Formarea Spirituala a Novicilor

Cuprins

Introducere…. 3

Capitolul I: maturitatea umană – parte integrantă în Formarea Spirituală a Novicilor 6

1. Fundamentul natural pentru formarea spirituală 7

1.1. Maturitatea suficientă 8

1.1.1. Diferite nivele ale maturității 9

1.2. Fundamentul angajării în consacrare religioasă 12

Concluzie 13

Capitolul II: eXAMINAREA IZVOARELOR ISTORICE 15

1. Vârsta cerută 15

2. Pregătirea intelectuală 24

3. Calități subiective 27

4. Maturitatea și aptitudinea în vederea profesiunii religioase 31

5. Deciziile privitoare perioadei de formare 34

Concluzie 36

Capitolul III: inițierea în îndatoririle vieții spirituale 39

1. Drumul de perfecțiune 40

1.1. Jertfa Euharistică 44

1.2. Participarea la liturgie 46

1.3. Pietatea mariană 47

1.4. Formarea teologică și viața spirituală 48

2. Inițierea în consacrarea religioasă prin intermediul voturilor 51

2.1. Exigențe concrete a trăirii voturilor 53

3. Discernământul vocațional 54

3.1. Confirmarea alegerii vocaționale 56

Concluzie 58

Capitolul IV: coeficienții formativi 61

1. Figura maestrului 61

1.1. Separarea de lume 64

1.2. Devierea de la preocupări neconforme cu formarea 67

2. Patrimoniul spiritual al Institutului religios 68

2.1. Istoria propriului Institut 68

2.2. Carisma instituțională 69

2.3. Normele și spiritul dreptului propriu 71

Concluzie 73

Concluzie generală 76

SIGLE ȘI ABREVIERI 79

BIBLIOGRAFIE 83

Cuprins……..…. 90

=== l ===

Introducere

Fiind îndatorirea ierarhiei bisericești de a paște Poporul lui Dumnezeu și de a-l duce la pășuni mănoase (cf. Ez 34,14), ei îi revine să orânduiască cu înțelepciune, prin legile sale, practicarea sfaturilor evanghelice, prin care este favorizată în mod deosebit desăvârșirea iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Deasemenea, urmând cu docilitate impulsurile Duhului Sfânt, ea primește regulile propuse de oameni străluciți, bărbați și femei, și după ce sunt revizuite, le aprobă în mod autentic; deasemenea, sprijină cu autoritatea sa vigilentă și ocrotitoare Institutele înființate în orice loc, pentru edificarea Trupului lui Cristos, ca ele să crească și să înflorească urmând spiritul întemeietorilor lor.

Vorbind uneori despre normele de drept canonic, din partea unor persoane ne pregătite în domeniu, se pot auzi opinii eronate cu privire la puterea dreptului, care se impune fără să dea explicațiile necesare observării sale, în circumstanțele concrete ale vieții. De fapt se ignoră faptul că normele dreptului au originile lor și scopul lor mult mai profund, decât se crede în mod obișnuit.

Dreptul este arta binelui și a dreptății (cf. Celsus 1,1, De iustitia et iure). Normele dreptului canonic reglementează activitatea acelei realități particulare și unice, care este Biserica, ce are în fața sa binele comun – salus animarum – legea Sa supremă.

Pentru a înțelege semnificația legislației este necesar să se meargă la izvoarele normelor, care odată apărute în istorie, își află continuitatea ori își pierd vigoarea și sunt uitate, însă valoarea de la origine explicând întotdeauna motivațiile diferitelor intervenții. Cunoașterea motivelor și a fundamentului normelor, care reglementează acțiunile formative ale vieții spirituale, facilitează observarea prescrierilor și în acest mod, persoana celui din formare devine mai abilă la activitatea de formare.

Biserica având motivații profunde în interpretarea practicii sfaturilor evanghelice, în această lucrare mi-am propus să recurg la izvoarele normative, care reglementează activitatea de formare spirituală din noviciat și în acest mod, să evidențiez motivațiile normelor care, în decursul istoriei, suferind transformările de rigoare, au reglementat principiile de viață spirituală pentru cea mai importantă etapă de formare, adică inițierea la viața religioasă, care este noviciatul.

Spiritualitatea prezentându-se prin relația interioară a unei persoane cu Dumnezeu, iar rădăcinile sale în profunditatea umană fiind domeniul teologiei spirituale, Dreptul Canonic se interesează de formele exterioare ale practicilor spirituale. Unele dintre acestea sunt considerate ca fiind fundamentale pentru viața creștină în general și indispensabile pentru viața religioasă. Din acest motiv, normele juridice ale Bisericii stabilesc materia lor și frecventarea acestora.

Fiind persoană consacrată și datorită faptului că nu există vreo monografie completă care să vorbească despre dimensiunea spirituală a formării din noviciat, m-a preocupat această tematică pe care o consider, nu numai interesantă, dar și utilă pentru a cunoaște mai bine exigențele normative cu privire la această temă.

Documentele emanate de Biserică, pe care le analizez în această lucrare, sunt prezentate unul câte unul, în ordine cronologică și sistematizate în funcție de tematicele formării spirituale a novicilor. Prin intermediul acestora Biserica reglementa și reglementează practicile de inițiere la viața religioasă din timpul noviciatului, cât și activitatea formativă în general.

Pentru tratarea argumentelor referitoare la formarea spirituală din noviciat, lucrarea este alcătuită din patru capitole, care corespund fiecare cu tematicele propuse spre analizare.

În primul capitol mă voi referi la legătura strânsă dintre formarea spirituală și maturitatea umană, mai exact la faptul că maturitatea umană constituie partea integrantă a formării spirituale.

În al doilea capitol voi căuta să individuez aspectele umane care sunt necesare pentru viața religioasă și la care, fac referire documentele emanate de Biserică.

În al treilea capitol voi individua și voi trata despre obiectivele și scopul normelor, a numeroaselor documente, care reglementează formarea spirituală a novicilor.

Capitolele doi și trei vor să fie miezul acestei lucrări, deoarece tratează despre aspecte și obiective de o mare importanță pentru viața consacrată și, asupra cărora documentele au atras atenția frecvent.

În al patrulea capitol voi completa obiectivele examinate în capitolele precedente, prezentând diferitele condiționări care, prin natura lor, influențează formarea spiritual începută în noviciat.

Recunoscător că am putut vedea și arăta interesul viu al Bisericii și sprijinul adus de către aceasta dimensiunii spirituale a formării din noviciat, mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a chemat la urmarea lui Cristos și, că prin intermediul acestei lucrări, m-a făcut să văd importanța formării spirituale pentru începutul vieții religioase și aportul acesteia pentru formarea permanentă.

Mulțumesc și superiorilor mei care mi-au dat posibilitatea și mi-au creat condițiile necesare, în vederea întreprinderei acestui studiu și, de a finaliza această lucrare.

Aduc mulțumirea mea sinceră Părintelui Profesor Cristian Blăjuț, coordonatorul acestei lucrări, pentru sugestiile oferite, pentru timpul acordat corectării lucrării și implicarea sa în a mă ajuta să duc la capăt această muncă.

Capitolul I

Maturitatea Umană – Parte Integrantă

în Formarea Spirituală a Novicilor

În viața fiecărui om sunt acele momente de alegere și de decizie, care angajează întreaga persoană pentru toată viață. Aceste momente sunt atunci când o persoană răspunzând propriei vocații, alege drumul și starea care vor caracteriza propria lui viață, cum ar fi: studiile, meseria, sau chiar când alege partenerul de viață în vederea căsătoriei. Însă toate aceste decizii au ca și consecință, exigența de fidelitate la angajamentul făcut, perseverență și statornicie, în special cu privire la situațiile dificile.

Astfel de momente, care comportă un răspuns și o alegere liberă, se verifică și atunci când o persoană care se simte chemată de Dumnezeu la vița de perfecțiune evanghelică, ia hotărârea concretă de a-i servi lui Cristos și fraților, intrând într-un institut de viață consacrată.

În toate aceste situații, alegerea trebuie să fie ponderată, responsabilă, definitivă și concretă, deoarece este pentru toată viață. Ceea ce asigură stabilitate oricărei alegeri umane este o maturitate suficientă dobândită de-a lungul procesului de creștere personală.

În viața religioasă, pentru a înțelege și a realiza vocația proprie, este necesar un nivel suficient de maturitate. Orice alegere la nivel intelectual, cere prezența capacității de judecată obiectivă și un discernământ prudent, motivat și înțeles la lumina credinței. Exigențele vieții religioase și angajamentele luate, cer o maturitate mai mare în sfera intelectuală, afectivă și socială.

Pentru a putea începe drumul spiritual, care în viața religioasă are loc în noviciat, într-un mod mai intens, este necesar un nivel suficient de maturitate. Astfel scopul noviciatului este formarea unei persoane pentru viața religioasă. Despre acest lucru Codul de Drept Canonic din 1983 afirmă printre altele, că în noviciat se face formarea umană a persoanei, modelând mintea și inima cât și cultivarea virtuților umane și creștine. Formarea înțeleasă și făcută în acest mod va fi un fundament valid pentru construirea edificiului spiritual al viitoarei persoane consacrate, angajată în viața de perfecțiune evanghelică.

În noviciat formarea cuprinde toate dimensiunile vieții persoanei chemate. Perioada noviciatului are ca scop, nu doar discernământul, verificarea vocației novicilor și faptul de a-i ajuta să conștientizeze mai bine vocația divină, dar și formarea inimii și minții novicilor, deasemenea și verificarea intențiilor și aptitudinilor acestora. În această perioadă de noviciat, novicii trebuie să fie ajutați să cultive virtuțile umane și creștine, iar în acest fel sunt introduși pe drumul de perfecțiune, în mod gradual. În timpul noviciatului este formată persoana în integritatea ei și nu doar aspectul ei spiritual. De fapt Dumnezeu cheamă omul real și de aceea formarea religioasă trebuie să i-a în considerație fundamentul uman, unde Dumnezeu lucrează cu harul său.

1. Fundamentul natural pentru formarea spirituală

Cine vrea să răspundă chemării lui Cristos trebuie, ca în fiecare zi, să își ia crucea și în acest mod să-L urmeze pe calea sfaturilor evanghelice. Isus spune în Evanghelie: «Cine vrea să-și salveze viața, o va pierde; însă cine-și pierde viața pentru mine și Evanghelie, o va salva». Urmarea lui Cristos care cheamă este o angajare care exige un răspuns matur și care nu admite iresponsabilitate: «Nimeni care pune mâna pe plug și privește înapoi, nu este vrednic de Împărăția lui Dumnezeu ».

Vocația are o dimensiune dublă: divină și umană. Ca moment de har al lui Dumnezeu, vocația se exprimă într-un mod inteligibil pentru realitatea psihologică umană. Dumnezeu este prezent în persoana celui chemat și lucrează în momentul de har, prin intermediul factorilor ambientali. Însă omul trebuie să răspundă harului cu întreaga persoană, prin tot ce o constituie.

Edificiul spiritual al persoanei chemate trebuie să aibă ca bază solidă virtuțile naturale. Sfântul Toma de Aquino spune că harul se întronează în natura umană:«Căci după cum harul nu suprimă natura ci o desăvârșește, la fel se cuvine ca înclinația naturală să slujească înțelegerea credinței; la fel și înclinația naturală a voinței să urmeze îndată carității».

În formarea spirituală, care tinde spre perfecțiunea creștină deplină, să se poată atinge scopul, este necesar să nu se treacă cu vederea talentele și calitățile tipic umane, care sunt o bază solidă pentru o pregătire serioasă la îndatoririle consacrării religioase.

Vocația divină nu privește doar facultățile spirituale ale persoanei chemate, dar se extinde și la facultățile senzitive ale corpului însuși. «Dumnezeu pregătește și dispune pe aceia pe care El îi alege pentru o anumită misiune, astfel încât să fie găsiți apți pentru aceasta». Însă cu privire la semnele unei vocații divine autentice, îi privește pe superiorii legitimi să le confirme, care într-o oarecare măsură sunt chemați să o probeze în numele Bisericii.

1.1. Maturitatea suficientă

Orice angajare umană cere prezența unei maturități suficiente care să consimtă și să dinamizeze alegerea făcută.

Maturitatea este o realitate complexă, care nu poate fi descrisă sau definită pe deplin. Este mai acceptabil a spune că o persoană este matură când aceasta și-a realizat vocația de om: cu alte cuvinte, omul care și-a dobândit capacitatea de a acționa în mod liber; care și-a dobândit un control lejer și normal al emotivității, înzestrat cu capacități emotive care trebuie să-i fie în serviciul deliberării raționale; care are predilecție pentru viața comunitară, pentru că este deschis la dăruirea de sine către alții; care se angajează într-un serviciu personal cu seninătate și statornicie; care are un comportament autonom, conform constituției sale personale; care posedă libertatea de explorare, de investigare și elaborare a experienței și astfel de a transforma evenimentele, încât să devină rodnice pentru viitor; omul realizat, care și-a dezvoltat toate puterile și virtuțile specific umane.

«Starea de maturitate este constituită din aspectul realist al eu-lui ideal, care se experimentează în situațiile concrete ale vieții și care, influențează atitudinile concrete ale persoanei. Nivelul său depinde de stadiul dezvoltării personale spre care tind toate eforturile educative».

Educația umană are ca scop creșterea persoanei umane în diferitele dimensiuni primare, astfel încât în întreaga operă educativă, să fie coordonată unitatea personalității bio-psiho-sociale a persoanei, în individualitatea sa specifică și proprie; acest nivel de maturitate este scopul educației umane, la care au dreptul să fie formați toți oamenii.

În conformitate cu afirmațiile psihologilor contemporani, maturitatea nu este o calitate unică; ea are multe aspecte și fiecare dintre ele poate fi dezvoltat în mod diferit și din acest motiv, trebuie luate în considerație, în mod particular fiecare, când este vorba de criterii prin care acestea se pot evalua. Astfel maturitatea apare ca o condiție globală, care se definește pentru un anume mod de a fi, pentru un mod care se sustrage parțial măsurilor obiective, dar care se impune într-un mod caracteristic.

Maturitatea suficientă dorită pentru viața religioasă, este înțeleasă ca o calitate intelectuală, sau mai exact o calitate a judecății și a calităților afective. «Prin aceasta inima este capabilă să acapareze sensul singurătății umplute de Dumnezeu, fără a avea nevoie de compensări umane și deci, este un act de îmbrățișare a vieții proprii a institutului».

1.1.1. Diferite nivele ale maturității

Procesul de maturizare personală este strâns legat de viața umană. Din acest motiv putem identifica diferitele aspecte ale maturității, care caracterizează fie dezvoltarea fizică și personală, fie dezvoltarea socială și culturală a unei persoane determinate. În mare parte, urmându-l pe Scarpellini, se pot distinge șase tipuri de maturitate: a) maturitatea fizică; b) maturitatea intelectuală; c) maturitatea emotivă; d) maturitatea socială; e) maturitatea religioasă; f) maturitatea spirituală.

a. Maturitatea fizică – înseamnă «dezvoltarea normală a dimensiunii trupești și fiziologice, ce presupune dobândirea autonomiei biologice, aceasta fiind în legătură strânsă cu creșterea, adică perioada de creștere a persoanei». Indiciul său cronologic este important, deoarece arată vârsta suficientă care abilitează luarea unei hotărâri decisive pentru viață.

Vârsta cerută pentru admiterea în noviciat și pentru prima profesiune religioasă presupune o maturitate suficientă pentru a putea începe experiența vieții religioase concrete. În general se presupune că un tânăr de șaptesprezece sau optsprezece ani este capabil să se angajeze în trăirea vieții religioase, iar aptitudinea și gradul de maturitate suficientă sunt verificate pe timpul formării în noviciat.

b. Maturitatea intelectuală – presupune ca un anume individ să fi primit în prealabil o instruire în conformitate cu ambianța. Aceasta permite să aibă un grad adecvat de autonomie și de creativitate în gândire și în judecată.

c. Maturitatea emotivă – presupune dezvoltarea și controlul emoțiilor și sentimentelor.

În sfera consacrării religioase se vorbește de maturitatea psiho-afectivă, care face o persoană capabilă să-și conducă și să-și domine sentimentele proprii. În cooperare cu maturitatea intelectuală, maturitatea afectivă comportă, atât capacitatea de decizie, cât și o anumită statornicie în ea.

Maturitatea trebuie să fie însușită în toate aspectele sale, în special cel afectiv. Rolul afectivității este considerat ca element fundamental în construirea personalității, deoarece contribuie în mod particular, prin integrarea sa, la explicarea relației afective și sexuale către aproapele, la realizarea în mod responsabil într-o meserie sau o profesiune, sau cultivarea de raporturi amicale în palanul social. Deoarece afectivitate este considerată dimensiune fundamentală a persoanei, maturitatea afectivă se poate considera calitatea indispensabilă pentru o optimă funcționare a personalității.

Prezența sa este necesară pentru trăirea voturilor și în special votul de castitate, prin intermediul căruia persoana se dăruiește pe deplin lui Dumnezeu, care este iubit mai presus de toate.

De factorul emoțional este legat în mod strâns și problema acomodării. Aceasta constă în înfruntarea senină a propriilor probleme, în asumarea responsabilității pentru ele, în elaborarea soluțiilor pentru dificultățile întâlnite; neacomodarea însă, comportă predominarea emotivității negative, factor de ostilitate, de dependență, de nepotrivire socială și, în același timp, predominarea problemelor nerezolvate.

Astfel intrarea în noviciat comportă acceptarea dezlipirii cu privire la persoane sau lucruri, fapt pentru care este necesar un anume grad de maturitate. «O personalitate bine integrată știe să facă să predomine natura rațională aspra celei impulsive. Astfel o formare care vrea să favorizeze, în cel din formare, dezvoltarea integrativă a personalității, trebuie să-l facă mai înainte de toate să-și dobândească capacitate de echilibrul emoțional».

d. Maturitatea socială – este

expresia globală a tipurilor de maturități enumerate mai sus, întrucât este proba și verificarea maturității personale. Acest tip de maturitate, exprimat în relațiile reciproce, presupune acceptarea persoanelor cu caractere diferite, cât și cunoașterea de sine, atât a propriilor calități și limite, cât și disponibilitatea pentru ceilalți.

Viața de noviciat, pe lângă faptul de a ține cont de caracterul unic al fiecărei persoanei, trebuie să verifice maturitatea în planul social, adică dimensiunea comunitară. Acest tip de maturitate face persoana capabilă să trăiască în mod armonios și să dialogheze cu alții, fapt care este important pentru viața unei comunități religioase. Un lucru important în acest tip de maturitate comunitară este atitudinea luată în fața dificultăților și curajul de a-și asuma propria responsabilitate.

e. Maturitatea religioasă –

este aceea prin care o persoană poate să-și însușească un raport normal cu Dumnezeu, fiind apogeul personalității, suplinește anumite lacune din ea. Acest tip de maturitate permite legătura cu valoarea supremă în care se pot găsi bogății și forțe, prin care persoana poate deveni matură, fiind conștientă chiar și de limitele sale.

Religia, fiind un ansamblu de factori emotivi și intelectuali, care dau un semnificat vieții umane, în opera de maturizare, fiecare persoană trebuie să țină cont de maturitate și trebuie să fie personalizată în mod continuu și autonom. Sistemul religios are influență determinantă în alegerea valorilor și asupra concepției unificatoare a vieții.

f. Maturitatea spirituală –

procesele spirituale se realizează în aceeași măsură cu procesele psihice și se condiționează reciproc. Izvorul energiei pentru maturitatea spirituală este harul care lucrează prin intermediul sacramentelor și presupune docilitate Duhului Sfânt și sensibilitate față de semnele timpurilor realizate de Dumnezeu în istoria mântuirii.

Pentru realizarea sa deplină, tind toate aspectele vieții creștine și, în mod particular. În acest sens Legislatorul afirmă că:

Viața consacrată prin profesiunea sfaturilor evanghelice, este o formă stabilă de viață în care credincioșii, urmându-l pe Cristos mai îndeaproape sub acțiunea Duhului Sfânt, se consacră cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate pentru ca închinați cu un titlu nou și deosebit cinstirii Sale, edificării Bisericii și mântuirii sufletelor, să dobândească desăvârșirea dragostei în slujba Împărăției lui Dumnezeu și, deveniți în Biserică un semn luminos, să prevestească gloria cerească.

1.2. Fundamentul angajării în consacrare religioasă

Maturitatea umană constituie baza împlinirii maturității religioase. «Ea permite novicilor să trăiască o viață mai amplă și mai profundă, în vederea dăruirii totale lui Dumnezeu, o mai mare convingere cu privire la răspunsul propriu și alegerea vieții consacrate și în sfârșit, o schimbare și educare a centrului afectiv spre întreaga realitate personală și cosmică».

Valorile unui novice, promovate și întărite, trebuie să-l conducă spre un ansamblu de obiective ce trebuie atinse pentru a putea contribui la realizarea deplină a personalității umane. «Formarea trebuie să permită candidatului să se dezvolte, din punct de vedere uman, astfel încât orientarea religioasă să nu substituie omul, dar să-l pătrundă și să-l purifice progresiv».

Ținând prezente exigențele formării inițiale trebuie să amintim că: «deoarece maturitatea nu face ca persoanele să fie egale, tot așa maturizarea nu face ca rezultatele să fie aceleași». În fiecare persoană matură, formarea se experimentează în moduri diferite, fiind condiționată de factori ca: ereditate, temperament, caracter, educația primită și autoformarea încât, pentru a putea fi considerată astfel ar trebui să aibă calitățile caracteristice a fiecărui individ.

Maturitatea fiind umană, este o realitate supusă schimbării. Este important să se lucreze mereu asupra maturității, pentru că atitudinile mature ale persoanei sunt baza umană în exercitarea virtuților, care trebuie să fie cultivate în activitatea de formarea a novicilor. De asemenea, datorită dăruirii sale lui Dumnezeu, persoana consacrată trebuie să dea mărturie de viață creștină întrupată, prin care umanul nu este neglijat, dar este înălțat către virtute.

Consacrarea întregii persoane vădește în Biserică admirabila unire matrimonială creată de Dumnezeu, un semn al vieții viitoare. În felul acesta persoana consacrată își îndeplinește deplina dăruire de sine ca pe o jertfă adusă lui Dumnezeu prin care întreaga sa existență devine un cult continuu adus lui Dumnezeu în dragoste.

Concluzie

După ce am analizat diferitele aspectele care privesc creșterea și dezvoltarea persoanei umane, putem spune că formarea privește persoana întreagă cu toate dimensiunile sale. Precum omul este o ființă individuală dar și complexă, tot astfel formarea religioasă trebuie să fie o operă integrantă care, formând și educând spiritul, să nu uite de dimensiunile naturale ale persoanei chemate de Dumnezeu cu întreaga sa realitate umană, cu limitele sale și condiționările ereditare, ambientale și istorice.

Conceputul de maturitate pe care îl avem noi este rodul experienței aduse de știința psihologică, care pătrunde tot mai mult în viața umană. Astfel putem afirma că atitudinile care caracterizează o persoană înclinată spre viața religioasă sunt în mod fundamental aceleași și că omul se poate desăvârși. Acesta este scopul oricărei formări și, în mod particular, a celei din noviciat care deschide porțile spre drumul consacrării religioase prin intermediul profesării sfaturilor evanghelice.

Opera de formare religioasă nu este îndreptată sau adresată persoanelor perfecte. Dimensiunile diferite ale calităților umane sunt în mod continuu supuse maturizării și se pot perfecționa prin prezența harului lui Dumnezeu, care purifică și sfințește. Prin intermediul formării religioase care tinde spre dezvoltarea și îmbogățirea vieții creștine în fiecare persoană chemată la viața religioasă, dimensiunea umană primește motivații profunde prin intermediul cărora, cu puterea credinței, fiecare se străduiește să-și perfecționeze calitățile persoanele proprii, pentru a da un răspuns tot mai deplin lui Cristos, care cheamă la viața de perfecțiune evanghelică.

Capitolul II

EXAMINAREA IZVOARELOR ISTORICE

După ce am văzut în capitolul precedent conținutul și valoarea maturității, înțeleasă ca fundament sigur pentru formarea spirituală, vom vedea în acest capitol interesul și scopul intervențiilor legislative, de-a lungul istoriei vieții consacrate, asupra aspectelor umane ale formării.

1. Vârsta cerută

Primele documente care tratează despre argumentele vieții religioase și, în mod particular, viața monastică, păreau să nu fie interesate de faptul că o persoană care intenționa să se consacre, să fi atins nivelul de maturitate suficientă, ori să fie rămas imatură în ciuda faptului că și-a asumat această responsabilitate. Ceea ce conta era faptul de a fi împlinit vârsta cronologică, fapt ce îi conferea admiterea la profesiunea religioasă.

Preocuparea Bisericii tinde de fapt în această direcție, aprofunzând încetul cu încetul argumentul formării și dificultățile întâlnite pe acest drum. Se tinde a se sublinia că angajarea la consacrarea religioasă nu este ușoară și din acest motiv se stabilește vârsta legitimă pentru admiterea la profesiunea religioasă.

Un exemplu concret întâlnim în hotărârile Conciliului din Magonza, care stabilește vârsta minimă de 18 ani pentru candidații la viața monastică: «Deoarece în insule viața de mănăstire a călugărilor este dură, chiar interzicem să fie primiți în mănăstirile lor copii înainte de vârsta de 18 ani». În consecință nimeni nu putea să fie admis dacă nu avea vârsta legitimă. «Nici unul să nu fie tuns decât la vârsta legitimă și cu voință deliberată». Evident că aici este considerat faptul perseverării în vocație de unde se poate deduce prezența implicită a maturității cerute pentru a putea înfrunta această stare de viață.

Vârsta necesară pentru a putea începe viața religioasă devie obiectul preocupării Papei Inocențiu III, care adresându-se ministrului Fraților Trinitari spune: «Să nu fie primit în Ordin cineva, înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani. Iar profesiunea să rămână la libera alegere a Maestrului».

Același Papă adresându-se lui Luca din Burgos abate, exprimă aceeași preocupare spunând: «toți cei consacrați să se deosebească de cei din lume prin îmbrăcăminte și tonsură. Copiii să nu fie primiți sub vârsta de 15 ani. După al cincisprezecelea an să fie ținuți în custodie timp de trei ani».

Prin aceste scrisori decretale, observăm că legislatorul, cu minte atentă de păstor, își dă seama de dificultatea și duritatea stării de viață monastică și din acest motiv, voind să împiedice a fi acceptate persoane foarte tinere și incapabile de îndatoririle vieții monastice, prescrie vârsta minimă de 15 ani pentru așa-numiții oblatus.

Prin perioada de probă prevăzută și făcându-se studii organizate în mănăstire, se dădea ocazie tinerilor să se poată maturiza și să confirme decizia luată inițial de către cineva străin de voința lor proprie. Intervenția lui Inocențiu III împiedica includerea tinerilor în mod prematur în viața monastică și în același timp apără și invocă responsabilitatea și maturitatea necesară în luarea unei hotărâri, nu de către un copil dar de către o persoană adultă.

Pe aceeași linie este și prescrierea Conciliului din Paris, care provocat de abuzurile făcute în mănăstiri declară cu fermitate: «Conform cu vârsta celor care pot fi primiți la profesiune, în orice Ordin ar fi, interzicem cu severitate să fie primiți tineri înainte de 18 ani».

Deciziile Conciliului din Oxford par să fie mai puțin rigide, cu privire la ceea ce s-a stabilit în Conciliul de la Paris: «Călugărul să nu fie primit sub vârsta de 18 ani, numai dacă, în mod evident, utilitatea ori necesitatea îndeamnă astfel».

Prescrierea este îmblânzită mai apoi și prin aceasta, reiese evident că nu interesa faptul de a fi asigurat candidatului perseverența în starea de viață aleasă, atribuită unei vârste majore, ci conta numai folosul și necesitatea, ceea ce ar fi putut eventual să-i facă pe călugări să-l accepte fie și mai înainte de a împlini 18 ani. Cât privește acest argument, Papa Pius V afirmă: «Novicii, chiar și oblații, să nu fie primiți înaintea împlinirii vârstei de 18 ani și nici să nu fie admiși la profesiune înainte de această vârstă».

Papa Grigore IX adresându-se Ordinului Fraților Minori, subliniind importanța perioadei de noviciat, interzice să fie depusă profesiunea înainte de a trece anul de probă; el motivează decizia sa subliniind că perioada de noviciat este spre susținerea și întărirea fragilității umane.

În plus hotărâm ca novicii, înainte de a primi haina religioasă, după cum se obișnuiește să se dea celor care depun profesiunea, să fie puși la probă și să li se dea posibilitatea, dacă aceștia cer, să revină la starea laică în mod liber, după anul de noviciat. Interzicem cu autoritate să nu obligați pe cineva să intre în ordin, prin faptă sau cuvânt, dacă acesta nu arată înclinație, ori înainte de a fi făcut anul de probă, care ajută la conștientizarea și întărirea vocației..

Putem spune astfel că timpul ajută la conștientizarea hotărârii și în acest fel alegerea vocațională este consolidată, devenind mai sigură.

Analizând bula papală I superni, putem spune că întotdeauna vârsta constituia punctul de referință în admiterea candidatului la viața religioasă. În acest sens, Papa Clemente IV afirmă că:

Așadar, nu voim ca prin aceasta să ajungeți până la a-L ofensa pe Dumnezeu, sau să se aducă vreun prejudiciu bunului nume al ordinului, cu autoritate hotărâm să nu admiteți pe fii vreunei familii, sau pe alți copii, având sau neavând voința tutorilor, în mănăstirile voastre și să primească haina.

Pentru a începe viața religioasă puteau deci, să fie admise persoane imature, datorită faptului că nu se lua în considerare dezvoltarea umană a candidaților care, normal au ajuns la pubertate.

Pubertatea indică sfârșitul copilăriei și începutul adolescenței, iar aceasta are loc între 13 și 16 ani pentru ambele sexe, cu excepții rare de anticipare sau întârziere. Persoana maturizându-se sub aspectul fizic și fiziologic, este sau se îndreaptă spre maturizarea psihică și încetul cu încetul se integrează în societate într-un mod nou: de la un receptor analitic simplu devine un receptor critic și activ.

Fenomenul de pubertate este definit, în faza inițială, ca o atitudine de dezechilibru care duce la introvertire și la refuzul oricărei influențe externe. Datorită acestui fapt se instaurează criterii noi de evaluare cu dezvoltarea extrovertirii și orientării sociale către celălalt. Faza finală a dezvoltării puberale este caracterizată de emanciparea și integrarea în viața adulților.

Pentru evitarea abuzurilor în admiterea candidaților, se amintește mereu că pot fi acceptați numai aceia care au împlinit vârsta de 15 ani: «Prelații, abații, priorii, guardienii, ca să nu mai repete anumite abuzuri, să nu admită pe nimeni în anul de probă, înainte de a fi împlinit vârsta de 15 ani». Mai mult, având o pregătire bună cu privire la îndatoririle religioase, nu se permitea depunerea profesiunii religioase înaintea anului de probă: «Înainte ca anul de probă să fie complet, novicii să nu fie primiți la profesiune».

Prevăzându-se anul de probă, după admiterea candidaților care au împlinit 15 ani, chiar dacă nu se face într-un mod explicit, se stabilește vârsta maximă de 16 ani pentru depunerea profesiunii religioase. Un moment foarte important în evoluția legislativă îl constituie Conciliul Tridentin, care instituționalizează noviciatul, nu doar ca o normă de reglementare a dreptului propriu, dar ca parte a dreptului universal al Bisericii.

Obligativitatea noviciatului ținea de dreptul propriu al unor familii religioase și avea un scop dublu: a consimți novicelui să experimenteze viața monastică și, mănăstirea consimte să-i facă cunoscute novicelui obiceiul și viața proprie; și aceasta nu în vederea depunerii profesiunii religioase, dar în vederea admiterii acestuia. Acest fapt permitea ca de comun acord mulți postulați să fie dispensați, total sau parțial, de noviciat îmbrăcând haina religioasă, ceea ce echivala cu emiterea profesiunii religioase, rămânând obligați la viața consacrată, fără a le fi permisă reîntoarcerea la viața seculară. În Biserica latină s-a ajuns la obligativitatea unui an de noviciat pentru toate familiile religioase, ca normă pentru validitatea profesiunii religioase, numai la Conciliul Tridentin.

Vârsta cerută pentru profesiunea religioasă este stabilită la 16 ani împliniți. «În orice ordin, fie bărbătesc, fie femeiesc, profesiunea să nu fie făcută înainte de al 16-lea an împlinit; nici să nu fie admiși la profesiune înainte de împlinirea unui an de probă, de când candidații au îmbrăcat haina religioasă». Decretul conciliar De Regularibus et monialibs, tratând despre acest argument, declară nulă profesiunea făcută înaintea împlinirii vârstei de 16 ani și înaintea unui an întreg de noviciat. Această prescriere este asumată și de Conciliul din Salisburg, care se adaptează deciziilor Conciliului Tridentin. Problema vârstei minime în vederea validității profesiunii religioase este reluată apoi și de diferitele sinoade provinciale, ceea ce arată supunerea și adaptarea la legea universală, proaspăt intrat în vigoare, care avea nevoie să fie răspândită și promovată în timp util. Un exemplu concret au fost hotărârile Sinodului Provincial din Tours, unde se spune: «Nimeni să nu fie admis la profesiune înainte de anul de probă și de împlinirea vârstei de 16 ani».

Prescrierea vârstei de 16 ani împliniți cerute pentru validitatea profesiunii religioase, ne permite să deducem că, după gândirea legislatorului, aceasta permite candidatului să ia decizii responsabile, motivate și mature.

Deciziile trebuiau să fie luate cu responsabilitate evidentă, datorită faptului că legislația nu admitea perioada profesiunii temporare, care ar putea permite candidatului să-și pondereze deciziile și să le maturizeze în vederea angajării perpetue. De fapt era recunoscută o singură profesiune, cea solemnă, care se făcea la terminarea perioadei de noviciat și coincidea cu încorporarea candidatului în familia religioasă.

Deciziile Conciliului din Trento nu iau în considerare vârsta minimă la care s-ar putea începe noviciatul. Aceasta însă nu ar putea fi sub 14 ani împliniți, datorită faptului că perioada minimă de probă, după îmbrăcarea hainei religioase, trebuia să fie de un an întreg, iar vârsta cerută pentru validitatea profesiunii era de 16 ani împliniți. Experiența vieții religioase din noviciat, se poate începe după ce s-a ajuns la pubertate, adică vârsta de 16 ani împliniți, care presupune venirea adolescenței. De fapt această vârstă conferă capacitate de a lua chiar și decizii concrete pentru toată viața, ca de exemplu căsătoria.

Un document care tratează problema maturității pentru profesiunea religioasă, într-un mod curios, îl găsim și printre intervențiile Sfintei Congregații Episcopale Regulare, care adresându-se Ordinului Teatinilor subliniază că:

De multe ori li se dă novicilor haina la o vârstă foarte fragedă, iar apoi sunt îndemnați să facă profesiunea, mai mult din respect uman decât din propria lor voință, aceștia rămânând cu marile lor probleme și dificultăți, atât personale, cât și pentru viața comunitară. De aceea spunem acestor superiori ca în viitor, nici ei și nici succesorii lor să nu permită în vreo casă ori mănăstire să se dea vreunui novice, în afară de cele necesare, haina înainte ca acesta să fi împlinit măcar 15 ani. Acesta sub pedeapsă și privare de vocea activă sau pasivă pentru aceia care nu se supun.

Cele de mai sus sunt suficiente pentru a afirma că vârsta adaptată este unul din argumentele importante care pecetluiesc decizia ponderată și matură și nu luată numai din respect uman provocând astfel obstrucționarea voinței, întrucât persoana la o vârstă fragedă nu este capabilă să ia decizii care privesc toată viața. Datorită faptului că decretele conciliului din Trento erau în vigoare de aproape de un secol, documentul de mai sus fără îndoială nu tratează despre admiterea în noviciat la o vârstă mai mică de 15 ani împliniți, dar se referă la primirea copiilor oblați, cărora le era dată imediat haina religioasă și apoi erau determinați să facă noviciatul și să depună profesiunea, mai mult din respect uman, ori că s-au obișnuit cu viața religioasă. O astfel de procedură suprima libertatea decizională necesară.

Acolo unde experiențele vieții religioase sunt mai dure, este necesar să se aibă o experiență mia mare în spate. Poate din acest motiv, pentru a putea începe experiența vieții religioase de către converși, se cere împlinirea vârstei de 20 ani și cunoașterea doctrinei creștine: «Însuși converșii să nu fie primiți înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani și fără a cunoaște minimul doctrinei creștine». Urmând acest raționament, în ceea cei privește pe converși, se prescrie vârsta minimă pentru profesiunea religioasă de 21 ani împliniți.

Modul în care se tratează această problemă ne arată că alegerea vocațională nu trebuie făcută la o vârstă mică, în special atunci când este de înfruntat un lucru dificil și când, după o scurtă perioadă de probă, se iau decizii pentru toată viața. Astfel intervenția legislativă salvează și protejează maturitatea necesară pentru luarea unor decizii.

Biserica, în grija sa pentru uniformizarea vârstei adecvate pentru profesiunea religioasă, nu obosește în a repeta cu promptitudine hotărârile Conciliului Tridentin. Ea le amintește cu vigoare mereu în sinoadele și în conciliile particulare. Astfel, printre hotărârile Sinodului de la Monte Libano, cu privire la viața religioasă, se arată că este oportun să se amintească norma în vigoare deja de un secol și jumătate și sancțiunile de invaliditate ale profesiunii religioase, când aceasta este făcută fără a respecta condițiile cerute de legislație.

Papa Benedict XIV în declarația Nemo est amintește de prescrierile Conciliului Tridentin, cu privire la vârsta adecvată pentru depunerea profesiunii religioase. De asemenea Sfânta Congregație Super Statu Reglarium, tratând despre profesiunea religioasă simplă, în scrisoarea circulară Neminen latet și referindu-se la hotărârile conciliului Tridentin, amintește că novicii nu pot face profesiunea decât după împlinirea vârstei de 16 ani. Astfel se exprimă dorința prin care vrea să se asigure o responsabilitate mai mare pentru voturile făcute. Vârsta cerută pentru admiterea la profesiunea religioasă trebuie să garanteze că hotărârile luate să fie mature și motivate și că religioșii în viitor, înfruntând viața concretă, nu se vor compromite.

Biserica are la inimă binele vieții consacrate și nu lasă ca acesta să fie compromis de lipsa de maturitate decizională a candidatului care, ar face profesiunea într-o manieră pripită, înainte de a fi împlinit vârsta necesară. Toate prescrierile și avertizările au un scop motivat și bine precizat și anume acela de a asigura vieții religioase scopul pe care îl are de îndeplinit: sfințirea prin observarea sfaturilor evanghelice.

În postulatele Conciliului Vatican I, episcopii napolitani, amintind de prescrierile decretului Regulari Discipline, afirmă că norma emanată cu privire la vârsta necesară pentru admiterea novicilor la profesiunea religioasă, este foarte înțeleaptă; se spune:«A fost înțeleaptă norma emanată de Sanctitatea Sa cu privire la depunerea voturilor, ca probă de trei ani pentru profesiunea perpetuă, care se va face ulterior; dacă aceasta este făcută înainte de împlinirea a trei ani de profesiune simplă, este nulă». Prin interzicerea formală, ca profesiunea religioasă perpetuă să se facă imediat după terminarea perioadei de noviciat, se urmărește salvarea maturității decizionale. De fapt în timpul noviciatului se dobândește o oarecare stabilitate în convingerile vocaționale și numai cererea posterioară acestuia se poate considera definitivă și responsabilă.

Intervenția este motivată de observarea vieții concrete și de intenția de a preveni eventualele dificultăți care pot să apară atunci când alegerea este pripită: «Scopul experienței voturilor simple este probarea în viața consacrată și evitarea dificultăților care, pot apărea dacă cererea este grăbită și, este timp util pentru probarea vocației religioase».

Codul de Drept Canonic din 1917 nu aduce nici o noutate, în ceea ce privește această materie, față de documentele emanate precedent. «Este invalidă admiterea în noviciat a unui candidat care nu are vârsta cerută», iar această vârstă să fie de 15 ani împliniți. Se prescrie de altfel, pentru depunerea profesiunii simple, vârsta de 16 ani iar pentru profesiunea perpetuă vârsta de 21 ani.

Chiar dacă Codul de Drept Canonic din 1917 nu tratează în mod explicit despre maturitatea necesară începerii vieții religioase, putem deduce că vârsta cerută pentru admitere și apoi pentru prima profesiune religioasă, abilitează pe candidat să ia hotărâri concrete și care să fie pentru toată viața.

Normele juridice caută să vină în întâmpinarea angajamentelor vieții religioase. Vârsta legitimă pentru validitatea noviciatului poate să crească în acele Institute unde viața cere o pregătire umană mai mare și, în consecință, o maturitate mai mare. Ca exemplu avem Statutele Surorilor Externe, a mănăstirilor de călugărițe, care cer candidatelor la noviciat vârsta de 18 ani împliniți. De altfel, îndatoririle specifice ale vieții de slujire la mănăstirea călugărițelor necesită un nivel înalt de maturitate vocațională care se poate dobândi la o vârstă adultă.

Intervențiile legislative nu încetează să repete normele deja stabilite cu privire la vârsta canonică pentru a putea începe în mod valid noviciatul.«Noviciatul canonic în viața religioasă, pentru a fi valid, trebuie să înceapă după vârsta de 15 ani și să dureze cel puțin un an».

Urmărind linia documentelor Bisericii se observă ușor că problema vârstei canonice este legată frecvent de problema noviciatului. Astfel experiența vieții umane și cea a îndatoririlor vieții religioase, confirmă că la această vârstă se pot lua hotărâri mature și care angajează toată viața.

Cu trecerea timpului și dezvoltarea vieții sociale, vârsta cerută pentru admiterea în noviciat se arată insuficientă pentru a putea începe acest drum. Dincolo de vârsta minimă, este necesar un grad suficient de maturitate, despre care vorbește mai amplu Renovationis causam. Dar «vârsta pentru admiterea în noviciat nu se menționează aici, deoarece pentru această maturitate nu se poate fixa o anumită vârstă; de fapt, CIC 1917 în cc. 542 și 595 nu are pretenția ca să arate un indice de maturitate, ci doar un simplu impediment canonic». Vârsta aproximativă pentru admiterea în noviciat ar trebui să fie mai înaintată decât cea cerută până acum. În această privință Renovationis Causam sugerează: «După cum se cunoaște situația diferită a vieții religioase, față de trecut, se cuvine ca vârsta necesară pentru intrarea în noviciat, să fie mai mare decât cea de până acum». Intenția Sfintei Congregații pentru Religioși și Institute Seculare, este legiferată de noul Cod de Drept Canonic, care, în canonul 643, §1, cere vârsta de 17 ani împliniți pentru validitatea admiterii și, în consecință, vârsta de 18 ani pentru validitatea primei profesiuni.

Comentând canonul 642, Andres afirmă că: «Rațiunea vârstei canonice își are locul în aceeași logică și coerență internă a sistemului canonic; vârsta cerută de Cod lasă de fapt acele premise valide care permit a se afirma că la 17 ani se poate avea maturitatea dorită pentru a putea începe viața religioasă».

2. Pregătirea intelectuală

Nu de puține ori preocuparea Suveranilor Pontifi și a Conciliilor oscila în jurul pregătirii intelectuale a viitorilor călugări și religioși. În acest sens învățarea gramaticii era un lucru fundamental de echilibru și avea ca scop îndepărtarea ignoranței: «Ca să se înlăture adevărata ignoranță din rândul clerului religios și secular, în statutele mănăstirilor, abații, priorii, să prevadă pentru aceasta un maestru, care să învețe atât clerul secular, cât și pe cel religios, arta gramaticii».

Urmând acest fir logic, călugării erau încurajați să nu abandoneze studiul. De aceea fiecare mănăstire trebuie să aibă un învățat în arta gramaticii, care să-i ajute pe călugări și pe ceilalți religioși să înțeleagă și să aprofundeze adevărurile divine conținute în paginile sfinte ale Revelației.

Conciliul din Viena afirmă: «Chiar însăși călugării să aibă un maestru care să-i inițieze în arta gramaticii și în minimul științelor doctrinare ». De asemenea Conciliul Provincial din Canterbury afirmă: «stabilim și orânduim ca în fiecare mănăstire sau altă realitate a vieții religioase, să fie cineva pregătit care să-i instruiască pe religioși în arta gramaticii și a științelor religioase minime și necesare».

Papa Benedict XII afirmă că:«este necesară învățarea citirii care să ajute la descoperirea și înțelegerea adevărurilor conținute în sfintele pagini ale scripturii și călugării să fie familiarizați cu ele». Educația elementară are un scop rudimentar, deoarece ea deschide spre drumul științei profunde de cunoaștere a lui Dumnezeu, capabilă să crească devoțiunea și face posibilă cunoașterea doctrinei sfinților Părinți.

O grijă constantă cât privește deplina pregătire umană a novicilor și a tinerilor religioși, este exprimată și repetată de mai multe Concilii.

Stabilim și orânduim ca în fiecare mănăstire, călugării cu profesiune să dea dovadă de maturitate și de prudență; aceștia trebuie să dea dovadă și exemplu de pietate; de asemenea, să fie învățați pentru ca novicii și tinerii religioși să fie impulsionați spre învățarea gramaticii și a literaturii, cât și spre orientarea în arta liberă.

Grija Bisericii, cât privește educația rudimentară pentru formarea umană a călugărilor și a religioșilor, ne permite să afirmăm că aceasta ocupă primul loc în promovarea maturizării umane și în consecință, să facă mai eficientă formarea spirituală.

În mănăstiri, odată cu pregătirea umană se face și pregătirea spirituală. Astfel Conciliul Provincial Colonian I, tratând despre viața monastică, spune că mănăstirea trebuie să aibă o persoană pietoasă și învățată care trebuie să-i învețe pe călugări să mediteze asupra Legii Domnului și care trebuie să-și presteze serviciul său și la mănăstirile călugărițelor:

călugării și călugărițele trebuie să iubească înțelepciunea scripturilor și să disprețuiască viciile trupești. Să ia în mâini cartea psaltirii și să nu-și îndepărteze ochii de pe ea, să se roage mereu, păzindu-se de gânduri străine față de Dumnezeu, spre care trebuie să se îndrepte sufletele lor. Să se gândească neîncetat la Dumnezeu căci diavolului îi ajunge doar o clipă de neatenție ca să le ocupe sufletul.

Papa Clement VIII spune «Nu toți candidații la viața religioasă trebuie să aibă aceeași pregătire umană din punct de vedere intelectual; converșii nu au nevoie de pregătirea intelectuală». De fapt, «în mentalitatea de atunci converșii pentru că nu erau clerici nu aveau nevoie să citească și să scrie și nici să li se dea această posibilitate celor care doreau să învețe».

Pentru novicii care doreau să devină preoți, pe lângă faptul de a fi religioși, era necesar să fie pregătiți intelectual și să fie capabili să studieze filosofia și teologia. Fiecare superior general de Ordin sau Institut religios trebuie să se îngrijească de pregătirea intelectuală a candidaților la noviciat care, intenționează să devină preoți și, pentru că îndatoririle și ministerul sunt aceleași, pregătirea intelectuală a preoților religioși să nu fie diferită de cea a clerului secular.

Pregătirea intelectuală este indispensabilă pentru un nivel adecvat al vieții spirituale. Fără aceasta religiosul nu poate avea acces la literatura și la operele care pot să-i îmbogățească viața spirituală. Din acest motiv Sfânta Congregație a Religioșilor tratând despre studiile care au loc în noviciat, prevede pe lângă aceasta, studiul limbii materne și cel al limbilor latină și greacă și astfel novicii, care aspiră la Ordinul sacru, să aibă acces și să înțeleagă scrierile creștine antice și operele Părinților Bisericii.

Înainte de admiterea în noviciat, candidații trebuiau să aibă în prealabil o pregătire umană adecvată. În acest sens Papa Pius XI, adresându-se moderatorilor supremi ai Ordinelor sau Congregațiilor masculine, care se ocupă cu formarea aspiranților la noviciat, subliniază necesitatea unei pregătiri umane bune, astfel încât «candidații să nu acceadă la noviciat, înainte de a parcurge etapa necesară de formare umană și intelectuală». Papa vede această pregătire intelectuală, fundamentul pe care se face o formare religioasă solidă.

Papa Pius XII înainte de a trata despre formarea filosofico-teologică, cu privire la candidații pentru noviciat, afirmă că: «pentru un solid și un substanțial progres natural al tinerilor este necesară formarea intelectuală, prin studierea literaturii doctrinare, care să se facă de către un maestru învățat». Mergând pe aceeași linie cu Pius XII, Sfânta Congregație dezvoltă intenția pontifului cu privire la formarea sacerdotală a religioșilor și subliniază printre altele, aspectul pregătirii intelectuale remote, care are loc în seminariile minore. Prin aceasta vrea să spună că odată cu exercițiul intelectului trebuie să se dobândească un fundament solid pentru viața morală și ascetică. De fapt înainte de a începe experiența noviciatului este necesară completarea educației elementare: «înainte de noviciat, din diferite rațiuni, este necesar să se facă patru sau cinci ani întregi de pregătire scolastică pentru ca pregătirea să fie completă». Apoi maturitatea scolastică a candidaților, pentru noviciat, care frecventează cursurile medii sau superioare, să fie verificată printr-un examen: «deoarece candidații trebuie să dovedească maturitatea» .

Întreaga pregătire intelectuală ori completarea acesteia, tinde spre un scop specific și anume acela de a informa și de a forma intelectul pentru a face astfel ca, persoana să devină mai conștientă și mai matură în deciziile pe care le ia în viață. Exigențele amintite mai sus, care în timpul formării asigură o pregătire adecvată și în consecință, maturitatea intelectuală necesară pentru formarea spirituală, sunt menționate și în Potissimum institutioni, unde tratează despre etapele preliminarii intrării în noviciat. Conform cu aceste directive cultura generală de bază trebuie să corespundă cu gradul aceleia cu care tânărul, în mod normal trebuie să termine pregătirea scolastică; însă trebuie să se țină cont de diversitățile sociale și să se aibă grijă pentru promovarea vocațiilor, acolo unde nivelul acestora este scăzut.

Toate acestea ajută la evitarea eventualelor dificultăți în viața religioasă, generate de nivelul insuficient al maturității în momentul intrării în noviciat. Numai în această optică se poate vedea mai bine efectul pastoral și nu numai norma juridică, unde se afirmă că: «Nimeni nu poate să fie admis fără o pregătire adecvată».

3. Calități subiective

Nu lipsesc documentele care să vorbească despre o oarecare aptitudine a candidaților la viața religioasă. Elementul uman nu este precizat, dar ceea ce contează este în mare parte capacitatea de a-l servi pe Dumnezeu cu zel adecvat. Unul din documentele importante, cu privire la calitățile candidaților pentru viața religioasă, este Constituția Apostolică Cum de omnibus al lui Sixt V.

Pontiful, preocupat de bunul mers al familiilor religioase, vrea să dea dispoziții clare și valide, care să fie în măsură să asigure o candoare de sfințenie vieții proprii a religioșilor:

Precum în vechime, după legea lui Moise imunzii erau excluși și îndepărtați de la intrarea în sanctuare; de asemenea preoții care aveau păcat nu puteau să ofere pâinea lui Dumnezeu ni să acceadă la ministerul său și să-I aducă jertfă lui Dumnezeu, înainte de a oferi victima pentru ca să se curețe de păcate cu angajamentul ca în viitor să nu le mai săvârșească.

Unul din motivele pentru care candidații sunt considerați nepotriviți pentru viața religioasă este problema ereditară. El, în special pentru fii nelegitimi, proveniți dintr-o relație păcătoasă, argumentează astfel: «Este posibil ca fiii să moștenească viciile părinților, imitându-i ulterior și în acest mod viața religioasă să fie perturbată și defăimată de eventualele conduite nedemne și imorale ale acestora».

În afară de aceștia, Pontiful vizează și pe cei considerați criminali care se refugiau de justiție, intrând în convente sau mănăstiri putând compromite viața religioasă. Pontiful arată că nu doar vârsta contează pentru intrarea în viața religioasă și scoate în relief alte elemente importante pentru buna reușită a formării, cum ar fi acele inerente persoanelor, privind factorul ereditar și cele dobândite de-a lungul procesului de creștere umană. Astfel se asigură vieții de perfecțiune evanghelică o faimă bună și în consecință sfințenia la care tinde orice vocație divină.

Sfânta Congregație subliniind grija pastorală a Pontifului Roman pentru binele și strălucirea familiilor religioase, cere superiorilor să fie atenți la admiterea candidaților în viața religioasă. Aceștia trebuie să cunoască «viața candidaților, până în momentul primirii, calitățile și capacitățile lor și intrând în familia religioasă dea dovadă de maturitate și stabilitate în viața de consacrare».

Importanța testimonialelor, cu privire la calitățile candidaților, constă în faptul că pot să asigure că nu va intra ușor în joc abandonarea vieții alese și dă o garanței sigură a maturității personale. Calitățile subiective dau mărturie de nivelul maturității umane la care a ajuns o persoană ce vrea să îmbrățișeze viața de perfecțiune evanghelică. De aceea, Sfânta Congregație subliniază importanța admiterii la viața religioasă, doar a acelora care sunt într-adevăr apți.

Provincialul ori superiorul, pentru siguranța bunului mers al vieții viitorului religios, trebuie să strângă documente care să certifice calitățile candidaților și că aceștia nu au impedimente sau defecte grave. Și chiar dacă aceștia nu au defecte, trebuie să aibă calități necesare pentru a îmbrățișa viața religioasă, dar în acest sens puterea de decizie depinde de discernământul maestrului.

Papa Pius IX cere episcopilor să îndemne pe moderatorii Ordinelor religioase să fie atenți la acceptarea candidaților; pot fi admiși numai aceia care dispun de calitățile subiective necesare, care consimt realizarea vieții religioase. Însă calitățile cerute nu trebuie verificate toate în momentul admiterii, deoarece la terminarea noviciatului se ia hotărârea de admitere la profesiune.

Biserica preferă și are nevoie de vocații autentice și verificate și aceasta pentru a preîntâmpina primirea prematură în viața religioasă a acelora care nu au găsit loc în seminarii sau colegii ori au fost exmatriculați. De acea familiile religioase au datoria să probeze calitativ vocația candidaților pentru viața consacrată.

Codul de Drept Canonic din 1917 vorbind despre cele necesare pentru admiterea în noviciat, cere scrisori testimoniale care să cuprindă notițe cu privire la calitățile subiective ale candidatului.

Papa Pius XI cu privire la admiterea candidaților afirmă: «Candidații care vor să se consacre lui Dumnezeu cu mintea și inima și doresc acest lucru din tot sufletul, trebuie să fie ajutați să dobândească spiritul de pietate, integritatea personală, ca să fie apți pentru începerea noviciatului». Afirmația Pontifului vizează un scop bine determinat și anume, o formare bună a candidaților, care să urmărească și să asigure bunul mers al vieții religioase pe care, aceștia vor să o trăiască prin angajarea lor în viitoarea consacrare.

Documentul cel mai apropiat de timpurile noastre și anume Constituția Apostolică Sedes sapientiae, tratând despre formarea candidaților arată specificitatea vocației acelora care vocației religioase adaugă și pe cea sacerdotală. Papa Pius XII afirmă că la acest mod de viață pot să fie admiși doar aceia care prezintă semne adevărate de vocație divină și care au toate dotările și calitățile necesare pentru trăirea angajamentelor luate. Calitățile și dotările candidaților nu sunt definite în mod explicit, dar se subliniază un lucru foarte important de care trebuie să se țină cont în timpul formării și anume că: la perfecțiune se poate ajunge în mod gradual iar în acest sens Pontiful afirmă:

Pentru ca vocația divină să se dezvolte și să fie educată, nu trebuie să lipsească o formarea bine făcută, care să urmărească evoluarea și maturizarea acesteia, cât și verificarea sa. Nimeni nu se naște perfect, dar se perfecționează în mod gradual. Și o evoluție treptată trebuie să aibă și vocația divină, în funcție de loc, de timp și eficacitatea educării.

Capacitățile și calitățile candidaților nu sunt lucruri care să nu se supună schimbării. Ele au dinamicitatea lor și de aceea pot fi dezvoltate și maturizate de-a lungul procesului de educare și de formare. De aceea îndatorirea formării trebuie să țină cont neapărat de aspectele dinamice ale persoanei chemate de Dumnezeu la viața religioasă și sacerdotală. Ar fi o greșeală enormă să se creadă că formarea are de-a face cu candidați sau aspiranți la viața religioasă, deja pătrunși de spiritul perfecțiunii.

Virtuțile naturale ale candidaților au o mare importanță pentru formarea religioasă. Datorită lor, se formează o personalitate integră, care poate răspunde chemării divine în mod deplin și cu toată responsabilitatea. Conștient că harul lui Dumnezeu se așează pe fundamentul natural, Papa Pius XII afirmă că edificiul spiritual trebuie să se fondeze pe virtuțile naturale. Prezența acestora este necesară în toate aspectele vieții sociale ale omului și cu atât mai mult dorite în persoana care este chemată la viața de perfecțiune evanghelică.

Statutele generale ale Sfintei Congregații pentru Religioși, tratând despre selectarea și admiterea candidaților, subliniază că aceștia nu pot să fie integrați în viața religioasă în mod pripit și nici în spirit colectiv; mai mult, se subliniază să se observe și să se îndrume candidații la un Institut anume cu a cărui specificitate corespund calitățile candidatului.

Codul de Drept Canonic din 1917 prescrie un aspect foarte important pentru formare și anume, libertatea de alegere a candidaților; alegerea liberă și responsabilă dă mărturie despre maturitatea persoanei și poate garanta perseverența în răspunsul vocațional.

În Statutele Generale ale Sfintei Congregații pentru Religioși se mai afirmă că printre calitățile naturale ale candidaților sunt necesare și calitățile morale și intelectuale cât și sănătatea fizică și psihică. Însă această exigență ține cont de faptul că nu este posibil ca un candidat să dispună de acestea în mod absolut și admite că acestea se pot verifica de-a lungul procesului formativ.

Renovationis Causam se mișcă în sens diferit și pune acceptul pe maturitatea suficientă, prescriind superiorilor să nu admită la noviciat candidații care:«nu prezintă o maturitate suficientă și aptitudini necesare vieții religioase, specifică Institutului». Calitățile cerute candidaților, trebuie să corespundă vieții religioase specifice Institutului, pe care novicele o însușește prin profesiune. Superiorilor le revine sarcina de a aprecia semnele vocației, după ce în prealabil au fost pregătiți să-și asume această responsabilitate.

Noul Cod de Drept Canonic cu privire la admiterea candidaților în noviciat, prescrie:

Superiorii să-i admită cu o grijă vigilentă numai pe aceia care pe lângă o vârstă necesară sunt sănătoși, au un caracter corespunzător și sunt suficient de maturi pentru a îmbrățișa viața proprie a Institutului; sănătatea, caracterul și maturitatea să fie dovedite, recurgându-se dacă este necesar și la ajutorul specialiștilor, rămânând inviolabilă prescripția c.220.

Canonul nu are ca exigență posedarea maturității în sens absolut, dar posedarea suficientă a semnelor de maturitate. Procesul de maturizarea umană nu se termină odată cu starea de adolescență sau de tinerețe; maturitatea este într-o perfecționare continuă. Scopul noviciatului este formarea unei persoane pentru viața religioasă; aici se formează mintea și inima și unde se promovează și cultivă virtuțile umane și creștine.

Datorită calităților inerente ale persoanei, este necesar să se dea o atenție particulară fiecărui novice în parte, iar aceștia să se adapteze formării ce i se propune. Maturitatea umană și creștină cerută trebuie să asigure un drum sigur de credință. Se pune apoi accentul și pe cultura generală de bază și asupra echilibrului afectiv – în mod deosebit echilibrul sexual – care presupune acceptarea celuilalt și capacitatea de a trăi în comunitate.

4. Maturitatea și aptitudinea în vederea profesiunii religioase

Maturitatea este necesară fiecărei persoane, cu atât mai mult celei care se angajează la viața consacrată lui Dumnezeu, ce comportă o mare și gravă responsabilitate de mărturie spirituală. Răspunzând la aceste exigențe, trebuie să fie confirmată o prezență suficientă de maturitate la fiecare novice, în vederea profesiunii religioase. Importanța acestui fapt este subliniată în documentele Bisericii care, în grija sa pastorală, pune în centrul atenției perseverarea în vocație și în îndatoririle consacrării lui Dumnezeu, Unicul Bine. Însă înțelegerea sensului și semnificației dăruirii depline și consacrării lui Dumnezeu prin voturile exprimate în observarea sfaturilor evanghelice, trebui să se sprijine pe fundamentul teologic care, ancorat în credință, ajunge la misterul mântuirii noastre săvârșită de Tatăl în persoana Fiului și continuată în Biserică de inspirația și acțiunea Duhului Sfânt.

Sfânta Congregație pentru Religioși dedică un spațiu larg alegerii candidaților și formării lor, vrând să asigure alegerea dreaptă și prudentă a candidaților pentru viața religioasă și, prin intermediul formării, dorește să fondeze bazele care pot să asigure perseverarea în alegerea vocațională. Se subliniază faptul că o cunoaștere insuficientă a îndatorărilor și obligațiilor religioase și clericale, de foarte multe ori au cauzat falimente în viața religioasă. Astfel superiorii sunt chemați să informeze și să formeze pe aspiranți și novici în privința celor ce îi așteaptă în viața religioasă.

Un lucru important este acela de a informa, a introduce și a forma pe novici cu privire la obligațiile și dificultățile vieții religioase. În fața realității concrete a vieții consacrate, novicii pot să conștientizeze mai responsabil vocația lor și au ocazia să se maturizeze în alegerea făcută.

Documentul Religiosorum Institutio mai atrage atenția cu privire la cauzele frecvente care conduc la abandonarea vieții consacrate și sacerdotale, printre care este enumerată și problema observării castității perfecte, sau a celibatului. Problemele atinse chiar dacă nu au fost nominate de autor se mișcă în jurul dobândirii maturității afective care permite dăruirea totală lui Dumnezeu, fără nici o rezervă.

Pe lângă problemele castității și observării acesteia, Sfânta Congregație este conștientă că în adolescență, când persoana se maturizează, se pot face proprii obiceiuri rele, care trebuie să fie eliminate cu ajutorul remediilor ordinare sau extraordinare, inclusiv cele spirituale. Luând în considerare acest lucru, din viața religioasă cât și din cea sacerdotală se exclud în mod explicit viciile și înclinațiile rele:

Se interzice să fie primiți la depunerea voturilor religioase și la ordinul sacru, aceia care prezintă înclinații homosexuale, ori alte moravuri și înclinații afective rele, deoarece aceștia prezintă un pericol grav pentru viața comunitară și pentru ministerul sacerdotal.

Drept urmare, se exclud de la admiterea în noviciat aceia care se arată incapabili să se angajeze la trăirea votului de castitate prin greșeli frecvente împotriva acesteia, prin înclinația către sex și inconsistența voinței. Pe lângă aceștia sunt excluși și candidații care prezintă un temperament hipersexual, pentru care trăirea celibatului ar fi un act eroic continuu, comparat cu un martiriu aspru.

Pe durata noviciatului maeștrii și confesorii trebuie să-și îndrepte atenția și în această direcție și dacă nu observă la vreun novice nici o creștere, cu privire la votul de castitate, acesta să nu fie admis la profesiune. De asemenea, în timpul noviciatului este necesar să se urmărească dacă vreun novice prezintă dereglări sau boli psihice, faptul ereditar și înclinațiile acestora.

Perioada de formare din noviciat trebuie să influențeze și să ajute novicii în vederea luării deciziilor, pentru profesiunea religioasă, ca acestea să fie mature.

Evaluarea maturității novicilor și în consecință, aptitudinea pentru profesiunea religioasă este lăsată în seama superiorilor: «Aceștia cu prudență, să observe sârguința, ponderația, sinceritatea și semnele de maturitate și statornicie a candidaților» .

Una din calitățile necesare nu doar pentru admiterea în noviciat dar și pentru profesiune, este libertatea de decizie. «Dumnezeu cheamă o persoană determinată, lăsându-i libertatea de a răspunde; această libertate nu poate să fie determinată ori limitată de vreo cauză internă sau externă».

Decretul conciliar Perfectae cariatis, amintește tuturor membrilor Institutelor de viață consacrată, despre responsabilitatea lor înaintea lui Dumnezeu, prin angajarea în profesiunea sfaturilor evanghelice: «Nu numai murind păcatului (cf. Rm 6,11), ci și renunțând la lume, trăiesc numai pentru Dumnezeu». Renunțarea la păcat și viața trăită pentru Dumnezeu necesită o maturitate mare pentru a putea consacra propria viață și a nu întoarce spatele de la dăruirea proprie. Trebuie să se aibă o grijă deosebită cu privire la trăirea votului de castitate, care depinde de maturitatea afectivă a persoanei. Trăirea abstinenței perfecte, atinge înclinațiile cele mai profunde ale naturii umane și de aceea este necesară o atenție sporită ca în viața religioasă să fie admiși aceia care au o maturitate psihologică și afectivă adecvată.

Formarea inițială nu exclude o completare evidentă și un progres al maturității afective. Candidații la profesiunea religioasă nu trebuie doar să fie informați asupra pericolelor și dificultăților ce se vor ivi în această viață, dar trebuie să lise dea un fundament solid și pozitiv care să-i facă în măsură să-și îmbogățească spiritul și astfel celibatul consacrat lui Dumnezeu să fie trăit ca un bine care înnobilează întreaga persoană și în același timp să se maturizeze integral și să-l pregătească pentru o consacrare fără rezerve.

Nivelul maturității nu trebuie înțeles în mod absolut, dar acesta trebuie să fie proporțional cu stadiul determinat al formării. Gradul de maturitate trebuie să fie în măsură să-l facă pe candidatul, chemat de Dumnezeu, capabil de un răspuns liber și responsabil, prin intermediul unei formări umane și spirituale, care este preferabil, nu doar pentru a examina dar și pentru a completa. De aceea este necesar ca formarea să fie aptă pentru a conduce persoana chemată la o maturitate mereu mai deplină. Etapele formării și în mod special formarea inițială, presupune speranța într-un profit real în noviciat, adică dezvoltarea progresivă a persoanei chemate, care să aibă capacitatea de a îndeplini vocația oferită de Dumnezeu.

Formarea din noviciat trebuie să se intereseze de toate dimensiunile vieții umane și în consecință să conducă pe novici la integritatea vieții. În timpul formării novicele trebuie să găsească tot ceea ce-l ajută să se maturizeze în vocația primită de la Dumnezeu și, dominându-se pe sine însuși, să se dăruiască în mod autentic lui Dumnezeu, în serviciul fraților și în pronunțarea propriului DA în momentul depunerii profesiunii.

Dimensiunea umană contează cel mai mult, cât privește consacrarea prin intermediul voturilor religioase. De fapt, religiosul însuși este responsabil de chemarea primită de la Dumnezeu cât și pentru propria formarea care trebuie să fie personalizată. Deoarece persoana umană este un întreg de dimensiuni car se influențează una pe alta, formarea trebuie să îmbrățișeze toate dimensiunile: fizică, morală, intelectuală și spirituală. Noviciatul cuprinde astfel inițierea integrală care depășește o simplă învățare. Înțeleasă în acest mod, formarea duce persoana novicelui la exercitarea virtuților de credință, de speranță, de caritate, de prudență, de dreptate și de tărie. Un astfel de program nu pierde niciodată nimic din actualitatea sa și nici nu trece odată cu trecerea timpului.

Pentru profesiunea religioasă este necesar să se ajungă la gradul de maturitate dorit care să permită dăruirea lui Dumnezeu fără rezerve. În această privință este necesară aprofundarea antropologică a condiției umane – bărbat și femeie – pentru o conștientizare mai profundă a propriei identități. Convingerile pe care novicele le dobândește în decursul perioadei de formare trebuie să contribuie la maturizarea spirituală, care să-l facă apt pentru consacrarea lui Dumnezeu.

5. Deciziile privitoare perioadei de formare

În timpul formării trebuie să se țină cont că această perioadă are o relevanță particulară. Intervențiile legislative nu sunt lipsite de sens, dar au în vedere să împiedice ca perioada de formare să fie micșorată, iar deciziile să fie pripite și adesea imature.

Papa Honoriu III, mișcat de îngrijirea paternă pentru binele Ordinului Franciscan adresează cuvinte de încurajare spirituală, motivând prescrierea sa de a nu admite pe nimeni la profesiunea religioasă, fără o pregătire în prealabil:

Ori unde ar fi, în nici un Ordin să nu fie admiși la profesiune aceia care nu au parcurs un timp de pregătire și de probă. Și mă adresez vouă cu autoritate ca în Ordinul vostru nimeni să nu fie primit la profesiune înainte de a fi făcut un an de probă și de pregătire.

În Rezoluția Lucensis, adoptând deciziile conciliului Tridentin, se spune că profesiunea depusă în timpul de probă nu comportă nici o obligație; pentru binele novicilor spune că aceștia trebuie să aibă o formare adecvată care să dureze un an, în care puterea lor decizională să crească. În acest mod, această prescriere servește pentru salvarea perioadei de noviciat. În acest scop, poate servi și prescrierea prelungirii noviciatului, dar lăsând la judecata superiorului dacă acest lucru este necesar sau nu. Trebuie însă ca anul de probă, ce are rol pregătitor în vederea profesiunii religioase, să aibă continuitate.

Codul de Drept Canonic din 1917 afirmă că noviciatul trebuie să fie făcut pe o perioadă continuă de un an întreg. Este evident că prin anul canonic de noviciat nu se rezolvă total problema pregătirii complete și nici nu se ajunge la maturitatea dorită.

Timpul dedicat formării este un drept ce este apărat oriunde. Se poate întâmpla ca noviciatul să dureze și doi ani și candidatul să nu ajungă la maturitatea dorită. De fapt prelungirea noviciatului ar trebui să-i ajute pe superiori să rezolve și să clarifice dubiile cu privire la admiterea novicelui la profesiune. În acest sens, vorbind despre motivele prelungirii noviciatului, Sfânta Congregație afirmă: «Va avea loc, ori la noviciat, fără a schimba felul de viață, ori la juniorat cu posibilitatea de a începe studiile ca și novici». Prelungirea perioadei de noviciat este orientată – și are ca scop – spre maturizarea deciziilor în concomitent cu creșterea în vârstă și mai ales favorizarea maturizării spirituale, ceea ce pentru formarea inițială, constituie o materie foarte importantă.

Maturizarea umană și spirituală nu se termină odată cu perioada postulandatului sau a noviciatului, ea continuând să crească odată cu experiența vieții. De aceea omul este mereu într-un proces de maturizare, dar ceea ce contează mai mult este că la vremea socotelii să ajungă la deplina maturitate a lui Cristos.

În conformitate cu prescrierile Noului cod de Drept Canonic perioada de formare din noviciat trebuie să fie de douăsprezece luni și de a fi parcurse în aceeași comunitate de noviciat. Desfășurarea timpului formării să aibă în vedere că absența din noviciat care depășește cincisprezece zile să fie recuperată sau dacă absența este mai mare de trei luni noviciatul este invalid și în consecință trebuie repetat.

Maturitatea trebuie să fie considerată privind fiecare persoană în parte, în totalitatea atitudinilor sale. Prezența unui echilibru cert este foarte importantă pentru creșterea umană și creștină. În starea de adult, persoana nu va mai fi înclinată spre ea însăși dar spre a sluji Domnului și aproapelui și va fi capabilă să controleze sentimentele proprii și să ia hotărâri responsabile în vederea realizării propriei vieți, oferită lui Dumnezeu și aproapelui, prin intermediul profesării sfaturilor evanghelice.

Concluzie

Analizând conținutul documentelor pentru viața religioasă emanate de Biserică – în special cele care privesc formarea inițială – în decursul istoriei, iese la suprafață grija părintească a Acesteia prin care se preocupă ca viața consacrată, prin profesarea sfaturilor evanghelice, să fie construită pe temelii solide pentru a-și putea atinge scopul: sfințenia.

Vârsta cerută, fie pentru admiterea în noviciat, fie pentru prima profesiune, constituie primul aspect care indică maturitatea pentru viața religioasă și care determină validitatea acestui act. La acest punct putem constat că intervențiile legislative, care interzic să se accepte candidați prea tineri în viața monastică și religioasă, nu sunt lipsite de sens. Acestea vor nu numai să asigure maturitate decizională, care nu este posibilă la o vârstă foarte fragedă, dar și să se asigure că angajările religioase asumate prin consacrare vor fi împlinite printr-o dăruire totală lui Dumnezeu, iubit mai mult decât orice lucru. În acest scop Conciliul din Trento stabilește, sub pedeapsa invalidității, vârsta, pentru profesiunea religioasă, de 16 ani împliniți. Această normă este valabilă pentru toți religioșii.

Mai târziu Codul de Drept Canonic din 1917 în afară de vârsta minimă pentru validitatea profesiunii religioase, stabilește vârsta minimă de intrare în noviciat la 15 ani împliniți. Aceste norme sunt preluate și repetate apoi de documente diferite care tratează despre viața religioasă și care accentuează importanța vârstei potrivite, pentru începerea vieții religioase și o suficiență necesară nivelului maturității care, constituie angajarea responsabilă în trăirea sfaturilor evanghelice.

Odată cu trecerea timpului și cu schimbarea condițiilor politice, socio-culturale și economice, noul Cod de Drept Canonic vede insuficientă vârsta stabilită până acum și o schimbă la 17 ani pentru admiterea în noviciat și 18 ani pentru depunerea primei profesiuni. Iar acolo unde condițiile de viață consacrată lui Dumnezeu cer o renunțare mai profundă de sine însuși, se cere o vârstă mai mare. Vârsta cerută, în afară de a caracteriza maturitatea umană, este spre a da mărturie clară de viață creștină fondată pe credință. Aceasta trebuie să ajute persoana spre a trăi angajarea luată cu atitudini mature în diferitele medii de viață socială și personală.

Pregătirea intelectuală în noviciat este necesară pentru a asigura un nivel bun al vieții spirituale a novicelui. Formarea intelectuală, în sensul strict al învățării, dezvoltă inteligența umană și face ca persoana care se consacră lui Dumnezeu să devină mai conștientă și mai deschisă spre planul socio-cultural, cooperând la opera de mântuire a lumii.

Formarea intelectului face persoana novicelui mai abilă în a înțelege bogățiile spirituale din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinților Părinți și din scrierile ascetico-teologice. Preoților religioși, care pot să-și desfășurare ministerul în diferite moduri, li se cere aceeași pregătire – ba chiar mai consistentă – cu cea a clerului diecezan.

Nu lipsesc cazuri în care documentele afirmă că religioșilor care aveau ca misiune muncile de pe lângă mănăstire, nu le este necesară pregătire intelectuală. Însă cunoașterea lui Dumnezeu și a lucrurilor sale le era învățată de un maestru care avea această misiune.

Calitățile subiective ale novicilor, în vederea depunerii profesiunii religioase nu sunt total diferite de cele care sunt cerute pentru admitere și, datorită faptului că nici un om nu e perfect, formarea trebuie să se desfășoare în jurul acestor calități. Calitățile cerute candidaților au ca scop să asigure zelul în viața religioasă.

Unele intervenții legislative a diferiților pontifi și a dicasteriilor Curiei Romane, referindu-se la factorul ereditar, voiau să asigure puritatea și responsabilitatea cerută în viața religioasă.

Pentru a asigura un drum de credință fructuos, este necesar să se ia în considerație persoana fiecărui novice în parte. De aceea se presupune și este necesar ca cei care vor să intre în viața religioasă să aibă o oarecare pregătire umană din familie.

Îndatoririle vieții religioase angajează o persoană pentru o anume perioadă de timp, fie pentru profesiune simplă, fie pentru profesiune perpetuă. Este deci necesară garanția maturității în răspunsul dat lui Dumnezeu, care să asigure responsabilitate și perseverența în îndatoririle luate. În acest scop intervențiile legislative vor să dea un fundament solid pentru profesiunea sfaturilor evanghelice. Voind să evite eventuale falimente se dau norme clare pentru admiterea și formarea în noviciat, unde persoana experimentează îndatoririle acestei vieți și în același timp rămâne liberă să iasă din noviciat. De aceea în noviciat trebuie să se prezinte nu doar conținutul spiritual al voturilor, dar și problemele care apar în viața consacrată.

Deciziile privitoare perioadei formării din noviciat au ca scop evitarea, ca timpul, dedicat experienței vieții religioase concrete, să fie scurtat și în consecințele să fie luate prematur și imature.

Prelungirea perioadei de noviciat, acolo unde este necesar, are două scopuri: primul este acela ca superiorii să dobândească o mai mare certitudine pentru admiterea novicilor la profesiune, iar al doilea scop este posibilitatea maturizării umane și spirituale a novicilor în vederea consacrării totale lui Dumnezeu.

Diferitele intervenții legislative care au avut loc de-a lungul secolelor în această privință, au vrut să remedieze abuzurile înfăptuite de călugări și religioși și țineau să asigure o anumită unanimitate în practica legislativă. În toate cazurile se observă că la inima legislatorului era grija de a asigura novicilor o bună pregătire pentru viitoarele îndatoriri religioase, care se exprimă printr-o viață spirituală adecvată.

Toate intervențiile legislative examinate în acest capitol vor să ne arate că formarea spirituală trebuie, în mod necesar, să aibă în prealabil ca subiect, o persoană motivată și cu un nivel adecvat de maturitate. Să nu uităm că formarea religioasă nu este îndreptată spre persoane perfecte. Diferitele dimensiuni ale calităților umane care sunt supuse în mod continuu maturizării, pot fi perfecționate prin lucrarea harului lui Dumnezeu care le purifică.

Capitolul III

Inițierea în îndatoririle vieții spirituale

Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice trebuie să-L caute și să-L iubească mai presus de toate pe Dumnezeu, care ne-a iubit El mai întâi (cf. 1In 4,10) și în toate împrejurările trebuie să se străduiască să trăiască, în viața ascunsă cu Cristos, în Dumnezeu (cf. Col 13,3), de unde se revarsă și primește îndemn necontenit de iubire față de aproapele, spre mântuirea lumii și zidirea Bisericii. Prin această iubire este însuflețită și călăuzită practicarea însăși a sfaturilor evanghelice.

Opera de formare – împreună cu dimensiunea umană – în noviciat are scopul principal de a iniția novicii la viața religioasă care, mai presus de toate, este inițierea la viața spirituală. Aceasta se bazează pe credința în Cristos Isus care cheamă la perfecțiunea evanghelică. De aceea formarea din noviciat, ca orice altă inițiere la viața creștină, își propune să imprime în tinerii candidați valorile conaturale cu fiecare formă de viață consacrată și cerute de angajamentele vieții religioase.

Fiecare religios prin vocația divină este chemat să dezvolte în mare parte dimensiunea spirituală a propriei vieți. Această îndatorire este indispensabilă pentru viața consacrată lui Dumnezeu și în serviciul fraților. Din aceste motive, în acest capitol, în afară de importanța formării în noviciat, sunt examinate diferitele obiective indispensabile pentru dezvoltarea credinței și pentru aprofundarea necesară a vieții religioase care, prin trăirea sfaturilor evanghelice, mărturisește credința în Domnul nostru Isus Cristos. Novicii sunt chemați să înainteze în această credință și prin ea să discearnă vocația în vederea consacrării religioase prin intermediul voturilor. Acest lucru poate fi posibil prin angajarea în viața spirituală începută în noviciat care este, prin excelență o perioadă de formare. De fapt în noviciat se începe experiența concretă a vieții religioase.

Formarea spirituală nu trebuie să fie neglijată de nici un candidat la viața religioasă. Chiar dacă în manieră diferită, sunt chemați toți la viața de perfecțiune evanghelică și de aceea în noviciat candidaților trebuie să le fie asigurate toate condițiile în acest scop.

În hotărârile legislative cu privire la formarea din perioada noviciatului nu lipsesc propuneri care tind la instituționalizarea anumitor obiective. Și este normal ca acest timp dedicat formării să fie un act care să formeze în novici caracterul tipic religios, ce permite stimularea lor spre a crește în toate virtuțile. Aceste condiții sunt în măsură să asigure religioșilor o dăruire deplină lui Dumnezeu care, este autorul oricărei vocații și căruia trebui să i se dea laudă cu viața proprie.

1. Drumul de perfecțiune

Fiecare etapă a formării trebuie să fie supusă grijii vigilente a superiorilor, care sunt moderatori ai vieții religioase. Un interes particular este necesar să se dea formării din noviciat, unde începe în mod intensiv drumul de perfecțiune evanghelică. Aceasta, printre altele, devine preocuparea lui Clement VIII, care spune că finalitatea vieții religioase este perfecțiunea vieții conform spiritului Evanghelie care, duce la mântuire. Urmând acest scop obiectivul formării în noviciat trebuie să contribuie la aducerea de profit spiritual familiilor religioase. Acest lucru poate fi posibil prin intermediul unei asceze care duce spre o dăruire mereu mai deplină lucrurilor lui Dumnezeu. Elementele formării sunt așadar orientate spre creșterea zelului perfecțiunii și tind să reînnoiască tot ceea ce, într-un mod dezordonat, ar putea distrage pe novici de la acest drum important.

În ceea ce-l privește pe maestru de novici, acesta trebuie să arate candidaților conținuturile vieții religioase. Novicii trebuie introduși în drumul de perfecțiune, adică în observanța religioasă, vorbinduli-se cu un limbaj juridic. Pentru a îndeplini o îndatorire atât de importantă maestrul de novici trebuie să urmărească în formarea novicilor observarea disciplinei religioase, formarea teologică privitoare la misterele divine și inițierea în rugăciune atât mentală cât și verbală. De asemenea, formarea pentru viața religioasă nu poate ignora renunțarea de sine, ce constă în diferitele practici de mortificare a simțurilor – viața austeră, postul, disciplina și mortificarea trupului – care ajută la extirparea viciilor și conduc la o viață mai virtuoasă. La fel de important în drumul de perfecțiune este și purificarea constantă a conștiinței prin spovada sacramentală.

Pontiful prescrie minuțios practicarea rugăciunii în perioada de noviciat, spunând că fiecare novice trebuie să fie inițiat, sub îndrumarea maestrului, în practica rugăciunii mentale și verbale printr-un exercițiu activ, necesar de două ori pe zi. Maestrul trebuie să fie atent și să țină cont de capacitatea fiecărui novice, care trebuie să fie inițiat încetul cu încetul în practicile religioase.

În viața religioasă și meditația are un rol important. Scopul ei bine precizat este de a nu lăsa să se stingă spiritul rugăciunii și să susțină drumul de perfecțiune. De fapt, pentru viața spirituală a fiecărui candidat este foarte necesar focul spiritual pe care Cristos l-a adus pe pământ și pe dare vrea să-l vadă aprins: «foc am venit să aduc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă». Meditația cotidiană are funcția de hrănire și, precum pâinea, ea alimentează viața spirituală a persoanelor consacrate, întărind din zi în zi inima umană.

Prin prescrierea materiei de examinare prevăzută pentru novici, decretul Regulare disciplinae, ne oferă în mod indirect informați asupra obiectivelor formării din noviciat. În afară de certitudinea voinței novicilor de a rămâne în viața pe care au ales-o și de motivațiile profunde, în vederea acestui lucru, printe obligațiile examinatorilor intră și verificarea cunoștințelor cu privire la obligațiile vieții consacrate și la Regulă.

Înaintând în timp găsim în prescrierile Conciliului Vatican I, elementele formării din perioada noviciatului, asupra cărora trebuie să vegheze maestrul de novici:

Ca acest lucru să-i fie mai ușor, zilnic să citească în comun, ceea ce prescrie Regula și Constituțiunile și să-i învețe pe novici modul de rugăciune și meditare; cum să-și păzească simțurile și să-și mortifice viciile; să observe silențiul, puritatea conștiinței prin frecventarea sacramentelor: spovadă săptămânală; modestia în fapte, ascultare și umilință în slujirile încredințate .

Conciliul vrea să dea norme care să servească drept punct de referință pentru eficacitatea formării.

Datoriile care izvorăsc din normele comune tuturor religioșilor și din normele particulare ale fiecărui Institut, îndrumă maestrul de novici să arate și să dea novicilor ceea ce este fundamental pentru viața religioasă.

În viața religioasă nu se poate face abstracție de la practicile de mortificație și de la observarea silențiului, care este foarte important în colocviul cu Dumnezeu. De asemenea este foarte importantă pentru viața de credință și pentru dezvoltarea ei participarea frecventă la sacramentele Bisericii.

Practicarea spovezii sacramentale purifică conștiința de tot ceea ce îndepărtează de Dumnezeu și ajută pe novici să trăiască deplin propria lor vocație, făcându-i capabili de a cultiva și de a trăi virtuțile cu care ar trebui să fie înzestrați toți religioșii. De aceea instruirea în vederea practicilor vieții spirituale este îndatorirea formării din noviciat iar preocuparea Bisericii, prin documentele sale, este aceea de a se atinge fundamentul spiritual real pe care să se edifice în mod continuu viața de consacrare.

Cu trecerea timpului, în gândirea legislatorului viziunea vieții religioase începută în noviciat se schimbă. Acum legislatorul vrea să modereze practicile de pietate și mai mult dorește ca prin studiul aprofundat prevăzut pentru novici să se ofere o pregătire mai adecvată acțiunilor cotidiene a Institutului.

Codul de Drept Canonic din 1917 culege, într-un mod sintetic, toate exigențele formării ratificate de-a lungul istoriei vieții religioase. Cu privire la obiectivele care trebuie atinse în sfera formării spirituale, Codul prescrie ca: «În anul de noviciat, sub îndrumarea maestrului, novicii să fie introduși în studiul Regulei și Constituțiunilor, să fie inițiați în practicile de pietate și în meditație, iar viciile să fie extirpate din rădăcină și sufletul să fie îmbogățit și înzestrat cu virtuți». Defapt, ceea ce canonul de mai sus sintetizează, sunt preocupările generale care privesc pe toți religioșii. De aceea fiecare novice să fie condus spre deprinderea lucrurilor care sunt fundamentale pentru viața religioasă. Astfel, exercițiile spirituale prevăzute la sfârșitul noviciatului și înaintea profesiunii, să permită novicelui să reflecteze asupra celor învățate și să-și consolideze dorința de a sluji lui Dumnezeu din toată inima.

Formarea din noviciat trebuie să fie atentă și să respecte nivelul vieții spirituale a novicilor, acest lucru privindu-l direct pe maestrul de novici. Acesta să-i inițieze pe novici în practicile vieții spirituale și în mod particular, să le dea motivații spirituale convingătoare și concrete cu privire la voturile de sărăcie, ascultare și castitate, care stau la baza consacrării religioase.

În formarea religioasă fiecare novice trebuie să primească fundamente pentru viața spirituală specifică vocației lor, iar acest lucru privește pe superiori. Aceștia trebuie să se îngrijească de formare și să vegheze asupra acesteia astfel încât nici unuia dintre candidați să nu-i lipsească cele necesare pentru întemeierea și consolidarea vieții spirituale. În noviciat candidații trebuie să dobândească convingeri care să le permită să răspundă deplin chemării lui Dumnezeu.

Orice formare creștină și religioasă are ca scop de a-i conduce pe toți la sfințirea personală. Constituția apostolică Sedes sapientiae afirmă că:

O formare adecvată și solidă este aceea care ține cont și folosește mijloacele supranaturale, în vederea atingerii obiectivelor; sacramentele, rugăciunea, mortificarea ori renunțarea la sine sunt practici care întăresc și fac să dea rezultate, tuturor activităților proprii ale formării religioase.

Pentru realizarea concretă a scopului formării, vin în întâmpinare mijloacele supranaturale fără de care nu se poate vorbi despre formare. Acestea sunt de primă importanță, deoarece persoana chemată, cu ajutorul lor este înălțată la viața de virtute, ceea ce este propriu persoanei consacrate.

În timpul formării inițiale novicii sunt introduși în experimentarea practicilor care aparțin vieții spirituale, în moduri diferite și în momente diferite din viața de consacrare, prin care religioșii slujesc lui Dumnezeu. Biserica adresează religioșilor invitația, așa cum Cristos a făcut-o, odinioară discipolilor săi intimi, ca «stăruind în rugăciune și lăudându-l împreună pe Dumnezeu, să se ofere pe ei înșiși drept jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, să dea mărturie despre Cristos pretutindeni, iar celor ce le-o cer să le dea seamă de speranța vieții veșnice aflată în ei».

Drumul spre perfecțiunea religioasă, începută în noviciat într-un mod concret, trebuie să fie inspirat din învățătura dată în Evanghelie de către Cristos, deoarece numai El este originea chemării la perfecțiune: «Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru din cer este desăvârșit». Realizarea acestei opere este posibilă prin practicarea umilinței, ascultării și sărăciei, cărora să li se alăture angajarea în rugăciunea care, unește cu Dumnezeu și dă disponibilitatea acceptării ajutorului Duhului Sfânt. În acest sens: «Formarea religioasă în diferitele etape ale sale, inițiale sau permanente, are scopul principal și specific de a introduce religioșii în trăirea experienței de Dumnezeu și a-i ajuta să o perfecționeze în mod progresiv în propria lor viață».

Acest drum de formare nu poate face abstracție de ajutorul pe care ni-l dă Cristos și se realizează printr-o caritate activă și constructivă în cotidianitatea vieții fraterne. Ajutorul Domnului în drumul de formare este prompt și se concretizează prin atitudinea pe care El o are când spală picioarele apostolilor și prin observarea poruncii iubirii despre care spune Cristos: «Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu». Noul Cod de Drept Canonic tratând despre formarea din noviciat, spune printre altele că exigența principală este ca novici să fie formați în mod progresiv spre trăirea vieții de perfecțiune evanghelică, în conformitate cu normele proprii ale Institutului. Pentru aceasta: «Maestrul de novici și colaboratorii lui au datoria să discearnă și să confirme vocația novicilor și să-i formeze în mod treptat pentru a trăi cum trebuie viața de perfecțiune specifică Institutului». Codul mai prescrie ca:

Novicii să fie atrași să cultive virtuțile umane și creștine; prin renunțarea la ei înșiși și prin rugăciune, să fie îndreptați pe calea unei mai mari perfecțiuni, să fie instruiți să contemple misterul mântuirii, să citească și să mediteze Sfânta Scriptură; să fie pregătiți pentru a celebra cultul lui Dumnezeu în liturgia sacră; să învețe modul de a trăi viața consacrată lui Dumnezeu și oamenilor prin sfaturile evanghelice; să fie învățași cu privire la natura, spiritul, scopul, disciplina, istoria și viața Institutului lor, și să fie pătrunși de iubire față de Biserică și față de păstorii ei sacri.

Toate obiectivele formării din noviciat, în consecință, trebuie să asigura formarea omului spiritual, adică fiecare novice să fie ajutat să cultive virtuțile umane și creștine, care constituie fundamentul edificării vieții de perfecțiune.

1.1. Jertfa Euharistică

Formarea din noviciat construiește fundamentul pe care se edifică viața de dăruire lui dumnezeu și fraților iar acest fundament la rândul său este întărit prin participarea la Jertfa Sfintei Liturghii. Convins că Jertfa Euharistică are o importanță bazilară în viața de consacrare religioasă, Papa Clement VIII spune novicilor că: «Jertfa cotidiană a Sfintei Liturghii să fie la centru».

Viața de perfecțiune evanghelică este caracterizată de legătura de prietenie cu Fiul lui Dumnezeu care, și-a dăruit viața pentru mântuirea noastră și care se dăruiește pentru noi în Jertfa Euharistică. De aceea este foarte importantă participarea constantă la Jertfa Liturghiei unde este întâlnit Cristos care cheamă la drumul de perfecțiune.

Împărtășirea frecventă cu Trupul și Sângele lui Cristos, care este hrana vieții spirituale, este foarte importantă pentru toți membrii Institutelor religioase, aceasta fiind izvorul devoțiunii lor. Accesul la acest sublim sacrament este determinat de condițiile vieții religioase însăși. În aceasta trebuie să fie o legătură constantă cu Cristos, Domnul credinței noastre, lucru cerut de condițiile pentru creșterea vieții spirituale, care începe în noviciat.

Comuniunea euharistică frecventă, pentru cei care aderă la darul Mântuitorului, este cauză de nenumărate bunuri spirituale. În acest sens Sfânta Congregație pentru Sacramente promovează apropierea frecventă de sacramentul Altarului și totodată vrea să-i facă sensibili pe toți ca să-l primească în mod demn, adică să fie fără păcate grave care, împiedică adevărata comuniune cu Dumnezeu și cu Biserica. Comuniunea euharistică frecventă, datorită caracterului său spiritual prin excelență și care influențează viața fiecărui creștin, este viu recomandată celor care se consacră lui Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice și este necesară în mod particular celor care se află în drumul formativ.

Pentru toți candidații comuniunea euharistică are o importanță deosebită și anume, aceea de creștere spirituală. Acest lucru este necesar oricărui tip de formare, unde candidații pentru viața religioasă învață să stea cu Isus Cristos care, a voit să devină pentru noi pâinea vieți. Papa Ioan XXIII, vorbind despre pietatea euharistică, afirmă că:

În această lumină se reliefează punctele bazilare ale formării religioase: pietatea euharistică care conduce cu naturalețe tânărul spre altar și suflete; pietatea profundă, continuă, centrul de atracție și de aspirație pentru minte și inimă, așa încât să devină în viitor “centrul de greutate” al activității apostolice.

Pietatea euharistică are un rol foarte important în viața de perfecțiune. Prin intermediul său, novicii pot să-și formeze mintea și inima, găsind în Domnul motivațiile cele mai profunde, care să-i conducă spre a-L urma cu toată inima. Devoțiunea pentru Euharistie permite fiecărui novice în parte, să fie introdus, în mod intim, în școala lui Cristos, care vorbește inimii fiecărui chemat.

Participarea la celebrarea euharistică trebuie să fie vie și eficace, ca astfel să fie provocată comuniunea dorită dintre om și Dumnezeu și între cei care participă la Euharistice. Aceasta este logica Conciliului Vatican II, care adresându-se tuturor credincioșilor și, în particular religioșilor, îi îndeamnă să îndeplinească cu demnitate acțiunile liturgic și «să celebreze sfânta Liturghie, mai ales Misterul preasfânt al Euharistiei cu buzele și cu inima, după gândul Bisericii și, din acest izvor nesecat, să-și hrănească viața spirituală».

Noul Cod de Drept Canonic, vorbind despre formarea în noviciat, nu face o referire explicită la celebrarea Euharistiei, însă o cuprinde în noțiunea generală atunci când prescrie că novicii trebuie să fie pregătiți să dea cult lui Dumnezeu în Sfânta Liturghie și «toți să participe zilnic, după posibilitățile lor, la Jertfa Euharistică, să primească Trupul preasfânt al lui Cristos și să-l adore pe Domnul prezent în Preasfântul Sacrament».

Euharistia trebuie să-i învețe pe novici să exprime prin viața lor ceea ce au primit prin credință și astfel să construiască propria comunitate în jurul lui Cristos care este centrul vieții fiecărui în parte și al întregii comunități.

1.2. Participarea la liturgie

Membrii Institutelor să cultive cu grijă statornică spiritul de rugăciune și rugăciunea însăși, adăpându-se la izvoarele autentice ale spiritualității creștine. În primul rând, să aibă zilnic în mână Sfânta Scriptură, pentru ca citirea și meditarea ei să învețe “înalta știință a lui Isus Cristos”(Fil 3,8).

Dorind să asigure novicilor o formare bună și exemplară, Papa Piu V subliniază importanța maestrului, care să-i învețe pe novici recitarea Oficiului divin și observanța practicilor vieții religioase. Deasemenea, Papa Clement VIII prescrie ca novicii «să fie învățați și îndemnați să recite în cor Oficiul Divin chiar și în orele nocturne» .

Liturgia orelor introduce novicii în drumul de perfecțiune oferindu-le sprijinul necesar pentru creșterea spirituală. Pentru recitarea eficace a rugăciunii liturgice a Bisericii este important ca novicii să primească o explicație adecvată cu privire la importanța și semnificația cestei practici devoționale. Explicând motivele concrete pentru exercitarea acestei practici de pietate începută deja în perioada de formare inițială, în scrisoarea circulară Nell’opera se spune:

Prin aceasta este hrănită credința de marele mistere care, unul după altul sunt comemorate și celebrate în anul liturgic; speranța este reînvigorată de expresivitatea frecventă și mișcătoare a încrederii care, reiese din Psalmi și de exemplul încurajator al sfinților; caritatea este reaprinsă incandescent de sentimente vii de căință, de o teamă sfânt și filială și de o iubire pură de Dumnezeu și față de legea sa sfântă, spre care se revarsă pașii Sfintei Scripturi și tot complexul Breviarului.

Putem spune că rugăciunea Breviarului în formarea novicilor, poate să-și asume rolul de îndrumător spiritual. Din aceasta novicii pot să-și ia hrana pentru viața de consacrare, care derivă, nu doar din Sfânta Scriptură, dar și din numeroasele exemple ale sfinților, care de-a lungul celebrărilor anului liturgic, arată calea spre sfințenie și unirea cu Dumnezeu.

Conciliul Vatican II dând motivații profunde pentru liturgia Bisericii, spune că aceasta este rugăciunea lui Cristos și a Bisericii, uniți în mod divin și constituie culmea spre care tinde acțiunea întregii Biserici și, împreună, izvorul din care iese întreaga sa putere. Din acest motiv tuturor membrilor Institutelor religioase li se recomandă recitarea Oficiului Divin și astfel să participe în mod intim la viața liturgică a Bisericii.

Oficiul Divin fiind rugăciunea publică a Bisericii este și izvorul rugăciunii personale și sfințește durata întregii zile a unui religios. Astfel viața liturgică constituie un element import al formării spirituale și al educării, ce privește îndeaproape rugăciunea comunitară și personală, care trebuie să-și aibă locul său, încă din formarea în noviciat, prin care se începe viața în Institut.

1..3. Pietatea mariană

Maica Domnului nostru Isus Cristos este considerată călăuză în viața de perfecțiune. De aceea este foarte importantă propunerea exemplului său în viața novicilor care învață să trăiască la școala lui Isus. Vorbind despre pietatea mariană, Papa Ioan XXIII spune:

Devoțiunea către Preasfânta Fecioară, Maica lui Isus și Maica noastră, să fie însușită în sens catolic, spre moderarea tendinței de a se opri la micile efuziuni ale sentimentului, cărora se abandona odinioară poporul nostru: exaltând particularitățile locale în loc de titlurile de onoare strălucitoare și proeminente ale Mariei: fecioria sa, maternitatea divină, locul său lângă cruce.

Devoțiunea mariană, în formarea din noviciat, poate avea o influență exemplară, adică a face novicii să vadă în Maria, prototipul vieții consacrate lui Dumnezeu. Viața Sa ne învață dedicarea deplină lucrurilor lui Dumnezeu, fecioria ei fiind semn de consacrare profundă, iar maternitatea sa divină este capacitatea ei de sacrificiu în fața crucii Fiului Ei.

Maica Domnului este Maica spirituală a Bisericii, iar fascinația virtuților sale influențează asupra religioșilor și îi ajută să persevereze cu fidelitate în harul primit de la Dumnezeu. «Maria este fecioară în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, este fecioară în rugăciune» și de aceea poate să fie pentru novicii, care încep experiența vieții religioase, un exemplu sublim de trăire a vieții religioase.

Pentru novici noul Cod de Drept Canonic nu prescrie în mod explicit practicile devoțiunii mariane; referindu-se la viața Bisericii și la normele din cod care se referă la drepturile și obligațiile religioșilor, presupune că și novicii trebuie să învețe: «Să o cinstească în mod special pe Preasfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu, modelul și ocrotitoarea vieții consacrate, chiar și prin rozariul marian». De la Maria, novicii pot învăța diligența de a descoperi, în diferitele împrejurări ale vieții, semnele voinței lui Dumnezeu și stimulurile harului său în duhul Sfânt și, în consecință, disponibilitatea față de orice misiune, pe care Dumnezeu o încredințează, generozitate, statornicie și tărie pentru a o îndeplini.

Construirea legăturilor spirituale și a drumului de perfecțiune este necesar să fie însoțită de prezența Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului și Maica tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Maria «a înaintat în peregrinarea credinței și a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii» și însoțește pe drumul spre perfecțiunea carității.

1.4. Formarea teologică și viața spirituală

Cunoașterea lui Dumnezeu este aprofundată prin studiile teologice care, măresc orizonturile intelectului și în acest mod, face posibil accesul la misterul mântuirii spre care se îndreaptă viața religioasă. Acesta este motivul pentru care studiul teologiei este necesar, nu doar în colegii sau mănăstiri, dar și în noviciat.

Novicii și novicele să fie conduși spre dezvoltarea vieții spirituale printr-o formare sănătoasă, care să-i învețe să rămână statornici în păstrarea și trăirea valorilor Institutului. Deasemenea Sfântul Sinod reglementează activitatea formativă cerând ca Institutele să asigure cunoașterea reologică, citindu-le și explicându-le Sfânta Scriptură, de către persoane pregătite, ca astfel viitorii profeși să-și consolideze viața spirituală.

Această hotărâre legislativă vrea să asigure roadele vieții spirituale, care este îmbogățită de cunoștințele teologice și de citirea și explicarea competentă a Sfintei Scripturi.

Formarea teologică este necesară tuturor religioșilor. Vorbind despre indispensabilitatea formării teologice, Sinodul Provincial din Cambari, gândindu-se la binele spiritual al religioșilor și al celora pe care ei îi vor forma cu știința teologiei, afirmă:

Sfânta învățătură teologică trebuie să se țină pretutindeni și fiecărui religios în parte, din orice mănăstire, în special acelora care aspiră la ordinul sacru. Însă pentru novici învățarea să se facă în conformitate cu capacitățile lor; pentru ordinul sacru trebuie să fie instruiți în ceremoniile ecleziale și să li se predea doctrina creștină.

Formarea teologică trebuie să țină cont de exigențele și capacitatea candidaților. O cunoaștere adecvată de teologie asigură adevărul doctrinei creștine și o dedicare mai mare lucrurilor lui Dumnezeu. Nivelul formării teologice, pentru a-și atinge scopul, trebuie să corespundă cu capacitatea celor care ascultă. Cât îi privește pe novici, le este necesar un nivel mai scăzut de învățătură față de ceilalți religioși care în mod egal sunt obligați să urmeze cursurile de teologie.

Odată cu formarea privitoare la disciplina religioasă, este necesar să se facă și formarea cu privire la lucrurile cele mai importante ale credinței creștine, fără de care este imposibilă înțelegerea chemării la perfecțiune și la viața sfaturilor evanghelice. Acestea pot fi înțelese mai bine dacă se dau explicații competente, din punct de vedere al teologiei vieții consacrate, care urmărind linia Sfinților Părinți ai Bisericii încearcă să expună semnificația profundă a consacrării religioase în lumina misterului mântuirii. Astfel superiorilor le este cerut ca: «Această îndatorire foarte importantă în sine, de a învăța doctrina creștină persoanelor religioase, să fie făcută cu exactitate». Învățarea doctrinei creștine este un proces continuu care necesită un efort constant, astfel încât principiile de credință creștină să nu fie aprofundate și asimilate numai la nivel intelectual, dar să se trăiască concret în consacrarea religioasă.

Conciliul Vatican I spune, că citirea cărților de spiritualitate poate avea două obiective: novicii pot învăța practicile vieții spirituale și se pot forma prin intermediul conceptelor elementare care se referă la practicile vieții de consacrare lui Dumnezeu; prin studierea Catehismului Roman novicii se formează în credința Bisericii, ai cărei mesageri prin excelență vor fi.

Pe durata noviciatului novicii trebuie să se dedice studiului care să le asigure numeroase profituri, dar în special profitul spiritual. Pentru aceasta este necesar ca novicii să fie formați de persoane experte care pot să ofere un contribut valid pentru formarea acestora.

Studiul Catehismului oferă novicilor o cunoaștere mai amplă a doctrinei creștine și printr-un studiu concret al teologiei, viața spirituală va putea fi mai bine motivată și va aduce roade personale de sfințenie, lucru care îi privește în special pe religioși. Este de datoria religioșilor să aibă cunoștințele teologice-nu doar cele comune tuturor creștinilor – care să le permită consacrarea lui Dumnezeu în mod conștient.

Sfânta Congregație spune că, atât pentru religioși cât și pentru novici, formarea teologică are două scopuri și anume: o cunoaștere adecvată a doctrinei creștine și să ofere o pregătire solidă care să-i facă apți pe aceia care se dedică să prezinte la rândul lor învățătura creștină.

Aprofundarea doctrinei creștine este o datorie a tuturor celor care se consacră lui Dumnezeu. Fără această cunoaștere nu este posibilă hrănirea adecvată a vieții spirituale proprii. În acest mod se poate aprofunda și înțelege vocația religioasă, care, ca orice vocație creștină, are ca scop dobândirea mântuiri, atât cea personală cât și a altora. Formarea intelectuală și doctrinară trebuie să se desfășoare în maniera adecvată prin care să se contribuie la o formare spirituală solidă a candidaților.

Fiecare etapă de formare trebuie să asigure integralitatea, adică întrepătrunderea dintre cunoaștere intelectuală cu exigențele vieții spirituale. Acest lucru privește în special formarea din noviciat prin care novici să cunoască noțiuni concrete cu privire la viața religioasă, pe are le vor practica în consacrarea lor lui Dumnezeu și fraților.

În perioada de noviciat este important ca novicii să primească un fundament doctrinar solid, pentru clădirea vieții supranaturale care, să le permită unirea tot mai profundă cu Dumnezeu și să înțeleagă mai bine starea de viață consacrată. De aceea este forte necesară explicarea doctrinară a spiritualității Institutului, prin intermediul căreia novicii cunosc viața și spiritualitatea specifică a Institutului. În acest mod hotărârea luată de novici de a se consacra prin intermediul voturilor într-un Institut anume, nu va fi imatură, ba mai mult va fi însoțită și întărită de o cunoaștere ti mai profundă a tot cea ce înseamnă viață consacrată.

În noviciat formarea doctrinară nu trebuie să fie făcută doar la nivelul învățării intelectual-științifică, dar trebuie să conducă novicii la cunoașterea iubitoare de Dumnezeu și să provoace în ei dezvoltarea unei vieți de credință profundă. Împreună cu formarea inimii și a minții, noul Cod de Drept Canonic prescrie formarea doctrinară a materiilor spirituale: Sfânta Scriptură, liturgie și exigențele vieții consacrate proprie Institutului. Pentru aceasta este necesar să se aprofundeze teologia spirituală și teologia vieții consacrate, care, dând motivații concrete și profunde pentru trăirea voturilor, pot îmbogăți și întări hotărârea novicilor.

Natura formării teologice exige ca novicii să fie învățați și să învețe. Această formare doctrinară, pentru a putea oferi cunoștințe valide privitoarea la toate aspectele vieții consacrate, trebuie să fie biblică și dogmatică, capabilă să maturizeze motivațiile novicilor, în baza cărora aceștia să-și consolideze viața spirituală și să-i ajute să fie responsabili și conștienți de dăruirea lor lui Dumnezeu și fraților.

2. Inițierea în consacrarea religioasă prin intermediul voturilor

Formarea în noviciat trebuie să ofere novicilor motivații profunde cu privire la profesiunea religioasă și trăirea voturilor. Chiar dacă voturile nu au valoarea și puterea ce le-o conferă profesiunea făcută, în timpul noviciatului sunt trăite și experimentate de către novici ca o inițiere la îndatoririle concrete ale consacrării. De aceea este necesară și importantă cunoașterea exigențelor care însoțesc trăirea lor concretă.

Voturile religiose odată pronunțate înaintea lui Dumnezeu numai pot fi revocate. Papa Alexandru III afirmă că «Sfânta Scriptură cuprinde în paginile sale ceea ce îi este de trebuință omului spiritual pentru mântuirea sufletului propriu și pentru a ajuta pe altul să-și mântuiască sufletul». Din acest motiv, novicii, fiind destinați a fi oameni spirituali prin excelență, trebuie să învețe de-a lungul timpului de formare din noviciat să se dăruiască lui Dumnezeu, care trebuie să fie adorat și iubit mai presus de orice lucru.

De-a lungul secolelor Biserica a dat o mare importanță profesiunii religioase. Prin depunerea voturilor se înțeleg două lucruri: intrarea juridică în Institut și actul profesiunii, care nu este văzut numai ca un cult adus lui Dumnezeu, dar și ca o intrarea adevărată și proprie a religiosului într-un Institut.

Specificitatea religioșilor este trăirea perfectă a sfaturilor evanghelice. Viața religioasă, care își are originea în răspunsul dat chemării Domnului de a fi perfect și de a trăi după sfaturile evanghelice pe care El le-a propus, este un semn eminent pentru lume. Pentru aceasta viața persoanelor care se consacră prin intermediul sfaturilor evanghelice, trebuie să corespundă pe deplin cu exigențele Mântuitorului care cheamă la perfecțiune. Acest lucru este posibil numai printr-o formare adecvată începută deja din noviciat, unde fiecare candidat trebuie să se pregătească printr-o reflecție asupra semnificatului și asupra valorii voturilor, pe care intenționează să le profeseze prin dăruirea de sine.

Este necesar ca procesul de formare să ia în considerație tot ceea ce duce la dobândirea cunoașterii, mereu mai deplină și formării de convingeri interioare care să permită, nu doar înțelegerea semnificațiilor sfaturilor evanghelice, dar și, prin atitudinea de trăire a acestora de către religioși, atragerea altor persoane la mântuire, pe care a săvârșit-o Cristos.

Înaintea de profesiunea sfaturilor evanghelice este necesară cunoașterea lor cât și a obligațiilor care izvorăsc din trăirea acestora. Prin angajarea la profesiunea religioasă se intră în situația juridică și în noua condiție a vieții spirituale. Din acest motiv se cere ca novicii să ia cunoștință de ceea ce au de înfruntat în viața religioasă concretă. Chiar dacă noviciatul, prin natura sa, nu are încă putere angajatoare, el oferă novicilor experiența vieții religioase concrete prin faptul de a le face cunoscute exigențele fundamentale ale vieții de consacrare,cu privire la materia și conținutul voturilor religioase: de castitate, de sărăcie și de ascultare, care dobândesc deplina lor valoare în viața asistată și condusă de Duhul Sfânt.

2.1. Exigențe concrete a trăirii voturilor

În noviciat este necesar să se aibă grijă ca novicii să fie conștientizați de ceea ce îi v aștepta în viața religioasă, după depunerea profesiunii. Pentru aceasta trebuie să se facă studiul Regulei, a Statutelor și organizării. În această privință Conciliul provincial din Manfredonia afirmă că: «Superiorii să vegheze ca să li se ofere novicilor cunoștințe despre Regulă, Statute și organizare în vederea observării acestora. Deasemenea novicii cunoscând aceste lucruri, nu vor accede în mod imprudent la profesiunea religioasă».

Formarea din noviciat trebuie să dea novicilor o educare concretă,care să nu voaleze nici un aspect al vieții la care novicele este chemat să o trăiască, după profesiunea făcută în fața lui Dumnezeu și a Bisericii. Acest lucru poate să garanteze că novicii nu vor adera imprudent la profesiunea voturilor religioase, pe care trebuie să le trăiască cu responsabilitate. Superiorii sunt îndemnați să vegheze ca cei care aspiră al profesiune să primească o informare corectă și concretă asupra ceea ce comportă viața religioasă prin profesarea voturilor. De aceea, formarea trebuie să fie făcută cu o anumită sârguință și nu poate omite nici unul dintre aspectele, ce caracterizează trăirea voturilor. În acest scop, explicarea Regulei Institutului, este un lucru foarte important.

Formarea cu privire la obligațiile care izvorăsc din profesiunea religioasă trebuie să aibă ca bază Regula și Constituțiunile Institutului și statutul religioșilor determinat de obligațiile ecleziale.

«În mod special, novicii să învețe să trăiască Regula și disciplina; deasemenea să li se explice clar obligațiile ce reies prin depunerea voturilor religioase și din îmbrățișarea Regulei și a Constituțiunilor Institutului ales». Doar aceste lucruri pot pregăti novicii pentru asumarea exigențelor reale ale consacrării, care poate fi experimentată în diferite moduri, în conformitate cu orientarea carismatică voită de fondator.

Profesiunea sfaturilor evanghelice este un semn de maturitate creștină și se ajunge la acest punct numai printr-o formare făcută bine. În Institutele religioase, în vederea trăirii vieții de perfecțiune evanghelică, novicii trebuie să fie educați conform cu statutul propriu și formați cu privire la sfaturile evanghelice, prezentânduli-se aspectele concrete de trăire a consacrării lui Dumnezeu, prin intermediul voturilor, conformă cu spiritul propriu al Institutului. Tratată în acest mod, formarea din noviciat va fi capabilă să asigure novicilor însușirea coerenței consacrării, prin care, sunt chemați să trăiască cotidianitatea.

În perioada noviciatului este foarte important să li se facă cunoscută novicilor practicarea sfaturilor evanghelice accentuând în mod special cele trei îndatoriri esențiale, pe care aceștia el vor înfrunta în viața de consacrare, prin depunerea voturilor de castitate, de sărăcie și de ascultare, iar aceasta cu scopul de a conduce viața novicilor la o caritate cât mai perfectă.

Dând contur obiectivelor care trebuie să fie atinse în formarea din noviciat, noul Cod de Drept Canonic, spune ca novicii să învețe să trăiască noul mod de viață al lui Dumnezeu-Om, în persoana lui Isus Cristos, prin intermediul sfaturilor evanghelice. Formarea cu privire la exigențele vieții consacrate lui Dumnezeu și oamenilor, trebuie în mod necesar să aibă la bază fundamentul evanghelic pe care ni l-a lăsat Cristos și, pe care Biserica și l-a făcut propriu în drumul Său de perfecțiune. De aceea novicii trebuie să fie inițiați încetul cu încetul la observarea sfaturilor evanghelice, pe care le vor trăi, prin viața de consacrare religioasă, în vederea căreia se pregătesc în timpul noviciatului.

3. Discernământul vocațional

Noviciatul, prin care se începe viața în Institut, își propune ca novicii să cunoască mai bine vocația lor divină, specifică Institutului, să experimenteze modul de a trăi al Institutului, să-și modeleze gândirea și inima cu spiritul acestuia și să li se confirme hotărârea și capacitatea.

Odată cu practicile vieții religioase începute în noviciat, este necesară și verificarea autenticității vocației fiecărui novice în parte. Un discernământ vocațional adecvat cere cunoașterea exigențelor vieții religioase care urmează să fie trăită.

Viața religioasă este caracterizată de elemente diferite, care de-a lungul istoriei vieții consacrate, a contribuit la formarea sa structurală și conceptuală.

În orice mănăstire, fie masculină și feminină, toți aceia care vor să devină călugări, trebuie să li se arate ce comportă viața religioasă, proprie fiecărei mănăstiri. De aceea aceștia trebuie să fie educați pentru profesiunea ascultării, sărăciei și castității conform cu Regula și Normele Ordinului, în vederea vieții comunitare trăită după tradițiile proprii, iar candidații la rândul lor să păzească și să observe acestea cu fidelitate.

Viața religioasă este susținută de dreptul propriu, care constă în Regulă și Constituțiuni și, în consecință, religioșii sunt chemați să-și trăiască statutul de viață, în conformitate cu prerogativele acestui drept. Ca atare în programa formării din noviciat este necesară luarea în considerație a exigențelor ce izvorăsc din îndatoririle vieții consacrate și tot ceea ce se referă la drumul de perfecțiune, iar aceasta să devină obiectul formării spirituale, urmărită îndeaproape în timpul noviciatului.

«Deoarece, sfaturile evanghelice, prin iubirea la care conduc, unesc în mod deosebit cu Biserica și cu Magisterul ei pe care îl urmează, se cuvine ca viața spirituală a acestora să fie închinată binelui întregii Biserici». Candidații la profesiunea sfaturilor evanghelice, în virtutea vocației primite, să învețe a lucra după propriile puteri, dedicându-se practicilor de viață spirituală, ca astfel să învețe să-și asume responsabilitatea proprie prin viața de consacrare.

«Deoarece norma supremă a vieții consacrate este urmarea lui Cristos după învățătura Evangheliei, aceasta trebuie să fie considerată de toate Institutele ca regulă supremă». Este necesar ca această gândire să fie urmărită de formarea din noviciat pentru ca novicii să urmeze regula supremă, adică pe Cristos ca unicul lucru necesar de urmat.

Noul Cod de Drept Canonic definind obligațiile și drepturile Institutelor și membrilor acestora, pune accentul pe regula supremă a vieții religioase și spune ca «persoanele consacrate să aibă ca regulă supremă de viață urmarea lui Cristos, propusă de Evanghelie și exprimată de Constituțiunile Institutului lor».

3.1. Confirmarea alegerii vocaționale

Noviciatul constituie perioada de probă în timpul căreia sunt luate deciziile, personale, din partea novicilor și, din partea superiorilor care, admit la prima profesiune. De aceea formarea ajută discernământul vocațional și verificarea concretă a existenței vocației. În noviciat se determină care vor fi viitorii religioși. Aceștia trebuie, în primul rând, să învețe a răspunde mereu vocației divine. Însă, la terminarea noviciatului prin prisma efortului formativ, se poate observa progresul în viața spirituală și aptitudinea fiecărui novice pentru profesiunea sfaturilor evanghelice. Totodată este necesar, să nu se facă abstracție de la realitatea că, în privința vocației fiecăruia «omul privește la aparențe, Dumnezeu privește inima».

Evaluarea și confirmarea vocației aparține magistrului care, după ce a oferit novicilor valori adecvate dezvoltării vocației, verifică înclinația spirituală și aptitudinea pentru un anume Institut. În acest sens Conciliul Vatican I menționează că:

Fiecare maestru de novici să discearnă cu prudență vocația novicilor, observând predispunerea spirituală și aptitudinile acestora pentru această viață; să observe și să respecte libertatea de dăruire lui Dumnezeu, prin trăirea vieții de caritate perfectă; să ofere cele necesare pentru starea călugărească, dacă novicii prezintă înclinații pentru aceasta.

În noviciat așadar este importantă formarea și totodată verificarea prudentă a existenței unei vocații autentice. Adevărata vocație la viața religioasă se poate recunoaște după semnele de har, care însoțesc persoana celui chemat: «precum Dumnezeu nu cheamă, nici harul Său nu ajută. Dimpotrivă, dacă vocația divină este autentică, aceasta se observă prin predispoziția spirituală a novicilor și prin semnele harului lui Dumnezeu, care este principalul și singurul autor al vocației». Semnul distinctiv al vocației va fi așadar conduita vieții spirituale a fiecărui candidat, care se exprimă în opera propriei sfințiri.

Pentru a face un discernământ vocațional just, este necesară colaborarea ambelor părți: candidați și formatori. Noul Cod de Drept Canonic, caracterizând noviciatul ca o perioadă de inițiere la viața în Institut, ce urmărește aprofundarea vocației divine și, în același timp, verifică intențiile și aptitudinile novicilor, spune că: «Maestrul de novici și colaboratorii săi au datoria să discearnă și să confirme vocația novicilor și să-i formeze în mod treptat pentru a trăi așa cum trebuie viața de perfecțiune specifică Institutului».

Discernământul vocației și confirmarea sa sunt contemporane cu o formare adevărată și proprie, adică sunt condiționate de o inițiere graduală la viața de perfecțiune. Astfel formatorul, în baza asimilării diferitelor aspecte al vieții religioasă de către fiecare novice în parte, poate judeca aptitudinea acestora la viața religioasă specifică Institutului. Dar, «aptitudinea care se cere la terminarea noviciatului, este aceea care nu exclude, ba dimpotrivă, necesită o formare ulterioară în vederea profesiunii perpetue și mai mult, formarea permanentă, care face aluzie la gradualitatea pregătirii».

Cu privire la discernământul vocațional, însuși novicii au o responsabilitatea foarte mare, deoarece trebuie să se angajeze și să-și îndrepte viața proprie. În acest sens Codul spune că: «novicii, conștienți de propria responsabilitate, să colaboreze activ cu maestrul lor, încât să răspundă cu fidelitate la harul vocației divine». În acest context, codul, pentru a asigura ca novicii să răspundă cu fidelitate harului vocației divine, cere o colaborare activă și reală dintre novici și maestrul lor.

Formarea în noviciat nu dă doar conținuturi valide novicilor în vederea creșterii lor, dar cere acestora o responsabilitate personală cu privire la o colaborare dinamică în formarea lor proprie. Această colaborare implică trei lucruri: supunere-deschidere-permeabilitate; creativitate-inițiativă-idei integratoare; propulsie-stimulent-exigențe.

În acest mod, novicii pot să cunoască și să aprofundeze vocația lor și astfel să răspundă cu generozitate chemării lui Dumnezeu.

Fiecare novice, datorită chemării primite, este responsabil să spună propriul DA și să accepte tot ceea ce comportă acesta. Și deoarece răspunsul la chemare este de ordine vitală, acesta exige să fie personalizat, ca astfel să poată interioriza valorile vieții religioase, oferite de activitatea formativă. Pentru aceasta este nevoie să se găsească un echilibru just care să știe să împace și să armonizez exigențele grupului și ale fiecărei persoane în parte.

Confirmarea alegerii vocaționale este un proces complex, pentru care își dă concursul agenții formativi bine diversificați, a căror eficacitate depinde de persoana novicelui, de formatori și în același mod, de conținutul formării oferite și unită cu acțiunea de inspirație a Duhului Sfânt.

Concluzie

Inițierea în îndatoririle vieții spirituale își îndeplinește rolul său esențial în timpul noviciatului introducând încetul cu încetul novicii la practicile vieții Institutului. O astfel de activitate este compusă din aspecte multiple ce se completează reciproc și care dau sens indispensabilității lor.

Despre importanța formării din noviciat vorbesc multiplele documente care nu doar subliniază necesitatea, ci și motivează. Astfel pentru Clement VIII formarea novicilor este necesară și de maximă utilitate. Constituția apostolică Cum ad regularem întărește exigențele Conciliului Tridentin, stabilind cu minuțiozitate, practicile spirituale care trebuie urmate în perioada noviciatului. Ulterior alte documente emanate de pontifi și de Cogregațiile Curiei Romane, repetând de multe ori aceleași concepte, voind să reînvigoreze hotărârile precedente, subliniază că viața religioasă depinde de formare. Prin Codul de Drept Canonic din 1917, care culege în mod sintetic multe motive din documentele precedente, legislația cu privire la formarea novicilor și, în consecință, ceea ce ar trebui să fie oferit novicilor în timpul anului de noviciat, devine clară și bine definită.

Papa Pius XII observă necesitatea reînnoirii și adaptării la exigențele contemporane de viață, a activității formative, iar directivele sale în această privință își găsesc confirmarea concretă în dorința Conciliului Vatican II, care prin decretul Perfecte Caritatis exprimă motivațiile teologice pentru reînnoirea vieții religioase, subliniind că reușita acesteia depinde de o inițiere formativă justă chiar din noviciat.

Cu noul Cod de Drept Canonic întreaga legislație precedentă dobândește în definitiv vigoarea sa. Bineînțeles că nu toate normativele sunt noi, ci reînnoite și modificate, asumând noua vigoare, în care se dă importanță mare formării spirituale a novicilor.

De nenumărate ori diferite norme legislative recheamă conceptul de perfecțiune evanghelică a cărei realizarea concretă se îndeplinește în mod particular, în forma specială de viață creștină care este viața religioasă. Pentru a răspunde chemării adresate de Domnul, de a fi perfecți, aceștia trebuie să ia în considerare exigențele imutabile ale evangheliei. Obiectivele individuate în diferitele documente și spre care trebuie să tindă formarea novicilor, sunt în general următoarele:

– stabilirea legăturii cu Dumnezeu care cheamă la perfecțiune prin formarea minții și a inimii;

– inițierea în practicile de rugăciune și meditație;

– introducerea în practica sfaturilor evanghelice și trăirea voturilor.

Aceste obiective însă, nu sunt trăite în mod egal de-a lungul perioadelor istorice ale vieții consacrate, care variază în funcție de impunerile curentelor ecleziale și teologice. De aceea diferitele practici urmărite în formarea novicilor au fost indicate de către norme dependente de mentalitatea timpului. Însă de la o viziune statică a formării spirituale, care a dăinuit până la Conciliul Vatican II, s-a ajuns acum la o dinamicitate care lasă mult loc inițiativei proprii și care să oglindească exigențele fundamentale ale drumului de perfecțiune.

În formarea spirituală a novicilor, Jertfa Euharistică are o importanță vitală. Viața de perfecțiune evanghelică trebuie să fie sigilată de prietenia cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care cheamă la urmarea Sa și care, de-a lungul drumului vieții ne hrănește cu Trupul Său.

Participarea la liturgie, nu învață pe novici doar moduri de rugăciune, dar le și oferă și conținuturi necesare creșterii lor. Inițierea novicilor la viața liturgică voită de legislator, este ca orientare spre posibilitatea dezvoltării spirituale, care izvorăște din rugăciunea comunitară și care face să crească Biserica.

Pietatea mariană în formarea novicilor are un semnificat exemplar pentru viața de consacrare. Maica Domnului este prezentată de multiple documente ale Bisericii ca un ghid sigur, pe drumul credinței, care are o formă particulară în viața religioasă.

Formarea teologică are rolul de a-i ajuta pe novici să-și motiveze hotărârea în lumina credinței. De aceea în formarea inițială, novicii care vor să se consacre prin profesiunea voturilor, trebuie să cunoască măcar minimul doctrinei creștine. Din documentele examinate, reiese că trebuie să primească un fundament intelectual, în vederea construirii vieții religioase, care pentru a fi autentică este necesar să fie bazată pe înțelegerea credinței, ce permite integrarea cunoștințelor intelectuale cu exigențele vieții spirituale.

Inițierea la consacrarea religioasă are scopul de a pregăti novicii pentru profesiunea sfaturilor evanghelice, la care vor fi ținuți să le trăiască după profesiunea religioasă. Din acest motiv este necesar ca novicii să fie informați și instruiți în vederea exigențelor concrete ale observării voturilor. Novicii trebuie să fie conștientizați că prin profesiunea religioasă nu se înțeleg doar drepturi, dar și îndeplinirea datoriilor specifice vieții religioase. În acest scop, activitatea formativă își va atinge țelul dacă îi va informa pe novici cu privire la dorința vieții de perfecțiune, în care Cristos devine unicul lucru necesar de urmat.

Discernământul vocațional, care în noviciat are un rol particular, tinde ca formarea să fie făcută în bazele îndatoririlor vieții spirituale începută în Institut. De aceea și confirmarea alegerii vocaționale să se îndeplinească la lumina datoriilor vieții Institutului, experimentată de novici. Astfel, discernământul vocațional trebuie să fie orientat spre aprofundarea vocației divine și, în același timp, verificarea sa, ajutând pe novici să-și ia în mâini propria viață și să învețe să răspundă lui Dumnezeu în etapele posterioare ale vieții consacrate.

În concluzie, toate obiectivele pe care le prevede legislatorul, cu privire la formarea novicilor, tind spre un scop bine determinat și anume, acela de a asigura că încă din timpul noviciatului, să fie format omul spiritual capabil să răspundă chemării primite și să asigure statornicie în viața religioasă care să aducă roade pe măsura harului primit de la Dumnezeu.

Capitolul IV

Coeficienții formativi

Observarea practică a vieții religioase ne învață că omul primește cele necesare pentru formarea proprie, nu numai din activitatea ce are acest scop, adică formarea, dar el învață și din toate evenimentele și situațiile cu care are contact direct în viața sa cotidiană. De aceea, în acest capitol, voi trata despre diferitele componente conaturale vieții religioase, care contribuie la formarea novicilor.

Experiența vieții sociale ne arată că, formarea personală a fiecărui om, este influențată în mod gradual, de tot ceea ce este în jurul său. De fapt, din acestea învață omul, luând exemple de imitat, care-l pot influența. Și acest lucru nu este străin nici de formarea din noviciat, unde ca în oricare altă situație umană, dăinuiesc în mod particular, relațiile interpersonale.

1. Figura maestrului

Viața spirituală a novicilor depinde în mare măsură de amprenta formării dintr-o provincie religioasă, adică de însăși formarea care se desfășoară în noviciat. Ținând cont de profitul spiritual al noviciatului, trebuie luată în considerație persoana maestrului de novici. Acesta prin exemplul concret și prin convingerea sa de credință, ar putea să dea o contribuție validă formării celor care sunt încredințați grijii sale.

Cu privire la folosul și la tăria novicilor și a tinerilor Ordinului, stabilim și aceasta nu trebuie să se încalce după placul superiorilor majori: în lista anuală a hotărârilor capitolelor provinciale, să fie alese anumite convente din provincia sa, în care să locuiască toți novicii provinciei; în aceste convente magiștrii de novici să-i probeze pe aceștia cu privire la maturitate, devoțiune, cu multă prudență și discreție; să se îngrijească să învețe pe novici să meargă pe căile Domnului, încrezându-se în El și să-l slujească cu inima și trupul curate, demonstrând moravuri bune și observarea Regulei prin cuvânt și exemplu.

Prin aceasta, Papa Benedict XII cere ca în timpul noviciatului să fie puse în practică lucrurile necesare care aduc cu sine experiența vieții concrete.

În această perioadă de formare este necesar, ca ambientul formativ să fie exemplar în trăirea perfecțiunii creștine, exprimată prin devoțiunea sinceră de căutarea a lui Dumnezeu. Această îndatorire de mare importanță, este încredințată persoanei maestrului, care îngrijindu-se mereu, să-i învețe pe novici calea spre Dumnezeu și prin exemplul vieții sale concrete.

Viața însăși ne învață că nu se poate da altora ceea ce nu se posedă. În consecință, maestrul de novici trebuie să fie dotat cu calități personale, care să-i permită, nu doar să învețe pe novici conduita vieții, dar și să le dea mărturie concretă printr-o viață exemplară a consacrării sale.

Clemente VIII caracterizând persoana maestrului de novici, spune că:

Acesta, în primul rând, să dea exemplu cu viața sa prin rugăciune și mortificație, prudență, caritate și afabilitate, cu zel pentru Împărăția lui Dumnezeu, cu inima și sufletul senin; să fie rezervat în mânie și să dea exemplu bun oriunde și în toate; să nu provoace teamă pentru ceilalți, dar să-și dobândească respectul.

Astfel, formarea spirituală a novicilor are rădăcina ancorată profund în viața de consacrare a membrilor unui Institut, dintre care se aleg responsabilii pentru formare. Aceștia sunt chemați în primul rând să fie lumina lumii și sarea pământului. Formatorii prin viața lor trebuie să fie un exemplu pentru alții, pentru ca toți atrași și edificați de atitudinea lor concretă, să-l preamărească pe Dumnezeu prin viața proprie.

Prezența maestrului este foarte importantă în situațiile în care se are de-a face cu persoane ne experimentate, cum sunt novicii.

Datorită vârstei și lipsei experienței a acelora care intră în Institut, este absolut necesară prezența maestrului de novici, instituit legal, care să-i conducă în mod progresiv și rodnic, pe calea perfecțiunii, inițiindu-i în practicile și trăirea vieții religioase. De asemenea superiorul să prevadă pentru cei car vor să depună profesiunea religioasă, o examinare prudentă a acestora și anume: observarea moravurilor, verificarea cunoașterii doctrinare și observare consistenței vieții religioase.

«O formare justă a novicilor exige experiență și prudență din partea maestrului. Aceste calități ale maestrului trebuie să fie însoțite de o conduită spirituală integră și întărită de cunoașterea doctrinară».

Pentru ca noviciatul să-și atingă țelul, grija Bisericii nu pierde din vedere niciodată valorile pe care trebuie să le posede maestrul de novici.

Deoarece formarea novicilor este o misiune cu gravă responsabilitate, maestrul de novici trebuie să fie un religios cu o viață încercată, plin de zel în observarea Regulei și Constituțiunilor, iar pentru novici să fie un exemplu viu de trăire autentică a vocației divine, la această viață.

Responsabilitatea maestrului ne novici nu este un lucru ușor, deoarece aceasta cade în primul rând asupra sa și de aceea depinde mult de propria sa conduită de viață spirituală. Codul de Drept Canonic din 1917 afirmă că: «Instruirea novicilor trebuie să fie făcută de un maestru, care să aibă: treizeci și cinci de ani împliniți, zece ani de când a depus profesiunea, prudență, caritate, pietate; să se remarce în observarea Regulei și dacă Ordinul este clerical, acesta să fie preot». Codul exige ca cel care ajută pe alții să ajungă la perfecțiunea evanghelică, să fie cel dintâi om religios cu o viață spirituală încercată. Maestrul de novici trebuie să fie pentru novici ca un părinte care învață nu doar teoretic, dar prin experiența concretă a vieții proprii de consacrare care se transmite ereditar.

Formatorii, inclusiv maeștrii de novici, să fie bărbați cu spirit religios, sacerdotal, apostolic și să fie exemplu pentru ceilalți; să fie instruiți mai ales în teologia morală, spirituală și pastorală; să aibă experiență în îngrijirea sufletelor; să posede prudență maximă și perspicacitate pentru sufletele tinerilor.

Aceste calități permite maestrului de novici și a celorlalți formatori să fie religioși autentici, care formează nu numai prin cuvinte de îndemn, dar mai mult cu atitudinea concretă a vieții proprii. Experiența vieții religioase proprii face ca maestrul să fie un om dotat cu virtuțile necesare și cu prudență, atent la persoana fiecărui novice în parte.

Dedicarea la viața spirituală a novicilor și generozitatea acestora, este condiționată de persoana maestrului ne novici, care el în primul rând trebuie să fie martor al consacrării religioase. De fapt maestrul este pentru fiecare novice în parte modelul concret de trăire religioasă. De aceea în formarea religioasă învățarea trebuie asociată cu conduita proprie de viață spirituală a maestrului, care să se exteriorizeze prin viața fraternă, dând în acest mod exemplu de simplitatea evanghelică, de prietenie adevărată, de bunătate și respect pentru fiecare persoană a novicelui.

Noul Cod de Drept Canonic, subliniind că scopul noviciatului, cere ca novicii să fie formați sub îndrumarea directă a maestrului, spune că numai lui îi este încredințată direcțiunea novicilor, pe care trebuie să o desfășoare sub autoritatea superiorilor majori.

Legislatorul nu determină în Cod calitățile maestrului de novici și a colaboratorilor săi, dar cere numai ca aceștia să fie profeși solemni și desemnați în mod legitim. «Pentru formarea novicilor să fie desemnați membrii bine pregătiți care, liberi de alte obligații, să-și poată îndeplini funcția cu folos și în mod stabil». Îndrumarea novicilor nu exige doar experiența vieții religioase, dar și o pregătire adecvată ce trebuie îndeplinită în formarea spirituală, doctrinară și practică, la care sunt invitați toți religioșii.

Prin oficiul său, maestrul de novici trebuie să conducă novicii pe drumul spiritual; acesta trebuie să fie mereu disponibil să ajute și să îndrume fiecare novice în parte, ca să înainteze în viața spirituală; însă maestrul sau colaboratorii săi să nu asculte spovezile nici unui novice, decât dacă acesta, în mod liber dorește acest lucru.

Maestrul de novici este îndrumătorul spiritual pentru toți novicii laolaltă și pentru fiecare novice în parte. El trebuie să fie disponibil mereu să ajute persoana fiecărui novice în drumul său spre perfecțiune și în a răspunde vocației, prin intermediul unui discernământ adecvat.

1.1. Separarea de lume

Condițiile formării spirituale din noviciat necesită o certă separare de lume. Dealtfel și locul destinat formării trebuie să contribuie la procesul de inițiere în viața religioasă.

Cât privește calitatea locului unde se desfășoară noviciatul, este necesar ca acesta să aibă propria clauzură, separat, de conventul sau de mănăstirea în care locuiesc profeșii, despărțit și distinct; să aibă camere de dormit separate, în funcție de numărul novicilor, sau să aibă paturi simple. Magistrul să locuiască împreună cu novicii, dar să aibă un loc distinct. Deasemenea noviciatul să aibă spații comune pentru îndrumări spirituale, fie conferințe și lecții instructive ținute de maestru.

Casa de noviciat este important să aibă un spațiu unde se pot ține conferințe spirituale și instruire din partea maestrului.

Un loc important trebuie să-l aibă capela și, în același mod, locul de recreație deoarece, aceste ambiente influențează crearea condițiilor spirituale ale formării religioase. În capelă se împlinește exercițiul novicilor în viața spirituală și în ceremoniile ecleziale, iar în spațiu de recreație se formează spiritul comunitar.

Separarea novicilor de ceilalți membrii ai conventului, face din maestru unicul formator care veghează mersul lor. «Maestrul de novici are puterea deplină și absolută asupra novicilor și asupra regimului noviciatului». Acesta este maestru și pentru viața spirituală și pentru disciplina din noviciat. Separarea novicilor de ceilalți membrii din comunitate este susținută și de Codul de Drept Canonic din 1917. Legislatorul vrea ca orice preț să ferească novicii de o eventuală influență negativă a religioșilor, deja formați, care nu duc mereu o viață exemplară.

Separarea de lume și de restul comunității este accentuată foarte mult în mănăstirile surorilor de clauzură. Clauzura în viața religioasă a surorilor destinate serviciului mănăstirii, are un scop precis și anume acela de a asigura condițiile de viață spirituală în care trebuie să se desfășoare viața de consacrare. Așadar condițiile din noviciat trebuie să oglindească mereu și în mod concret realitatea vieții religioase.

«Locul de formare trebuie să ajute și să favorizeze o formare sănătoasă și solidă și să-i asigure acesteia, prin separarea prudentă de lucrurile mondane, un loc adecvat pentru viața religioasă». Asigurarea acestor condiții este un lucru foarte necesar în formarea inițială din noviciat, care dă novicilor nu numai noțiuni de viață religioasă, dar îi și introduce în drumul de perfecțiune prin practici concrete. Noviciatul trebuie să rămână un an exclusiv consacrat formării religioase și spirituale. Aceasta este condiția sineqvanon a semnificatului tradițional de îmbrăcare a hainei și cunoaștere a vieții sfinților. Pentru a putea aduce roade este necesar un an, dar acesta să nu fie întrerupt ori în reprize; Pius XI spune: a face rău noviciatul propriu, înseamnă a construi viața religioasă proprie pe nisip.

Formarea spirituală în noviciat trebuie să fie prioritară. Pentru aceasta este necesar un ambient favorabil de liniște și de reculegere, care este asigurat tocmai prin separarea novicilor de tot ceea ce nu conduce în mod direct la Dumnezeu. Scopul formării în noviciat constă în provocarea unei transformări profunde în viața novicilor, iar acest lucru nu poate fi realizat dacă este făcut în grabă și întrerupt de preocupări care nu privesc în mod direct scopul formării spirituale.

Renovationis causam, prin separarea de lume, cât și prin intermediul practicilor spirituale, caută să asigure cele mai eficace condiții pentru formarea din noviciat. În viața religioasă trebuie să se stabilească o unire armonioasă între contemplație și activitatea apostolică.

Singurătatea cerută de legea spirituală, ajută la aproprierea de Dumnezeu. De aceea este foarte important ca novicii să învețe să se dezlipească de activitățile care îi împiedică să intre în comuniune cu Dumnezeu.

«În acest timp de formare, destinat activităților sacre – rugăciune, meditație, studiu – este interzis novicilor să se ocupe de activitățile care nu sunt proprii și sunt distincte formării fidele pentru viața religioasă». Astfel separarea de lume este adoptată, nu pentru a fugi de aceasta, dar pentru apropierea de Dumnezeu și pentru a se putea dedica în mod mai perfect mântuirii lumii. Pentru aceasta novicii trebuie să meargă pe calea perfecțiunii, iar viața lor să fie ancorată în Dumnezeu.

Formarea în vederea dezlipirii necesare de tot ceea ce îndepărtează de Dumnezeu este foarte important în faza inițială, atunci când tinerii vin din ambientele proprii, care nu mereu favorizează liniștea interioară. Novicii trebuie să fie introduși în drumul de perfecțiune, într-un mod angajat prin intermediul rugăciunii și renunțarea de sine. În acest mod ei își formează mintea și inima printr-o conduită care să le permită reculegerea interioară și astfel să stabilească o comuniune adecvată cu Dumnezeu.

1.2 Devierea de la preocupări neconforme cu formarea

Perioada de formare în noviciat trebuie să se dedice formării adevărate și proprii, aptă să creeze în persoana novicelui un om spiritual. Pentru acest motiv în noviciat nu trebuie să se facă studii sau să se aibă alte preocupări care nu centrează cu scopul formativ.

Să se vegheze ca în timpul noviciatului să nu se facă studii scolastice, în afară de acelea cu privire la oficiul divin, devoțiuni și rugăciune; nici să nu se acceadă la ordinele sacre, iar cei care sunt preoți să nu asculte spovezi sau să îndeplinească vreo activitate străină de formare.

Noviciatul este văzut ca loc de formare spirituală prin excelență. Devierea de la celelalte preocupări decât cele proprii formării însăși, are un scop bine determinat și anume o pregătire bună a vieții de consacrare religioasă. Preocupările sau contactele cu persoane externe, fie cu ceilalți religioși, sunt lăsate în grija maestrului de novici. Legislatorul vrea ca noviciatul să fie dedicat formării adevărate și proprii și să dea fiecărui novice în parte conținuturi spirituale. Activitățile, fie și de natură spirituală, dacă nu sunt îndreptate spre formarea religioasă nu pot să se desfășoare în perioada de noviciat. La fel și studiile care nu privesc activitățile de viață spirituală, dar au ca scop elevarea științifică și culturală, nu pot fi făcute în perioada de noviciat.

Prioritatea formării spirituale a novicilor rămâne în vigoare și pentru cel de al doilea an de noviciat, în Institutele care prevăd acest lucru, chiar dacă acest al doilea an de noviciat are ca scop formarea în vederea apostolatului propriu Institutului, Sfânta Congregație a Religioșilor avertizează ca novicii pe timpul practicii de apostolat să nu ocupe oficii: «Novicii pot substitui religioșii în îndatoririle lor de apostolat, nu sub orice pretext, dar cu condiția unor necesități reale și utile». Al doilea an de noviciat trebuie să fie considerat formativ, nu doar sub aspectul instruirii la operele întreprinse de Institut, dar prin însăși fizionomia sa. În această perioadă de timp novicii nu pot să se angajeze în oficiile care-i privesc pe religioșii profeși.

Noul Cod de Drept Canonic afirmă că: «Timpul de noviciat despre care vorbește can. 648, §1, să fie dedicat în mod special muncii de formare; de aceea novicii să nu se ocupe de studii și munci care nu contribuie direct la această formare». Tot efortul formării trebuie să fie dedicat instruirii care vizează în mod exclusiv inițierea la viața religioasă. Pentru a-și putea îndeplini rolul de introducere în practicile vieții spirituale, acest lucru trebuie să ocupe primul loc în noviciat.

2. Patrimoniul spiritual al Institutului religios

Noviciatul este o probă a capacității fiecărui candidat, de a trăi viața religioasă în general și, în mod special, viața proprie a Institutului. De aceea, unul din obiectivele formării, trebuie să fie și acela de a oferi novicilor cunoștințele și informațiile valide, care să le asigure cunoașterea vieții religioase proprie Institutului în care au intrat.

În noviciat se poate observa aptitudinea candidatului la viața religioasă în general și a Institutului sau la viața religioasă dar nu acea a Institutului – în acest caz candidatul trebuie îndrumat spre un Institut pentru care este apt. Tot în noviciat se poate observa în ultimă instanță că înclinația novicelui nu este nici pentru viața Institutului, nici pentru viața religioasă în general – în acest caz acesta trebuie să renunțe la ideea de a se face religios.

Pentru a evita erorile în alegerea drumului propriu și mai mult pentru a ajuta fiecare novice să aleagă în mod responsabil calea voită de Dumnezeu, formarea trebuie să asigure o deplină introducere în viața Institutului.

2.1. Istoria propriului Institut

Orice formă de viață religioasă își află realizarea completă de-a lungul procesului istoric, fiind condiționată de aspectul social, eclezial, comunitar și organizativ-normativ. Comunitatea umană de fapt, se organizează în vederea întâmpinării exigențelor fundamentale a membrilor săi, pentru perpetuarea din generație în generație. Prin intermediul structurilor formate de-a lungul procesului istoric, se transmite noilor generații tot ceea ce alcătuiește patrimoniul Institutului.

Istoria arată că lipsa unei structuri minime produce degradarea carismei, devenind astfel izvor de confuzie. Viața oricărui Institut este condiționată de tradiții, de activitățile și operele realizate în decursul timpului; aceasta asigură continuitatea identității proprii a Institutului.

Tradiția și structurile acumulate în procesul istoric nu sunt doar păstrate, dar sunt și transmise printr-o actualizare vie și eficace de către membrii Institutului. Noul Cod de Drept Canonic, enumerând obiectivele care trebuie să fie atinse de formarea în noviciat, prescrie ca novicii: «… să fie învățați cu privire la natura, spiritul, scopul, disciplina, istoria și viața Institutului lor și să fie pătrunși de iubire față de Biserică și față de Păstorii sacrii».

Cunoașterea aprofundată a istoriei propriului Institut va ajuta pe fiecare novice să înțeleagă aspectele multiple ale vieții Institutului. Aspectul istoric manifestă formarea, dezvoltarea și tradițiile Institutului și locul său concret în viața Bisericii. Codul de Drept Canonic afirmă ca:

intenția și planurile fondatorilor, ratificate de autoritatea competentă a Bisericii, cu privire la natura, scopul, spiritul și caracterul Institutului, precum și tradițiile lui, sănătoase, care toate împreună constituie patrimoniul aceluiași Institut, trebuie să fie observate de toți cu fidelitate.

Astfel «este spre binele Bisericii ca Institutele să aibă un caracter și o funcție proprie. De aceea trebuie să se discearnă și să se păstreze cu fidelitate spiritul și intențiile fondatorilor precum și tradițiile sănătoase ce constituie patrimoniul fiecărui Institut».

Istoria, manifestând tot ceea ce alcătuiește patrimoniul juridico-spiritual, face să se observe tradițiile sănătoase a căror observare este de datoria membrilor Institutului și susținute de aceștia care, nu de puține ori dau exemplu de viață sfântă, dedicată total lui Dumnezeu și Bisericii. Astfel de exemple pot ajuta novicii, nu doar să aibă dorința unei vieți sfinte, dar și, descoperind în viața Institutului efectele acțiunii Duhului Sfânt în planul spiritual, apostolic, doctrinar și disciplinar, să trezească iubirea față de Biserică.

2.2. Carisma instituțională

O persoană care alege să trăiască viața religioasă, ar trebui să cunoască înainte de a intra, carisma Institutului care cuprinde în sine scopul și spiritul Institutului. Ulterior, această cunoaștere inițială va trebui să fie aprofundată în perioada noviciatului. Înainte de toate este necesară cunoașterea scopului inspirat al carismei dăruită fondatorului. Biserica dorește ca Institutele să crească și să se dezvolte conform cu spiritul fondatorilor.

De asemenea, urmând cu docilitate impulsurile Duhului Sfânt, Ea primește regulile propuse de oameni străluciți, bărbați femei, și după ce sunt revizuite, le aprobă în mod autentic; de asemenea sprijină cu autoritatea Sa vigilentă și ocrotitoare Institutele înființate în orice loc pentru edificarea Trupului lui Cristos, ca ele să crească și să înflorească urmând spiritul întemeietorilor lor.

Papa Leon XIII în scrisoare adresată superiorilor generali ai Ordinelor și Institutelor religioase îndeamnă:

Voi toți, tineri și vârstnici, priviți la fondatorii voștri iluștrii. Ei vă vorbesc prin maxime, vă îndeamnă prin sfat, vă precede cu exemplul: să aveți o sfântă și iubitoare grijă, să-i ascultați, să-i urmați, să-i imitați. Astfel au făcut în condiții de timp și foarte grele și triste, mulți înaintași de-ai voștri și în același fel v-au transmis o bogată ereditate de statornicie nezdruncinată și de virtuți alese.

Este evident faptul că moștenirea lăsată de către fondatorii Institutelor religioase trebuie transmisă tinerilor în activitatea formativă și prin experiența vieții de consacrare care este pătrunsă de valori ce hrănesc și susțin viața spirituală a fiecărui membru în parte și a comunităților întregi.

Statutele voite și aprobate de Biserică, cât și exemplul vieții fondatorilor îndeplinesc o funcție neînlocuibilă în drumul de formare inițială, conducând pe novici la sfințenia vieții, care este proprie oamenilor chemați la perfecțiune în caritate. «Voi, străduindu-vă să atingeți gradul de sfințire la care v-a chemat Dumnezeu, veți împlini planurile providenței sale și vă meritați deplina răsplată promisă». O astfel de îndatorire poate fi realizată numai de aceia care, dobândind virtuțile, trăiesc plinătatea harului primit de către fondatori și transmit tuturor acelora care sunt atrași să meargă pe urmele lor.

Carisma vieții religioasă este condiționată de darul făcut fondatorului din partea Duhului Sfânt; acest dar preluat de către discipoli trebuie să fie întărit în mod profund, dezvoltat și în același timp adaptat la situațiile de viață concretă.

Carisma fondatorului este dinamică și are ca scop creșterea vieții Bisericii, care este în continuu pelerinaj. În ea se disting elementul propriu al fondatorului, care este darul special al Duhului Sfânt și forma exterioară preluată de urmași și care, în dinamicitatea sa, este adaptată timpurilor și locurilor.

Transmiterea fidelă a carismei fondatorului, asigură continuitatea Institutului și fidelitatea dinamică ce corespunde cu exigențele timpului. Respectând această fidelitate dinamică, formarea în noviciat trebuie să ofere o cunoaștere deplină care să-i introducă pe novici în carisma istorico-teologică și să-i facă să trăiască plinătatea vieții religioase.

2.3 Normele și spiritul dreptului propriu

Patrimoniul și identitatea fiecărui Institut religios, suferă de-a lungul istoriei, procesul de instituționalizare. Aceasta, ca de altfel orice element uman, are nevoie de o organizare prin norme juridice. Dreptul religios pe lângă directivele juridice, îmbrățișează și structurile interne ale vieții religioase, ce constă în realitatea sa istorică, spirituală și apostolică.

«Elementele spirituale și cele juridice să fie bine armonizate; totuși să nu fie stabilite norme mai mult decât este necesar». Dreptul ia în considerare și recunoaște carisma, adună componentele concretizând și delimitând fizionomia și activitatea Institutului, asigurând realizarea organică a realității spirituale.

Cunoașterea legislației în etapa inițială este necesară întrucât definește drepturile și îndatoririle membrilor în fața Bisericii și a Institutului. Formarea în noviciat trebuie să asigure novicilor cunoașterea adecvată a dreptului propriu, a Regulei și a Constituțiunilor. De fapt dreptul propriu constituie fundamentul vieții de perfecțiune a unui Institut. Comunitățile religioase trebuie să observe în primul rând prerogativele Regulei și a Constituțiunilor, deoarece numai în acest mod pot să fie percepute de către novici ca valori ale vieții de consacrare.

«Trebuie să se amintească în casele de profesorat, de educare și de studiu, perfecta observare a Constituțiunilor respectivului Institut, cu privire la sărăcie». Formarea în noviciat, ca de altfel orice tip de educare, exige un exemplu vital capabil să atragă novicii la entuziasmul de perfecțiune în viața concretă a Institutului. De aceea

Sfântul Părinte dă superiorilor generali toată responsabilitatea de a se îngriji, să se restabilească observarea Regulei în casele unde, acest lucru s-a ofilit, și a propriilor Constituțiuni, fără de care nu se poate nici dobândi, nici păstra adevăratul spirit în care trebuie să fie formați religioșii.

Astfel activitatea formativă va putea forma spiritul novicilor și asigură că viitorii profeși vor observa în viața lor toate valorile cunoscute în timpul primului impact cu viața religioasă concretă.

O formare bună în noviciat, trebuie în mod necesar, să se bazeze pe Regula proprie și să nu facă abstracție de patrimoniul istoric al Institutului. Așadar, reușita formării depinde de o bună înțelegere a Regulei și a tradiției proprie Institutului.

Regula unui anumit Ordin exprimă voința fondatorului și a Bisericii, care aprobă proiectele perfecțiunii evanghelice, iar în cadrarea sa juridică ajută la atingerea scopului ultim al credinței noastre, care este mântuirea sufletelor. Elementele dreptului propriu, conținute în Regula propusă membrilor Institutului spre observare, au rolul de a facilita atingerea scopului perfecțiunii evanghelice, ce constă în urmarea lui Cristos care «s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce».

Religioșii pentru a răspunde deplin vocației primite de la Dumnezeu și pentru a face față exigențelor vieții consacrate, trebuie să cunoască bine conținutul proprie legislații, iar această îndatorire aparține maestrului de novici și colaboratorilor săi. Novicilor trebuie să li se ofere studiul aprofundat al Regulei și constituțiunilor, în concomitent cu practicile spirituale care se urmăresc în timpul formării din noviciat. Astfel, perioada de formare din noviciat trebuie să fie subordonată exigențelor dreptului propriu al fiecărui Institut.

Formarea conform cu dreptul propriu este necesară pentru ca fiecare Institut să răspundă exigențelor propriei sale fizionomii.

Institutele să ofere membrilor lor o formare adecvată asupra realităților umane și ale epocii, precum și asupra nevoilor Bisericii, astfel încât discernând cu înțelepciune, în lumina credinței, trăsăturile specifice al lumii de astăzi și, înflăcărați de zel apostolic, să poată da oamenilor un ajutor mai eficient.

De aceea normele dreptului propriu trebuie să fie adaptate continuu la exigențele timpului și locurilor și să corespundă prerogativelor noului Cod de Drept Canonic, care afirmă că:

Fiecare Institut, având în vedere specificul său și finalitățile proprii, să stabilească în Constituțiunile sale modul în care, potrivit cu programul său de viață, trebuie observate sfaturile evanghelice ale castității, sărăciei și ascultării. Toți membrii trebuie nu numai să observe cu fidelitate și în întregime sfaturile evanghelice, ci să-și călăuzească și viața potrivit cu dreptul propriu al Institutului și să tindă astfel la desăvârșirea stării proprii.

Formarea în noviciat care constituie prima inițiere la viața religioasă, trebuie să introducă novicii în studiul și cunoașterea dreptului propriu prin care, nu numai se delimitează programul de viață în observarea sfaturilor evanghelice de castitate, de sărăcie și de ascultare, dar se și scoate în evidență exigențele normative ale Institutului ales. «Scopul noviciatului pretinde ca novicii să fie instruiți, sub conducerea unui maestru de novici, după un plan de educare ce trebuie stabilit de dreptul propriu».

În perioada noviciatului, cunoaștere legislației proprii are ca scop să ajute novicii să se încadreze responsabili în viața Institutului și să dea un răspuns ponderat cu privire la acceptarea carismei și a tot ceea ce constituie Institutul însuși.

Concluzie

Reușita formării din noviciat nu depinde doar de materialul specific care privește în mod particular acest scop, dar și de componentele care sunt proprii unei forme de viață religioasă, cum ar fi ambientul formativ și tot ceea ce este cuprins în patrimoniul Institutului.

În viața spirituală a novicilor un rol deosebit îl are figura maestrului. De aceea de la el nu se cere numai să transmită lucrurile necesare formării, dar și exemplul său de viață religioasă. Diferitele intervenții legislative cer insistent de la maestrul de novici exemplul de viață, calități personale necesare și experiență de viață religioasă. Toate acestea sunt cerute deoarece novicilor se poate da ceea ce se posedă, iar pentru formare nu ajunge numai pura învățare dar și confirmarea dată de o experiență concretă. Întrucât direcțiunea noviciatului este încredințată exclusiv maestrului, acesta pe lângă calitățile necesare, trebuie să fie pregătit printr-o formare spirituală și doctrinară adecvată.

Unul dintre aspectele care favorizează formarea spirituală a novicilor este și separarea de lume. De aceea ambientul formativ din noviciat trebuie să favorizeze angajarea în rugăciune și ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care se face auzit special în silențiu și singurătate. Acestea sunt necesare în mod particular, în perioada inițială, când novicii intră într-un ambient total diferit de cel din care au venit.

O condiție ambientală necesară formării inițială este și devierea de la preocupările care nu au legătură directă cu formarea. Aceasta are scopul ca novicii, în timpul formării spirituale, să nu-și irosească puterile și timpul ce sunt necesare unei pregătiri adecvate pentru viața religioasă.

Toate normele emanate de-a lungul istoriei, care privesc această problematică, sunt de aceeași părere că novicii nu trebuie să fie preocupați de studii sau obligații care nu privesc direct inițierea la viața religioasă ci să se dedice în mod exclusiv, activității de formare adevărată și proprie.

Un rol important în formarea novicilor îl are și patrimoniul spiritual al Institutului. Acesta, prin diferitele sale elemente, influențează asupra viziunii concrete, dobândită de fiecare novice în decursul timpului dedicat experimentării vieții Institutului.

Pentru ca novicii să facă o alegere deliberată, intrând într-un Institut anume, este necesar ca aceștia să cunoască istoria proprie a Institutului, adică începuturile sale și contextul social și eclezial din momentul înființării și faptul că structurile sale nu sunt o invenție abstractă, dar că sunt influențate și condiționate de necesitățile existențiale. Prin cunoaștere istoriei, novicii iau contact cu bogățiile spirituale acumulate de Institut în decursul istoriei și cu exemple de vieți sfinte vrednice de imitat.

De istoria Institutului este strâns legată și carisma acestuia. Asta arată novicilor lucrarea Duhului Sfânt care a acționat în viața fondatorului și dăruiește în continuu darurile Sale, contribuind la sfințenia urmașilor. Este necesar așadar ca pentru dezvoltarea propriei dimensiuni spirituale, tradiția și bogățiile spirituale ale Institutului să fie transmise fidel novicilor prin formare, dar și printr-un exemplu viu de viață spirituală a membrilor Institutului.

Explicarea normelor și dreptului propriu al Institutului, pe lângă normele legii universale, îi ajută pe novici să pătrundă încă din timpul formării, cunoașterea drepturilor și obligațiilor și a tuturor elementelor care compun structurile juridice ale Institutului. Cunoașterea normelor și dreptului propriu, dorită de legislator, permite fiecărui novice să cunoască bine atitudinile concrete de viață a religioșilor și exigențele formative care conturează viața din acest noviciat. De aceea normele dreptului propriu dacă sunt cunoscute, dacă sunt înțelese corect încă din noviciat, îi va ajuta pe novici să cunoască și să înțeleagă spiritul Institutului iar aceasta va fi garanția că viitorii profeși vor observa cu fidelitate aceste norme.

concluzie generală

Tradiția practicilor spirituale, în care trebuie să fie introduși și inițiați novicii în timpul formării din noviciat, datează din timpul Sfântului Benedict, care impune noviciatul ca perioadă de probă pentru viața monastică. Însă în această lucrare nu am intenția să ajung la originea noviciatului, dar mi-am propus să observ motivațiile care stau la baza interesului și grijii constante a Bisericii, pentru formarea spirituală din noviciat.

Documentarea bibliografică a izvoarelor care privesc formarea spirituală a novicilor, în această lucrare, prin cele patru capitole, atestă că în jurul formării inițiale, se pot individua patru perioade legislative diferite.

În prima perioadă până la Conciliul din Trento, noviciatul era o normă a dreptului propriu, având un caracter propriu. Începând de la Conciliul Tridentin noviciatul a fost cerut și a fost impus pentru validitatea profesiunii religioase. În acest mod noviciatul este supus dreptului universal al Bisericii, iar aceasta durează până la sintetizarea tuturor normelor, făcută de Codul de Drept Canonic din 1917.

Promulgarea Codului de Drept Canonic din 1917 ,este începutul celei de a treia perioade legislative, în timpul căreia întreaga legislație precedentă își pierde vigoarea normativă. Normale acestui Cod impun diferite cerințe cu privire la validitatea admiterii în noviciat și apoi cu privire la validitatea profesiunii religioase.

Din 1983, când este promulgat noul Cod de Drept Canonic, care îl substituie pe cel din 1917, normativa cu privire la formarea novicilor este actualizată, adaptându-se orientării vieții consacrate, dată în decretul Perfectae Caritatis la Conciliul Vatican II. Astfel, conform cu noua legislație, noviciatul dintr-un an de probă, a fost transformat într-un an de probă și formare pentru viața religioasă, prin experimentarea vieții proprie a Institutului ales.

Exigențele formării integrative a maturității umane, pe care le-am evidențiat în primul capitol, atestă că activitatea de formare nu se poate limita doar la aspectele spirituale, ci trebuie în mod necesar să integreze toate dimensiunile vieții umane. Cel care intră în Institut trebuie să aibă posibilitatea să se perfecționeze continuu, maturizându-se zi de zi, și să se îmbogățească prin conținuturi creștine, care să-i ofere motivații valide în vederea alegerii și trăirii vieții de perfecțiune evanghelică.

În al doilea capitol, evidențiind aspectele umane la care fac referire diferite documente și intervenții legislative, în vederea unei formări adecvate a novicilor, am vrut să pun în lumină solicitudinea Bisericii pentru viața de perfecțiune evanghelică. Nu oricum și nu oricine poate trăi acest mod de viață; aceasta nefiind realizarea proprie a persoanei și, mai mult, nici un scop în sine, Biserica, în decursul veacurilor, a avut o privire atentă și o grijă sporită în vederea atingerii scopului vieții de perfecțiune evanghelică: edificarea Trupului lui Cristos, prin sfințirea personală a persoanelor consacrate, care să devină pentru lume semn al planului de iubire a lui Dumnezeu cu oaminii, în vederea dobândirii mântuirii, înfăptuită prin moartea și învierea glorioasă a lui Cristos.

Aceleași documente, pe care le-am analizat în al treilea capitol, dau directive pentru drumul de perfecțiune evanghelică început prin viața institutului. Intervențiile legislative examinate ne permit să individuăm practicile care sunt indispensabile formării spirituale în inițierea la viața religioasă. Acestea pot fi urmărite și practicate cu eficacitate de către novici, dacă aceștia primesc o formare teologică solidă, care să le destăinuie semnificația vieții dedicate slujirii lui Dumnezeu și a fraților.

În lumina practicilor spirituale la care sunt inițiați novicii, se va desfășura o activitate de mare importanță pentru viața acestora și pentru Institut, care este discernământul și confirmarea alegerii vocaționale. Aceasta joacă un rol foarte important pentru reușita vieții spirituale și în consecință, împlinirea vocației divine. De aceea este foarte necesar ca novicii să primească conținuturi valide cu privire la trăirea vieții consacrate – proprie Institutului – pe care trebuie să o facă proprie. Deasemenea, formatorii competenți și abilitați în vederea formării novicilor și a confirmării alegerii vocaționale – «omul privește la aparențe, Dumnezeu privește inima» -, să fie dotați cu înțelepciune și prudență și, să aibă în vedere că formarea din noviciat precede formarea inițială care, la rândul său, este urmată de formarea permanentă.

Prin prezentarea coeficienților formativi, care vor să completeze viziunea formării spirituale din noviciat, în capitolul patru am vrut să prezint influența agenților formativi (maestrul de novici, ambientul casei de noviciat…), cât și influența diferitelor condiționări asupra activității de inițiere în viața religioasă. În conformitate cu documentele mai recente, noviciatul, pentru a-și desfășura rolul de inițiere în viața religioasă proprie Institutului, trebuie să se desfășoare într-un ambient concret de viață consacrată.

Însă viața continuă și se observă că formarea religioasă se modifică mereu, adaptându-se cerințelor și nevoilor concrete ale vieții, dar urmărind mereu perfecționarea sa. În aceste condiții, prin această lucrare am vrut să prezint importanța obiectivelor care influențează în mod decisiv formarea spirituală a novicilor și, deasemenea, am vrut să evidențiez motivele care stau la baza reglementării de către normele juridice, a activității de formare spirituală din noviciat.

În final putem afirma că respectarea activității normative, privitoare la tema tratată în lucrare, duce la Cristos care, devine normă vitală pentru cei care-l urmează. Și ținând cont de imperfecțiunea umană, legea se prezintă ca ordinatio rationis ad bonum comunem, iar pentru noi creștinii acest bine comun este dobândirea mântuirii, voită și înfăptuită de Dumnezeu pentru oameni. De aceea

Viața consacrată prin profesiunea sfaturilor evanghelice este o formă stabilă de viață în care credincioșii, urmându-L pe Cristos mai îndeaproape sub acțiunea Duhului Sfânt, se consacră cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, pentru ca închinați cu un titlu nou și deosebit cinstirii Sale, edificării Bisericii și mântuirii sufletelor, să dobândească desăvârșirea dragostei în slujba Împărăției lui Dumnezeu și, deveniți în Biserică in semn luminos, să prevestească gloria cerească .

SIGLE ȘI ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Texte legislative

Codex Iuris Canonici, Pii X Ponteficis Maximi iussu digestus Bsnedicti Papae XV auctoritate promulgatus, Romae 27 martii 1917, in: AAS 9(1917-II), pp. 5-521.

Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Romae 25 ianuarii 1983, in: AAS 75(1983-II) XXX+1-318.

2. Magisteriul Bisericii

2.1. Concilii ecumenice

Concilium Oecumenicum Tridentinum, Sessio XXV, 3 decembris 1563, Decr. De Regularibus et Monialibs, in: MANSI XXXIII, coll. 127-181; Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Instituto per le Scienze religiose, Bologna 1972, pp.776-783.

_____, Catechismus ex Drecto Concilii Tridentini ad Parochos Pii V et Celemntis XIII Pont. Max., Editionem Romae, A.D. MDCCCXLV, Publici iuris factam accuratissieme expresuss.

Concilium Oecunmenicum Vaticanum I (1869-1870), Postula Episcoporum Napolitanorum, pars II, cap. 3, §§45-53, De clero regulari, in: Coll. Lacen. VII, coll. 818-824.

_____, Schemata Constitutionum de Regularibus, in: MANSI LIII, coll. 783-854; Coll. Lacen. VII, coll. 672-682.

Concilium Oecumenicum Vaticanum II, Const. Sacrosanctum Concilium, 4 decembris 1963, in: AAS 56(1964), pp. 97-138.

_____, Const. dogmatica Lumen Gentium, 21 novembris 1964, in: AAS 57(1965), pp. 5-71.

_____, Decr. Perfectae Caritatis, 28 octombris 1965, in: AAS 58(1966), pp. 702-712.

2.2. Papi

Alexander PP.III, Ep. decr. Scripturae sacrae (a.1876), in: X.3.34.4; in: Corpus Iuris Canonici, a cura di Aem. L. Richter – Aem. Friedberg, Graz 1955, Pars II, col. 590.

Benedictus PP. XII, Const. ap. Summi Magister, 20 iunii 1336, cap.6, in: BR IV, pp. 348-387.

_____, Const. ap. Redemptor noster, 28 noevembris 1336, in: BR IV, pp. 391-415.

Benedictus PP. XIV, Decl. Nemo est, 19 iunii 1750, în: Bull. Capuc. VIII, pp. 154-155.

Clememns PP. VIII, Const. ap. Cum ad regularem, 19 martii 1603, §4, in: BR X

Clemens PP. IV, Ep. decr. In superni, 27 aprilis 1267, in: Bull. Franc.III, pp. 119-120.

Clemens PP. VIII, Const. ap. Cum ad regularem, 19 martii 1603, in: BR X, pp. 772-777; BIZZARRI, pp. 867-873.

Gregorius PP. IX, Ep. decr. Non solum, 13 iulii 1236, in: Bull. Franc. I

Honorius PP. III, Ep. decr. Cum secundum consilium, 22 septembris 1220, in: Bull. Franc. I, p. 6.

Inocentius PP. III, Ep. decr, Operante divinae, 17 decembris 1198, in: BR III, pp. 133-137.

_____, Ep. decr. Ad Evollendum, 9 matrii 1207, in: BR III, pp. 198-200.

Ioannes PP. XXIII, Alloc. Diletti Fili, 29 iulii 1961, 2e, in: AAS 53 (1961), pp. 559-565.

Leo PP. XIII, Lit. ap. Au milieu des consolations, 23 decembris 1900, in: ASS 33 (1900-01), pp. 355-363.

_____, Ep. ap. Le religiose familie, 29 iunii 1901, in: Acta Leonis XIII XXI, pp. 125-134; Fontes III, n. 646, pp. 572-577.

Paulus PP. VI, Ep. Ap. Summi Dei Verbum, 4 novembris, in: AAS 55(1963), pp. 979-995.

_____, Adhort. ap. Marialis cultus, 2 febrarii 1974, 17, in: AAS 66 (1974), pp. 113-168.

Pius PP. V, Const. Ap. Ex innmneris, 8 martii 1570, in: BR VII, pp. 813.817.

______, Const. ap. Postquam nos, 30 maii 1570, in: BR VII, pp. 821-827.

Pius PP. IX, Lit. Encycl. Nostris et nobiscum, 8 decembris 1849, cap.26, in: Acta Pii IX I, pp. 198-223.

Pius PP. XI, Ep. Uniigenitus Dei Filius, 19 martii 1924, in: AAS 16 (1924), pp. 133-148.

Pius PP. XII, Const. ap. Sedes sapientiae, 31 maii 1956, in: AAS 48 (1956), pp. 354-356.

Sixtus PP. V, Const. ap. Cum de omnibus, 26 novembris 1587, in: BR VIII, p.. 951-955.

2.3. Congregațiile Curiei Romane

Sacra Congragatio Concilii, Resol. Lucensis, 6 augustii 1593, in: Fontes V, n.2 260.

Sacra Congregatio de Religiosis, Declarationes In Articulo, 7 septembris 1909, in: AAS 1 (1909), pp. 701-704.

______, Decr. Ad Explorandum, 27 augusti 1910, in: AAS, 2 (1910), pp. 730-731.

______, Instr. Plures extant, 3 novembris 1921, §2, in: AAS 13 (1921), pp. 539-540.

______, Instr. Quantum homini, 25 novembris 1929, n.1 in: AAS 22 (1930), pp. 28-29.

Sacra Congragatio de Religiosis, Statuta Sorores externae monasteriorum monialium cuiuscunque ordinis, 16 iulii 1931, in LE I, coll. 1331-1340.

______, Statuta Generalia, 7 iulii 1956, art. 36, §1, 1a, in: LE II, cool. 3516-3538.

______, Instr. Religiosorum Institutio, 2 februarii 1961, in: LE III, coll. 4144-4159.

______, Instr. et Statuta Peculiaris Monialium, 25 martii 1961, in: AAS 53 (1961), pp. 371-380.

_____, Nuovi orientamenti della S. Congregazione dei Religiosi sull’«aggiornamento» del postulato e del noviziato, 7 martii 1967, in: LE III, coll. 5121-5124.

Sacra Congregato de Religiosis et Institutis Saecularibus, Instr. Renovationis Causam, 6 ianuarii 1969, in: AAS 61(1969), pp. 103-120.

Sacra Congregatio de Sacramentis, Instr. Postquam Pius, 8 decembris 1938, in: LEI, coll. 1904-1907.

Sacra Congregatio de Seminariis et Studiorum Universitatibus, Lit. circ. Nell’opera, 2 februarii 1945, in: LE II, coll. 2265-2269.

Sacra Congregatio Episcoporum et Regualrium, Rescr. La Sacra Congregatione, 16 iulii 1632, in: Fontes IV, n.1742, pp. 756-757.

_____, Decr. Il desiderio, 22 aprilis 1851, in: BIZZARRI, pp. 852-854.

Sacra Congregatio Pro Institutione Catholica, Orientamenti educativi per la formazione al celibato sacerdotale, 11 aprile 1974, 18, in: EV V, pp. 188-256.

Sacra Congregatio Super Disciplina Regularium, Lit. circ. Frequenti sono, 15 martii 1758, in: Bull. Capuc. VIII, pp. 267-269.

Sacra congregatio Super Disciplina Regularium, Decr. In celebrrimam, 6 februarii 1802, §8, in: Anal. Iur. Pont. I, coll. 974-976.

Sacra Congregatio Super Statu Regularium, Decr. Regulari Disciplinae, 25 ianuarii 1847, in: BIZZARRI, pp. 832-839.

______, Decr. Romani Pontifices, 25 ianuarii 1848, in: BIZZARRI, pp. 831-832.

______, Lit. circ. Neminem latet, 19 martii 1857, in: BIZZARRI, pp. 853-855.

2.4. Concilii si Sinoade particulare

Concilium Biterense (a.1233), cap. 21, in: MANSI XXIII, col. 276.

Concilium Moguntiacum (a.813); X.3.31.6, in: Corpus Iuris Canonici, a cura di Aem.L. Richter – Aem. Friedberg, Graz 1955, Pars II, coll. 569-570.

Concilium Oxoniense (a. 1222), cap. 43, in: MANSI XXII, col. 1164.

Concilium Parisiense (a. 1212), Statuta, pars II, cap. 2, in: MANSI XXII, col. 826.

Concilium Provonciale Cameracense (a.1565), Decreta, tit. XVIII, De monasteriis virorum et mulierum, cap. 14, in: MANSI XXXIII, col. 1419.

Concilium Provinciale Cantuariense (a.1530), Statuta et Ordinationes, in: MANSI XXXV, col. 342.

Concilium Provinciale Coloniense (a.1536), Decreta, pars X, in: MANSI XXXII, coll. 1279-1282.

Concilio Provinciale Sipontinum (a.1567), Decreta, cap. De monasteriis, in: MANSI XXXV, coll. 890-891.

Concilium Provinciale Treverense II(a. 1549), Decreta, cap. 11, §§2-3, in: MANSI XXXII, col. 1449.

Concilium Salisburgense (a.1569), Constitutiones et Decreta, const. XXX, in: MANSI XXXVI, coll. 226-227.

Concilium Viennese (a.1311), Decreta, in: Clem. 3.10.1, in: Corpus Iuris Canonici, a cura di Aem. L. Richter – Aem. Friedberg, Graz 1955, Pars II, col. 1168.

Synoodus Montis Libani (a.1736), Constitutiones et canones, pars IV, cap. 2 De monasteriis et monachis; cap. 3 De monialibus, in: Coll. Lacen. II, coll. 355-387.

Synodus Provincialis Cameracensis (a.1586), Decreta, tit. XX De regularibus et monialibus, in: MANSI XXXIV, coll. 1252-1255.

Synodus Provincialis Turonenesis (a.583), cap. XVI, in: MANSI XXXIV, coll. 841-842.

II. Cărți și studii

Alday J.M., Lectura antropologica y psicopedagogica, in: Aa.Vv. La foramcion de los religiosos. Comento a la instruccion «Potissimum Institutioni», Roma 1991.

Allport G. W., Psicologia della personalità, Roma 1977.

Amat A. Lopez., La vita consacrata. Le varie forme dalle origini ad oggi, Citta Nuova, Roma 1991.

Anaya de J., Innovaciones Juridicas et los etapas de formacion de los religiosos, in: Vinculum 17 (1969).

Andres D. J., Il diritto dei religiosi. Commento al codice, Roma 1984.

Aubriy J., Religiose e religiosi in cammino, Torino 1987.

Azevedo P. M., Sacred bonds. A study of the application of “Renovationis causam”, Roma 1983.

Beyer J., I superiorii e la loro missione, Ancora, Milano 1983.

Boni A., Noviziato, Legislazione, in: DIP VI, coll. 448-460.

______, Professione, in: DIP VII, coll. 573-595.

Brovetto C., Autorevoli linee di rinnovamento per il noviziato, in: Aa.Vv. Rennovationes causa. Commento, Milano 1969.

Castro A. L., Lasciare che l'altro sia se stesso, L'equilibrio nella formazione, Torino 1989.

Ciardi F., I fondatorii uomini dello Spirito. Per una teologia del carisma di Fondatore, Roma 1982.

Da Torino F., “Renovationis causam” teoria e pratica, in: Vita Religiosa 5(1969).

Della Nora G., Pubertà, in: DEP IV, pp. 592-603.

Dubois J., Coverso, in: DIP III, coll. 107-111.

________, Oblato, in: DIP VI, coll. 654-666.

Escudero G., Commento giurdico-pastorale alla Istruzione „Renovationis Causam”, Roma 1969.

Fanfani L., De iure religiosorum, Taurini-Romae 1925.

Gambari E., I religiosi nel codice. Commento ai singoli canoni, Milano 1986.

__________, Il noviziato nel nuovo codice, Roma 1985.

__________, L’aggiornamento della formazione alla vita religiosa. Testo e commento all’Istruzione «Rennovationis causam» del 6 gennaio 1969, Roma 1969.

__________, Vita religiosa secondo il Concilio e il nuovo Diritto Canonico, Roma 1985

Germinario M., I nuovi termini della vita religiosa. Vocazione, carisma, fine, missione, indole e natura, sane tradizioni, spiritualità, Roma 1983.

Giordani B., Risposta dell’uomo alla chiamata di Dio. Studio psicologico sulla vocazione, Roma 1979.

Hith A., Maturità professionale, in: DEP III .

Larrona A., Instructio ”postquam Pius”, in: Commentarium proreligiosis et missionariis, 20 (1939).

M. Sachs, Pubertà, in: Dizionario di psicologia, Roma 1986.

Molinari P., La formazione nella vita religiosa. Commento all'Istruzione “Renovationis causam”, Milano 1969.

Mura E., La vita spirituale nella formazione, in: Vita Religiosa 5(1969).

Negri G. C., Maturità personale, in: DEP III.

Pigna A., La vita religios. Teologia e spiritualità, Roma 1991.

Prati I., Itinerario formativo per la vita religiosa, Torino 1986.

Ruiz F., Maturazione spirituale, in: Dizionario Enciclopedico di Spiritualità II, Roma 1990.

Scarpellini C., Maturità psicologica, in: DEP III.

Schaefer T., De religiosis ad norma Codicis Iuris Canonici, Roma 1976.

Storia della vita religiosa, a cura di Claretianum, Querniana, Brescia 1988.

Tomas Aquinas, Summa Theologiaae.

Vendrame C., Essere religiosi oggi. Riflessioni di un superiore generale, Roma 1989.

Zavalloni R., Aspetti psico-pedagocice della formazione, in: Aa.Vv., Renovationis causam, Commento, Milano 1969.