și de iubitor, ca pe Acela care nu-și află plăcerea decât în voința Tatălui (cf. In. 4, 34), cu care este unit în chip desăvârșit și de care depinde în întregime.

Prin această identificare și configurare cu misterul lui Cristos, viața consacrată realizează cu un titlu special acea confessio Trinitatis per Filium; pe urmele lui Cristos.

Fiul, calea ce duce la Tatăl (cf. In 14, 6), îi cheamă pe toți aceia pe care i-a dat Tatăl (cf. In 17, 9) să vină pe urmele sale, ceea ce le orientează viața. Dar unora – persoanelor consacrate – le cere o angajare totală ce comportă părăsirea a toate (cf. Mt 19, 27) pentru a trăi în intimitate cu El și a-l urma oriunde merge (cf. Fap 14, 4).

În privirea lui Isus (cf. Mc 10, 21), «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1, 15), strălucirea slavei Tatălui (cf. Evr 1, 3) se citește profunzimea unei iubiri veșnice și infinite ce atinge rădăcinile ființei. Omul care se lasă cucerit de ea nu poate decât să părăsească toate și să-L urmeze (cf. Mc 1, 16-20; 2, 14; 10, 21-28).

Într-adevăr, forma lui de viață curată, săracă și ascultătoare apare ca modul cel mai radical de a trăi Evanghelia pe acest pământ, un mod, dumnezeiesc, pentru că a fost îmbrățișat de El, Omul – Dumnezeu, pentru a-i exprima relația de Fiu unic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

3.3. Misiunea lui Cristos continuată de consacrați

Valoarea vieții consacrate în dezvoltarea Bisericii nu izvorăște, numai din apelurile lansate de Învățătorul în vederea instaurării unei vieți în întregime datorată Împărăției. În mod mai profund ea rezultă din intenția lui Cristos de a comunica propria consacrare cu sfințenia pe care ea o implică, la cei care-L urmează.

Pentru a stabili și a face să crească Biserica, Isus a început cu oameni și femei care trăiau în profunzime iubirea Evangheliei, într-un mod radical care trece dincolo de obligațiile impuse tuturor creștinilor. El nu a conceput viața consacrată ca un ornament, sau un surplus de vitalitate, ci ca pe o forță de sfințenie destinată să deschidă drumul pe care Biserica trebuie să-l parcurgă în lume.

Apelul la a lăsa totul poate să apară brutal, dar el poartă oglindirea misterului Întrupării în care Fiul lui Dumnezeu s-a despuiat pentru a duce o viață umană, în sărăcie și în iubirea cea mai umilă. Cristos a voit ca dinamismul Bisericii să se manifeste prin martorii iubirii sale, martori care datorită unei consacrări totale să prelungească consacrarea sa și să facă să se înțeleagă la ce nivel a ajuns generozitatea dăruirii divinului la umanitate.

Textul decretului Perfectae Caritatis, nu se limitează să constate numai exigența, în Biserică, a institutelor dedicate apostolatului. Cu bucuria și plăcerea darurilor primite de la Domnul, Conciliul arată și preocuparea Bisericii pentru o replică generoasă și fidelă a acelorași institute, la carisma dăruită și primită. Realizează acest lucru printr-un dublu îndemn:

Fără o intimă unire cu Cristos care îi cheamă să-l urmeze în misterul apostolic, religioșii nu vor putea să slujească cu adevărat membrele aceluiași Cristos.

Trăind prin Cristos și uniți intim cu El, ei alimentează dragostea lor cu Dumnezeu și devin apostoli pentru oameni.

3.4. Consacrații mărturisitori ai lui Dumnezeu astăzi

În această manifestare a iubirii generoase, angajarea în calea celibatului sau în feciorie este în mod particular semnificativ. El mărturisește că Cristos, merită darul absolut, întreg a inimii umane.

«Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toate puterile tale» (Dt 6, 5).

În mod particular, ea manifestă nobilitate iubirii, pentru că renunțarea la căsătorie nu se explică dacă nu, prin mijlocul iubirii mai mari, o iubire care merge în mod mai direct la Cristos și care se lărgește într-o dăruire mai universală.

Sărăcia permite consacraților să se apropie de cei mai săraci pentru a-i ajuta. Cei care trăiesc în mod voluntar în sărăcie fac să apară autentica față a lui Cristos, sărac prin excelență, până acolo, că Fiul omului nu avea unde să-și plece capul. Ei evocau gestul întrupării în care: «Deși era bogat, se făcu sărac pentru noi, pentru ca noi să ne facem bogați prin sărăcia lui» (2Cor 8, 9).

Alte valori ar fi viața în comun. Viața în comun spune Conciliul i-a exemplul din Biserica primitivă, în care: «Mulțimea credincioșilor era o inimă și un suflet» (Fap 4, 32).

«Adunați în numele lui Cristos, ei mărturisesc puterea harului care îi face să trăiască împreună și face să întrețină dispoziții de iubire reciprocă, ceea ce Biserica încearcă să promoveze în acțiunea sa evanghelizatoare».

Valoarea castității este imanentă și însoțește deja în prezenta viață religiosul, care pentru iubirea lui Cristos s-a obligat la cumpătarea perfectă în celibat. Textul conciliar, urmând pe Sfântul Paul, evidențiază bogăția unei inimi libere și ne-împărțite și de aceea mai capabili să se aprindă «mereu mai mult de dragoste către toți oamenii».

Toate aceste valori ale vieții consacrate sunt necesare vieții bisericești. Cristos le-a vrut prezente fie pentru sfințenia Bisericii, fie pentru răspândirea sa în lume. Va fi totdeauna o stare de consacrare care nu poate să fie redusă la aceea a simplilor laici și care caută să meargă în profundul idealului evanghelic trăindu-l în mod mult mai radical.

Se înțelege pentru ce Conciliul a voit să afirme permanenta necesitate a acestei stări: «Starea deci care este constituită din profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu face parte din structura ierarhică a Bisericii, aparține totodată în mod ferm la viața sa și la sfințenia sa».

capitolul III

Cristos și Laicii

Când vorbește despre laici Conciliul Ecumenic Vatican II dă și o definiție clară a acestui termen: «Cu numele de laici se înțeleg toți credincioșii cu excepția membrilor ordinului sacru și a stării religioase născută în Biserică». Toți aceia care aparțin poporului lui Dumnezeu recunosc demnitatea fundamentală de a fi renăscuți în Cristos și cu toate că nu toți exercită aceleași oficii, totuși «există între toți o adevărată egalitate în ceea ce demnitatea și acțiunea comună a tuturor credincioșilor în a edifica Trupul lui Cristos»,este vorba de o minunată unitate organică, necesară vieții variate și bogate a Trupului Mistic.

Acțiunea laicilor este luată, în considerație, înainte de toate, în mod general apoi în mod particular, și nu în ultimul rând este pusă în relația cu ierarhia.

a) În general

Viața este mișcare, acțiune și fiecare laic trebuie să manifeste vitalitatea sa, acționând în Biserică. Acțiunea laicului este dublă: prima acțiune provine direct de la Cristos prin Botez și prin Mir și care-i permite să fie martor și instrument viu al misiunii Bisericii; este o acțiune care constă în a face prezentă Biserica în acele locuri și în acele circumstanțe în care ea nu poate deveni sare a pământului decât prin ei; (cf. Mt 5, 13).

O altă acțiune este aceea care provine de la ierarhie. Aceasta constă într-o colaborare la apostolatul ierarhiei sau chiar în asumarea unor oficii ecleziastice cu un scop spiritual.

b) În particular

Acțiunea laicului se revelează în toată bogăția sa când este exprimată în mod particular în diversele sale formalități. Laicul participă la acțiunea și prerogativele lui Cristos cel mai mult prin preoție. Această participare îi permite să sfințească toate acțiunile sale și să transforme în act cultual viața în toate aspectele sale variate. Este o facultate într-adevăr extraordinară deoarece îi conferă laicului puterea de a da o dimensiune religioasă întregii sale vieți și îi permite să o introducă în fluxul maiestuos al laudelor divine pe care Cristos le oferă Tatălui cu sacrificiul Său.

Laicul se face pătruns și de profeția lui Cristos; prin dar atât viața sa cât și cuvântul său pot deveni o mărturie demnă a credinței și a lucrurilor sperate. Vestirea lui Cristos făcută de către laici are un efect particular, pentru că este făcută în condițiile comune ale timpului.

Într-un mod deosebit laicul participă la regalitatea lui Isus; adică participă împreună cu Cristos la dominarea păcatului, a creaturilor și a lucrurilor. Cu această putere laicul poate să se învingă pe sine și poate să ajute cu acțiunea sa creaturile, instituțiile, bunurile pământești, întreaga civilizație umană. În acest fel omul devine în mod liber și deplin, domn de sine și al lumii, și cu acțiunea sa dominantă poate să modeleze și să pregătească fiecare lucru pentru realizarea Împărăției lui Dumnezeu.

c) În relație cu ierarhia

Laicul nu acționează în mod izolat. Este legat chiar și pe plan dinamic de păstor. Biserica poate să împlinească cu adevărată eficacitate misiunea sa de purtătoare de viață, când există o profundă colaborare cu toți credincioșii. Laicii trebuie să asculte de păstor, iar păstorii trebuie să respecte responsabilitatea și inițiativa laicilor. Păstorii trebuie să reverse asupra laicilor bunurile spirituale ale Bisericii, înainte de toate Cuvântul lui Dumnezeu și Sacramentele, iar laicii trebuie să dea păstorilor bogăția competenței lor, și în mod special experiența lor, bunurile trecătoare necesare pentru un apostolat cât mai rodnic și mai eficace. În această tăcută dependență Biserica întreagă se îmbogățește și devine mai capabilă de a transmite în decursul istoriei pe care o trăiește, mântuirea lui Cristos.

1. Raportul dintre Cristos și laici

Documentul Apostolicam Actuositatem semnalează un moment de mare importanță pentru viața Bisericii: este în același timp, un punct de sosire și unul de plecare. Ne duce cu mintea la doctrina tradițională a Bisericii și totodată la experiența acestor ultime decenii a activității laicilor și în sfârșit la situația și la așteptările lumii actuale. «Este un gest care consacră un drum lung și deschide perspective noi în viața Bisericii și a lumii».

1.1. Clarificarea problemei și a termenilor

Prin acest document, sfântul conciliu, a dorit intensificarea activității apostolice a laicilor adresându-se cu un ton aparte credincioșilor laici pe care i-a mai solicitat și-n alte documente arătându-le clar că misiunea proprie pe care o au în sânul Bisericii trebuie să o exercite astăzi mai mult ca oricând.

Pentru observarea raporturilor între Cristos și laici, prezentate în documentul Apostolicam Actuositatem consider necesară clarificarea urătoarelor concepte: apostolat, Cristos și laic.

Apostolat

La nivel semantic se pune problema diferenței între misiune și apostolat. Însă se pare că se pleacă de la același lucru dar se pleacă de la o derivație fie grecească, fie latinească. Apostolatul a primit și un sens particular, față de misiune, trimițându-ne cu mintea la cei doisprezece apostoli, pe de o parte, iar pe de altă parte desemnează activitatea care vizează convertirea oamenilor. Totuși, acest sens desemnează activitatea evanghelizatoare și aplicată în mod deosebit preoților ca ajutor al episcopilor. «La acest punct, Apostolicam Actuositatem ia o poziție netă, în mod expres, identificând apostolatul cu misiunea». El proclamă dorința de a trata despre locul laicilor în misiunea Bisericii și declară: «Se numesc apostolat toate activitățile care tind spre răspândirea mesajului creștin», să se aibă totdeauna în vedere că Biserica există pentru aceasta: să răspândească împărăția cerurilor pe tot pământul, să ajungă la mântuirea lui Cristos pe toți oamenii. Acesta se numește apostolat, Biserica îl exercită prin toate dimensiunile existenței sale pământești, oriunde și prin orice mod. Și mai departe: «Există în Biserică diversitate de slujiri dar unitate de misiune».

1.1.2. Cristos

«La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu… Cuvântul s-a făcut carne și și-a fixat cortul în mijlocul nostru și noi am văzut gloria lui, glorie pe care Fiul unic, plin de har și de adevăr o are la Tatăl». (In 1, 1-14).

Aceasta este imaginea lui Cristos prezentată de comunitatea primară și care s-a perpetuat de-a lungul secolelor, ajungându-se ca cristocentrismul caracteristic mișcării ecleziale să intre în formă definitivă în Conciliul Vatican II, odată cu discursul inaugural a celei de-a doua sesiuni și și-a ajuns maturizarea în constituția De Ecclesiae. În prezența dimensiunii cristologice a Bisericii, conciliul are în vedere evidențierea relațiilor vitale și dinamice existente între Cristos glorios, Cristos de astăzi, contemporan nouă, și Biserică. În acest cadru laicul contribuie la misiunea lui Cristos în Biserică sub două nivele: împreună cu alții, prin apartenența la poporului lui Dumnezeu și în același rând ca participanți la misiunea specială, în măsura lor; la oficiul sacerdotal, profetic și regal al lui Cristos.

1.1.3. Laic

Este termenul prin care se distinge de cler fiind totuși într-un fel egal. Însă după afirmația lui K. Rahner această definiție este restrictivă deoarece se ajunge la conceptul medieval și la binomul binecunoscut: laic – temporal, preot – spiritual, «în timp ce revederea misterului Bisericii și prezentarea lui în mod esențial ca mister al Cuvântului Întrupat și mister a determinării condiției activității creștinului ca activitate a Sfintei Treimi».

Conciliul nu a dat o definiție strict teologică laicului dar «l-a considerat pe plan esențial, ceea ce el înseamnă sau felul în care apare și acționează astăzi în Biserică». Numai în această stare secularizată, cum îi prezenta conciliul, ca și condiție caracteristică lor, își primesc adevărata valoare. Și apare clar caracterul creștin al secularizării și participarea tuturor laicilor la tripla misiune a lui Cristos. Deci, credinciosul laic nu poate fi redus și luat în considerare numai relativ la aspectele temporale el fiind acela care acționează raportat la Cristos în însăși realitatea elementelor acestei lumi.

1.2. Prezența lui Cristos în mijlocul poporului Său

Planul lui Dumnezeu care ni s-a revelat prin «să facem omul după chipul și asemănarea noastră» prezentat încă din primele capitole ale Genezei și continuat până în ultimele capitole ale Apocalipsei, este acela de a introduce umanitatea în comuniune cu viața divină. Este unanim cunoscut mijlocul prin care Dumnezeu a realizat acest plan, trimițându-l pe Fiul Său, îndeplinind astfel promisiunile făcute oamenilor (cf. 2Cor 1, 20). Prin acesta Cristos este constituit Primogenitus omnes creaturae (cf. Col 1, 15). Prin esența demnității sale și puterii supranaturale pe care o deține, în virtutea constituției sale de Om–Dumnezeu și a misiunii sale, Isus Cristos deține calitățile de Rege, Preot și Profet. Și în același mod prezentat de Sfânta Carte, Isus, a încredințat Bisericii sale misiunea apostolatului în care înglobează și funcțiile sale supreme. În acest sens, laicii iau parte la oficiul preoțesc, profetic și regal al lui Cristos și participă la misiunea lui. În mod fundamental, apostolatul laicilor, reiese înainte de toate din uniunea pe care o au cu Cristos prin credință și caritate, pe o bază sacramentală continuând astfel linia trasată de Părinții bisericii și de teologia Evului Mediu.

Măsura proprie cu care laicii participă la tripla putere determinată în mod negativ din faptul că ei participă după capacitățile preoției ierarhice, și pozitiv din faptul că sunt botezați, chemați să mărturisească în lume iubirea lui Cristos. Botezul îi introduce într-un raport intim cu Cristos care îi transformă în creștini autentici, ceea ce înseamnă unși ai Domnului participanți ai puterilor lui Cristos și a misiunii inițiale a Tatălui. Aceasta are loc în Biserică, continuatoarea misiunii lui Cristos. Astfel se observă cum Conciliul evidențiază un lanț de participări: de la Cristos, Marele Preot, Biserica, poporul preoțesc, la cei botezați, dotați cu prerogativa sacerdotală fac ca mesajul lui Cristos să fie purtat la toate neamurile prin această «împărăție de preoți ai lui Dumnezeu» (cf. Col 1, 15).

Paul al VI-lea, în enciclica sa Misterium Fidei, făcând apel în mod explicit la nr. 7 din Constituția Liturgică, enumeră diferite moduri de a fi în comuniune cu Cristos; rugăciune, actele de caritate, predică, la celebrarea sacrificiului liturgiei, într-un mod cu totul deosebit este participarea la celebrarea euharistică, deoarece în Euharistie avem prezența substanțială a lui Cristos „conținându-l pe Cristos însuși care realizează plinătatea preoției” și din întâlnirea lui Cristos în realitatea euharistică, realizându-se în mod concret introducerea laicilor în acțiunea supremă supranaturală a misiunii tatălui și la o participare a sacrificiului lui Cristos pentru ca apoi să participe împreună cu El la gloria sa.

Prin urmare, laicul trebuie considerat ca expresie a vocației omului din partea lui Dumnezeu Creatorul și a lui Isus Răscumpărătorul. Numai în această lumină se poate observa misiunea sa spre cele terestre, pe care conciliul i-o atribuie ca fiindu-i caracteristică lui, și pe care și-o dezvoltă într-un mod creștin prin participarea la tripla putere a lui Cristos.

1.3. Mărturia vieții ca semn eficace al prezenței lui Cristos astăzi

Tema mărturiei vieții sau al sfințeniei ca semn a venirii lui Cristos și mântuirii pe pământ, este unul dintre marele semne ale Conciliului Vatican II. E ca un leit motiv ce revine în toate constituțiile și toate decretele: «Toți creștinii, credincioșii și păstorii, sunt invitați să manifeste, cu transformarea vieții lor în Cristos, că mântuirea vestită s-a împlinit cu adevărat».

Conciliul explică în ce constă această mărturie. Chemați de Dumnezeu prin Isus Cristos, sacramentul Tatălui, și călăuziți de spiritul evangheliei, laicii, afirmă, sunt invitați să-l manifeste pe Cristos altora, în mod principal cu mărturia vieții lor. Mai mult, în decretul despre laici este subliniată unirea lor cu Cristos ca izvor și centru al vieții. Apoi documentul precizează clar că opera răscumpărării lui Cristos pe care laicii trebuie să o continue este opera autentic creștină care are rolul de a transforma realitățile terene și să dispună «puțin câte puțin sufletul tuturor la opera mântuitoare a harului», atrăgând oamenii la credință, credința în Dumnezeu și «ei atrag oamenii la Cristos».

Problema mântuirii este și astăzi crucială și de o importanță deosebită. Lumea de astăzi calificată drept secularizată, auto-suficientă și închisă în mare măsură Absolutului și oricărei viziuni transcendente, are nevoie, mai mult ca oricând, de mărturii vii care prin exemplu și viața lor să contribuie la construirea unei lumi mai bune și conforme planului Creatorului ei.

2. Cristos și libertatea religioasă a omului

«În zilele noastre, oamenii devin tot mai conștienți de DEMNITATEA PERSOANEI UMANE și crește numărul acelora care cer ca oamenii în activitatea lor, să aibă opinie proprie și libertate responsabilă și să le poată folosi, nu constrânși, ci călăuziți de conștiința datoriei. De asemenea, ei cer o delimitare juridică a puterii publice, pentru ca sfera dreptei libertăți a persoanei și a asociațiilor să nu fie prea îngust circumscrisă. Această exigență a libertății în societatea umană se referă mai ales la bunurile spiritului uman, în primul rând la cele care privesc libera exercitare a religiei în societate».

Pentru că libertatea religioasă pe care oamenii o pretind în împlinirea îndatoririi de a aduce cult lui Dumnezeu se referă la imunitatea față de orice constrângere în societatea civilă, ea lasă neatinsă doctrina tradițională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor și a societății față de religia adevărată și față de Biserica Unică a lui Cristos.

Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toți oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale și a oricărei puteri omenești astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acționeze împotriva conștiinței sale și nimeni să nu fie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, în particular și în public, intre limitele cuvenite.

«Dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăși demnitatea persoanei umane, așa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat și pe calea rațiunii». Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în așa fel recunoscut în organizarea juridică a societății încât să devină un drept civil.

Practicarea religiei constă, prin însăși natura sa, în primul rând în acte interioare voluntare și libere prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu: astfel de acte nu pot fi nici impuse, nici interzise de vreo putere pur omenească.

«Deși Revelația nu afirmă în mod explicit dreptul la imunitatea față de orice constrângere externă în materie de religie, totuși ea dezvăluie demnitatea persoanei umane în amploarea ei, arată respectul lui Cristos față de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în Cuvântul lui Dumnezeu și ne învață spiritul pe care ucenicii unui astfel de Învățător trebuie să-l recunoască și să-l urmeze». Prin însăși natura sa actul de credință este voluntar deoarece omul, răscumpărat de Cristos Mântuitorul și chemat prin Isus Cristos la înfierea divină, nu se poate atașa care Se revelează decât dacă, atras de Tatăl (cf. In 6, 44), îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă și rațională de credință. Deci este pe deplin corespunzător cu natura credinței ca, în materie de religie, să fie exclusă orice formă de constrângere din partea oamenilor.

Dumnezeu ține seama de demnitatea persoanei umane create de El, care trebuie să fie călăuzită de judecata proprie și să se bucure de libertate. «Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Isus Cristos, în care Dumnezeu S-a dezvăluit în mod perfect pe Sine și căile Sale. Cristos, Învățătorul și Domnul nostru, blând și smerit cu inima, i-a atras și i-a invitat cu răbdare pe ucenici» (cf. In 6, 13; 6, 67-68; Mt 11, 28-30).

E drept că El Și-a sprijinit și Și-a confirmat propovăduirea prin minuni, însă a făcut-o pentru a trezi și a întări credința ascultătorilor, nu pentru a exercita asupra lor o constrângere(cf. Mt 9, 28-29; Mc 9, 23-24; 6, 5-6). Desigur, i-a mustrat pentru necredința lor pe cei care Îl ascultau, dar lăsând pedeapsa pe seama lui Dumnezeu în ziua judecății. Trimițându-i pe apostoli în lume le-a spus: «Cel care va crede și se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede va fi osândit» (Mc 16, 16). Recunoscând că o dată cu grâul a fost semănată și neghina, a poruncit să fie lăsate să crească amândouă până la secerișul care va fi la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 13, 30-42).

Ne-vrând să fie un Mesia politic și dominator cu forța, a preferat să se numească pe Sine Fiul omului, venit să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți. El a recunoscut puterea civilă și drepturile ei, poruncind să se dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, respectându-se astfel drepturile superioare ale lui Dumnezeu.

În sfârșit, împlinind pe Cruce opera Răscumpărării prin cere le-a dobândit oamenilor mântuirea și adevărata libertate, Și-a desăvârșit revelația. A dat mărturie despre adevăr (cf. In 18, 37), dar nu a voit să-l impună cu forța celor care îl respingeau. Căci Împărăția Lui nu se apără cu sabia (cf. Mt 26, 51-53; In 18, 36), ci se întărește mărturisind și ascultând adevărul și crește prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe Cruce, îi atrage pe oameni la Sine.

Apostolii credeau cu tărie că Evanghelia este într-adevăr puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor acelora care cred, disprețuind așadar toate armele trupești, urmând exemplul blândeții și modestiei lui Cristos, ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu pe deplin încrezători în puterea divină a acestui cuvânt de a nimici forțele potrivnice lui Dumnezeu și de a-i duce pe oameni la credința și ascultarea față de Cristos (cf. 2Cor 10, 4; 1Tes 5, 8-9; Ef 6, 11-17; 2Cor 10, 3-5).

Așadar Biserica, fidelă adevărului evanghelic, urmează calea lui Cristos și a Apostolilor atunci când recunoaște principiul libertății religioase ca fiind conform demnității omului și a Revelației lui Dumnezeu și favorizează această libertate.

În gândirea teologică actuală Isus este prezentat atât ca revelație a Tatălui cât și ca model al omului. Trăind ca om relația filială divină, Isus dezvăluie și totodată realizează sensul și demnitatea persoanei umane, create după imaginea lui Dumnezeu, chemat de Dumnezeu la o relație filială gratuită. În această perspectivă Isus este splendoarea lui Dumnezeu orientată spre noi și splendoarea creației orientate spre Dumnezeu.

3. DIMENSIUNEA CRISTOLOGICĂ A ACTIVITĂȚII UMANE

În gândirea teologică actuală, dezbaterea cristologică s-a dezvoltat în jurul necesității de a integra mai bine discursul cristologic cu cel soteriologic. «Ocupându-se de Cristos, reflecția cristologică nu poate să se limiteze doar la a cerceta despre ceea ce este El în sine însuși, dar are ca obiectiv exprimarea dinamismului acțiunii divine care a dorit să înfăptuiască salvarea umanității». Dumnezeu i-a chemat pe toți oamenii prin Cuvânt (cf. In 1, 3). Cuvântul avea misiunea de a conduce întreg universul pentru a da laudă lui Dumnezeu. După căderea omului în păcatul strămoșesc, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a reface planul divin (cf. In 1, 14). «Cuvântul veșnic asumă natura umană, mortală pentru ca oamenii căzuți și mortali, să poată trăi o viață care va dura veșnic». Astfel toți oamenii sunt chemați să trăiască sub un singur Cap, Cristos înviat și glorificat, și în el să participe la cunoașterea lui Dumnezeu, care este viața fericită (cf. In 3, 2).

În enciclica Gaudium et Spes, tematica despre Cristos este scoasă în relief, mai ales atunci când vorbește despre om. Capacitatea creatoare a omului se exercită în domeniile cele mai variate și în special în datoria de zi cu zi a muncii profesionale.

«Misiunea de a stăpâni lumea, a fost încredințată omului în același timp în care i-a fost conferită și responsabilitatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu ca Creator al tuturor lucrurilor, a lui însuși și a lumii». Exercitându-și activitatea, omul nu acționează numai asupra lucrurilor, dar și asupra semenilor săi și asupra lui însuși. Gaudium et Spes, scoate în evidență un principiu cristologic foarte important conform căruia omul este el însuși norma omului și a activității sale: „omul valorează mai mult prin ceea ce este decât prin ceea ce are».

Activitatea umană trebuie să aibă ca scop binele persoanelor care valorează mai mult decât celelalte lucruri, după învățătura lui Cristos: «Sâmbăta este făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă» (Mc 2, 27). Capacitatea și voința creatoare a omului nu pot fi considerate ca rivale puterii lui Dumnezeu, dimpotrivă, activitatea umană este considerată ca un raport personal la realizarea planului providențial în istorie. Cristos a fost prezent în viața umană și a dezvăluit iubirea Tatălui și chemarea sublimă a oamenilor evocând realitățile cele mai obișnuite ale vieții sociale și slujindu-se de cuvinte și imagini din viața de zi cu zi. A sfințit relațiile umane, în primul rând pe cele de familie, din care se nasc raporturile sociale; s-a supus legilor tării sale, a voit să ducă viața unui lucrător din vremea și din ținutul său.

Activitatea omului în univers apare ca o continuare a operei de răscumpărare și câștigă demnitate deplină în ochii lui Dumnezeu, în așteptarea «pământului nou în care va locui dreptatea» (2Cor 5, 2; cf. 2Pt 3, 13). În această orientare cristologică, activitatea umană nu este sufocată și paralizată, dar dimpotrivă fiind recondusă la originea sa divină, este perfecționată și sublimată.

Prin lucrarea Cuvântului veșnic tot universul a fost creat (Cf. Col. 1,16.). «Toate lucrurile au fost create prin El, și fără El nimic nu a fost făcut din ceea ce există» (In 1, 3). Însă dintre toate creaturile, omul a primit un statut special din partea lui Dumnezeu, fiind creat pentru Sine însuși. Omului i-a fost dată toată puterea asupra lucrurilor, pentru ca folosindu-se de toate mijloacele care-i stau la dispoziție, să continue opera Creatorului. Aceste lucruri după cum ne spune Conciliul «primesc consistența, adevărul și bunătatea lor din însăși condiția de creaturi».

Însă de multe ori, omul uită de poziția sa în univers și nu recunoaște că tot ceea ce îl înconjoară, chiar și el însuși, provine de la o realitate cu mult superioară lui, căreia trebuie să-i fie supus, de la Dumnezeu. păcatul, care este cauza acestei atitudini nepotrivite a omului, a fost ispășit de Cristos prin misterul morții și învierii Sale. «Astfel omul devenit creatură nouă în Cristos, nu poate să nu cinstească și să nu onoreze lucrurile create ca fiind ieșite din mâna lui Dumnezeu». activitatea umană, prin care omul acționează asupra naturii, este «pusă în pericol zilnic de mândria și iubirea dezordonată a simțurilor», dar își găsește în Cristos adevărata sa valoare, pierdută o dată cu neascultarea primilor oameni. În Cristos, Dumnezeu conduce totul la mântuire pentru ca să fie restabilită ordinea cosmică de la început.

După învierea Sa din morți, Cristos a dorit ca prin darul Spiritului Sfânt să formeze o nouă comunitate, Biserica, în care El să fie prezent mereu cu harul Său, și în care fiecare să-și exercite rolul său după carisma primită. Tot ceea ce Isus Cristos a spus și făcut în timpul vieții sale pământești, a fost încredințat Bisericii, care prin prezența sa dorește să vină în întâmpinarea problemelor pe care omul le întâlnește în fiecare zi, chiar dacă nu întotdeauna are un răspuns imediat la orice problemă.

Cristos prin Biserică continuă opera Sa de mântuire și purificare, dorind să ajungă la toți aceia care sunt dispuși să primească mesajul creștin. Biserica, împărțitoare a acestui dar, chiar dacă nu se opune progresului uman, totuși condamnă acel spirit de vanitate și răutate cu care astăzi oamenii s-au obișnuit în modul lor de a acționa. Acest spirit este purificat prin opera lui Cristos care ajunge la noi prin Biserică și în acest mod toată activitatea omului este îndreptată spre serviciul lui Dumnezeu și al oamenilor.

Omul creat de Dumnezeu ca încoronare a creației Sale, nu a fost lăsat singur, ci destinat a forma cu ceilalți o uniune socială. Chiar și după neascultarea protopărinților, Dumnezeu nu a uitat iubirea Sa și l-a înălțat la speranța mântuirii, alegând oameni în istorie nu ca indivizi singulari, ci ca membri ai unui popor care să fie colaboratorii Săi la planul de salvare a umanității. Această speranță a mântuirii se va realiza în timp, în mod deplin, prin întruparea Fiului Său, Fiul lui Dumnezeu venind în lume, s-a născut în mijlocul unui popor foarte bine determinat, «Perfecționând astfel caracterul comunitar», prezent încă de la începutul creației.

«Dacă Isus este imaginea Dumnezeului invizibil și primul născut între toate creaturile, El este de asemenea începutul, Primul născut între cei morți, Stăpânul care poartă cu sine întreaga umanitate». Astfel fiecare om, făcând parte dintr-o comunitate este chemat ca prin activitatea sa de fiecare zi să accepte această mântuire adusă de Cristos, exercitându-și misiunea sa după planul lui Dumnezeu care din veșnicie dorește mântuirea poporului său.

Suntem avertizați că nimic nu i-ar folosi omului dacă ar câștiga lumea întreagă dar pe sine însuși s-ar pierde (cf. Lc 9, 25). Totuși, așteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde crește corpul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schițare a lumii ce va să vină. Așadar, deși trebuie făcută atent distincția între progresul pământesc și creșterea Împărăției luzi Cristos, totuși, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societății umane, și acest progres are o mare importanță pentru Împărăția lui Dumnezeu.

«Valorile, ca: demnitatea umană, comuniunea frățească și libertatea, adică toate roadele bune ale naturii și ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului și după porunca Lui, le vom regăsi apoi iarăși, însă purificate de orice prihană, luminate și transfigurate, atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăția veșnică universală: Împărăția adevărului și a vieții, Împărăția sfințeniei și a harului, Împărăția dreptății, a iubirii și a păcii. Aici, pe pământ, Împărăția este deja prezentă în chip tainic; însă ea va ajunge la desăvârșire la a doua venire a Domnului».

4. RELAȚIA DINTRE CRISTOS ȘI FAMILIA UMANĂ

Ori de câte ori Dumnezeu vrea să își arate iubirea care există între El și umanitate, face referință mereu la iubirea dintre bărbat și femeie, care se realizează în familie. Familia creștină se naște din căsătorie și rolul căsătoriei este alianța cu Dumnezeu în trăirea familială. Familia este trăirea jurământului conjugal. De la început, trebuie făcută diferența majoră care există între familie și căsătorie. Căsătoria este sacramentul, iar familia este viața. Acestea două, trebuiesc unite în iubire pentru binele indivizilor și cel al societății.

Cel mai mare mister al creștinătății, este acea umilire a Fiului lui Dumnezeu, care se face om. El se face om, ca să ridice ființa noastră din umbrirea păcatului. «Cristos Isus deși din fire Dumnezeu nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor; în toate arătându-se ca un om» (Fil 2,6-7). Umilirea lui Dumnezeu s-a arătat, căci: «Isus s-a născut în umilința unui staul. Într-o familie săracă; niște simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească».

Dumnezeu a avut un plan mântuitor cu poporul său. El a voit ca acest plan universal de mântuire, să se realizeze și în unitatea indisolubilă a familiei. «Dumnezeu infinit de Perfect și Fericit în Sine însuși, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaș la viața Sa fericită. De aceea, în orice timp și în orice loc, El se apropie de om. Îi cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască și să-l iubească din toate puterile. Î-i cheamă pe toți oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul Său ca Răscumpărător și Mântuitor. În El și prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii Săi adoptivi și deci moștenitorii vieții Sale fericite».

Prin făgăduința făcută Protopărinților noștri Adam și Eva, Dumnezeu avea ca și scop această sanare a condiției umane umbrită de păcatul strămoșesc. Cu acest scop în zilele noastre vine și Conciliul Vatican II, punând mare accent pe iubirea conjugală reciprocă; o iubire generoasă care se concretizează în viața de familie. «Domnul a binevoit să vindece, să desăvârșească și să înalțe cu un dar deosebit al harului și al iubirii Sale această dragoste. Ea unind omenescul cu dumnezeiescul, îi călăuzește pe soți la dăruirea de sine și reciprocă, manifestată prin sentimente și gesturi de tandrețe, și impregnează întreaga lor viață; mai mult, ea se desăvârșește și crește tocmai prin exercitarea sa generoasă».Omul în peregrinarea sa în această lume, nu a fost lăsat singur. I s-a promis încă de la căderea sa în păcat un Mântuitor. Mântuitorul a fost prezent în istoria poporului ales și i-a călăuzit pașii. «Împreună cu Dumnezeu, persoana umană constituie cel mai mare, dacă nu unicul criteriu al ordinii, în semnificatul uman și etic al cuvântului. Alături de Dumnezeu totul primește și păstrează semnificatul în mântuirea la maxim spre binele persoanei umane».

Această mântuire venită din misterul lui Cristos se realizează în colaborarea trinitară. Omul este creat după chipul Sfintei Treimi, pentru dăruirea de sine. Nimeni în viață nu s-a născut pentru sine, ci pentru altul. Nu se poate trăi de unul singur și de aceea suntem împinși în societate, în comunitate, în familii. «Sunt necesare cel puțin trei persoane pentru a face comunitate. Echilibrul comunității formată din trei sau mai mulți copii acționează asupra atmosferei întregii familii».Prin nașterea pentru comunitate, pentru familii, se accentuează tot mai mult responsabilitatea fiecăruia, întemeiată pe iubire. Tocmai în aceasta constă maturitatea persoanei umane, prin educarea ființei la iubire. «Specialiștii în științele omului ne amintesc că maturitatea persoanei se obține cu trecerea de la dragostea egocentrică la dragostea capabilă de dăruire, odată cu capacitatea de relații cordiale, de bunăvoință către alții și de receptare și percepere realistă de sine însuși a persoanelor și evenimentelor, cu voința decisă de a se angaja».

Angajarea în viața de familie, care comportă renunțarea la sine, ne arată unul din multiplele planuri de mântuire realizabile în misterul lui Cristos. «Comuniunea intimă de viață și de iubire conjugală, întemeiată de Creator și înzestrată de El cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soți sau, altfel spus pe consimțământul lor personal irevocabil. Astfel, din actul uman prin care soții se dăruiesc și se primesc unul pe altul, se naște, chiar și în fața societății, a instituției stabile, din orânduire divină; această legătură sfântă, are în vedere atât binele soților și al copiilor, cât și al societății, și nu depinde de bunul plac al omului. Căci Dumnezeu însuși este autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori și scopuri: toate sunt de cea mai mare importanță pentru continuarea neamului omenesc, pentru progresul personal și mântuirea veșnică a fiecărui membru al familiei, pentru demnitatea, stabilitatea, pacea și prosperitatea familiei și a întregii societăți umane».

Toate acestea au fost create de Dumnezeu prin Cristos în vederea mântuirii. Cristos vine în întâmpinarea omului. Prin înjosirea Sa, ia trup uman, vorbește în limbaj uman. «Dumnezeu – Iubire s-a făcut Cuvânt, a folosit cuvinte omenești pentru a se face să se înțeleagă dragostea Sa și a făcut gesturi pentru a confirma Cuvântul Său: a spus un cuvânt și am venit la existență, a încheiat cu noi un legământ de iubire, ne-a oferit o viață nouă dăruindu-ne pe propriul Său Fiu, ne însoțește în viața noastră cu prezența Duhului Său».

El își alege o familie și se inserează în societate și în cultură. Ca să poarte pe oameni la mântuire, îi vrea pe toți în jurul lui ca pe o familie, care este expresia împărăția cerurilor. În economia mântuirii Dumnezeu se folosește de semne. De aceea profeții vrând să aleagă un semn care să exprime în modul cel mai elocvent și conprehensibil raportul lui Dumnezeu cu omenirea, au ales semnul iubirii conjugale. Sfântul Paul descriind nemărginita dragoste a lui Isus pentru Biserică, se folosește de semnul legământului dintre bărbat și femeie.

Rămâne fără contestare, cum că creația este bună: «Și a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse și iată că erau foarte bune» (Gen 1, 31). Astfel Dumnezeu este creatorul și implicit Stăpânul vieții și le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viața, misiune care trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. «Căsătoria și dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării și creșterea copiilor. Copii sunt darul cel mai de preț al căsătoriei și contribuie în cea mai mare măsură la binele însuși al părinților». Această creștere și procreare nu este posibilă fără de iubire. «Iubirea într-o familie, într-o comunitate, este o chestiune vitală. Așa cum o plantă nu poate crește și nu poate ajunge la maturitate fără căldură și fără apă; la fel într-o familie fără căldura iubirii din partea părinților, copii nu se pot dezvolta normal, nu pot ajunge la maturitatea umană și creștină».

În căsătoria creștină, principiul prin analogie este iubirea lui Cristos pentru Biserică. Pe bună dreptate Conciliul afirmă că: iubirea are nevoie de iubire. Multiplicitatea iubirii se arată prin varietatea sa; spirit, minte, și trup și prin diverse manifestări în simboluri și fapte.

«A spune despre căsătorie că este un Sacrament înseamnă a recunoaște în aceasta prezența acțiunii mântuitoare a lui Cristos și a vedea în devenirea lui un semn eficace de mântuire: realitatea umană a dragostei conjugale devine semn eficace al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire, al iubirii lui Cristos pentru Mireasa Sa, Biserica. Când doi creștini se căsătoresc, unirea lor devine simbol real al noului și veșnicului legământ pe care Cristos l-a încheiat pe Cruce între Dumnezeu și om».

«Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască și este călăuzită și îmbogățită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos și de acțiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soții să fie în mod real duși la Dumnezeu, să fie ajutați și încurajați în misiunea lor de tată și mamă».

Datoria pastorală a preotului, cere o adecvată pregătire în probleme familiale; preotul este susținătorul vieții conjugale, prin mijlocul unei spiritualități matrimoniale ridicate. Astfel Conciliul afirmă: «Este de datoria preoților ca informați corespunzător asupra problemelor vieții familiale, să sprijine vocația soților în viața conjugală și familială prin diferite mijloace pastorale – predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, cult liturgic și alte ajutoare spirituale – să-i încurajeze cu bunătate și răbdare în greutăți și să-i întărească întru iubire pentru a se forma familii cu adevărat creștine». Dimensiunea familială are multe atribuții, de aceea: «Familia trebuie înțeleasă nu atât ca un sector al lucrării Bisericii, cât mai ales ca o dimensiune esențială a evanghelizării».

Familia este și rămâne chezășia societății. Iubirea conjugală, fără de care nu există familie, face parte din iubirea lui Cristos și numai în Cristos își găsește adevărata și deplina sa împlinire.

CAPITOLUL IV

CRISTOS ȘI ACTIVITATEA MISIONARĂ A BISERICII

În Biserică sfințenia este vizibilă și trebuie să manifeste roadele harului, produse în credincioși de Duhul Sfânt. Întreaga activitate a Bisericii a suferit de-a lungul timpului diferite schimbări. Schimbări care nu s-au datorat intenției eronate de propovăduire a misterului lui Cristos, ci schimbărilor politice care au marcat omenirea, în mod deosebit ultimele patru secole. Dacă diferența de rasă sau naționalitate și-a făcut simțită influența, iată că o dată cu căderea colonialismului, Biserica eliberată fiind, descrie și definește modalitatea activității misionare proprii.

Decretul Ad Gentes este rodul multiplelor dezbateri, atât înainte cât și în timpul Conciliului. Apar pentru prima dată principiile proprii unei teologii misionare și totodată se tinde să se definească activitatea misionară în sensul riguros al cuvântului, evident după ce a fost inserată în misiunea Bisericii. Giani Colzani, profesor de teologie sistematică la Milano, afirmă că: «Decretul Ad Gentes, îmbogățește cu termeni teologici gândirea Bisericii despre misiuni, ținând cont de caracterul escatologic al epifaniei și realizării planului divin».

Pe lângă terminologia misionară teologică, decretul subliniază rolul Bisericii ca Sacrament de mântuire, rolul omului și respectarea libertății persoanei, figura spirituală a misionarului și rolul laicilor în misiune.

1. ACTIVITATEA MISIONARĂ A BISERICII

Activitatea misionară a Bisericii își găsește originea în misiunea lui Cristos. Biserica actualizează neîncetat această misiune și conduce pe toți oamenii la mântuire adusă de Cristos.

Dumnezeu, trimițând pe Fiul Său în trup ca al nostru pentru: «a-i smulge pe oameni de sub puterea întunericului, și în El să împace lumea cu Sine» (cf. 2Cor 5, 19), «l-a constituit moștenitor a toate ca să refacă toate în El» (cf. Ef 1, 10). Așadar, mișcarea prin care Cuvântul iese din comunitatea trinitară este mișcarea care revelează iubirea Tatălui. Această perspectivă ne arată cum mișcarea misionară izvorăște din iubirea în izvorul ei, adică din iubirea Tatălui. Iubirea în izvorul ei, care este Dumnezeu nu se schimbă și nu se transformă, deoarece este numai iubire deplină ce se răspândește pretutindeni: «Dumnezeu Tatăl și-a revărsat cu dărnicie iubirea divină și nu încetează să o reverse, așa încât El, care este creatorul a toate, să fie în cele din urmă totul în toate».

Iubirea Tatălui se manifestă pe deplin prin trimiterea Fiului. Cristos este mai mult decât un profet deoarece împlinește revelația și ne oferă iertarea păcatelor. El este: «trimis în lume ca adevărat mijlocitor între Dumnezeu și oameni, în El locuiește toată plinătatea dumnezeirii, iar natura umană fiind noul Adam este constituit Cap al omenirii reînnoite». Centralitatea lui Cristos, trimis de Tatăl, ne face să afirmăm că Isus este primul și cel mai mare evanghelizator. A fost până la sfârșit, până la sacrificiul vieții pământești. El nu a venit pentru a fi slujit ci pentru a sluji și și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți, adică pentru toți.

Misiunea care izvorăște din iubirea absolută și milostivă, se îndreaptă mereu spre cei săraci (nu atât în sensul material, cât mai ales săraci datorită necunoașterii lui Dumnezeu). Plecând de la această iubire milostivă, putem spune că misiunea se îndreaptă spre mizerie, către neputință. Misiunea nu este numai un masaj de eliberare, ea nu constă numai în a oferi ajutor, ci o coborâre în mizerie și asumarea ei. Constă în a fi cu cei săraci, împărtășind condiția lor. «Misiunea lui Cristos este mult mai diferită și mult mai mare decât misiunea unui mesager; este o întrupare, o umanizare, o asemănătoare cu oamenii, cu condiția lor de sărăcie și mizerie (afară de păcat) ».

Văzută trinitar, misiunea este într-o ultimă instanță auto-comunicarea lui Dumnezeu: în Cuvântul făcut carne această auto-comunicare divină are imaginea unei vieți care pune în centru glorificarea Tatălui și mântuirea fraților.

Fiul lui Dumnezeu Întrupat are nevoie de ucenici care să-i continue lucrarea, să vestească viața și moartea Sa și să-i mărturisească învierea. Prin urmare: «în virtutea caracterului necesar al misiunii, toți cei botezați sunt chemați să se adune într-o singură turmă și astfel să poată da mărturie unanimă în fața neamurilor despre Cristos, Domnul lor», Biserica este continuarea acestei misiuni, care a început cu apostolii. În misiunea sa Biserica trebuie să împlinească dorința de dreptate, de solidaritate și de pace care pătrunde astăzi umanitatea. Evanghelizarea include prin natura sa promovarea umană. Dreptatea nu face altceva decât să mărească fidelitatea noastră față de Cristos și față de împărăția Sa. Fără angajamentul de a promova persoana umană, voința de a comunica misterul Cristos este sărăcită și falsificată.

Conciliul este conștient pe deplin de acest lucru atunci când afirmă că: «Biserica prin însăși faptul că-l anunță pe Cristos, arată oamenilor într-o manieră genuină, adevărul autentic despre condiția și chemarea lor integrală, deoarece Cristos este principiul și modelul acestei umanități reînnoite, pătrunsă de iubire frățească, de sinceritate și de spirit de pace la care aspiră toți». Proclamarea omului nou, în urma reînnoirii adusă de Cristos, face accesibile stările de sărăcie și de mizerie în care se găsesc mulți oameni și cere să se privească istoria ca un proces creativ la care să se participe dând un nou fundament și o nouă semnificație globală fraternității și demnității umane.

Un alt aspect important îl constituie universalitatea misiunii. Conciliul, analizând misiunile din trecut, afirmă că, Cristos și Biserica ce dă mărturie despre El prin propovăduirea Evangheliei, depășesc orice particularism de rasă și naționalitate și de aceea oamenii nu pot fi considerați străini nicăieri și față de nimeni. Cristos distruge aceste bariere. Omul pentru a fi dezlegat de slăbiciunea sa și de servitutea proprie are nevoie de Cristos: Modelul, Învățătorul, Eliberatorul, Mântuitorul și Dătătorul de viață.

Omul, pentru a intra într-un raport de comuniune cu Cristos, nu are nevoie de ipoteze psihologice, de sondaje sociologice, ci are nevoie să-i fie prezentat Cristos și apoi sub acțiunea lui Dumnezeu să poată trece de la omul vechi la omul cel nou desăvârșit în Cristos.

«Biserica peregrină este prin natura sa misionară, având originea în misiunea lui Cristos și în cea a Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl». Cristos, dobândind puterea în cer și pe pământ, înainte de a se fi înălțat la cer, Și-a întemeiat Biserica drept sacrament de mântuire și i-a trimis pe apostoli în lumea întreagă precum și El fuse-se trimis de Tatăl. Misiunea Bisericii continuă misiunea lui Cristos, având datoria de a răspândi în toate timpurile și în toate locurile ceea ce Cristos a făcut pentru mântuirea noastră. Apostolii, în număr de doisprezece, simbolizând Noua și definitiva Alianță, sunt trimiși din două motive; primul ar fi că ei aparțin unei Biserici care a primit un mandat formal de misiune, iar al doilea pentru că viața care este în ei – credința, dragostea, prezența Duhului Sfânt – le impune o responsabilitate și îi îndeamnă să dea mărturie Evangheliei și să mărească Trupul lui Cristos în noi ambiente umane.

Biserica, supunându-se poruncii lui Cristos și îndemnată de harul și iubirea Duhului Sfânt, îi conduce pe oameni prin exemplu, propovăduire, sacramente și prin mijloace de har la credință, libertate și pacea lui Cristos. Această concentrare a misiunii în jurul lui Cristos explică de ce, pe lângă mandatul primit, Conciliul leagă misiunea Bisericii de realitatea celor săraci: «Biserica trebuie să meargă pe același drum pe care a mers Cristos însuși, și anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii și al jertfirii de sine până la moarte, din care a ieșit învingător prin învierea Sa».

În unire cu Cristos și după modelul Său, Biserica trebuie să plece – în exercitarea misiunii sale – asupra oamenilor și asupra sărăciei lor. Drumul Bisericii este drumul kenotic, este drumul pascal: la viață prin moarte, la glorie prin umilință (cf. Fil 2, 5-11). Această urmare a lui Cristos pe drumul pe care l-a parcurs nu este o pură imitare, ci comportă un aspect – dacă se poate spune așa – ontologic. Cristos a fost trimis să anunțe Vestea cea Bună săracilor. Misiunea care izvorăște din iubire se îndreaptă mereu spre cei săraci. În logica Sa profundă există un fel de prioritate în a da celor săraci. Aceasta este și trebuie să fie misiunea Bisericii indiferent de loc, naționalitate și rasă.

Concentrat în Cristos, evenimentul mântuirii conține promisiunea unei antropologii și a unei cosmologii pe care Biserica o slujește în drumul ei de fidelitate față de Cristos. Putem indica misiunea sa, în efortul de a unifica: eschaton-ul lui Cristos și telos, scopul istoriei umane. Activitatea misionară a Bisericii tinde spre plinătatea escatologică; datorită ei Poporul lui Dumnezeu se lărgește după cum s-a spus în mod profetic: «Lărgește locul cortului tău și acoperământul sălașului tău întinde-l! Nu te zgârci» (Is 54,2).

Memorie vie a Domnului în toată densitatea biblică și liturgică a termenului, Biserica merge în cadrul istoriei, peregrinând spre Împărăție; în acest cadru de deschidere față de Cristos, în credință și speranță, poartă cu ea toată realitatea. Biserica găsește în comuniunea cu Cristos criteriul și sensul vieții sale istorice. Prin jertfa euharistică «trece neîncetat la Tatăl împreună cu Cristos, hrănindu-se în același timp cu Cuvântul lui Dumnezeu și dând mărturie despre Cristos». Biserica cu cât trăiește mai mult acest mister de comuniune și de fidelitate față de Domnul său, cu atât mai mult devine mai semnificativă pentru lume. Misiunea ei formulează identitatea sa în raport cu înnoirile pascale ale Celui Înviat și cu darurile sale de mântuire. Oamenii, ca mădulare ale Trupului lui Cristos, prin ascultarea Cuvântului și asimilarea lui, prin rugăciune și printr-o viață de iubire, nu rămân subiecți pasivi, ci devin activi colaborând la creșterea și dezvoltarea Trupului lui Cristos pentru a-l duce mai curând la plinătate.

2. Cristos și activitatea Bisericii în lumea contemporană

Pentru a reînnoi misiunea lui Cristos, Decretul Ad Gentes subliniază printre altele trei aspecte mai importante: mărturia vieții, vestirea Cuvântului și vocația misionară. Analizându-le pe fiecare vom observa care este învățătura Bisericii pentru o misiune dinamică și actuală.

2.1. Mărturia Vieții

Mărturia vieții este «primul mijloc de evanghelizare». Și în același timp «condiția esențială pentru eficacitatea predicării». Încrucișată profund cu viața credinciosului, mărturia vieții nu este o oglindire narcisistă, ci o deschidere spre strălucire a «luminii înaintea oamenilor, pentru ca să vadă operele voastre bune și să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri» (Mt 5, 16). Mărturia nu este altceva decât însăși viața creștină, care prin natura sa trimite la Dumnezeu și interpelează profund persoanele.

Conciliul remarcă două forme de mărturie: dialogul și iubirea. Prima își găsește fundamentul în Semina Verbi, adică în prezența valorilor creștine care se găsesc și la alte popoare necreștine. «Asemenea lui Cristos care a intrat în inimile oamenilor pentru a le duce, printr-un contact cu adevărat uman, la lumina divină, la fel ucenicii Săi, însuflețiți intim de Duhul lui Cristos, trebuie să cunoască oamenii în mijlocul cărora trăiesc și să fie în relație cu ei printr-un dialog sincer și răbdător».

A doua modalitate de mărturie este iubirea; înțeleasă ca o mărturie, iubirea ne duce până la Dumnezeu. Având ca model lucrarea lui Dumnezeu, iubirea nu pune nici o condiție, ci este gratuită și universală: Asemenea lui Dumnezeu, care ne-a iubit cu o iubire dezinteresată, la fel credincioșii cu iubirea lor trebuie să se preocupe de om, iubindu-l cu aceeași iubire a lui Dumnezeu».

2.2. Vestirea Cuvântului

Al doilea mod cu care comunitatea creștină exprimă vitalitatea ei misionară este aceea a vestirii misterului lui Cristos. Vestirea misterului lui Cristos este pentru Pp. Paul al VI-lea «baza, centrul și culmea»oricărei angajări de evanghelizare, în timp ce pentru Pp. Ioan Paul al II-lea, «Isus Cristos este principiul stabil și centrul permanent al misiunii». Prin vestire, comunitatea devine slujitoarea Cuvântului și se pune la dispoziția lui Dumnezeu.

Conciliul afirmă că, conținutul vestirii Cuvântului este: «Dumnezeul cel viu și cel pe care, El l-a trimis pentru mântuirea tuturor, Isus Cristos». din acest text rezultă evident că Isus Cristos este inseparabil de vestire. Deși nu s-a afirmat, este de presupus că vestirea morții și învierii lui Cristos este inclusă implicit în prezentarea lui Isus ca mântuitor. Dezvoltând această temă, Conciliul îl pune pe Isus în raport cu așteptările umane: ar fi dificil să vorbești despre mântuire dacă aceasta nu ar răspunde unei așteptări reale. Pentru aceasta, Decretul vorbește despre Isus Cristos ca despre acela care: fiind Calea, Adevărul și Viața răspunde tuturor așteptărilor, mai mult le depășește în mod infinit.

2.3. Vocația Misionară

Decretul Ad Gentes prezintă dimensiunea carismatică a vocației misionare, când face apel la Duhul Sfânt ca cel care: «împarte cum voiește darurile sale pentru binele sufletelor și ca cel care aprinde în inima fiecăruia vocația misionară. Dimensiunea carismatică are prima sa semnificație în faptul că amintește că, Dumnezeu nu este numai obiectul cunoașterii, dar că în însăși intuiția infinitei sale maiestăți și din divina autoritate, devine fundamentul unei noi stări de viață. Vocația este un dar; numai în adeziunea deplină de credință este posibil să se meargă spre o coincidență sigură dintre misiunea lui Dumnezeu și viața noastră. Dimensiunea carismatică a vocației misionare nu este legată numai de originile ei în Duhul Sfânt, ci este și asistată de El.

La fel dimensiunea ecleziologică a acestei vocații este prezentă în Ad Gentes. Este vorba de o participare la o datorie ecleziastică, datoria de a evangheliza ce aparține întregii Biserici. Această dimensiune ecleziologică indică autoritatea Bisericii asupra misterului evanghelizării. Evanghelizarea nu este un act individual și izolat, ci profund eclezial. Pe aceste baze carismatice și ecleziologice, Conciliul schițează forma de viață proprie misionarului, imaginea sa spirituală. Inima imaginii spirituale a misionarului este un proiect de viață, de primit, interiorizat și de mărturisit cu radicalitate; proiect bazat pe virtutea distinctivă a ucenicului lui Cristos: ascultarea.

3. BISERICA ȘI OMUL RĂSCUMPĂRAT DE DUMNEZEU

Tatăl Veșnic în planul total liber și tainic al înțelepciunii și bunătății sale a creat universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtășirea vieții divine la care i-a chemat pe toți în Fiul Său. Pe cei care cred în Cristos Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică a Sa. Această familie a lui Dumnezeu se constituie și se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane. Biserica i-a formă prin răspunsul pe care apostolii l-au dat lui Isus, înainte ca Duhul Sfânt să fie trimis. Isus i-a constituit într-o comunitate care în timp ia amploare și dă mărturie lumii întregi (Cf. Lc. 24,48; Cf. Fap. 1,8.) despre învierea și în același timp viața Sa. Această Biserică a fost manifestată încă de la început prin revărsarea Duhului Sfânt și va fi împlinită în glorie la sfârșitul veacurilor.

Biserica este un organism viu. În ea străbate viața divină, care îmbibă și supranaturalizează viața umană și prin aceasta se exprimă. În ea continuă să trăiască și să acționeze Cristos, Cuvântul Întrupat. Biserica vrea să fie în lume și pentru lume.

«Lumea semnifică atât conviețuirea umană explicit constitutivă a Bisericii cât și spațiul pământesc în care creștinul își desfășoară activitatea sa». Comunitatea eclezială a credincioșilor nu este o lume în sine, ci trăiește și acționează în lumea oamenilor și împreună cu ea. Biserica prezentă pe pământ este alcătuită din oameni, adică din membri ai cetății pământești, care sunt chemați să formeze încă în cursul istoriei umane Familia fiilor lui Dumnezeu, ce trebuie să crească necontenit până la venirea Domnului.

Biserica face parte din familia umană, dar în același timp o depășește în virtutea originii și misiunii sale; ea își actualizează misiunea sa trăind și împărtășind soarta umanității. În perspectiva Conciliară toată activitatea umană își găsește împlinirea în misterul Pascal. De fapt legea fundamentală pentru a transforma lumea este practicarea iubirii.

Biserica însăși este o realitate socială a istoriei, merge deci împreună cu întreaga umanitate, împărtășind bucuriile și greutățile. Vrea să fie fermentul acestei societăți umane chemată să devină familia lui Dumnezeu. pentru aceasta ea proclamă drepturile omului, recunoaște ceea ce este bun în dinamismele sociale de astăzi, caută să depășească antagonismele care există între națiuni și neamuri diverse. În lume Biserica nu se situează pe o poziție de putere, ci într-o atitudine de slujire și dialog. Biserica oferă mărturia ei dar primește de asemenea aportul omului din experiența sa, fie că se tratează de familie, cultură, viață socială, economică sau politică, de război sau de pace.

Biserica nu ignoră cât a primit de la istorie și de la evoluția neamului omenesc. Încă de la începutul istoriei sale ea a învățat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor și limbilor diferitelor popoare. Pentru a spori schimbul dintre Biserică și diferitele culturi, Biserica mai ales în vremurile noastre când schimbările sunt atât de rapide și modurile de a gândi atât de variate, are în mod deosebit nevoie de ajutorul unora care, trăind în lume, îi cunosc bine diferitele instituții și domenii de activitate și le înțeleg adânc mentalitatea, fie că aceștia sunt credincioși sau necredincioși. Mai mult Biserica mărturisește că mult ajutor i-a venit și îi poate veni chiar din opoziția acelora care i se împotrivesc sau o prigonesc.

Din doctrina conciliară reiese clar că Cristos este Răscumpărătorul omului. Misiunea Bisericii constă în a continua în lume opera lui Cristos, și de a face umanitatea părtașă la Misterele lui Cristos. În acest sens documentul Gaudium et Spes este o pastorală a dialogului, o cateheză asupra întâlnirii omului modern cu Dumnezeu, cu Biserica, cu societatea contemporană. Conciliul și-a făcut proprie această re-împăcare dintre cultură și credința în Isus Cristos.

Biserica ca și corp al lui Cristos și Templu al Spiritului Sfânt, este un semn și instrument al păcii lui Cristos între popoare. Astăzi și poate mai mult ca niciodată; Biserica se află în fața lumii și a statelor ca vestitoare de pace. Propunând pacea, Biserica nu se proclamă pe sine însăși și nu-și apără interesele sale. Ea apără și proclamă omului mesajul păcii, îl proclamă pe Cristos.

«Omul este prima și fundamentala cale a Bisericii». Pe această afirmație decisivă și nouă Papa Ioan Paul al II-lea și-a clădit prima sa enciclică, definită ca un imn al omului. Este evident că aici omul este considerat în raport cu Cristos, Răscumpărătorul său, «centrul cosmosului și al istoriei»și în raport cu Biserica care continuă și actualizează în istorie misiunea lui Cristos.

Așadar în centrul atenției este omul concret, care trăiește într-o istorie a sa și care «scrie această istorie personală a sa prin numeroase legături, contacte, situații, structuri sociale ce-l unesc cu ceilalți oameni». Este o privire care pătrunde în situația omului contemporan, văzut la lumina lui Cristos, care este mântuitorul lui. «Isus Cristos este calea principală a Bisericii», afirmă cu claritate papa. Biserica trăiește din El în Scriptură și în Sacramente, în special în Euharistie. Ea trăiește cu El în drumul istoriei umane. Biserica trăiește pentru Cristos, cu scopul de a conduce toată umanitatea la El, dar pentru că, «cu întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit mod cu fiecare om».

Biserica îl caută pe om pe toate străzile lumii. Îl caută cu aceeași grijă cu care îl căuta Isus pe străzile Palestinei. Pentru aceasta «toate drumurile Bisericii conduc către om». Tocmai pentru că este Răscumpărător, Cristos este adevăratul eliberator al omului. Cu o extraordinară forță de convingere, Papa pune Biserica în serviciul omului, ea care este un dar făcut omului pentru ca să mențină viu raportul său indispensabil cu Cristos. «Biserica trebuie să servească acest unic scop: ca fiecare om să-l poată găsi pe Cristos».așa cum Cristos este trimis pentru om și pentru lume, pentru ca ei în și pentru El să trăiască, așa și Biserica, popor al lui Dumnezeu și Trup al lui Cristos, trebuie să parcurgă această cale trasată de Cristos: a căutării omului, a promovării omului, a realizării potențialului său și aspirațiilor sale autentice, fie temporale, fie eterne.

CONCLUZIE

În primul capitol am văzut cum Biserica își are originea sa în Cristos, cum Cristos este acela care a operat, operează și va opera în Biserica Sa. Cristos este întemeietorul, Unitatea și Capul Bisericii Sale construită pe temelia Apostolilor.

Biserica își are originea în Cristos și există în El. Ea prelungește întruparea și opera răscumpărătoare a lui Cristos continuând activitatea sanctificatoare a Logosului prin intermediul Euharistiei și a Duhului Sfânt. Cristos este Marele Preot care și-a ales un popor sacerdotal. Acest popor consacrat de diversa și comuna acțiune a preoției ierarhice și a laicatului, actualizează opera răscumpărătoare a lui Cristos prezent în Euharistie și eficace prin celelalte sacramente prin administrarea cărora Biserica trebuie să renască la o nouă viață. Preoția regală și profetică prezentă într-o anumită măsură la toți botezații este posedată într-o manieră unică de miniștri sacri, iar în plinătatea sa totală de episcopi care conduc ca și vicari ai lui Cristos Bisericile și Biserica și o fac vizibilă în mijlocul credincioșilor ca Maestru, Păstor și Pontif. Cristos rămâne cu creștinii, constituie cu ei o familie în care El nu este numai frate dar și Maestru și model divin al oricărei perfecțiuni.

«Biserica nu este ecleziocentrică ci critocentrică, nu este natură ci istorie, nu este centrată pe voința sa ci pe persoana lui Cristos. Actualizarea Bisericii este ascultare, existența sa este fidelitate iar viața sa este retrăire în El».

«În lumina credinței, trebuie să privim cu toții lumea, cu ochii lui Cristos și cu inima Sa. Biserica trebuie să trăiască Misterul său de unitate după gândirea și voința Domnului». De aceea Conciliul Ecumenic Vatican II, își pune întreaga încredere în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui față de noi, în puterea Duhului Sfânt pentru realizarea Unității.

Isus comunică gloria Sa, care rezultă din viața Sa divină, identică cu cea a Tatălui și o comunică prin natura Sa umană. Unitatea în credință va produce două efecte: unul pe pământ – lumea va fi câștigată la Cristos, văzând iubirea creștinilor, iar al doilea efect în viața viitoare – unitatea cu Cristos rămâne dincolo de mormânt, credincioșii care s-au păstrat în unitate vor contempla gloria lui Cristos și se vor bucura de unitatea și de iubirea Sa.

Misterul rămâne întotdeauna în imensitatea sa iar cuvintele niciodată nu îl vor putea cuprinde în întregime, ele ne ajută să-l învăluim cu înțelegere prin înțelepciune pentru credința noastră, care este natura și scopul ei, scop care nu este altul decât misterul cristologic exprimat prin liturgie, dezbătut de-a lungul secolelor și în cele din urmă o dată cu Conciliul Ecumenic Vatican II, el se reîncarnează pentru o nouă modalitate de evanghelizare a societății secularizate din timpurile contemporane.

În capitolul al doilea am văzut raportul strâns care există între miniștri sacri și Cristos. Episcopii fiind conștienți că sunt urmașii apostolilor, trebuie să-și dea seama de misiunea ce le-a fost încredințată de Cristos, și vor trebui să continue această misiune până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), și să păstreze cu fidelitate tradiția apostolică în lumea întreagă. Trăind un raport personal cu Cristos, să vestească pretutindeni faptele Sale mărețe în ciuda obstacolelor ce se ivesc astăzi, profitând de toate mijloacele de informare, pentru a-l face cunoscut tuturor pe Cristos Isus Domnul nostru.

De asemenea am văzut în al doilea capitol rolul și datoria preotului de astăzi care s-ar putea sintetiza astfel: Astăzi creștinii așteaptă mult de la preot. Ei vor să vadă în el, într-o lume în care triumfă puterea banului, seducția simțurilor, prestigiul tehnicii, un martor al lui Dumnezeu cel nevăzut, un om cu credință care uită de sine însuși pentru a sluji pe toți cu iubire și caritate după modelul lui Cristos. Vom mai vedea în acest capitol cum darul făcut Bisericii a fost pus în lumină de Conciliul Vatican II, care are încrederea că mărturia religioșilor va atrage în mod eficace toate membrele Bisericii să împlinească cu un nou avânt datoriile vocației creștine…făcând astfel să se manifeste tuturor credincioșilor bogățiile cerești, prezente deja în această lume. Sfaturile evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare, sunt legea constitutivă a vieții religioase.

În capitolul al treilea am văzut cum fiecare creștin este chemat să dea mărturie cu propria viață. În Biserică, mărturia laicilor este ca un ferment pentru sfințirea lumii deoarece numai prin viața lor creștină, trăind în mijlocul problemelor acestei lumi, a ocupațiilor familiale, profesionale și sociale ei pot aduce la cunoștință omului că mântuirea prin Cristos a venit în lume. Isus Cristos ne-a mântuit de păcatele noastre, dar această mântuire se realizează în Biserică care săvârșește Misterul Răscumpărării noastre în Sfânta Liturghie. Deci omul contemporan poate vedea în aceste mistere ale lui Cristos: Întruparea, Patima, Moartea, Învierea, Înălțarea la cer și trimiterea Duhului Sfânt, o iubire veșnică din partea lui Dumnezeu față de om.

După cum am văzut în capitolul al patrulea, activitatea misionară a Bisericii are o profundă amprentă Cristologică. Cristos fiind de fapt modelul Bisericii Misionare, modelul misionarului, fiind și primul evanghelizator. Datorită Decretului Ad Gentes, originea activității misionare și conținutul ei sunt analizate și puse în lumină pentru a împlini așteptările omenirii actuale. Se observă o preferință pentru cei săraci, urmându-l pe Cristos care a venit să aducă Vestea cea Bună săracilor. Cristologia Conciliului Ecumenic Vatican II este una deschisă, respectând valorile creștine, chiar dacă ele se află într-un teritoriu necreștin. Conciliul este conștient că aceste Semina Verbi existente în teritorii necreștine dacă sunt cultivate cu iubire și prudență pot aduce rod mult.

Biserica este împinsă de Duhul Sfânt să deschidă căi noi pentru a întâmpina lumea de astăzi și pentru a reactualiza în lume misterele lui Cristos. Kerigma misionară trebuie să fie orientată în mod esențial asupra lui Cristos, pentru că Biserica datorită unei reînnoite proclamări a misterului lui Cristos, pregătește și realizează sacramental, în acțiunea liturgică, mai ales în Botez și în Euharistie, introducându-l pe creștin în Corpul viu al lui Cristos, în sacramentul primordial al Bisericii. Această kerigmă ar trebui de asemenea să accentueze semnificația escatologică, pentru că în Biserică Domnul vine mereu în întâmpinarea dorinței de mântuire a popoarelor, până la definitiva parusie, care va fi întoarcerea pe vecie în împărăția Tatălui.