Libertatea Religioasa

Cuprins

Sigle și abrevieri……………………………………………………………………………… 4

Introducere…………………………………………………………………………. ………. 5

Capitolul I

Conceptul de libertate religioasă………………………………………………………… 10

1. Noțiunea de libertate umană și libertate religioasă………………………………….. 10

2. Fundamentul biblico-teologic al libertății religioase………………..………………. 14

3. Conceptul juridic de libertate religioasă……………………………………………. 17

Capitolul II

Biserica și dreptul la libertate religioasă……………………………………………… 20

1. Lupta Pontifilor Romani în promovarea libertății religioase………………………… 20

Leon al XIII-lea…………………………………………………………….… 21

1.2. Ioan al XXIII-lea și enciclica Pacem in terris………………………………. 26

1.3. Paul al VI-lea și Dignitatis humanae………………………………………… 29

1.4. Ioan Paul al II-lea……………………………………………………………. 32

2. Libertatea religioasă în documentele Conciliului Vatican al II-lea………………… 36

2.1. Libertatea omului în raportul său cu Dumnezeu………………………….…. 37

2.2. Libertatea religioasă a comunităților în exercitarea cultului public……….… 40

2.3. Promovarea libertății religioase…………………………………………….. 43

3. Libertatea religioasă în concordatele dintre Stat și Sfântul Scaun…………………. 46

Libertatea religioasă a Bisericii…………………………………….………… 47

3.2. Cultul privat și cultul public………………………………………….……… 49

3.3. Concordatul Sfântului Scaun cu România….……………………….………. 51

Capitolul III

Dreptul la libertate religioasă în legislația canonică și civilă a României……..…..… 55

1. Libertatea religioasă în Biserica locală……………………………………..………. 55

1.1. Biserica Catolică…………………………………………………..……..… 56

1.2. Biserica Ortodoxă…………………………………………………..……….. 61

2. Libertatea religioasă codificată……………………………………………..…..…… 67

2.1. În Constituția României……………………………………………………. 67

2.2. În Legea cultelor…………………………………………………………… 71

2.3. Învățământul religios, expresie a libertății religioase……………………… 73

Concluzie…………………………………………….………………………….…….…… 76

Bibliografie…………………………….……………………………………….…………. 79

Sigle și abrevieri

Cărți Biblice

Gen – Geneză

Deut – Deuteronomul

Ps – Cartea Psalmilor

1Mac – Cartea întâi a Macabeilor

2Mac – Cartea a doua a Macabeilor

Mt – Evanghelia după Sfântul Matei

Mc – Evanghelia după Sfântul Marcu

Rom – Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Romani

Documente ale Bisericii

AAS – Acta Apostolicae Sedis

CDC – Codul de Drept Canonic, 1983

DH – Denzinger Heinrich – Hűnermann Peter, Enchiridion Symbolorum,

Ed. Dehoniane, Bologna, 1996

3. Alte abrevieri

Aa.Vv. – Autori diferiți

al. – aliniatul

art. – articolul

aug. – august

cf. – vezi

can. – canonul

coord. – coordonator

dec. – decembrie

ed. – ediția

Ed. – Editura

etc. – etcaetera

ian. – ianuarie

Ibidem – în același loc

Idem – același autor

lit. – litera

mons. – monsigneur

nov. – noiembrie

nr. – numărul

op.cit. – opera citată

pag. – pagina

rom. – română

sec. – secolul

trad. – traducere

– vocea

vol. – volumul

Introducere

Societatea modernă s-a remarcat în mod deosebit prin progresul tehnico-științific pe care l-a realizat pe plan universal, progres care a avut un impact deosebit în toate sectoarele vieții umane în special asupra economiei și culturii mondiale. Însă, atât în epoca modernă cât și în cea contemporană asistăm la un eveniment cu totul aparte ce influențează toate sectoarele vieții umane: majoritatea oamenilor devin conștienți de demnitatea lor de persoană; acest lucru se datorează faptului că procesul democratic se amplifică mereu, iar puterea civilă, sub impulsul doctrinei sociale a Bisericii, este obligată și uneori constrânsă să garanteze drepturile fundamentale ale omului.

Dacă, pe de o parte, în lume întâlnim situații social-religioase multiple cum ar fi: diferențe între tradiții religioase și regimuri politice, diferențe între experiențele politice trecute și situațiile actuale, pe de altă parte remarcăm existența unui pluralism nu doar socio-politico-cultural, dar și a unui pluralism religios. Existența acestor pluralisme justifică studiul asupra unui drept fundamental al persoanei umane și anume: libertatea religioasă, studiu aparent clarificat, dar care însă mai necesită un plus de exigență în dialogul Bisericii cu lumea contemporană. Problema unei recunoașteri integrale și a unei tutele efective a dreptului la libertate religioasă presupune considerații particulare vis a vis de doctrina Bisericii și a relațiilor acesteia cu societatea civilă.

La nivel mondial se constată o dificilă comprehensiune a exigenței pe care o impune dreptul la libertate religioasă. Însăși adoptarea Constituției Europene resimte o atitudine echivocă și dorințe de eradicare a unei conștiințe religioase, fapt care a polarizat atitudini contrare admiterii unor termeni de factură religioasă în textul acesteia, poate și datorită convingerilor unor disidenți ce susțin o anumită conotație a libertății religioase. Dincolo de aceasta, problema cea mai dificilă este cea a comunităților creștine din țările cu tradiție necreștină, cum ar fi cele de tradiție islamică, budistă și hindusă. O declarație a libertății religioase în aceste țări ar putea fi înțeleasă ca un indice al creștinilor de a forma un „stat în stat” și de a se sustrage solidarității față de națiunea existentă. Astfel, ar putea lua naștere o legislație împotriva convertirii la creștinism sau restricții severe față de activitatea și cultul public al creștinilor. Există cazuri în diferite țări când puterea politică își asumă datoria de a construi o ordine socială în numele unei ideologii, iar apelul cetățenilor la libertate religioasă poate fi speculat ca o aversiune față de stat.

De aceea, Biserica prin doctrina și legislația pe care le propune, se remarcă în încercarea de conștientizare a adevăratului sens al libertății religioase și dorește să clarifice această problemă universală, servindu-se de dialog, atât de necesar între Biserică și lumea contemporană, concretizat printr-o atenție deosebită în relațiile Sfântului Scaun cu societatea civilă.

Această societate civilă, fiind alcătuită din oameni, are în componența sa toate prerogativele, exigențele, drepturile și obligațiile fundamentale pe care Creatorul le-a sădit în inima omului. Biserica, la rândul ei, trebuie să realizeze în măsura maximă posibilă integrarea omului în progresul normal al vieții comunității civile, precum și deplina realizare a persoanei umane ca și creștin activ dar cu finalitate transcendentală. De aceea, scopul dreptului în Biserică devine dublu: tutelarea comunității religioase, precum și protejarea drepturilor fiecărui creștin în parte, fundamental fiind în viziunea noastră, dreptul la libertatea religioasă.

Având tema „libertatea religioasă a persoanei în concepția și legislația Bisericii”, prezenta lucrare de licență își justifică obiectivul în analiza conceptului de libertate religioasă, ca și valoare fundamentală a ființei umane, din optica doctrinei Bisericii Catolice, a legislației acesteia, dar și în confruntarea ei cu legislația societății civile, iar într-o societate democratică acest drept trebuie să fie garantat prin Constituție.

Aprofundarea acestei probleme se dorește a fi realizată din perspectiva juridică, însă acest demers implică întreaga complexitate a ființei umane și a relațiilor pe care le creează în societate, și de aceea analiza dorită ia în considerație și alte aspecte colaterale. Așadar, chestiunea libertății religioase devine nu numai o problemă politică (pentru că privește competența autorităților politice) dar și teologică (în măsura în care are un fundament revelat) și morală (pentru că privește conștiința), însă aspectul juridic rămâne esențial pentru că implică funcțiile și limitele forței coercitive a legii față de religie și raportată la societate.

Motivația lucrării se justifică în dorința de comprehensiune a canoanelor din Codul de Drept Canonic care fac referință directă la dreptul la libertate religioasă. Astfel, semnificative sunt canoanele 214, 227 și 748 §1, §2. Canonul 214 afirmă: „Credincioșii au dreptul de a aduce cult lui Dumnezeu (…) și de a urma un model propriu de viață spirituală, desigur care este conform cu învățătura Bisericii”. Acest drept implică crearea unui cadru în care libertatea persoanei umane să fie garantată. Despre această libertate vorbește canonul 227:

Credincioșii laici au dreptul de a le fi recunoscută în relațiile cetății pământești acea libertate care aparține tuturor cetățenilor; totuși, folosindu-se de această libertate, să aibă grijă ca acțiunile lor să fie impregnate de spirit evanghelic și să acorde atenție învățăturii propuse de magisteriul Bisericii, evitând totuși de a prezenta în problemele opinabile, propria părere ca fiind învățătura Bisericii.

Așadar, prin acest canon Biserica garantează cadrul legislativ ce permite cult lui Dumnezeu (can. 214: „ius est Christifidelibus, ut cultu Deo persolvant”), însă printr-o expresie care face referință la însăși un drept universal la libertate: „libertas quae omnibus civibus competit”. Această libertate se va exercita conform părții a 2-a a aceluiași canon: acordând atenție învățăturii propuse de magisteriu („ad doctrinam attendant ab Ecclesiae magisterio propositam”), fapt ce presupune o manifestare a învățăturii Bisericii cu privire la libertatea persoanei umane. Este așadar, o dublă libertate în materie de activități temporale: în fața statului, drept afirmat și de Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 dec. 1948), și în fața ierarhiei Bisericii, ceea ce dovedește că laicii au printre altele și anumite limite. Se înțelege, așa cum vom argumenta, că această libertate care aparține de drept tuturor cetățenilor” cuprinde în comprehensiunea sa și dreptul inalienabil la libertate religioasă.

Un alt canon important este canonul 748. Conform paragrafului §1 al acestuia, „toți oamenii sunt ținuți să caute adevărul cu privire la Dumnezeu și la Biserica Sa, și, cunoscându-l, au în virtutea legii divine obligația și dreptul de a-l îmbrățișa și de a-l păstra”. Se enunță explicit un drept cu privire la o acțiune religioasă: „iure gaudent”. Acest drept presupune o libertate, fapt întărit de paragraful §2: „Nimănui nu-i este permis vreodată să constrângă pe alții să accepte credința catolică împotriva conștiinței lor” („Homines ad amplectendam fidem catholicam contra ipsorum conscientiam adducere nemini umquam fas est”). Astfel, prin acest canon Biserica garantează că respectă și libertatea religioasă a celor ce nu sunt membrii ei și recunoaște dreptul fiecăruia de a căuta adevărul și implicit libertatea conștiinței, afirmând atitudinea de respect față de credințele fiecărei persoane umane, așa cum la rândul său, în canoanele 214 și 227, magisteriul se angajează în apărarea dreptului la libertate religioasă a membrilor Bisericii în fața celorlalte societăți civile sau ecleziale, care nu au dreptul de a încălca această libertate.

Așadar, dorindu-se o aprofundare a libertății religioase ca drept propus și apărat de magisteriul Bisericii, conținutul lucrării se structurează în trei capitole.

În primul capitol vom analiza conceptul de libertate religioasă, mai ales datorită proliferării definițiilor echivoce a acestui concept. Acest fapt a condus spre exigența stabilirii sensului adecvat al termenului acceptat de Biserică. Totodată, datorită rațiunilor fundamentale pe care se bazează dreptul la libertate religioasă, se consideră analiza fundamentului biblico-teologic al acestuia. Accentul însă rămâne pe tratarea subiectului propus din perspectivă juridică, fapt ce implică o clarificare a terminologiei.

În al doilea capitol se consideră necesitatea parcurgerii diferitelor evenimente și a diferitelor sele și anumite limite. Se înțelege, așa cum vom argumenta, că această libertate care aparține de drept tuturor cetățenilor” cuprinde în comprehensiunea sa și dreptul inalienabil la libertate religioasă.

Un alt canon important este canonul 748. Conform paragrafului §1 al acestuia, „toți oamenii sunt ținuți să caute adevărul cu privire la Dumnezeu și la Biserica Sa, și, cunoscându-l, au în virtutea legii divine obligația și dreptul de a-l îmbrățișa și de a-l păstra”. Se enunță explicit un drept cu privire la o acțiune religioasă: „iure gaudent”. Acest drept presupune o libertate, fapt întărit de paragraful §2: „Nimănui nu-i este permis vreodată să constrângă pe alții să accepte credința catolică împotriva conștiinței lor” („Homines ad amplectendam fidem catholicam contra ipsorum conscientiam adducere nemini umquam fas est”). Astfel, prin acest canon Biserica garantează că respectă și libertatea religioasă a celor ce nu sunt membrii ei și recunoaște dreptul fiecăruia de a căuta adevărul și implicit libertatea conștiinței, afirmând atitudinea de respect față de credințele fiecărei persoane umane, așa cum la rândul său, în canoanele 214 și 227, magisteriul se angajează în apărarea dreptului la libertate religioasă a membrilor Bisericii în fața celorlalte societăți civile sau ecleziale, care nu au dreptul de a încălca această libertate.

Așadar, dorindu-se o aprofundare a libertății religioase ca drept propus și apărat de magisteriul Bisericii, conținutul lucrării se structurează în trei capitole.

În primul capitol vom analiza conceptul de libertate religioasă, mai ales datorită proliferării definițiilor echivoce a acestui concept. Acest fapt a condus spre exigența stabilirii sensului adecvat al termenului acceptat de Biserică. Totodată, datorită rațiunilor fundamentale pe care se bazează dreptul la libertate religioasă, se consideră analiza fundamentului biblico-teologic al acestuia. Accentul însă rămâne pe tratarea subiectului propus din perspectivă juridică, fapt ce implică o clarificare a terminologiei.

În al doilea capitol se consideră necesitatea parcurgerii diferitelor evenimente și a diferitelor soluții cu privire la libertatea religioasă de-a lungul istoriei ultimului secol al Bisericii, moment în care aceasta a perceput importanța unei elaborări doctrinare eficiente contextului social-politic existent. În acest sens Declarația Dignitatis humanae este prima tentativă a Bisericii de a răspunde, chiar juridic, la evoluția și conștientizarea unei demnități a persoanei umane, iar prin această Declarație, Biserica conciliară a atins punctul cel mai înaintat al dialogului cu lumea. Astfel, în acest dialog al Bisericii cu societatea civilă, un loc esențial din punct de vedere al relevanței juridice îl constituie stipularea concordatelor dintre Sfântul Scaun și Stat.

În al treilea capitol vom analiza libertatea religioasă în Biserica locală care a dorit să concretizeze doctrina magisteriului Bisericii Universale în contextul de ieri și de azi al României. Acest fapt recere un studiu organic asupra legislației civile românești și al dreptului ecleziastic existente la data actuală.

Concluzia nu poate fi alta decât afirmarea dreptului la libertate religioasă ca fiind un drept fundamental al omului, drept ce are relevanță primordială în și asupra Bisericii. Respectarea unui astfel de drept din partea statului determină persoana umană să-și îndeplinească datoria sa, de a cunoaște și de a îmbrățișa liber adevărata credință în Cristos.

Capitolul I

Conceptul de libertate religioasă

1. Noțiunea de libertate umană și libertate religioasă

Conceptul de libertate umană a avut de-a lungul istoriei diferite valențe semantice a căror conotație nu s-a mai menținut în totalitate în epoca contemporană. Făcând o analiză succintă, plecând de la vechii romani care prin libertate înțelegeau lipsa constrângerilor și a altor determinări în a acționa (libertas exercitii) și de la filosofii greci care considerau libertatea ca fiind capacitatea de alegere (libertas electionis) se poate afirma că în termeni populari sensul conceptului rămâne apropiat de valoarea lui comprehensivă actuală. Desigur că au existat și alte definiții ale libertății umane. De exemplu la evrei libertatea însemna acceptarea voinței lui Yahwe, în timp ce pentru grecii din antichitate libertatea însemna capacitatea de a participa la viața publică.

În epoca contemporană termenul de libertate umană nu și-a schimbat în totalitate înțelesul semantic, dar acesta din urmă se îmbogățește cu noi elemente. Astfel, președintele Roosevelt în mesajul său în fața Congresului SUA din 6 ianuarie 1941 enumera patru noi elemente ale conceptului de libertate umană: 1) libertatea de exprimare, 2) libertatea de a se ruga lui Dumnezeu în mod liber, 3) dreptul de azil și 4) dreptul la viață și la a locui în pace.

Dar libertatea umană rămâne un criteriu fundamental juridic. Dreptul, în toată complexitatea sa, presupune „omul liber”, fără de care nu ar avea sens nici un sistem juridic și nici recunoașterea de care se bucură atât în societate cât și în Biserică. În definirea concretă a noțiunii, trebuie să recunoaștem că întâlnim și termeni echivoci. De exemplu, dacă se ia în considerare faptul că libertatea umană provine din dreptul natural atunci definirea conceptului devine pur filosofică: „Libertatea umană este modalitatea subiectivă de comportare a oamenilor în raport cu determinismul obiectiv al vieții sociale, motivată de interese și scopuri proprii”.

Așadar, libertatea umană privește doar acțiunile umane, raționale și ordonate, care trebuie sau nu să se realizeze, iar în cazul în care trebuie realizate să fie într-un anumit mod sau în altul. Aceasta este expresia raportului existent dintre activitatea oamenilor și legalitatea activă a societății. În acest sens, libertatea umană poate fi clasificată în: a) libertate de contradicție (facultatea de a vrea sau a nu vrea) și libertate de contrarietate (a alege sau nu); b) libertate fizică sau juridică; c) libertate în sine sau în cauză; d) libertate directă sau indirectă. Deasemenea, termenul de libertate umană cuprinde și înțelegerea mai multor libertăți luate împreună: libertatea de a exista, de manifestare, de gândire, de exprimare a opiniei, de conștiință, de a acționa, etc. Trebuie să afirmăm totuși, că întâlnim și o dificultate în a defini cu claritate noțiunea de libertate umană, fapt ce a determinat magisteriul Bisericii să afirme că „adevărul deplin asupra libertății umane este înscris în Misterul Revelației”.

Libertatea religioasă este strâns legată de celelalte libertăți cuprinse de libertatea umană. Dacă lipsește una, celelalte libertăți sunt în pericol; nu există o ierarhie a libertăților, dar se poate trata de importanța contingentă pe care o are la un moment dat una sau alta. Există păreri care așază libertatea religioasă pe primul loc: „pentru omul religios nimic nu mai contează mai mult decât libertatea religioasă”. De aceea, pentru a înțelege sensul libertății religioase, va trebui să clarificăm noțiunea de religie. Religia se definește analizând doua aspecte: unul subiectiv, conform căruia religia este dispoziția voluntară prin care omul, cunoscând prezența unei divinități este chemat a-i aduce cult, și altul obiectiv, conform căruia religia este complexul de adevăruri și norme prin care viața omului este supusă lui Dumnezeu. De aici se pot contura două definiții ale libertății religioase:

a) din punct de vedere subiectiv, libertatea religioasă este facultatea omului de a practica virtutea religiei prin cult exterior;

b) din punct de vedere obiectiv, este facultatea de a adera la o anumită confesiune și de a-i fi fidel.

Prin urmare, libertatea religioasă este „libertatea de a profesa acel crez pe care omul îl preferă”. Din punct de vedere negativ însă, libertatea religioasă se poate defini ca fiind facultatea subiectivă prin care omul se autodetermină prin acele acte religioase, fără să fie constrâns, liber de orice impediment sau sancțiune”. Acest lucru implică în mod evident libertatea de a-și schimba religia sau conceptele religioase respectând libertatea altora, exigențele juste ale moralei și ordinea publică a societății.

Din punct de vedere antropologic, omul fiind alcătuit din spirit și trup trăiește într-un ambient social și deci are datoria de a-l adora pe Dumnezeu cu spiritul (ceea ce implică libertatea conștiinței), cu trupul (ceea ce implică libertatea cultului exterior) și de a-i aduce slavă într-un ambient social (ceea ce implică libertatea Bisericii). Astfel ajungem la concluzia că libertatea religioasă presupune o triplă dimensiune: a) libertatea de conștiință, b) libertatea de cult și c) libertatea Bisericii.

a) Libertatea de conștiință este posibilitatea fiecărei persoane de a-și menține propriile convingeri religioase fără nici o constrângere sau sancțiune. Această libertate este doar individuală, iar in actele interne această libertate de conștiință este absolută, nimeni neputând să o violeze. Ca act extern, aceasta se manifestă prin scrieri, gesturi, discursuri. Ca obiect material se manifestă prin votul religios, propaganda religioasă, martiriul sau mărturisirea publică a credinței. Acestea sunt manifestări exterioare ale sentimentului religios și au relevanță juridică. Există opinii conform cărora libertatea religioasă include libertatea conștiinței, iar altele care afirmă că libertatea religioasă este una din diferitele forme ale libertății conștiinței. Libertatea conștiinței implică obiecția de conștiință, manifestată în momentul în care puterea civilă împiedică libera manifestare a conștiinței religioase a persoanei umane (în speță a creștinului), iar acesta acționează după propria alegere.

b) Libertatea cultului este facultatea omului de a se determina autonom în actele externe în cinstirea adusă lui Dumnezeu, fără nici o presiune sau obligație, fără nici o urmare prejudicioasă socială a subiectului. Această libertate poate fi individuală sau colectivă, atât publică cât și privată. Ca obiect material se manifestă prin actele externe, concrete ale religiei, diferite rituri, ceremonii. Libertatea de cult nu se poate referi doar la cultul interior, prin intima adorație, ci este necesară o practică vizibilă de cult, având astfel și relevanță juridică.

c) Libertatea Bisericii poate fi comunitară sau a fiecărui creștin în parte. În sens comunitar este facultatea Bisericii de a-și determina autonom, în propriul sân, funcții și obligații conform propriei misiuni, fără implicări sau restricții din partea puterii civile. Astfel Biserica are autonomie în organizarea propriei vieți liturgice și disciplinare. În sensul membrilor singulari, această libertate a Bisericii se definește ca fiind puterea personală a fiecăruia, dar și a tuturor împreună de a întreține raporturi imediate, de natură religioasă cu propriile autorități religioase (adică cu toate organele legitime ale Bisericii) fără nici o împiedicare sau sancțiune.

Libertatea religioasă nu poate fi confundată cu libertatea de propagandă, care nu presupune un teren absolut religios, nici cu libertatea de dialog, care este dezbaterea unui argument ce nu se consideră în mod necesar religios. Nu se confundă apoi nici cu libertatea de gândire, care este un concept pur filosofic. Libertatea gândirii aduce la același nivel persoana credincioasă cu cea necredincioasă, reducând comprehensiunea termenului doar la nivelul de „toleranță religioasă”.

Concluzionând, se poate afirma că libertatea religioasă este relativă și nu absolută, pentru că libertatea religioasă excesivă a unuia ar semnifica limitarea libertății altuia.

Fundamentul biblico-teologic al libertății religioase

Problema libertății religioase, așa cum se prezintă în epoca modernă, are referințe concrete și determinate. Un caracter important al acestei libertăți îl constituie faptul că ea își găsește rădăcina în lumina revelației divine. Analizând Sfânta Scriptură se poate evidenția acest fundament al libertății religioase din perspectiva a două aspecte: a) al demnității persoanei umane și b) al modului de a acționa al lui Isus.

a) Fundamentul teologic al demnității persoanei umane își găsește profunditatea în asemănarea omului cu Dumnezeu. Omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27), iar același Dumnezeu îi iubește pe oameni și vrea să-i atragă la el în iubire, fără a periclita libertatea lor. Prin iubirea lui mare față de oameni, permite ca persoana umană să aibă posibilitatea de a refuza iubirea sa sau de a răspunde. Astfel, libertatea omului este expresia demnității sale.

Biserica recunoaște, prin documentul Conciliului Vatican II Dignitatis humanae la nr. 12, că principiul libertății religioase este conform demnității omului și revelației lui Dumnezeu. Dar avându-și fundamentul în demnitatea persoanei, iar această demnitate este prezentă în toată măreția sa doar în lumina Revelației, se poate afirma teza că libertatea religioasă este adânc întemeiată în Sf. Scriptură. Omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27) iar pe această afirmație se întemeiază și demnitatea atribuită persoanei umane. Iar pentru că Dumnezeu este Adevăr, Iubire, Libertate (veritas, amor, libertas) înseamnă că și omul este deschis cunoașterii adevărului și că acționează autodeterminându-se, adică liber. Mai apoi omul va gestiona iresponsabil această libertate prin Adam și Eva, alegând păcatul, asemănarea cu Dumnezeu fiindu-i adumbrită. Libertatea îi va fi redată de Cristos, in ipostaza de eliberator, omul fiind astfel capabil de a alege în mod liber planul lui Dumnezeu. Se poate afirma că Revelația, atribuindu-i o demnitate specială, îl pune pe om deasupra societății, iar Dumnezeu îi încredințează acestuia toate bunurile acestui pământ așa cum reiese și din textul Ps 8,6-7.

Făcând o retrospecție în istoria Vechiului Testament, începând de la creația primilor oameni care erau liberi (cf. Gen 1,26), continuând apoi cu Moise ca fiind eliberatorul poporului evreu (cf. Deut 7,8) și ajungând la acțiunea Macabeilor, care au luptat pentru libertatea politică ce garanta libertatea religioasă (cf. 1Mac 1,41-49; 2Mac 3,1), putem afirma că libertatea religioasă apare ca o libertate în favoarea căreia Dumnezeu a acționat în istorie, omul urmând a-i răspunde liber sau a nu-i răspunde, răspunsul lui fiind dat mereu în mod responsabil. Astfel în Vechiul Testament libertatea religioasă este considerată ca iubire și datorie, iar proclamarea unei datorii comportă afirmarea implicită a dreptului de a o îndeplini.

b) În Noul Testament această libertate religioasă își are fundamentul tocmai în modul de a acționa al lui Isus, care, prin viața sa și prin ceea ce a învățat, a afirmat importanța acestui drept. Astfel libertatea omului devine condiție esențială a raportului dintre om și Dumnezeu. Cu toate că Revelația nu afirmă explicit dreptul la imunitate față de orice constrângere externă în materie de religie, totuși ea dezvăluie demnitatea persoanei umane în amploarea ei, arătând respectul lui Cristos față de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în cuvântul lui Dumnezeu. Cristos a predicat o libertate prin care omul, eliberat de legea păcatului (cf. Rom 8,2) se îndreaptă în mod liber spre Dumnezeu. Isus a respectat demnitatea omului; de fapt nu folosește niciodată mijloace coercitive pentru a-i aduna pe ascultători, ca să adere la adevărul învățăturii propuse. Deși din comportamentul lui Cristos și din întâlnirile sale cu oamenii reiese clar că el avea un respect foarte înalt pentru libertatea lor, modul său de a se comporta nu convinge că se poate trata în mod direct argumentul valid pentru a demonstra existența unui drept la libertate în materie de religie. Aceasta pentru că acel comportament își avea izvorul în iubirea infinită divină pentru fiecare persoană. Dar în același timp se poate afirma recunoașterea și respectarea unui drept la libertate în câmp religios, drept ce este fondat pe demnitatea persoanei umane, atât în conținutul învățăturii sale cât și în modul său de a acționa.

În Mt 13,23-30, prin Parabola grâului și a neghinei, recunoscând că odată cu grâul a fost semănată și neghina, Isus confirmă respectarea libertății religioase, poruncind ca să fie lăsate să crească amândouă până la secerișul care va fi la sfârșitul veacurilor. Parabola are un caracter escatologic și garantează paradoxal „dreptul neghinei”. Se vorbește de o judecată, iar aceasta în accepțiunea biblică nu se referă la emiterea unei opinii asupra comportamentului altora, dar la un autentic exercițiu al „autorității eficace”. Prin afirmația lui Isus „Lăsați să crească împreună până la seceriș” (Mt 13,30), se poate interpreta că Biserica, ca și popor al lui Dumnezeu, nu a primit misiunea de a exercita această „judecată eficace”, pentru că abia la sfârșit „drepții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor” (Mt 13,43). Între timp Biserica trebuie să accepte dreptul divin pe care în mod misterios neghina îl posedă, acel drept de a coexista alături de manifestarea harului în lume. Este exemplul clasic și cel mai elocvent, nu doar de toleranță religioasă dar și de un drept la conviețuire interreligioasă, respectând fiecărei persoane libertatea de a adera la o religie sau la alta, de a-i da un răspuns lui Dumnezeu sau nu.

Trimițându-i pe apostoli în lume i-a îndemnat să respecte libertatea persoanei în materie religioasă: „cel ce va crede și se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16, 16). Apoi Isus a făcut în mod clar distincție între puterea civilă și cea religioasa (cf. Mt 22,21), avertizând că trebuie respectate totuși drepturile superioare ale lui Dumnezeu.

Toată viața sa a constituit o acțiune de respectare a demnității omului, nevoind a impune cu forța adevărul celor care-l respingeau, ajungând astfel să culmineze prin moartea pe cruce. El „a preferat să urce mai degrabă pe cruce decât să forțeze Israelul să accepte mesajul său de mântuire”.

Apostolii au urmat aceeași cale a lui Cristos, mărturisind Evanghelia nu prin constrângere, iar apoi Biserica, fidelă adevărului evanghelic, urmărește același drum al lui Cristos și al apostolilor, când afirmă că libertatea religioasă aparține demnității omului și revelației lui Dumnezeu, favorizând și apărând astfel acest drept. În acest fel ea are grijă cu cea mai mare conștiință ca ființele umane să ajungă la propria demnitate proclamând că libertatea religioasă este un drept al persoanei. Plecând de la acest fundament se poate afirma că mesajul evanghelic cu privire la libertatea religioasă este un nou model în recompunerea raporturilor între persoane în viața socială, un model care, cu trecerea timpului, a dus la recunoașterea și la proclamarea libertății religioase ca drept fundamental al persoanei.

Astfel Conciliul Vatican II va afirma că

nici o lege umană nu poate asigura atât de bine demnitatea personală și libertatea omului ca evanghelia lui Cristos încredințată Bisericii. Această Evanghelie vestește și proclamă libertatea fiilor lui Dumnezeu.(…) De aceea Biserica, în virtutea Evangheliei ce i-a fost încredințată, proclamă drepturile oamenilor.

3. Conceptul juridic de libertate religioasă

Libertatea religioasă are două valori: o valoare etică (ideală) recunoscând drepturile înnăscute și originare ale omului date de Dumnezeu și o valoare juridică, pentru că această libertate religioasă este un drept suprem în societate. Astfel libertatea religioasă devine o promisiune juridică a puterii legislative ce garantează acest drept. Așadar „drepturile și libertățile nu reprezintă concepte sinonime. O libertate, pentru a avea legitimitate trebuie consfințită printr-o normă juridică și trebuie sancționată de legiuitor”. În acest sens dreptul la propria credință religioasă include libertatea de a exprima această religie, iar pentru ca orice comportament să fie licit, trebuie să fie calificat ca act al exercitării unui drept. Dreptul la libertate religioasă este unul din multele manifestări ale unicului drept la libertate.

Omul e liber prin respectarea unei legi, iar în materie religioasă omul are „dreptul de a nu fi constrâns și are datoria de a-și exercita libertatea conform legii”. Astfel putem defini dreptul la libertate religioasă ca posibilitatea morală a persoanei recunoscută și protejată de dreptul normativ de a se autodetermina în actele umane, fie interne sau externe în materie religioasă. Deci libertatea religioasă este o libertate juridic protejată și garantată. Doctrina juridică modernă consideră libertatea religioasă ca fiind un drept public subiectiv. Se observă că în propunerea unei definiții a dreptului la libertate religioasă, se găsește un dublu conținut: unul negativ, prin obligativitatea de a nu interveni (prin coerciție sau sancțiuni) în activitățile religioase și un conținut pozitiv, prin care trebuie să se favorizeze religia și exercițiul dreptului la libertate religioasă.

Dreptul la libertatea religioasă implică 3 sensuri: a) este un drept natural al persoanei de a căuta și de a ajunge la adevăr, fără ca o autoritate să intervină cu forța (direct sau indirect) în decizia persoanei, b) este un drept al omului de a exercita un cult interior sau exterior, public și privat, însoțit de toleranța față de cei ce sunt în afara credinței lui și c) este dreptul fiecărui om de a gândi, a crede și de a se ruga, după propria conștiință. Astfel dreptul la libertate religioasă cuprinde libera adeziune la o credință, libera frecventare a ei și libera răspândire și difuzare a principiilor acestei credințe. Cât privește libera manifestare a gândirii Bisericii, aceasta este considerată ca drept fundamental pentru că se bazează pe „munera docendi et regendi” a ierarhiei.

Dacă acest ius ad fidem s-ar definii doar ca fiind „facultatea de a crede sau nu, de a trăi azi într-o dimensiune religioasă, mâine în alta sau în nici una și să nu fie în vreun mod condiționat în astfel de alegeri”, atunci Biserica Catolică nu poate fi mulțumită doar cu o aderare extrinsecă și formală, ci pretinde o adeziune intrinsecă, dorește acceptarea și credința în dogmele constitutive.

Astfel dreptul la libertate religioasă este un drept fundamental, prin care omul se exprimă liber în fața divinității, având desigur responsabilități și datorii, acest drept fiind un drept indivizibil, absolut (pentru că este experimentat de toți) și public (pentru că interesul și binele prin care se concretizează este de natură publică).

Prin urmare juridicitatea libertății religioase este un aspect esențial al persoanei umane, iar statului îi revine datoria să o garanteze și să o dezvolte și nicidecum să o atace și nici să o limiteze. Din ordinamentul juridic voit de Dumnezeu emană dreptul inalienabil al omului de a fi protejat din punct de vedere juridic chiar și împotriva unui atac arbitrar.

Capitolul II

Biserica și dreptul la libertate religioasă

Propunând mesajul evanghelic și dorind ca principiile și valorile fundamentale ce decurg din acesta să fie promovate în lumea contemporană, Biserica nu poate decât să fie promotoarea ființei umane. Aceasta trebuie mântuită, dar mai întâi de toate îi este atribuită o demnitate care trebuie respectată. Demnitatea umană este izvorul libertății persoanei umane. Garantarea libertății religioase a persoanei umane a constituit mereu motiv de interes din partea Bisericii atât în trecutul istoric al acesteia cât și în epoca contemporană, dat fiind și faptul că promovarea acestei libertăți a suportat unele afronturi din partea puterii publice. Astfel un rol important l-au avut în acest sens romanii pontifi prin activitatea diplomatică depusă.

S-a considerat apoi oportună decretarea unor acte oficiale care să prezinte poziția oficială a Bisericii față de abuzurile împotriva libertății. Acest fapt a determinat ultimul Conciliu Ecumenic, Vatican II, să formuleze unele documente care să garanteze libertatea umană, în speță libertatea în câmp religios. Nu a lipsit apoi tratarea acestei teme nici în stipularea concordatelor dintre Stat și Sfântul Scaun. Astăzi Biserica continuă cu asiduitate aceasta promovare a libertății religioase.

1. Lupta pontifilor romani în promovarea libertății religioase

Pontiful roman este cel care garantează pe pământ principiul unității Bisericii și tot el se pune în slujba realizării obiectivelor acesteia. Deși de-a lungul istoriei modul de acționa al pontifilor romani a dat naștere unor interpretări relative, nu se poate totuși ignora efortul celor mai mulți dintre aceștia pentru promovarea libertății Bisericii și a creștinului. Acest lucru este marcat de o nuanță profund juridică începând cu sfârșitul sec. XIX, când la nivel diplomatic papalitatea începe să depună un efort considerabil pentru obținerea garantării libertății religioase, mai ales din partea puterii politice. Desigur că această luptă s-a concretizat atât la nivel diplomatic prin emanarea unor decrete sau stipularea unor convenții, cât și prin efortul personal al pontifilor de a intra în dialog cu autoritățile tutelare ale drepturilor omului.

Astfel începând cu Pius al IX-lea (8 dec. 1864) magisteriul Bisericii în Enciclica Quanta Cura se exprima în favoarea principiului „separării Bisericii de Stat” și a libertății poporului. În același timp același magisteriu afirma în Syallabus că „fiecare om e liber de a îmbrățișa și respecta religia care o va crede adevărată la lumina propriei rațiuni”. Lupta pontifilor romani va continua cu Leon al XIII-lea, Pius al XI-lea și Pius al XII-lea. Începând cu declarațiile lui Ioan al XXIII-lea despre libertatea religioasă se începe o interpretare a acesteia la lumina dreptului canonic. Următorii pontifi vor intensifica din ce în ce mai mult eforturile pentru promovarea libertății religioase, atât Paul al VI-lea cât și Ioan Paul al II-lea remarcându-se pentru efortul depus în stabilirea unui climat favorabil care să garanteze respectarea demnității umane și a libertății persoanei umane. Însă o tratare sistematică a dreptului la libertate religioasă începe doar cu Papa Leon al XIII-lea.

1.1. Leon al XIII-lea

Fiind martorul transformărilor economice și ideologice ce marcau Europa timpului său, Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) a dorit clarificarea poziției Bisericii în fața noilor doctrine sociale. „Criza modernismului” prezentă încă și în timpul pontificatului său l-a determinat pe Papă să emită o serie de enciclici în care erau enunțate principiile doctrinei creștine. Era astfel apărat și dreptul la libertate religioasă ce risca a i se atribui o conotație juridică deloc justă în acel context. Pontiful avea să îndemne la prudență față de ideologia timpului și față de conținutul anticlerical al acelor idei false despre libertatea civilă. De fapt Papa nu respinge libertatea, nici cea civilă, nici cea religioasă, dar afirmă că admirația fanatică și mitul asupra libertății sub care se camuflează ambiguități ideologice și idei imorale, antireligioase sunt periculoase pentru creștini.

Leon al XIII-lea oferea astfel linii doctrinare bazilare pentru soluționarea acestor probleme. El a formulat lucid și imediat doctrina Bisericii pentru a „insera profund și solid în gândirea și conștiința socială și, în mod particular, în dreptul constituțional al statelor contemporane și viitoare, principiile creștine asupra libertății religioase și civile și asupra demnității persoanei umane”.

Astfel Suveranul Pontif își susține lupta pentru apărarea libertății religioase tratând tematica conform a 3 principii: a) libertatea Bisericii față de Stat; b) libertatea cultului și c) libertatea conștiinței.

Libertatea Bisericii față de Stat

În Enciclica Immortale Dei, Leon al XIII-lea afirma:

Trebuie să se înțeleagă că Biserica este o societate perfectă prin natură și de drept, nu mai puțin decât Statul; de aceea cei care dețin puterile supreme nu pot pretinde Bisericii să-i servească și să i se supună sau să micșoreze libertatea în acțiunea ei care privește lucrurile sale sau să restrângă vreunul dintre alte drepturi.

Prin urmare, se consideră necesar respectul reciproc și o colaborare în distingerea teoretică și practică a competențelor juridice. Leon al XIII-lea precizează distincția reală dintre cele două puteri: una este eclezială, iar cealaltă civilă, dar „ambele sunt stăpâne în propria lor ordine și ambele au propriile limite în care se determină natura lor”. Deci Biserica trebuie să se bucure de autonomie, dar nu e necesară o separare între cele două puteri. E necesară în schimb deplina înțelegere și congruență a cauzelor apropiate. O așa ordine și distincție reală, dar și o legătură finalistică este pentru toată doctrina jurispublicistică a Bisericii stâlpul central pe care se bazează libertatea acesteia și deci rațiunea de respingere a tuturor regimurilor politice vătămătoare libertății în sine.

Conform doctrinei lui Leon al XIII-lea puterile publice sunt din punct de vedere juridic incompetente să îndeplinească acte care implică judecăți asupra conținutului și asupra exercitării credinței religioase a cetățenilor, dar acest lucru nu exclude că nu pot și nu trebuie să dezvolte o acțiune politică pozitivă (chiar și în constituții) în favoarea acelei valori spirituale care este religia. Astfel pe terenul realității concrete, Statul poate fi calificat și de o notă de confesionalitate fără a fi încălcat cetățenilor dreptul civil la libertate în câmp religios. Rămâne însă cert faptul că puterile publice nu pot emite judecăți în favoarea problemelor de credință religioasă, dar pot tutela și promova libertatea religioasă.

Libertatea cultului

Conform magisteriului lui Leon al XIII-lea, dreptul la libertatea cultului vine respins și condamnat în sensul lui laic fals, conform căruia Statul permite tuturor cultelor să se exprime în mod egal, cu drepturi egale, pentru că astfel libertatea cultului s-ar identifică cu o egalitate a cultelor din punct de vedere raționalist. În acest fel cultele și actele de cult ar primi valoarea de la om, de la rațiunea sa și nu de la Dumnezeu. Astfel se ajunge la indeferentism religios și la ateism. A-l adora pe Dumnezeu este o datorie sfântă.

De aceea libertatea individuală de cult e enunțată de acest principiu: fiecare e stăpânul absolut în a profesa religia care îi place mai mult sau în a nu profesa nici una. În aceeași enciclică, Libertas, Leon al XIII-lea afirmă că nici un cult nu trebuie să fie preferat altuia, dar toate să aibă același tratament de egalitate juridică, fără a se ține cont de popor, dacă poporul mărturisește religia catolică. Totodată, conform Enciclicii Immortale Dei, puterile publice trebuie să garanteze libertatea cultului fiecărei religii. Însă același pontif afirmă că libertatea cultului nu impune Statului să o profeseze sau să o favorizeze, ci ca acesta să promoveze și să tuteleze această libertatea de cult public, creând condiții și facilitând cetățenilor îndeplinirea datoriilor religioase.

c) Libertatea conștiinței

Deși Papa afirma în Immortale Dei la nr. 18 că „nu mai puțin importantă decât altele este libertatea de conștiință prin care (…) fiecare e liber a-l adora pe Dumnezeu sau de a nu-l adora”, Biserica și implicit pontiful roman nu a primit niciodată doctrina asupra libertății conștiinței în sensul laic propus cu înverșunare de susținătorii rațiunii umane. Aceștia defineau această libertate ca fiind o facultate nelimitată și iresponsabilă a fiecărui om de a se autodetermina în mod indiferent față de Dumnezeu sau față de ceea ce i se opune lui, de a putea judeca în mod arbitrar, iresponsabil și fără drept de apel pe Dumnezeu, religia și doctrina sa și de a îmbrățișa în mod indiferent oricare confesiune religioasă după placul propriu, și nu ca o facultate prin care fiecare e liber să-l onoreze sau nu pe Dumnezeu, pentru că „tot ce e adevărat provine necesar de la Dumnezeu (…) și este recunoscut și de Biserică”. Conform magisteriului lui Leon al XIII-lea, libertatea conștiinței „poate avea acest semnificat: ca omul să aibă în societate dreptul de a urma după conștiință (ex coscientiam) voința lui Dumnezeu și să îndeplinească poruncile sale, fără ca nimic să-l poată împiedica (nulla re impeditur)”. În același timp Leon al XIII-lea precizează că libertatea de conștiință include un dublu raport: al omului cu Dumnezeu și al ființei umane cu societatea. Libertatea în raportul omului cu Dumnezeu înseamnă că omul e liber să-l adore sau nu pe Dumnezeu și de a-i aduce cultul datorat, iar libertatea ființei umane în raportul ei cu societatea presupune omul în îndeplinirea cu deplină libertate a datoriilor față de Dumnezeu. Acest ultim fapt trebuie recunoscut și respectat în societate ca un drept.

Analizând libertatea religioasă dintr-un punct de vedere general, Leon al XIII-lea afirmă existența unei ordini morale obiective, universale și absolute care își are primul fundament și scopul ultim în Dumnezeu transcendent. Reafirmă astfel capacitatea rațiunii umane de a cunoaște cu certitudine existența în această ordine a dreptului la libertate. De aceea atribuie puterii publice datoria de a nu face recurs la forță pentru a impune credința religioasă chiar daca s-ar dovedi că aceasta este adevărată.

Tot în timpul pontificatului său, Papa Leon al XIII-lea va depune eforturi diplomatice în relațiile cu cancelarul Germaniei pentru garantarea libertății religioase a catolicilor care erau în conflict cu protestanții, apoi va avea un dialog diplomatic cu Franța, Anglia și Austria tot pentru garantarea aceluiași drept. Apoi o atenție deosebită o va avea „problema romană” asupra căreia Leon al XIII-lea va afirma în Alocuțiunea din 23 mai 1887: „e necesar a se acorda și restabili un stat în care romanul pontif să nu fie subiectul puterii cuiva, dar să se bucure de o libertate deplină și adevărată, așa cum stabilesc toate drepturile”.

Astfel Papa Leon al XIII-lea se dovedește un adevărat apărător al drepturilor omului clarificând ceea ce trebuie să fie raportul Stat – Biserică, promovând dreptul persoanei umane la cult public și descoperind valoarea conștiinței și a libertății.

1.2. Ioan al XXIII-lea și Enciclica „Pacem in terris”

Perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a aflat sub auspiciile unor noi frământări sociale. Schimbarea regimurilor politice din majoritatea țărilor lumii au generat noi conflicte. Chiar și după două decenii de la terminarea războiului, lumea nu se bucura încă de pace și de respectarea drepturilor și demnității umane. Instaurarea regimurilor de factură comunistă în Europa de Est, în Asia, America Centrală și de Sud, lupta pentru obținerea independenței a statelor africane, continuarea războiului rece dintre marile puteri economice nu au permis magisteriului Bisericii atitudinea de nonșalanță.

Un rol important în acest context l-a avut Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963). Acumulând experiență în diplomație încă de pe vremea când era cunoscut cu numele de Mons. Roncalli, ca ambasador în Balcani și în Orientul Apropiat, Ioan al XXIII-lea a susținut lupta pentru pace și pentru dreptul la libertate a omului mai ales pentru că dreptul la libertate religioasă a fost încălcat de ideologia comunistă. Drept urmare se va iniția o nouă orientare diplomatică a Sfântului Scaun, „Ostpolitik”, ca reacție a Bisericii în fața persecuțiilor religioase din țările comuniste.

Efortul pe care Suveranul Pontif l-a dus, s-a realizat și la nivel diplomatic și s-a concretizat în elaborarea unor enciclici, cea mai importantă fiind Pacem in Terris (11 aprilie 1963). Prin acestea se exprima clar poziția magisteriului Bisericii în fața ignorării drepturilor la libertate ale omului. Enciclica Pacem in terris tratează într-o sinteză bine structurată principiile și directivele ce aparțin patrimoniului creștin; tratează norme care trebuie să reglementeze conduita omului, dar stabilește și principalele reguli cu privire la raporturile care trebuie să se stabilească între individ și colectiv. În Enciclică se declară valoarea drepturilor omului dar și a datoriilor acestuia, afirmându-se că fiecare ființă umană are dreptul la respectul persoanei sale, la un bun renume, la libertatea de a căuta adevărul în manifestarea gândirii și a răspândirii acestuia în limitele consimțite de ordinea morală și de binele în comun.

Printre drepturile persoanei este cuprins și dreptul fiecăruia „de a-l adora pe Dumnezeu după dreapta conștiință” (Deum ad rectam conscientiae suam venerari possit) și dreptul fiecăruia „la cult public sau privat” (et religioanem privatium et publice profiteri). Apare problema a ceea ce se poate înțelege prin termenul „dreaptă” (recta). Conștiința e dreaptă doar când e adevărată și când, prin urmare, se aduce cult lui Dumnezeu conform ordinii obiective stabilite de acesta? Sau e dreaptă chiar și atunci când este invincibil eronată și deci se ajunge la acte de cult care nu sunt conforme cu ordinea obiectivă stabilită de Dumnezeu? Care este sensul? S-ar putea afirma că doar catolicii au o adevărată religie și deci o pot practica, în timp ce necatolicii nu au dreptul la libertatea religioasă chiar dacă sunt în bună credință. Însă acestea sunt speculațiile nefondate ale unor autori. Examinând textul, se determină adevăratul sens: se recunoaște astfel fiecărei ființe umane dreptul de a profesa exterior propria religie și astfel se recunoaște și dreptul de a îndeplini acte de cult extern. De fapt Enciclica se adresează tuturor oamenilor, iar în textul acesteia sunt inserate o enumerare de alte texte prin care se afirmă drepturi care aparțin omului ca persoană. Deci dreptul aparține tuturor ființelor umane, fie catolici sau nu. De fapt unii interpreți spun că Ioan al XXIII-lea ar fi intenționat să afirme prin această formulă că atât catolicul cât și necatolicul se bucură de dreptul de a-l adora pe Dumnezeu după libertatea conștiinței, nu pentru că acest drept izvorăște din conștiința lor invincibilă, dar pentru că, fiind cetățenii unui stat în a cărui constituție este garantat dreptul civil la libertate, trebuie să se bucure de libertatea religioasă din rațiuni de bine comun. Această libertate de a-l adora pe Dumnezeu după normele dreptei conștiințe proprii (secundum rectam conscienciae normam) nu este altceva decât proclamarea universală a dreptului la libertate religioasă. Se deduce astfel că acest drept nu este în autonomia absolută a rațiunii, dar în norma dreptei conștiințe și este necesar a căuta fundamentul libertății religioase după dreapta conștiință.

În aceeași enciclică Ioan al XXIII-lea face diferența dintre eroare și cel ce comite eroarea (error et errantes). Omul căzut în eroare nu-și pierde demnitatea persoanei sale pentru că în natura omului nu se stinge niciodată facultatea de a se împotrivi erorii și de a căuta calea adevărului, iar de aici rezultă că dreptul la libertate religioasă se fondează nu pe dispoziția subiectivă a persoanei, dar pe natura persoanei umane. Pentru garantarea acestui drept, Suveranul Pontif exprimă legătura dintre drept și datorie: astfel dreptul la existență implică și datoria de a respecta toate drepturile omului în societate și în comunitățile politice. Cu toate acestea regimurile politice de stânga din țările unde nu se tolera manifestarea cultului religios, nu au înțeles respectarea acestor drepturi. De aceea va interveni Ioan al XXIII-lea spunând că dacă puterea politică violează sau nu recunoaște drepturile omului (fiind inclus și dreptul la libertate religioasă), atunci deciziile acesteia nu au putere obligantă asupra omului („omni obliganti vi careant”). Dar se specifică în aceeași enciclică faptul că puterea politică are datoria de a „recunoaște, respecta, alcătui armonios tutela și promova drepturile și datoriile cetățenilor”. Această datorie este amintită de Papă și într-un discurs din 8 decembrie 1959, când afirmă că „tutela acestei libertăți este scopul oricărui sistem juridic”.

În același timp, într-o altă enciclică (Mater et magistra) Suveranul Pontif va afirma că „libertatea religioasă este un drept fundamental al persoanei umane care trebuie să fie respectat de stat pe plan personal și pe plan comunitar, național și internațional, ca valoare fundamentală a omului, ce garantează și celelalte libertăți și drepturi”.

Așadar prin respectarea drepturilor omului se respectă libertatea religioasă. Enciclica Pacem in Terris a constituit afirmarea poziției clare a Bisericii Catolice în fața injustițiilor acelei perioade. Papa a avut meritul său, fiind astfel laureat al Premiului Balzan în același an, iar după moartea acestuia, Enciclica Pacem in Terris va avea comemorarea solemnă la New York în Palatul ONU, care va fi susținută de Secretarul general ONU, budistul Thant.

1.3. Paul al VI-lea și „Dignitatis Humanae”

Continuând inițiativa lui Ioan al XXIII-lea de a convoca un conciliu ecumenic, Papa Paul al VI-lea a acordat atenție deosebită necesității conciliului în contextul politicii contemporane. Încă din primii ani ai pontificatului său, în fața nerespectării libertăților omului de către puterile politice, Sfântul Părinte avea să afirme în Mesajul cu ocazia Crăciunului din 1964: „Biserica nu poate să nu-și exprime mâhnirea sa când dorința liberă a omului este împiedicată, sabotată, până și pedepsită de forța puterii politice, care în acest caz pretinde de a invada un câmp care depășește competențele sale”. Analizând acest enunț se poate vedea că Paul al VI-lea consideră libertatea religioasă ca un moment interior, prin care omul e capabil să se deschidă spiritual spre Dumnezeu. Este un raport liber care nu poate fi reglementat de puterile politice. În acest caz Statul și-ar depăși competențele încercând să îngrădească această libertate pentru că ar leza ce este mai sacru între drepturi: dreptul ființei umane de a fi ceea ce trebuie să fie: persoană liberă.

În discursul deschiderii celei de-a doua sesiuni a Conciliului Vatican II, Paul al VI-lea afirma:

Câtă tristețe pentru acele dureri și câtă neplăcere în a vedea că în anumite țări libertatea religioasă ca și alte drepturi fundamentale ale omului sunt încălcate din principii și metode de intoleranță politică, rasială și antireligioasă. Mă doare inima pentru că trebuie să văd cum în lume sunt încă atâtea nedreptăți împotriva dreptei și liberei profesări a propriei credințe religioase.

Astfel se recunoștea că libertatea religioasă este un drept fundamental al omenirii. Așa cum rezultă din discursul său, dreptul la libertate religioasă aparține tuturor ființelor umane și nu doar catolicilor. Deci se proclamă un drept al tuturor credincioșilor. Tot din acest discurs se observă că dreptul fundamental al persoanei la libertate proclamat de Pontiful Roman, nu specifică raportul persoanei cu actele de cult religios, însă se dezvoltă un drept al persoanei ca și cetățean liber în fața puterii publice. Așadar este un drept al cetățeanului de a pretinde libertatea în câmp religios, în fața comunității politice de care aparține. Prin urmare, acest fapt comportă un dublu element: elementul negativ, conform căruia persoana umană are dreptul de a pretinde puterii publice să nu recurgă la mijloace coercitive pentru a fi împiedicată să îndeplinească acte de cult, și elementul pozitiv, care constă în faptul că puterile publice trebuie să garanteze cetățeanului imunitatea de constrângere din partea altor cetățeni sau grupuri sociale sau a funcționarilor publici în câmp religios.

La 7 decembrie 1965 Suveranul Pontif împreună cu membrii conciliului promulga Declarația privind libertatea religioasă Dignitatis humanae. Meritul Conciliului și implicit al lui Paul al VI-lea va fi acela de a dedica un document aparte, în care să se trateze în mod special tema libertății religioase. Astfel declarația își propune 4 aspecte:

a) să afirme că dreptul la libertate religioasă se fondează pe demnitatea persoanei umane;

b) să clarifice că libertatea religioasă este unul din drepturile fundamentale ale persoanei umane;

c) să precizeze conținutul libertății religioase;

d) să sublinieze că toți oamenii au obligația să caute adevărul din punct de vedere al religiei, iar odată găsit să adere la el.

Scopul declarației devine, prin urmare, precizarea datoriei de a respecta libertatea religioasă de către autoritățile publice prezente în fiecare orânduire juridică a statelor.

În prima parte a Declarației, Conciliul se adresează Statului, prezentând datoriile autorităților civile față de libertatea religioasă; statul să garanteze și să „creeze condiții favorabile pentru practicarea religiei astfel încât cetățenii să-și poată realmente exercita drepturile și îndeplini datoriile religioase”, dar în același timp „nu-i este îngăduit puterii publice (nefas esse potesti publicae) să impună cetățenilor prin violență, intimidare sau alte mijloace profesarea sau refuzul vreunei religii”. În aceeași parte Paul al VI-lea condamnă orice formă de ateism a statului afirmând că se acționează împotriva „drepturilor sacre ale persoanei” atunci când se acționează împotriva religiei, excluzându-se așadar permisiunea de a propaga ateismul. În acest sens, într-o alocuțiune de-a sa, Suveranul Pontif avea să convoace Statul „pentru a interveni nu pentru a încălca drepturile (…), dar pentru a proteja libertatea și egalitatea cetățenilor”.

În cea de-a doua parte se demonstrează că aceeași libertate religioasă își are originea în revelația divină, afirmând totodată că nimeni nu este forțat să adere la vreo religie împotriva conștiinței, pentru că, spunea Paul al VI-lea într-o altă enciclică, „dialogul mântuirii nu obligă fizic pe cineva să-l primească”, dar „lasă omul liber să corespundă sau să-l refuze”.

La finalul Declarației, se subliniază necesitatea libertății Bisericii: „Biserica să se bucure de atâta libertate de acțiune câtă e cerută de mântuirea oamenilor”. Declarația concluzionează afirmând încă o dată rolul puterii publice în susținerea dreptului la libertate religioasă pentru instaurarea și consolidarea relațiilor pașnice între oameni, impunând ca libertatea religioasă să fie pretutindeni ocrotită printr-o garanție juridică.

Astfel prin Dignitatis humanae, Biserica a manifestat o conștiință mai matură și a recunoscut formal că raportul dintre fiecare om și Dumnezeu este o „aventură a libertății personale”. Ce a adus nou magisteriul lui Paul al VI-lea prin aceasta Declarație? Având în vedere că declarația a fixat elementul constitutiv minim al libertății, care este liberul exercițiu al religiei în societatea civilă, enunțul acestei declarații s-a considerat important pentru că se clarificau astfel și probleme de libertate a Bisericii. S-a dovedit apoi că tema libertății religioase este o problemă care, deși fondată pe o concepție metafizică a omului și a vieții, este în mod esențial o problemă politică; astfel devine principiul fundamental al unei politici creștine. Se schimbă deci și poziția Bisericii față de Stat. De aceea Declarația devine cel mai complet act al doctrinei Bisericii Catolice ce tratează despre libertatea religioasă, aceasta devenind un drept universal, extins în întreaga umanitate și către toate religiile fără distincție.

Papa Paul al VI-lea se face astfel, prin activitatea depusă, prin acțiunile sale în obținerea recunoașterii dreptului la libertate religioasă, continuatorul eforturilor predecesorilor pontificatului său, având desigur un merit deosebit în promulgarea Declarației Dignitatis humanae, document ce rămâne de o importanță actuală în promovarea demnității omului de către Biserică.

1.4. Ioan Paul al II-lea

Începând cu pontificatul lui Ioan Paul al II-lea (1978), Biserica continuă cu mai mult entuziasm lupta pentru recunoașterea dreptului la libertate religioasă a persoanei umane. Provenind din Polonia, țară din Estul Europei unde libertatea religioasă nu era respectată de regimurile comuniste, Papa Ioan Paul al II-lea a fost recunoscut ca erou al luptei pentru pace în lume și pentru apărarea demnității umane, a dreptului la libertate religioasă.

La un an de la alegerea sa în slujba de suveran pontif, Ioan Paul al II-lea semnează Enciclica Redemptor hominis în care recunoaște că misiunea Bisericii este apărarea dreptului la libertate a oamenilor. Acest fapt răspunde nevoilor particulare a epocii contemporane. Papa va afirma că „limitarea acestei libertăți religioase a persoanelor și a comunităților nu este doar o experiență dureroasă, dar atinge înainte de toate demnitatea omului indiferent de religia profesată”. De aceea e dificil a accepta din punct de vedere uman o poziție favorabilă ateismului, în timp ce „credincioșii (…) sunt considerați o categorie inferioară (…) privați de drepturile lor de cetățeni”, fapt care l-a determinat pe Ioan Paul al II-lea să nu înceteze a promova lupta pentru libertățile creștinului.

Va continua astfel prin mesajele sale de pace să facă cunoscută poziția Bisericii față de nerecunoașterea drepturilor fundamentale ale omului, acordând o atenție deosebită dreptului la libertate religioasă. Într-un discurs din 8 noiembrie 1980, Suveranul Pontif avea să afirme că Sfântul Scaun dorește „garanția fermă a respectului drepturilor persoanei umane, a tuturor drepturilor fundamentale și a dreptului la libertate religioasă în primul rând, ca și garant al acestor drepturi”. Fără libertate religioasă omul devine sărăcit în unul din drepturile sale fundamentale, iar încălcarea acestora rănește demnitatea omului, indiferent de religia profesată. Același Sfânt Părinte va afirma acest drept ca fiind unul universal pentru că derivă din însăși persoana umană, deci „există mereu, chiar și în ipoteza când nu este exercitat. De aceea se cere o luptă pentru redobândirea sa, pentru că violarea unui drept nu comportă distrugerea sa, dar cere exigența de a fi restituit”. În efortul său pentru ca omul să se bucure de exercitarea dreptului la libertate religioasă, Ioan Paul al II-lea va continua să amintească în discursurile sale acest drept. În decembrie 1980, într-un discurs se adresa capilor de stat spunând: „în mod particular reînnoiesc apelul meu către toate națiunile (…) pentru respectul real și constructiv al libertății religioase la care toți oamenii au dreptul”.

În timpul pontificatului său o parte din Europa se mai afla încă sub autoritatea regimurilor comuniste, care nu permiteau libera exercitare a dreptului la libertate religioasă. De aceea Papa va depune efort considerabil în recunoașterea reală a acestei libertăți. „Cu siguranță limitarea libertății religioase a persoanei și a comunităților (…) rănește înainte de toate demnitatea omului, indiferent de religia profesată sau de concepția pe care o are despre lume”, va afirma același pontif, cerând într-o altă omilie din 4 mai 1987 responsabililor statelor de a conlucra pentru ca toată Europa să ajungă în sfârșit la finalul restricțiilor și a represiunilor împotriva liberei profesiuni a propriei religii pentru indivizi și pentru societate și pentru acțiunea bisericilor. Doi ani mai târziu, în decembrie 1989 se va adresa președintelui celei mai mari țări comuniste, Mikhail Gorbaciov: „Sunt cunoscute tuturor problemele dureroase la care au fost supuse atâția cetățeni pentru motivul credinței lor (…), mulți păstori bisericești au fost închiși” și de aceea se face prezentă „așteptarea a milioane de cetățeni ai lumii ca legea libertății conștiinței să contribuie la (…) exercitarea deplină a dreptului la libertate religioasă (…) fundament al altor libertăți”.

Cunoscând cazurile dureroase ale Bisericii Catolice de Rit Oriental care a pierdut dreptul de a exista în interiorul noilor structuri politice și juridice, Sfântul Scaun continuă să insiste că libertatea religioasă presupune, printre altele, faprul că credincioșii se pot organiza în propriile lor structuri, pot să-și aleagă responsabilii religioși, pot da și primi educație adecvată religioasă și își pot manifesta crezul în viața publică, fie în mod asociativ sau folosind mijloacele de comunicare.

Dar dincolo de mesajele și discursurile Sfântului Părinte, poziția Bisericii și concepția ei asupra dreptului la libertatea religioasă e susținută și în unele enciclici și exortații apostolice semnate de Ioan Paul al II-lea, în care se insistă asupra respectării aceluiași drept. În Enciclica Familiaris consortio (1981) fiind conștient că „în multe țări sunt instituții și legi care nesocotesc drepturile inviolabile ale omului și ale persoanei umane, printre care dreptul de a profesa credința proprie și de a o apăra”, Papa promite că Sfântul Scaun va elabora o cartă care va fi propusă ambientelor și autorităților în cauză. Carta va apărea doi ani mai târziu, în 1983, unde în art. 7 prevedea: „Orice familie are dreptul la a trăi liber propria viață religioasă (…) așa cum are dreptul de a profesa în mod public și de a răspândi credința, de a lua parte la cultul public și de a alege în mod liber programele de instruire religioasă fără a suferi discriminări”.

Însă odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Estul Europei și cu împlinirea a o sută de ani de la scrierea Enciclicii Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea, papa Ioan Paul al II-lea elaborează Enciclica Centesimus Annus unde afirmă că după căderea multor regimuri totalitare se poate asista la o preocupare mai intensă pentru drepturile omului, iar izvorul acestora este libertatea religioasă. Cu toate acestea, evenimentele din 1989 au avut atât consecințe pozitive cât și negative:

deși pe culmea dezvoltării se află exercitarea drepturilor și îndatoririi de a-l căuta pe Dumnezeu (…), în unele țări apar noi forme de fundamentalism religios, care voalat sau pe față refuză cetățenilor, care au credință diferită de cea a majorității, exercitarea deplină a drepturilor civile sau religioase, (…) restrâng drepturile Bisericii la predicarea Evangheliei, [pentru că] nici un progres autentic nu e posibil fără respectarea dreptului natural elementar de a cunoaște adevărul.

Totodată, Ioan Paul al II-lea afirma într-un alt discurs din 1985 că Biserica „înțelege sentimentul de frustrare al creștinilor care primesc în Europa credincioși ai altor religii, dându-le posibilitatea de a-și exercita propriul cult, în timp ce se vede interzis orice exercițiu al cultului creștin în țările unde acești credincioși majoritari au făcut din credința lor religie de stat”.

Poziția magisteriului lui Ioan Paul al II-lea a fost mereu aceeași față de respectarea demnității persoanei, mai ales că se constată o încălcare tot mai frecventă și fără scrupule a drepturilor omului. Unul din cele mai recente documente cu privire la poziția Bisericii este Exortația apostolică Ecclesia in Europa, prin care Pontiful afirmă că Biserica trebuie să rămână consecventă și să apere principiile de bază care garantează promovarea demnității umane. De asemenea trebuie respectat și „dreptul Bisericilor și al comunităților religioase de a se organiza liber, în conformitate și după propriile convingeri”.

Lupta Suveranului Pontif pentru promovarea dreptului la libertate religioasă a fost mereu pe primul plan, atâta timp cât acest drept era încă încălcat. Meritul și efortul lui sunt de neuitat, dar mai ales vocea sa care nu înceta a ne îndemna: „Ridicați glasul când sunt violate drepturile omului individuale, a minorităților și popoarelor, începând cu dreptul la libertate religioasă”.

Din examenul succint făcut asupra învățăturilor celor patru pontifi se poate deduce că în diversitatea situațiilor istorice în care doctrinele sociale s-au dezvoltat și în fața multiplelor probleme care se propun spre a fi rezolvate, două elemente au fost mereu considerate necesare:

1) existența unei ordini morale obiective, universale, absolute, ordine inviolabilă în elementele sale esențiale. Această ordine trebuie aplicată în cazuri concrete printr-o serie de garanții. În această ordine se fondează raportul omului cu Dumnezeu, raporturile dintre cetățeni și puterile politice, ordine ce este caracterizată de garantarea dreptului la libertate religioasă;

2) centralitatea ființei umane ca persoană umană cu drepturi ce decurg din demnitatea ei, drepturi la libertate ce trebuie recunoscute juridic.

2. Libertatea religioasă în documentele Conciliului Vatican II

Creștinul de azi, alături de valoarea demnității persoanei umane privită ca un corolar al inserării sale în istoria mântuirii, vede și o profundă și continuă evoluție în modul de a înțelege credința din zilele anterioare Conciliului Vatican II la cele posterioare lui. Conciliul Vatican II a fost rezultatul cerințelor perioadei post-moderniste față de care Biserica Catolică a trebuit să adopte o poziție oficială. Convocat oficial la 25 decembrie 1961 cu „întreitul scop de a reînnoi Biserica, de a-i unii pe creștini și de a întra în dialog cu lumea”, conciliul s-a dorit a reda omului adevărata demnitate de persoană umană. Însuși Papa Paul al VI-lea afirma că Conciliul „nu cere altceva decât libertatea de a crede și de a predica credința sa, libertatea de a iubi pe Dumnezeul său, de a-l servi, libertate de a aduce oamenilor mesajul de viață”. În documentele promulgate se constată o aprofundare mai largă a respectului pentru demnitatea persoanei și implicit pentru libertatea religioasă, mai cu seamă în Declarația privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, dar și în textele altor acte conciliare cum ar fi: Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate.

Cea mai relevantă rămâne însă Declarația Dignitatis humanae, care dezvoltă mai multe aspecte ale libertății religioase: a omului în raportul său cu Dumnezeu, a comunității religioase în exercitarea cultului public și a rolului pe care îl are puterea publică în promovarea acestei libertăți.

Libertatea omului în raportul său cu Dumnezeu

Fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,27) și purtând astfel în sine imaginea divinității, omul „simte dorința de a-l căuta pe Dumnezeu și de a-l preamări”, fiind astfel chemat permanent la o relație cu Creatorul. Liberă e chemarea lui Dumnezeu și liber trebuie considerat răspunsul persoanei umane la această chemare.

Documentul conciliar Dignitatis humanae la nr. 3 afirmă că omul are o datorie și, prin urmare, un drept de „a căuta adevărul în materie de religie” (veritatem in re religioasa quaerendi), iar acest adevăr trebuie să fie căutat în mod corespunzător, cu o conștiință liberă și odată cunoscut, acest adevăr „trebuie îmbrățișat cu tărie printr-un sentiment personal”. Comentând conținutul acestei afirmații, Cardinalul P. Pavan spunea că persoana umană percepe prezența legii morale ca o proiecție a legii divine în modul său existențial de a fi. Această lege indică fiecărei ființe umane direcția către care e desemnată să meargă pe drumul vieții, iar din moment ce fiecare om are dreptul de a căuta adevărul, are și dreptul de a nu fi împiedicat în această acțiune a sa. În încercarea sa de a găsi adevărul, omul este atras de o vocație divină pentru a trăi într-o comuniune de iubire cu Dumnezeu; deci persoana umană este chemată la un raport special cu Dumnezeu, adică la credință. Actul credinței este un act care nu poate fi decât liber, însă nu în sensul în care ar fi moral indiferent, dar în sensul unei credințe ajunsă la un grad suficient de cunoaștere a adevărului revelat, iar astfel se naște datoria de a adera la acesta.

Însă actul credinței nu se consideră îndeplinit decât în sensul unei decizii personale, susținută de ajutorul specific al lui Dumnezeu, care se definește prin termenul de har. Totodată libertatea actului intern de credință nu înseamnă ca mereu să fie lăsată omului libertatea morală de a rămâne indiferent în fața lui Dumnezeu, dar că omul trebuie să trăiască acest raport într-un mod corespunzător demnității persoanei și naturii sale, adică caracterizat de libertate. Astfel libertatea religioasă a raportului omului cu Dumnezeu așa cum o prezintă documentul conciliar constă în faptul că omul se adresează acestuia printr-un act conștient, liber și responsabil. Persoana umană trebuie să-i răspundă lui Dumnezeu voluntar și nu se poate atașa de acesta decât dacă, atrasă de Tatăl „îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă și rațională de credință” (rationabile liberumque Deo praestiterit fidei obsequium), iar „în materie de religie să fie exclusă orice formă de constrângere din partea oamenilor”. Se exclude însă, ipso facto, presupusa autonomie absolută, adică libertatea morală și obiectivă a voinței umane de a accepta sau refuza revelația divină, afirmând totuși că Dumnezeu lasă oamenilor autodispoziția naturală de a crede sau de a nu crede, îndepărtând orice constrângere sau presiune fizică asupra voinței lor, sau că lasă libertate psihologică a actului de credință, fie interior sau exterior, libertate care formează omul prin cele mai înalte principii. Astfel, prin Dignitatis humanae, Conciliul susține dreptul la libertate religioasă, afirmând obligația morală a omului de a crede în Adevăr, în Dumnezeu revelat, printr-o credință ce „nu poate fi impusă și nici interzisă de vreo putere pur omenească”.

Pe același nivel se situează și documentul Gaudium et spes: „omul nu se poate întoarce spre bine decât în mod liber (…). Demnitatea omului îi cere, așadar să acționeze conform unei alegeri conștiente și libere, adică în mod personal, împins și călăuzit dinăuntru și nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o constrângere externă”. Aceste „acte religioase prin care oamenii se îndreaptă direct spre Dumnezeu printr-o hotărâre lăuntrică, în formă individuală și publică prin natura lor depășesc sfera pământească și temporală”. Iar pentru ca o acțiune să fie calificată juridică trebuie să fie vizibilă, percepută și cunoscută, voită și realizabilă de membrii societății, pe când acțiunea pur internă nevizibilă în sensul real nu poate influența o poziție socială și deci nu se consideră juridică, conform doctrinei juridice general acceptate.

De aceea puterea civilă își depășește limitele dacă își arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase. În acest caz dreptul la libertate religioasă este considerat ca un drept negativ. În baza acestui drept, este recunoscut oricărei persoane individuale o zonă rezervată în care e chemată prin natură și menținută prin datorie, să acționeze după propria inițiativă și cu propria responsabilitate; astfel dreptul garantează din partea autorităților civile, intangibilitatea acelei zone, în care fiecare alcătuiește un raport cu Dumnezeu, decizând un mod al său de a fi.

Rămâne însă, într-un mod egal, și obligația morală a legislatorilor civili de a-și informa în mod corect propria judecată pentru a emana legi divine naturale, fie pentru a prevedea adevăratul bine comun al persoanei umane, care, alegând viața religioasă sinceră, se simte responsabilă de a o manifesta în exterior. Dacă până acum raportul omului cu Dumnezeu a fost caracterizat de o relație internă, garantată de o libertate interioară, putem afirma că același raport se exprimă în context exterior, prin acte religioase externe (acte de cult). Prin urmare, libertatea individuală de cult „este formulată de acest principiu: fiecare e stăpânul absolut în a profesa religia care îi place mai mult sau de a nu profesa nici una”. Dreptul la libertate de cult se referă tocmai la actele religioase externe, pentru că actele interne ale intelectului sau ale voinței, fie că sunt sau nu religioase, nu sunt supuse prin natura lor nici unui control, relevanță, contestare și restricție cu caracter juridic. Încălcarea acestui drept este o nedreptate împotriva omului. Se stabilește astfel un raport delicat: între ceea ce persoana crede în interiorul ei și actele prin care își exprimă în exterior propria credință religioasă. De aceea se constată a fi dificil să se îndeplinească cele două datorii: aceea de a profesa sincer propria religie în cult exterior și aceea de a urma în mod fidel acele raze ale luminii interioare care sunt cunoștințele adevărate.

2.2. Libertatea religioasă a comunităților în exercitarea cultului public

Încă din schemele anterioare conținutului final al Declarației Dignitatis humanae se face evident rolul pe care îl au comunitățile în viața religioasă. Comunitățile își au originea în exigența persoanei umane de ființă socială prin natura sa și de aceea este esențială profesarea în mod comunitar a vieții religioase; în caz contrar nu s-ar putea trăi în plinătatea credinței. De aceea se stabilea de către participanții la Conciliu, că puterile civile nu pot subordona comunitățile religioase organizațiilor lor terestre.

Analizând însă același document conciliar în starea redactării lui finale, se remarcă aceeași atenție acordată libertății comunității religioase. Bazându-se pe imunitatea indivizilor față de orice constrângere în materie de religie, Conciliul recunoaște acest drept și atunci când ei acționează comunitar („in communi agentibus”). Comunitățile religioase sunt de fapt postulate de natura socială atât a omului cât și a religiei însăși. Acestor comunități li se recunoaște prin prezenta declarație dreptul să „se conducă după norme proprii” („secundum proprias normas sese regant”) pentru: a-l adora pe Dumnezeu în cultul public, a-și ajuta proprii membrii să-și exercite viața religioasă și pentru a „promova acele instituții în care membrii colaborează pentru a-și orândui viața conform cu principiile lor religioase”. Aceleași comunități religioase au dreptul ca atunci când învață și își mărturisesc public propria credință să nu fie împiedicate („ne impediantur in sua fide (…) publice docenda atque testanda”). Astfel toate aceste drepturi cât și altele prezente în acest document sunt motivate și au la bază „natura socială a omului și caracterul religiei”.

Prin urmare, comunitățile religioase sunt considerate ca și subiecte imediate cu datorii și drepturi, deci ca și unități sociale dotate cu o personalitate juridică, distinctă de cea a respectivilor membrii.

Astfel, în mod paralel conceptului de libertate de conștiință, Biserica propune noțiunea autentică de libertate de cult ca facultate moral-juridică a persoanei în societate, prin care se recunoaște manifestarea propriei supuneri și aderări față de Dumnezeu prin acte și discursuri externe sau prin ritualuri publice, propuse sau sfătuite de propria religie, dar care să nu fie contrare obiceiurilor comune și ordinii sociale naturale, însă natural licite și care au loc în lume, societate, fără restricții, riscuri și sancțiuni de vreun fel. Se poate afirma categoric că actul de cult al comunităților religioase devine în mod juridic licit, deci drept. Nimeni nu poate fi constrâns sau obligat a îmbrățișa sau practica vreun cult și nici să renunțe la cult sau să respingă obligațiile religioase sociale naturale.

Se proclamă, așadar, un principiu de autonomie al comunităților religioase, principiu care comportă, ca și în cazul persoanelor singulare care au un spațiu intim rezervat, în care au dreptul de a nu fi împiedicate să creadă liber, un grad de a acționa după propria inițiativă și cu propria răspundere în propriul spațiu. Cu privire la acest spațiu, documentul Conciliului Vatican II, Dignitatis humanae delimitează în mod succesiv patru zone ale exercițiului cultului public al comunității religioase:

a) Prima zonă se face evidentă prin expresia „numen supremum culto publico honorent” („a cinsti cu un cult public divinitatea supremă”). Prin aceasta se recunoaște comunității religioase dreptul la libertate în materie religioasă oriunde este concepția unei divinități supreme („numen supremum”), fie că este Dumnezeu sau altă existență supremă. În această zonă comunitatea are dreptul la a-și educa membrii, a-și transmite convingerile religioase și a activa în mod public.

b) A doua zonă este delimitată în paragraful §3 al documentului, la nr. 4. Aici se constată dreptul comunității de a nu fi împiedicată să acționeze după propria inițiativă, să-și aleagă slujitorii cultului, să comunice cu autoritățile și comunitățile religioase și să-și ridice edificii.

c) A treia zonă privește comunicarea și difuzarea mesajului în care comunitatea religioasă crede. Acest fapt constituie un drept al comunității, însă se menționează în același document că „trebuie să se abțină întotdeauna de la orice acțiune care aduce constrângere sau atragere necinstită ori incorectă”.

d) Ultima zonă comportă exigența implicită a oricărei credințe religioase de reflecție și analiză asupra conviețuirii civile, asupra raporturilor și activităților ce se dezvoltă în societate. De aceea o comunitate religioasă în exercitarea cultului public trebuie să țină cont de exigența structurilor și funcționării instituțiilor societății de azi, dar tot în baza acestei exigențe, comunitatea religioasă are „dreptul să înființeze asociații educative, culturale, caritative și sociale”.

Însă asupra exercitării cultului extern al comunității religioase, Conciliul Vatican II nu se oprește doar în documentul Dignitatis humanae. Dacă dreptul comunității religioase în exercitarea cultului public implică și educarea membrilor acesteia, Declarația aceluiași conciliu, Gravissimum educationis recunoaște că „toți creștinii (…) au dreptul la o educație creștină (…) să învețe să-l adore pe Dumnezeu (…) în primul rând prin cultul liturgic”. Apoi, într-un alt document, ca o recunoaștere a dreptului la libertate religioasă, Conciliul garantează „comunicatio in sacris” extrasacramentală: „este îngăduită din motive juste participarea la ceremonii și lucruri sacre, precum și folosirea în comun a locurilor sacre între catolici și frații orientali despărțiți”.

Același drept al comunității religioase de a se manifesta în public se regăsește afirmat și de Gauduim et spes în a cărui text este garantat „dreptul de a se reuni în mod liber, de a se asocia, de a-și exprima părerile proprii și de a practica religia în public sau în particular”. Totodată este condamnat și caracterizat drept „inuman ca autoritatea politică să ajungă la forme totalitare (…) care lezează dreptul persoanelor sau ale grupurilor sociale”, considerându-se prin aceasta că libertatea cultului public nu poate fi încălcată de puterea civilă ci trebuie „să fie mai bine apărate în viața publică, de pildă dreptul de a se reuni în mod liber (…) de a practica religia în public sau în particular”.

2.2.3 Promovarea libertății religioase

Așa cum se afirmă în Declarația Dignitatis humanae, tutela și promovarea libertății religioase este elementul esențial al binelui comun. Binele comun este „ansamblul condițiilor de viață socială datorită cărora oamenii își pot atinge mai deplin și mai ușor perfecțiunea”. Iar pentru ca libertatea religioasă să fie tutelată și promovată, toți sunt chemați să contribuie: cetățenii simplii, autoritățile civile, Biserica, fiecare în modul propriu și specific de a acționa. Totuși Declarația insistă asupra importanței puterii civile, afirmând că „promovarea drepturilor inviolabile ale omului este o îndatorire esențială a oricărei puteri în stat”. În acest sens Conciliul Vatican II rămâne la aceeași afirmație a lui Ioan al XXIII-lea, cu privire la importanța statului în promovarea libertății religioase.

Astfel documentul conciliar atribuie un rol important puterii civile care „trebuie să recunoască și să favorizez viața religioasă a cetățenilor”, dar și să promoveze drepturile omului. Nu este doar o tutelare care comportă o acțiune a puterilor de stat de a opera pentru ca dreptul să nu fie lezat, ci care garantează ca exercițiul acelui drept din partea unora să se dezvolte în armonie cu exercitarea aceluiași drept din partea altora sau pentru ca dreptul să fie refăcut de fiecare dată ce este lezat. Atunci, obligația puterii publice este și de a promova dreptul la libertate în materie religioasă, a-l restitui, adică să facă mai ușor exercițiul dreptului și să se străduiască pentru ca cetățenilor să nu le lipsească mijloacele necesare îndeplinirii datoriilor lor în câmp religios. Însă acest fapt nu presupune ca statul să se implice în organizarea internă a Bisericii și nici în învățăturile acesteia cu privirea la morală și credință, pentru că, așa cum s-a mai menționat, acestea sunt determinate de elemente unde puterea publică se vede incompetentă.

De fapt rațiunea acestei obligații de promovare a libertății religioase este așa cum s-a amintit, binele comun. Acesta se concretizează prin realizarea unui ambient social în care persoanele să găsească mijloace pentru a se dezvolta ele însele, în funcție de dimensiunile lor. Iar între aceste mijloace nu sunt neglijate acelea care au legătură cu viața religioasă; de aceea în cadrul comunității politice trebuie să fie dat lui Dumnezeu cultul datorat. Prin urmare și „societatea se bucură de bunurile (…) care provin din fidelitatea oamenilor față de Dumnezeu”. Acesta este motivul potrivit căruia statului îi revine datoria de a garanta prin legislația constituțională și civilă, libertatea religioasă a persoanelor umane, iar prin aceasta, autoritatea civilă „trebuie să apere și să protejeze (…) adevărata și dreapta libertate de informare (…) să promoveze religia, cultura, artele și (…) să asigure publicului receptor exercitarea liberă a drepturilor sale legitime”.

Promovarea libertății religioase se explică astfel prin promovarea binelui comun care implică drepturi și datorii ale lumii, cuprinsă fiind și „o dreaptă libertate în manifestarea religiei”. Nefiind promovat binele comun, libertatea umană se diminuează mai ales atunci când omul ajunge în sărăcie extremă.

Promovarea binelui comun nu implică doar Biserica și nici puterea civilă, ci întreaga umanitate. Biserica însă trebuie să aibă mereu și oriunde „dreptul de a propovădui credința cu libertatea adevărată, de a-și proclama doctrina socială”, precum și dreptul „de a-și exprima judecata morală” asupra unor lucruri politice în promovarea demnității umane.

Conciliul Vatican II afirmă apoi un alt aspect al promovării libertății religioase: „dreptul inalienabil la educație” în favoarea copiilor și tinerilor, ce „trebuie ajutați (…) în căutarea adevăratei libertăți”. În contextul societății actuale în care omul este ușor indus în eroare asupra înțelegerii conceptului de libertate, Biserica se pune în favoarea promovării libertății religioase prin educarea la formarea unei juste înțelegeri a sensului termenului. „De aceea conciliul îi îndeamnă pe toți, dar mai ales pe aceia care au sarcina de a-i educa pe alții, să se străduiască ca că formeze oameni (…) iubitori de libertate autentică” (genuinae libertatis amatores). Iar pentru respectarea autentică a acestei libertăți, Conciliul specifică limitele libertății religioase, căci sub pretextul promovării libertății religioase se poate abuza în mod greșit de aceasta. De aceea „orice grup social este obligat de legea morală să țină seama de drepturile celorlalți, de îndatoririle sale față de ceilalți precum și de binele comun”.

Concluzionând, se poate afirma că rămâne esențial rolul statului în promovarea libertății religioase, având în vedere scopul acestuia de a asigura ordinea publică, acesta fiind criteriul cel mai ușor inteligibil. Este legitim a afirma totuși că statul la care se referă Conciliul nu este un stat anticlerical, laic sau neutru, ci este de fapt modelul statului modern, stat de drept democratic, social, laic, pluralist, adică un stat care își asumă datoria de a dezvolta acțiuni pozitive în confruntarea cu credințele religioase.

3. Libertatea religioasă în concordatele dintre Stat și Sfântul Scaun

Problema recunoașterii integrale a dreptului la libertate religioasă a persoanei umane poate fi considerată și în optica relațiilor dintre Biserică și Stat. De aceea acest raport instituțional devine important și necesar atâta timp cât ambele părți se preocupă de garantarea drepturilor omului. Exigențele lumii contemporane cer nu numai ca Biserica, dar și Statul să aibă în centrul preocupărilor, binele și demnitatea persoanei umane. De aceea se dorește un dialog între cele două entități, dialog ce se poate concretiza într-un regim de colaborare după modalitățile adaptate circumstanțelor locului și timpului. Aceasta a condus la crearea unei convenții bilaterale stipulată de Biserică și de Stat, cu denumirea de concordat.

Această convenție reglementa interesul comun al părților (Stat și Biserică) în materie religioasă în virtutea căruia își făceau concesii reciproce sau se obligau fiecare în partea sa de a-și asuma un anumit comportament, emanând norme de disciplină juridică pentru respectarea și promovarea omului, care este în același timp cetățean și creștin (civis et fidelis). De aceea întreg concordatul este în același timp o lege civilă și o lege religioasă, fapt ce presupune această convenție ca fiind o sursă legislativă pentru dreptul canonic și pentru dreptul particular al teritoriului statului respectiv. Astfel concordatul este și un mijloc de a tutela nu doar libertas Ecclesiae, dar și libertatea indivizilor ca persoane individuale, dar și ca membrii ai Bisericii. Deși în ultimul timp s-a relativizat valabilitatea actuală a concordatului nu se poate nega valoarea pe care acesta o comportă reglementând prevederi cu privire la libertatea religioasă, rămânând un acord internațional cu o bază juridică. Deși au existat de-a lungul istoriei diferite convenții numite și concordate, putem afirma totuși că concordatul în accepțiunea juridică actuală a termenului se dezvoltă începând cu epoca modernă (Franța, 1801) urmând a evolua în sec. XX, secol ce a fost considerat și „era concordatelor”. Aceasta începea în timpul pontificatului lui Benedict al XV-lea, care în alocuțiunea In hac quidem din 1921 către statele abia formate, afirma dorința Bisericii de a stipula pacte noi pentru a fi tutelată demnitatea și libertatea Bisericii. Invitația a fost primită favorabil, începând astfel o activitate intensă de stipulare a concordatelor. Acestea vor promova dreptul la libertate religioasă. Se vor reglementa: libertatea Bisericii și implicit a membrilor ei, libertatea de exercitare a religiei prin practici religioase, funcționarea învățământului religios, probleme cu privire la căsătorie, funcționarea organizațiilor și asociațiilor religioase, etc.

3.1. Libertatea religioasă a Bisericii

În concordatul dintre Biserică și Stat punctul central îl ocupă garantarea libertății Bisericii (libertas Ecclesiae), fapt ce determină acordarea unui spațiu special și amplu în enunțul concordatului spre tratarea acestui subiect. Concordatul reglementează astfel statutul Bisericii locale în granițele teritoriale ale statului cu care a fost stipulat concordatul, considerându-se că prin recunoașterea libertății Bisericii se garantează și liberul exercițiu al religiei catolice. Prin garantarea libertății Bisericii se recunoaște acesteia dreptul de a-și exercita datoria de învățătoare a credinței și moralei. În fața problemelor contemporane de divorț, avort, ateism predicat în școli, pornografie necontrolată, Biserica trebuie să dispună de libertatea de a-și manifesta doctrina și normele morale.

În primul rând Biserica are nevoie de o recunoaștere a personalității juridice, iar concordatele sunt o dovadă clară a recunoașterii suveranității Sfântului Scaun pentru că i se conferă acestuia o personalitate juridică internațională. Acest lucru este evident în toate concordatele, fapt fără de care concordatul nu ar mai fi o convenție între două persoane juridice. De regulă textul este clar: „statul recunoaște Bisericii Catolice personalitate juridică” (art. 1 din Concordatul cu Portugalia din 1940, oferă un exemplu clar al garantării persoanei juridice a Bisericii, aceeași formă de recunoaștere întâlnindu-se și majoritatea concordatelor).

În același timp recunoașterea integrală a libertății Bisericii se realizează și prin garantarea liberei comunicări a membrilor între ei, a laicilor cu clerul, a clerului cu episcopul locului și a tuturor acestora cu Sfântul Scaun. Tot libertatea Bisericii se garantează și prin respectarea dreptului acesteia de a-și numi episcopi, sau persoane cu diferite funcții în Biserică. Astfel Biserica are autonomie în organizarea propriei vieți liturgice și disciplinare. Apare însă o condiționare în textele concordatelor a libertății alegerii episcopilor și a persoanelor în diferite funcții ecleziastice. Astfel, în majoritatea concordatelor se prevede ca puterea civilă să fie consultată de Sfântul Scaun în numirea episcopilor sau a persoanelor cu funcții în Biserică, pentru a se verifica existența unei eventuale obiecții de caracter național sau politic. De exemplu Concordatul cu Polonia (1925) în art.11 prevede ca numirea episcopilor pe teritoriul propriului stat, să se facă cu acordul puterii politice pentru ca aceasta să verifice să nu existe vreun impediment împotriva ordinii naționale sau politice.

Apoi Bisericii i se recunoaște tutela asupra edificiilor de cult sau sanctuarelor, edificii venerate în mod special de pietatea populară. Prin recunoașterea personalității juridice a Bisericii în textele concordatelor, se recunoaște și o personalitate juridică a instituțiilor ecleziastice existente în teritoriul respectiv (episcopii, dieceze, seminarii, abații, parohii, etc). Astfel Biserica are dreptul de a administra bunurile aparținând instituțiilor ecleziastice și asociațiilor religioase.

Așadar, garantând libertatea Bisericii în forma unei convenții de factură internațională, se asigură un loc prielnic de manifestare a dreptului fundamental al persoanei umane și în speță a creștinului la libertate religioasă. În această garantare a libertas Ecclesiae se realizează mai clar conturată sfera de acțiune a Bisericii cât și libertatea ei de organizare proprie și funcționare, acționând în parametrii pe care concordatul îi stabilește.

3.2. Cultul privat și cultul public

Ca formă de concretizare exterioară a sentimentului religios se constituie cultul. Garantarea libertății religioase în textele concordatare nu poate ignora în același timp garantarea libertății cultului. Se consideră însă necesară o distincție dintre cult privat și cult public și desigur deosebirea dintre relevanța juridică ce o comportă fiecare în parte.

Unii autori afirmă că cultul privat se concretizează prin posibilitatea de a celebra ceremonii în propria casă (devotio domestica) sau de a celebra ceremonii într-un local, fără ca din exterior să aibă caracteristicile unui locaș de cult și fără ca accesul străinilor să fie posibil. Cultul public în schimb presupune ca fiind necesar un locaș de cult unde intrarea să fie liberă. Prin urmare, garantarea dreptului la libertate religioasă trebuie considerată prin recunoașterea oricărei persoane a unei zone rezervate, în care e chemată prin natură și menținută prin datorie, de a acționa după propria inițiativă și cu propria responsabilitate. Acest drept trebuie recunoscut și de către autoritățile civile.

În acest sens concordatele dintre Sfântul Scaun și Stat au dorit să garanteze liberul exercițiu al cultului. În astfel de concordate, Biserica propune Statului noțiunea de libertate de cult, ca facultate moral-juridică a persoanei în societate, prin care se recunoaște manifestarea propriei supuneri și aderări față de Dumnezeu, prin acte și discursuri externe sau prin ritualuri private sau publice, propuse sau sfătuite de propria religie, dar care să nu fie contrare obiceiurilor comune și ordinii sociale naturale, însă natural licite și care au loc în lume, societate, fără restricții, riscuri și sancțiuni de vreun fel; nimeni nu poate fi constrâns sau obligat a îmbrățișa sau practica vreun cult și nici să renunțe la cult sau să respingă obligațiile religioase sociale naturale. Statul, având tutela promovării dreptului la libertate religioasă și implicit a libertății cultului, trebuie să se facă garantul acestui drept și în stipularea concordatelor cu Sfântul Scaun.

Cu toate acestea se observă o dezvoltare deloc amplă a acestei reglementări, punctul central al concordatului rămânând garantarea libertății Bisericii. Libertatea cultului ca garanție prezentă în concordate se va dezvolta doar prin prisma garantării libertății Bisericii și a exercițiului ei. De exemplu în Concordatul cu Letonia (1922) încă de la început se prevedea că religia catolică va fi liber și public exercitată. Același lucru îl reglementează, spre exemplu, și concordatele cu Belgia (1953) în art.9, cu Republica Dominicană în art.2, cu Spania (1953) în art.2, și altele, urmând astfel ca toți credincioșii să se bucure de „exercițiul liber și public al cultului”.

Există însă în unele concordate și o dezvoltare relativ mai amplă a enunțului cu privire la dreptul la cult public. Astfel, considerându-se zilele de duminică și sărbători ca fiind momente de referință, în care Biserica își manifestă exigența ca membrii ei să participe la cultul public prin frecventarea bisericilor pentru participarea la Sfânta Liturghie, unele concordate prevăd angajarea specială a puterii civile în garantarea libertății persoanelor pentru îndeplinirea acestui cult. De exemplu Concordatul cu Portugalia (1940) afirmă în art.19: „Statul va prevedea pe cât e posibil ca membrii organismelor sale să-și îndeplinească regular datoriile religioase în duminici și sărbători”. În Concordatul cu Republica Dominicană, în art.18, statul nu numai că va prevedea prin legislația sa facilitățile necesare pentru ca credincioșii să-și poată îndeplini în sărbători datoriile religioase, dar va recunoaște și sărbătorile religioase propuse de Sfântul Scaun, în care exercitarea cultului obligă normal pe credincioși. Desigur că exemplele pot continua.

Nu se prevede însă nici o reglementare cu privire la cultul privat, însă se subînțelege că prin garantarea cultului public nu poate fi deloc negată exercitarea cultului privat, atâta timp cât nu se pune în pericol ordinea și binele public. Astfel libertatea cultului este parte integrantă din garantarea libertății Bisericii; lipsa uneia din aceste libertăți privează termenul de libertate religioasă de adevărata sa semnificație.

3.3. Concordatul Sfântului Scaun cu România

În condițiile în care după Marea Unire din 1918 se dorea o cristalizare a relațiilor statului cu privire la Biserică, mai ales cu Biserica Catolică, ce era minoritară, având în vedere că în perioada interbelică Statul Român dorea a-și menține prerogativele de stat independent și autonom, se va concretiza un dialog între cele două părți, Biserică și Stat.

Începută fiind „era concordatelor”, în dorința diplomației pontificale de a încheia concordate cu statele ce abia își obținuseră independența, România va stipula un concordat cu Sfântul Scaun la data de 10 mai 1927. Deși încheiat în timpul pontificatului papei Pius al XI-lea și al domniei Regelui Ferdinand I al României, concordatul va fi semnat de reprezentanții acestora, cardinalul Pietro Gaspari și V. Goldiș, Ministru secretar de Stat la Departamentul cultelor și artelor. Concordatul a dorit stabilirea drepturilor și obligaților Bisericii Catolice pe teritoriul României, funcționarea și organizarea acesteia, precum și raporturile ei cu puterea civilă.

În art.1 se garantează religiei catolice exercitarea libertății religioase în mod public, prin aceasta prevăzându-se libertatea religioasă a individului, a persoanei catolice în spațiul granițelor României.

După ce în art.2 sunt recunoscute și aprobate funcționarea diecezelor catolice de pe teritoriul Statului Român, se garantează libertatea de organizare și autonomia Bisericii locale, prin faptul că episcopii, clerul și laicii au libertatea de a avea dialog liber „în materie spirituală și afaceri bisericești” cu Sfântul Scaun. Prin aceasta rămâne inviolabilă universalitatea și centralitatea Bisericii Catolice. Totuși același concordat acordă puterii politice române un „drept de control” cu privire la numirea episcopilor, pentru ca persoanele ce vor ocupa funcții ecleziastice să nu fie contrare din „motive de ordin politic”. Acest fapt este prevăzut și în textele altor concordate, așa cum s-a arătat mai sus, fapt ce totuși așază problema libertății și autonomiei Bisericii la un nivel relativ discutabil.

Garantarea libertății religioase, atât a Bisericii Catolice și a creștinului catolic se face în mod solemn în art.10 din Concordat: „Biserica Catolică și membrii ei, cetățeni români, se vor bucura din partea Statului de un tratament care nu va putea fi inferior aceluia de care se bucură, după Constituție celelalte religii ale Regatului”. Se remarcă o relativizare a libertății religioase în raport cu Constituția României. Constituția din timpul stipulării concordatului este considerată democratică, garantând astfel libertatea religioasă. Biserica Catolică este așezată prin art.10 din Concordat pe o treaptă cel puțin egală cu celelalte religii prezente în România.

Ceea ce constituie punctul central al concordatului este art.9 prin care „Statul recunoaște Bisericii Catolice (…) personalitate juridică conform dreptului comun al țării”. Această personalitate juridică este în mod public acordată și parohiilor, protopopiatelor, mănăstirilor, starostiilor, abațiilor, mitropoliilor și celorlalte organizații constituite canonic și legal. De aceea Ministrul N. Titulescu în scrisoarea sa interpretativă din 20 iulie 1928 către Nunțiu Apostolic de București, Ange Marie Dolci va reaminti cu claritate dispozițiile art.9 pentru a evita confuziile, în timp ce prin răspunsul său din 28 octombrie 1928, Nunțiul va declara cu privire la același art.9 că „Sfântul Scaun (…) nu va ridica obiecțiuni”.

Ca manifestare a libertății religioase se constituie învățământul religios, a cărui libertate e prevăzută în articolele 16, 19 și 20 din Concordat. Prin urmare au drept de funcționare seminariile, școlile catolice și alte mijloace de educare religioasă. Totodată este garantat și dreptul Bisericii de a organiza învățământul religios, dar nu fără aprobare din partea Statului.

Așadar, Concordatul prevede în mod general, prin cele 24 de articole ale sale, libertatea religioasă a Bisericii Catolice. Nu sunt reglementate în mod clar norme cu privire la desfășurarea cultului, însă din art.1, art.9 și art.10, unde se garantează fără echivoc libertatea Bisericii Catolice, se pot dezvolta și celelalte libertăți ale membrilor acesteia. Dincolo de interesele politice pe care le-ar manifesta puterea politică prin stipularea acestui concordat cu Sfântul Scaun, cert este că Bisericii Catolice locale îi este recunoscută activitatea, funcționarea și organizarea în mod autonom și liber, toate acestea fiind garantate juridic, oferind astfel garanția unui drept la libertate religioasă a persoanei.

Analizând astfel valoarea concordatelor se poate afirma că acestea se constituie o exigență a garantării raportului dintre Biserică și puterea civilă. Lipsa acestor concordate ar semnifica ignorarea unei posibilități eficiente de garantare a dreptului fundamental al creștinului la libertate religioasă.

Astfel Biserica se angajează în protejarea dreptului la libertate religioasă și nu poate să se angajeze doar în determinarea unor dispoziții de natură tehnică emanate fie de suveranii pontifi sau prin decretele unor Concilii. Sistemându-și în mod categoric propriul sistem de norme care garantează demnitatea persoanei umane, Sfântul Scaun va dori mereu ca acestea să fie și în atenția Statului, iar promovarea lor în stipularea concordatelor să constituie o garanție a dreptului la libertate religioasă a Bisericii Universale, dar și o recunoaștere a libertății și autonomiei Bisericii locale.

Capitolul III

Dreptul la libertate religioasă în legislația canonică și civilă a României

1. Libertatea religioasă în Biserica locală

Dacă în 1948, Guvernul României, prin Decretul 177 din 4 august 1948 recunoștea existența și libera funcționare a 14 culte religioase pe teritoriul statului, în 2003, într-un comunicat de presă al guvernului se afirma că este recunoscută în mod oficial libera funcționare a 17 confesiuni religioase, dintre care 15 sunt culte creștine. Biserica Ortodoxă constituie cultul majoritar în România, însumând 87% din populația țării, urmată de Biserica Catolică ce are un procentaj de 6 și Biserica Protestantă cu 5% din populația României. În aceste trei mari Biserici creștine se încadrează toate cultele creștine prezente în România și recunoscute de Guvern. Acestea se bucură de libertate religioasă garantată de Constituția României, în art.29.

O analiză a situației Biserici locale din România, realizată din prisma libertății religioase, ar lua în considerare etapele pe care aceasta le-a parcurs până la a ajunge la situația actuală, moment în care le este garantată libertatea religioasă. Se consideră necesară și o perspectivă asupra contextului Bisericii Ortodoxe Române, care cuprinde majoritatea creștinilor României și deci constituie o influență in contextul religios actual. După proclamarea unității naționale a României, la 1 decembrie 1918, se pot demarca trei etape pe care Biserica locală le-a parcurs până în momentul actual: a) perioada interbelică, b) perioada comunistă și c) perioada post-comunistă. Însă această analiză se face pe considerentul evoluției propriei biserici în parte: 1) Biserica Catolică și 2) Biserica Ortodoxă.

1.1. Biserica Catolică

Deși Biserica Catolică din România înglobează 6 dieceze romano-catolice și 5 eparhii greco-catolice, se presupune analiza situației în mod special a Bisericii Catolice locale, pe baza criteriilor pe care le implică înțelegerea termenului de biserică locală. Documente ale Conciliului Vatican II consideră biserica locală ca fiind patriarhatul sau dieceza. Iar asemenea organizării Bisericii Universale, la o scară mai mică este organizată și dieceza, având criteriile valabile pentru ca acesteia să i se atribuie statutul de biserică locală: a) existența unui popor al lui Dumnezeu, b) existența unui organism de conducere și c) un teritoriu care delimitează clar autoritatea legislativă a Bisericii locale.

Dieceza Romano-Catolică de Iași, înființată la 27 iunie 1884, a suportat o evoluție istorică fluctuantă până la momentul actual, când legea civilă îi garantează ei și totodată tuturor creștinilor, recunoașterea libertății în materie de religie; se demarcă trei perioade: perioada interbelică, perioada comunistă și perioada post-comunistă.

a) Perioada interbelică

Perioada interbelică a fost marcată în primul rând de stipularea Concordatului dintre România și Sfântul Scaun la 10 mai 1927. Acest act, în cele 24 de articole promova libertatea religioasă a Bisericii Catolice pe teritoriul României precum și recunoașterea personalității juridice a acesteia. Un rol important pentru a se ajunge la stipularea acestui Concordat l-a avut cu mult înainte Episcopul Diecezei de Iași, Dominic Jaquet, care a fost primul ce a întocmit un proiect de concordat, alcătuit din 16 articole. În art.2 lit.(b) al Concordatului din 1927, Diecezei de Iași, alături de alte patru dieceze romano-catolice, se recunoștea libera și autonoma funcționare.

La un an după stipularea concordatului, Guvernul României emite în 1928 o Lege pentru regimul general al cultelor. Prin această lege, Statul va garanta libertatea religioasă a cultelor precum și recunoașterea implicită a liberului exercițiu al cultului pe teritoriul Statului Român. Ca și persoană juridică, Dieceza de Iași se bucură de prevederile Legii pentru regimul general al cultelor din 1928.

Tot perioada interbelică a fost marcată și de promulgarea a două constituții:

Constituția din 1923, în art.5 și art.22 prevedea și garanta libertatea religioasă a românilor și respectiv a cultelor;

Constituția din 1938 în art.27 garanta aceeași libertate a persoanei și a cultelor religioase între granițele Statului Român.

În acest cadru legislativ, Biserica locală se bucura de adevărata libertate religioasă a persoanei mai ales prin exercitarea cultului public. Astfel Dieceza se organiza liber și autonom, având peste 100000 de credincioși, fiind deserviți de 53 de preoți; exista un seminar diecezan și unul al Ordinului Frațiolor Minori Conventuali, trei publicații religioase mai importante: Viața, Aurora francisacnă și Lumina Creștinului, iar cultul liturgic public se desfășura în mod liber pe teritoriul Diecezei de Iași.

b) Perioada comunistă

După încheierea celui de-al II-lea război mondial, în 1948 la conducerea Statului Român se va instaura regimul politic comunist. Urmare: la 19 iulie 1948, guvernul emitea un Decret-lege prin care denunța Concordatul cu Sfântul Scaun și abroga Legea din 13 iunie 1929, prin care a fost ratificat.

Apoi, la 4 august 1948 va fi emisă Legea pentru regimul general al cultelor (Decret 177) care:

– în art.22 reducea cele 5 episcopii romano-catolice la doar două: Episcopia de Alba Iulia și Episcopia de Iași, stabilindu-se în același timp ca o episcopie să aibă cel puțin numărul de 75000 de credincioși pentru a fi recunoscută,

în art.40 va prevede că „nici un cult religios și nici un reprezentant al unui cult religios nu va putea întreține legături cu alte culte religioase, instituții sau persoane oficiale din afara țării”, iar în

art.41 prevedea că „nici un cult religios nu poate să exercite vreo jurisdicție asupra credincioșilor statului român”.

În fața acestor prevederi, care urmăreau să rupă legătura Bisericii locale cu Sfântul Scaun, Capii Bisericilor Catolice locale vor înainta la 28 octombrie 1948, un Memorandum alături de un Statut al Biserici Catolice din România, care dealtfel au fost respinse. Începând cu această dată va începe o lungă perioadă de prigoană a Bisericii Catolice locale. Astfel începeau 50 de ani în care libertatea religioasă nu a fost recunoscută Bisericii locale și implicit nici membrilor acesteia. Începând cu închiderea episcopului Anton Durcovici, au fost privați de libertate și alți membrii ai clerului, în timp ce seminariile erau închise și creștinii catolici amenințați. În acest timp dieceza va fi mereu sub observația și controlul puterii civile. Va fi condusă apoi de „ordinarii substituti” până în 1951, când a fost numit episcop, Petru Pleșca, recunoscut fiind și de Ministrul Cultelor în același an. După moartea sa, în 1977, Sfântul Scaun îl va numi pe Petru Gherghel administrator apostolic, funcție ce o va îndeplini până în 1990. În această perioadă comunistă, credincioșii diecezei și-au menținut credința, deși au suportat privarea de dreptul la libertate religioasă în adevăratul său sens, cu toate că în Constituția din 27 septembrie 1952, în art.84 și în cea din 21 august 1963 în art.30 guvernul afirma că „oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează și funcționează liber”. Acest lucru nu s-a dovedit fapt real în acest arc de timp.

Perioada post-comunistă

Evenimentele din 1989 au constituit pentru poporul român motiv de speranță, iar pentru bisericile locale o recuperare a libertății religioase, pierdută cu 50 de ani în urmă. Împreună cu Biserica Ortodoxă și cu celelalte biserici locale, Dieceza de Iași va iniția un program de reorganizare. Primul pas l-a constituit consacrarea episcopului Petru Gherghel la 1 mai 1990. Se vor redeschide seminariile care au fost închise. Se vor reorganiza parohiile și clerul diecezan, vor lua naștere noi publicații religioase și vor funcționa liber noi ordine și asociații religioase. Astfel începe ca dreptul la libertate religioasă să fie înțeles în adevăratul său sens. În cadrul acestui context în care libertatea religioasă era garantată și de legislația constituțională, se dorea și o clarificare a identității catolicilor Diecezei de Iași. Episcopul diecezan Petru Gherghel, luând în considerație datoria păstorilor diecezani de a „învăța de ce prețuire trebuie să se bucure persoana umană și libertatea ei”, va prezenta poziția Bisericii locale pe care o conduce, în fața autorităților civile. Într-un discurs din 2002 adresat Președintelui statului și Ministrului cultelor, Excelența sa afirma că credincioșii pe care-i reprezintă au dreptul „să le fie respectată atât la nivel local, național cât și la nivel internațional, opțiunea și convingerile lor”, respingând astfel „orice imixiune de interes politic, atunci când e vorba (…) de forma de celebrare a cultului, domeniu care îi aparține direct Bisericii și nu altor organisme”. Este evidentă fidelitatea afirmației față de doctrina Bisericii Universale cu privire la libertatea religioasă și rolul puterii civile, învățătură ce a fost amintită și de suveranii pontifi și documentele Conciliului Vatican II.

Însă Biserica locală, deși se bucură de garantarea libertății religioase din partea puterii civile, este pusă în ipostaza de a-și exprima opinia prin propriile legi particulare față de libertatea religioasă a persoanei umane. Fiind înglobată în Biserica Universală, sub autoritatea suveranului pontif, Dieceza nu poate să nu respecte prevederile ultimului Cod de Drept Canonic din 1983, care în canoanele 227 și 748 afirmă dreptul creștinului la libertatea religioasă, precum și cele ale Conciliului Vatican II.

Tot ca un semn al manifestării libertății religioase, Biserica noastră locală, urmând sfatul Conciliului Vatican II ca „venerabila instituție a Sinoadelor (…) să fie din nou întărită”,va deschide lucrările unui Sinod Diecezan. Celebrat în perioada 2001-2004, Sinodul Diecezan s-a considerat necesar „la un deceniu de la redobândirea libertății religioase, timp în care s-au consolidat structurile diecezane și într-un context de criză economică, socială și spirituală”, fiind un „semn al maturității Bisericii locale”.

Sinodul a avut un caracter ecleziologic-pastoral. Nu a putut însă, ignora tema libertății religioase, chiar dacă nu o aprofundează în mod sistematic. Totuși Sinodul recunoaște și promovează:

1) dreptul la asociere al credincioșilor, care nu este considerat ca o concesie a autorităților civile, ci ca o consecință a primirii botezului;

2) dreptul la învățământul religios, afirmând competența exclusivă a Bisericii cu privire la instruirea și educația religioasă catolică în școli, cât și în diferite mijloace de comunicare socială;

3) dreptul Bisericii locale la proprietate și administrare a bunurilor. Sinodul afirmă în baza canoanelor 1254 și 222 „dreptul incontestabil de a poseda bunuri, astfel încât să-și poată îndeplini lucrarea și să-și atingă scopurile sale”.

Concluzionând, se afirmă faptul că libertatea religioasă este drept promovat și fapt concret în Biserica Catolică locală, Dieceza de Iași. Libertatea religioasă este promovată în toate manifestările ei: învățământ religios, presă, cult, asociații, etc., iar statul democratic român garantează acest lucru prin legislația civilă. La ora actuală, ca semn vizibil al libertății religioase, în Dieceza de Iași funcționează liber: 2 institute teologice, 1 facultate, 44 institute de caritate, 19 institute seculare, 4 edituri, 40 de publicații, 6 librării, asociații de laici; cultul public se exercită liber, iar dieceza este în strânsă legătură cu Biserica universală.

1.2. Biserica Ortodoxă

a) Perioada interbelică

Începând cu 1918, ca urmare a înfăptuirii Statului Național Unitar Român, s-a trecut la unificarea Bisericii Ortodoxe Române, organizându-se sub conducerea Sfântului Sinod de la București. Primul mitropolit al Bisericii autocefale a României a fost Ep. Miron Cristea. În 1920 membrii Sinodului vor începe lucrările de alcătuire a unui proiect de Statut al Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada 1918-1940, libertatea religioasă a Bisericii Ortodoxe a fost garantată de legislația civilă, prevăzută însă și în statutele proprii.

1) Constituția Română din 1923, în art.22 va garanta libertatea de conștiință și cea religioasă a tuturor românilor. În același articol, la al.(3) se prevedea în mod special că Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică „sunt biserici românești”, iar la al.(8) se garanta atribuția puterii sinodale în treburile interne ale Bisericii. Biserica Ortodoxă se va bucura de prevederile întregului art.22, fiindu-i garantată libertatea religioasă, mai ales că textul articolului face referință în mod special la Biserica Ortodoxă. În același articol, la al.(7) Constituția prevedea că „o lege specială va statornici principiile fundamentale ale Bisericii Ortodoxe Române”. Astfel la 6 mai 1925 vor fi promulgate:

2) Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Statul garanta în mod particular libera funcționare și organizare a Bisericii Ortodoxe. Libertatea religioasă era reglementată de art.4, art.12 și art.33, acesta din urmă afirmând libertatea învățământului religios.

3) Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Conform art.3 al Statutului, Sfântul Sinod avea atribuția de a păstra unitatea credinței, iar conform art.5, ministrul cultelor putea participa la ședințele Sfântului Sinod. În art.8 se prezintă un alt organ cu putere deliberativă pentru Patriarhie, numit Congresul Național Bisericesc. Acestuia, în art.9 lit.(a), îi este atribuită datoria de a susține și apăra toate interesele și drepturile Bisericii Ortodoxe Române.

Cu toate că Biserica Ortodoxă a avut privilegiul de a beneficia de o lege proprie prin care i se garantează libera funcționare din partea puterii civile, nu se poate ascunde influența pe care statul o exercita în treburile bisericești, chiar și în cele interne. Limpede este însă că în perioada interbelică, Biserica Ortodoxă s-a bucurat de libertate religioasă în sensul pe care îl implică înțelegerea acestui termen. Libertatea religioasă va fi garantată și de Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 și reafirmată de Constituția din 1938 în art.27.

b) Perioada comunistă

Deși prin Decretul 177/1948 se garanta libertatea religioasă a tuturor cultelor și îndeosebi prin art.15 se decreta că „Biserica Ortodoxă română este autocefală și unitară”, acest fapt s-a dovedit a nu fi respectat de Partidul Comunist ce abia preluase conducerea statului. Acesta, prin Planul de Reglementare și Arondare din 1955, va priva Biserica Ortodoxă de multe drepturi, libertatea religioasă fiindu-i îngrădită până la parametrii controlați de puterea politică. Urmările dezastruoase ale acestui plan au condus Biserica Ortodoxă spre a găsi argumente în favoarea considerării sale în ipostaza de Biserică națională. De aceea pe timpul dictaturii comuniste, cu precădere în timpul conducerii președintelui Ceaușescu, Biserica Ortodoxă a întreținut relații relativ bune cu Statul. Spre exemplu, într-un discurs din 29 februarie 1968, Patriarhul Iustin declara: „libertatea religioasă de care ne bucurăm, bunăvoința și sprijinul larg material și moral pe care-l acordă cultelor Conducerea de stat (…) ne însuflețesc deopotrivă și pe noi”, iar într-un articol din ziarul Scânteia din 20 iunie 1977 se relata că „Patriarhul Iustin Moisescu a exprimat mulțumiri (tovarășului Ceaușescu) pentru libertatea de care se bucură Cultul Ortodox din România”. Exista așadar un control al statului în treburile interne ale Bisericii dar în același timp și o liberă manifestare a Bisericii Ortodoxe în materie de religie. Amestecul statului comunist în treburile Bisericii era de fapt o tradiție perpetuă, ce își are origine încă din perioada bizantină a bisericii orientale.

c) Perioada post-comunistă

După 1989, conducerea Bisericii și-a mărturisit colaborarea cu regimul dictatorial, declarând în 1990, pentru prima oară în istoria ortodoxiei, totala autonomie față de stat, respingând astfel dreptul acestuia de a interveni în exercitarea libertății Bisericii. Acest fapt se observă și în faptul că, deși președinții post-comuniști cultivă cu interes relațiile cu Biserica Ortodoxă, aceștia nu au mai intrat în Sala Sinodală de la Palatul Patriarhal din București.

Revenirea pe scena publică a Bisericii Ortodoxe a dus la o manifestare a libertății în materie de religie atât prin reglementarea învățământului religios cât și prin prezența Bisericii în diferite locuri sociale: armată, închisori, spitale, etc. Se deschid noi lăcașuri de cult, iar ca o consecință a manifestării libertății religioase, Biserica se bucură de o funcționare și organizare internă liberă.

Această libertate religioasă garantată de legislația civilă presupune și o reglementare canonică internă proprie a Bisericii Ortodoxe, care să normatizeze nu doar actele administrative dar și anumite drepturi și datorii, în speță dreptul la libertate religioasă.

În Biserica Ortodoxă, autoritatea legislativă supremă este Sinodul Ecumenic, de aceea „numai acele norme sunt legale în toată Biserica și definitive care sunt statornicite sau acceptate de un Sinod Ecumenic”. Analizând prevederile Sinoadelor Ecumenice se constată că cea mai mare parte a canoanelor sunt prevederi disciplinare cu privire la viața episcopilor și a clericilor, a călugărilor și a credincioșilor, cu privire la căsătorii, etc. Dispozițiile canoanelor au un caracter generic și nu de amănunt, reprezentând de multe ori lucruri private, care se referă la împrejurări ce nu mai există. Nu se găsește însă nici o prevedere cu privire la dreptul la libertate religioasă a creștinului, cu excepția a două canoane:

Canonul 119 al Sinodului al 9-lea de la Cartagina afirma clar că „îmbrățișarea credinței creștine trebuie să se facă de bunăvoie”;

Canonul 7 al Sinodului al 4-lea Ecumenic din Efes din 431, care afirma: „Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să-i fie îngăduit să propovăduiască altă credință (…) în afară de cea hotărâtă de Sfinții Părinți”.

Nu este folosit termenul juridic de libertatea religioasă, însă se poate evidenția totuși afirmarea libertății în alegerea credinței (can.119) și totodată o sancționare, prin îngrădirea libertății în alegerea altei credințe (can.7). Desigur că aceste canoane se pot considera ca fiind reliefante, pentru că sunt singurele cu o asemenea specificație.

Având în vedere că „tradiția este normă de conducere în Biserică”, Biserica Ortodoxă recunoaște autoritatea hotărârilor date de aceste sinoade, care sunt temelia ei juridică. Cu toate acestea nu însemnă că Biserica trebuie să rămână în vechea ei legislație, dar se cere o adaptare prin noi dispoziții, deși urmând îndrumările cuprinse în Sfintele canoane, conducerea Bisericii Ortodoxe a manifestat o atitudine loială față de stat. Cu toate acestea nu și-a formulat nici o teză, învățătură sau doctrină nici despre stat și nici despre raporturile sale cu acesta ci se ghidează numai după unele principii care decurg din situarea ei în timp. Deși Biserica se conduce și după norme, decizi și hotărâri ale Sinoadelor Patriarhale, se constată totuși necesitatea unui nou Sinod Ecumenic. Se constată o lipsă a elaborării în termeni tehnici a unei legislații și doctrine sociale care să garanteze drepturile omului, pentru că actuala legislație este incompatibilă. Ea nu conține decât dispoziții de ordin general, privind doar unele aspecte ale vieții, restul fiind lăsat pe seama legislației civile. Însă legislația civilă nu analizează particularitățile organizatorice interne ale Bisericii Ortodoxe în România.

Astăzi Biserica Ortodoxă din România dorește a-și consolida autonomia prin revendicarea caracterului de instituție națională. Cu toate că există o distincție între ceea ce se înțelege prin Biserică de Stat (unde șeful statului este și capul bisericii) și Biserică Națională (adică biserica majoritară a unei națiuni, fapt ce nu presupune un privilegiu), această pretenție de intitulare a dat naștere unei atitudini de afront din partea celorlalte confesiuni. În pofida acestora, denumirea oficială prevăzută în Noul proiect de Lege a cultelor este: „Biserica Ortodoxă Română – Biserica națională”. Pe de altă parte în fața contextului actual al României, marcat de un pluralism religios, Biserica Ortodoxă Română manifestă o atitudine de afront, mai ales vis a vis de prozelitismul religios. Biserica Ortodoxă a reacțional în fața prozelitismului cultelor neoprotestante. Acest fapt l-a determinat pe teologul ortodox Nicolas Lassky să afirme că prozelitismul „este o lipsă de respect pentru libertatea omului întru Dumnezeu”.

Așadar, în urma celor afirmate s-ar putea conclude că Biserica Ortodoxă Română, dorind a fi considerată Biserică națională, nu-și propune altceva decât obținerea recunoașterii din partea Statului Român a statutului ei de biserică liberă și prin aceasta să obțină facil recunoașterea unor drepturi și libertăți de care să se bucure creștinul ortodox. Rămâne însă necesară reactualizarea unui nou cod de legi bisericești în care să fie garantată în mod juridic libertatea religioasă.

2. Libertatea religioasă codificată

Magisteriul Bisericii sublinia importanța puterii civile, afirmând că „promovarea drepturilor inviolabile ale omului este o îndatorire esențială a oricărei puteri în stat”, și că puterea civilă „trebuie să recunoască și să favorizeze viața religioasă a cetățenilor”. Motivată fiind de realizarea binelui comun, puterea legiuitoare a Statului Român va promova demnitatea persoanei umane, garantând astfel dreptul la libertate religioasă tocmai prin legislația constituțională și civilă.

Orice stat trebuie să garanteze persoanei umane prin lege, drepturi pentru realizarea binelui comun, dintre care cel mai important este dreptul la libertate, iar libertatea, ca drept fundamental, nu poate fi absentă din textele legislative ale unui stat democratic, așa cum se consideră a fi România. Așadar, garanția dreptului la libertate religioasă este prezentă în legea supremă a statului – Constituția. În același timp această libertate nu poate fi privată de o reglementare particulară și sistematică, care se pretează la a garanta funcționarea și organizarea liberă a cultelor și confesiunilor religioase dintr-un stat; acest act normativ poartă adesea numele universal acceptat de Legea Cultelor. Astfel, garantarea libertății religioase se reprezintă ca o condiție sine qua non pentru determinarea identității ființei umane într-o societate.

2.1. În Constituția României

În România există tradiții puternice în ceea ce privește garantarea constituțională a libertății religioase. Analizând constituțiile precedente celei actuale se constată garantarea libertății religioase, chiar dacă uneori sub forma libertății conștiinței. Măsura în care aceste prevederi au fost respectate de puterea publică în anii comunismului, rămâne analizată pe considerente relative. Însă în perioada ce a urmat prăbușirii regimului comunist, libertatea religioasă garantată începând cu prima constituție post-comunistă din 1991 se poate considera un fapt relativ real și împlinit. Actuala constituție promulgată la 22 noiembrie 2003, este revizuirea celei din 1991, revizie ca a avut ca „scop esențial instituirea temeiurilor constituționale” pentru integrarea României în Uniunea Europeană și în Pactul Atlanticului de Nord.

Constituția actuală a României prevede așadar în art. 29:

(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credinței religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.

(4) În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și orfelinate.

(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Examinând art. 29 al Constituției se observă faptul că libertatea credințelor religioase este garantată pe temeiul libertății conștiinței, care se exprimă prin posibilitatea persoanei fizice de a avea și a-și exprima în particular sau public, o anumită concepție despre lumea înconjurătoare, împărtășind sau nu o credință religioasă. În general concepțiile despre lume sunt religioase sau laice, iar conștiința trebuie să fie rezultatul libertății persoanei umane care nu poate fi constrânsă nici împiedicată în exercitarea libertății. De aceea Constituția stabilește că „nimeni nu poate fi constrâns” să adere la o religie împotriva propriei voințe. Exercitarea libertății conștiinței se manifestă, conform, al.(2), în spiritul de toleranță și respect reciproc, iar modul imperativ („trebuie”) cu care se exprimă Constituția, califică acest spirit de toleranță ca o obligativitate.

În al.(3) se creează cadrul constituțional de exercitare a libertății religioase conform căruia cultele religioase au o libertate de a se organiza după propriile norme. Garantând libertatea cultului religios, se afirmă dreptul persoanelor de a-și manifesta prin semne exterioare (ceremonii în biserică, procesiuni și alte ritualuri, constituirea de grupări de credincioși sau de asociații bisericești, etc) credința lor religioasă. Statutele proprii sunt astfel primul izvor la care trebuie să se raporteze un cult religios în propria activitate, neputând să înfrângă dispozițiile imperative ale legii. Întrucât implică o atitudine de neintervenție a statului în domeniul manifestărilor externe ale credinței religioase, libertatea cultelor face necesară reglementarea raporturilor dintre stat și diferitele culte. Astfel, pe linia de gândire care stă la baza regimului separării Bisericii de Stat, cultele religioase sunt autonome în stat, dar se bucură de sprijinul acestuia în conformitate cu al.(5) al art.29 din aceeași Constituție. Însă conform art.72 al.(3) lit.(s) al Constituției, legiuitorul își rezervă dreptul de a stabili „regimul constituțional al cultelor”.

Se constată că, deși pe de o parte Constituția promovează principiul separării statului de Biserică, totuși pe de altă parte impune statului să acorde cultelor religioase sprijinul necesar, obligație ce „nu e instituită prin termeni generali și generici, ci prin îmbinarea caracterului general al acestei obligații cu elemente de detaliu” (armată, spitale, penitenciare, azile, orfelinate). Așadar norma constituțională obligă la măsuri prin care să se poată asigura tuturor posibilitatea de a beneficia de acest drept constituțional, indiferent de starea și locul în care se află persoana umană. De asemenea, pentru a realiza liniștea și pacea între cultele religioase, Constituția subliniază într-o manieră implicită egalitatea cultelor bazată pe un spirit de respect reciproc, care-și are fundamentul tot în dorința de garantare a libertății conștiinței. Din această libertate de exprimare a credinței religioase, se dezvoltă și dreptul părinților și al tutorilor de educare a copiilor potrivit propriilor convingeri. Încadrarea acestei prevederi tocmai în cadrul articolului dedicat garantării libertății în materie de religie, presupune convingerea părinților ca fiind de natură religioasă, deși acest lucru nu se specifică în mod explicit. Prin urmare educația copiilor va fi în conformitatea cu convingerea părinților presupusă a fi de natură religioasă.

Așadar Constituția actuală a României dorește să garanteze prin art.29 libertatea religioasă a persoanei umane ca expresie a libertății conștiinței, ce își are fundamentul în dorința legiuitorului de a respecta demnitatea persoanei umane. Astfel, într-un stat democratic cum este România, într-o lege fundamentală cum este Constituția, nu poate lipsi garantarea unei libertăți fundamentale și anume a libertății religioase. Prin urmare, în contextul actual în care legea fundamentală a statului garantează libertatea religioasă, se impune ca statul să ofere cetățenilor săi condițiile necesare pentru înțelegerea și respectul față de credința fiecăruia.

Dacă legislația constituțională prevedea libertatea cultelor „potrivit statutelor proprii” dar în condițiile legii”, aceeași constituție menționează în art.72, lit.(s), dreptul Parlamentului de a reglementa regimul general al cultelor. Acest lucru presupune elaborarea de către puterea legislativă a unui act normativ special, care, prin reglementarea unui regim general al cultelor, să organizeze și să garanteze funcționarea și exercițiul extern al cultelor pe teritoriul României. Acest act normativ poartă numele de Legea cultelor.

2.2. În Legea cultelor

Trebuie recunoscut că până la data actuală, în România se tergiversează aprobarea unui Nou proiect de Lege a cultelor. Rămâne însă în vigoare Decretul 177/1948 emis de Ministerul Cultelor la 4 august 1948, cu privire la regimul general al cultelor, deși există și opinii care afirmă că acest Decret nu mai poate fi considerat în vigoare în integralitate.

Acest fapt se argumentează pe mențiunea art.150 din Constituția României care prevede că sunt menținute în vigoare doar legile și celelalte acte normative care nu contravin prevederilor acestora. Astfel, sub incidența art.150 al.(1) din Constituție, se abrogă art.13 al.(1) din Decretul 177/1948. Acesta așeza la bazele exercitării libertății religioase o recunoaștere din partea statului, iar recunoașterea cultelor presupunea de multe ori o autorizație, pentru aprobarea căreia se ajungea la abuzuri din partea autorității civile. Acest lucru s-ar fi putut realiza altfel: printr-o aprobare oficială și nu prin recomandarea sau bunăvoința celor ce dețin puterea politică.

O altă carență a Decretului o reprezintă inegalitatea dintre culte, pentru că sunt acordate privilegii unora, în timp ce altele sunt discriminate. Aceasta contravine principiului nediscriminării, garantat prin art.4 al.(2) din Constituție și celui de egalitate a tuturor cetățenilor în fața legii și autorității publice, prevăzut de art.16 al aceleiași Constituții.

În aceeași condiție se află și art.42 al Decretului, prin care se instituie un control al statului asupra bunurilor pe care cultele religioase le primeau sau trimiteau în străinătate, precum și art.29 care obliga organele centrale ale cultelor religioase de a comunica statului datele cu privire la bunurile proprietate a lor, ceea ce contravine art.29 al.(5) din Constituție, care prevede că „cultele religioase sunt autonome față de stat”.

În pofida acestor aspecte de neconcordanță dintre Decretul 177/1948 și normele actualei Constituții, exceptând și alte articole abrogate, Decretul rămâne în vigoare și se propune deci, ca Lege de reglementare a regimului actual al cultelor din România.

Analizând textul Decretului, se constată că încă de la început se garantează „libertatea conștiinței și libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Populare Române”. Decretul menține garantarea liberei exercitări a credinței religioase (art.4), libera organizare a cultelor „după normele proprii” (art.7), deși „activitatea cultelor religioase recunoscute se va desfășura (…) și în conformitate cu legile țării și bunele moravuri” (art.23).

Mai rămân în vigoare articolele 9, 10, 11, 12, 15, 16, 24, 25 care reglementează obligația credincioșilor de a se supune legilor țării, obligația cultelor de a avea o organizație centrală, realizarea structurilor unui cult (parohii, comunități), dreptul cultelor de a ține întruniri locale, etc.

În concluzie, se constată, cu lacunele evidente, că libertatea religioasă a creștinului, a Bisericii și activitatea cultelor religioase sunt garantate și reglementate în prezent în România de către art.29 din Constituția României și de Decretul 177 din 4 august 1948. Și totuși nu poate fi privită cu nonșalanță lipsa în societatea actuală a unei Legi a cultelor. Ținând seama că Decretul în vigoare a fost promulgat în perioada regimului comunist, se consideră necesară alcătuirea unei noi reglementări a regimului cultelor, mai ales că Biserica se află de mult timp în perioada post-comunistă, beneficiind de libertatea religioasă, fapt ce nu se verifica practic în timpul comunist. S-au înaintat diferite proiecte de lege în Parlament, însă aprobarea lor a fost tergiversată. O Lege a cultelor se consideră necesară, pentru că permite Bisericilor și cultelor să-și precizeze reportul cu Statul democratic și să-și formuleze așteptările. Există un proiect actual al Legii cultelor care garantează libertatea religioasă alături de libertatea de gândire și de conștiință oricărei persoane, libertăți ce nu ar putea fi îngrădite sub nici o formă. Este prevăzută și o garantare a libertății de organizare și funcționare a cultelor religioase, stabilind și raportul dintre Stat și Biserică. Însă acesta rămâne încă doar la nivel de proiect, cu toate că „votarea unei echilibrate și drepte Legi a cultelor va fi nu numai un succes pentru recâștigarea normalității relației Bisericii cu puterea civilă”, dar va demonstra și o dorință a puterii politice de a garanta neîntrerupt persoanei umane dreptul fundamental și inviolabil la libertate religioasă și implicit la manifestarea acesteia prin acte de cult extern. Se merită ca „elementul cultural-religios să-și aibă partea cuvenită”.

2.3. Învățământul religios, expresie a libertății religioase

Educația religioasă nu se constituie decât un mod de manifestare și exercitare a libertății religioase. Se presupune astfel un drept fundamental al omului la educație religioasă, ca expresie de manifestare a libertății conștiinței și libertății religioase.

Se pleacă de la premiza că în primul rând părinților le revine dreptul ca să asigure copiilor o educație conformă cu convingerile lor religioase. Tutela acestui drept este stabilită nu doar de documentele Bisericii dar și de legislația internațională și națională a fiecărui stat. Declarația Universală a Drepturilor Omului garantează dreptul la educație ce se fondează pe dreptul la libertate religioasă. Desigur că și alte documente internaționale având același obiectiv ca și Declarația Universală a Drepturilor Omului au promovat același drept fundamental.

Analizând însă legislația actuală a Statului Român se subliniază garantarea acestui drept în legislația constituțională. În același articol în care este garantată libertatea religioasă, legiuitorul garantează și dreptul la educație religioasă a copiilor, rămânând însă la formularea prezentată și de documentele Bisericii: „părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine”. În societatea actuală educația se face în formă instituționalizată, iar educația religioasă își va găsi forma concretă în organizarea unui învățământ religios. Prin urmare Statul promovează libertatea învățământului religios în același text al Constituției la art.32 al.7: „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit credințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat învățământul religios este organizat și garantat prin lege”. Astfel, învățământul religios devine expresie a dreptului la libertatea religioasă și se realizează conform unei duble norme: potrivit credințelor fiecărui cult și potrivit garantării și organizării prin lege.

Învățământul religios include însă două aspecte: instruirea personalului cultului propriu (în seminarii sau institute teologice) și educația religioasă organizată în școli. Luând în considerare primul aspect, libertatea învățământului este reglementată și garantată de Decretul 177/1948 încă în vigoare: „Cultele religioase sunt libere a-și organiza învățământul pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului”. Statul își asigură astfel un rol de autoritate prin faptul că își rezervă dreptul de a menține sub control un drept ce aparține doar cultului. Cât privește educația religioasă în școli, ea este garantată și reglementată de Legea Învățământului (Legea nr. 84/1995). Aceasta afirma: „Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea”. Aceeași prevedere se găsește și în Ordonanța de urgență nr. 36 din 10 iulie 1997, care recunoaște textul legii și care permite elevului alegerea studiului religiei. Totuși religia, ca obiect de studiu oscilează între opțional și obligatoriu, are un statut material incert, pentru că lipsește mențiunea prin care se stabilește apartenența religioasă și confesională și care nu justifică alegerea elevului. Apoi se modifică rolul pe care îl au părinții sau tutorii prevăzut în Constituție la art.29 al.6. În Legea Învățământului părinții au doar rolul de a-și da acordul în timp ce copilul este cel care face alegerea și nu părinții „după propriile lor convingeri”.

În aceeași Ordonanță (nr. 36/1997) li se garantează cultelor religioase dreptul de organizare a unui învățământ specific în vederea pregătirii personalului de cult și nu numai, ci și pentru instruirea laicilor.

Concluzionând, am putea firma că, dacă în perioada comunistă libertatea religioasă, deși garantată prin Decretul 177/1948, a fost privată de manifestarea ei în câmpul educației religioase, astăzi există un drept al fiecărui cult religios de a-și asuma un program educațional, pedagogic pe măsură ca să propage adevărurile de credință. Aceasta desigur are și un efect de conturare a reperelor morale în faza în care „societatea românească trece printr-o criză morală și spirituală”, fapt de multe ori ignorat prin orientarea atenției către alte planuri de activitate socială, dar pe care Biserica le propune în centrul analizei și reflexiei.

Concluzie

La începutul celui de-al treilea mileniu și în fața provocărilor noilor structuri europene, dar mai ales a globalizării, Biserica creștină se găsește din nou în centrul atenției mondiale: ea trebuie să răspundă marilor întrebări și trebuie să reevalueze modul prin care să rămână fidelă mesajului evanghelic și dorinței de promovare a demnității omului și implicit a libertății religioase.

Termenul de libertate indubitabil nu mai are în epoca noastră rezonanța psihologică și forma explozivă cu care era înzestrat în secolele anterioare. Indicele semantic trebuie să fie altul. Astfel dreptul la libertate devine un drept fundamental al omului, care are relevanță primară chiar și pentru Biserică pentru că, doar prin respectul unui astfel de drept din partea fiecăruia și bineînțeles din partea Bisericii, este posibil pentru o persoană să-și îndeplinească datoria sa de a cunoaște și a îmbrățișa liber adevărata credință în Cristos. De aceea doar în adeziunea liberă și sinceră la acea credință, omul poate să exercite deplin un astfel de drept uman. Libertatea religioasă devine un drept prin două rațiuni fundamentale: demnitatea persoanei umane, care este mai presus de însăși societatea, și modul de a acționa al lui Dumnezeu însuși în revelație, care a chemat ființele umane la serviciul său și care sunt legate printr-o conștiință de a răspunde liber chemării și nu în urma unei coerciții, rămânând mereu posibilitatea omului de a se manifesta liber și responsabil.

Comprehensiunea conceptului de libertate nu trebuie să devină o redundanță echivocă, iar perspectiva libertății religioase ca drept fundamental este absolut necesară în contextul actual în care omenirea se grăbește a eticheta omul postmodern ca ființă absolut liberă. Însăși fenomenul de globalizare ce se concretizează în orice segment al societății mondiale presupune o garantare reciprocă a respectului față de valoarea ființei umane, față de demnitatea persoanei și implicit a respectului libertății fiecăruia de a avea propriile convingeri religioase.

Magisteriul Bisericii a fost mereu atent față de schimbările sociale, iar ca entitate autonomă și de drept divin propune membrilor Bisericii, dar mai ales omenirii întregi, soluții valabile, printr-o doctrină clară asupra demnității persoanei umane, având mereu ca izvor de inspirație dreptul natural și cel divin revelat. Documente ca Rerum novarum, Pacem in terris, Mater et magistra, Ecclesiam suam, Centesimus annus, precum și declarații conciliare ca Gaudium et spes, Lumen gentium, dar mai ales Dignitatis humanae constituie mereu ecoul dorinței Bisericii de a fi respectate omul și drepturile sale fundamentale. Pontifi romani începând cu Leon al XIII-lea și excelând prin angajarea meritorie a lui Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea au inserat în atenția societății moderne și post-moderne dezideratul divin de libertate religioasă a omului. Iar documentul legislativ bazilar al Bisericii Romano-Catolice, Codul de Drept Canonic din 1983 rămâne fidel acestui deziderat, menționând explicit în canoanele 214, 227 și 748 garantarea aceluiași drept.

Desigur că analiza acestui drept garantat de Biserică nu a putut privi cu nonșalanță libertatea religioasă din punct de vedere politic, antropologic sau teologic, pentru simplul dat de fapt că omul ca și persoană umană trăiește în același timp în societate cât și în Biserică. Ca operă a omului, societatea civilă este o societate pur umană, deci la serviciile persoanei, pentru a permite actualizarea naturii sociale a omului. Pentru că persoana precede societatea civilă, aceasta din urmă are funcția de a recunoaște demnitatea și drepturile corespondente, tutelându-le, disciplinându-le exercițiul și determinând actualizarea. Societatea actuală garantează libertatea religioasă ca drept, iar extinderea conotațiilor termenului conduce în mod progresiv spre renunțarea la orice indice religios, fapt constatat în unele țări occidental-europene, ceea ce a manifestat o influență nefastă asupra conținutului Constituției Europene.

De aceea apelul Bisericii se concentrează asupra atitudinii pe care puterea civilă trebuie să o afișeze față de acest drept la libertate religioasă, problemă aparent anacronică timpurilor noastre. Constituțiile și legislația civilă se doresc astfel din ce în ce mai democratice, însă atmosfera deloc pacifică prezentă în lumea contemporană trădează faptul că încă multe drepturi fundamentale sunt prea ușor încălcate. Prin urmare, atitudinea actualului magisteriu și a actualului pontif este categoric una opusă nonșalanței, iar interesul manifestat de acesta în problemele creștinului și ale omenirii de azi, constituie dorința perpetuă a Bisericii de a apăra valorile fundamentale ale persoanei umane; dreptul la libertate religioasă este un drept inalienabil.

Lucrarea de față ar putea trăda necesitatea unui plus de exigență, însăși datorită extensiunii pe care o presupune analiza problemei libertății religioase, însă reliefarea unor aspecte esențiale, ce pot constitui cadrul general în care dreptul la libertate religioasă își stabilește prioritățile, s-a realizat atât cât a permis nivelul personal de pregătire, mereu relativizat de categorii de spațiu și timp. Dreptul la libertate religioasă a persoanei umane rămâne însă dezideratul spre care Biserica va avea mereu orientată atenția.

Bibliografie

Documente ale Bisericii

Conciliul Vatican II

Dignitatis humanae, AAS, nr. 58, 1966.

Gauduim et spes, AAS, nr. 58, 1966.

Gravissimum educationis, AAS, nr.58, 1966.

Orientalium ecclesiarum, AAS, nr. 57, 1965.

Lumen gentium, AAS, nr. 57, 1965.

Unitatis redintegratio, AAS, nr. 57, 1965.

Christus Dominus, AAS, nr. 58, 1966.

Ad gentes, AAS, nr. 58, 1966.

1.2. Alte documente ale magisteriului Bisericii

Codul de Drept Canonic, trad. rom. Ioan Tamaș, Ed. Presa Bună. Iași, 1995.

Codice di Diritto Canonico, sub îngrijirea lui Tarcizio Bertone, ed. a 3-a, Unione Editore e Libri Cattolici Italiani, Roma, 1997.

Ioan al XXIII-lea, Mater et magistra, în AAS, nr. 55, 1961.

________, Pacem in Terris, în AAS, nr. 55, 1963.

Ioan Paul al II-lea, Redemptor hominis, în AAS, nr. 71, 1979.

________, Familiaris consortio, în AAS, nr. 73, 1981.

________, Centesimus Annus, în AAS, nr. 83, 1991.

________, Ecclesia in Europa, Città del Vticano, 2003.

Paul al VI-lea, Ecclesiam suam, în AAS, nr. 56, 1964.

Sfântul Scaun, Carta drepturilor familiei, Ed. Presa Bună, Iași, 2000.

2. Dicționare și enciclopedii

Aa.Vv., Enciclopedia della Bibbia, vol. IV, Ed. Elle Di Ci, Torino, 1970.

AA.Vv., Enciclopedia del diritto, vol. VIII, IX, XXIV, Ed. Giuffrè, Milano, 1974.

Aa.Vv., Dicționar de filosofie, Ed. Politică, București, 1978.

Naz R., Dictionnaire de Droit Cannonique, vol. III, Ed. Librarie Letouzey et Ané, Paris 1942.

3. Alți autori și studii

Aa.Vv., Biserica Ortodoxă Română, coord. A. Plămădeală, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Aa.Vv., Catolicesimo e libertà, Ed. Arnoldo Mondatori, Verona, 1968.

Aa.Vv., Il diritto nel mistero della Chiesa, vol. IV, Ed. Pontificia Università Lateranese, Roma, 1980.

Aa.Vv., Individuo, gruppi, confessioni religiose nello stato democratico, Ed. Dott. A. Giuffrè, Milano, 1973

Aa.Vv., La liberté religieuse, Ed. Du Cherf, Paris, 1967.

Aa.Vv., Les droits Fundamentaux du Chrètien dans l’Eglise st dans la Société, Ed. Universitaires Friburg, Suisse, 1981.

Aa.Vv., Revizuirea Constituției României, Ed. Rosetti, București, 2003.

Bota M. Ioan, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini până azi, Ed. Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003.

Carulli Ombretta Fumagalli, Società civile e società religioasa di fronte al Concordato, Ed. Vita e Pensiero, Milano, 1980.

Chiappetta Luigi, Il codice di Diritto Canonico, commento giuridico-pastorale, vol. I, Ed. Dehoniane, Napoli, 1988.

Cipriotti Pio – Talamanca Anna, I Concordati di Pio XII, Ed Giuffrè, Milano, 1976.

Constituția României, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

Costescu C. Chiru, Colecțiuni de legiuiri bisericești și școlare adnotate, vol. III, Legi, Regulamente, Canoane, Statute, Decizii, Jurisprudențe, etc, Tipografia Curții Regale, București, 1931.

________, Colecțiuni de legiuiri bisericești și școlare adnotate, vol. II, Legea și Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, Tipografia Curții Regale, București, 1925.

Cucoș Constantin, Educația religioasă, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Dalla Torre Giuseppe, Europa, Quale laicità?, Ed. San Paolo, Torino, 2003.

Dal Ferro Giuseppe, Libertà e culture, Nuove sfide per la religione, Ed. Messaggero di Sant’Antonio, Padova, 1999.

De Luca Pietro, Il diritto di libertà religiosa, Ed. Dott. A. Antonio Milani, Padova, 1969.

Denzinger Heinrich – Hűnermann Peter, Enchiridion Symbolorum, Ed. Dehoniane, Bologna, 1996.

Drăgan Tudor., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

Dron C., Valoarea actuală a canoanelor, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1928.

________, Canoanele, text și interpretare, vol. I, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933.

Fedele Pio, La libertà religiosa, Ed. Dott. A. Giuffrè, Milano, 1963.

Floca I.N., Drept Canonic ortodox, Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Frassini V., La struttura del diritto, Ed. Dott A. Giuffrè, Milano, 1976.

Ghirlanda Gianfranco, Il diritto nella Chiesa, mistero di comunione, Ed. Pontificia Università Gregoriana, Roma, 1993.

Giacchi O., Chiesa e stato nella esperienza giuridica, vol. I, Ed. Dott. A Guiffrè, Milano, 1981.

Gillet Oliver, Religie și naționalism, Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Ed. Compania, București, 2001.

Giovanni Paolo II, Parole sull’uomo, sub îngrijirea lui Montonari Angelo, Ed. Rizzoli, 1994.

Guerriero Elio – Zambarbieri Annibale, Storia della chiesa, vol XIII/1, Ed. Paoline, Torino, 1990.

Häring Bernard, Vatican II puor tous, Ed. Apostolat, Paris, 1966.

Ică Ioan I.- Marani G., Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 1991.

Jean XXIII, La paix sur la terre, „Pacem in terris”, Ed. Du Centurion, Paris, 1963.

Jemolo Arturo Carlo, Chiesa e Stato in Italia negli ultimi anni, Ed. Giulio Einaudi, Torino, 1963.

Lanarès Piere, La Liberté religieuse dans les Conventions internationales et dans le droit public général, Ed. Horvath, Paris, 1964.

Lo Castro G., Il soggetto e i suoi diritti nell’ordinamento canonico, Ed Dott. A. Giuffrè, Milano, 1985.

Mărtincă Isidor, Cultura și Educația în Doctrina socială a Bisericii, Ed. Universității din București, 2004.

Moraru Ioan. – Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Negruț Pavel, Biserica și Statul, O interogație asupra modelului „simfoniei” bizantine, Ed. Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000.

Ochoa Xavierius, Leges Ecclesiae, vol. III, IV, VI, Ed. Institutum Iuridicum Claretianum, Roma, 1972.

Pavan Pietro, „Dignitatis humanae”, Dichiarazione sulla libertà religiosa, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1986.

Pavan Pietro, Scritti/1, L’anelito del’uomo alla libertà, Ed. Città Nuova, Roma, 1989.

Preda Radu, Biserica în Stat, Ed. Scripta, 1991.

Prundiș Silvestru Augustin – Plaianu Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, Ed. Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994.

Sinodul Diecezan Iași, Biserica lui Cristos care este în Moldova, Ed. Presa Bună, Iași, 2002.

________, Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, trimisă în misiune la oamenii de azi, Instrumentum laboris, Ed. Presa Bună, Iași, 2004.

________, Structurile ecleziale diecezane, Ed. Presa Bună, Iași, 2004.

Spezzibottiani Mario, Giovanni Paolo II, Europa, un magistero tra storia e profezia, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1991.

Tanzella Paolo, Papa Giovanni, Ed. Dehoniane, Napoli, 1974.

Verdinaș Virgina, Libertatea credințelor religioase, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

Verdoodt Abert, Naissance et signification de la Declaration Universelle des droits de l’homme, Ed. Nauvelaerts, Louvain, Paris, 1963.

Reviste și publicații

Almanahul Presa Bună 2003, Ed. Presa Bună, Iași, 2003.

Apolinaris, Institutum Utriusque Iuris Pontificiae, Universitatis Lateranensis, Roma, LXIV, 1991, 1-2.

Studia et Documenta Historiae et iuris, Pontificia Universitas Lateranensis, Roma, LII, 1986.

Sufletul Românesc, revistă de cultură creștină, anul I, nr. 11, noiembrie, 1949.