Apostolatul Sf Paul
=== l ===
CUPRINS
SIGLE ȘI ABREVIERI
1. Cărți biblice
Dt Cartea Deuteronomului
Is Cartea profetului Isaia
Ier Cartea profetului Ieremia
Dan Cartea profetului Daniel
Lev Cartea Leviticului
1Reg Cartea întâi a Regilor
2Reg Cartea a doua a Regilor
Il Cartea profetului Ioel
Mt Evanghelia după sfântul Matei
Mc Evanghelia după sfântul Marcu
In Evanghelia după sfântul Ioan
Fap Faptele Apostolilor
Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani
1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni
2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni
Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni
Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni
Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni
1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni
2Tes Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni
1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei
2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei
Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit
Flm Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filemon
Evr Scrisoarea către evrei
1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru
Iac Scrisoarea sfântului Iacob
2. Sigle
AG Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes
GS Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes
LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium
PO Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis
CBC Catehismul Bisericii catolice, ARCB, București, 1993.
CT Papa Ioan Paul al II-lea, Catechesi Tradendae, Presa Bună, Iași 2001.
DGC Directoriul General pentruCateheză, ARCB, București, 2001.
ARCB Arhiepiscopia Romano Catolică de București
BBC Biblioteca bunului creștin
EMP Eizioni Messaggero Padova
IBMBOR Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
3. Abrevieri
Cc. conciliul
cf. conform
coord. coordonator
d.C după Cristos
etc. etcaetera
ibidem același autor și aceeași operă
idem. același autor, aceeași operă și aceeași pagină
î.C. înainte de Cristos
op. cit. opera citată
ș.u. și următoarele
vol. volum
INTRODUCERE
Cine este sfântul Paul? La prima vedere pare o întrebare destul de simplă. Cu siguranță orice creștin are câteva cunoștințe despre el. Pentru majoritatea, Apostolul neamurilor este doar sfântul Paul, adică un sfânt, unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii lui Cristos, care a predicat Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos, a înfăptuit câteva călătorii misionare, a săvârșit și minuni, și cam atât. Deci un sfânt. Și într-adevăr așa este, unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii. Dar dacă vrem să-l cunoaștem mai bine pe sfântul Paul, trebuie, mai întâi, să-l cunoaștem pe Saul din Tars „Eu sunt bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei” (Fap 22,3), fiu de fariseu. Mai concret, trebuie să-l cunoaștem pe omul din sfântul Paul, iar acest lucru este și unul din scopurile acestei lucrări.
În mod obișnuit îl numim pe sfântul Paul Apostolul și prea puțin ne punem problema modului cum el a devenit apostol. Înainte de coborârea Duhului Sfânt, când Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat pe Isus, nu mai era împreună cu ceilalți apostoli, Petru, reflectând asupra profețiilor din Scriptură ce se refereau la acel fapt (cf. Fap 1,16-20), a propus ca locul lui Iuda să fie luat de altcineva: „Așadar, trebuie ca unul dintre acești bărbați, care ne-au însoțit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălțat de la noi, să devină martor al învierii lui împreună cu noi” (Fap 1,21-22). Este important acest fragment întrucât ne prezintă criteriile necesare pentru ca cineva să poată fi ales apostol, iar aceste criterii, după cum am văzut sunt: în primul rând să-l fi cunoscut pe Isus și să fi fost împreună cu ceilalți apostoli începând de la botezul lui Ioan până în ziua înălțării lui Isus la cer. După cum bine știm sfântul Paul nu a îndeplinit aceste condiții. Deci, sfântul Paul este un apostol sau nu? Cum a devenit Apostol? Știm bine că Domnul nostru Isus Cristos i-a apărut lui Paul (Saul), în drumul spre Damasc acordându-i mandatul apostolic, care va fi recunoscut mai târziu și de către apostoli la „Conciliul” de la Ierusalim din jurul anului 50 d.C. „Căci cel care îl constituise pe Petru pentru apostolatul celor circumciși m-a constituit și pe mine pentru păgâni, și cunoscând harul care îmi fusese dat, Iacob, Chefa și Ioan, care sunt considerați coloane, mi-au dat mie și lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii ca noi să mergem la păgâni, iar ei la cei circumciși” (Gal 2,8-9). Am ținut să prezint acest subiect încă din introducere întrucât titlul pe care l-am ales „Apostolatul sfântului Paul” nu se reduce doar la sensul strict de apostolat ca mandat primit de la Cristos, după cum am văzut mai sus, ci încearcă să cuprindă întreaga viața a Apostolului: copilăria, tinerețea, convertirea, activitatea misionară, scrierile sale etc. Lucrarea e mai mult o trecere în revistă asupra câtorva aspecte mai importante legate de viața și activitatea sfântului Paul, accentul fiind pus în mod firesc asupra activității sale apostolice.
Pentru a da o cheie de interpretarea a lucrării, voi prezenta în câteva cuvinte structura și conținutul ei. Primul capitol, care tratează despre viața lui Paul înainte de convertirea sa la Cristos, are un rol mai mult introductiv, scoțând totodată în evidență importanța pe care a avut-o formarea primită, în copilărie și tinerețe, pentru viitoarea muncă apostolică,
Cel de-al doilea capitol este practic centrul lucrării și prezintă câteva reflexii asupra activității apostolice a sfântului Paul, începând cu momentul convertirii sale din drumul spre Damasc. Astfel vom întâlni câteva aspecte legare de începutul misiunii apostolice, calitatea sa deosebită de predicator, suferințele îndurate pentru vestirea Evangheliei lui Cristos, minunile înfăptuite, călătoriile misionare și scrierile sale.
Cât privește cel de-al treilea capitol, acesta are o structură mai diferită decât primele două fiind practic o prezentare a actualității apostolatului sfântului Paul, tratare bazată în mod special pe documente ale Bisericii.
După cum aminteam la începutul acestei introduceri, pentru al cunoaște cât mai bine pe sfântul Paul e necesar ca mai întâi să-l cunoaștem pe Saul din Tars, aducă omul din Paul, în care, în multe privințe se poate regăsi fiecare dintre noi, iar pentru a favoriza acest lucru am găsit potrivit ca în unele momente, în special, în primele două capitole, să folosesc un stil mai narativ de expunere a anumitor aspecte.
Capitolul I
SAUL APĂRĂTOR AL LEGII MOZAICE
1. „Eu sunt bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei” (Fap 22,3)
1.1. Orașul Tars
Așezat la poalele Muntelui Taurus și străbătut de fluviul Cydnos, Tarsul era un oraș-port, vechi centru de trafic internațional, renumit pentru comerț. Totodată era un oraș cultural, bine organizat, condus de către reprezentanții de seamă ai populației autohtone. Numit de către Xenofan „orașul cel mare și fericit”, Tarsul era capitala Ciliciei, provincie romană ce se bucura în cadrul Imperiul de oarecare autonomie în privința taxelor fiscale, alegerii magistraților și decretării legilor. Tarsul era un oraș cosmopolit, alcătuit din diferite populații ale Imperiului Roman, însă cele mai reprezentative comunități ale orașului erau cea romană, greacă și ebraică. Într-un astfel de oraș precum era Tarsul, raporturile evreilor cu grecii și romanii, erau inevitabile și deveniseră obișnuință, iar cunoașterea limbii grecești era necesară.
Crescând într-un astfel de oraș, pe lângă formarea iudaică, Paul a luat contact cu diferitele civilizații și culturi ale orașului, dar, în mod special, cu cea elenă, cu modul lor de a gândi, cu tradițiile lor, cu religia și zeitățile lor ce influențau culturile din acea vreme, lucru care i-a fost mai târziu de mare folos, ajutându-l să înțeleagă și să pătrundă mai ușor în mentalitatea diferitelor popoare păgâne, reușind în învățăturile sale să facă asemănări și comparații între elementele culturii păgâne și Evanghelia lui Cristos, menite să-i ajute pe păgâni să înțeleagă mai bine Vestea ce Bună. În formarea sa și-au pus cel mai mult amprenta, în mod firesc, în primul rând religiozitatea și disciplina iudaică, și într-un mod aparte cultura grecească. În piețe și pe străzi se discutau probleme de filozofie, morală, religie și străbătând orașul, vrând-nevrând, Paul a luat contact cu ele. Cunoaștem acestea din imaginile care se desprind din scrierile sale precum imaginea alergătorului in arenă sau a soldatului roman etc, imagini luate din viața cotidiană dominată de cultura grecească. Cât de puternică a fost influența acestei culturi grecești asupra lui Saul reiese din faptul că toate scrierile sale sunt redactate în limba greacă. Totuși putem vorbi doar de o influență asupra personalității sale și nu de o formare elenistică în sensul strict, elementele strict elenistice folosite mai târziu în scrierile sale au mai mult un caracter valutativ, cultura dominantă, ca de altfel și originea sa fiind cea ebraică, după cum susține chiar el cu orgoliu: „Sunt ei evrei? Sunt și eu. Sunt israeliți? Și eu de asemenea”(2Cor 11,12).
Iudeii din Tars formau un grup bine organizat, cu legături strânse între ei și se bucurau de aceleași drepturi ca și ceilalți membrii ai orașului. Tatăl lui Paul era un om de bază în oraș, probabil un funcționar ce participa la conducerea orașului, fidel regulilor religioase dar și naționale, lucru care își va pune amprenta și în viața Apostolului, ce va arăta loialitate față de stat îndemnându-i pe credincioși la rugăciuni pentru conducătorii lor.
Putem trage concluzia că, crescut într-un astfel de oraș, Saul și-a format cu siguranță un bagaj intelectual apreciabil, formându-și totodată și o viziune mai largă, globală, cu orizonturi deschise spre noutate și cunoaștere.
1.2. Cetățean roman
Pe lângă faptul că era evreu, Saul era și cetățean roman pe linie paternă, cu drepturile oricărui cetățean roman. Astfel alături de numele evreiesc Saul el purta și numele roman de Paul. Cetățenia romană era un statut demn de invidiat în acel timp, fiind prea puțin acordat în partea orientală a Imperiului, iar acordarea ei presupunea îndeplinirea unor servicii deosebite față de Imperiului Roman. Cel ce avea această cetățenie beneficia de o serie de avantaje, astfel: putea călători liber prin Imperiu, era scutit de anumite impozite, avea diferite beneficii judiciare și putea cere să fie judecat în fața împăratului. Deși avea acest statut de cetățean roman, ce îi acorda o anumită protecție, Paul va fi victima mai multor erori judiciare (cf. Fap 16,22-24. 38). Cât privește numele cetățeanului roman, acesta era un garant al calității sale, astfel el avea în general trei denumiri, adică – numele, ce arăta apartenența sa la o familie mai largă, – prenumele și – cognomen, adică supranumele ce desemna o ramură a aceleiași familii sau o caracteristică personală..
În timpul vieții sale, din întreaga populație a Imperiului Roman, aproximativ 4-5 milioane aveau cetățenie romană, aceștia fiind priviți ca elita Imperiului. Locuitorii provinciei italice aveau deja acest privilegiu cu un secol mai înainte. Nu existau cetățeni romani de diferite categorii, ci doar cetățeni romani care se bucurau de o serie de privilegii. Printre serviciile care puteau fi făcute de diferiți cetățeni din provincii pentru a obține cetățenia romană era și susținerea financiară a armatei romane și a diferiților conducători romani, iar de acest lucru se pare că au profitat mulți dintre locuitorii mai importanți ai orașului Tars, în disputa dintre Octavian și Antoniu, în jurul anului 31 î.C. Cu toate acestea nu știm cu siguranță în ce mod au obținut părinții, sau alți înaintași ai lui Saul acest privilegiu. Oricum cetățenia romană îi va fi de folos lui Paul în viitoarea sa misiune apostolică, fiind ca un permis de trecere liberă a diferitelor granițe în Imperiul Roman și uneori pentru apărarea unor drepturi civile.
1.3. Fiu de fariseu
Căutând o explicare a cuvântului „fariseu”, în general, vom vedea că i se acordă două conotații, cuvântul fiind atât substantiv, cât și adjectiv. Prima conotație, ca substantiv, prezintă fariseul ca fiind membrul unei grupări politico-religioase, la evrei, care respecta în mod riguros anumite legi și datini. Cea de-a doua conotație, ca adjectiv, ne prezintă cuvântul „fariseu” ca fiind un apelativ atribuit unui om ipocrit, fățarnic, prefăcut. În zilele noastre cel mai folosit sens al cuvântului „fariseu” este cel de-al doilea, ca apelativ, mai puțin plăcut, atribuit unei persoane; dar în timpul sfântului Paul, a fi numit fariseu avea tocmai sensul opus, fiind o mare demnitate. Astfel termenul „fariseu”, ce în decursul timpului a cunoscut o importantă transformare semantică, are la origine cuvântul „parish” ce s-ar traduce prin „separații”, fiind sinonim cuvântului „qadòsh” ce înseamnă „consacrat”, „sfânt”.
În timp sfântului Paul fariseii reprezentau o formațiune organizată asemenea unui partid, ce provenea din clasa scribilor și a specialiștilor în exegeza biblică, clasă care în decursul secolul al II-lea î.C. au intrat în contrast cu partidul sacerdotal tradiționalist, care își aroga anumite drepturi, care nu erau permise poporului de rând. Fariseii, în schimb, susțineau faptul că nu doar clasei sacerdotale, ci oricărui om îi revenea dreptul să interpreteze în mod autentic Biblia și Tradiția. Membrii acestei clase sociale se deosebeau de restul poporului prin atașamentul exagerat față de Legea mozaică, fiind mereu preocupați cu studiul ei. În general, membrii „partidului fariseu” erau oameni proveniți din clasa de mijloc a societății, fiind în mare parte meseriași și comercianți, constituind o categorie socială activă, ce considera că ocupațiile profesionale sunt un element de echilibru necesar în viața unui om învățat. Diferitele grupări farisaice erau conduse de un maestru numit „rabbi”.
Câteva dintre ideile mai importante pe care le susțineau fariseii, erau: universalitatea mântuirii și credința în învierea morților. Astfel cât privește universalitatea mântuirii, afirmau că Revelația divină se adresa tuturor, nu numai preoților și că fiecare om avea chemarea spre sfințenie. Pentru ei credința în înviere era fondată pe câteva texte clasice, ale profeților Isaia și Daniel: „Îi voi reînvia pe morții tăi …” (Is 26,19) și „Mulți dintre cei care dorm sub pământ, se vor deștepta, unii pentru viața eternă, alții însă spre rușine, pentru o condamnare veșnică” (Dan 12,2). Mai târziu, apostolul Paul în scrierile sale va acorda o importanță deosebită acestei tematici a învierii din morți (cf. 1Cor 15). Astfel fariseii fiind convinși de nemurirea sufletului, respectau cu mare sfințenie toate practicile legate de Lege, pentru ca atunci când se vor înfățișa la dreapta judecată a lui Dumnezeu să nu fie osândiți, ci îndreptățiți cu viața veșnică. Pentru ei învierea era o răsplată făgăduită celor drepți, o îndreptățire datorată meritelor personale avute în timpul vieții, punând mai puțin accent pe faptul că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, fapt pentru care Isus le-a adus reproșuri și mustrări, arătându-le modul lor greșit de a interpreta acest lucru mai ales prin Parabola vameșului și a fariseului. Deși erau într-un număr mai restrâns, totuși, fariseii aveau o influență deosebită în societatea evreiască. În secolul I, î.C., „Sinedriul”, Sfatul Bătrânilor, a primit și pe unii reprezentanți ai fariseilor în mijlocul lor, până atunci considerându-i ca sectă. Între aceste două grupări se păstrau însă în continuare distincții clare. Una dintre aceste distincții era și importanța pe care saduceii o acordau genealogiilor păstrându-le și transmițându-le cu mare râvnă și mândrie urmașilor. Fariseii însă nu acordau prea mare importanță acestora. La fel și în scrierile sfântului Paul, care era un fariseu, nu vom întâlni astfel de genealogii, nici măcar nu menționează numele părinților, se pare că pentru el a contat mai mult apartenența sa la iudaism, decât rudenia. Ca fiu de fariseu, Saul a fost educat de tatăl său conform principiilor acestei grupări.
2. Formarea religioasă și intelectuală a lui Saul
2.1. Educarea religioasă și intelectuală în orașul natal
Conform unei vechi tradiții rabinice, copilul evreu era educat astfel: la 3 ani era introdus în cunoașterea Torah-ului (legea), la 10 ani, obligatoriu era inițiat în a cunoaște Mișna (tradiția orale); la 15 ani, în studiul Talmud-ului (doctrinei), iar la 18 ani era introdus în Chuppa (camera nupțială).
În formarea religioasă și intelectuală a copilului evreu primul rol și poate cel mai important îl avea tatăl, el fiind acela care îl introducea în cunoașterea Torei și al limbii ebraice, considerată de evrei ca fiind sacră. Tot tatăl era acela care alegea copilului său școala și profesorii. Primul loc de instruire pentru copii evrei era sinagoga, de predare ocupându-se în mod obișnuit unul dintre învățații ce animau adunările religioase din zilele de sâmbătă. Pentru început, copiii erau învățați să citească literele una câte una, apoi grupuri de litere, repetând după profesor, în același timp învățând și scrierea lor. Apoi se continua cu scrierea și învățarea cuvintelor, mai întâi a numelor proprii, lunile, sărbătorile, ajungându-se apoi la compuneri. Un aspect deosebit asupra căruia se punea un mare accent în formarea copiilor evrei era cunoașterea clară a identității lor, mai ales a celei religioase și naționale. Copiilor evrei din diasporă, deci și a celor din Tars, li se acorda și o educare asupra anumite principii ale gândirii clasice și totodată o formare bilingvă sau trilingvă, limba dominantă a epocii fiind cea greacă.
Formarea religioasă la evrei începea încă din frageda copilărie, mai întâi în familie, iar apoi la sinagogă. La școala sinagogală din Tars, pe care probabil Saul a frecventat-o de pe la vârsta de 5-6 ani, Biblia era prezentată în limba greacă, Septuaginta. Primii ani de școală erau consacrați exclusiv cunoașterii istoriei propriului popor. Astfel, copilul evreu era înflăcărat de faptele mărețe pe care Dumnezeu le-a săvârșit cu poporul său, dar și mișcat profund de nenorocirile care l-au încercat. Inima lor era înflăcărată de speranță, poate cel mai mult, atunci când se vorbea despre viitorul poporului lor, era poporul ales, din care avea să se nască cel mai mare rege, Mesia, despre care ei considerau că avea să-i unească și să biruiască întregul pământ. Pe la vârsta de 10 ani, copilul evreu trecea la o a doua etapă a formări școlare, când începea instruirea în legea orală, luând astfel contact cu numeroasele tradiții și precepte orale pe care rabini le alcătuiseră și le declaraseră obligatori de respectat asemenea Decalogului. De acum aproape la fiecare pas conștiința îi era încărcată de cuvintele: „Nu se poate! Nu ai voie! Să nu faci asta! Să nu atingi asta! etc”. Astfel respectarea Legii devenea o povară grea pusă în conștiința evreilor, de aceea sfântul Paul după convertirea a insistat atât de mult asupra eliberări de sub jugul Legii (cf. Rom 7).
În Cartea Talmudului era scris că omul era dator să-l învețe pe fiul său o meserie, căci cel ce nu-și învăța fiul o meserie îl învață să fie hoț. Astfel crescând, pe lângă învățătura de la școală, tatăl său îl va învăța și meseria pe care el o practica, cea de țesător (cf. Fap 18,3; 20,33-35; 1Cor 4,12). Țesutul era un meșteșug foarte răspândit în Tars; nu era o muncă prea ușoară căci presupunea efectuarea mai multor procedee până când pânza ajungea să fie lucrată la războiul de țesut. Materialul folosit era blana de capră, deoarece era rezistent și se putea confecționa corturi mai rezistente.
Toate acestea fac parte din formarea integrală a viitorului Apostol și nu sunt lucruri lipsite de importanță, căci îi vor fi de folos în călătoriile sale misionare, întâlnindu-le și în scrierile sale sub diferite aspecte.
2.2. La școala lui Gamaliel
După cum am văzut, inițierea și prima parte a formării sale umane, spirituale și intelectuale Saul a primit-o în orașul său natal. Însă, probabil de pe la vârsta de 13-14 ani și-a continuat această formare la Ierusalim, după cum chiar el ne mărturisește: „Eu sunt iudeu născut în Tarsul Ciliciei, dar crescut în această cetate (Ierusalim) și învățat la picioarele lui Gamaliel” (Fap 22,3). Acest Gamaliel la care face referință Apostolul, este Gamaliel I, unul dintre reprezentanți școlii farisaice, „învățător al Legii, cinstit de tot poporul” (Fap 5,43), care a cunoscut culmea prestigiului său între anii 20-50 d.C..
La școala lui Gamaliel locul principal îl avea studiul biblic, exegeza și ocuparea de midraș, adică interpretarea și actualizarea textelor sacre. Pe lângă acestea Saul a studiat și tradiția orală a maeștrilor și înțelepților din trecut. Datorită calităților sale deosebite, Gamaliel era numit de popor Rabban, ceea ce însemna mai mult decât Rabbi (învățător). Probabil lecțiile aveau loc în aer liber, între coloanele templului. În general, învățătura la acest stadiu se baza pe memorare, elevii trebuind să învețe în cele mai mici amănunte și cu multă precizie diferitele cerințe privind curăția mâncărurilor și a obiectelor, astfel trebuiau să cunoască o sumedenie de vase de tot felul folosite în diverse scopuri și să cunoască care dintre ele erau curate și care nu. De asemenea, învățau numeroase precepte despre odihna din ziua de sabat, despre zeciuială și despre jertfe, căci fiecare moment al vieții sociale era împresurat cu o sumedenie de precepte ce trebuiau respectate cu multă strictețe. Precepte asemănătoare erau prevăzute și pentru animale, care și ele trebuiau să respecte ziua de odihnă și aveau voie să fie scoase din grajd numai în anumite moduri. Pentru a învăța toate aceste precepte, elevii le repetau cu glas tare după învățător.
În acea vreme teologii de la Ierusalim erau împărțiți în două curente mai importante de gândire: Școala lui Hillel, bunicul lui Gamaliel, școală ce avea un caracter simplu și conciliant, găsind mereu mijloace de a scăpa de rigiditatea Legii și școala lui Shamai care ținea cu fanatism la respectarea Legii. Metoda după care se desfășura o lecție era cam următoarea: se alegea un fragment din Biblie, care era citit în ebraică, apoi în aramaică, după care maestrul dădea câteva explicații și îi invita pe elevi la discuție, la schimb de păreri, iar lecția se încheia prin prezentarea mai multor soluții din partea elevilor, ajungându-se uneori chiar la controverse aprinse. La acea vreme studiile teologice erau împărțite în două cicluri: Halacha; ansamblu de tradiții și prescripții legale; și Haggada, ce cuprindea adevărurile religioase ce reieșeau din studiul istoriei biblice. Pe lângă cele două elemente importante din formarea lui Saul, educația religioasă și cultura greacă, legat de acestea câștigă o importanță tot mai deosebită un al treilea element, formarea biblică și mânuirea triplului sens al Sfintei Scripturi: simbolic, acomodat și alegoric, în care, probabil a fost inițiat de Gamaliel. Dacă nu am cunoaște acest mod al sfântului Paul de a interpreta Scriptura, ne-ar fi destul de greu să înțelegem scrisorile sale. Cu siguranță în perioada cât a stat la Ierusalim a învățat destul de bine Biblia, poate că o cunoștea în mare parte din memorie, lucru care îi va fi de mare folos în călătoriile sale misionare, când nu va putea purta cu el multe manuscrise, mai ales în situațiile dificile la care era expus, precum naufragiile. Scrisorile sfântului Paul cuprind aproximativ 200 de citate din Vechiul Testament, dovedind faptul că era foarte bine pregătit în Sfânta Scriptură, căreia îi acorda o mare importanță. Nu doar Paul îi acorda aceasta importanță, în general pentru învățații evrei Biblia era unul dintre cele mai importante lucruri din viața lor, o dovadă fiind și faptul că în anul 70 d.C. la dărâmarea templului de la Ierusalim la ordinul lui Titus, învățați evrei au părăsit vasele de argint și aur destinate pentru jertfă, candelabrele, chiar și efodul marelui preot pentru a salva Biblia, pe care o considerau adevărata comoară a templului.
În acea perioadă la Ierusalim, poate mai mult ca oricând se vorbea de necesitatea venirii lui Mesia. Era un sentiment comun al mulțimii care îi simțea venirea tot mai aproape. Datorită diferitelor situații istorice prin care trecuse, precum ocupația romană și a altor influențe, în mentalitatea poporului evreu Mesia care avea să vină trebuia să fie un lider politic, un eliberator viteaz asemenea Macabeilor, care prin forța spadei avea să domine întreaga lume. Cu siguranță și tânărul Saul era mișcat de aceste idei ce îi înflăcărau inima și mintea. Această perioadă a șederii la Ierusalim a durat câțiva ani, iar după acești ani de pregătire în cele din urmă a venit și ziua când a fost numit învățător al Legii. O dată împlinit scopul pregătirii sale de la Ierusalim, Paul urma să se întoarcă în Tars, orașul său natal, pentru a pune în valoare ceea ce a învățat. Cu siguranță, pe lângă respectarea Legii și sumedenia de precepte memorate, maestrul său Gamaliel a reușit să sădească în sufletul tânărului Saul și ideea că Legea nu se reduce doar la cuvinte și că adevărata înțelepciune era clădită pe bunătatea și dreptatea inimii .
Despre o bună perioadă de timp din viața sfântului Paul, atât Faptele Apostolilor cât și scrisorile sale nu ne dau nici un amănunt, astfel nu știm cum a încheiat studiile la Ierusalim și unde a sta în perioada următoare până când îl regăsim tot la Ierusalim la lapidarea lui Ștefan (cf. Fap 7,58). Putem însă considera că a terminat formarea sub îndrumarea lui Gamaliel pe la 18 ani, vârsta la care tânărul evreu începea să-și pună problema căsătoriei. Probabil după „primirea diplomei” s-a întors în orașul său natal, unde cu noua sa profesie putea să-și exercite funcțiile rezervate acestui titlu. De acum cei din comunitatea evreiască îl vor numi maestru, adresându-se cu diferite probleme ca unui consilier juridic și religios. Comunitatea ebraică din Tars își punea mari speranțe în el, căci aici în Tars evreii trăiau în mijlocul unei lumi păgâne unde misiunea de a păstra credința nu era atât de ușoară ca la Ierusalim. Era o mare îndrăzneală în lumea păgână să vorbești de monoteism. Deși comunitatea israelită din Tars ere numeroasă și compactă simțea totuși influențele venite din lumea păgână, de aceea era nevoie de o reîntoarcere continuă la izvoarele strămoșilor. Dacă în Ierusalim respectarea Legii începuse să se reducă la un formalism ostentativ în care era mai important să pari evlavios, zelos, atent la toate detaliile Legii, cât de mici, decât să fi într-adevăr astfel, în schimb în diasporă religiozitatea ebraică trebuia să lupte împotriva influențelor religioase păgâne. Astfel credința se călea și devenea o mărturie vie. Ni-l putem imagina pe Saul primit în sinagogă în postura de învățător al Legii, exercitându-și profesia, așezat pe un jilț înalt, înfășurat cu un șal de rabbi, oferind sfat și ajutor în interpretarea diferitelor legi și precepte mozaice. Acum fiind un studios, probabil, străbătând străzile orașului său natal, întâlnind diferite grupuri de oameni aflați în discuție, precum discipolii lui Zenon sau Epicur, cu siguranță se mai oprea uneori să audă noi idei și să-și exercită și el dialectica, fapt care, chiar dacă nu știa încă, îi va folosi în munca de vestire a Evangheliei lui Cristos. Poate că admira la stoici dragostea pentru virtute, căutarea înțelepciuni și detașarea de cele materiale; poate și faptul că se considerau cetățeni ai unei republici ideale ce depășea granițele naturale dar și prejudecățile, fiecare om fiind considerat egal cu ceilalți, ne existând bogați și săraci, sclavi și oameni liberi (cf. Gal 3,28). Însă pentru un fariseu a accepta așa ceva era o blasfemie, supremația poporului israelit era indiscutabilă, nu se putea compara un evreu cu un păgân. E posibil ca în fața acestor idei, uneori să-l fi încercat îndoiala.
Între timp a avut loc misiunea publică a lui Isus, răstignirea, moartea și învierea sa. În urma acestor evenimente situația în Ierusalim începuse să se tensioneze. Ucenicii lui Isus predicau în mod deschis prin oraș răspândind o învățătură nouă ce părea că lezează legea mozaică și cu toate cestea mulți iudei îi urmau, chiar și din rândul preoților (cf. Fap 6,7). Cu siguranță și Saul era la curent cu aceste evenimente. Era greu de acceptat că acel Isus putea fi Mesia, era adevărat că predicase cu autoritate, se spunea că săvârșise chiar și minuni, însă murise în modul cel mai rușinos pe cruce, între doi tâlhari, fapt care în concepția evreilor nu i se putea întâmpla lui Mesia. Sinedriul se opusese în câteva rânduri noii învățături, dar zadarnic căci ucenicii lui Isus: „În fiecare zi, în templu și prin case, nu încetau să învețe și să-l vestească pe Cristos” (Fap 5,42), „Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (Fap 2,47).
3. Prigonitor al lui Cristos
3.1. Martiriul sfântului Ștefan
„În zilele acelea crescând numărul discipolilor, eleniștii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi” (Fap 6,1). Dacă la început „Mulțimea celor care au crezut era o singură inimă” (Fap 4,32), iată că încep să apară și primele neînțelegeri în comunitatea creștină. La prima vederea tensiunile sunt negative, uneori sunt și necesare, căci în urma lor de multe ori se nasc lucruri noi și chiar benefice. Astfel în urma acestor neînțelegeri s-a ajuns la alegerea și instituirea diaconilor, diaconatul fiind o nouă slujire importantă în Biserică. Pentru întemeierea acestei slujiri nu a fost suficientă doar alegerea din partea comunității, ci a fost necesară și recunoașterea din partea apostolilor prin impunerea mâinilor. Primul dintre acești diaconi este menționat Ștefan, un tânăr iudeo-creștin, provenit din rândul eleniștilor, „cu nume bun, plin de duh și înțelepciune” (Fap 6,3). Treptat, figura lui Ștefan devine tot mai importantă căci: „Ștefan plin de har și de putere, săvârșea minuni și semne mari în popor” (Fap 6,8). Se pare că ministerul diaconatului, pe care îl primise de la apostoli, nu se reducea doar la slujirea la mese ci, după cum vedem, el împlinea și misiunea de a vesti Evanghelie în fața poporului.
Ștefan își făcea tot mai des apariția în spațiile publice și predica cu mare convingere, fapt pentru care autoritățile religioase de la Ierusalim au hotărâse să-l reducă la tăcere, astfel că au plătit martori falși care să-l acuze că a hulit (cf. Fap 6,11), de aceea, a fost arestat și dus în fața Sinedriului spre a fi judecat. Răspunsurile sale, bazate pe citate din Sfânta Scriptură, uimea auditoriul. Ștefan a susținut un întreg discurs, fiind cel mai lung dintre discursurile prezentate în Faptele Apostolilor. În discurs, el a prezentat pe scurt momentele principale din istoria sacră a poporului israelit, evenimente pe care, de fapt, toți cei de față le cunoșteau. Importanța, sau mai bine spus, noutatea discursului este faptul că în el se află o cheie de interpretare creștină a Scripturii, cunoscute până atunci. Odată încheiată această povestire a evenimentelor salvifice din istoria poporului israelit în cele din urmă Ștefan nu a ezitat să-i numească ucigași pe cei ce-l judecau (cf. Fap 7,51-53). Era o îndrăzneală prea mare, judecătorii cu greu își puteau stăpâni furia, ca și în cazul lui Isus. Exclamația lui Ștefan: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fap 7,56), a pus capăt procesului. Mulțimea a izbucnit, reacția a fost violentă; furioși s-au aruncat asupra acuzatului și luându-l pe sus l-au dus afară ca să-l ucidă cu pietre, aceasta fiind pedeapsa aplicată celor ce huleau în public (cf. Lev 24,14-16). Executarea sentinței a decurs mai ușor, probabil datorită lipsei procuratorului roman. Astfel Ștefan a fost dus într-un loc mai ferit de ochii soldaților romani și lapidat imediat cu pietre. Cerând Domnului să le ierte greșeala, Ștefan își dădu sufletul.
„Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul … Și Saul era de acord cu uciderea lui” (Fap 7,58. 8,1). Nu știm în mod sigur de ce Saul nu a aruncat și el cu pietre, poate că vârsta nu-i permitea încă, fiind prea tânăr (cf. Fap 7,58), sau poate că rolul său la acea execuție era de „observator judiciar” din partea Sinedriului, fapt pentru care cei prezenți și-au lăsat hainele la picioarele lui. Sfântul Augustin spune că Saul a păzit hainele celor ce îl ucideau pe Ștefan pentru ca în felul acesta să lucreze prin mâinile tuturor, și astfel rugăciunea lui Ștefan aflat pe moarte era destinată în primul rând lui Saul. În scrierile sale sfântul Paul nu va aminti niciodată despre acest eveniment al martiriului lui Ștefan, în timp ce sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, printr-o istorisire simplă, dar cu profunditate teologică, pune față în față două dintre cele mai importante figuri ale Bisericii, pentru a arăta convertirea unuia ca rod al rugăciunii celuilalt.
Nu știm din ce motive Saul era prezent la Ierusalim, posibil să fi fost chemat de către Sinedriu tocmai pentru a ajuta într-un fel la rezolvarea tensiunii care tot creștea prin răspândirea acestei noi grupării religioase „nazarinenii”, cum îi numeau evreii.
Din relatarea oferită de Faptele Apostolilor (cf. Fap 6,8; 7) nu avem indicii clare care să arate că Sinedriul ar fi rostit sentința, mai degrabă se lasă impresia unei reacții violente a mulțimii care ar fi întrerupt procesul și ar fi executat sentința, înainte de a fi pronunțată. Cât privește atitudinea autorităților romane în această privință, unii studioși sunt de acord că aceștia acceptau să închidă ochii în situațiile în care era lezată sfințenia templului, iar Ștefan era acuzat tocmai de acest lucru. Știm bine că aceeași acuzație i s-a adus și lui Isus. Deci, această acuzație avea o valoare deosebită la proces putând aduce sentința cu moartea, iar evreii știau să se folosească de acest lucru dacă doreau să lichideze pe cineva. Ștefan nu a fost condamnat pentru instigare la revoltă ci pentru apostazie. Într-adevăr, din discursul lui Ștefan se poate observa un antiritualism îndreptat împotriva jertfelor de animale și a „cultului Templului”. Probabil aceste idei ale lui Ștefan conțineau și o influență a gândirii platonice, Ștefan fiind un iudeu elenizat. El susținea că singurul locaș al lui Dumnezeu era în cer, iar relația cu el era doar de ordin spiritual, prin rugăciune, jertfele fiind mai mult simbolice. Totodată el a atacat interpretarea iudaică a Legii și a susținut că Legea și templul erau doar etape pregătitoare, cu caracter trecător în ordinea mântuirii, iar poporul, în special capii religioși, închizându-se în acest iudaism cu doctrinele sale rigide și neînsuflețite de iubire, nu au lăsat spațiu milei divine.
Sfântul Ștefan este primul martir al Biserici, iar martiriul său este un eveniment deosebit pentru Biserică și trebuie privit cu multă speranță, făcând o comparație cu imaginea bobului de grâu care moare în pământ pentru a aduce rod. Uneori Dumnezeu lasă colaboratorii săi să sufere moartea trupului, dar își continuă lucrarea; Ștefan a murit însă Saul, cel ce a fost de acord cu uciderea lui va duce la îndeplinire misiunea.
3.2. Cel mai zelos prigonitor al lui Cristos
Autoritățile religioase de la Ierusalim încercaseră în câteva rânduri să suprime încă de la început această nouă învățătură, pe care o considerau o erezie periculoasă, dar „nazarinenii”, se răspândeau în mod surprinzător. Auzind despre îndemnul la toleranță, a lui Gamaliel, (cf. Fap 5,38-39), Saul, cu siguranță își respecta în continuare maestrul, dar nu-i împărtășea ideea, îl considera poate ca fiind îmbătrânit, convingerea sa fiind aceea pe care o împărtășea și Sinedriul.
Probabil era prin jurul anului 36 d.C. când Saul aflat la Ierusalim a luat mai bine contact cu creștinii, asistând și la lapidarea lui Ștefan. Cu siguranță auzise vorbindu-se despre minuni săvârșite de acești oameni, dar considera acestea ca pe o exaltare colectivă. Poate că își amintea și cuvintele: „Dacă se va ridica în mijlocul tău vreun proroc … și-ți va zice: «Să mergem după alți dumnezei» să nu asculți cuvintele acelui proroc căci prin aceasta Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare …” (Dt 13,1-4), îi dădeau și mai multă convingere că se afla în fața unei „erezii”. La fel ca și Sinedriul, Saul era conștient că lapidarea unui singur „nazarinean”, Ștefan, nu însemna și stârpirea ereziei, trebuia acționat împotriva tuturor acestora și cât mai repede pentru a nu le da răgaz de a se organiza. Se pare că în acea perioadă procuratorul roman Ponțiu Pilat fusese demis din funcție, iar noul procurator Marcellus încă nu sosise să-și preia locul, de aceea capii religioși de la Ierusalim au văzut aceasta ca o ocazie potrivită pentru o astfel de campanie violentă împotriva creștinilor. (cf. Fap 8,1). Astfel, în scurt timp au alcătuit un corp de „executori judiciari” (prigonitori) care aveau misiunea de a combate „erezia”, iar Saul se număra printre aceștia nu doar ca simplu membru ci ca unul dintre cei mai zeloși (cf. Gal 1,14), fapt pentru care a fost desemnat chiar conducătorul misiunii.
Cu siguranță Saul mânat de o râvnă oarbă considera că săvârșește fapte mărețe pentru apărarea Legii mozaice, ca un slujitor în slujba lui Iavhe. Împuternicit de către capii religioși, intra pe neașteptate în sinagogi și în casele oamenilor și târa în temniță femeile și bărbații pe care îi suspecta ca fiind creștini (cf. Fap 8,3).
În urma aceste puternice prigoane stârnite la Ierusalim, mulți creștini au fugit din capitală în alte orașe. Se poate spune că martiriul sfântului Ștefan a fost evenimentul sau prețul pe care Biserica l-a plătit pentru eliberarea sa din cadrul religios și național restrâns al religiei iudaice și a început orientarea ei spre o Biserică universală, moartea sa fiind startul dat prigoanei care i-a determinat pe creștini să fugă și în diasporă, unde au purtat cu ei mesajul Evangheliei lui Cristos.
Capitolul II
PAUL APOSTOL AL LUI CRISTOS
1. Convertirea la Cristos
1.1. Drumul spre Damasc
Când se vorbește de „drumul spre Damasc” în mod firesc se face referință la convertirea sfântului Paul. Nu se cunoaște cu exactitate data convertirii sale, dar este considerată ca fiind o dată apropiată de martiriul sfântului Ștefan. Posibilitatea realizării acestui martiriu dar mai ales a persecuției ce a urmat, își găsesc o explicație posibilă ca având loc în timpul schimbării prefectului roman Pilat în jurul anului 36 d.C și întârzierea noului prefect Marcellus, altfel autoritatea romană nu ar fi permis acest lucru, iar de această ocazie au încercat să profite autoritățile religioase de la Ierusalim pentru a pune capăt acestei noii religii. Membrii Sinedriului erau conștienți că creștinii se răspândiseră și în alte localități unde câștigau tot mai mulți adepți, iar una dintre aceste localități destul de importante era Damasc. Împuternicit de autoritățile religioase, Saul împreună cu câțiva tovarăși porniră spre Damasc pentru a-și împlini misiunea.
Situat la mai mult de 200 de kilometri de Ierusalim, Damascul era un bun popas pentru caravane și refugiu pentru cei ce doreau să se elibereze de povara și stresul capitalei. Mulți dintre creștinii care au fugit din Ierusalim după martiriul lui Ștefan și prigoana declanșată, s-au refugiat în acest oraș, iar Saul știa acest lucru.
Evenimentul care a avut loc în drum spre Damasc este cel mai cunoscut din viața sfântului Paul, cunoscut ca momentul convertirii sale la Cristos. Despre convertirea sa sfântul Paul amintește în șase dintre scrisorile sale: (cf. 1Cor 15,7; 9,1; 2Cor 4,6; Gal 1,12; 15-16; Ef 3,3; Fil 3,12; 2Tim 1,9), iar în Faptele Apostolilor acest eveniment este amintit de trei ori: (cf. 9,1-19; 22, 5-11; 26,12-18). Cert este că în drumul spre Damasc a avut loc primul contact direct al lui Saul cu Cristos. Putem spune că acesta a fost evenimentul pascal pentru Saul. Probabil, fără această apariție miraculoasă, datorită firii sale raționaliste, Saul nu l-ar fi acceptat niciodată pe Isus ca Mesia.
În cele trei relatări din Fap 9,1-19; 22, 5-11; 26,12-18, care prezintă evenimentul întâlnirii lui Saul cu Cristos în drumul spre Damasc, sunt relatate câteva detalii care diferă între ele. Cu toate acestea, elementele esențiale concordă, toate cele trei povestiri prezentând dialogul dintre Saul și Isus: „ – Saule, Saule pentru ce mă prigonești? – Cine ești tu Doamne? – Eu sunt Isus (din Nazaret) pe care tu îl prigonești” (Fap 9,1-19). Prezentarea acestui eveniment în trei variante ce conțin câteva elemente diferite între ele s-ar putea datora diferitelor izvoare din care s-a informat sfântul Luca.
După acest eveniment și după cele trei zile de zbucium interior care au urmat, Saul era deja al lui Cristos, însă aici pe pământ, după momentul înălțării sale la cer Cristos este prezent pe pământ prin Biserica sa, iar Paul încă nu făcea parte din ea, astfel că Anania, trimis de Domnul, după ce îl va vindeca, atât fizic dar și sufletește „Domnul Isus, … m-a trimis ca să-ți recapeți vederea și să te umpli de Duhul Sfânt” (Fap 9,17), îl va introduce în Biserică prin Botez: „și-a recăpătat vederea și, ridicându-se, a fost botezat” (Fap 9,19), totodată fiind introdus în comunitatea creștină din Damasc. Această comunitate, proaspăt înființată, încerca să evite orice conflict și să trăiască în pace cu comunitatea evreiască și conducătorii sinagogii, însă caracterul hotărât al predicilor lui Saul dădea naștere la conflicte. Peste tot pe unde mergea, în case, în piețe sau în sinagogă răspândea cu entuziasm veste cea bună. Cei care îl cunoscuseră mai înainte, probabil rămâneau uimiți, mulți au crezut că a înnebunit. Iudeii au hotărât să-l omoare, dar creștinii aflând despre aceasta l-au scăpat scoțându-l noaptea din cetate printr-o fereastră (cf. Fap 9,25).
1.2. Anii de formare petrecuți în Arabia și Tars
Cât privește convertirea sfântului Paul, în general, avem tendința să o limităm doar la întâlnirea cu Cristos din drumul spre Damasc dar, convertirea sa nu se reduce doar la acest eveniment. Asemenea convertirii sfântului Augustin, putem spune că și convertirea sfântului Paul a culminat în două momente, adică în convertirea intelectuală și apoi ce a inimii. Fiind un om format sub Lege, adică sub precepte clare ce trebuiau respectate fără alte interpretării, totodată fiind crescut și sub influența gândirii grecești, putem considera că Saul a avut nevoie mai întâi de o convertire a intelectului și apoi a inimii. Faptele minunate pe care le săvârșeau ucenici lui Isus, despre care cu siguranță Paul auzise, nu au fost suficiente pentru a converti o fire atât de intransigentă, poate și din acest motiv a avut loc evenimentul din drumul spre Damasc, când însuși Isus i-a apărut lui Saul pentru ai dovedi că este viu și, mai mult, pentru ai arăta că este Fiul lui Dumnezeu. Acest eveniment din drumul spre Damasc îl putem considera ca fiind convertirea intelectuală a lui Saul, căci toate raționamentele sale farisaice referitoare la Mesia, care nu putea fi pentru tânărul fariseu Saul nu putea fi Isus din Nazaret, căci fusese răstignit pe cruce în mod rușinos, acum erau spulberate. Acum rațiunea lui nu mai putea nega acest lucru, cu adevărat Isus din Nazaret i-a apărut și era într-adevăr Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Odată convertit intelectul, a început și transformarea inimii, fapt care a necesitat mai mult timp, după cum vom vedea în continuare.
1.2.1. Asceza din Arabia
În timpul petrecut la Damasc, Saul a fost inițiat de către creștini de aici în învățătura creștină, dar cu siguranță avea încă destule nelămuriri și frământări. Doar în câteva zile se petrecuseră prea multe evenimente în viața sa, totul era prea brusc, avusese parte de prea multe gânduri, emoții și stări sufletești. Avea nevoie de liniște și de timp pentru a putea
pune toate aceste lucruri cap la cap și pentru ca noile haruri primite să-și găsească locul și să rodească în sufletul său. De aceea, după plecarea din Damasc hotărâse să caute un loc unde putea să găsească această liniște. În acea vreme sub numele de Arabia era desemnat întregul ținut de dincolo de Iordan, învecinat la miazănoapte cu Siria și la răsărit cu Marea Roșie. Era o regiune mai mult deșertică. Unele tradiții mai vechi spun că în aceste locuri, în acea perioadă, locuiau sihastri care trăiau în post și asceză. Pentru Saul un astfel de loc părea tocmai potrivit pentru situația în acare se afla și mai ales, pentru a aprofunda relația sa cu Cristos. Acum lumina divină lăuntrică lărgea tot mai mult mentalitatea îngustă a tânărului fariseu. Se ruga, medita, asculta și sufletul i se deschidea către sentimente și concepte necunoscute de el până atunci. Depășea tot mai mult mentalitatea farisaică legată de Mesia care ar fi trebuit să aducă supremația politică a poporului evreu asupra celorlalte popoare. Înțelegea că noua împărăție adusă de Isus Cristos nu se reducea doar la poporul evreu, ci era o împărăție pentru toate popoarele, în care fiecare om era frate, iar ceea ce trebuia să se impună era iubirea, nu forța sabiei. Se convingea tot mai mult că Legea era zadarnică fără această iubire universală care nu face discriminări naționala, sociale sau religioase. Dacă până acum, ca fariseu, în relația sa cu Dumnezeu predomina teama sacră, acum descoperea tot mai mult că relația lui Dumnezeu cu oamenii este o relație de iubire, El fiind iubirea desăvârșită. În educația pe care o primise încă din copilărie, fusese învățat că atitudinea sa față de celelalte popoare trebuie să fie de neîncredere și dispreț, poporul evreu fiind cel ales, deci superior celorlalte națiuni. Recitind Scripturile observa că tot ceea ce descoperea acum nu erau lucruri noi, ci erau revelate de Dumnezeu de mult timp prin Profeți, doar că poporul israelit minimalizând aspectele legate de trăirea legii iubire a pus accent doar pe aspectele care țineau de orgoliul său religios și național, lăsând Legea dată prin Moise rece, fără suflet, respectarea ei fiind motivată în mod deosebit de teamă sau aspecte exterioare.
Perioada de timp petrecută în Arabia a fost, cu siguranță, una dintre cele mai deosebite, fiind un timp de reculegere unde sub îndrumarea Duhului lui Isus Cristos, va realiza în sufletul său o profundă transformare.
1.2.2. La Ierusalim, întâlnirea cu Petru
După perioada de reculegere din Arabia, probabil trei ani (cf. Fap 9,2; Gal 1,18), Saul a mers la Ierusalim, unde a luat contact cu „Biserica mamă”. Putem considera că această vizită la Ierusalim a avut trei scopuri: – de a lua contact cu cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe Isus, în special cu Petru, care îi putea da cele mai clare mărturii de spre Isus; – pentru a cunoaște practicile religioase ale Bisericii apostolice; – pentru a primi o recunoaștere oficială a misiunii sale.
În acea perioadă „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria; se consolida și umbla în frica de Domnul și creștea în număr prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fap 9,31). Venirea lui Saul la Ierusalim, în urma convertirii sale, care stârnise multă mâhnire în rândul iudeilor, putea pune în pericol liniștea care se instalase. Dar mai mult, Saul începuse să predice și să ducă discuții aprinse cu eleniștii. Până acum, comunitățile creștine au încercat să evite controversele cu iudeii mai ales în ceea ce privea Legea, iar acum Saul un om care nu accepta compromisurile, practic aprindea scânteia. Poate că nu-și găsea încă metoda misionară potrivită, iar caracterul său mai avea nevoie încă de formare. Nu a lipsit mult să aibă aceeași soartă ca și Ștefan, astfel că încercarea lui de evanghelizare s-a soldat cu un nou eșec precum la Damasc. Iudeii s-au hotărât să-l ucidă, însă frații aflând acest lucru l-au dus la Cezareea de unde Saul a plecat la Tars, orașul său natal.
1.2.3. Anii liniștiți de la Tars
Până acum încercările lui Saul de evanghelizare par a se fi soldat mai mult cu eșecuri. Nu știm exact din ce motiv, după perioada petrecută la Ierusalim a hotărât să se întoarcă tocmai la Tars, posibil să fi fost descurajat și avea nevoie de o nouă perioadă de aprofundare a chemării sale. Pare că această perioadă de timp petrecută la Tars să fi durat cam trei sau patru ani. Cu siguranță a fost o perioada de așteptare a chemării pentru misiunea din partea lui Dumnezeu. Nu cunoaștem mai nimic despre activitatea sa din această perioada petrecută la Tars, nu știm dacă a încercat și aici o evanghelizare sau nu. Cu siguranță această perioadă i-a fost de folos pentru a aprofunda în interiorul său ceea ce a învățat la Ierusalim și a se pregăti înainte de a începe misiunea pentru care Domnul îl alesese. Astfel putem considera că perioada petrecută în Arabia a fost mai mult pentru liniștire, pentru fundamentarea credinței în Isus ca Mesia și pentru a transforma tradiția iudaică rigidă înrădăcinată în ființa sa în trăirea iubirii insuflată de Duhul Sfânt. Însă perioada de timp petrecută în Tars pare a fi un timp de ultimă pregătire pentru viitoarea misiune de apostol al neamurilor.
Totodată în această perioadă, Saul a continuat să-și dezvolte ideile teologice. După această perioadă, transformarea lui Saul a fost mult mai completă. Această transformare este efectul puteri eliberatoarea a morții și învieri lui Cristos (cf. Ef 2, 6). Imagini precum: „l-a îmbrăcat pe Cristos” (Gal 3,27), pentru sfântul Paul nu sunt metafore, ci realități concrete din viața sa. Aceste transformări spirituale, au caracter mistic, de aceea, scapă logici umane normale, ele pot fi experimentate doar prin paradoxul „nebunia crucii”. Pentru Saul, Cristos este începutul, centrul și sfârșitul. Toate lucrurile sunt în El, prin El și pentru El. Isus este persoană umană, istorică, însă mai ales, cel ce există din veșnicie în sânul Prea Sfintei Treimi. Saul nu este singurul care a străbătut acest drum, în linii mari acesta fiind drumul pe care l-a străbătut fiecare convertit, într-un mod sau altul, în funcție de împrejurări, scopul fiind același, transformarea în Cristos.
În general, când se vorbește despre convertirea sfântului Paul, accentul cade în mod firesc asupra evenimentului petrecut în drumul spre Damasc, ca și cum acesta l-ar fi transformat complet, însă transformarea și pregătirea lui Paul pentru misiunea la care îl chemase Cristos, a durat mai mult timp și a cunoscut și alte etape, acestea fiind cele pe care tocmai le-am prezentat mai sus. Privind superficial acești ani petrecuți de Paul în Arabia și Tars, riscăm să le minimalizăm importanța, însă acestea au fost perioade de timp, nu de inactivitate, ci de muncă, mai mult interioară, de transformare, de pregătire și de maturizare teologică a celui ce avea să devină Apostolul Neamurilor¸ primul și cel mai important teolog al Bisericii lui Cristos.
1.3. Începutul apostolatului; Antiohia Siriei
Antiohia, era capitala provinciei romane Siria, un oraș foarte mare cu o populație diversă, renumit pentru arhitectură, cultură și comerț, dar și pentru toleranța acordată imoralității. În mijlocul tuturor acestora, o oază a religiozități era comunitatea evreilor, destul de puternică, ce avea mulți prozeliți căutători ai adevăratei religii.
Printre primi creștini care au pătruns în lumea păgână, a fost un grup curajos de laici din Cipru, compatrioți ai lui Barnaba și câțiva din Cirene printre care Lucius și doi fi ai lui Simon din Cirene (cf. Rom 16,13). În acest oraș, zidul care despărțea evreii de păgâni, nu era atât de gros precum la Ierusalim, lucru care a facilitat întemeierea primelor comunități creștine formate din evrei și creștin proveniți din păgâni. Vestea întemeierii acestor comunități creștine a ajuns la comunitatea creștină de la Ierusalim, care a hotărât să trimită câțiva ucenici la Antiohia pentru a observa această nouă situație. Astfel comunitatea creștină de la Ierusalim îl alese pentru această misiune pe Barnaba, un om ce nu se lăsa prins în controverse, știind să vadă esențialul, interesul pentru suflete. Ajungând în mijlocul acestei comunități, cu siguranță și-a dat seama că era o lucrare clădită de „mâna Domnului” (Fap 11,21) prin „harul lui Dumnezeu” (Fap 11,23), expresii ce fac aluzie la carisme, semne, minuni, profeții, darul limbilor, etc, la care probabil a fost martor.
Nu cunoaștem bine motivul pentru care Barnaba s-a hotărât să-l aducă pe Saul în comunitatea creștină din Antiohia Siriei. Posibil, pentru că îi era bun prieten și îl cunoștea ca fiind un suflet plin de înflăcărare și un bun cunoscător în materie de doctrină. Astfel Saul a rămas în această comunitate timp de aproape un an de zile, timp în care a avut o activitate intensă dând din bogăția sa interioară, din elanul și dinamismul său apostolic. Termenul didasckaloi, folosit în Fap 13,1, exprimă faptul că avea calitatea de învățător, calitate și îndatorire pe care și-a exercitat-o cu multă dăruire, alături de Barnaba: „și au învățat o mulțime numeroasă” (Fap 11,26).
Într-un timp relativ scurt Antiohia, orașul deschis pentru noutate a devenit centrul misiunii creștine, iar Ierusalimul rămase orașul vechilor tradiții, oarecum învăluit în măreția privilegiilor sfinte și al amintirii faptelor mărețe. În urma unor profeții, după o perioadă de discernământ comunitatea din Antiohia a înțeles că trebuia să trimită misionari, care să vestească Evanghelia Domnului Isus Cristos și la alte popoare păgâne. Au fost puși deoparte Paul și Barnaba iar consiliul celor bătrâni, profeții, învățătorii și conducătorii și-au impus mâinile asupra lor și i-au trimis în misiune. Așadar, abia de acum putem spune că Paul își începe apostolatul, misiunea de evanghelizare a „neamurilor”. Astfel, cei doi apostoli, împreună cu tânărul Marcu plecau să cucerească lumea pentru Cristos, prima țintă misionară fiind insula Cipru, patria lui Barnaba.
Un fapt care merită amintit este schimbarea numelui Apostolului din Saul în Paul, sau mai bine spus folosirea de către Apostol a numelui roman. Astfel odată cu predica pe care a ținut-o în fața proconsulului roman Sergius Paulus, nu vom mai întâlni în Faptele Apostolilor numele de Saul ci Paul. Care să fi fost oare motivul acestei schimbări? Exista în antichitatea, mai ales în lumea romană, obiceiul ca cei care aveau un statut inferior față de o anumită personalitatea marcantă, să-și adopte numele acelei personalități. Nu știm dacă Saul a făcut acest lucru față de acest proconsul, sau pentru faptul că convertirea acestuia reprezenta cel dintâi triumf al creștinismului în rândul clasei înalte a societății romane, fiind ca un trofeu pentru Apostol. Poate că Saul, fiind cetățean roman avea acest nume de Paul încă de la naștere doar că nu i-a acordat importanță. Cert e faptul că de acum înainte Apostolul se va prezenta, mai ales în fața autorităților romane, cu numele roman de Paul, renunțând la numele evreiesc de Saul, care avea un caracter sacru ce îi amintea de apartenența sa la poporul Israelit. Tot odată acest nume de Paul semnifica imensitatea imperiului Roman și chemarea sa la o misiune universală, ca apostol al neamurilor cuprinse în întreg Imperiul Roman.
1.4. Activitatea misionară
În urma perioadei de formare din Arabia și Tars, Paul a fost adus de Barnaba în comunitatea din Antiohia Siriei, unde amândoi, în urma unei viziuni au fost puși deoparte pentru a fi trimiși în misiunea de răspândire a Evangheliei lui Cristos. Mai mult ca toți ceilalți, sfântul Paul a înțeles că sosise momentul începerii activității sale între neamuri, începea împlinirea misiunii primite de la Cristos încă din primele zile ale convertirii sale, pe când se afla la Damasc. De acum începea cea mai importantă etapă a vieții sale, misiunea printre neamuri. Această activitate misionară a sfântului Paul se concretiza în trei mari călătorii misionare, precum ne relatează Faptele Apostolilor, călătorii pe care le-a realizat împreună cu însoțitorii și ucenici săi, dar și singur, mânat mereu de o voință oțelită, menită să înfrunte toate obstacolele. În general punctul de plecare în toate cele trei misiuni a fost Antiohia Siriei, acesta fiind și punctul de sosire, dar și Ierusalim. Iată că prima, dar și cea de-a doua călătorie misionară a sfântului Paul răspund unor inițiative ale comunității din Antiohia, aflată în plină dezvoltate. Deci, aceste misiuni au început în baza unui mandat primit din partea unei comunități bisericești și nu dintr-o inițiativă individuală, subiective.
Prima călătorie misionară a avut loc probabil între anii 44-47 d.C.. Paul împreună cu Barnaba și Ioan Marcu, au străbătut Insula Cipru, ținuturile Asiei Mici, Panfileia, Pisidia și Galația, revenind apoi la Antiohia Siriei, de unde au plecat, după ce au străbătut tot acest traseu în sens invers pentru a revedea și a întări în credință comunitățile întemeiate. Întorși la Antiohia au prezentat bilanțul misiunii ce le-a fost încredințată. Misiunea durase aproape doi ani. Succesele obținute îmbucură întreaga comunitate. Nu a fost o misiune ușoară, au înfruntat pericole pe mare, în minți, în orașe, Paul fiind chiar lapidat cu pietre la Listra.
După Conciliul din Ierusalim (49 d.C.), Paul a început cea de-a doua călătorie misionară (50-53 d.C.) împreună cu Sila. Aria acestei călători misionare a fost mult mai vastă față de prima. După ce a trecut prin câteva dintre orașele în care a întemeiat comunități creștine în prima sa călătorie misionară, sfântul Paul s-a îndreptat spre ținuturile europene, Macedonia și Ahaia. Unul dintre episoadele acele mai cunoscute din această călătorie misionară este cel al discursului ținut de sfântul Paul în areopagul din Atena. La întoarcerea din această călătorie, sfântul Paul a trecut mai întâi prin Ierusalim pentru a împlini un vot făcut Domnului, apoi a mers la Antiohia Siriei, unde putem considera că își avea reședința.
La scurt timp după întoarcerea din cea de-a doua călătorie, sfântul Paul a început o nouă călătorie, a treia, începută tot din Antiohia Siriei, prin anul 54, urmând în linii generale, aproape același traseu străbătut în călătoria misionară precedentă. Pentru aproximativ trei ani de zile Efesul, capitala Asiei, a devenit centrul activității sale misionare (cf Fap 20,31). În această călătorie misionară va organiza și o colectă în bisericile întemeiate printre păgâni pentru susținerea comunității creștine din Ierusalim, după recomandările pe care le primise la „Conciliul”. Tot în timpul acestei călătorii își făcuse planurile pentru o a patra călătorie misionară în care dorea să ajungă în Occident, în mod special în Spania, trecând și prin Roma. Despre această călătorie însă nu găsim mărturii în Faptele Apostolilor ci doar într-un mod mai neclar în scrisorile pastorale ale sfântului Paul, dar mai ales în mărturiile sfinților părinți din primele secole. Această a treia călătorie misionară se va încheia la Ierusalim unde Paul va fi arestat urmând anii de prizonierat de la Cezareea și Roma.
Mesajul principal și esențial al creștinismului, pe care l-a transmis sfântul Paul este că: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său Isus Cristos în lume pentru a răscumpăra neamul omenesc de păcat. Întreaga sa viață și-a dedicat-o predicării cuvântului lui Dumnezeu, manifestării iubirii sale divine, misiune care pentru Paul a devenit o obligație morală.
În călătoriile sale misionare, sfântul Paul nu apare ca un dezrădăcinat, ca un călător aventurier care își caută rădăcinile prin lume, ci mai tot timpul are un loc de orientare, de unde va porni și se va întoarce, Antiohia Siriei și Ierusalim, orașul său natal, Tarsul pierzându-și importanța, rămânând doar un punct de sprijin familial. Putem spune că în apostolul Paul vedem și imaginea călătorului antic, călătoria în antichitate, împreună cu dificultățile pe care le presupunea modelând un anumit tip de om. Pentru a face față unei vieți de călător erau necesare, sau ajutau mult diferite cunoștințe practice precum a avea o meserie, a cunoaște unele noțiuni de contabilitate, drept civil pentru a-ți apăra interesele și drepturile, precum și puțină medicină pentru a te putea îngriji la nevoie. Iar Paul cu siguranță cunoștea aceste lucruri, după cum reiese din Faptele Apostolilor și din scrisorile sale. De asemenea, călătoria pe distanțe mari și la diferite popoare cerea o foarte mare capacitate de adaptare, deoarece comunitățile din lumea antică aveau o atitudine instinctivă de închiderea fața de persoanele necunoscute. Cunoscând acest lucru, poate și acesta era unul dintre motivele pentru care Paul alegea mai întâi orașele mari, capitale, orașe-port, în care de obicei conviețuiau mai multe națiuni, iar oamenii aveau o mentalitate mai deschisă și astfel putea mai ușor pătrunde între ei. De aceea ori ce câte ori ajungea într-un oraș nou Paul trebuia să depună efortul de a se integra cât mai bine, de a înfățișa încredere, de a-și modela tonul și cuvintele în funcție de ambient și auditoriu.
Astfel această etapă, a activităților sale misionare, este pentru sfântul Paul etapa marilor realizări, în care s-a vădit geniul său organizatoric și misionar, înalta sa cultură teologică, jertfa și dragostea cu care s-a dăruit slujirii lui Cristos, vestirii evangheliei sale pentru mântuirea oamenilor.
2. Predicator prin cuvânt
2.1. O predicare profetică și kerigmatică
Cele mai importante izvoare din care îl cunoaștem pe sfântul Paul ca predicator sunt: Faptele Apostolilor și scrisorile sale. Pentru Paul predicarea era mijlocul principal al activității sale pastorale, după cum chiar el spune: „Cristos nu m-a trimis să botez, dar să predic Evanghelia” (1Cor 1,17). Cât privește modul de predicare al Apostolului, putem distinge aspectele principale ale predicării sale, ca fiind o predicare profetică și kerigmatică.
2.1.1. Predicarea profetică
Sfântul Paul a fost mereu conștient de misiunea sa profetică de predicare după cum ne spune: „Cel ce m-a ales încă din sânul mamei mele și m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor” (Gal 1,15-16). Putem observa aici o primă asemănare cu misiunea profetului Ieremia (Ier 1,4-5). Despre misiunea care i-a fost încredințată profetul Ieremia spune: „Cuvântul Domnului s-a prefăcut în ocară pentru mine. De aceea, mi-am zis: „Nu voi mai pomeni de El, nu voi mai grăi în numele Lui” Dar iată era în inima mea ceva ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, și eu mă sileam să-l înfrânez și n-am putut” (Ier 20,8-9). La fel și apostolul Paul vorbind despre misiunea primită, de a vesti Evanghelia spune: „Dacă vestesc Evanghelia, nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 9,16) Dar aceasta este pentru el o constrângere dulce care îl umple de bucurie în orice suferință. Putem observa că cel care predică în mod profetic este caracterizat în general de faptul că se simte instrument în mâinile altuia, astfel în spatele expresiilor lui Paul predominând mereu acțiunea eficace a personalității lui Cristos. Cu siguranță experiența predicării Evangheliei în diferite medii l-a determinat pe Apostol să se concentreze asupra esențialului, mântuirea eliberatoare adusă de Cristos, pe care o prezenta sub diferite aspecte în funcție de auditoriu și contextul în care se afla.
2.1.2. Predicarea kerigmatică
Din Sfânta Scriptură cunoaștem trei forme de cuvinte: – Cuvântul creator al Celui Atotputernic; – cuvântul sacramental, care produce efectul „ex opere operato” și – cuvântul kerigmatic, al predicări creștine. Cuvântul „predicare” la sfântul Paul are un caracter exclusiv kerigmatic, el însuși numindu-se „Kéryx”, vestitor al lui Cristos, iar cuvântul folosit de el în predicare îl numește „Kerigmă”, cuvânt ce desemnează o promulgare sau cuvântare deschisă ce trebuie proclamată în public. Termenii „Kéryx” și „Kerigmă”, au o istorie mai lungă ce începe cu Homer. În antichitate vestitorul trebuie să aibă câteva calități determinante, una dintre ele fiind faptul că el nu putea vesti informații false sau exagerate, nu putea să exprime opinia sa personală asupra lucrurilor, fiind doar o portavoce a stăpânului care l-a trimis să vorbească. Astfel în spatele vestitorului era unul mult mai puternic decât el. În timpul lui Paul, filosofia stoică devenise aproape o religie, care își crease chiar activități pastorale și misiuni. Existau filosofi stoici care se considerau trimiși ai lui Dumnezeu, cu o misiune specială către oameni. Uneori Paul risca să fie confundat cu astfel de predicatori, de aceea, în Prima Scrisoare către Tesaloniceni, Paul este constrâns să se apere împotriva celor care îl suspectau ca fiind unul dintre acei predicatori cinici ambulanți. Ceea ce îl distinge pe predicatorul creștin de aceștia este Cel în numele căruia predica și misiunea încredințată, „Cum aș putea predica fără să fiu trimis?” (Rom 10,15). Predicatorul creștin nu este un povestitor oarecare, ci este un plenipotențiar al lui Cristos. Dacă lipsește mandatul, predica lui Cristos e doar propagandă, nu misiune. A doua caracteristică obiectivă a predicări creștine este, conform Sfântului Paul, conținutul. Acesta are o valoare stabilă și intangibilă, nu este o idee atemporală sau un mit, ci e un eveniment real, unic, acțiune divină, salvifică a lui Cristos. Predicatorul trebuie să fie conștient că el este un instrument al Logosului încarnat.
2.2. Predicarea lui Cristos păgânilor și fiii lui Israel
Încă de la începutul convertirii lui Paul, Cristos face cunoscută prin Anania, misiunea pentru care l-a ales: „l-am ales ca să poarte numele meu înaintea popoarelor și înaintea regilor și a fiilor lui Israel” (Fap 9,15). Chiar dacă este cunoscut ca Apostol al neamurilor, vedem că din misiunea sa de evanghelizare nu sunt excluși conaționalii săi, fii lui Israel, adică evreii.
Modului în care apostolul Paul și-a desfășurat această misiune de predicare către păgâni și evrei este un subiect care ar necesita o tratare foarte vastă iar scopul meu nu este acesta, de aceea mă voi opri la a prezenta doar două din predicile ținute de apostolul Paul, una către păgâni și alta către evrei, ce ne sunt prezentate în Faptele Apostolilor.
2.2.1. Predica către păgâni, Areopagul din Atena (Fap 17,22-32)
Predica pe care Paul a ținut-o la Atena în areopag este una dintre predici adresate păgânilor, pe care Faptele Apostolilor o prezentă mai pe larg. Putem considera că această predică ținută în areopag reflectă în linii mari modelul predicii adresate de Paul către păgâni, în special către persoanele mai culte precum cei din Atena pentru care filosofia era aproape ca o hrana zilnică.
Această metoda de predicare pare să aibă o schemă destul de simplă, fiind compusă din două părți principale: prima parte avea un caracter mai mult filosofic, pornea de pe terenul auditoriului, adică de la cunoștințele pe care le aveau cei ce îl ascultau și treptat trecea la partea a doua a predicii, în care își aducea auditoriul pe terenul său propriu, cel al cunoașterii și credinței în Cristos. Mai concret, iată cum proceda: începea mai întâi prin a expune cunoștințe generale despre Dumnezeu, idei familiare pentru auditoriu, astfel vorbea despre cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, despre monoteism, Dumnezeul imanent în care existăm, trăim, ne mișcăm și care există și în noi. Treptat ajungea cu discursul la Dumnezeul care este deasupra noastră, creator a toate „Dumnezeu care a făcut lumea și toate câte sunt în ea, cel care este Dumnezeul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mână de om, nici nu este slujit de mâini omenești ca și cum ar avea nevoie de ceva, el care dă tuturor viață, suflare și toate” (Fap 17,24-25). Apoi realiza trecerea la partea a doua a predicii; vestirea mesajului evanghelic a lui Cristos. Până în acest moment auditoriul părea a asculta liniștit, probabil aprobând în mare parte ceea ce relata Apostolul. De acum însă atitudinea Apostolului devenea mult mai înflăcărată, față de calmul specific unui filosof, de care dăduse dovadă până atunci. Personalitatea sa, modul său de exprimare, convingerea cu care îți expunea predica, cu siguranță făceau impresie asupra auditoriului. În această a doua parte a predicii, Apostolul vorbea despre convertire, judecată și despre Cristos singurul în care se află mântuirea lumii. De acum în mijlocul ascultătorilor începea frământarea, era o învățătură cu totul nouă. Unii rămâneau uimiți, alții se îndoiau de veridicitatea mărturiei pe care o auzeau. Reacția finală a auditoriului, în areopagul din Atena, a fost că, auzind despre învierea morților, cea mai mare parte dintre ascultători și-au dat frâu liber părerilor: „unii îl luau în râs, alții ziceau:« Despre asta te vom asculta altădată» … ” (Fap 17,32). Aici, practic se încheie predica. La prima vedere pare că predica Apostolului nu au produs prea mult efectul dorit, adică roade, „Totuși, unii bărbați i s-au alăturat și au crezut” (Fap 17,24). Deși par a fi destul de puțini cei care au crezut, totuși putem spune că e mulțumitor dacă aceste convertiri au avut loc în urma unei singure predici, ținând cont și de faptul că la Atena nu erau oameni simpli, ignoranți, ci mai mult intelectuali a căror păreri și convingeri nu puteau fi schimbate atât de ușor. Apoi trebuie să mai ținem cont de încă un fapt, aceasta este o lucrare a Duhului Sfânt, care odată începută este asemenea un foc aprins ce se extinde tot mai mult, căci acești câțiva ascultători care au crezut, la rândul lor vor da mai departe mărturie, răspândind Evanghelia Domnului Isus Cristos.
2.2.2. Predica către evrei, Antiohia Pisidiei (Fap 13,13-52)
În această perioadă, majoritatea evreilor se aflau în diasporă, răspândiți în Imperiul Roman, formând o rețea destul de împânzită de comunități, mai ales în orașele mari. Cât privește locurile alese de sfântul Paul pentru misiune, în general el mergea pe căile trasate deja de multă vreme de emigrația evreilor, astfel mergea mai ales în orașe mari unde existau comunități evreiești. Odată ajuns într-un astfel de oraș se caza la una dintre aceste familii, care fiind de aceiași naționalitate îi oferea o găzduire primitoare, ținând cont și de calitatea sa de învățător al legii. Paul cunoștea destul de bine modul de organizare al acestor comunități evreiești din diasporă, întrucât și el se născuse și trăise într-o astfel de comunitate, în Tars. Următorul lucru pe care îl făcea era de a-și căuta un loc de muncă pentru a se putea întreține. De obicei își exercita meseria pe care o învățase de la tatăl său, cea de țesător. În prima sâmbătă mergea la sinagogă, se prezenta ca învățător al legii și primea un loc de onoare, apoi cerea permisiune, sau chiar era invitat de șeful sinagogii, să adreseze un cuvânt adunării, și astfel începea predica către evrei. Putem să ne imaginăm că în acest mod s-au desfășurat lucrurile și la Antiohia Pisidiei. În mare parte cam aceasta era metoda cea mai bună pe care o putea folosi Apostolul pentru răspândirea noii credințe, începând din sânul comunităților evreiești pentru a le „transforma”, a le duce la împlinire în credința în Isus Cristos. Această așa zisă transformare era necesară, deoarece exista în acea vreme o lege imperială care interzicea întemeierea de noi religii necunoscute. Astfel mai multe decenii, păgânii i-au confundat pe creștini cu evreii.
Metoda acestei predicări către evrei în linii mari era cam următoarea. Ne imaginăm că suntem în sinagoga din Antiohia Pisidiei; vestea despre prezența celor doi, Paul și Barnaba, în comunitatea evreilor, deja era răspândită. Sâmbătă aproape toți evreii erau prezenți la celebrare, ochii tuturor erau îndreptați asupra lor. Cei doi musafiri, ca și ceilalți evrei purtau șalul „talith” vărgat în alb și brun pentru a se deosebi de prozeliți. Paul se recomanda ca învățător al legii iar Barnaba ca levit. La încheierea ceremoniei, șeful sinagogii îl invită pe Paul să ia cuvântul. Paul pășea înainte făcând gestul distinctiv al oratorului antic întinzând brațul. Începea predica făcând o trecere memorativă asupra câtorva evenimente mai importante din istoria poporului Israelit, după cum se poate vedea în Fap 13,16-22. Urma apoi trecerea la parte a doua, cea a vestiri Evangheliei lui Cristos. Astfel, treptat sfântul Paul începe să vorbească despre Isus din Nazaret, pe care îl prezenta ca fiind cel în care s-au împlinit promisiunile făgăduite patriarhilor și tuturor urmașilor lor:
„Din descendența acestuia, Dumnezeu a ridicat pentru Israel, după promisiunea sa, un mântuitor: pe Isus … De fapt, cei care locuiesc în Ierusalim și conducătorii lor nu l-au recunoscut pe Isus, dar judecându-l, au împlinit cuvintele profeților … și noi vă aducem ca o veste bună promisiunea făcută părinților, pe care Dumnezeu a împlinit-o pentru copii lor, pentru voi, înviindu-l pe Isus, așa cum este scris în psalmul a doilea … ” (Fap 13,23-33).
Pare că această predică, pentru început, a avut mult succes, adunarea nu s-a împotrivit, ascultătorii fiind dornici de a cunoaște cât mai mult din învățătura pe care acești le-o prezentau: „În sâmbăta următoare, aproape toată cetatea s-a adunat ca să asculte cuvântul Domnului” (Fap 13,45). Însă această situați nu a durat mult timp, căci:
„iudeii, când au văzut mulțimile, s-au umplut de invidie și contraziceau cele spuse de Paul, insultându-l. Atunci Paul și Barnaba au zis cu îndrăzneală: «vouă trebuie să vă fie vestit mai întâi cuvântul lui Dumnezeu. Dar pentru că voi îl respingeți … iată că ne întoarcem spre păgâni. Căci așa ne-a poruncit Domnul …»” (Fap 13,45-47).
Aproape că nu mai este nevoie de explicații în urma acestor relatări. Observăm faptul că predica către evrei se bazează mult pe citate din Scriptură, cunoscută de evreii, prin care Paul încerca să demonstreze împlinirea promisiunilor lui Iahve în Isus ca Mesia. De asemenea, un lucru foarte important pe care Apostolul punea accent în predica sa era acela al universalități mântuirii, ce era destinată nu numai evreilor ci și păgânilor, fapt ce lovea în orgoliul național al evreilor, care nu-i puteau considera pe păgâni egali cu ei. Astfel gelozia și orgoliul național le orbea cale spre adevăr. După ce era respins Paul se îndrepta spre păgâni, care de multe ori erau mult mai primitori.
Putem spune că, cele două moduri de a predica atât către păgâni cât și către evrei sunt în linii mari asemănătoare, metoda este cam aceeași: predica este alcătuită din două părți mai importante, prima parte în care Apostolul începe discursul de pe „terenul” auditoriului, în cazul păgânilor de la cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, fiind un discurs mai mult filosofic, iar în cazul evreilor de la cunoașterea lui Dumnezeu prin revelația pe care a primit-o poporul în decursul istoriei. Apoi se face o trecere treptată spre parte a doua în care conținutul este în mare același atât în predica adresată păgânilor cât și evreilor, vestirea evenimentului mântuitor înfăptuit de către Isus Cristos.
Ca și concluzie putem spune că, deși avea darul predicării libere și spontane sub inspirația Duhului Sfânt, ajutat fiind și de calitățile sale naturale de predicator, totuși apostolul Paul, pentru a putea fi mai bine înțeles și pentru a avea claritate și unitate în idei, respecta o anumită metodă în expunerea predicilor, fapt care îl ajuta să capteze și să țină atenția auditoriului mereu trează și să stârnească efecte puternice, convertirea și ura.
3. Mărturisitor prin fapte și suferință
După cum ne spune apostolul Iacob: „… credința fără fapte este zadarnică” (Iac 2,20), la fel putem spune și despre predicarea, sau mărturisirea care nu este însoțită de fapte și chiar suferință, că este zadarnică, neconsistentă, aducând prea puțin rod. Apostolatul sfântului Paul este plin de fapte și suferințe, fiind mărturii vii a ceea ce predica. Ar fi aproape imposibil să prezentăm toate faptele și suferințele pe care Apostolul le-a săvârșit pentru răspândirea Evangheliei lui Cristos, de aceea vorbind despre fapte mă refer doar la faptele minunate, adică minunile pe care sfântul Paul le-a săvârșit în decursul apostolatului său. Cu siguranță minunile și suferințele sfântului Paul, pentru Cristos, sunt multe la număr, însă noi le cunoaștem doar pe cele prezentate de Faptele Apostolilor și scrierile pauline, iar dintre acestea mă voi opri câte puțin doar asupra câtorva mai semnificative.
3.1. Mărturia întărită prin fapte
Înainte de a se înălța la cer, Mântuitorul nostru Isus Cristos a lăsat aceste cuvinte, referitoare la autenticitatea celor care vor vesti Evanghelia Sa: „Acestea sunt semnele care îi vor însoți pe cei care cred: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua șerpi în mână și, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Își vor pune mâinile peste cei bolnavi și ei se vor vindeca” (Mc 16,17-18). Aceste cuvinte Isus le-a spus referindu-se în special la Apostolii pe care îi trimitea în misiune. După cum bine știm sfântul Paul a fost unul dintre cei mai devotați apostoli, vestitori ai mesajului evanghelic primit de la Cristos, de aceea este firesc ca aceste semne să-l însoțească în această misiune. Faptele Apostolilor relatează opt situații mai importante în care Apostolul a săvârșit fapte deosebite, fapte pe care le putem pune în categoria minunilor. Întrucât săvârșirea acestor faptelor minunate a avut o importanță deosebită în apostolatul sfântului Paul, în continuare voi face o trecere în revistă a acestora și a efectelor imediate pe care le-au avut.
Prima minune săvârșită prin sfântul Paul, pare a fi în orașul Pafos, chiar la începutul primei călătorii misionare. Aflați în fața proconsulului Sergius Paulus, în timp ce îi proclama acestuia Vestea cea Bună, „S-a ridicat împotriva lor Elimas, vrăjitorul … căutând să-l îndepărteze pe proconsul de la credință. … dar Saul plin de Duhul Sfânt l-a fixat cu privirea și i-a zis: « … Iată acum mâna Domnului este peste tine. Vei fi orb și un timp nu vei mai vedea soarele»…” (Fap 13,8-11), iar vrăjitorul a rămas orb. Cu siguranță acest fapt a făcut o impresie puternică asupra celor prezenți, predica Apostolului fiind susținută astfel cu putere supranaturală.
A doua minune a avut loc la Listra. Într-o zi pe când predica într-o piață publică, printre cei veniți să-l asculte era și un olog din naștere. Ascultându-i cuvintele în el se născuse speranța că ar putea fi vindecat, iar Paul „privindu-l cu atenția și văzând că are credință pentru a fi salvat i-a zis cu glas puternic «Ridică-te! Stai drept pe picioarele tale!» El a sărit și a început să umble” (Fap 14,9-10). Minunea a produs mare agitație în oraș, locuitorii considerându-i pe cei doi apostoli, Paul și Barnaba, ca fiind zeii Hermes și Zeus; preoții de la templu pregătindu-se chiar să le aducă jertfe, cu greu cei doi reușind să-i oprească.
A treia și a patra minune au avut loc la Filipi. Aici era o femeie sclavă care avea un spirit profetic, de a prezice viitorul, fiind o sursă de mare câștig pentru stăpânii ei. Întâlnindu-i pe apostoli, ea a simțit puterea lor spirituală și timp de mai multe zile a strigat în urma lor că sunt slujitorii Celui Preaînalt, până când într-o zi: „Iritat Paul s-a întors și a spus duhului: «În numele lui Isus Cristos, îți poruncesc să ieși din ea!» Și a ieșit în aceiași clipă” (Fap 16,18). Deși avusese loc o minune, care probabil impresionase pe cei prezenți, totuși după acest eveniment stăpânii acelei ghicitoare i-au târât pe Paul și Sila în fața judecătorilor acuzându-i că tulbură cetatea predicând învățături și obiceiuri pe care ei romanii nu aveai dreptul să le primească și să le practice. După ce au fost bătuți cu vergi, cei doi misionari au fost închiși în temniță unde: „Dintr-o dată, a venit un mare cutremur astfel în cât s-au zguduit temeliile închisorii: toate ușile s-au deschis imediat și lanțurile, tuturor s-au desfăcut” (Fap 16,26). În urma acestei minuni, efectul a fost în favoarea celor doi misionari, gardianul închisorii convertindu-se, iar judecătorii acordându-le eliberarea.
A cincia minune, este prezentată în Faptele Apostolilor nu ca o minune singulară și concretă ci mai de grabă ca un „val” de minuni. Iată ce ni se relatează, despre Paul pe când se afla la Efes în cea de-a treia călătorie misionară: „Dumnezeu făcea prin mâinile lui Paul minuni mari, așa în cât erau puse peste bolnavi batiste și pânze care atinseseră trupul lui Paul, iar bolile îi lăsau și duhurile necurate ieșeau din ei” (Fap 19,11-12). În urma săvârșirii acestor fapte se menționează că numele Domnului Isus era preamărit.
A șasea minune, a avut loc la Troas, unde sfântul Paul a stat șapte zile în timpul celei de-a treia călătorii misionare. În Faptele Apostolilor este descris destul de clar contextul în care a avut loc acest fapt. Pe când comunitatea creștină din acest oraș s-a adunat pentru „Frângerea Pâinii”, seara, pe când Apostolul predica, un tânăr pe nume Eutich care ședea pe marginea ferestrei, ațipi și căzu. Camera era situată la cel de-al treilea nivel al clădirii. Cei care merseră să-l ridice constatară că tânărul era mort (cf. Fap 20,7-9). Apostolul Paul, a coborât și asemenea profeților Ilie și Elizeu (cf. 1Reg 17,17; 2Reg 4,18), s-a aplecat asupra celui mort și l-a rechemat la viață. Cu siguranță comunitatea a fost impresionată de eveniment, dar Paul nu a făcut prea mult caz de această minune ci și-a continuat liniștit predica. Apoi a plecat la drum căci se grăbea să ajungă la Ierusalim de sărbătoarea Rusalii.
A șaptea și a opta minune, au avut loc pe când sfântul Paul a fost arestat și dus la Roma, pe Insula Malta unde au naufragiat după mai multe zile în care vasul pe care se afla plutise în derivă. Ajunși pe această insulă, fiecare dintre naufragiați încerca să facă ceva folositor, iar Paul pe când punea un braț de vreascuri pe foc, o viperă îl mușcă de braț. Cei prezență rămaseră cu privirea ațintită la vipera care atârna de brațul său, dar Paul a îndepărtat vipera cu indiferență. Știind că e un deținut considerau acest fapt ca o pedeapsă din partea zeilor, pentru păcatele sale. Localnicii apăruți între timp și naufragiații prezenți așteptau să-l vadă căzând, dar pe chipul apostolului nu apărea nici o schimbare, astfel că: „După ce au așteptat mult timp și au văzut că nu i se întâmplă nimic, și-au schimbat părerea, spunând că este un zeu” (Fap 28,6). Cu siguranță această minune a avut un efect deosebit asupra celor prezenți. Aproape toți erau curioși să-l cunoască, să-l atingă, să mai vadă vreun semn minunat. Însă sfântul Paul profitând de acest fapt începu să-l facă cunoscut pe Cristos, explicându-le că el e doar un trimis. După această minune la scurt timp este consemnată și ultima minune prezentată în Faptele Apostolilor ca fiind săvârșită de către Apostol. Vestea minuni precedente s-a răspândit ajungând și la urechile conducătorului insulei, Publius, reprezentantul Romei, care l-a invitat pe Paul împreună cu însoțitori lui să accepte găzduirea în casa sa. Aflând, probabil, că Luca era medic, Publius la rugat să-l consulte pe tatăl său care zăcea bolnav la pat, cuprins de friguri și dizenterie (cf. Fap 28,8). Paul a cerut permisiunea să se roage pentru cel bolnav, iar după rugăciune, în mod miraculos bolnavul s-a ridicat vindecat. Putem spune că ar mai exista încă un „val” de minuni consemnate în Faptele Apostolilor după această vindecare, căci: „În urma acestui fapt au venit și ceilalți bolnavi din insulă și au fost vindecați” (Fap 28,9). Întrucât sunt prezentate împreună, în cadrul aceleiași consemnări, le putem considera ca un fapt unitar. După ceste fapte minunate, în mod firesc locuitori insulei s-au deschis spre credința în Isus Cristos, predicată de către Apostol, dovadă fiind și bunăvoința de care au dat dovadă la plecare lor de pe insulă.
În concluzie, se poate spune că aceste fapte au o importanță deosebită în apostolatul sfântului Paul, ele fiind o dovadă a autenticității credinței sale în Cristos și a misiunii pe care El i-a încredințat-o. De asemenea, ele au avut menirea de a întări și a da credibilitate, în fața oamenilor, mesajului evanghelic pe care Apostolul îl vestea. Cu siguranță acestea nu sunt singurele fapte miraculoase săvârșite prin intermediul Apostolului, căci citind Faptele Apostolilor vom vedea că sunt relatate și alte fapte care pot fi considerate ca fiind minunate, dar acestea sunt prezentate mai clar și au o specificare concretă legată de vindecări și transformări fizice săvârșite în mod miraculos.
3.2. Suferința pentru Cristos
3.2.1. Lapidarea lui Paul la Listra
Despre suferințele îndurate în apostolatul său pentru vestirea lui Cristos, chiar sfântul Paul ne dă mărturie în mod special în 2Cor 11,23-28. Această mărturie a apostolului este practic sinteza cea mai clară și mai expresivă a apostolatului său. Multe dintre suferințe sfântul Paul le-a îndurat din partea evreilor tradiționaliști, care, nu doar că nu acceptau noua învățătură, dar o considerau o erezie foarte periculoasă, care amenința integritatea lor religioasa și națională, de aceea încercau cu orice preț să-l lichideze pe Apostol, considerându-l un apostat, unul dintre cei mai periculoși propagatori ai noii „erezii”. Din multele suferințe îndurate de către apostolul Paul mă voi opri doar asupra uneia dintre cele mai cunoscute, anume momentul lapidări sale cu pietre. Acest episod al lapidării lui Paul, la prima vedere pare unul dintre acele mai ciudate, aceasta deoarece în precedență Apostolul săvârșise minunea vindecării unui olog din naștere, în urma căreia locuitorii acestui oraș, Listra, din ținutul Galației, i-au considerat pe cei doi apostoli Paul și Barnaba drept zeii Hermes și Zeus, după cum am prezentat la sub punctul anterior referitor la faptele minunate. În Fap 14, 19-20 nu se dau prea multe amănunte despre cum au decurs lucrurile până s-a ajuns la lapidare lui Paul, dar dacă încercăm să deducem cât mai clar modul cum s-a ajuns la acest fapt, pe baza celor relatate în Faptele Apostolilor, am putea să ne imaginăm acest episod în felul următor.
Vestea succesului pe care Paul și Barnaba îl aveau în apostolat a ajuns și la Iconium și Antiohia Pisidiei, iar evreii care îi respinseseră s-au hotărât să trimită la Listra oameni care să-i provoace pe localnici împotriva lor. Evreii erau hotărâți să-l reducă pe Paul la tăcere pentru totdeauna. Astfel, acești trimiși s-au infiltrat între locuitorii din Listra și pe ascuns au început să țese intrigi. Și-au făcut relații printre cetățenii cei mai de seamă ai orașului, apoi au plătit indivizi dintre cei mai imorali să răspândească diferite calomnii pe seama apostolilor, precum că ar fi vrăjitori prefăcuți, escroci, adepții unui zeu rău însetat de sânge și că aveau intenția să dărâme templul lui Zeus, de aceea nu au acceptat să fie luați drept Zeus și Hermes, iar localnicii destul de ușor s-au lăsat influențați de aceste calomnii. Astfel s-a pregătit și momentul complotului. Provocați de către instigatori, localnicii s-au adunat în piață pentru o dezbatere publică cu Paul. Comunitatea creștină, proaspăt înființată de către cei doi apostoli, a intuit că era vorba de o capcană, dar Paul era hotărât să meargă, chiar dacă Barnaba îl sfătuia să refuze invitația. Lui Paul nu-i era teamă și se duse. Abia începuse discuția că mulțimea provocată de instigatorii înfiltrați, se și agită aducându-i tot felul de învinuiri. În cele din urmă unul a dat startul aruncând cu o piatră, iar mulțime prinse curaj și revărsă o ploaie de pietre asupra lui. Apostolul se clătină și căzu sub ploaia de pietre. În cele din urmă își pierdu cunoștința iar mulțimea îl consideră mort. Abia atunci, pe cei vinovați i-a cuprins teama gândindu-se că au ucis un cetățean roman, o faptă extrem de gravă față de Imperiul Roman, sub a cărui stăpânire se aflau. Au încercat să mușamalizeze fapta, de aceea, în grabă câțiva dintre ei, pentru a nu fi văzuți de către soldații romani, l-au târât în afara cetății și l-au aruncat într-o râpă. Mai târziu, poate spre seară, ucenici s-au dus să-l caute și l-au găsit viu. Erau foarte uimiți. L-au ajutat să se ridice și au intrat în cetate. Cu toate că avea nevoie de îngrijire, era prudent să plece cât mai repede din Listra, de aceea, încă din zori împreună cu Barnaba porniră pe drumul spre Derbe. Cu siguranță evrei considerau că și-au dus planul la îndeplinire, dar Paul ajuns la Derbe începuse să-și refacă forțele și își reîncepea din nou munca.
3.2.2. Valoarea salvifică a suferinței
Suferința umană este o problemă existențială cu care omul s-a confruntat de la începutul existenței sale pe pământ. Suferința este o realitate evidentă cu care fiecare om a luat contact. În fața suferinței mai ales a celui nevinovat, omul își pune întrebări dificile ce pot fi când o denunțare, când o provocare sau refuz față de Dumnezeu.
La o primă analiză, cauzele vizibile care aduc suferință asupra omului par a fi: lipsa celor necesare bunului trai (hrana, locuința, etc), singurătatea, neînțelegerea, neacceptarea din partea celorlalți, pierderea bunurilor materiale, a sănătății, a celor dragi; propriile greșeli și slăbiciuni și lipsa iubirii. Suferința pare a fi inseparabilă de existența terestră a omului, însă ea poate fi valorizată. Duhul Sfânt prin lucrarea de transformare a suferinței lui Cristos în semn de iubire salvifică oferă tuturor oamenilor posibilitatea salvării prin suferință.
Dumnezeu este cel care poate gestiona suferința în funcție de alegerile libere făcute de creaturile sale raționale, pentru binele mântuirii omului. Iar omul pentru a putea înțelege misterul suferinței, pentru a o putea gestiona spre binele său și pentru a nu fi copleșit de ea, trebuie să fie luminat și întărit de Dumnezeu. Deci, numai prin acceptarea revelației, a actului liber de credință și prin puterea harului, omul poate transforma suferința într-un instrument benefic, în favoarea sa. Suferința are valoare salvifică atunci când este acceptată și oferită lui Dumnezeu cu iubire, după modelul lui Cristos suferind, acest lucru cerând un profund act de credință. Astfel suferința poate fi trăită în pace și bucurie și poate duce creștinul la creșterea sfințeniei și la deplina realizare, conformându-l imaginii lui Cristos suferind, mort, înviat și glorificat. Fără lumina revelației și fără credință, privită doar în sfera raționalului, suferința este pentru om, marea durere enigmatică și neacceptată a existenței sale, enigmă ce este depășită odată cu venirea lui Cristos în lume. Când creștinul iluminat de harul divin găsește răspunsul just și satisfăcător la situația sa și o acceptă cu seninătate, trăind suferința la lumina lui Cristos și împreună cu El, omul este eliberat de inutilitate și neînțelegere, restabilind comuniunea cu ceilalți oameni, printr-un proces de maturizare, trecând de la atitudinea pasivă la cea activă, pentru binele și mântuirea lumii prin oferirea suferinței. Imaginea celui inocent în fața suferinței este imaginea lui Cristos inocent în fața celor ce L-au condamnat.
4. Păstor și îndrumător
Sfântul apostol Paul este cunoscut în mod deosebit ca un apostol misionar, dar acest lucru nu exclude faptul de a fi păstor și îndrumător. Este suficient să aruncăm doar o singură privire asupra scrierilor pauline și vom vedea cât de evident este acest aspect al apostolatului sfântului Paul, ca păstor și îndrumător, nu doar față de comunitățile întemeiate de el ci, într-un mod general față de întreaga Biserică, deoarece, după cum bine știm învățăturile sale au fost adoptate și urmate de întreaga Biserică a lui Cristos. Acest titlu „Păstor și îndrumător”, la prima vedere pare puțin cam generic, sau mai bine spus este destul de vast, de aceea menționez faptul că fac referință în mod deosebit la activitatea și calitatea sfântului Paul ca învățător și teolog al Bisericii.
4.1. Învățător al Bisericii lui Cristos
Sfântul Paul este cel care a sistematizat, a interpretat și a aplicat învățătura Domnului nostru Isus Cristos la realitatea socială concretă, răspândind-o astfel în lume. Putem chiar spune că, după Domnul nostru Isus Cristos, sfântul Paul este cel mai mare învățător al Bisericii, cel care practic a format Biserica după voința Mântuitorului. Ca teolog, sfântul Paul are cele mai mari merite, el reușind să scoată creștinismul de sub tutela și tradiționalismul legii mozaice, prezentându-l așa cum și-a dorit Domnul nostru Isus Cristos, când și-a trimis în misiune apostolii după învierea sa, adică ca o religie universală, independentă și mântuitoare numai prin jertfa sa și credința în El. Meditând asupra mărețelor fapte mântuitoare săvârșite de Domnul nostru Isus Cristos, sfântul Paul le-a expus în învățături organizate, sistematice, punând la temelia doctrinei creștine pe Cristos cel răstignit și înviat. Sfântul Paul este primul și cel mai mare teolog creștin, totodată unul dintre cele mai strălucite exemple de creștin fervent, apostol și misionar, exemplu mereu actual în Biserica lui Cristos.
4.2. Scrierile sfântului Paul
Sfântul Paul și-a înțeles destul de bine misiunea sa, aceea de a răspândi evanghelia lui Cristos și implicit de a întemeia comunități creștine. Totodată a înțeles destul de bine că odată ce a întemeiat o comunitate creștină, misiunea sa nu se încheia față de acea comunitate, ci avea și îndatorirea de a o păstori. Pentru a-și împlini această îndatorire de păstor, sfântul Paul vizita personal comunitățile creștin, iar atunci când nu avea posibilitatea se folosea de oameni de legătură și scrisori sau epistole.
Scrierile sfântului Paul, sunt scrisori adresate diferitelor comunități, prin care Apostolul dădea sfaturi, îndemnuri și clarificări asupra unor probleme doctrinare și morale. Astfel, din aceste scrisori putem desprinde doctrina paulină, întreaga sa teologie și, de asemenea, ajutați de Faptele Apostolilor putem contura personalitatea marelui apostol. Cât privește numărul și autenticitatea scrierilor sfântului Paul, părerile studioșilor sunt împărțite. Astfel unii consideră că acestea ar fi în număr de 14 sau chiar mai multe, unele dintre ele ne mai ajungând până în zilele noastre. Biserica Catolică atribuie sfântului Paul un număr de 13 scrieri, Scrisoarea către Evrei ne fiindu-i atribuită. Cât privește autenticitatea paulină a acestor 13 scrisori majoritatea studioșilor sunt de acord că asupra a șapte dintre ele nu existe motive de îndoială în această privință, însă asupra celorlalte șase se mai poate discuta pe tema autenticității lor.
Scrierile pauline pot fi clasificate în câteva grupuri: „Primele Scrisori”: 1-2Tes; „Marile Scrisori”: Rom, 1-2Cor, Gal; „Scrisorile captivității”: Fil, Flm, Col, Ef; și „Scrisorile pastorale”: 1-2Tim, Tit. Pentru a ne face o idee mai clară despre aceste scrisori, voi face o scurtă trecere în revistă asupra fiecărui grup dintre ele.
„Primele scrisori” (1-2Tes). Aceste două scrisori nu au o importanță doctrinară deosebită precum cele patru mari scrisori (Rom, Gal, 1-2Cor), dar într-un mod mai particular ele ne prezintă imaginea unei tinere comunități creștine întemeiată la aproximativ douăzeci de ani după înălțarea lui Isus la cer, conținând și o învățătură remarcabilă. Pe când se afla la Atena, prin anul 50, Paul a fost încântat de veștile pe care i le adusese Timotei despre comunitatea creștină din Tesalonic, pe care o întemeiase de curând, de aceea a scris o scrisoare către tesaloniceni pentru a-și arăta bucuria și mulțumirea și totodată pentru ai întări în credință. Astfel a început o nouă etapă în apostolatul sfântului Paul, cea de scriitor. Nu există motive de îndoială asupra autenticității acestei prime scrisori, limbajul, stilul, vocabularul și caracterul personal fiind asemănător cu cel folosit în cele patru mari scrieri pauline. Scrisoare a doua a sfântului Paul către Tesaloniceni, pare a fi scrisă la o perioadă de timp relativ scurtă după prima. Deoarece apăruseră noi probleme în comunitate, iar Paul aflând de acestea s-a văzut obligat să scrie o a doua scrisoare în care să prezinte principii clare pentru a rezolvarea cestor probleme. Unii studioși pun la îndoială autenticitatea ei paulină.
„Marile Scrisori” (Rom, 1-2Cor, Gal) sunt numite astfel datorită lungimii lor și a importanței învățăturii pe care o conțin. Scrisoarea către Romani este cea mai importantă dintre epistolele pauline. Învățătura acestei scrisori a influențat teologia creștină mai mult decât oricare altă scriere a Noului Testament, influența sa resimțindu-se și asupra altor scrieri ale Noului Testament precum 1Pt, Evr, Iac și altele, precum și asupra multor scrieri ale sfinților părinți: Clement, Policarp, Iganțiu, Iustin etc.
1-2Cor, alături de Rom sunt dintre cele mai cunoscute și importante scrieri pauline. Comunitatea din Corint pare a fi una dintre cele mai problematice comunități creștine, confruntându-se cu sciziuni (cf. 1Cor 1,12), influențe păgâne imorale, certuri etc, iar Apostolul s-a văzut nevoit să rezolve toate aceste probleme. În 1Cor găsim sfaturi deosebite legate de problemele practice precum căsătoria, fecioria, atitudinea față de carnea jertfită idolilor și exercitarea carismelor. Totodată găsim și cel mai frumos imn închinat dragostei. În 2Cor Apostolul încearcă să ferească comunitatea de atacurile iudaizanților, care încercau să compromită și imaginea Apostolului. Această scrisoare are un caracter mai dificil fapt pentru care unii studioși pun la îndoială autenticitatea ei.
Scrisoarea către Galateni, spre deosebire de celelalte scrisori care se adresează unei comunități concrete dintr-un anumit oraș, se adresează mai multor comunități din regiunea provincie romane Galației, în care au apărut „unii tulburători” (Gal 1,7), care respingeau autoritatea Apostolului și doreau să impună noilor creștini respectarea minuțioasă a Legii mozaice. Aceasta scrisoare mai este numită și „scrisoarea de luptă”, apostolul luptându-se pentru Biserică cu multă tărie și dragoste. Tot odată ea poate fi privită și ca o scrisoare duhovnicească în care apostolul prezintă principi importante ale consilieri spirituale, valabile până în zilele noastre.
„Scrisorile captivității”: (Ef, Col, Fil, Flm). Ef este una dintre scrierile pauline a cărei autenticitate este destul de discutată. Scopul acestei scrisori este mai general, în mod deosebit combătând influențele păgâne și ale „iudaizanților”, totodată încercând să-i întărească pe credincioși în trăirea credinței. Între această scrisoare și cea către coloseni există o puternică asemănare, 35 de versete sunt aproximativ identice, ambele scrisori sunt trimise unor Biserici din provincia Asia și par a fi trimise prin aceeași persoană Tihic, originar din Asia (cf. Fap 20,4). Pare că cele două scrisori au fost redactate și expediate în aceeași perioadă.
Scrisoarea către Coloseni este adresată comunității creștine din Colose, comunitate ce pare a nu fi întemeiată de către apostolul Paul, totuși autoritatea lui este recunoscută de către acești credincioși. Scopul scrisorii este de a susține dezvoltarea acestei comunități și păstrarea ei în învățătura apostolică primită de la Cristos. Astfel Paul le vorbește colosenilor într-un mod deosebit despre slava și plinătatea dumnezeirii lui Cristos, scrisoarea putând fi considerată ca un tratat de cristologie.
Scrisoarea către Filipeni este mai mult o scrisoare de mulțumire adresată comunității creștine din Filipi care în mai multe rânduri, i-a trimis apostolului diferite ajutoare și daruri. Totodată i-a încurajat pe credincioși în suferințele lor pentru credință, îndemnându-i în același timp să se ferească de învățătura „iudaizanților” și să rămână uniți în dragostea frățească.
Scrisoarea către Filemon ca mărime este ce mai scurtă scrisoare paulină (25 de versete) și are caracterul cel mai particular, adresându-se unei singure persoane Filemon un tânăr creștin înstărit originar din ținutul Frigia căruia îi cere să-l ierte pe Onesim, un sclav ce fugise din casa lui și să-l primească: „nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate preaiubit” (Flm 16). O problemă care se ridică în privința acestei scrisori e faptul că ea e strict particulară, având prea puține aspecte pastorale, astfel punându-se întrebarea dacă trebuie considerată ca inspirată, mai ales și pentru faptul că în această scrisoare sfântul Paul nu face apel la calitatea sa de Apostol. Chiar dacă are doar un caracter personal, Flm prezintă atitudinea creștinilor față de sclavagism. Astfel poate fi considera ca o învățătură valabilă pentru toți creștinii chemați să cultive iubirea fraternă.
„Scrisorile pastorale” (1-2Tim, Tit) au primit acest nume deoarece sunt adresate unor păstori bisericești și conțin sfaturi, norme și îndemnuri adresate acestor „capi” ai diferitelor Biserici, pentru buna pastorație a credincioșilor. Autenticitatea acestor scrisori este strâns legată între ele, astfel dacă una dintre ele este considerată ca fiind neautentică atunci la fel pot fi considerate și celelalte. Prima Scrisoare către Timotei are ca scop întărirea autorității lui Timotei ca episcop de Efes, conținând și sfaturi pentru organizarea comunității, alegerea prezbiterilor și atitudinea pe care trebuie să o aibă ca păstor față de diferitele persoane din comunitate. Scrisoarea a doua către Timotei este mai concisă decât 1Tim și mai personală. Conține de asemenea sfaturi și îndemnuri și invitația ca Timotei să-l viziteze la Roma, unde Apostolul era întemnițat. Scrisoarea pare a fi și un fel de testament al Apostolului, cu ultimele sale dispoziții și învățături.
Scrisoarea către Tit are ca scop întărirea autorității lui Tit în Biserica din Creta. De asemenea scrisoarea conține sfaturi cu privire la hirotonirea preoților și la combaterea învățăturilor false. Fiind unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Apostolului, Tit primește de la el anumite misiuni de păstorire a diferitelor comunități creștine.
Ca și concluzie asupra scrierilor sfântului Paul, ar fi de prisos să mai vorbesc despre importanța pe care o au acestea pentru Biserica lui Cristos. Este demnă de remarcat necesitatea și dorința Apostolului de a fi în contact cu comunitățile creștine întemeiate de el, dar și cu alte comunități și, de asemenea, cu colaboratorii săi, lucru pe care l-a îndeplinit printr-un mijloc care în zilele noastre pare atât de simplu, dar genial: scrisori pastorale. Totodată prin intermediul acestor scrisori limba greacă a devenit limba de exprimarea a teologie. Deosebita lor importanță reiese în primul rând, din autoritate lor doctrinară și totodată din faptul că învățătura pe care ne-o transmite apostolul Paul prin ele, este mereu actuală, asemenea unui izvor care nu seacă niciodată.
Capitolul III
SFÂNTUL PAUL UN MODEL MEREU ACTUAL PENTRU APOSTOLAT
1. Sfântul Paul – model al misionarului
1.1. Misiunea Bisericii
Când ne gândim la misiunea sfântului Paul, uneori, poate avem tendința de a o privi ca o misiune singulară rezervată doar lui, însă cu toate că activitatea sa misionară are un caracter personal deosebit, totuși ea nu este o misiune a sa proprie, ci este misiunea Bisericii lui Cristos din care face parte și el, Apostolul neamurilor. Astfel, înainte de a trata despre activitatea misionară a sfântului Paul este bine să ne facem câteva idei despre originea și misiunea Bisericii, pe baza unor documente magisteriale.
„Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăși își are originea în misiunea Fiului și în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl” (AG 2).
Pornind de la acest principiu, faptul că Biserica este misionară prin natura sa, să încercam în continuare să înțelegem mai clar despre ce misiune este vorba: „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire», Biserica, în virtutea exigențelor profunde ale propriei catolicități, ascultând de porunca Întemeietorului ei, se străduiește să vestească tuturor oamenilor Evanghelia” (AG 1).
Acum știm clar că misiunea Bisericii și în consecință a fiecărui credincios, după porunca lăsată de Domnul nostru Isus Cristos înainte de a se înălța la cer, (cf. Mc 16,15), este aceea de „a vesti Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos”, misiune ce rămâne una și aceiași, pretutindeni și în orice împrejurare, însă exercitată în moduri diferite datorită împrejurărilor, în funcție de care trebuie adaptate acțiunile și mijloacele adecvate. Această misiune, după cum a văzut, revine întregii Bisericii, deci tuturor membrilor ei, dar în mod special episcopilor în frunte cu urmașul sfântului Petru și preoților, colaboratorii lor. Acțiunile prin care vestitorii Evangheliei, trimiși de Biserică, merg în lumea întreagă, pentru al face cunoscut pe Cristos și pentru a implanta Biserica, se numesc în mod obișnuit misiuni. Astfel scopul acestor misiuni este de a vesti Evanghelia și a forma Biserici particulare, autohtone, bine formate, ce trebuie să contribuie la binele întregii Bisericii. În această privință ne dăm seama destul de clar că modelul cel mai concret de întemeietor și păstor al comunităților ecleziale (biserici locale) este sfântul Paul, după cum ne spune chiar el: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă am lucrat mai mult decât ei toți, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (1Cor 15,10).
Este firesc totuși să ne punem întrebări asupra motivului necesității acestor activități misionare. Răspunsul este destul de simplu: „Motivul activității misionare decurge din voința lui Dumnezeu care «vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului» (1Tim 2,4) …” (AG 7).
Odată înțelese aceste principii, să încercăm în continuare să vedem câteva aspecte practice privitoare la acțiunea misionară, desigur avându-l în prim plan pe sfântul Paul.
1.2. Chemarea și formarea vocației misionare
După cum am văzut mai înainte, îndatorirea de a răspândi credința în Cristos îi revine oricărui creștin și ucenic al lui Cristos, totuși dintre aceștia Domnul cheamă mereu ucenici pe care să-i formeze și să-i trimită să vestească Evanghelia Sa la „neamuri”. Astfel, prin Duhul Sfânt, cel care dăruiește carismele spre folosul tuturor, Domnul insuflă în inimile multora, vocația misionară, fie ei preoți călugări sau laici. Deci, îndeplinirea unei misiuni necesită o chemare, dar și o perioadă de formare, astfel că: „Viitorul misionar trebuie să fie pregătit pentru o lucrare atât de înaltă printr-o formare spirituală și morală deosebită” (AG 25). Trebuie să fie un om statornic, capabil să ia inițiative și să le ducă la bun sfârșit, să facă față dificultăților, să îndure cu tărie și răbdare singurătatea, lipsurile și oboseala. De asemenea, trebuie să aibă o viziune deschisă, capabilă de a se adapta la moravurile diferitelor popoare și o inimă larg deschisă spre a dărui mereu ajutor și a colabora cu cei înserați în aceiași muncă ca și el, pentru ca împreună cu credincioșii să fie „o inimă și un suflet” (Fap 4,32), asemenea comunităților apostolice.
Cât privește modul în care trebuie să acționeze cei care s-au dedicat misiunii de evanghelizare, pentru ca mărturia pe care o dau pentru Cristos să fie rodnică, ei trebuie să-și creeze legături de dragoste și prețuire cu acei oameni, să se recunoască membrii ai acelor grupuri și să participe la viața lor culturală și socială, să descopere bogățiile pe care le-a dăruit Dumnezeu acelor oameni și să se străduiască să pună acestea la lumina Evangheliei, asemenea sfântului apostol Paul:
„Căci de și sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câștig pe cât mai mulți. Am devenit iudeu pentru iudei ca să-i câștig pe iudei. … Am devenit un fărădelege pentru cei fărădelege ca să-i câștig pe cei fărădelege, chiar dacă nu sunt fără de Lege lui Dumnezeu, dar sub legea lui Cristos. Am devenit slab pentru cei slabi ca să-i câștig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toți ca să-i câștig măcar pe unii. Toate le fac pentru Evanghelie, ca să am și eu parte de ea” (1Cor 9,19-23).
Însă într-un mod aparte, prin prezența lor și prin toată această acțiune, creștinii și în mod deosebit misionarii trebuie să fie însuflețiți de iubire, căci după cum ne spune sfântul Paul: „Dacă aș avea darul profeției și dacă aș cunoaște toate misterele și toată știința și dacă toată averea mea aș da-o săracilor, și dacă mi-aș da trupul să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic” (1Cor 13,2-3).
Iată două calități, sau mai bine spus haruri deosebite, necesare celui ce îndeplinește o misiune importantă în slujirea lui Cristos și a semenilor: abandonarea în providență și iubirea, necesare pentru a putea îndeplini misiunea, asemenea lui Cristos.
Dacă luăm în considerație că încă din copilărie, probabil de pe la vârsta de 13-14 ani, tânărul Saul a trebuit să străbată drumul de la Tars la Ierusalim și invers, despărțindu-se de familie și trăind printre străini, putem spune că a cunoscut o fază inițială, o formare pregătitoare pentru viitoarele călătorii misionare.
Cu siguranță atunci când ne gândim la apostolatul sfântului Paul îl vedem ca fiind un apostolat dinamic și plin de roade, apostolat ce a început odată cu convertirea sa din drumul spre Damasc, însă mai puțin ne gândim la faptul că între momentul convertirii din drumul spre Damasc și începerea concretă a apostolatului său au urmat câțiva ani de zile, perioadă de încercări și formare, în tăcere, precum în Arabia și Tars, sau „eșecurile” din Damasc și Ierusalim. Faptele Apostolilor nu ne dau mai deloc amănunte despre ceea ce a făcut Paul în această perioadă petrecută în Arabia și Tars, dar dacă încercăm să deducem câteva idei, iată ce am putea spune în câteva cuvinte.
Odată convertit la Cristos prin caracterul său dinamic și impulsiv, Paul părea că vrea să schimbe întreaga lume, dar pentru început a avut parte doar de dezamăgiri; de la Damasc a trebuit să fugă pe ascuns pentru a scăpa cu viață, iar la Ierusalim frații au fost nevoiți „să-l trimită acasă” pentru a nu provoca iar o prigoană din partea evreilor. Acest Saul care dădea impresia că răstoarnă lumea, pentru câțiva ani părea ca și înghițit de tăcere. Ne întrebăm, oare cum și-a petrecut acești ani la Tars? Poate că era deziluzionat după eșecurile suferite. Întâlnise rezistență chiar și din partea Bisericii. Probabil nu a fost ușor pentru caracterul său dispus spre o reacție impulsivă. Acest om dinamic, vioi și plin de eroism era constrâns acum să trăiască în singurătate, în tăcere, fără a acționa timp de ani de zile. Cât de greu i-a fost să accepte această situație, ținând cont că avusese parte de manifestări minunate ale puterii divine, îi apăruse chiar Cristos și îl alesese pentru o misiune deosebită, dar iată că acum avea parte doar de dezamăgiri și se vedea pe sine ca un om atât de inutil, fără nici o misiune. Cu siguranță îl încercau momente de descurajare. Urât de iudei și nedorit de creștini, Paul este constrâns la singurătate. Pentru ai aparține cât mai mult lui Dumnezeu care îl chema la o misiune specială, el trebuia să se simtă un om fără patrie, fără familie, neînțeles și marginalizat de oameni, dar susținut de Dumnezeu care astfel îl învăța abandonarea în providența Sa divină pentru a avea curajul și forța necesară împliniri viitoarei misiuni. Tocmai aceasta avea nevoie Paul să învețe, abandonarea în providența divină.
Atunci când Dumnezeu cheamă pe cineva pentru o misiune importantă, înainte de a începe această misiune cel chemat trebuie să trăiască într-o așteptare umilă și curată, fără a căuta să iasă din această stare prin împlinirea propriilor planuri căci ar putea compromite împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Astfel precum în viața lui Paul, Dumnezeu a lucrat în tăcere, el ne având nevoie atât de calitățile lui ci de a renunța la încrederea în propriile mijloace și a se abandona în providență, formându-și acea credință umilă și teribilă care să-l susțină în îndeplinirea unor eforturi aproape supra omenești pentru răspândirea Evangheliei lui Cristos,.
De acum sfântul Paul era pregătit să îndeplinească tot ceea ce îi stătea în putere pentru a purta Evanghelia adevărului și harului divin, cât mai departe posibil, pentru a o face cunoscută tuturor fie iudei, greci sau barbari, sclavi sau oameni liberi, învățați sau ignoranți.
O astfel de perioadă de formare, în tăcere și așteptare în vederea împlinirii unei misiuni deosebite au cunoscut și mulți alți sfinți, dintre care ne putem aminti de sfântul Francisc de Assisi, sfântul Anton de Padova, sfântul Padre Pio, Sfânta Tereza de Calcuta și mulți alții. Tot astfel, orice persoană chemată de Dumnezeu la o misiune specială, trebuie mai întâi să treacă printr-o astfel de formare până să ajungă la maturitatea împlinirii celei misiuni.
2. Apostolatul sfântului Paul – model de predicare și cateheză
2.1. Predicarea Cuvântului
2.1.1. Prima îndatorirea a Bisericii
După cum am văzut, misiunea de a vesti Evanghelia revine întregii Bisericii, însă această misiune revine într-un mod special slujitorilor sacri, îndatorirea de a vesti Cuvântul ocupând primul loc în îndeplinirea funcțiilor sacerdotale, fapt fundamentat biblic. Isus Cristos este predicatorul prin excelență, iar El acordă acest mandat și ucenicilor săi: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Înțelegând primatul aceste misiuni, înaintea altor îndatoriri, apostolii și-au rezervat ministerul vestirii cuvântului ca și îndatorire specifică: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese” (Fap 6,2). La fel și sfântul Paul era conștient de primatul „slujirii cuvântului”: „Domnul m-a trimis, nu să botez, ci să predic” (1Cor 1,17) și vedea aceasta ca fiind îndatorirea sa specifică: „Dar eu nu pun nici un preț pe viața mea, numai să duc la capăt alergarea mea și slujirea pe care am primit-o de la Domnul Isus, aceea de a da mărturie despre vestea cea bună a harului lui Dumnezeu”(Fap 20,24). De asemenea, întreaga Biserică primară a înțeles acest lucru, fiind caracterizată de ascultarea cuvântului apostolilor: „Erau stăruitori în învățătura apostolilor” (Fap 2,42). Primatul pe care îl are „slujirea cuvântului” este mereu actual în Biserica lui Cristos, Conciliul al II-lea din Vatican amintind în mod explicit în Decretul privind slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, că preoții, înainte de toate, au îndatorirea de a vesti evanghelia lui Dumnezeu:
„Deoarece nimeni nu poate fi mântuit fără a crede mai întâi, preoții în calitate de colaboratori ai episcopilor, au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca împlinind porunca lui Dumnezeu «mergeți în lumea întreagă și predicați evanghelia la toată făptura» (Mc 16,15) să constituie și să sporească poporul lui Dumnezeu” (PO 4).
Importanța „slujirii cuvântului” se datorează faptului că acest cuvânt mântuitor este cel care trezește credința în inimile celor necredincioși și este hrană pentru cei necredincioși, după cum scrie Apostolul: „Credința vine din ascultarea vestirii, iar vestirea din Cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). După cum precizează Conciliul al doilea din Vatican „slujirea cuvântului” este prima îndatorire în ordinea executării și nu a demnității ontologice a preoției. Această predicare cunoaște mai multe forme: preevanghelizarea (mărturia vieții), evanghelizarea (a duce vestea cea bună), cateheza (instruire pentru reînsuflețirea credinței) iar în toate acestea conținutul esențial al predicării trebuie să fie Cristos și misterul Său, iubirea Tatălui.
2.1.2. Sfântul Paul model al predicatorului
Apostolul Paul vorbind despre misiunea pe care a primit-o, de a vesti Evanghelia spune: „Dacă vestesc Evanghelia, nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 9,16) Dar aceasta este pentru el o constrângere dulce care îl umple de bucurie în orice suferință. Modul de a predica al sfântului Paul este modul profetic, mod caracterizat în general de faptul că el se simte instrument în mâinile altuia; astfel în spatele expresiilor sale predominând mereu acțiunea eficace a personalității lui Cristos.
Schema după care sfântul Paul își desfășura activitatea misionară de predicare a Cuvântului, era în general aceeași pentru fiecare situație sau loc. De obicei viza mai întâi orașele mari, capitale de provincii, în care existau și comunități evreiești, cărora se adresa mai întâi vestindu-le pe Isus, cel în care s-a împlinit așteptarea poporului evreu și profețiile Scripturilor. De cele mai multe ori era alungat din aceste comunități evreiești astfel că începea să predice către păgâni. Primul efect al predicării sale era curiozitatea, nedumerirea dar și admirația. De multe ori chiar de la prima predică unii evrei și păgâni erau mișcați puternic aderând fără prea multe rezerve la noua învățătură. Astfel, chiar de la primele predici ale Apostolului începea să se formeze nucleul unei comunități creștine. Sfântul Paul își cunoștea destul de bine auditorii și era conștient că de multe ori nu va reuși să-i convingă pe mulți dintre ei de la prima vestire a Evangheliei, dar încerca cel puțin să se facă ascultat, de aceea în predicile sale ținea cont de specificul auditoriului, astfel evreilor le vorbea de Isus pornind de la Lege și Profeți, iar păgânilor, mai ales filosofilor greci, precum în predica din areopagul din Atena, le aducea Vestea cea Bună, pornind de la idei filosofice. Cu siguranță experiența predicării Evangheliei în diferite medii l-a determinat pe Apostol să se concentreze asupra esențialului, mântuirea eliberatoare adusă de Cristos, pe care o prezenta sub diferite aspecte în funcție de auditoriu și contextul în care se afla. Spre exemplu în Fap 13,13-52, sfântul Paul le-a vestit evreilor mântuirea adusă de Cristos, evocând mai întâi figuri ale patriarhilor și profeților, iar păgânilor, precum vedem în Fap 17,22-32, în predica ținută în areopagul din Atena, le-a vestit Evanghelia, mai întâi însă atacând idolatria și aducând un elogiu monoteismului ebraic. Totodată din aceste predici ies în evidență câteva aspecte principale ale predicării sale bazată pe adevăr și nu pe „gâdilarea” urechilor auditoriului, fapt pentru care de multe ori era respins sau luat în râs. Întreaga activitate misionară a sfântului Paul, toate eforturile, suferințele și sacrificiile le-a făcut pentru a predica Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos și toate acestea fără a căuta nici un câștig: „Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată. (Răsplata) este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia și să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia.Toate le fac pentru evanghelie ca să am și eu parte de ea” (1Cor 9,17-23).
Astfel sfântul apostol Paul este un model mereu actual pentru toți cei chemați să vestească evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.
2.2. Acțiunea catehetică
2.2.1. Misiunea catehetică a Bisericii
Mai întâi, cred că este bine să ne facem o idei mai clară despre ceea ce înseamnă cateheza sau cel puțin să ne reamintim. „Cateheza, (este) ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru ai ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credință să aibă viață în numele lui, pentru a-i educa și ai instrui în această viață și a construi astfel Trupul lui Cristos” (CBC 4). Cateheza cuprinde un anumit număr de elemente ale misiuni pastorale a Bisericii, elemente ce au un aspect catehetic, cu rolul de a pregăti cateheza sau decurg din ea, precum vestirea Evangheliei sau propovăduirea misionară. După ce ne-am făcut o idee despre ceea ce înseamnă cateheze:
„Trebuie subliniat înainte de toate că în centrul catehezei găsim o persoană: cea a lui Isus din Nazaret, «unul-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr», care a suferit și a murit pentru noi, iar acum înviat, trăiește pentru totdeauna cu noi. Isus este «calea, adevărul și viața», iar viața creștină constă în urmarea lui Cristos”.
Deci, obiectul esențial și primordial, al catehezei este, așa cum spunea sfântul Paul, misterul lui Cristos. Putem spune că a catehiza înseamnă a conduce pe cineva spre cunoașterea acestui mister în toate dimensiunile lui, a-l pune nu numai în contact, ci a-l ajuta să ajungă la comuniunea intimă cu Cristos, care ne pune în comuniune cu Preasfânta Treime. Între cateheză și evanghelizare nu există nici o separare sau opoziție și nici identitate pur și simplu, ci raporturi strânse de complementaritate, cateheza putând fi considerată o etapă a evanghelizării. Pentru a individualiza mai bine cateheze în cadrul misiunii de evanghelizare trebuie specificat faptul că scopul specific al catehezei este acela de a dezvolta, cu ajutorul lui Dumnezeu, credința aflată încă în stare germinală, de a o promova spre plinătate și de a hrăni zilnic viața creștină a credincioșilor de toate vârstele. Mai exact în cadrul general al evanghelizării, rolul catehizării este acela de a fi faza învățării și maturizării credinței care a fost trezită în persoane prin vestirea evangheliei, prin kerigmă. Astfel, cateheza este timpul în care creștinul după ce a acceptat prin credință persoana lui Cristos, ca singur Domn și după ce a făcut un act de adeziune prin convertire sinceră, se străduiește să-l cunoască mai bine pe Isus și misterul împărăție Sale. A fi creștin nu înseamnă numai a crede în Cristos dar și străduința de al cunoaște mai bine și a-l urma.
2.2.2. Activitatea catehetică a sfântului Paul
Una dintre experiențele pastorale și catehetice mai deosebite, poate începutul activității sale catehetice, a fost pentru sfântul Paul în comunitatea creștină din Antiohia Siriei, o comunitate foarte înfloritoare care treptat a devenit centru misionar al Bisericii. A fost o experiență intensă prin care sfântul Paul a dat din bogăția sa interioară, din elanul și dinamismul său apostolic. Termenul didasckaloi, folosit în Fap 13,1, exprimă tocmai acest fapt. În comunitatea din Antiohia, Paul la fel ca și Barnaba avea calitatea de învățător, de catehet, alături de acestea fiind amintită și carisma profeției. Această calitate și îndatorire de învățător, Paul și-a exercitat-o cu multă dăruire, alături de Barnaba, după cum se menționează: „și au învățat o mulțime numeroasă” (Fap 11,26). Cu siguranță acel an petrecut la Antiohia Siriei, în care și-a exercitat deja calitatea de învățător și catehet, a fost totuși o perioadă de maturizarea a învățăturii, a metodei și a altor aspecte legate de catehizare, fapt care îi va fi de mare folos în viitoarele sale misiuni apostolice.
Odată începută activitatea misionară, în fiecare localitate mai importantă în care ajungea, sfântul Paul predica mesajul evanghelie, kerigma, mai întâi comunității evreiești, iar după ce era respins de către evrei, lucru care se întâmpla de cele mai multe ori, Apostolul nu mai predica în sinagogă ci în locuința sa închiriată, în case particulare, sau chiar în aer liber. Poporul se aduna aproape în fiecare seară și astfel începea practic munca de catehizare. De acum Paul împreună cu colaboratorii săi, țineau predici de creștere și întărire în credință, de catehizare. Treptat începeau să apară și roadele muncii lor; evreii care aderau la credința creștină începeau să nu se mai lase atât de condiționați de toate prescripțiile iudaice atât de costisitoare, iar păgânii care aderau la noua credință începeau să-și dea seama cât de infantile erau poveștile despre zeii cărora li se închinau, în comparație cu noua învățătură. Treptat, participând la aceste cateheze ținute de Apostol, ei se eliberau de teama stihiilor și a vrăjitoriilor, care domina mentalitatea religioasă a lumii orientale. Astfel prin aceste cateheze ținute pe parcursul unui timp mai îndelungat, câteva luni de zile, sau chiar un an doi, precum la Efes și Corint, comunitatea creștină se întărea și creștea tot mai mult, răspândindu-se de la oraș și în localitățile mai mici din împrejurimi.
În zilele noastre cateheza este mult mai organizată, datorită mijloacelor și condițiilor favorabile. Cu toate acestea există și aspecte negative în această privință precum faptul că introducerea învățământului religios în școli a condus, în multe cazuri, la neglijarea catehezei în biserică, care de fapt este locul privilegiat al desfășurării catehezei. De asemenea, unii cateheți tratează activitate lor doar ca pe o simplă meserie, pentru acești copii sau tinerii fiind mai mult un subiect pasiv ce trebuie să memoreze diferite învățături fără a le prezenta o aplicare practică, concretă la viața cotidiană.
Cât privește metoda pastorală și catehetică a sfântul Paul, aceasta consta, în primul rând, în contactul personal cu neofiții. În 1Tes 2,1-12, sfântul Paul ne prezintă o imagine a activității sale pastorale, din care reiese faptul că ducea o muncă de catehizare de la casă la casă, de la om la om, față în față. Se adresa adunării, dar vorbea și fiecăruia în parte; le asculta problemele, dubiile, dădea sfaturi, încurajări, dar și mustra. Cei pe care îi întâlnea, în mod special îi păstra în mintea și inima sa și se ruga pentru ei.
Cu siguranță această muncă de catehizare nu a fost dusă doar de sfântul Paul și colaboratorii lui, ci și de ceilalți apostoli și ucenic au lui Isus, care au asociat în această îndatorire de a învăța și mulți alți colaboratori. Prin viața și învățăturile lor apostolii și-au desfășurat misiunea catehetică primită de la Cristos, chiar și Evangheliile au mai mult sau mai puțin o structură catehetică, Evanghelia după Matei a fost numită „Evanghelia catehetului”, iar Evanghelia după sfântul Marcu, „Evanghelia catehumenului”. Prin munca sa misionară și scrisorile sale, sfântul Paul este imaginea prin excelență a vestitorului evangheliei, si catehetul lui Cristos. Câteva dintre calitățile deosebite care îl caracterizau pe Apostol în această muncă pastorală erau: dezinteresul pentru cele lumești, atitudinea dreaptă și sinceritatea interioară. În această privință sfântul Paul este un model pentru toate timpurile, lucru de care el este conștient adresându-ne îndemnul: „Fiți imitatorii mei precum eu sunt al lui Cristos” (1Cor 4,16). Deci, centrul și modelul activității sale catehetice este Cristos cel răstignit și înviat.
Această misiune a apostolilor a fost continuată apoi de către Sfinții Părinți ai Bisericii și de urmașii lor. Conciliile ecumenice ale Bisericii au fost mereu un izvor de noi energii pentru activitatea catehetică. Astfel Conciliul din Trident stă la originea „Catehismului Roman”, numit și „Catehismul Tridentin”.
Într-o lume dominată de indiferentism, împietrită într-o atitudine disprețuitoare în numele progreselor științifice, este nevoie de o cateheză care să-i învețe pe tinerii și pe adulții din comunitățile noastre să fie lucizi și coerenți în credința lor, să-și afirme cu seninătatea identitatea lor creștină și catolică, să-l poarte pe Dumnezeu în civilizația materialistă, care îl neagă.
Orice catehet, în această misiune primită de la Cristos, trebuie să acorde un loc primordial Duhului Sfânt, învățătorul interior, care îi instruiește pe credincioși în măsura în care fiecare este capabil să înțeleagă lucrările spirituale. Misiunea Duhului Sfânt este și aceea de ai transforma pe ucenici în mărturisitori ai lui Cristos. De la Duhul Sfânt provin toate carismele ce zidesc comunitatea creștinilor, adică Biserica. Cateheza, care înseamnă creșterea credinței și maturizarea vieții creștine spre împlinire este consecința acțiunii Duhului Sfânt. De aceea, Biserica trebuie să conștientizeze că acționează ca instrument al Duhului Sfânt. De asemenea, trebuie să privim și către Preasfânta Fecioară Maria, numită „catehism viu”, „mamă și model al cateheților”. Așadar prezența Duhului Sfânt prin rugăciunile Mariei să ofere Bisericii un elan fără precedent în activitatea catehetică.
3. Apostolatul sfântului Paul – model de reevanghelizare
3.1. Condiția omului contemporan, terenul reevanghelizării
„Condiția omului” în lumea contemporană este o temă destul de vastă, astfel se poate vorbi despre contextul istoric și social în care trăiește omul, modul concret în care omul din zilele noaste își trăiește viața, concepția sa despre viață, aspirațiile și idealurile sale, dificultăți, dezechilibre, dezamăgiri dar și speranțe. Mai mult ca oricând în lumea contemporană ne confruntăm cu multiple și rapide schimbări de natură socială, tehnologică, psihologică, religioasă etc. În domeniul tehnicii au avut loc transformări extraordinare; este de ajuns să aruncăm o privire asupra cuceririlor spațiale și asupra „lumii computerelor”. În domeniul social, de asemenea, transformările sunt considerabile. Se dezvoltă tot mai mult un tip de societate industrială, ce favorizează, în multe țări, progresul economic dar și transformări în ceea ce privesc concepțiile și condițiile de viață. A crescut tot mai mult orientarea spre societatea urbană și preluarea acestui mod de viață și în societatea rurală. Datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare asistăm la un proces de globalizare, lumea devenind asemenea unui „sat planetar”. De asemenea, în domeniul psihologiei, moralei și religiei se poate constata, ca în orice etapă istorică, diferite transformări. Noile transformări au influențat și modul de raportare la valorilor tradiționale. Astfel, în mod deosebit tineretul, dominat de mentalitatea unei societăți consumiste se confruntă tot mai mult cu o criză în a găsi o conciliere și echilibru între valorile tradiționale moștenite și noile atitudini și concepte de viață, uneori ajungând chiar să se revolte împotriva valorilor tradiționale; această situație având o influență deosebită și asupra vieții religioase.
În continuare să încercăm să individualizăm pe scurt câteva dintre problemele mai importante, sau „virușii”, cum îi numea Papa Ioan Paul al II-lea, cu care se confruntă societatea actuală, în special cea occidentală: secularizarea, indiferentismul, consumismul, hedonismul, materialismul practic și ateismul, să nu uităm însă și de „lumea a treia”.
În cultura actuală continuă să se extindă tot mai mult indiferența religioasă: „Mulți dintre contemporanii noștri nu percep în nici un fel legătura intimă și vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit” (GS 19). Una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă Biserica în zilele noastre este ateismul, negarea lui Dumnezeu, care se exprimă prin diverse moduri și aspecte, prin care lumea încercă să se exprimă prin ea însăși fără să mai recurgă la Dumnezeu (cf. GS 19; LG 41). După cum spunea și cardinalul Seper, în cadrul Conciliului al II-lea din Vatican, ateismul este una dintre marile probleme, văzut de către susținători ca o condiție necesară pentru progresul omului și al societății.
Fidelă față de Dumnezeu, dar și față de oameni, Biserica dezaprobă în mod categoric și cu toată fermitatea învățăturile și acțiunile nefaste ce contravin rațiunii și experienței comune a omului, ce îl fac să decadă din noblețea lui înnăscută. „Remediul împotriva ateismului este așteptat, pe de o parte, prin expunerea corespunzătoare a doctrinei, iar, pe de altă parte, de la întreaga viață a Bisericii și a membrilor ei … prin mărturia unei credințe vii și mature” (GS 21).
O nouă problemă cu care se confruntă Biserica este dacă pluralismul actual din filozofie, morală, politică etc este pentru teologie o îmbogățire, sau este un pericol, aceasta deoarece după Conciliul al doilea din Vatican, pe când intra în criză așa zisa „teologiea perennis”, au început să se contureze noi teologi ce au dat naștere la discuții aprinse asupra acceptării sau respingerii pluralismului teologic.
Pe fondul acestui relativism religios și cultural și totodată datorită unui comportament necorespunzător al creștinilor, are loc și proliferarea unor noi mișcări religioase numite secte sau culte care câștigă tot mai mult teren în dauna adevăratei credinței.
În societatea contemporană, aflată într-un proces de transformare rapidă și continuă, marcată de raționalism, pluralism și secularizare, creștinii, în mod special tinerii, întâmpină tot mai multe și mai mari dificultăți în căutarea de a înțelege adevăratul sens al vieții, de a-și construi o ierarhie de valori după care să-ți orienteze formarea personalității lor și trăirea vieții. Lipsiți de aceste orientări și valori, tinerii de azi pun tot mai mult accent pe trăirea excesivă a prezentului, a clipei, „carpe diem”, mulți desconsiderând trecutul și ignorând viitorul, minimalizând importanța alegerilor uneori decisive pentru viață. Astfel interesul pentru datorie, angajare și muncă este înlocuit cu cel al consumismului, mizându-se pe realizarea unui ideal cât mai rapid și fără efort. De multe ori libertatea este greșit înțeleasă, fiind văzută ca și posibilitatea de a face tot ce se voiește fără a se mai ține seamă de legea civilă și de normele religioase. Se accentuează tot mai mult, în special în rândul tinerilor, o criză în a accepta învățătura Bisericii, mai ales în privința moralei sexuale, fiind adoptată tot mai mult o „etică alternativă”, bazată pe „permisivism” susținut de societatea secularizată.
Pe fondul unui progres uimitor de rapid realizat aproape în toate domeniile vieții umane dar și al subminării unor sisteme de valori, omul contemporan este pus în fața unor riscuri majore, între care primează dorința sa de a acționa în mod subiectiv, fără Dumnezeu, deci, și fără responsabilitatea lăsată de El. În fața acestei situații Biserica are datoria de a cerceta „semnele timpului”, veghind asupra schimbărilor ce au loc în societatea umană, asupra acțiunilor, conceptelor și ideologiilor legate de viață, această misiune a Bisericii avându-și fundamentul în misiunea primită de la Cristos: „Mergeți, învățați toate națiunile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păstreze toate câte v-am poruncit vouă” (Mt 28, 18-19) .
3.2. „Cristos principiul tuturor lucrurilor” (Col 1,17)
În lumea contemporană există numeroase dezechilibre care, de fapt, au ca fundament un dezechilibru mai profund ce este înrădăcinat în inima omului, unde are loc o luptă între mai multe forțe interioare. Astfel, omul în calitate de creatură, pe de o parte, își experimentează limitele, iar pe de altă parte, se simte nelimitat în dorințele și aspirațiile sale, simțindu-se chemat la o viață superioară. Aflat în fața multor atracții, omul este mereu constrâns să aleagă și să renunțe la unele dintre acestea. De multe ori omul, așa cum spunea Apostolul, nu face binele pe care îl voiește, dar săvârșește răul pe care nu vrea să-l săvârșească (cf. Rom 7,19). Într-o societate cu evoluții rapide și descoperiri revoluționare, dar și cu dezechilibrele, cu numeroase ideologii filosofice și doctrine religioase, în om se nasc grele întrebări existențialiste, legate de soarta sa. Tuturor acestora Biserica le răspunde, proclamând că ea: „crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane” (GS 10). Totodată Biserica consideră că în fața tuturor acestor schimbări: „există multe lucruri care nu se schimbă și care își au temeiul ultim în Cristos care este același ieri, azi și în veac” (GS 10; cf. Ev 13,8).
Misiunea pe care Biserica a primit-o de la Cristos, de a vesti Evanghelia, astăzi, mai mult ca oricând este pusă în pericol și de ideologiile de natură relativistă care susțin și justifică pluralismul religios nu doar „de facto”, ci și „de iures”, din principiu. Astfel se consideră ca fiind depășite anumite adevăruri de credință precum caracterul definitiv și complet al revelației lui Cristos, inspirația divină a cărților Sfintei Scripturi etc. „Pentru îndreptarea cestei atitudini relativiste, ce se răspândește din ce în ce mai mult, trebuie reafirmat, în primul rând, caracterul definitiv și complet al revelației lui Isus Cristos”. La fel ca și apostolul Paul trebuie reafirmată cu tărie gloria lui Cristos: „El este chipul Dumnezeului necunoscut … prin el au fost create toate în cer și pe pământ … toate au fost făcute prin el și pentru el … toate subzistă în el … Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii”(Col 1.15-17; 2,3).
Biserica trebuie să arate oamenilor de azi adevăratul chip al lui Dumnezeu și planul Lui de iubire și mântuire precum a fost revelat de Isus. Totodată este necesară angajarea în susținerea unei noi evanghelizări și a unei cateheze integrale însoțită de mărturia vieții. Credincioșii trebuie ajutați să înțeleagă în mod corect Sfânta Scriptură, trebuie încurajați și susținuți spre experiențe vii de rugăciune. Trebuie educați la responsabilitate față de credința primită, și la dragoste față de Cristos. Este nevoie de o nouă evanghelizarea sau reevanghelizare. „Noua evanghelizarea … spunea, Papa Ioan Paul al II-lea, este o angajare anevoioasă și de lungă durată, care cere de la creștini eroismul sfințeniei”. Pe aceeași linie, în cadrul unui sinod al episcopilor europeni, ținut la Roma în 1991 cardinalul Joseph Ratzinger, actualment Papa Benedict al XVI-lea, afirma că noua evanghelizare trebuie să aibă în centru, esențialul ei, acela de al predica pe Dumnezeu, căci cel ce nu-l cunoaște pe Dumnezeu nu-l cunoaște nici pe om.
3.3. Apostolatul, lucrarea Duhului Sfânt
3.3.1. Duhul Sfânt în Biserică
Cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, pare a fi Persoana cea mai misterioasă și mai puțin cunoscută pentru mulți dintre creștinii din zilele noastre. Pentru a ne face câteva idei, sau pentru a ne aminti, despre Duhul Sfânt și rolul său în cadrul Biserici, voi face o scurtă trecere în revistă asupra câtorva documente ale Bisericii care tratează despre Duhul Sfânt.
După ce Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a împlinit pe pământ lucrarea pe care Tatăl i-a încredințat-o (cf. In 17,4), înălțându-se la cer, în ziua sărbătorii Rusaliilor, a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinți necontenit Biserica, pentru ca astfel cei care cred în Isus Cristos să ajungă la Tatăl, într-un singur Duh (cf. Ef 2,18).
„Credința apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu Ecumenic ținut la Constantinopol în anul 381: «cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață Dătătorul, care de la Tatăl purcede …». «Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeu unul și egal cu Tatăl și cu Fiul, de aceeași substanță și de aceeași natură» (Cc. Toledo, XI, DS 527)” (CBC).
Acest termen „Duh” este traducerea termenului ebraic „Ruah”, care desemnează „suflare”, „aer”, „vânt”. Cu acest înțeles îl prezintă și Isus vorbindu-i lui Nicodim despre noutatea transcedentală a celui care este Duhul dumnezeiesc, Suflarea lui Dumnezeu (cf. In 3,5-8). În Sfânta Scriptură mai întâlnim și alți termeni cu care este denumit Duhul lui Dumnezeu; vorbind despre Duhul Sfânt, Isus îl mai numește și „Paraclet”, adică „Mângâietorul” și „Duhul Adevărului”.
„El este Duhul vieții … (cf. In 4,14; 7,38-39) prin care Tatăl dă viață oamenilor morți prin păcat până când va învia în Cristos trupurile lor muritoare (cf. Rom 8,10-11). Duhul locuiește în biserică și în inimile credincioșilor ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16; 6,19) și în ei se roagă și dă mărturie despre înfiere (Gal 4,6; Rom 8,15-16. 26). El călăuzește Biserica spre tot adevărul (In 16,13) o unește în comuniune și slujire, o înzestrează și o conduce cu diferite daruri ierarhice și carisme și o împodobește cu roadele Sale (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea Evangheliei, El întinerește Biserica, o reînnoiește fără încetarea și o duce la unirea desăvârșită cu mirele ei. … Astfel, Biserica universală se înfățișează ca popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt” (LG 4).
Totodată Duhul Sfânt este cel care conduce, sfințește și împodobește cu diferite virtuți poporul lui Dumnezeu, atât prin sacramente și slujiri, dar și prin alte daruri, „împărțindu-și fiecăruia darurile după cum voiește” (1Cor 12,11). Astfel, Duhul Sfânt, prin sacramente și slujiri, dăruiește haruri speciale credincioșilor de toate categoriile, haruri prin care îi ajută să împlinească diferite servicii și misiuni folositoare pentru reînnoirea și creșterea Bisericii, după cum spune Apostolul: „Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor” (1Cor 12,7). Aceste haruri speciale la care face referință sunt numite carisme. „Aceste carisme, fie ele mai extraordinare, fie mai simple și mai răspândite, fiind deosebit de adecvate și folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoștință și bucurie”(LG 12). Însă darurile extraordinare nu trebuie cerute cu insistență, căci Duhul sufla unde vrea. Cât privește confirmarea autenticității și a folosirii lor corecte, acest lucru este de competența celor aflați în fruntea Bisericii care, cum spune Apostolul, au datoria de a nu lăsa să se stingă Duhul, de a cerceta toate și a păstra ce este bun (cf. 1Tes 5,12).
Duhul Sfânt este vocea conștiinței Bisericii și a fiecărui creștin, este lumina gândurilor, călăuza sentimentelor noastre bune. El este prezent în Biserică ca și sufletul în trup. El este cel care însuflețește și dă viață Bisericii și ființei noastre.
3.3.2. Un apostolat carismatic
Manifestarea carismelor Duhului Sfânt nu este o noutate apărută odată cu întemeierea Bisericii lui Cristos, în special din momentul Rusaliilor, căci întâlnim și în Vechiul Testament pasaje care ne prezintă acest fapt: „Și a trimis Saul slujitori să prindă pe David, dar când au văzut aceștia ceata prorocilor prorocind și pe Samuel povățuindu-i s-a coborât Duhul lui Dumnezeu peste slujitorii lui Saul și au început și ei a proroci … el a trimis alți slujitori, dar și aceștia au început a proroci” (1Reg 19,20-12). Un alt text vetero testamentar destul de important referitor la carisme, este profeție lui Ioel, de care se va folosi și sfântul Petru în predica ținută imediat după coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,15-18): „În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi revărsa Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor proroci, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa visuri. Chiar și peste robii mei și peste roabele mele voi revărsa în zilele acelea din Duhul Meu și vor proroci” (Il 3,1-2).
Termenul grecesc „charisma” este derivat din rădăcina „charis” ce desemnează un dar gratuit pe care cineva îl primește fără a avea vreun merit. Cu siguranță episodul cel mai important, pe care îl cunoaștem, referitor la manifestarea carismelor este cel din Fap 2,1-4, care ne relatează coborârii Duhului Sfânt asupra apostolilor în ziua de Rusalii „Pentecoste”, când carismele revărsate de Duhul Sfânt s-au manifestat atât de intens și abundent în cât unii dintre trecătorii care îi vedeau pe apostoli în acele momente îi considerau ca fiind beți. Odată cu acest eveniment de la Rusaliilor, Duhul Sfânt a început să-și manifeste prezența, prin diferite carisme, nu doar asupra apostolilor, ci și asupra unor grupuri întregi de noi comunități creștine care luau naștere. Această prezență a Duhului Sfânt prin carisme reprezintă unul dintre motivele importante ale dezvoltării Bisericii primare, deoarece manifestarea lor edifica comunitățile, le întărea în credință, și totodată învățătura Bisericii era susținută astfel prin semne minunate și demne de crezare. Despre manifestarea carismelor cele mai multe mărturii le avem din Faptele Apostolilor în care predomină figura sfântului apostol Paul cu activitatea sa misionară, sub călăuzirea Duhului Sfânt, ce lucrează ca protagonist, fapt pentru care această scriere mai este numită de unii studioși „Evanghelia Duhului Sfânt”. În această scriere sfântul Paul apare ca un personaj carismatic prin care au loc manifestări ale Duhului Sfânt prin diferite carisme. Prima carismă pe care Apostolul și-o revendică în mod deosebit în scrisorile sale, putem spune chiar în mod orgolios, este cea a apostolatului, carismă pe care sfântul Paul o situează pe primul loc în lista ierarhiei carismelor: „Și cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeții, în al treilea rând învățătorii, apoi cei care au puterea minunilor, …” (1Cor 13,28). Totodată întâlnim la Apostol, manifestarea carismei profeției încă de la începutul primei călătorii misionare (cf. Fap 13,8-11). De fapt, în întreaga activitate misionară sfântul Paul este inspirat de Duhul Sfânt, prezicând de multe ori ceea ce avea să se întâmple în viitor; un exemplu concret fiind în timpul călătoriei spre Roma, pe când era prizonier prevăzând naufragiul (cf. Fap 27,9-10) și salvarea din naufragiu (cf. Fap 27,21-22). De asemenea întâlnim la sfântul Paul carisma vindecărilor, care abundă în activitatea sa misionară (cf. Fap 13,8-11; 14,9-10; 16,18; 16,26; 19,11-12; 20,7-9; 28,8; 28,9).
Succesul întemeierii și susținerii comunităților creștine în mijlocul evreilor și al păgânilor, se datora în cea mai mare parte tocmai acestei manifestări a Duhului Sfânt prin carismele sale. Sfântul Paul era conștient de acest lucru, de aceea își impunea mâinile asupra celor care se deschideau spre credință, iar Duhul Sfânt cobora asupra lor, dăruindu-le diferite carisme: „Iar când Paul și-a pus mâinile peste ei, Duhul Sfânt a coborât asupra lor, iar ei vorbeau în limbi și profețeau” (Fap 19,6).
În fața acestei noi realități supranaturale, a manifestării carismelor, unii creștini, pătrunși de un mare entuziasm acordau mai multă importanță spectaculozității carismelor, decât scopului pentru care au fost revărsate de Duhul Sfânt, dând astfel naștere la nedumeriri și o oarecare dezordine în manifestarea lor, fapt pentru care sfântul Paul va interveni în această privință prin scrisorile sale, dând sfaturi credincioșilor pentru a folosi carismele în mod ordonat și cuviincios (cf. 1Cor 14,19). Scrisorile sale conțin numeroase fragmente ce tratează despre carisme: (cf. Rom 12,6-8; Ef 4,11; 1Tes 5,19-21 etc), dar, dezbaterea cea mai amplă în această privință o găsim în 1Cor 12-14. În acest fragment Apostolul prezintă o ordine sau ierarhie a carismelor și prescrie norme precise în exercitarea lor pentru a se evita confuziile și dezordinea. Imaginea simbolică pe care Apostolul o prezintă referindu-se la folosirea carismelor este cea a Trupului mistic al lui Cristos, în care creștini sunt membre vii ce trebuie să folosească carismele spre edificarea trupului întreg, adică a Bisericii, nu spre edificarea personală (cf. 1Cor 12,12-27). În cadrul acestui discurs despre carisme, din 1Cor 12-14, capitolul al XIII-lea este o digresiune pe care Apostolul o introduce în mod intenționat pentru a pune în centru carismelor principiul fundamental care trebuie să călăuzească orice creștin în exercitarea lor și în întreaga sa viață: iubirea. Astfel capitolul al XIII-lea este cel mai frumos elogiu care a fost închinat vreodată iubirii, agapé, pe care apostolul o prezintă ca fiind centrul tuturor carismelor, carisma prin excelență, perfecțiunea vieții creștine, fără de care toate aceste carisme nu ar avea valoare: „… dacă n-aș avea iubire nu mi-ar folosi la nimic” (1Cor 13,3).
Sfântul apostol Paul este autorul biblic care tratează cel mai mult despre Duhul Sfânt, de aceea, putem spune că el este cel care ne-a lăsat prima pneumatologie sistematică. Câteva dintre aspectele mai importante legate de prezența Duhului Sfânt sunt: – întreaga viață creștină este o „trăire în Duhul Sfânt”, viața în duh fiind opusă celei în trup (cf. Gal 5,16-18); – Duhul Sfânt eliberează de sub legea păcatului și a morții (cf. Rom 8,2-5; 2Cor 3,17; Gal 5,1); – prin Duhul Sfânt are loc filiațiunea adoptivă, „Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4,6). Astfel, prin misiunea Duhului Sfânt, misiunea Fiului își atinge scopul dorit, filiațiunea oamenilor; Duhul Sfânt ca Duh al Fiului fiind principiul vieții noastre filiale.
În zilele noastre asistăm, în cadrul întregii Bisericii și nu numai, la nașterea a numeroase mișcări religioase ce pun un mare accent pe prezența și acțiunea directă a Duhului Sfânt asupra fiecărui creștin ce se deschide spre lucrarea Sa. Aceste mișcări pot fi numite generic „Grupuri de rugăciune”, întrucât toate acordă o importanță deosebită rugăciunii, iar modul de organizare fiind în general adaptat după modelul primelor comunități creștine, întemeiate de apostoli. Totodată aceste „mișcări” de reînnoire spirituală pun un accent deosebit asupra apostolatului, deci a vestirii mesajului evanghelic în viața cotidiană, atât prin cuvânt dar mai ales prin fapte.
În mijlocul lumii actuale dominată de secularizare, indiferentism și pluralism religios, relativism filosofic, ateism, materialismul practic și hedonism; într-o societate în care omul s-a înstrăinat de Dumnezeu pierzându-și sensul propriei existențe această acțiune a Duhului Sfânt prin aceste mișcări de reînnoire spirituală reprezintă practic o provocare pentru mentalitatea societății actuale care are nevoie de un nou impuls, de o nouă abordare, de o reevanghelizare, venită din partea Bisericii.
Pentru Biserica actuală, această acțiunea a Duhului Sfânt este poate cea mai bună soluție pentru propria reînsuflețirea și una dintre cele mai bune metode de reevanghelizare, de a prezenta omului contemporan cu o nouă însuflețire Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos, îndeplinind astfel misiunea fundamentală primită de la Întemeietorul ei: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).
CONCLUZIE
Acum, după ce am străbătut acest material ne putem pune din nou aceasta întrebare: cine este, de fapt, sfântul Paul? Răspunsul cu siguranță nu mai este atât de simplu. Am văzut că înainte de sfântul Paul a fost un Saul din Tars, un iudeu născut în diasporă, fariseu, bine educat și format spiritual și intelectual, un zelos apărător al legii și credinței părintești. Am văzut de asemenea că, convertirea și formarea pentru mare misiune primită de la Cristos nu s-au redus doar la evenimentul din drumul spre Damasc ci a necesitat și alte etape de formare și încercări până la maturizarea sa pentru o astfel de misiune. Până aici putem spune că sfântul Paul este un creștin obișnuit, însuflețit însă de un mare zel pentru a răspândi vestea cea bună.
Începând misiunea la care l-a chemat Cristos, pentru sfântul Paul va începe etapa marilor realizări, în care s-a vădit geniul său organizatoric și misionar, înalta sa cultură teologică, jertfa și dragostea cu care s-a dăruit slujirii lui Cristos și vestirii evangheliei sale pentru mântuirea oamenilor. Dacă am vrea să facem un rezumat al apostolatul său, poate cel mai potrivit ar fi tocmai „bilanțul” pe care ni-l prezintă chiar Apostolul:
„Sunt mai mult în eforturi, mai mult în închisori, cu mult mai mult în bătăi, adesea în pericol de moarte, de cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergi, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi și o noapte am rămas în largul mării. Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaționalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericol pe mare, în pericol printre frații mincinoși. În muncă și trudă, deseori în privegheri, în foame și sete, adesea în posturi, în frig și fără haine și, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile”
(2Cor 11,23-28).
Forța irezistibilă care l-a „obligat” să facă toate acestea, a fost iubirea, agapé, primită de la Cristos, cel care este însuși iubire, caritas, după cum ne spune papa Benedict al XVI-lea. În imnul dedicat carității (cf. 1Cor 13), sfântul apostol Paul ne învață că slujirea carității este mult mai mult decât simpla activitate; acest imn trebuind să fie magna charta întregii activități a Bisericii.
Întreaga activitate apostolică a sfântului Paul este o lucrare a Duhului Sfânt, după cum ne prezintă foarte bine Faptele Apostolilor, în care predomină figura sfântului apostol Paul cu activitatea sa misionară, sub călăuzirea Duhului Sfânt, ce lucrează ca protagonist.
Totodată sfântul Paul este cel care a sistematizat, a interpretat și a aplicat învățătura Domnului nostru Isus Cristos la realitatea socială concretă, răspândind-o astfel în lume. Putem spune chiar că, după Domnul nostru Isus Cristos, Sfântul Paul este cel mai mare învățător al Bisericii, cel care practic a format Biserica după voința Mântuitorului. Ca teolog, sfântul Paul are cele mai mari merite, el reușind să scoată creștinismul de sub tutela și tradiționalismul legii mozaice, prezentându-l așa cum și-a dorit Domnul nostru Isus Cristos, când și-a trimis în misiune apostolii după învierea sa, adică ca o religie universală, independentă și mântuitoare numai prin jertfa sa și credința în El. Meditând asupra mărețelor fapte mântuitoare săvârșite de Domnul nostru Isus Cristos, sfântul Paul le-a expus în învățături organizate, sistematice, punând la temelia doctrinei creștine pe Cristos cel răstignit și înviat. Sfântul Paul este primul și cel mai mare teolog creștin și unul dintre cele mai strălucite exemple de creștin fervent, apostol și misionar, exemplu mereu actual în Biserica lui Cristos.
Misiunea sfântului Paul nu este o misiune singulară rezervată doar lui, ci este misiunea întregii Bisericii a lui Cristos, îndatorirea de a răspândi credința în Cristos revenindu-i oricărui creștin, adică fiecăruia dintre noi, iar apostolatul sfântului Paul ne este unul dintre cele mai concrete și vii modele în această privință.
BIBLIOGRAFIE
Aderhold C., Faure J., Talamon L., Personalități care au schimbat istoria lumii. Din Antichitate până în Evul Mediu, Enciclopedia Rao, București 2002.
Baslez, M. F., Sfântul Paul. Figuri și clipe, Compania, București 2001.
Barsotti D. – Mareș P., Meditații din Faptele Apostolilor, BBC, Iași 1997.
Bea F., Saule, Saule …Un martor al lui Cristos, ARCB, București 1994.
Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, Presa Bună, Iași 2006.
Bisoc I., Sfântul Paul omul sentimentelor adevărate, Sapienția, Iași 2002.
______, Primii pași în cunoașterea lui Dumnezeu, Serafica, Roman 2004.
Brown R. E., Fitymzer J. A., Murphy R. E., Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, vol I, Galaxia Gutemberg, Târgul Lăpuș 2005.
Calimani R., Paolo. L`ebreo che fondò il crestianesimo, Mondatori, Milano 1999.
Cantinat J., San Paolo Apostolo, Edizione Paoline, Roma 1979.
Comte F., Marile figuri ale Bibliei, Humanitas 1995.
Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, București, 1993.
Conciliul Vatican II, Ad gentes.
______, Apostolicam actuositatem.
______, Gaudium et spes.
______, Lumen gentium.
______, Presbyterorum ordinis
Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația „Dominus Iesus”, privind unicitatea și universalitatea lui Isus și a Bisericii, ARCB, București 2000.
Congregația pentru cler, Directoriul general pentru cateheză, ARCB, București, 2001.
Constantinescu I., Studiul Noului Testament. Manual pentru seminariile teologice, IBMBOR, București 2002.
Dalbesio A., „Paolo di Tarso. la personalita e l´opera” în P. G. Canfora (coord.), Il messaggio della salvezza4, vol 7, Elle di ci, Torino 1990.
Del Rio D., Carol cel Mare. Istoria Papei Ioan Paul al II-lea, Pauline, București 2005.
Doufor L., Duplacy J., Grelot P., Vocabular de teologie biblică, ARCB, București 2001.
Enășoae I., Valoarea salvifică a suferinței în magisteriul Papei Ioan Paul al II-lea, Sapienția, Iași 2003.
Gal M., La umbra aripilor tale. Despre Har și Escatologia creștină, Serafica, Roman 2005.
Garofalo S., Paolo di Tarso3, EMP, Padova 1977.
Gaspal C., „Biserica lui Cristos însuflețită de Duhul Sfânt, Dialog teologic, Iași, 7 (2001).
Ghiurcă A., „Lucrarea Duhului Sfânt în viața creștină și a comunității”, Dialog teologic, Iași, 1 (1998).
Hahn E., Epistola către Tesaloniceni, Comentariu biblic, vol. 17, Lumina lumii, Korntal (Germania) 1999.
Holzner J., Paul din Tars, Sapienția, Iași 2002.
______, San Paolo e la storia delle religioni, Roma 1956.
Ioan Paul II, Catehesi tradenti, Presa Bună, Iași 2001.
Krimmer H., Epistola către Galateni, Comentariu biblic, vol.13, Lumina lumii, Korntal (Germania) 2001
______, Epistola către Coloseni, Comentariu biblic, vol. 16, Lumina lumii, Korntal (Germania) 1996.
Mărtincă I., Duhul Sfânt, Gramar, București 1996.
Ranon A., San Paolo. Vita e lettere, EMP, Padova 1991.
Râtan D. – Roșu C., „Laicii în biserică și în lume, la lumina Conciliului al doilea din
Vatican” în Iosif Bisoc (coord.), Teologia laicatului, Serafica, Roman 2004.
Sescu P., Introducere la Sfânta Scriptură, Sapientia, Iași 2001.
Sinodul Diecezan, Preoții și vocația la preoție în slujirea diecezei, Presa Bună, Iași 2003.
______, Pastorația copiilor și tinerilor, responsabilitate și angajare, Presa Bună, Iași 2003.
Stadelmann H., Epistola către Efeseni, Comentariu biblic, vol. 14, Lumina lumii, Korntal (Germania) 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apostolatul Sf Paul (ID: 167066)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.