Invierea Lui Isus Cristos Si Învierea Mortilor

=== l ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

1. Cărțile biblice

Gen Cartea Genezei

Ex Cartea Exodului

Lev Cartea Leviticului

Dt Cartea Deuteronomului

1Sam Cartea întâi a lui Samuel

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

1Rg Cartea întâi a Regilor

2Rg Cartea a doua a Regilor

Esd Cartea lui Esdra

1Mac Cartea întâi a Macabeilor

2Mac Cartea a doua a Macabeilor

Iob Cartea lui Iob

Ps Cartea Psalmilor

Înț Cartea Înțelepciunii

Is Cartea profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Bar Cartea profetului Baruh

Dan Cartea profetului Daniel

Os Cartea profetului Osea

Am Cartea profetului Amos

Hab Cartea profetului Habacuc

Mt Evanghelia după Sfântul Matei

Mc Evanghelia după Sfântul Marcu

Lc Evanghelia după Sfântul Luca

In Evanghelia după Sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a Sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Efeseni

Fil Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Filipeni

Col Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Coloseni

1Tes Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

2Tes Scrisoarea a doua a Sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

1Tim Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Paul către Timotei

2Tim Scrisoarea a doua a Sfântului apostol Paul către Timotei

Evr Scrisoarea către Evrei

1Pt Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a Sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Ioan

Ap Cartea Apocalipsului

2. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican

GS Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes

LG Constituția dogmatică asupra Bisericii Lumen gentium

SC Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium

UR Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio

3. Documente Magisteriale

CBC Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 1993.

EV Enchiridion Vaticanum, Documenti Ufficiali della Santa Sede, Dehoniane, Bologna 1971-2000.

DD Pp. Ioan Paul II, Scrisoarea apostolică Dies Domini (31-5-1998).

4. Dicționare și enciclopedii

DR Stoian I.M., Dicționar religios, Garamond, București 19942.

DS Denzinger H. – Schönmetzer A., Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Herder, Freiburg 1973.

NDT Barbaglio G. – Dianich S., Nuovo Dizionario di Teologia, Paoline, Roma 1998.

SM Rahner K., Enciclopedia Teologica, Sacramentum Mundi, vol. VII, Morceliana, Brescia 1977.

5. Alte sigle și abrevieri

Aa. Vv. autori diferiți.

Cf. vezi.

d.Cr. după Cristos.

Ibid. în același loc.

î.Cr. înainte de Cristos.

op. cit. operă citată.

sec. secolul.

ș.u. și următoarele.

v. versetul.

vv. versetele.

vol. volumul.

INTRODUCERE

Învierea lui Isus Cristos și învierea morților sunt pilonii centrali ai credinței creștine. Învierea anunță o intervenție extraordinară din partea lui Dumnezeu în istoria umanității. Milioane de creștini au acceptat adevărul acestui anunț care, împreună cu alte consecințe, aduce cu sine promisiunea vieții veșnice fericite într-o viață nouă, transformată, în gloria lui Isus Cristos înviat. Învierea lui Cristos este chintesența și fundamentul principal al credinței creștine.

De la începutul creștinismului până astăzi, creștinii trăiesc în liturgie un mod nou de a percepe și înțelege misterul învierii prin celebrarea Învierii Domnului Nostru Isus Cristos în fiecare an la Sărbătoarea Paștelui, cât și în fiecare duminică când se proclamă Cuvântul Evangheliei și se celebrează Euharistia. În rugăciunea comună creștinii se întâlnesc și trăiesc experiența Paștelui iar Isus Cristos înviat este mereu în mijlocul lor.

Învierea este astfel desăvârșirea ultimă a mântuirii, prin aceea că, omul dobândește prin ea perfecta sa umanitate, atât în trup cât și în suflet. Învierea morților va cuprinde în sine înnoirea trupului care împreună cu sufletul va desăvârși omul. Învierea va fi acțiunea salvifică escatologică a lui Dumnezeu Tatăl, care se împlinește în Isus Cristos Fiul său.

Astfel că nu numai studiul biblic și teologic dar și noua speranță creștină izvorâtă din evenimentul pascal și trăirea liturgică deschid noi orizonturi pentru a percepe și înțelege învierea lui Isus Cristos, cât și învierea din zorii escatologici.

În primul capitol al acestei lucrări de licență îmi propun să evaluez și să interpretez evenimentul pascal al învierii lui Isus Cristos pornind cu revelația progresivă a învierii în Sfânta Scriptură, revelație care se desăvârșește prin întruparea, pătimirea și învierea lui Isus Cristos, astfel împlinindu-se promisiunile vetero-testamentare. Isus Cristos a redat creștinului speranța în viața veșnică, în comuniunea deplină cu Dumnezeu, în împlinirea istoriei la a doua venire a lui Isus Cristos în gloria sa dumnezeiască când va instaura Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.

Pentru a pătrunde acest mister al învierii, intensitatea predicării apostolice și valoarea fundamentală a învierii ca eveniment salvific nu ajunge doar studiul teologic ci este necesară experiența personală a învierii, prin primirea lui Isus Cristos înviat în sufletele noastre. Este o greșeală sigură a pretinde încercarea de a face doar o aprofundare științifică fără a uni misterul învierii cu suferința și rugăciunea.

În același timp, trebuie să recunoaștem că se provoacă o sărăcire gravă a misterului salvific al învierii dacă se reduce studiul teologic doar la simplele întrebări: Ce s-a întâmplat? Ce se va întâmpla cu noi? Este un evantai bogat de aspecte care trebuie luate în discuție cu privire la învierea lui Isus Cristos și a morților: „În ce a constat cu adevărat evenimentul învierii pe care tradiția plină de credință și speranță a comunității creștine primare o proclamă? Ce ne revelează această tradiție cu privire la învierea lui Isus Cristos? Cum a progresat revelația învierii în Sfânta Scriptură? În ce măsură adevărul pascal implică și iluminează alte adevăruri revelate? În ce mod învierea eliberează lumea de păcat? În ce măsură învierea implică speranța umană și dragostea lui Dumnezeu? În ce mod este proclamată învierea? În ce mod vom învia? Cum va avea loc învierea morților la a doua venire a lui Isus Cristos?”

Desigur că aceste întrebări se întrepătrund, în al doilea capitol ele vor fi tratate succint. Acest studiu asupra învierii lui Cristos nu este o minimalizare a jertfei lui Isus Cristos. Crucea și învierea fac parte din unicul mister pascal care este unic eveniment al mântuirii. Moartea și învierea nu sunt două evenimente care se succed unul după altul. Fără înviere, răstignirea și moartea lui Isus ar fi rămas ca un paradox lipsit de sens. Crucea este semnul și simbolul caracteristic al creștinismul. Sfântul Paul afirmă: „Dacă Cristos nu a fost răstignit credința voastră este în zadar”, continuând apoi: „Dacă Cristos nu a înviat și credința voastră este zadarnică” (1Cor 15,17). Învierea lui Cristos răstignit a creat și susține mereu fundamentul identității creștine.

În al treilea capitol studiul se va concentra asupra învierii morților cu scopul de a releva că acest ultim act al mântuirii se fundamentează pe învierea lui Isus Cristos și reprezintă împlinirea istoriei și a economiei divine a mântuirii. Mai întâi vom evidenția principalele trăsături ale teologiei speranței care caracterizează actualmente credința creștină în înviere și este un răspuns la noile întrebări existențiale. Vom ilustra apoi învierea morților ca pe o realitate divină soteriologică și escatologică. Din punct de vedere soteriologic, vom analiza învierea ca desăvârșire ultimă a lucrării de mântuire a omului în integritatea sa de trup și suflet. Din punct de vedere escatologic vom evidenția acele adevăruri dogmatice care califică învierea morților drept un ultim act de împlinire a istoriei și economiei divine a mântuirii. Această împlinire aduce cu sine o viață nouă, viața veșnică. Așadar, ulterior vom prezenta doctrina Bisericii cu privire la viața și fericirea veșnică, în ce constă ea și cum trebuie înțeleasă conform Sfintei Scripturi.

Învierea reprezintă cea mai strânsă legătură dintre om și Cristos. Deoarece Cristos este Capul Bisericii, adică al celor care cred în el, această legătură ajunge la plinătatea semnificației sale doar atunci când cei care cred și fac parte din misterul salvific al lui Dumnezeu, vor participa la viața sa prin înviere, după cum mărturisește Sf. Paul: „Deci ne-am îngropat cu el în moarte, prin botez, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Rom 6,4-5). Așadar existența creștină este fondată pe participarea la moartea și învierea lui Cristos.

În ansamblu această lucrare este un studiu sintetic și succint asupra învierii lui Isus Cristos și a învierii morților drept realități divine salvifice și escatologice strâns unite între ele în matca unicului mister pascal și în planul de mântuire și de comuniune a lui Dumnezeu cu omul.

Capitolul I

Revelația progresivă a învierii în Sfânta Scriptură

Minunile lui Cristos sunt mărturia că El este Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Între aceste minuni se află una care le întrece pe toate și are o valoare particulară. Dovada decisivă a divinității sale este învierea. Dacă Isus a înviat cu adevărat înseamnă că, El e Fiul lui Dumnezeu; dacă nu ar fi înviat, cu toată celebritatea sa, ar fi rămas un biet sărman. Învierea lui Isus este dovada dumnezeirii lui și fundament al credinței creștine.

1. Dimensiunea salvifică și escatologică a învierii

Evenimentul învierii în Cristos are un caracter salvific pentru om, pentru trupul și sufletul său. Acest eveniment se va împlini la a doua venire a lui Cristos. După mărturiile Sfintei Scripturi, în revelația divină accentul cade asupra transfigurării trupului nu asupra nemuririi sufletului. Caracterul nemuritor al sufletului este confirmat de Sfânta Scriptură doar formal, fiind stabilit de către Biserică ca adevăr de credință.

Învierea reprezintă cea mai strânsă legătură dintre om și Cristos. Deoarece Cristos este Capul Bisericii, adică al celor care cred în el, această legătură ajunge la plinătatea semnificației sale doar atunci când cei care cred și fac parte din misterul salvific al lui Dumnezeu, vor participa la viața sa prin înviere, după cum mărturisește sfântul Paul: „Deci ne-am îngropat cu el în moarte, prin botez, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Rom 6,4-5). Așadar existența creștină este fondată pe participarea la moartea și învierea lui Cristos.

Învierea este astfel desăvârșirea ultimă a mântuirii, prin aceea că, omul dobândește prin ea perfecta sa umanitate, atât în trup cât și în suflet. Învierea morților va cuprinde în sine înnoirea trupului care împreună cu sufletul va desăvârși omul. Învierea va fi acțiunea salvifică escatologică a lui Dumnezeu Tatăl, care se împlinește în Isus Cristos, Fiul său.

1.1. Dimensiunea salvifică și escatologică a învierii lui Isus Cristos

Pentru a desemna învierea lui Cristos, Sfânta Scriptură recurge la doi termeni έγείρειν, ceea ce înseamnă, a ridica în sens activ și pasiv, și verbul tranzitiv și intranzitiv άναστάναι, care înseamnă, a învia. Ambii termeni se referă la ideea de a fi trezit sau a deștepta pe cineva dintr-un somn. Realitatea învierii este exprimată prin concepte și asemănări, atâta vreme cât nu am trecut încă pragul morții și astfel nu posedăm o viziune directă a sa, nici chiar un concept adecvat. Semnificația acestor doi termeni era relevantă deja în Grecia antică și pentru iudaism. Cu acești termeni se exprima învierea din morți ca întoarcere în această viață pământească sau învierea generală a morților pe care iudaismul târziu o aștepta pentru sfârșitul timpurilor.

Când în Noul Testament se vorbește despre învierea lui Isus, ea este relevată ca și principiul al evenimentelor escatologice. Isus este primul dintre cei care vor învia (cf. Fap 26,23; 1Cor 15,20; Col 1,18). Învierea în Isus Cristos este situată în orizontul escatologic al speranței și calificată ca eveniment al timpurilor de pe urmă. Învierea întru el nu va fi o întoarcere la viața din trecut, căci trupul nu va mai fi coruptibil, deoarece va învia asemenea trupului lui Isus Cristos spre viața veșnică: «Că L-a înviat din morți, așa că nu Se va mai întoarce în putrezire, a spus-o când a zis: „Vă voi da profesiunile sfinte, pe care le-am făcut lui David, cele vrednice de încredere” (Is 55,3). De aceea mai zice și într-un alt loc: „Nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea” (Ps 16,10)» (Fap 13,34-35). Învierea nu înseamnă o reasumare a modului trecut de a fi, ci dobândirea unei noi condiții: „Așa este și învierea morților: Se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune” (1Cor 15,42).

Speranța pe care iudaismul târziu o nutrea într-o înviere din morți, care va avea loc la sfârșitul timpurilor, nu este un adaos accidental sau o completare extrinsecă a credinței vetero-testamentare. Originea acestei speranțe se află în credința că Iahweh, Domnul vieții și al morții, cel care susține totul, cel căruia fiecare lucru îi aparține și Unicul în care se poate crede chiar și după moarte: „Domnul omoară și învie; El coboară în locuința morților și tot el scoate de acolo” (1Sam 2,6; cf. Deut 32,39). În mâhnirea sa, Iob afirmă: „Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea și ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine.” (Iob 19,25-27). Dumnezeu se poate defini fără ezitare drept „cel care dă viață morților”. Lucru mărturisit și de sfântul Paul (cf. Rom 4,17; 2Cor 1,9). Învierea era considerată în mod total opera lui Dumnezeu, exclusiv al său, realitate întru totul divină.

În acest sens în Noul Testament se vorbește rar de învierea lui Isus înțeleasă în mod activ. De cele mai multe ori acest eveniment indică acțiunea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe Isus. Adesea învierea lui Isus îi este atribuită în mod direct lui Dumnezeu, mai cu seamă în formulările antitetice pe care le găsim în cartea Faptele Apostolilor: „voi l-ați ucis pe cel care conduce la viață, dar Dumnezeu l-a înviat din morți pe acesta căruia noi îi suntem martori” (Fap 3,15; cf. 2,23; 5,30). Învierea lui Isus este deci actul puterii lui Dumnezeu, o înfăptuire a sa, „Așadar, voi nu mai sunteți străini și nici oaspeți, ci sunteți concetățeni ai sfinții, oameni de casă a lui Dumnezeu” (Ef 2,19; cf. Col 2,12), a gloriei sale (cf. Rom 6,4) și a Spiritului său (cf. Rom 8,11; 1Pt 3,18). Învierea lui Isus este inaugurarea escatologică și decisivă a învierii noastre, și va fi o reînnoită revelare a sa în timpul de pe urmă. În ea se manifestă în mod definitiv cine este Dumnezeu, adică acela care are puterea să domnească asupra vieții și asupra morții, asupra lucrurilor care sunt și asupra lucrurilor care încă nu sunt, cel care este dragoste și fidelitate creatoare, puterea vieții noi, cel în care se poate crede când toate posibilitățile umane se epuizează.

Învierea noastră și revelarea lui Isus înviat este realizarea plenară a Împărăției lui Dumnezeu înfăptuite de el. Prin ea Dumnezeu își va demonstra fidelitatea sa absolută.

Credința în învierea lui Isus Cristos este fondată pe mărturia de credință, în capacitatea creatoare a lui Dumnezeu și în fidelitatea lui. În definitiv, ea se sprijină pe credința în puterea transcendentă a lui Dumnezeu. Ea s-a manifestat în mod suprem în învierea lui Isus.

Decizia pro sau contra de a crede în evenimentul pascal nu se fondează pe un eveniment neobișnuit, extraordinar, ci pe disponibilitatea de a scruta această realitate în lumina lui Dumnezeu, de a vedea viața și moartea în legătură determinantă cu divinitatea. Credința pascală implică deci adevărul că Dumnezeu dispune de toată realitatea existentă, chiar și de moarte, iar pentru cel care are curajul de a accepta viața și moartea încredințându-se cu totul în Domnul, „totul e posibil”. Mesajul pascal constituie astfel un punct de rezistență contra lumii închise în ea însăși, care se opune în mod absolut capacității creatoare a lui Dumnezeu și nu acordă nici un spațiu la ceea ce nu se poate înțelege cu mintea. Credința în înviere nu doar provoacă mentalitatea mondenă, dar o pune în criză deoarece face excepție de la o lege a naturii. Ea este o alegere fundamentală, care are ca și obiect sensul existenței însăși. Credință în Cristos angajează credința în complexitatea ei. Credința în înviere este articolul stantes et cadentes al credinței creștine în Dumnezeu. „Credința pascală nu e un adaos la credința în Dumnezeu și în Isus Cristos: este compendiul și chintesența credinței creștine”.

1.2. Moartea și învierea dimensiuni ale aceluiași eveniment salvific

Nu se știu multe despre moartea lui Isus, decât ceea ce scriu evangheliștii și sfântul Paul. În particular, ceea ce se spune despre moartea și învierea lui Isus se bazează pe aceste scrieri. Mult mai târziu s-a încercat să se înțeleagă moartea lui Isus în baza profeției Vechiului Testament, introducând astfel în istorisirea morții sale trăsături care au origine în aceste profeții. Așa face evanghelistul Luca când prezintă întâlnirea lui Isus cu discipolii săi în drumul spre Emaus. Isus face acestora comprehensibilă moartea sa, vorbind de Moise și de toți profeții și explicându-le lor din Scripturi ceea ce se referea la El (cf. Lc 24,27).

„Moartea și învierea au devenit pentru primii creștini fapte sigure ale existenței istorice a lui Isus”. Din cauza morții fusese frântă credința care până în acea clipă o aveau în El (cf. Mc 10,35 ș.u.). Sf. Paul va vorbi și el ulterior despre scandalul crucii. Doar învierea face posibilă discipolilor înțelegerea misiunii lui Isus și sensul morții sale. Ea va deveni izvorul credinței adevărate în El.

„Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predicarea noastră, și zadarnică este și credința voastră”, a afirmat sfântul Paul (1Cor 15,14). Pentru el, cât și pentru creștinătatea primară, învierea lui Isus ca operă a lui Dumnezeu este baza credinței în Cristos și astfel baza Bisericii lui Cristos. Credința în „Dumnezeu cel care l-a înviat pe Cristos din morți” (Fap 2,24), și mărturisirea că „Isus Cristos este Domnul” (Rom 10,9) reprezintă fundamentul credinței creștine.

Evenimentul „învierii” este referit la Cristos mort pe cruce, privește persoana sa. Crucea și învierea sunt de nedespărțit. Crucea lui Isus este crucea Domnului înviat și glorificat. Doar prin înviere crucea dobândește semnificația sa salvifică. Cristos a fost răstignit, a murit și a fost îngropat, dar a fost înviat de Dumnezeu. Numai în legătura cu patima și moartea, învierea își asumă semnificația sa salvifică. Înainte ca să se poată stabili faptul că Isus a înviat din morți cu adevărat, trebuie stabilit faptul că El a murit cu adevărat.

Moartea și învierea lui Cristos sunt două laturi ale aceluiași eveniment, „evenimentul Cristos”. În ascultare și prin mărturia pe care o dă prin viața și predica sa, Cristos vine în întâmpinarea omului muritor. El este conștient că păcatul lumii îl va ucide, dar este, de asemenea, conștient că voința salvifică a Tatălui l-a chemat la o astfel de moarte, iar această voință o împlinește prin toată misiunea sa.

Moartea lui Cristos pe cruce este un fapt istoric, în timp ce învierea sa, pe lângă dimensiunea istorică are și o dimensiune escatologică. Moartea lui Isus a fost cauzată de oameni, învierea sa din morți este opera lui Dumnezeu. Crucea exprimă dramatismul morții meritate de om și învierea lui Cristos exprimă viața veșnică câștigată pentru om. Dacă moartea încheie istoric orice viață, ea poate fi considerată putere a istoriei. Învierea, însă introduce pe cei morți în viața veșnică și are puterea de a distruge moartea. De aceea se poate spune că ea supune și puterea istoriei și reprezintă în sine sfârșitul ei. Crucea lui Cristos este începutul apocaliptic al sfârșitului lumii, al învierii morților și început al noii creații, ca atare învierea sa are și dimensiune escatologică, astfel încât învierea lui Isus este dovada dumnezeirii lui.

2. Învierea în revelația vetero-testamentară

În Vechiul Testament speranța fiecărui membru al Israelului era concentrată asupra vieții. Aceasta apare deja în făgăduința făcută lui Abraham (cf. Gen 12,1-3; 13,14-17; 15,1-5). Conținuturile clasice ale speranței (țara, fii, alianța și fidelitatea lui Dumnezeu) privesc viitorul poporului iar în perspectiva unui astfel de viitor este ilustrat și viitorul lui Abraham. Faptul de a putea trăi în comuniune cu seminția sa, cu poporul său și în relație cu Dumnezeu, constituia intenția decisivă a fiecărui individ în parte.

Fiecare cere și speră pentru sine trei lucruri: să poată trăi mulți ani cadrul comunității, să aibă familie numeroasă, vrea să nu fie îngropat în pământ străin, ci „cu părinții”, lucru care simbolizează comuniunea permanentă cu grupul. Dacă toate acestea se realizează, viața era considerată împlinită.

Până în timpurile cele mai târzii, religia vetero-testamentară nu cunoaște realitatea învierii, viața omului fiind limitată la această lume. Asta nu înseamnă că omul când moare, Dumnezeu își retrage duhul său, datorită căruia el a devenit „o ființă vie” (cf. Gen 2,7), trupul se întoarce în pământul din care a fost creat (cf. Gen 3,19) și încetează de a mai exista în totalitate. Pentru că existența morților, ca și umbre în sheol, nu putea purta numele de „viață”. Pământul este „tărâmul celor vii” (Is 38,11) iar Iahweh este numai Dumnezeul celor vii și nu al celor morți. Este adevărat că în Vechiul Testament se spune că puterea sa se extinde și asupra sheolului, tărâmul celor morți, dar prin aceasta dorește a afirma nemărginirea puterii sale. De fapt, El nu se îngrijește de cei morți (cf. Ps 88,11 ș.u.). Cei morți nu mai știu nimic de El și, de aceea, nu-i mai aduc laudă și preamărire. Este important de notat faptul că destinul celor morți este definitiv; sheolul este locul din care nu mai este cale de întoarcere: „Negura se risipește, piere, tot astfel cel ce coboară în iad nu mai vine înapoi” (Iob 7,9; cf. 14,2).

Primii scriitorii vetero-testamentari nu reflectează asupra destinului omului după moarte. În contrast surprinzător cu Egiptul învecinat, în Israel nu există cultul morților. Practicarea riturilor de chemare a celor morți (cf. Lev 19,31; 20,6; Dt 18,11), sunt condamnate ca nelegiuite (cf. 1Sam 28,9).

Pentru a revela această realitate a învieri Dumnezeu a folosit o pedagogie, o pregătire lentă. În această privință se pot distinge o pregătire ideologică și una literară.

2.1. Pregătirea progresivă a revelației învierii și puterea lui Dumnezeu asupra Sheol-ului

În Israel existau, ca de altfel și la popoarele învecinate, îndeosebi din aria siro-mesopotamiană, reprezentări ale unei împărății subterane a morților, ale sheol-ului. Sheol înseamnă locuința morților, locul adânc unde locuiesc morții, locul lumii subterane, un loc al liniștii (cf. Ps 94,17), al uitării (cf. Ps 88,12), al tristeții. „În sheol, cei răi și cei buni gustă anticipat destinul lor final”.

Ideea puterii lui Dumnezeu și asupra sheol-ului este cel mai important punct de plecare spre tema biblică a învierii. Sheol-ul, ca tărâm al morților, un loc de unde nu mai există întoarcere. Dar acest sheol, locuință închisă pentru totdeauna, este deschis puterii lui Dumnezeu; atotputernicia lui Dumnezeu se extinde și asupra sheol-ului.

Vorbind despre imposibilitatea de a se sustrage puterii lui Dumnezeu, profetul Amos pune pe seama lui Iahweh aceste cuvinte: „Dacă se vor strecura în locuința morților, de acolo mâna Mea îi va apuca și de se vor sui în cer îi voi da jos de acolo” (Am 9,2). Referindu-se la lipsa puterii omului, Dumnezeu îl întreabă pe Iob: „Ți s-au arătat oare porțile morții și porțile umbrei le-ai văzut?” (Iob 38,17). Răspunsul este evident negativ: nu puterea omului ci doar puterea lui Dumnezeu cunoaște acele porți și poate trece dincolo în mod liber. În această privință, Psalmul 139 pune pe buze umane, în sens de supunere față de Dumnezeu, fraze prin care Amos exprimă puterea lui Dumnezeu: „De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. De voi umbla pe aripile dimineții și de mă voi așeza la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta” (Ps 139,8-10).

Isaia schițează ceea ce putem denumi tripla dimensiune a puterii lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a oferit lui Ahaz o misiune pe pământ: eliberarea de pericolul unei înfrângeri militare în care se află (cf. Is 7,7 ș.u.) iar pentru a-i demonstra că Dumnezeu are această putere pe pământ îi arată o minune în cer sau în sheol: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău în adâncurile iadului sau în înălțimile cele de sus” (v. 11). Pământul, cerul și sheol-ul sunt cele trei locuri în care Iahweh își exercită puterea sa.

Considerând această extensiune a puterii lui Dumnezeu, începe să se înfiripe ideea că el poate elibera din sheol: „Domnul omoară și învie; El coboară în locuința morților și tot el scoate de acolo” (1Sam 2,6). În iudaismul târziu această frază dobândește un sens mai strict: „Căci Tu stăpânești peste viață și peste moarte și cobori până la porțile locuinței morților” (Înț 16,13). Sensul este de a se întoarce la viață după ce a murit, nu doar pentru că expresia folosită nu semnifică a conduce la porțile infernului, dar și pentru contrastul evidențiat între puterea omului și cea a lui Dumnezeu (cf. v. 14). În timp ce puterea lui Dumnezeu are toată amplitudinea (cf. v. 13) cea a omului poate doar să ucidă, trimițând spiritul în sheol, dar nu poate să-l facă să se ridice: „Omul, în răutatea sa, poate să ucidă, dar nu poate să aducă înapoi duhul care a ieșit, nici să scoată sufletul care a intrat în locuința morților” (v. 14).

Cu această credință în puterea lui Dumnezeu, poate naște în sufletul celui drept speranța că Iahweh îl va elibera din sheol și-l va purta cu sine. Este speranța exprimată în psalmii mistici (cf. Ps 16; 49; 73).

Dintre aceștia se va prezenta Psalmul 16 în care această speranță de eliberare din sheol tinde până la învierea corporală. În versetul 9 al acestui psalm, afirmația „și trupul meu se va odihni în siguranță” este o aluzie la moarte și la pacea mormântului. „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe sfântul Tău să vadă putrezirea” (v.10) implică o tematică care se regăsește și în alți psalmi mistici (Ps 49; 73). Noutatea afirmației: „nu vei lăsa ca sfântul tău să vadă putrezirea” (v. 10), denotă o eliberare a trupului însuși, versetul 11 descrie noua viață la care cel sfânt va învia.

2.2. Alte elemente de pregătire progresivă a revelației învierii

Împreună cu ideea centrală a puterii lui Dumnezeu, o serie de elemente biblice contribuie la pregătirea revelației învierii. Când, într-un moment istoric culminant Dumnezeu se va revela prin Cuvântul întrupat, acesta nu va veni într-o lume incapabilă să-l înțeleagă.

Ca și prim pas, este importantă ideea că Iahweh, este Dumnezeu al vieții și dătător de viață. Dumnezeu nu păstrează în mod egoist viața pentru sine ci o oferă cu generozitate. Moartea intră în istorie contra voinței sale, din vina omului, pentru păcatul său (cf. Gen 2,17; 3,19). „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire și moartea n-are putere asupra pământului” (Înț 1,13-14), „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei Sale. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Înț 2,23-24).

Existența morții este fructul păcatului, deci contrară planului de la început al lui Dumnezeu. Această convingere sugerează întrebarea, dacă va restabili Dumnezeu într-un mod sau altul planul său de la început, întrebare care are un răspuns afirmativ. Această victorie a lui Dumnezeu nu putea părea imposibilă în ochii nici unui evreu. Puterea lui Dumnezeu de a învinge moartea o descoperim în relatările anumitor miracole ale învierii în Vechiul Testament. Desigur, acele relatări vorbesc despre o întoarcere la viață care nu e definitivă (cel înviat va muri din nou), dar sunt semne elocvente ale puterii lui Dumnezeu asupra morții. Cărțile Regilor vorbesc despre aceste minuni săvârșite de Ilie (cf. 1Re 17,22), și de Elizeu (cf. 2Re 4,34 ș.u.); în 2Re 13,21 atingerea unui mort cu „oasele lui Elizeu” fac ca acest mort să învie.

Un alt element este intimitatea celui drept cu Dumnezeu ca răsplată că a fost credincios lui Iahweh. La această idee se ajunge prin conceptul dreptății lui Dumnezeu. Este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu și retribuția sunt argumentate printr-o schimbare de concepte, crezându-se într-o etajare a sheol-ului, sau în faptul că cel drept este eliberat din sheol și pus în intimitatea cu Iahweh; cel rău este abandonat în sheol; aceste concepții nu conțin însă ideea învierii. Mai târziu, noțiunea învierii spre viață va forma un paralelism contrastant cu noțiunea unei învieri spre moarte. Astfel conceptele de înviere și de retribuție încep sa fie relaționate.

2.3. Pregătirea literară a revelației învierii

Anumite texte vetero-testamentare vorbesc despre destinul general al poporului israelit. Acest destin, cu crizele sale istorice profunde și cu speranța unei restaurări în timpurile mesianice, este legat de o credință în înviere.

Importantă este viziunea lui Ezechiel (Ez 37,1-14), în legătură cu oasele uscate care sunt reînsuflețite. Nu se poate spune că este vorba de o înviere personală. În această privință, versetul 11 este foarte explicit: „Fiu al omului, aceste oase sunt toată casa lui Israel”. Este vorba, deci, de un Israel fără speranța redobândirii libertății, a manifestării sale ca popor al lui Iahweh, care poate fi comparat cu un câmp plin de oase uscate, „S-au uscat oasele noastre și nădejdea noastră a pierit; noi suntem pierduți” (v. 11). Acestui Israel, a cărui ruină este comparată cu moartea, îi este făcută promisiunea restaurării după exil, promisiune exprimată printr-o imagine a învierii: „De aceea prorocește și le spune: Așa grăiește Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre și vă voi duce în țara lui Israel. Astfel veți ști că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre” (vv. 12-13). Cu toate că în acest fragment nu este vorba de învierea personală, importanța sa teologică este mare. În primă instanță, afirmă în modul cel mai clar că Dumnezeu are puterea de a învia; acesta este într-adevăr punctul de referință al acestui fragment. Dumnezeu, care poate să întoarcă la viață oasele uscate, va împlini restaurarea Israelului. Un al doilea fapt teologic de mare importanță este că viziunea lui Ezechiel are o asemănare clară cu relatarea din Geneză a creării omului. Ca și în Cartea Genezei, în viziunea lui Ezechiel este prezentată întâi de toate o refacere a trupurilor (v. 8), într-un al doilea moment (v. 9 ș.u.), ruah va intra în ei și astfel se vor întoarce la viață. Importanța acestei parabole este clară: Dumnezeu care l-a creat pe om, poate să-l învie.

În profeția lui Isaia se mai pot întâlni și alte fragmente cu privire la acest aspect al învierii poporului izraelit. Este sugestivă profeția lui Isaia: „El va înlătura moartea pe vecie! Și Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe toate fețele și rușinea poporului Său o va îndepărta de pe pământ, căci Domnul a grăit!” (Is 25,8). Totuși, această profeție, nu trebuie înțeleasă în conformitate cu cea a sfântului Paul, după care nimicirea totală a morții se va împlini prin învierea finală la sfârșitul timpurilor. În contextul lui Isaia este vorba despre reconcilierea popoarelor în timpurile mesianice. Iahweh va lua de pe popoarele păgâne vălul care le întrista (v. 7), invitându-le la banchetul mesianic (v. 6). Acest banchet este simbolul reconcilierii dintre popoare iar în acest context suprimarea morții este mai curând suprimarea morții violente, suprimarea vărsării de sânge, este pacea paradisiacă care va fi recâștigată.

Un alt text de remarcat tot din Cartea profetului Isaia este acesta: „Morții Tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați de bucurie, voi cei ce sălășluiți în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbrele vor învia” (Is 26,19). Remarcăm imaginea personificată a pământului, ca și un sân matern imens care dă la lumină pe cei morți pe care-i conține în interiorul său (sheol-ul). Nu lipsesc exegeți care afirmă că textul este o afirmație profetică clară a învierii personale la sfârșitul timpurilor.

2.4. Speranța personală în învierea viitoare

S-a constatat deja, că prin puterea lui Dumnezeu asupra sheol-lui autorul Ps 16 ajunge să-și exprime speranța că Dumnezeu îl va elibera din același sheol printr-o înviere corporală. Privitor la această speranță, textul din Cartea lui Iob, a fost considerat pentru mult timp un text clasic: „Dar eu știu că Răscumpărătorul meu trăiește și că El, în ziua cea de pe urmă din pământ mă va învia” (Iob 19,25). În acest text Iob afirmă destul de clar credința sa în propria înviere. Vom trata în continuare câteva aspecte în ceea ce privește speranța în învierea individuală.

2.4.1. Speranța apocaliptică în înviere

În textele apocaliptice ale lui Isaia citim în rugăciunea pentru venirea judecății divine: „Morții tăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați de bucurie, voi cei ce sălășluiți în pulbere! Căci roua ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbrele vor învia” (Is 26,19). Aceasta ar putea fi o mărturie foarte veche a unei credințe apocaliptice în înviere. Este relevantă și legătura între judecată și învierea morților. Cu toate acestea, din punct de vedere exegetic se discută dacă versetul 19 afirmă învierea individuală a morților sau mai curând restaurarea lui Israel.

Unica mărturie clară a credinței în învierea individuală a omului în Vechiul Testament este relatată în Cartea profetului Daniel: „Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viața veșnică, iar alții spre ocară și rușine veșnică” (Dan 12,2). Textul, redactat sub tirania instaurată de Antioh Epifanul (175-164 î.Cr.), profețește chinurile timpului de pe urmă, mântuirea definitivă a drepților, răsplata și pedeapsa universală și, în acest context, învierea: „Mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi, unii la viața veșnică și alții spre ocară și rușine veșnică” (Dan 12,2). Învierea și judecata sunt legate între ele. Cine sunt acești „mulți” nu se poate ști. De reținut este faptul că vor învia drepții și păcătoșii. Sub acest aspect, textul lui Daniel se deosebește de acela al lui Isaia (Is 26,19).

2.4.2. Speranța martirilor

Cartea a doua a Macabeilor (redactată în limba greacă după anul 160 î.Cr.) ne prezintă în capitolul 7 martiriul unei mame și a celor șapte fii ai ei, care au preferat să fie torturați și uciși decât să calce legea iudaică. Într-o situație de oprimare și prigoană dură, credința în fidelitatea și puterea lui Dumnezeu devine speranță în înviere și în noua viața veșnică. Motivul puterii regale a lui Dumnezeu este valorificat de un motiv scos din teologia creației: „Ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la nașterea lui, vă va da, ca un milostiv, iarăși duh și viață, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui” (2Mac 7,23).

Credința în înviere include refacerea trupului supus chinurilor fizice și restabilirea relațiilor familiare: „Nu te teme de ucigătorul acesta, ci fă-te vrednic de frații tăi, primește moartea, ca în ziua milostivirii să te găsesc pe tine împreună cu frații tăi” (2Mac 7,29). Pentru prigonitori nu va fi nici o înviere, dar numai judecata: „Că încă n-ai scăpat de judecata atotputernicului Dumnezeu, Cel care de sus vede toate. Că acum frații mei, care puțină durere au suferit, au ajuns la făgăduința vieții celei veșnice a lui Dumnezeu; iar tu cu judecata lui Dumnezeu vei suferi dreaptă pedeapsă de la Dânsul pentru aceastã trufie a ta. Iar eu, precum și frații mei, și trupul și sufletul mi-l dau pentru legile părintești” (vv. 35-36). Nu este evidentă, însă, așteptarea unei apropiate dreptăți divine, ne aflăm a în fața unui scenariu diferit de acela formulat de Daniel.

În textul din Cartea a doua a Macabeilor, se vorbește, în contextul credinței în înviere, despre rugăciunea pentru cei răposați. Autorul sacru folosește cuvinte edificatoare: „Și strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis la Ierusalim; să se aducă jertfă pentru păcat. El a săvârșit o acțiune bună și cuvioasă, sugerată de gândul învierii morților. Că de n-ar fi avut încredere totală, că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți” (2Mac 12,43-45). Tonul polemic din ultima propoziție lasă să se spună că nu toți credeau în înviere.

2.4.3. Nemurirea

O imagine diferită a speranței o găsim în Cartea Înțelepciunii. Această carte, compusă în cea de-a doua parte a secolului I î.Cr., în Alexandria Egiptului este plină de idei eleniste; unele formulări sunt inspirate din antropologia platonică despre suflet și trup. Dar, problema înfruntată de autor este contradicția antică dintre puterea nelegiuiților și neputința drepților. Speranța, care transpare din Cartea Înțelepciunii poate fi plasată pe linia inaugurată de textele psalmilor:

„Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepții sunt morți cu desăvârșire și ieșirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Și plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în fața oamenilor, ei au îndurat suferințe, nădejdea lor este plină de nemurire. Și fiind pedepsiți cu puțin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de El. Ei vor înțelege adevărul, ca unii care și-au pus încrederea în Domnul; cei credincioși vor petrece cu El în iubire, căci harul și îndurarea sunt partea aleșilor Lui. Cei nelegiuiți vor fi pedepsiți după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat” (Înț 3,1-5. 9-10).

Speranța, așadar, are ca și conținut comuniunea permanentă cu Dumnezeu. Speranța apocaliptică este însoțită de tema judecății. Spre deosebire de psalmi, se prevede mai clar viitorul fericit după moarte. Spre deosebire de alte texte, aici nu apare modelul reprezentativ al „învierii morților”. În schimb, se vorbește despre incoruptibilitate și nemurire. Vrednică de notat este deplasarea accentului speranței vetero-israelite pusă pe viața în această lume; viața lungă nu este valoarea supremă; nici chiar copiii ori lipsa lor nu sunt lucruri decisive.

2.5. Concepții iudaice târzii despre viața de după moarte

Credința iudaică în viața de după moarte nu era cu totul uniformă pe timpul lui Isus. După Cartea Înțelepciuni (Înț 1-6) dreptul sau înțeleptul nu moare (5,15; 1,15; 1,4-14). Nedreptul sau păcătosul moare: „moartea sa va fi pentru moarte” (1,12; 5,9-14), în timp ce moartea dreptului este „pentru viață” (1,15; 5,15). Posibilitatea de a înțelege această viziune constă în convingerea răscumpărării divine a celor drepți, persecutați pentru motive religioase (cf. 2,12-20; 4,18c-5,14). Dreptul sau înțeleptul, ridicat lângă Dumnezeu devine astfel judecătorul sau acuzatorul persecutorilor săi; aceștia anticipă propria pedeapsă (cf. 2,12-20; 4,18c-5,14). Dreptul, care se supune legii lui Dumnezeu, este persecutat. De aceea, Dumnezeu acționează ca vindecător și cel persecutat este ridicat la curtea regească în funcție judecătorească; urmează apoi aclamația: „cu adevărat acesta a fost un om drept”, „un fiu al lui Dumnezeu”.

În astfel de relatări nu se vorbește de înviere, ci mai curând de o „ridicare la cer” după moarte. Păcatul conduce la moarte (cf. Înț 1,12), dreptul este „nemuritor” (1,15). Viața și moartea (cf. Înț 1,5) sunt văzute de către dușmani evenimente care țin de viața pământească, după moarte nu este nici o răsplată sau o pedeapsă, totul se rezumă la ceea ce este pământesc (cf. 2,6-11). În lumina înțeleptului sau a slujitorului lui Dumnezeu, ei trebuie să-și schimbe judecata (cf. 4,20-5,14 și mai ales 5,9-14). După moarte este viață dar cei păcătoși nu au parte de ea. După Cartea Înțelepciunii nemurirea este o stare a drepților, răsplata lor, recunoașterea dreptății lor. Persecutorii însă, în ciuda succesului complotului lor juridic, sunt pedepsiți după moarte.

Despre învierea corporală, pe lângă aceste texte se poate considera și mărturia din Cartea a doua a Macabeilor despre recompensa divină pentru martiriu (cf. 2Mac 7). În Cartea profetului Baruh se spune că, cei morți vor învia cu trupul pe care l-au avut înainte, pentru ca cei vii să vadă învierea celor morți (cf. Bar 49,51). Doar după ce recunoașterea a avut loc, va începe judecata iar cei drepți vor străluci precum „stelele pe cerul senin” (cf. 50,4).

Putem concluziona astfel acest discurs: înainte de venirea lui Isus nu existau opinii uniforme despre viața de după moarte, pentru că această preocupare a poporului israelit a apărut doar cu câteva secole înainte de venirea lui Isus. Deja exista o credință graduală în ridicarea la cer a celor persecutați, mai apoi a tuturor evreilor credincioși și drepți, odată cu mentalitatea curentă a învierii corporale. Existau și diferite alte ideologii cu privire la ridicarea sufletelor la cer a celor drepți, viața veșnică, care putea implica învierea corporală, sau ridicarea sufletului la cer, fie imediat după moarte, fie din sheol. La origine învierea rămâne un fapt excepțional și este legată de răsplata dreptății divine pentru martiriul celor fideli în timpul persecuției, pentru suferințele nedrepte, pentru fiecare viață credincioasă și dreaptă. Odată cu credința în răsplata pentru viața dreaptă se deschide perspectiva învierii universale, nu atât ca eveniment de salvare în sine, cât ca și condiție sine qua non pentru prezența vie la judecată (cf. Dan 12,1). În Noul Testament, învierea universală, era o dogmă a farizeilor care înainte de anul 70 erau mult mai puțin influenți. În general se credea în învierea unor determinate persoane care se vor întoarce pe pământ (cf. Mc 16,14) și vor exercita o misiune specifică de salvare. Acestea nu sunt, însă învieri escatologice.

3. Învierea în scrierile neo-testamentare

Credința în învierea morților, deja răspândită în poporul evreu cu excepția saduceilor va fi confirmată și proclamată de către Isus care spune că omul în viața de dincolo va fi asemenea îngerilor, deoarece este fiu al lui Dumnezeu și fiu al învierii (cf. Lc 20,36), dar precizează în altă parte că nu toți cei înviați se vor salva, doar cei care vor învia „la viață”: „Nu vă mirați de aceasta; căci vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (In 5,28-29).

În mod special, sfântul Paul pune în evidență legătura dintre învierea viitoare a morților și învierea lui Cristos. Învierea va fi suprema participare la viața lui Cristos, Capul Trupului mistic, și victoria definitivă asupra morții, prin care toți oamenii trec, ca fii ai lui Adam, ca și consecință a păcatului.

3.1. Observații generale

În timpul Noului Testament, ca și realizare a promisiunilor mesianice, concepția escatologică se cristalizează în mod fundamental, prin credința în a doua venire a lui Cristos.

Din punct de vedere teologic, este foarte important să fie amintit că în Noul Testament se vorbește de o înviere în două moduri diferite: uneori de învierea universală iar alteori de învierea celor drepți. Aceste două moduri de a trata realitatea învierii nu doar că diferă în extensiune („toți” sau „cei drepți”) dar comportă și contexte diferite. Primul mod este considerat ca și o condiție înainte de judecata finală (pentru mântuire sau pentru pedeapsă) și, astfel, are un sens neutru; cel de-al doilea mod prezintă învierea ca o realitate care este obiect suprem al speranței creștine, ca și o participare la învierea lui Cristos, participare fondată pe o comuniune de viață cu El. Aceste două moduri de prezentare a învierii se întâlnesc atât în cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, cât mai ales în scrisorile sfântului Paul.

În scrisorile sale, sfântul Paul se adresează primilor creștini, vestindu-le speranța sigură a învierii viitoare în virtutea vieții celei noi în Isus Cristos și a sfințeniei. În Faptele Apostolilor, adevărul învierii este predicat păgânilor în toată plinătatea sa, ca fiind primă condiție pentru judecata universală finală care poate avea rezultatul mântuirii sau pedepsei veșnice.

3.2. Polemica dintre Isus și saducei

În sânul iudaismului din timpul lui Isus circulau diferite ideologii asupra învierii. Deosebit de importante pentru a înțelege predica lui Isus și a Noului Testament sunt speranța apocaliptică în înviere și contestarea ei. Nu sunt omogene opiniile despre faptul dacă toți morții vor învia sau numai drepții. Nu sunt uniforme nici afirmațiile despre locurile de „dincolo”. În timpul lui Isus, învierea morților este susținută de farisei și negată de saducei care erau conservatori. În Noul Testament, găsim urme ale acestei controverse în polemica lui Isus cu saduceii (cf. Mc 12,18-27) și într-o scenă din Faptele Apostolilor (cf. Fap 23,6-9).

După tradiția sinoptică, Isus pornește, asemenea, exponenților curentului apocaliptic și a fariseilor, de la convingerea că morții vor învia. Această înviere va fi atât pentru păcătoși cât și pentru cei drepți. Credința în învierea morților constituie obiectul formal al polemicii cu saduceii (cf. Mc 12,17-27), care îl interpelează pe Isus în chestiunea femeii avute ca soție de șapte frați (cf. Mc 12,23-27).

Saduceii argumentează apelând la Sfintele Scripturi. Conform Legii lui Moise, ea ar fi fost luată succesiv în căsătorie de cei șapte bărbați cu scopul de a n-o lăsa lipsită de copii. „La înviere … căruia dintre ei îi va aparține?” (Mc 12,23). Credința în înviere contrazice, așadar, Scriptura sau această practică este absurdă?

Logica saduceilor este într-adevăr redusă dacă se presupune că învierea ar prelungii viața precedentă. Dar, tocmai această presupunere este atacată de Isus: „Când vor învia din morți… nici nu se vor însura nici nu se vor mărita, dar vor fi ca îngerii în cer” (Mc 12,25). Conform ideilor iudaice contemporane, îngerii nu sunt muritori și de aceea nu au nevoie să se căsătorească și să procreeze. Isus arată îndeosebi saduceilor că ei nu cunosc „puterea lui Dumnezeu” (Mc 12,24).

Isus clarifică sensul formulei „Dumnezeul lui Avram, Isac și al lui Iacob” (Ex 3,6). În timp ce saduceii continuă să creadă că Dumnezeu este numai al celor vii și că morții nu fac parte din Împărăția sa, Isus se aliniază de partea celora care, cu trecerea veacurilor, și-au format o idee mai corectă despre Dumnezeu. Credința în învierea finală a morților este o consecință a credinței în fidelitatea și puterea lui Dumnezeu.

Teologia farisaică nu restrângea învierea doar la cei drepți dar cunoștea și o înviere a celor păcătoși în scopul judecății, adică pentru pedeapsa veșnică.

3.3. Învierea: realitate a Împărăției lui Dumnezeu

Noutatea predicată de Isus este irupția Împărăției lui Dumnezeu. Aceasta nu începe în ultima zi a omului sau după moartea sa, dar schimbă deja acum viața. „Împărăția lui Dumnezeu nu comportă numai eliberarea de moarte dar și eliberarea de chinurile dezumanizante ale acestei lumi – orbirea, surditatea, muțenia, lepra, paralizia, posesia diabolică, păcatul – și abilitarea de a trăi o viață demnă de om în dreptate, comuniune și reconciliere”.

Tema centrală a predicării lui Isus este, așadar, vestirea sosirii Împărăției lui Dumnezeu, care începe și devine eficace deja aici, pe pământ. Eliberarea de moarte este o constantă a acestei vestiri. Împărăția lui Dumnezeu ne face apți de a trăi o viață liberă și eliberatoare. Acest accent ne permite să înțelegem și rezerva scriitorilor neo-testamentari față de scrierile apocaliptice contemporane ale vieții de „dincolo”.

3.3.1. Învierea universală la sfântul Paul

Nu este o exagerare să afirmăm faptul că învierea este una din temele cardinale din teologia sfântului Paul. Pentru sfântul Paul prevalează speranța în înviere. Ea îi este familiară din cauza moștenirii sale farisaice și este subordonată așteptării parusiei.

În Faptele Apostolilor 24,15 sfântul Paul se prezintă în fața tribunalului lui Felix deci, înaintea unui auditoriu necreștin, compus din romani păgâni și iudeii acuzatori, spunând: „având aceeași speranță în Dumnezeu, pe care o au și ei, că va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți”. În versetul următor spune: „de aceea, mă străduiesc să am întotdeauna o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (v. 16), aceasta demonstrează o legătură strânsă între înviere și judecată, despre care vorbește în discursul său din Atena: „De fapt, el a stabilit o zi în care vă judeca lumea cu dreptate prin omul rânduit pentru aceasta, dând garanție tuturor prin aceea că l-a înviat din morți” (Fap 17,31). Toate acestea ne indică cum ar trebui înțeleasă universalitatea, el adaugă și o aluzie la timpul învierii care trebuie considerată finală, definitivă.

3.3.2. Învierea celor drepți la sfântul Paul

Învierea este o temă centrală în Scrisorile pastorale ale sfântului Paul, care formulează sinteza conținutului credinței noastre creștine: „Dacă vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom 10,9).

Desigur că nu se poate explica importanța centrală care este atribuită învierii lui Cristos dacă nu afirmăm motivul ei, deoarece nu este un fapt închis în sine, ca începutul unui proces care ne implică și pe noi. Pentru aceasta, învierea lui Cristos se numește primiție. Astfel sfântul Paul expune, înainte de toate, principiul fundamental al importanței centrale a învierii lui Cristos „dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” (1Cor 15,14). Urmează apoi justificarea acestei importanțe insistând asupra faptului că, fără învierea lui Cristos, nu putem avea speranța învierii noastre glorioase: „Căci dacă morții nu învie, nici Cristos n-a înviat. Iar dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre. Și atunci și cei ce au adormit în Cristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Cristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii. Dar acum Cristos a înviat din morți, fiind primiția învierii celor adormiți” (1Cor 15,16-20). Procesul complet este exemplificat puțin mai târziu: „Dar mai întâi Cristos, care este primiția, apoi, la venirea Lui, cei ai lui Cristos. După aceea, va fi sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu Tatăl, când va nimici orice domnie, stăpânire și putere” (vv. 23-24). De aceea, sfântul Paul îl numește pe Cristos: „Capul trupului, al Bisericii, primul născut dintre cei morți, cel dintâi întru toate” (Col 1,18).

Odată cu învierea lui Cristos are loc și învierea noastră. Paul afirmă: „Pe noi cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Cristos – prin har sunteți mântuiți! – Și împreună cu El ne-a înviat și ne-a așezat în ceruri” (Ef 2,5-6). Același gând este subliniat în Scrisoarea către Coloseni: „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus, unde se află Cristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Cristos întru Dumnezeu. Iar când Cristos, care este viața voastră, se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă” (Col 3,1-4).

Analizând textele și interpretând sensul lor spiritual, se poate spune că, învierea lui Isus este începutul vieții noi, principiul și cauza învierii noastre escatologice. Acest început este unul ontologic în noi prin botez: „Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți” (Col 2,12). Odată cu botezul, creștinul dobândește o viață nouă pe care trebuie să o păstreze pe parcursul întregii vieți pentru a ajunge la învierea finală.

Viața nouă, învierea existențială deșteaptă un interes profund spiritual, deschiderea spre o nouă viață interioară, descrisă ca o configurare la patima lui Cristos, pentru a putea ajunge la o înviere glorioasă. Sfântul Paul descrie credința în Isus Cristos și comuniunea cu El: „pe El vreau să-l cunosc și puterea învierii Lui și să fiu primit părtaș la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, pentru ca să pot ajunge la învierea cea din morți” (Fil 3,10-11). Învierea înseamnă și glorificarea noastră ca fii adoptivi ai Tatălui (cf. Rom 8,17).

Din punct de vedere temporal Prima Scrisoare către Tesaloniceni indică învierea glorioasă în ziua parusiei. Acest text vorbește despre învierea drepților: „Pentru că de credem că Isus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți în Isus, îi va învia împreună cu El” (1Tes 4,14). Voința Tatălui de a-l învia pe Isus, îmbrățișează în mod egal și pe cei care sunt „în Isus”. Învierea va avea loc când „Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și la trâmbița lui Dumnezeu se va coborî din cer și cei morți în Cristos vor învia întâi” (v. 16). Învierea reprezintă comuniunea deplină și veșnică cu Isus Cristos. Sfântul Paul afirmă că cei care vor fi în viață, nu vor muri, ci vor fi transformați și înălțați în gloria cerească „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul” (v. 17).

CAPITOLUL II

Învierea lui isus cristos eveniment salvific

Cum s-a tratat pe parcursul primului capitol, învierea va fi universală, cum universală va fi și judecata divină. Vor învia la viață doar cei care, vor fi scriși în „cartea vieții” iar ceilalți vor învia spre „moartea cea de-a doua” (Ap 20,12-15). Despărțirea celor buni de cei răi va fi definitivă. Toți vor învia, dar numai cei buni vor învia în Cristos.

Învierea va reface persoana umană în unitatea sa de trup și suflet și în identitatea proprie, pentru că dacă cel înviat nu ar fi aceeași persoană, ci o alta, aceasta nu s-ar putea numi înviere ci o altă creație distinctă de prima.

1. Învierea: eveniment constitutiv al misterului pascal

Prin înviere persoana lui Isus Cristos om și Dumnezeu s-a revelat în plinătatea gloriei divine a ambelor sale naturi enipostaziate. Sufletul uman al lui Cristos s-a reunit în Persoana Logosului cu trupul glorificat, în identitatea fizică cu trupul pătimirii și morții, în modul analog în care în unica Persoană a Cuvântului, firea umană a fost asumată de natura divină.

De aceea învierea este, înainte de toate, Epifania Cuvântului Întrupat. Prin misterul pascal Cristos se revelează credinței discipolilor. Odată, cu evenimentul pascal, dispar toate dubiile, toate perplexitățile. Discipolii care l-au văzut pot să mărturisească, ducând vestea cea bună și la alții.

Isus Cristos cel înviat se revelează prima dată celor care deja avuseseră un raport personal de familiaritate, de încredere, de prietenie, de dragoste și de credință cu El. Realitatea învierii lui Cristos devine accesibilă doar celor care posedă deja ochii sufletului pentru a vedea mai precis credința crescută în intimitate cu Isus, garantul mântuirii noastre prin jertfa pascală și prin înviere. „Această vestire este verificabilă doar pe cale mărturiei celor care au văzut și au crezut”.

Doar la lumina misterului pascal se poate înțelege originalitatea credinței creștine, cât și mesajul creștin, care este un mesaj de bucurie. „Viața și pătimirea lui Cristos este îndreptățită plecând de la momentul Paștelui, iar misiunea Bisericii de a anunța îndreptățirea universală de către Dumnezeu prin evenimentul pascal, este o misiune a bucuriei, în ciuda dramei pricinuită de suferință”.

„Da-ul spus suferinței și morții, are ultima sa rațiune în Cristos; într-un da al Fiului către Tatăl”. Astfel, ne este dezvăluită dimensiunea trinitară a misterului suferinței. Da-ul Fiului este originat de voința Tatălui, se află în inima Tatălui, care nu dorește moartea Fiului dar îl jertfește din iubire pentru cauza mântuirii noastre. Von Balthasar a meditat de-a lungul dialecticii creștine dintre bucurie și cruce demonstrând cum această dialectică retrimite la un mister în „însăși inima lui Dumnezeu”, și se întreabă: Nu ar putea bucuria divină să fie așa mare și așa profundă pentru a tolera și a nutri în sine, strigătul abandonului Fiului, fără să ne fi tulburat?”

Mesajul creștin de bucurie, al învierii lui Cristos este adresat lumii de către Biserică. Însă paradoxul bucuriei după cruce acompaniază viața Bisericii pentru că pornește de la cel Înviat prin care Biserica obține viața sa, ființa sa. Von Balthasar reflectează asupra misterului Bisericii care păstrează, ca și mister al dragostei, în centrul misterului pascal Vinerea sfântă și Sâmbăta sfântă: „Biserica nu încetează să iubească mereu cu da-ul mariano-ioanian, la umbra crucii”. O astfel de Biserică este: „cortul unui popor peregrinant”, este Trupul lui Cristos și se supune Legii lui Cristos.

Mesajul lui Cristos este obiectiv și determină modul de trăire a suferinței: „Biserica în totalitatea ei, fiind în mod real (prin Euharistie) Trupul lui Cristos, trebuie să fie răstignită împreună cu Capul ei”. De fapt, von Balthasar amintește că păcătosul, întrucât a păcătuit, este atârnat pe Crucea lui Cristos, și astfel în mod real „Cristos moare din cauza păcatului meu, în timp ce eu, dincolo de mine însumi, obțin în această moarte viața iubirii lui Dumnezeu”.

1.1. Existența creștină în misterul pascal

Bucuria Paștelui se naște din victoria iubirii asupra păcatului, la care creștinul este chemat să participe nu doar ca un spectator, ci ca un colaborator la gloria iubirii. Trăirea unei existențe pascale înseamnă a trăi, cu Cristos și în Cristos, paradoxul bucuriei în suferință. Creștinul poate spune în bucurie „cu Dumnezeu și în Dumnezeu, da durerii încredințându-se Tatălui cum a făcut Isus Cristos, acesta este misterul iubirii”. Existența creștină „rămâne învăluită în misterul Bisericii născut din misterul pascal. În peregrinarea ei suferindă, Biserica se abandonează cu totul în misterul crucii, lui Isus, în el, și ea se încredințează Tatălui”. Nu este vorba de refuzul unei bucurii pământești pe care Dumnezeu o dăruiește omului, dar de o experiență capabilă de a uni în bucuria învierii, suferințele și bucuriile zilnice. Sfântul Petru învață că atitudinea de asumat în suferință este cea a lui Cristos „întrucât participați la suferințele lui Cristos, bucurați-vă” (1Pt 4,13). Bucuria învierii devine zălog al bucuriei escatologice. „În măsura în care suferința este dovada unei participări a creștinului la suferințele lui Isus Cristos, această suferință edifică comuniunea în Biserică”. Bucuria Crucii este bucuria eliberării de păcat și a manifestării dragostei lui Isus Cristos.

Existența pascală fecundă în puterea lui Cristos conține un rod nu mereu vizibil, dar foarte real, cum o relevă exemplul sfinților.

Învierea lui Cristos este miezul credinței creștine, credință care devine viață în viața celui Înviat. Pentru a trăi viața pascală, înseamnă a trăi în bucuria fecundității crucii, după logica iubirii, ca persoane euharistice, înseamnă a iubi cu aceeași iubire a lui Dumnezeu, și a cunoaște bucuria filială a celui care acceptă să fie corăstignit cu Cristos.

1.2. Sfântul apostol Petru: martorul misterului pascal

Între discipolii care cu autoritate au anunțat învierea lui Isus, Petru este martorul primar. Evanghelia după Ioan relatează că Maria Magdalena este prima căreia i-a apărut Domnul înviat, aducând apoi vestea cea bună și discipolilor cărora le spune: „L-am văzut pe Domnul!” (cf. In 20,14-18). Această relatare este făcută și de evanghelistul Matei. În aceste două Evanghelii, însuși, Domnul înviat (cf. In 20,27; Mt 28,10) și un înger (cf. Mt 28,7) au spus lor să ducă vestea învierii discipolilor.

Toți cei patru evangheliști relatează cum femeile au găsit mormântul lui Isus gol. Îngerii explică că cu această întrebare Isus „a înviat” (Mc 16,6: Mt 28,6): „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?” (Lc 24,5).

Ca și mesagere ale învierii, Maria Magdalena și celelalte femei au pus în mișcare comunitatea primară. Se poate spune despre ele că sunt „mame fondatoare” a comunității pascale. Lui Petru însă îi revine rolul primar de a anunța oficial învierea lui Cristos. Din acest punct de vedere putem afirma prioritatea sa ca martor și mărturisitor pascal al învierii Domnului.

În ordinea martorilor învierii în Scrisoarea întâi către Corinteni stă pe primul loc apariția lui Cristos lui Petru: „i s-a arătat lui Cheffa apoi celor doisprezece” (1Cor 15,5). Este de observat că acest fragment din scrisoarea lui Paul se referă la o veche formulă de credință datând din primul deceniu de creștinism. Alte locuri unde se vorbește despre rolul lui Petru, de prim mărturisitor al evenimentelor pascale se găsesc în Lc 24,43; Mc 16,7; In 21, 15-19.

Evanghelistul Luca confirmă această prioritate a lui Petru ca martor pascal printr-o formulă extrasă din vechi izvoare creștine și introdusă la sfârșitul relatării despre cei doi discipoli care se îndreptau spre Emaus, și cărora Isus li s-a arătat într-un mod minunat la frângerea pâini: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon” (Lc 24,34). Probabil că Luca înserează această frază, ca apariția de la Emaus să nu fie considerată prima. Înainte de întoarcerea lui Cleopa și a tovarășului său, mărturia lui Petru a condus la credința pascală „pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei” (Lc 24,33). Relatarea despre ucenicii care mergeau spre Emaus și aparițiile succesive ale Domnului Înviat consolidează această credință, dar nu-i stă la origine.

Rolului lui Petru ca și subiect al credinței în înviere este evidențiat la Ultima Cină: Isus îl avertizează că va cădea și-l va renega, dar îl asigură spunându-i: „eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,32). Prima apariție a Domnului înviat lui Petru îl reconfirmă pe apostol în rolul de prim mărturisitor. El își dă seama de misiunea sa și se prezintă fraților cu puterea care-i vine din credința pascală.

Sfântul Luca în Faptele Apostolilor, urmează această versiune relatând cum acționează Petru ca prim martor al învierii Domnului. Plecând de la ziua Rusaliilor, Petru se comportă ca și cap colegiului martorilor pascali în anunțarea acestei vești bune: „pe acesta, care a fost dat după planul hotărât și preștiința lui Dumnezeu și pe care voi l-ați răstignit și ucis prin mâinile celor fărădelege, pe acesta Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morții, deoarece nu era posibil să fie ținut sub puterea ei” (Fap 2,23). Această carte prezintă diferite dimensiuni ale rolului de conducător exercitat de Petru în viața Bisericii primare, dar ceea ce are importanță majoră este proeminența persoanei sale între martorii învierii lui Cristos.

2. Învierea lui Cristos: fundamentul credinței și a mântuirii noastre

Învierea lui Cristos constituie nucleul credinței creștine, nu este nici un dubiu că credința discipolilor săi își trage întreaga forță din misterul învierii. Pentru acest motiv se poate spune că învierea este „chintesența credinței creștine”, și că „experiența și vestirea celui Înviat este planul existenței Bisericii”.

Învierea lui Cristos, este deci adevăr de credință, punct culminant al istoriei mântuirii, și desăvârșirea sa supremă, sfântul Paul afirmând:

„Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predicarea noastră și zadarnică este credința voastră. Iar noi suntem găsiți martori falși ai lui Dumnezeu pentru că dăm mărturie împotriva lui Dumnezeu spunând că l-a înviat pe Cristos, pe care nu l-a înviat, de vreme ce morții nu învie. Căci dacă morții nu învie, nici Cristos nu a înviat, iar dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică și voi sunteți încă în păcatele voastre” (1Cor 15,14-17).

Învierea lui Cristos condiționează și motivează credința, fiind eveniment determinant al mântuirii escatologice, învierea este în mod esențial adevăr de credință și cunoașterea ei este accesibilă doar datorită credinței. Dovezile sale istorice, sunt recunoscute prin intermediul credinței și sunt accesibile cercetării istorice care întărește afirmarea credinței în învierea lui Cristos, înrădăcinată în istorie (datorită „faptelor” întâmplate înainte și după Paști) și un adevăr istoric plin de credibilitate.

Învierea nu este un eveniment dedus într-o formă pur istorică, ca și analiza unui fapt care se petrece în lumea noastră spațio-temporală. Învierea lui Isus, anunță depășirea condiției spațio-temporale – pentru a participa la viața deplină a lui Dumnezeu în care nu există spațiu și timp. Astfel „învierea este un eveniment real, întrucât a avut loc în persoana lui Isus, om adevărat, înrădăcinat în istorie având un loc și martori”. Această înrădăcinare în istorie poate fi exprimată în formă indirectă prin semnele ei vizibile și urmele mărturiei apostolilor și a Bisericii primare sau în mod direct prin faptul mormântului gol. Este imposibil de a înțelege predicarea apostolică, dacă nu se face referință, la nucleul său originar, la mesajul Celui Înviat.

2.1. Caracteristicile credinței creștine în înviere

Isus a fost răstignit și a murit în public. Despre învierea sa dau de veste doar unele femei, care se aflau în apropierea mormântului său gol, și unii discipoli care fugiseră de la Ierusalim și l-au întâlnit în drumul lor spre Emaus. Aceștia se vor întoarce mai apoi la Ierusalim și vor anunța în public pe cel răstignit ca Domn, ca cel pe care Dumnezeu l-a înviat din morți. Ceea ce se cunoaște din punct de vedere istoric este ce au mărturisit femeile despre ce s-a întâmplat în apropierea mormântului gol, mesajul angelic asupra învierii lui Isus și că unii discipoli au avut apariții ale lui Isus. Mulți discipoli s-au bucurat de diverse apariții ale lui Isus, când se face văzut ca cel care trăiește veșnic ca Dumnezeu. Cristos înviat și glorificat, este pentru Sfântul Paul un început absolut. Drumul mântuirii găsește în acest eveniment central și unic punctul de plecare (Fap 26,23).

Cea mai veche mărturie despre înviere, în fragmentul din Scrisoarea întâi către Corinteni scrisă în anul 55 sau 56 (d.Cr.), în care se află mărturia lui Paul că Cristos a apărut lui Cheffa, apoi celor doisprezece și apoi la cinci sute de frați împreună (cf. 1Cor 15,5). Se adaugă apoi și pe sine, care nu era un discipol al lui Isus, ci persecutor al primei comunități creștine. Relatarea lui Paul este, în mod particular, prețioasă pentru că se referă la modul în care el însuși a făcut experiența întâlnirii cu Cristos înviat, el l-a văzut pe Domnul în mod natural (cf. 1Cor 9,1), prin figura unei experiențe interioare: „Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele și m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva” (Gal 1,15-17). Este o apariție neașteptată și contra voinței sale, deoarece el spune: „am fost cucerit de Isus Cristos” (Fil 3,12). Aceasta este o experiență care-l transformă în mod complet, cade la pământ și este dus lipsit de putere la Damasc, unde va primi botezul și își va recupera vederea. Din Saul, persecutorul creștinilor va deveni Paul, apostolul neamurilor. Faptele Apostolilor relatează această experiență ca o istorie a unei convertiri după modelul vocațiilor vetero-testamentare a profeților, prin viziunea luminii orbitoare care vine din cer și prin exclamația „Eu sunt Isus cel pe care tu îl persecuți” (9,3.5).

Prin cele întâmplate femeilor la mormântul gol, cât și discipolilor în drum spre Emaus, reușim să recunoaștem că viziunea lui Isus Cristos cel înviat este pentru ei excepțională, deoarece toți amintesc că l-au văzut pe Cristos mort iar acum el trăiește. Nu spun că el s-ar fi întors în viața de dinainte, dar că trăiește în acea glorie a lui Dumnezeu în care Isus a apărut. Viziunea lor a avut loc într-o lumină supranaturală. Experiențele de care vorbim, erau în mod evident experiențe care schimbă existența persoanelor implicate, care transformă pe acei discipoli descurajați și fricoși care fugeau de la Ierusalim pentru a-și salva viața, în apostoli care se întorc la Ierusalim, riscându-și propria viață, pentru a anunța în mod liber pe Cristos cel Înviat (cf. Fap 9,22.28).

Conform relatărilor din Evanghelii se poate presupune fuga discipolilor în Galileea, aceasta fiind descrisă în amănunt pentru a exclude eventualitatea iluziilor sau a proiectării de natură psihică. Aparițiile nu se explică prin credința apostolilor, ci, înainte de toate, este credința lor care se explică prin intermediul aparițiilor. Discipolii îl trădează, îl renegă și-l abandonează pe Maestrul lor. Motivele nu sunt prezentate, fugă scandaloasă este interpretată prin cuvintele profetului Zaharia (cf. Zah 13,7) și folosite de evanghelistul Marcu „Voi bate păstorul, iar oile se vor risipi” (Mc 14,27). Evanghelia după Ioan precizează: „Iată, vine ceasul, ba a și venit, când veți fi împrăștiați fiecare la ale sale și mă veți lăsa singur” (In 16,32). „Fiecare la ale sale” se poate înțelege, fiecare pe drumul său, după propriile interese, fiecare se va întoarce în satul său, la familia sa și la meseria sa. Discipolii lui Isus se vor întoarce la vechile preocupări și vor abandona discipolatul. Dar tocmai aceste locuri, contrar oricărei așteptări, vor fi locul experienței aparițiilor lui Isus care îi va îndruma să se întoarcă la Ierusalim. Aparițiile au loc în cursul unei perioade de timp suficient de lungă – patruzeci de zile (cf. Fap 1-3) – ca să se dovedească faptul că nu a fost o boală psihică. Isus a fost văzut într-un număr suficient de mare de ocazii diferite.

A crede în Isus cel înviat înseamnă a fi copleșiți de Duhul învierii. Doar în comuniune cu Duhul se face experiența cu Cristos cel viu și prezent. Pentru cel care crede în învierea lui Isus Cristos nu înseamnă să accepte un fapt, ci să fie copleșit de Duhul care dă viață (cf. Evr 6,5).

Cu afirmațiile „Cristos a apărut”, „Cristos a fost văzut” deja începe explicarea teologică a acestor experiențe pentru că se revine la termenii folosiți în Vechiul Testament se folosea pentru a descrie revelația lui Dumnezeu și lumina primei zile a creației. Dumnezeu a apărut părinților Alianței, Abrahan, Isaac, Iacob și Moise, la începutul timpului mesianic „se va arăta gloria Domnului și fiecare om o va vedea” (Is 40,5). Când în textele evanghelice și formulările pauline se afirmă că Isus este „viu” și „a apărut” cuiva, și „a înviat din morți”, sau „a fost glorificat”, „slăvit și înălțat”, și „intrat în glorie” se pune în mișcare întreaga speranță biblică, care, începând cu experiența răului și a morți, face apel la dreptatea și fidelitatea lui Dumnezeu.

2.2. Mărturisirile de credință în Isus Cristos înviat

În Noul Testament este exprimată convingerea martorilor pascali care l-au întâlnit în mod personal pe Isus înviat fie în descrierile pe care ni le oferă sfântul Paul, fie în profesiunile de credință, în formulele kerygmatice, cât și în narațiunile pascale ale tradiției primare a Bisericii.

Prima mărturie se găsește în Scrisoarea întâi către Corinteni, unde apostolul afirmă că l-a văzut personal pe Isus „eu l-am văzut” (1Cor 9,1). Ceea ce mai este important în această scrisoare e faptul că sunt menționați și alți martori privilegiați, dintre care mulți mai erau încă în viață (cf. 1Cor 15,6). Formulele kerigmatice (1Cor 15,3-5; Fap 2,22-36; 3,15.26; 4,2.10; 5,30; 10,34-42; 13,29-37) proclamă evenimentul învierii lui Isus prin puterea lui Dumnezeu Tatăl.

Experiența celui care „a văzut” nu se reduce la o simplă experiență trecătoare dar atinge totalitatea ființei celui în cauză, realitatea sa totală corporală și sensibilă. Ea se constituie ca un punct de întâlnire între experiența conviețuirii discipolilor cu Maestrul lor în timpul vieții sale publice și noua experiență de comuniune cu El în noua condiție glorioasă a lui. Este evident că întâlnirea cu Cel înviat implică începutul unei relații mai profunde și mai intime de cunoaștere a lui Isus, ca Domn. Întâlnirile pascale nu au fost simple revederi, după moarte, a celui pe care discipolii îl cunoscuseră înainte, a lui Isus terestru, ci pot vedea într-un mod nou misterul Celui pe care înainte îl cunoscuseră în mod imperfect. Astfel că experiența pascală a fost un adevărat progres spre o credință cristologică perfectă și explicită. Manifestările Celui înviat sunt numite în mod just cristofani. Aceste cristofani au avut loc în contextul unei experiențe globale, cuprinzând și a vedea cu ochii trupului, a simți, a atinge în mod concret Cuvântul vieții (cf. In 1,1-4). Pentru Ioan, nu mai puțin decât pentru Paul „faptul de a vedea nu poate fi înțeles în sensul pur spiritual, inseparabil de vederea efectivă, sensibilă, ca martori oculari”. Crezul ucenicilor în Isus Cristos cel înviat arată că și ei au afirmat că El a fost egal și identic cu Dumnezeu. El a fost cu adevărat cine a pretins că este.

Implicat în totalitatea ființei sale, martorul revelației Celui înviat este profund transformat, reînnoit în viața sa. Sfântul Paul mărturisește că întâlnirea cu Isus Cristos în persoană determină convertirea și vocația sa, de aceea poate fi chemat apostol (cf. 1Cor 9,2; 15,10-11) la fel ca și ceilalți martori ai învierii.

2.3. Efectul salvific al învierii lui Isus Cristos

În cursul vieții lui Isus manifestarea ființei sale este inseparabilă de acțiunea răscumpărătoare. În sacrificiul morții sale El s-a revelat ca Fiu al Tatălui, prin ascultarea sa, împlinind din dragoste reconcilierea omului cu Dumnezeu. În înviere este aceeași solidaritate între persoană și misiune. În învierea lui Isus se revelează plenar ca Dumnezeu și desăvârșește mântuirea noastră. Învierea are o dimensiune cu totul mântuitoare, ne revelează profunditatea și fecunditatea răscumpărării noastre, pe care Isus a înfăptuit-o prin jertfa sa pe cruce.

Învierea este victoria lui Isus asupra morții și toate dimensiunile ei. Este adevărul esențial și fundamental al Împărăției, al minunilor de vindecare, a celor trei învieri, și al proclamării iertării păcatelor.

„Învierea are valoare de cauză exemplară a învierii noastre însăși”. În ea este împlinită în mod concret ceea ce ne este dăruit în Cristos, destinul nostru definitiv. Pentru aceasta ea rămâne piatra unghiulară a credinței creștine: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predicarea noastră și zadarnică este credința voastră. Dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică și voi sunteți încă în păcatele voastre” (1Cor 15,14.17). Învierea lui Isus este principiul învierii întregii omeniri: înseamnă reconcilierea absolută și viața deplină în Dumnezeu.

2.3.1. Reconcilierea absolută în învierea lui Isus Cristos

Dacă crucea este da-ul absolut al lui Isus spus Tatălui (cf. 2Cor 1,19), învierea este da-ul absolut al Tatălui spus Fiului. Isus a murit pentru noi și rugându-se pentru prigonitorii săi (cf. Lc 23,34). În moartea lui Isus a murit moartea noastră. Învierea ne anunță că aceasta este și judecata lui Dumnezeu Tatăl asupra morții. Victoria lui Isus este recunoscută de Tatăl și manifestată într-un chip răsunător. Prin înviere Jertfa lui Isus este, metaforic vorbind, prețul reconcilierii, „din cauza păcatelor noastre” și „pentru păcatele noastre” (1Cor 15,3). Harul iubirii lui Dumnezeu transcende Legea și supune păcatul: „Legea a venit și ea ca să se înmulțească greșeala, dar unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Rom 5,20). În răul care s-a dezlănțuit asupra sa, Fiul împlinește ascultarea din iubire, iertarea și reconcilierea. Relația dintre Dumnezeu și om se schimbă. Tatăl privește pe oameni doar „prin intermediul chipului Fiului”; Isus înviat este dreptatea noastră „care a fost dat la moarte pentru fărădelegile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim îndreptățiți” (Rom 4,25).

Credința primară s-a servit de reprezentări cultuale pentru a exprima sensul și însemnătatea sacrificiului existențial al lui Isus; „trăiți în iubire după cum și Cristos ne-a iubit pe noi și s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi, ca ofrandă și jertfă de bună mireasmă” învață sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni (Ef 5,2). A văzut în trupul lui Cristos de pe cruce (cf. Rom 3,25; 1In 2,22) împlinirea sacrificiului de ispășire împlinit de servitorul suferind din Cartea profetului Isaia „Dar a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferință. Și fiindcă și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmași, își vă lungi viața și lucrul Domnului în mâna lui va propăși”. (Is 53,10) Sângele vărsat pe cruce amintește de cel al sacrificiilor de ispășire stabilite pentru reconciliere. „Reconcilierea este sensul pozitiv al ispășirii”.

În Scrisoarea către Evrei se dezvoltă teologia mântuirii integrând rolul sacerdotal temei sacrificale. Cristos nu este numai victimă dar și Mare Preot; originalitatea sacrificiului său provine din această identitate dintre preot și victimă. Este un mod de a exprima, în vocabularul cultual, un sacrificiu existențial; „nu este vorba de o ceremonie, dar de o jertfă existențială”. Cristos care a suferit patima pentru a intra în gloria sa (cf. Lc 24,26) este cel care s-a umilit, a suferit moartea și a fost încoronat de glorie (cf. Evr 2,9) adică s-a făcut asemenea oamenilor pentru „a deveni mare preot” (Ev 2,17), este, deci, marele preot al Noi Alianțe. Nu a repetat acțiunea marelui preot în ziua de Kippur, intrând în Cortul Alianței cu sângele caprelor și țapilor, dar a intrat cu însuși sângele său, în noul cort al gloriei trupului său, pentru a săvârși ispășirea definitivă (cf. Evr 9,10-11). Sacrificiul trebuie înțeles în sens propriu; autorul nu se folosește de metafore.

2.3.2. Plinătatea vieții în Cristos înviat

Crucea și învierea deschid porțile unei vieți în mod absolut reconciliată cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine. Trupul înviat al lui Isus este liber de toate aversiunile care lovesc existența noastră căreia moartea îi este cel mai puternic semn; „știm că Cristos cel înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9). În moarte se manifestă păcatul și finitudinea noastră. Învierea proclamă și revelează divinitatea glorioasă a umanității lui Isus.

În Isus, Tatăl ne adoptă ca fii ai săi și trimite Duhul său peste noi „Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată!” (Rom 8,15). Astfel intrăm în comuniune de viață divină cu Dumnezeu: „Prin aceasta, ne-a dat promisiunile lui prețioase și mari pentru ca astfel să deveniți părtași ai naturii sale dumnezeești, după ca v-ați smuls din depravarea care este în poftele lumii” (2Pt 1,4). Învierea duce la desăvârșire chiar omenitatea lui Isus; pentru divinizarea noastră. Sfântul Irineu afirmă: „Cuvântul lui Dumnezeu (…), s-a făcut ceea ce noi suntem pentru a face din noi ceea ce El este”.

3. Învierea și viața creștină

Experiența și anunțul învierii sunt planul existenței Bisericii, anamneza lui Isus prepascal este un moment din viața sa și a comunității de credință, pentru care doar prin această memorie se poate înțelege sensul prezenței Celui Înviat în ea, este adevărat că doar plecând de la întâlnirea cu Isus Înviat, Biserica poate face actul anamnezei de la a cărui bogăție trăiește în continuitate și în jurul lui Isus răstignit și înviat.

Dacă mărturisirea și anunțul Răstignitului-Înviat este inima mesajului Bisericii creștine, se impune exigența că acesta să fie punctul de plecare și perspectiva oricărei alte considerații a credinței în Cristos. În acest anunț memoria și trecutul lui Isus din Nazaret sunt reinterpretate la lumina credinței pascale, și la lumina speranței escatologice.

3.1. Învierea lui Cristos și învierea creștinului

Învierea lui Isus Cristos nu este numai dovada divinității sale, cea care face credibil mesajul său, dar ea schimbă într-un mod total situația omului și a lumii. Cu ea, lumea și omul, au intrat într-o ultimă fază, într-o ultimă perioadă a existenței sale, până în escatologie. Prin învierea sa Cristos a învins dușmanii omului, adică moartea, și păcatul. Cu triumful său Isus a dobândit domnia asupra tuturor oamenilor, eliberându-i de frica morții. Omul este chemat la „o viață nouă”, acea care îl constituie frate al lui Cristos, și moștenitor cu El al vieții veșnice, conducându-l de la puterea „cărnii” la cea a „spiritului” (cf. Rom 7,5; 8,9). Omul va continua să moară, va continua să lupte împotriva pornirilor sale, care îl conduc la rău, va continua să simtă imboldul concupiscenței care îl împinge să facă ceea ce nu dorește să facă. Dar, totuși, în el este o forță nouă, care îi dă posibilitatea de a rezista răului, este o speranță nouă care îl face să înțeleagă moartea nu ca o pedeapsă dar ca un act final al asemănării cu Cristos, „pentru a învia”. Învierea lui Cristos aduce în lume speranța, că nu totul se sfârșește aici. Această lume este numai o figură, o umbră care trece. Dincolo de ea este o altă realitate care îi dă un sens, adică viața veșnică în Cristos care i-a precedat pe toți și îi cheamă pe toți la înviere și la viața veșnică de comuniune fericită cu El.

3.2. Roadele învierii

Învierea lui Isus Cristos este situată într-o perspectivă personală și universală, nu este doar un fapt cu totul excepțional, închis în el însuși, ci este un eveniment orientat spre viitor, în primul rând deschide întreaga lume la viitor. Învierea sa, inaugurează începutul unei omeniri noi, și a unui nou sens pentru întreaga existență.

Credința în înviere este asociată cu credința într-o reînnoire viitoare a lumii: „Într-adevăr, creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu…, dar nu numai ea, ci și noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu, Duhul, și noi suspinăm în noi înșine, așteptând înfierea și răscumpărarea trupului nostru” (Rom 8,19-23).

3.2.1. Roadele învierii pentru Isus Cristos

Învierea lui Isus Cristos constă în restabilirea integrității naturii sale umane, restituind sufletul trupului. Cu privire la calitățile trupului lui Cristos înviat cred că nu este necesară o aprofundare excesivă. Trupul lui Cristos glorificat nu mai este supus acelor condiții care sunt tipice materiei: spațiu, timp, ponderalitate, densitate. Nu s-ar poate stabili ce vârstă și greutate are trupul lui Cristos înviat. Se numește încă trup, deoarece termenul de trup desemnează totalitatea părților sale: inimă, cap, mâini, picioare, oase etc. Sfântul Toma de Aquino afirmă că:

„Tot ceea ce aparține naturii trupului uman este prezent în trupul lui Cristos Înviat. Este evident că dacă naturii trupului uman aparțin carnea, oasele, sângele și orice alt mădular al trupului, aceste mădulare se găsesc și în trupul lui Cristos Înviat, în totalitate, fără nici o lipsă. Astfel că învierea nu ar fi fost perfectă, nefiind reînnoit tot ceea ce căzuse prin moarte” .

Privind la Cristos, învierea sa devine argumentul incontestabil al autenticității cauzei sale și a misiunii sale. Învierea este dovada decisivă a divinității lui Cristos.

3.2.2. Roadele învierii pentru omenire

Nu mai puțin vizibile sunt roadele pe care învierea le aduce omenirii. Învierea este principiul unei vieți noi, a unei autentice învieri a neamului omenesc. Acel plan de îndumnezeire a omului. pe care Trinitatea l-a conceput prin Întruparea Cuvântului, se realizează în mod efectiv doar după înviere. După ce Isus prin pătimirea și moartea sa a ispășit păcatele omenirii și prin învierea sa i-a făcut pe oameni părtași la viața sa divină. Învierea spirituală și existențială comportă o transformare ontologică. Învierea înnoiește sufletul și toată ființa, transformând inteligența și gândirea. Între efectele ontologice ale învierii Sf. Toma include și învierea escatologică a trupului:

„În ordinea învierii umane, primul a înviat Cristos. De aceea este necesar ca învierea lui Cristos să fie cauza învierii noastre (…). Întradevăr principiul de viață pentru om este Cuvântul lui Dumnezeu (…). Cuvântul lui Dumnezeu a conferit întâi viața veșnică trupului unic în sine prin natură și prin intermediul său va împlini învierea tuturor oamenilor”.

Învierea este fundamentul stabil al credinței în Cristos, al speranței în viața veșnică, un sens pozitiv al istoriei umanității. Învierea este drumul pe care omenirea trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge la scopul final; scopul este unul singur pentru toți oamenii: a învia cu Cristos pentru a primi de la El viața veșnică (cf. 1Cor 15,22).

3.2.3. Roadele învierii pentru univers

Despre roadele învierii pentru întreg universul vorbește în mod deosebit Grigore de Nissa într-o exegeză despre Sâmbăta Sfântă:

„Iată Sâmbăta binecuvântată de prima creație. În această sâmbătă văd acea sâmbătă, ziua de odihnă pe care Dumnezeu a binecuvântat-o între toate celelalte zile. În această zi Dumnezeu necreat s-a odihnit cu adevărat după ce a împlinit toată creația. Prin înviere s-a întors la ceea ce era deja, a făcut să învie împreună cu El, tot ceea ce zăcea în ruină. Învierea este o nouă zi pentru toți cei care trăiesc în întuneric și în umbra morții”.

Reînnoirea universului, ultimul rod al învierii lui Cristos va avea loc la sfârșitul timpurilor; noutatea radicală inițiată de Cristos se va conclude cu realizarea cerurilor noi și a pământurilor noi, tot universul restaurat și reînnoit va cânta laudă lui Dumnezeu.

Ca Preot și Profet, Cristos dorește colaborarea discipolilor săi din orice timp și din orice loc; ca Rege este chemat la judecată, misiune a celui Înviat. Transformarea, reînnoirea radicală a oamenilor începută cu învierea lui Isus are loc prin propagarea adevărului, a dragostei și a păcii. Această misiune este încredințată tuturor discipolilor săi. Cristos cel Înviat continuă mereu să-l trimită pe Duhul Sfânt Mângâietorul pentru această misiune. Prin învierea sa suntem transformați în mod personal, facem eficace planul său de mântuire a omenirii și de reînnoire a universului, în conformitate cu planul lui Dumnezeu.

Capitolul III

Învierea lui Isus Cristos

Speranță și principiu a învierii morților

„Cristos, speranța mea a înviat! El va merge înaintea voastră în Galileea”. Cu aceste cuvinte este făcut anunțul pascal. În Sfintele Evanghelii scrie că anunțul învierii este dat de către îngeri, semnificația fiind foarte clară, anume că misterul învierii nu poate fi revelat decât de către Dumnezeu.

Niciodată în istoria umanității nu a fost, un anunț mai impresionant decât cel din dimineața Paștelui. Cristos a înviat cu adevărat. Identitatea dintre Răstignit și Înviat este centrul kerygmei apostolice, iar după două mii de ani este mărturisit același eveniment, de speranță și de împlinire a promisiunii că „toți vor învia în Cristos” (1Cor 15,22).

Speranța pe care sărbătoarea Paștelui o exprimă nu este o utopie și nu are nimic de împărțit cu mitul. Pentru prima dată în istoria umanității este afirmat în mod absolut că fiecare poate ieși din umbra disperării și a morții pentru a pătrunde în lumina speranței și a credinței pe drumul către învierea de apoi. Sfântul Paul le scria tesalonicenilor în legătură cu lucrurile de pe urmă:

„Căci aceasta vă spunem, după Cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom trece înaintea celor morți, pentru că Însuși Domnul, la poruncă divină, la strigătul arhanghelului și în sunetul trâmbiței lui Dumnezeu, Se va coborî din ceruri, și cei morți în Cristos vor învia întâi, apoi, noi cei vii, care vom fi rămas atunci, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul” (1Tes 4,15-17).

1. Învierea lui Isus Cristos și noua speranță creștină

Noua speranță creștină – care se naște din experiența pascală – împlinește speranțele vetero-testamentare. Învierea lui Isus este confirmarea profețiilor Vechiului Testament și împlinirea tuturor profețiilor. Ea este promisiune universală escatologică, pentru că în noi toți va fi învinsă moartea, este dar și promisiune care suscită în cei credincioși marea dorință după Împărăția veșnică, după cerul nou și pământul nou. Cristos prin învierea sa, deschide un viitor nou vieții omului, o nouă speranță creștină.

Speranța creștină presupune dorința sufletului de a răspunde iubirii lui Dumnezeu care, prin moartea și învierea Fiului Său, ne-a arătat iubirea sa nemărginită și că el este Binele suprem și fericirea supremă. Astfel că iubirea este fundamentul speranței creștine. Credința se fondează pe Cristos iar speranța creștină culminează în El: „El este speranța noastră” (1Tim 1,1). În El Dumnezeu și-a reunit, și a împlinit promisiunile sale, planul său salvific. „El care nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toți, cum nu ne va da toate împreună cu El?” (Rom 8,32). În Cristos noi am fost mântuiți iar prin speranță dobândim în timp toate roadele mântuirii, „prin speranță am fost mântuiți” (Rom 8,24), învierea sa este asigurarea învierii noastre pe care o așteptăm tot în speranță.

Uniți cu El, ca și membrele unui trup, noi suntem deja destinați și orientați spre gloria sa (cf. Col 1,27; Rom 6,4). Opera lui Cristos este inaugurarea oricărei speranțe de mântuire, pentru că nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, spune sfântul Paul (cf. Rom 8,1). Cine crede în El are viața veșnică (cf. In 20,31; 1In 1,10).

1.1. Reînnoirea teologiei speranței

Conciliul al II-lea din Vatican reorientează atenția spre speranța creștină, redefinindu-i mai multe referințe: Împărăția Tatălui, omul și omenirea întreagă, discipolii lui Cristos și istoria. În ceea ce privește Împărăția, este necesar să cercetăm semnele timpului și să le interpretăm la lumina Evangheliei; în ceea ce privește omenirea, speranța reafirmă mântuirea omului în unitatea și totalitatea sa (trup și suflet, inimă și conștiință, minte și voință). În virtutea originii sale, ca operă a lui Dumnezeu, are vocația sa la mântuire și fericire veșnică. Speranța presupune dinamica unei vieți noi care promovează dezvoltarea unei fraternități universale.

Speranța este o realitate eclezială, aparține întregii „comunități a sfinților”. Argumentul escatologic a fost dezvoltat în conexiune cu cultul sfinților, pentru a evidenția unitatea Bisericii „de pe pământ” cu Biserica glorioasă. Nu se poate afirma evoluția istorică a poporului lui Dumnezeu fără a avea o viziune escatologică a istoriei, adevărul împlinirii finale a istoriei și a lumii mișcă și determină misterul Bisericii în istoria mântuirii.

Perspectiva reală escatologică a Bisericii este afirmată de raportul ei cu Biserica triumfătoare; comunitatea eclezială este deschisă la lucrurile de pe urmă pentru că trăiește aici și acum noutatea speranței în înviere, noutatea mântuirii. Împărăția lui Dumnezeu este prezentă pe pământ dar nu este încă pe deplin realizată și revelată. Aceasta presupune o așteptare a împlinirii finale, astfel că redescoperirea speranței este o redescoperire a sensului escatologic al Paștelui lui Isus și a kerigmei Bisericii primare.

Temei speranței îi este unită escatologia dar și dimensiunile ecleziale ale vieții creștine, cu dimensiunile sacramentale ale Bisericii și ale vieții fiecărui credincios, mai ales cu sacramentul Euharistiei. De fapt, „celebrând memorialul lui Cristos înviat și înălțat la cer, comunitatea creștină așteaptă să se împlinească speranța fericită și venirea Mântuitorul nostru Isus Cristos. În celebrarea euharistică, speranța devine sarea și lumina credinței creștine”. Privind din acest unghi, Euharistia ne permite să vedem ziua de Duminică, nu numai „ziua Domnului”, „ziua credinței” sau „prima zi a săptămânii”, dar și „ziua speranței”. „Participarea la Cina Domnului este de fapt anticiparea banchetului escatologic a Nunții Mielului” (cf. Ap 19,9).

Euharistia devine, astfel baza „speranței, a gloriei viitoare și introduce Biserica în misterul pascal, pentru a pregăti pe creștini pentru viitor, când umanitatea însăși va deveni ofertă acceptată de Dumnezeu”. Fractio panis semnifică astfel, ceea ce lumea trebuie să devină, adică ofertă și imn de laudă adus Creatorului, o comuniune universală în Trupul lui Cristos, o împărăție a dreptății, a dragostei, a păcii în Duhul Sfânt.

1.2. Valoarea speranței creștine

Valoarea speranței creștine este imensă pentru cel care speră. Speranța creștină dă omului o nouă trăire, determinând voința și simțirea sa. Tinzând spre viitor, la Dumnezeu, sufletul respiră deja, aerul fericirii împreună cu Dumnezeu. Promisiunile lui Dumnezeu conferă omului o siguranță maximă, și o putere harică, „eu pot orice lucru în Cel care-mi dă putere” exclamă sfântul Paul (Fil 4,13). Fermitatea este deci neînvinsă în încercări, prin credință sigură că ajutorul divin nu va fi mai mic decât încercarea. Astfel ia naștere siguranța: sfântul Paul afirmă: „sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39). Speranța transformă durerea în bucurie, în așteptarea Domnului care este aproape (cf. Fil 4,5).

Speranța creștină este alimentată de prezența lui Isus Cristos în creștini, sfântul Paul afirmă: „Cristos în voi, speranța slavei” (Col 1,27), „Domnul Isus Cristos, speranța voastră” (1Tim 1,1). Pentru Paul, prezența lui Cristos cel Înviat în viața fiecărui creștin, este fără nici o distincție, misterul deplin și total pe care Dumnezeu a vrut să-l reveleze, este izvorul speranței creștine. La originea acestei speranțe este un act deplin și gratuit al dragostei lui Dumnezeu. Acest act constă în chemarea la mântuire prin participarea la viața lui Dumnezeu.

Sfântul Paul ilustrând viața creștină, pune împreună credința, speranța și dragostea, spunându-le tesalonicenilor că nu a uitat de lucrul credinței lor, de osteneala iubirii și de stăruința speranței în Domnul Isus Cristos (cf. 1Tes 1,3), el îndeamnă astfel: „Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoșa credinței și a dragostei și punând coiful speranței de mântuire” (1Tes 5,8); „Și acum rămân acestea trei: credința, speranța și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1Cor 13,13).

Fiind certitudinea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu speranța creștină nu dezamăgește pentru că își are rădăcinile sale în dragoste, după cum învață Sfântul Paul: „speranța nu dezamăgește pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom 5,5). Ea nu va putea fi separată de dragoste:

„Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem dați la moarte toată ziua, suntem socotiți ca niște oi de înjunghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35-39).

O privire foarte atentă la acest text, ne va permite să înțelegem caracteristicile speranței creștine pe care Paul o descrie, cu toate că termenul nu apare în mod explicit. În câteva versete anterioare, apostolul spunea că pentru cei care trăiesc în credință și speranță, suferința prezentă nu se poate compara cu gloria care le va fi dăruită. Această glorie nu este alta decât vederea Fiului lui Dumnezeu prin credința în patima, moartea și învierea Sa. Viitorul care privește pe cei care astăzi speră și cred nu doar că va compensa prezentul, ci pe deasupra, îl va depăși în intensitatea fericirii împlinite (cf. Rom 8,17-18).

1.3. Învierea lui Isus Cristos speranță creștină

Sfântul apostol Petru în prima scrisoare a sa descrie starea creștinilor din timpul său, care erau puși la încercarea credinței lor prin persecuții:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a răscumpărat la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți, pentru o moștenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri. …deși acum, pentru puțin timp, trebuie să vă întristați de felurite încercări, pentru că valoarea credinței voastre, mai de preț decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire și cinste, la arătarea lui Isus Cristos” (1Pt 1,3-4.6-7).

În text nu este vorba despre virtutea speranței, virtute care privește atitudinea creștinului, ci este vorba de evenimentul care-i stă la bază. Acest eveniment al speranței vii este învierea lui Isus Cristos din morți. Speranța creștină are un nume: Isus Cristos înviat. Învierea lui Isus Cristos aduce cu sine învierea noastră. Isus nu învie doar pentru sine însuși, ci învie ca „fiind începutul învierii celor adormiți. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine și învierea din morți. Și după cum toți mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toți vor fi readuși la viață” (1Cor 15,20-23), El este capul umanității care trebuie reînnoită.

Apostolului Paul i-au fost făcute cunoscute misterul morții și al învierii morților. El afirmă:

„Căci dacă morții nu învie, nici Cristos n-a înviat, iar dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, și voi sunteți încă în păcatele voastre; iar cei care au adormit în Cristos au pierit. Și dacă ne-am pus speranța în Cristos numai în viața aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toți oamenii. Dar acum Cristos a înviat din morți, fiind începutul învierii celor adormiți” (1Cor 15,16-20).

Învierea nu este un adevăr ușor de acceptat. În Biblie ea a fost revelată progresiv. Adevărul învierii devine mai clar în Cartea profetului Daniel „Mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viață veșnică, iar alții spre ocară și rușine veșnică” (Dn 12,2). În Cartea a doua a Macabeilor se evidențiază că credința în învierea morților este semnul și baza rugăciunii pentru cei răposați: „Că de n-ar fi avut speranța că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți” (2Mac 12,44).

În cultura greacă dificultatea de a accepta învierea era influențată de doctrina platonică a nemuririi sufletului, și de curentele gnostice care disprețuiau materia și trupul. Era de neconceput ca sufletul eliberat de trup să se întoarcă în închisoarea sa. Cu atât mai dificil se putea vedea în această întoarcere o împlinire a omului în glorie și fericire. Paul însuși va experimenta ostilitatea greacă în ceea ce privește acest adevăr al învierii sufletului și trupului, Luca prezintă astfel insuccesul sau: „Când au auzit ei de învierea morților, unii își băteau joc, iar alții au zis: Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată” (Fap 17,32).

Unitatea și unicitatea speranței creștine, fondate pe învierea lui Isus, aparține vieții intime a Bisericii. Speranța se împlinește pentru cei care cred în cadrul Bisericii, fiind semnul unității creștinilor. Constituția dogmatică Lumen Gentium confirmă foarte expresiv acest fapt, descriind Biserica astfel: „Unicul Mijlocitor Cristos a stabilit pe acest pământ Biserica Sa sfântă, comunitate de credință, de speranță și de dragoste, ca organism vizibil; El o susține fără încetare și prin ea revarsă asupra tuturor harul și adevărul”. Dimensiunea comunitară a speranței este cea care ne permite să afirmăm că cel care crede speră pentru toți și pentru mântuirea tuturor. Sfântul Toma care a avut marea intuiție de a susține că fundamentul speranței în mântuirea universală este dragostea față de aproapele, afirma că ceea ce sperăm pentru noi înșine, în dragoste, trebuie să sperăm pentru toți.

1.4. Necesitatea speranței

Speranța tinde spre mântuirea personală după moarte și spre mântuirea escatologică. Ea este alimentată de viața supranaturală. Fără speranță viața noastră supranaturală nu ar avea sens. Nu este harul sămânța gloriei? Această sămânță înseamnă promisiune, așteptare. Din alt punct de vedere speranța noastră ar fi nejustificată și absurdă dacă nu ne-am încrede în promisiunile lui Dumnezeu și în ajutorul lui Cristos. Ea este indispensabilă pentru a dobândi mântuirea, în ea noi suntem mântuiți.

Pentru sfântul Paul sinteza existenței creștine este trăirea credinței, speranței și a dragostei. Esența credința este învierea lui Isus Cristos, esența speranței este mântuirea viitoare, ca revelație definitivă a gloriei lui Cristos Înviat la care participă omul și lumea, iar esența iubirii este conformarea cu iubirea lui Cristos. Credința, speranța și iubirea sunt trei aspecte diferite dar strâns unite în ființa omului, sub primatul dragostei.

Fundamentul speranței creștine este dragostea și puterea mântuitoare a lui Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos și Duhul Sfânt în viața creștinului. În moartea lui Cristos, Dumnezeu a arătat într-un mod suprem dragostea sa pentru noi. Dacă ne-a împăcat cu El în Cristos (cf. Rom 5,10-11; 2Cor 5,18-20) cu atât mai mult ne va dărui mântuirea prin învierea sa (cf. Rom 5,9-10). „Dacă nu l-a cruțat nici pe propriul Său Fiu, dar pentru noi L-a dat la moarte, cum ar fi posibil ca să nu ne dea totul cu El?” (Rom 8,32). Acest fundament este pus prin învierea lui Isus (cf. Rom 8,31-39). Învierea lui Cristos este împlinire și promisiune, o mântuire plenară deja și nu încă revelată și trăită pe deplin în gloria cerească.

Speranța creștină fondată pe infinita dragoste a lui Dumnezeu, împlinită în Cristos, este hrănită de Duhul Sfânt în sufletul celor care cred (cf. Rom 15,13; Gal 5,5). Omul poate înțelege misterul lui Cristos doar prin darul Duhului Sfânt, doar Duhul susține speranța creștinului în Cristos. Duhul, darul Tatălui prin Cristos înviat, generează în om răspunsul speranței în Isus Cristos și în darul mântuirii „Cine l-a primit pe Duhul, poate spera cu siguranță la plinătatea viitoare”.

Prin Duhul Sfânt, cel care crede, primește comuniunea de viață cu Cristos înviat, ca și anticipare a gloriei escatologice, la gloria sa. Prezența vivificantă a Duhului Sfânt este pentru omul îndreptățit nu numai garanția și posesia învierii viitoare (cf. Rom 8,23; 2Cor 1,22; 5,4-5; Ef 1,14) dar însăși principiul învierii (cf Rom 8,11.14-17.23; Gal 4,6; 6,8). Prin comuniune cu Cristos în Duhul Sfânt începe viața nouă care va ajunge la plinătatea ei în viața veșnică împreună cu Cristos glorificat (cf. 1Tes 4,17; 2Cor 5,8; Fil 1,23). Noua speranță creștină este pregustarea plinătății vieții pe care cel care crede o va primi prin înviere (cf. Col 2,12; 3,1; Ef 2,6).

Speranța creștină este har acordat în Isus Cristos, har care recheamă la o consecvența fără rezerve. Darul interior al Duhului ne permite să vedem în credință și speranță moartea și învierea lui Cristos ca gestul absolut al dragostei lui Dumnezeu, care ne cheamă să ne încredem în El, și promisiunilor sale (cf. Rom 5,5-8; 8,14-17.31-39).

Abandonarea în Dumnezeu în credință și speranță nu este o atitudine pasivă și o renunțare la a gândi și a decide, pentru a lăsa doar lui Dumnezeu puterea de a acționa pentru mântuirea noastră. Dar în speranță omul se abandonează în dragostea lui Dumnezeu. Speranța nu doar că nu exclude deciziile și acțiunile omului dar le include și le cere. Să te încrezi în Dumnezeu, înseamnă să-l iubești, iar dragostea nu se desăvârșește (nu e autentică) decât prin fapte. Speranța este o întoarcere permanentă a omului spre Dumnezeul harului; este sinceră doar dacă implică decizia unei „vieți noi”. Păcatul conduce la moartea speranței în timp ce încrederea în Dumnezeul îndurărilor conduce la schimbarea păcătosului pentru a trăi o viață nouă.

2. Realitatea divină a învierii morților în planul de mântuire a omului

Învierea morților este realitate divină deoarece este opera lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul său Isus Cristos și în Duhul Sfânt, pentru că reprezintă împlinirea mântuirii omului întreg, ca trup și suflet.

Învierea lui Isus și învierea morților reprezintă forma absolută a atotputerniciei lui Dumnezeu asupra istoriei. Paștele este Da-ul lui Dumnezeu Tatăl spus omului și vieții. El permite de a depăși tăcerea morții și de a reînnoi Logos-ul vieții. Din Paște reiese sensul „vieții noi”. Se poate înțelege că Paștele este o experiență de comuniune trinitară, este deschiderea totală a lui Dumnezeu ad extra, pentru mântuirea tuturor.

2.1. Opera divină a învierii morților

Învierea este săvârșită de Dumnezeu Tatăl, El este cel care l-a înviat pe Isus din morți. Învierea îl pune pe Isus într-o „viață nouă”, iar această viață nouă vine de la Tatăl care este izvorul oricărei vieți.

La Corint existau membrii ai comunității care spuneau: „Nu există învierea morților” (1Cor 15,12), deși ei credeau în învierea lui Isus. Probabil, în spatele acestei propoziții se ascunde o interpretare entuziastico-spirituală a credinței, o concepție a mântuirii atât de concentrată asupra prezentului încât reține ca nesemnificativă istoria, și atât de interiorizată încât exclude corporeitatea de la mântuire. Paul nu contestă că Cristos domnește de pe acum, dar după el mântuirea cuprinde absolut și împlinirea istoriei și mântuirea omului întreg, trup și suflet. Dacă n-ar exista învierea morților cauza lui Cristos ar fi ratată: „Dacă nu există învierea morților, atunci nici Cristos nu a înviat” (1Cor 15,13).

Învierea lui Isus inaugurează o istorie care se va termina când toate puterile ostile lui Dumnezeu vor fi biruite: „Ultimul dușman care va fi nimicit va fi moartea” (1Cor 15,26). Cine exclude această speranță istorică arată „că nu-l cunoaște pe Dumnezeu” (1Cor 15,34)

După moartea trupului, din noi supraviețuiește sufletul, subiectul răsplății divine. Supraviețuirea sufletului conștient este premergătoare învierii salvând continuitatea și identitatea dintre omul care a trăit și omul care va învia. Datorită sufletului care supraviețuiește, omul concret nu va înceta să existe nici după moartea trupului, dar va reajunge la deplina realitate existențială, chiar trupească, numai la înviere.

Deși până la înviere va supraviețui nu numai sufletul, omul nu trebuie să disprețuiască trupul, dimpotrivă, trebuie să-l considere un bun vrednic de cinste, deoarece Dumnezeu l-a creat pentru a învia în ziua de apoi. Fiecare trebuie să-l preamărească pe Dumnezeu în trupul propriu.

Învierea lui Isus este principiul învierii creștinilor la viața veșnică în glorie. Tatăl care l-a înviat pe Isus, îi va învia și pe creștini (cf. 2Cor 4,14). Sfântul Paul dorește să-l cunoască pe Cristos în învierea sa, să participe la suferințele sale și la moartea sa, în speranța de a ajunge la înviere (cf. Fil 3,10). Cei care mor cu Cristos, vor trăi cu El (cf. Tim 2,11). Isus este învierea și viața și-i va învia în ultima zi pe cei care cred în El (cf. In 11,25; 6,39-44.54).

Această temă este elaborată în mod succint în Scrisoarea întâi către Corinteni, în capitolul 15:

„Dar de va zice cineva: Cum învie morții? Și cu ce fel de trup vor veni? Nebunule! Ceea ce semeni tu nu prinde viață dacă mai întâi nu moare. Și ceea ce tu semeni, nu semeni trupul care va fi ci doar un simplu grăunte, poate de grâu sau de altă plantă, însă Dumnezeu îi dă trup după cum vrea și fiecăreia dintre semințe îi dă trupul propriu. Nu orice trup este același trup, ci unul este trupul oamenilor, altul este trupul animalelor, altul este trupul păsărilor și altul al peștilor. Există și trupuri cerești și trupuri pământești, însă alta este măreția celor cerești și alta a celor pământești. Una este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii și alta este strălucirea stelelor, căci o stea diferă de altă stea în strălucire. Tot la fel este și învierea din morți: se seamănă în putrezire și se învie în neputrezire, se seamănă în rușine și se învie în mărire, se seamănă în slăbiciune și se învie în putere, se seamănă în trup firesc și învie un trup spiritual căci dacă există un trup firesc există și unul spiritual” (1Cor 15,35-44).

Așadar, celui care întreabă sceptic ce fel de trup va fi cel înviat Paul îi răspunde cu imaginea „simplului grăunte” care este transformat în spicul grâului, ca și cu alte imagini pentru a explica un lucru, după cum aici există diferite forme fenomenale și cu toate aceste o identitate, tot astfel după înviere va exista un trup care va fi complet nou, diferit de cel prezent și totuși identic fizic cu trupul în care am trăit și am murit. Învierea lui Isus și învierea viitoare a creștinilor este mărturia că creștinii sunt eliberați de păcat. Cristos este primul dintre cei înviați, oamenii vor învia în el așa cum au murit în Adam. Învierea morților exprimă triumful lui Cristos asupra morții și asupra păcatului, nu este o reîntoarcere la condițiile stării precedente, ci la o viață a spiritului, viața deja posedată de Isus înviat care este comunicată de la El, la cei care cred în El.

Biserica afirmă în Simbolul Apostolic credința în învierea morților și învață că oamenii vor învia cu aceleași trupuri dar transfigurate. La conciliul din Toledo, aprobat de papa Inocențiu al III-lea, s-a proclamat: „credem că vom învia nu într-un trup diferit ci în acesta în care trăim, ne mișcăm și suntem”.

Același Papă le impunea valdezilor și albigenzilor care se întorceau în sânul Bisericii această profesiune de credință: „credem cu inima și mărturisim cu gura învierea acestui trup pe care îl avem și nu altul, toți vor învia cu trupurile lor pe care acum le au, pentru a primi după faptele lor, fie că sunt bune sau rele”. Aceasta o afirmă și Sfântul Paul: „nu toți trebuie să ne prezentăm înaintea tribunalului lui Cristos pentru ca fiecare să primească, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup, fie bine, fie rău” (2Cor 5,10). Sfântul Paul mai adaugă: „Însă, va spune cineva: Cum învie morții? Cu ce trup vor veni? Nebunule! Ceea ce semeni, nu semeni în trupul care va fi, ci doar un simplu grăunte, poate de grâu sau de altă plantă, însă Dumnezeu îi dă trup după cum vrea și fiecăreia dintre semințe îi dă trupul propriu” (1Cor 15,35-38). Sfântul Augustin scrie: „trupurile nu vor avea nici o lipsă, ca în momentul creației când Dumnezeu a creat totul în manieră perfectă. Astfel va fi și învierea”. Trupurile însuflețite și înviate se vor bucura de perfecțiune, așa cum spune și Sfântul Matei: „Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor” (Mt 13,43). Această strălucire va fi splendoarea gloriei divine de care vom fi înveșmântați. Sfântul Paul adaugă: „una este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii și alta este strălucirea stelelor, căci o stea diferă de la altă stea în strălucire” (1Cor 15,41).

Timpul, măsura ordinii cosmice, va înceta cu sfârșitul lumii, după care va urma o renaștere universală, „noi așteptăm după promisiunea lui, ceruri noi și un pământ nou în care va locui dreptatea” (2Pt 3,13). „Timpului îi va urma o dezvoltare a vieții fără sfârșit: Eternitatea”.

Catehismul Bisericii Catolice prezintă învierea noastră la sfârșitul timpurilor ca pe o lucrare a Sfintei Treimi, în conformitate cu mărturia Sfântului Paul: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morți locuiește în voi, acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morți va învia și trupurile voastre muritoare prin Duhul său care locuiește în voi” (Rom, 8,11). Dumnezeu în atotputernicia sa va reda în mod definitiv viața incoruptibilă trupurilor noastre, unindu-le cu sufletele noastre prin puterea învierii lui Isus. Trupul este pivotul mântuirii iar învierea trupului constituie împlinirea definitivă a creări și răscumpărării trupului. În conformitate cu Conciliul al IV-lea din Lateran în Catehism se afirmă identitatea fizică a trupului înviat cu trupul respectiv al persoanei înviate, dar într-o condiție transfigurată, spiritualizată. Învierea morților este intim asociată cu paruzia lui Cristos și cu viața Bisericii deoarece prin participarea creștinului la Euharistie el pregustă această transfigurare a trupului de către Cristos.

2.2. Integritatea omului înviat

La înviere trupul nu va fi inferior sufletului, căci nu-i este supus, ci se va bucura de aceeași demnitate. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, de aceea în întreaga sa ființă este chipul lui Dumnezeu. Învierea exprimă mântuirea omului întreg, cuprinde totalitatea ființei sale, trup și suflet. Ca și în creației nu se acordă un primat sufletului și inferioritate trupului. În Duhul învierii sufletul și trupul se găsesc în întregime, moartea și separarea datorată morții poate fi eliminată și refăcută. Trupul se va uni cu sufletul și împreună va reda identitatea completă a persoanei. Viața omului întreg trup și suflet va elimina orice disociere internă, va fi o armonie completă între trup și suflet. Creștinul care înviere îmbrățișează veșnicia lui Dumnezeu. Creștinul crede în speranța unui triumf definitiv al vieții asupra morții, crede și mărturisește că după moarte va învia pentru a nu mai muri. Noua unire dintre trup și suflet nu este o întoarcere la viața pământească ci la o viață perfect îndumnezeită prin comuniunea deplină cu Sfânta Treime.

Învierea noastră va fi nespus de reală, va avea loc în acest trup în care trăim subzistăm și muncim, după modelul lui Cristos. Atunci trupurile acestea plămădite din carne, oase și sânge vor fi transformate în trupuri glorioase, există o continuitate reală între trupul actual și transformarea glorioasă a aceluiași trup. Fără identitatea corporală nu se poate vorbi despre identitatea persoanei.

Noutatea condiției trupului înviat constă în aceea că trupul actual nu va fi doar însuflețit de suflet, ci va fi transfigurat de Duhul Sfânt, luând chipul pe care l-a avut trupul lui Cristos la Schimbarea la Față.

Această transformare este deja reală și actuală în trupul înviat al lui Cristos și al Sfintei Fecioare Maria înălțată la cer. Pe această realitate prezentă se întemeiază credința și speranța noastră. Ea este deja în Cristos starea definitivă a învierii morților. La ea vom participa plenar la învierea glorioasă, iar prin noi și creația, Dumnezeu fiind și Dumnezeul creației. Această înviere a noastră va avea loc în ziua de apoi la încheierea istoriei, la parusia sau venirea glorioasă a Domnului Isus Cristos, Capul nostru.

3. Învierea morților împlinirea istoriei și a economiei divine a mântuirii

Învierea morților ca și împlinire a istoriei și a economiei mântuirii trebuie considerată în relație cu paruzia glorioasă a lui Isus Cristos înviat. Paruzia de asemenea trebuie considerată în relație cu evenimentul Isus Cristos, adică cu întruparea și Paștele său, deoarece prin venirea lui Isus Cristos istoriei i-a fost imprimat semnificatul ei plenar, adică un semnificat salvifico-escatologic. După opera pascală a lui Isus Cristos, pentru creștinism istoria nu mai reprezintă decât matca existențială în care persoana umană se maturizează în credință și sfințenie pregătindu-se pentru viața veșnică. Sensul istoriei omului și al întregii sale munci este deci dobândirea triumfului final al vieții divine prin intrarea în fericirea cerească fără de sfârșit. Această fericire va fi inaugurată prin învierea din morți la venirea a doua a lui Isus Cristos.

Termenul paruzia înseamnă venire triumfantă, celebrativă, plinătatea prezenței; era termenul folosit și pentru a indica întâlnirile dintre marii suverani ai lumii antice. Doar viitorul escatologic va revela sensul deplin al identității omului și a universului, va revela sensul deplin al istoriei în totalitatea ei, tocmai prin finalitatea care îi va fi descoperită de către Isus Cristos. Prezenta eră istorică care se desfășoară sub ochii noștri este și ultima etapă a economiei divine a mântuirii; indiferent cât va dura ea, este un timp de pregătire activă prin veghere și muncă asiduă în vederea întâmpinării lui Isus Cristos. Venirea lui Isus Cristos prin înfăptuirile mântuitoare escatologice pe care le aduce – învierea morților și viața veșnic fericită – va fi și împlinire finală a economiei divine a mântuirii, deoarece mântuirea omului va fi deplină și desăvârșită, omul își va atinge scopul final pentru care a fost creat de Dumnezeu și răscumpărat de Cristos.

3.1. Împlinirea istoriei în zorii paruziei și ai învierii de apoi

De fapt, ce trebuie să înțelegem afirmând, împlinirea sensului sau scopului istoriei la sfârșitul ei în escatologie? Plecând de la însăși natura istoriei ca și succesiune de fapte și evenimente întrețesute într-un timp obiectiv, material, succesiune care tinde spre o evoluție și desăvârșire a omului și a creației, credința creștină afirmă că sfârșitul evoluției și împlinirea desăvârșirii omului și creației vor avea loc în escatologie, în ziua pauziei când Isus Cristos va dezvălui în mod vizibil și plenar regalitatea sa universală (cf. Col 3,1-2) și că el este plinătatea și desăvârșirea tuturor lucrurilor (cf. Col 1,17-19). El, care a introdus întreaga istorie umană în economia divină, o va introduce la sfârșit în eternitatea sa, prin instaurarea universală a împărăției lui Dumnezeu. Împărăția veșnică a lui Dumnezeu va îndepărta păcatul, moartea, în coruptibilitatea și influența răului și a satanei prin victoria definitivă a lui Isus Cristos (1Cor 15,20-28). Alături de sfântul Paul, mesajul Apocalipsei proclamă de asemenea victoria definitivă a lui Dumnezeu asupra tuturor forțelor adverse și ostile Lui. Această victorie comportă și crearea unui pământ nou și a unui cer nou, ale căror începuturi sunt Biserica lui Isus Cristos și credincioșii reînnoiți prin darul Duhului Sfânt. Isus însuși a spus că acest pământ și acest cer va trece (cf. Mt 24,35) vestind o viitoare renaștere a lumii, când „Fiul Omului va veni să șadă pe tronul Său de glorie” (Mt 20,20). Reluând învățătura paulină putem înțelege, atât cât se poate înțelege, că desăvârșirea omului la sfârșitul istoriei acestei umanități va consta în desăvârșirea mântuirii sale. Desăvârșirea mântuirii constă în primul rând în învierea tuturor credincioșilor care aparțin lui Isus Cristos prin botez (cf. 1Cor 15,22 ). În al doilea rând această desăvârșire constă în nimicirea sau supunerea totală până la inoperativitatea tuturor domniilor, stăpânirilor și puterilor care reprezintă puterile cosmice, malefice și toate puterile politice care se succed în istorie ca și structuri ale păcatului.

Lui Isus Cristos, ca și Mântuitor, Tatăl i-a supus toate pentru a nimici până la sfârșitul lumii pe toți dușmanii săi dintre care ultimul este moartea (1Cor 15,24-27).

Această victorie a început cu învierea sa și își atinge culmea triumfului la sfârșitul veacurilor. Prin nimicirea morții ca dușman al lui Isus Cristos regalitatea sa absolută se revelează a fi și escatologică și mesianică, deși moartea este văzută de Paul ca o putere cosmică, care a intrat în legea creației. Isus Cristos este adevăratul Fiu al Omului, adevăratul Rege Mesia, care stă la dreapta puterii divine investit cu domnia mesianică (cf. Ps 109,1). Este unica dată când în scrisorile protopauline se vorbește despre împărăția lui Isus Cristos asupra tuturor lucrurilor în mod exclusiv. Cât privește apoi motivul vetero-testamentar al încredințării împărăției mesianice lui Dumnezeu Tatăl de către Isus Cristos (1Cor 15,24.28), aceasta nu reprezintă o contradicție sau o încetare a regalității Lui. Ceea ce Paul vrea să sublinieze este că în regalitatea absolută a lui Isus Cristos nu se include însuși Dumnezeu Tatăl care i-a dăruit această regalitate (cf. 1Cor 15,27). Dumnezeu Tatăl este unicul principiu teologic al suveranității, este unicul principiu originant al mântuirii și puterii lui Isus Cristos; prin Isus Cristos El își realizează planul său de mântuire, de readucere a lumii la sine, de domnie a sa asupra oricărei creaturi și asupra întregii creații, excluzând tot ceea ce i se împotrivește. Așadar faptul că Dumnezeu Tatăl va fi totul în toți – panta en pasin – nu indică un soi de imanență divină asupra creatului escatologic ci tocmai împlinirea plenară a dorinței și puterii Tatălui de mântuire și de suveranitate, împlinire care va depăși sfera de exercitare a libertății omului.

În aceasta constă suprema desăvârșire a operei lui Isus Cristos, redarea comuniunii cu Tatăl, preamărirea finală a Tatălui în Duhul Sfânt (cf. Ef 2,18) și gloria veșnică împreună cu El. Dumnezeu Tatăl este Capul lui Isus Cristos, Cristos este Capul umanității, (cf. 1Cor 11,3) prin Isus Cristos mântuirea este a noastră, ca har al dragostei Tatălui, iar noi avem calea deschisă către comuniunea cu Tatăl și cu Fiul Său în Duhul Sfânt, Duhul comuniunii. În aceasta constă suprema și veșnica moștenire a Împărăției lui Isus Cristos și a lui Dumnezeu (cf. Ef 5,5). Această Împărăție escatologică și veșnică a fost interpretată de Părinții Bisericii și doctorii scolastici ca o separare netă a binelui, de rău a virtuții de viciu, a fericirii de durere, a vieții de moarte; eliminate fiind cauzele pierzării veșnice și intrând în posesia fericirii divine toții oamenii mântuiți vor trăi pentru eternitate în comuniunea dragostei și a gloriei cu Cristos, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

3.2. Învierea escatologică: împlinirea definitivă a economiei mântuirii

Afirmând că învierea de apoi este împlinire definitivă a economiei divine a mântuirii nu vrem să afirmăm altceva decât că ea reprezintă suprema desăvârșire a mântuirii la care a fost chemat omul de către Tatăl prin trimiterea Fiului său. Venirea lui Cristos în glorie, judecata celor vi și a celor morți, răsplata vieții veșnice dată celor care l-au recunoscut pe Cristos pe pământ în semenii săi sunt înfăptuirii escatologice care împlinesc această desăvârșire a mântuirii, după cum Isus Cristos a promis: „Atunci regele va spune celor care sunt la dreapta sa; «Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți Împărăția care va fost pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii»” (Mt 25,34). Așadar această împlinire finală escatologică a mântuirii este înfăptuită de Cristos ca Judecător și Domn întrucât este Fiul lui Dumnezeu, Înțelepciunea generată din Tatăl și adevărul veșnic care provine din Tatăl și-l reprezintă în mod perfect. Puterea judecății îi aparține atât ca Dumnezeu cât și ca Om căruia Dumnezeu Tatăl i-a supus orice lucru și l-a făcut Capul Bisericii (cf. Evr 2,8) și l-a constituit Judecător al celor vii și al celor morți (cf. Fap 10,42) întrucât a meritat omenirii mântuirea prin jertfa sa; așadar paruzia lui Cristos, judecata și răsplata pronunțată de El manifestă plenara sa regalitate asupra lumii și întregului univers.

Desăvârșirea mântuirii și suprema răsplată constă în viața veșnic fericită în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. În ce constă însă viața și fericirea eternă? Sfântul Paul a fost primul căruia i-a fost dezvăluit o parte din acest mister al vieții veșnice. Omul intrat în Împărăția lui Isus Cristos va gusta din viața însăși a lui Dumnezeu când el va fi „totul în toți” (1Cor 15,28). Sfântul Paul încearcă o descriere a vieții veșnice într-un mod generic. El ne spune că ea constă într-o viață cerească de glorie, de domnie împreună cu Isus Cristos în Împărăția Tatălui împreună cu toți sfinții săi, în bucuria și pacea Duhului Sfânt. În această împărăție de glorie vom privi nu ca-ntr-o oglindă, prin credință, dar față către față pe Dumnezeu (cf. 1Cor 13,12) și ne vom bucura de ceea ce ochiul pe pământ nu poate să vadă și inima să guste (cf. 1Cor 2,9). Expresiile cheie prin care Paul indică viața eternă ar putea fi considerate următoarele: „locuință veșnică în ceruri” (2Cor 5,1); „moștenirea gloriei sale” (Ef 1,18); „moștenirea sfinților…în împărăția Fiului iubirii sale” (Col 1,12-3); „împărăția lui Dumnezeu din ceruri” (2Tim 4,18).

Sfântul Paul vede cerul ca pe o locuință, ca pe locuința noastră paternă (cf. 2Cor 5,8), deoarece acolo creștinul va trăi maxima apropiere de Dumnezeu în condiția de nemurire. Patria veșnică din ceruri este locuința lui Isus Cristos înviat care va coborî să ne învie; apostolul folosește termenul politeuma care înseamnă colonie ce ține de un imperiu, în care locuitorii au cetățenia imperiului (cf. Fil 3,20); această patrie se obține urmând viața în Duh (cf. Gal 6,8).

Bucuria gloriei și a împărăției Tatălui ne este dată în dar ca moștenire împreună cu Isus Cristos în virtutea îndreptățirii și a filiațiunii divine ca o desăvârșire a configurării cu el (cf. Rom 5,17; 8,17; 8,30; 2Cor 3,8.11) prin lucrarea de sfințire de către Duhul Sfânt (cf. 1Cor 6,10; 2Cor 3,18).

Preamărirea creștinilor împreună cu Isus Cristos în ceruri înseamnă perfecta comuniune cu el și cu Tatăl în Împărăția sa, deplina intimitate cu dumnezeirea, perfecta cunoaștere a dumnezeirii pornind de la relația personală cu Isus Cristos.

Acest fapt al comuniunii ființiale, personale cu Dumnezeu, Paul îl exprimă prin expresia prosopon pros prosopon (cf. 1Cor 13,12), adică persoană către persoană, voind să spună că vom sta în vederea și în prezența lui Dumnezeu, într-o maximă deschidere a persoanei umane prin autotranscendența ipostazierii divine, întrucât vom fi desăvârșită imagine a lui Isus Cristos (cf. Rom 8,29) , el va fi totul în toate (cf. Col 3,11). Astfel Paștele nu este pur și simplu un eveniment care deschide o promisiune și se încheie cu învierea morților și cu viața nouă în Isus Cristos, dar devine prin viața veșnică cu Isus Cristos glorificat un modus vivendi după cum explică sfântul Irineu: „La sfârșit, Cuvântul Tatălui și Duhul Sfânt, unindu-se vechiului trup al lui Adam, modelat din țărână, îl vor însufleți și desăvârși pe om făcându-l capabil să-l înțeleagă perfect pe Tatăl”.

Împărăția lui Dumnezeu este realitatea fundamentală care include toate înfăptuirile escatologice. Ea este Împărăția puterii și lucrării lui Isus Cristos și a Duhului Sfânt în lume și în fiecare creștin. Paruzia, așadar, și înfăptuirile escatologice înseamnă definitiva și plenara ei instaurare ca desăvârșire a mântuirii și a reconstituirii noastre definitive în Isus Cristos. Prin întruparea, învierea și înălțarea sa, El a început, împărățirea sa și lumea escatologică, iar în ordinea prezentului ne învață că trebuie să contăm zilnic pe comuniunea cu El și în iubirea aproapelui, astfel, moartea este un element al vieții în bucuria Duhului Sfânt, și a Împărăției sale. La împlinirea istoriei prin venirea sa glorioasă Isus Cristos își va revela regalitatea sa și întreaga operă de mântuire, de sfințire și de creație. Această operă va culmina prin proclamarea învierii morților la sfârșitul timpurilor și al vieții veșnice. Viața veșnică este conceptul general prin care se exprimă întreaga condiție și trăire a omului în comuniunea sa perfectă cu Dumnezeu. Ea exprimă împlinirea perfectă a omului în Cristos, echivalentul termenului de viață veșnică sunt termenii cer, rai și Împărăția lui Dumnezeu.

Viața veșnică atât ca realitate cât și ca termen conceptual este afirmată în scrierile Sfinților Părinți începând de la sfântul Irineu, Sfântul Clement Alexandrinul, apoi o găsim în Simbolul Quicumque (scris între anii 430-500) și în formula de credință Fides Damasi, atribuită Papei Damas I sau sfântului Ieronim, apărută la sfârșitul sec. al XV-lea. Sfântul Irineu înțelege prin viața veșnică comuniunea de viață cu Dumnezeu și împărtășirea tuturor bunurilor care vin de la El. Sfântul Augustin concepea viața veșnică și natura viziunii lui Dumnezeu ca pe o cufundare totală a ființei în pacea lui Dumnezeu. Sfântul Toma specifică că noua creatură spirituală este orânduită viziunii beatifice; ea este capax Dei în sensul că infinitatea actelor inteligenței și iubirii sunt îndreptate în mod absolut spre Dumnezeu.

Conciliul al II-lea din Vatican descrie fericirea veșnică ca o condiție de comuniune intimă cu Cristos, condiție exprimată în Evangheli prin domni cu Cristos glorificat și participarea la ospățul său de nuntă. Se scoate astfel în evidență că viziunea beatifică are ca scop primordial final persoana lui Cristos; El ne va conduce la Tatăl. A vedea Persoana Cuvântului înseamnă a vedea esența divină; în Fiul se vede Tatăl și Duhul Sfânt.

Catehismul Bisericii Catolice pe aceeași linie afirmă că Raiul înseamnă trăirea veșnică împreună cu Cristos în asemănare perfectă cu Dumnezeu, în comuniune de viață și de iubire cu Preasfânta Treime, cu Fecioara Maria, cu îngerii și toți fericiții; această viață este numită cer, cerul fiind scopul ultim al omului și misterul ultim al lui Dumnezeu care depășește orice înțelegere și reprezentare; contemplarea lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică, viziune beatifică. Așadar unirea beatifică cu Dumnezeu nu înseamnă altceva decât relația perfectă cu Sfânta Treime, de vedere, de viață și de cunoaștere. Această unire beatifică este revelată în Vechiul și Noul Testament ca fiind gloria lui Dumnezeu, glorie care semnifică excelența, puterea și viața divină.

Așadar cuvântul cheie pentru a înțelege viața veșnică ca desăvârșire a mântuirii este împlinire, cuvânt care în Biblie, mai ales în Scrisorile sfântului Paul are înțelesul de plinătate. Dumnezeu este plinătate, plinătate care este depozitată în Cristos, iar în Cristos orice lucru și orice ființă este condusă la plinătate sau la împlinire, adică la atingerea sensului și scopului deplin pentru care au fost create de Dumnezeu. Omul nu-și poate găsi împlinirea doar în relația sa cu lumea și cu pământul. În Dumnezeu și în noua creație își va găsi perfecta împlinire a tuturor dimensiunilor sale: personală, teologică, socială și cosmică.

Mai mult viața veșnică va fi un dinamism continuu pentru că Dumnezeu nu va fi un obiect de posesie ci subiectul unei relații ce va solicita mereu tensiunea noastră în a-l descoperi tot mai mult, ca un izvor inepuizabil de fericire și de iubire. Acesta este punctul general de vedere al teologiei recente. Ea concepe preamărirea lui Dumnezeu ca pe o cufundare fără de sfârșit în infinitele bogății ale misterului său devenind și noi în mod total și exclusiv iubire așa cum este Dumnezeu.

În concluzie împlinirea economiei divine a mântuirii, a sfințirii și a restaurării omului și creației omului și creației în Cristos înseamnă ajungerea la plinătatea Împărăției lui Dumnezeu. Învierea morților, sfârșitul timpurilor, intrarea în gloria Sfintei Treimi prin trupul glorificat, prin viața divină a uniunii beatifice și prin transformarea universului material într-un cer nou și un pământ nou în care Dumnezeu va fi „totul în toți” (1Cor 15,28). Împlinirea economiei divine este viața veșnică în cadrul vieții și veșniciei lui Dumnezeu. Viața veșnică este divinizarea perfectă a omului și a lumii pătrunse de suveranitatea și prezența mântuitoare a lui Dumnezeu.

Concluzie

Temeiul credinței și speranței creștine este învierea lui Isus Cristos, modelul și cauza învierii noastre. La ea participăm deja sacramental prin Botez, dar comuniunea desăvârșită cu Dumnezeu, chiar cea trupească, se va realiza la învierea glorioasă.

Învierea și viața veșnică fac parte din centrul credinței creștine. La lumina planului de mântuire și din revelația progresivă a învierii în Sfânta Scriptură s-a putut înțelege că atât în mântuire cât și în înviere Dumnezeu își realizează dorința sa iubitoare de comuniune cu omul. Prin întruparea, moartea și învierea lui Isus Cristos s-au împlinit promisiunile vetero-testamentare, Isus punând capăt lumii vechi și inaugurând o lume nouă. Singurul mod în care Mesia poate împlini aceste promisiuni și profeții este învierea din morți. Învierea împlinește profețiile cu privire la dumnezeirea lui Isus Cristos.

Învierea escatologică reprezintă cea mai strânsă legătură dintre creștin și Cristos. Deoarece Cristos este Capul Bisericii, adică al celor care cred în el, această legătură ajunge la plinătatea semnificației sale doar atunci când cei care cred și fac parte din misterul salvific al lui Dumnezeu, vor participa la viața sa prin înviere, după cum mărturisește sfântul Paul: „Deci ne-am îngropat cu el în moarte, prin botez, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Rom 6,4-5). Așadar existența creștină este fondată pe participarea la moartea și învierea lui Cristos.

Învierea este astfel desăvârșirea ultimă a lucrării de mântuire, prin aceea că, omul dobândește prin ea perfecta sa umanitate, atât în trup cât și în suflet. Învierea morților va cuprinde în sine glorificarea și îndumnezeirea perfectă a omului. Învierea va fi acțiunea salvifică escatologică a lui Dumnezeu Tatăl, care se va împlini în Isus Cristos, Fiul său.

Noua speranță creștină – care se naște din experiența pascală – împlinește speranțele vetero-testamentare. Învierea lui Isus este confirmarea profețiilor Vechiului Testament și împlinirea lor. Ea este promisiune universală escatologică, care suscită în cei credincioși marea dorință după Împărăția veșnică, după cerul nou și pământul nou, dorința ca în ei și în lume să fie îndepărtată moartea pentru vecie Cristos prin învierea sa, deschide un viitor nou vieții omului, o nouă speranță creștină.

Speranța creștină are o mare valoare, deoarece dă omului o nouă trăire, determinând voința și simțirea sa. Tinzând spre Dumnezeu, sufletul pregustă deja fericirea lui Dumnezeu. Promisiunile lui Dumnezeu conferă omului o certitudine și o putere harică: „eu pot orice lucru în Cel care-mi dă putere” exclamă sfântul Paul (Fil 4,13). Fermitatea este deci neînvinsă prin credința că ajutorul divin nu va fi mai mic decât încercarea. Astfel ia naștere siguranța exprimată atât de profund de sfântul Paul: „sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39). Speranța transformă durerea în bucurie, în așteptarea Domnului care este aproape (cf. Fil 4,5).

Fundamentul speranței creștine este Cristos înviat care comunică puterea mântuitoare a lui Dumnezeu Tatăl. În moartea lui Cristos, Tatăl a revelat într-un mod suprem dragostea sa pentru noi. Dacă ne-a împăcat cu El în Cristos (cf. Rom 5,10-11; 2Cor 5,18-20) cu atât mai mult ne va dărui mântuirea escatologică prin învierea sa (cf. Rom 5,9-10). „Dacă nu l-a cruțat nici pe propriul Său Fiu, dar pentru noi L-a dat la moarte, cum ar fi posibil ca să nu ne dea totul cu El?” (Rom 8,32). Învierea lui Cristos este împlinirea și promisiunea învierii și mântuirii noastre finale, desăvârșite în gloria cerească.

Învierea lui Cristos condiționează și motivează credința, fiind eveniment determinant al mântuirii escatologice, adevăr fundamental de credință. Acceptarea ei este posibilă doar prin credință. De asemenea dovezile sale istorice sunt recunoscute prin intermediul credinței.

Învierea lui Cristos aduce în lume speranța că nu totul se sfârșește aici. Această lume este ca o umbră care trece. Dincolo de ea este o altă realitate care îi dă un sens, adică viața veșnică în Cristos care îi cheamă pe toți la înviere și la viața veșnică de comuniune fericită cu El. Învierea lui Isus este principiul învierii creștinilor la viața veșnică în glorie. Tatăl care l-a înviat pe Isus, îi va învia și pe creștini (cf. 2Cor 4,14). Sfântul Paul dorește să-l cunoască pe Cristos în învierea sa, să participe la suferințele sale și la moartea sa, în speranța de a ajunge la înviere (cf. Fil 3,10). Cei care mor cu Cristos vor trăi cu El (cf. Tim 2,11). Isus este învierea și viața și-i va învia în ultima zi pe cei care cred în El (cf. In 11,25; 6,39-44.54), constituindu-i membri ai Împărăției promise celor care cred, speră și sunt vrednici de fericirea veșnică.

Împărăția lui Dumnezeu este realitatea fundamentală care include toate înfăptuirile escatologice. Ea este Împărăția puterii și lucrării lui Isus Cristos și a Duhului Sfânt în lume și în fiecare creștin. Așadar, paruzia și înfăptuirile escatologice înseamnă definitiva și plenara ei instaurare ca desăvârșire a mântuirii și a restaurării noastre definitive în Isus Cristos. Prin întruparea, învierea și înălțarea sa, El a început, împărățirea sa și lumea escatologică, iar în ordinea prezentului ne învață că trebuie să contăm zilnic pe comuniunea cu El și în iubirea aproapelui; astfel, moartea este un element al vieții în bucuria Duhului Sfânt, și a Împărăției sale. La împlinirea istoriei prin venirea sa glorioasă Isus Cristos își va revela regalitatea sa și întreaga operă de mântuire, de sfințire și de creație. Această operă va culmina prin învierea morților la sfârșitul timpurilor spre viața veșnică.

Învierea noastră este desăvârșirea ultimă lucrării mântuirii deoarece prin ea vom intra în viața deplină de fericire și de comuniune veșnică cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Credința în înviere este argumentul principal care îi determină pe creștini să trăiască în conformitate cu învățătura despre înviere și viață veșnică proclamată de apostoli și urmașii lor.

Prezenta lucrare a avut ca obiectiv și finalitate o cunoaștere și o înțelegere a anumitor concepții teologice asupra învierii lui Isus Cristos și a învierii morților. Acest obiectiv a fost atins tocmai prin expunerea succintă și sistematică a fiecărui capitol din cele trei existente în această lucrare. Am dorit această cercetare ca un exercițiu, ca o încercare de a înțelege mai bine credința pascală care să-mi conducă pașii în viața de zi cu zi la lumina învierii lui Isus Cristos în speranța învierii morților și a tuturor spre o viață nouă în zorii escatologici.

BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare patristice

Augustin, La Città di Dio, Città Nuova, Roma 1978.

Grigore de Nissa, De tridua inter mortem et resurrectionem Domini nostri Jesu Christi spatio, în Opera, Sermones I, Leida 1967.

Irineo, Adversus Haereses, Sources Chrétiennes, Cerf, Paris 1965.

Toma de Aquino, La Somma Teologica, E.S.D., Bologna 1987.

2. Documente Magisteriale

Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 1993.

Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, constituții, decrete, declarații, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 1999.

Enchiridion Vaticanum, Documenti Ufficiali della Santa Sede, Dehoniane, Bologna 1971-2000.

Liturghierul Roman, orânduit după Decretul Sfântului Conciliu al II-lea din Vatican, Lecționar II, Timpul Pascal, Presa Bună, Iași 2000.

3. Dicționare și enciclopedii

Barbaglio G. – Dianich S., Nuovo Dizionario di Teologia, Paoline, Roma 1998.

Denzinger H. – Schönmetzer A., Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Herder, Freiburg 1973.

K. Rahner, Enciclopedia Teologica, Sacramentum Mundi, vol. VII, Morceliana, Brescia 1977.

Stoian I.M., Dicționar religios, Garamond, București 19942.

4. Bibliografie generală

Aa. Vv. Preblemi e orientamenti di teologia dogmatica, II, Mondadori, Milano 1957.

Althaus P., Die letzten Dinge, Patmos, Gütersloh 19566.

Alfaro J., Speranza cristiana e liberazione dell’uomo, Queriniana, Brescia 19853.

Barbaglio G., La prima lettera ai Corinti, Dehoniane, Bologna 1996.

Bordoni M., Gesù di Nazaret presenza, memoria, attesa, Queriniana, Brescia 19912.

Botterweck G. J., Marginalien zum alttestamentlichen Auferstehungsglauben, Neue Stadt, Wien 1957.

Brunellli G., I problemi fondamentali dell’uomo, Città Nuova, Roma 1974.

Cullmann O., Imortalità dell’anima o risurrezione dei morti? Paideia, Brescia 1970.

de la Pena R., L’altra dimensione, Borla, Città di Castelo 1988.

Dibelius M., Jesus, Fortress, Filadelfia 1949.

Fabris R., Gesù di Nazareth, Cittadella, Assisi 1983.

Feldmann F., Das Buch der Weissheit, St. Benno, Bonn 1926.

Ferenț E., Escatologia creștină, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2002.

Forte B., Gesù di Nazareth, storia di Dio, Dio nella nostra storia, Paoline, Roma 19822.

_____, L’eternità nel tempo. Saggio di antropologia ed etica sacramentale, Cinisello Balsamo, Milano 1993.

Gal M., La umbra aripilor tale. Despre har și escatologia creștină, Serafica, Roman 2005.

Girard R., Delle cose nascoste sin dalla fondazione del mondo, Adelphi, Milano 1983.

Gogarten F., L’annuncio di Gesù Cristo, Queriniana, Brescia 1978.

Grasso D., Il problema di Cristo, Cittadella, Assisi 1977.

Kasper W., Gesù il Cristo, Queriniana, Brescia 19896.

Klappert B., Diskussion um Kreuz und Auferstehung, Traugott, Wuppertal 1967.

König F., Zarathustra Jenseitsvorstehlungen und das Alte Testament, Herder, Wien 1964.

Küss O., Der Römerbrief, Pustet, Regensburg 1957.

Leon-Dufour X., Mort pour nos péchés, D.D.B., Bruxelles 1976.

Lyonnet S., Exegesis Epistulae ad Romanos, Borla, Roma 1962.

Marxen W., Alle origini della Cristologia, Dehoniane, Bologna 1969.

Mărtincă I., Isus din Nazaret Fiul lui Dumnezeu, Gramar, București 2000.

Michel O., Der Brief an die Römer, Vandenhoek & Ruprecht, Göttingen 1963.

Moltmann J., La via di Gesù Cristo, Cristologia in dimensioni messianiche, Queriniana, Brescia 1991.

Mondin B., Gesù Cristo salvatore dell’uomo, Studio Domenicano, Bologna 1993.

Müssner F., Il vangelo di Giovanni ed il problema del Gesù storico, Queriniana, Brescia 1968.

O’Collins G., Gesù risorto, Queriniana, Brescia 1989.

Philips G., La chiesa e il suo ministro. Storia, testo e commento della Costituzione Lumen Gentium, Mondadori, Milano 1993.

Pie-Ninot S., La teologia fondamentale, Queriniana, Brescia 2002.

Pozo C., Teologia dell’aldilà, San Paolo, Torino 1986.

Rückstuhl E. – J. Pfammatter, La Risurrezione di Gesù Cristo, Realtà storico-salvifico e centro della fede, Borla, Roma 1971.

Schelkle K.H., Theologie des Neuen Testaments, Düsseldorf 1973.

Schillebeeckx E., Il Cristo, la storia di una nuova prassi, Queriniana, Brescia 1980.

Schilling O., Der Janseitsgedanke im Alten Testament, Styria, Mainz 1951.

Schlatter A., Erläuterungen zum Neuen Testament, Leiden, Stuttgart 1964.

Schlier H., Der Brief an die Epheser, Patmos, Düsseldorf 1962.

_____, La risurrezione di Gesù Cristo, Morcelania, Brescia 1994.

Schmaus M., Dogmatica Catolica, I novissimi, vol. IV/2, Marietti, Torino 1964.

Scognamiglio E., Ecco, Io faccio nuove tutte le cose, Messaggero di Sant’Antonio, Padova 2002.

Sesboüé B., Gesù Cristo nella tradizione della Chiesa, Paoline, Torino 1987.

Spadafora F., Ezechiele, Marietti, Torino 1960.

Spiazzi R., L’uomo nuovo, Vivere In, Roma 1984.

_____, Teologia cattolica. Credere în Gesù Cristo, II, Vivere In, Roma 1984.

Vanhoye A., Prêtres anciens, prêtres nouveau selon le Nouveau Testament, Seuil, Paris 1980.

Vawter B., Un uomo chiamato Gesù, Queriniana, Brescia 1978.

von Balthasar H.U., Gloria Nuovo Patto, Jaca Book, Milano 1977.

_____, La verità e sinfonica, Jaca Book, Milano 1991.

_____, Teologia dei tre giorni. Mysterium Paschale, Queriniana, Brescia 1974.

5. Articole

Lorcher Ch., „La doctrine de la résurrection dans l’Ancien Testament”, Lumière Vie 3 (1952).

Lyonnet St., „Expiation et intercession”, Biblica 40 (1959).