Maria Exemplu de Vocatie Si Discipolat

=== L ===

Introducere

Nu am putea vorbi în mod direct despre Maria, fără a sublinia unele aspecte importante, fără a evidenția rolul pe care îl are Sfânta Fecioară și cum este ea văzută în Sfânta Scriptură, în Apocrife, în Tradiție și în Magister.

Sfânta Scriptură trebuie să fie baza de inspirație pentru orice temă mariologică. Maria este împlinirea Vechiului Testament, începutul Noului Testament și Mama lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Doar în lumina Noului Testament ne dăm seama că ea nu este străină în Vechiul Testament. Vom vedea pe parcursul lucrării că în Vechiul Testament anumite persoane o prefigurează și îi pregătesc ei venirea.

Evangheliștii în Noul Testament ne-au oferit puține informații dar Tradiția Bisericii și teologia oficială completează puținele date existente în Scriptură.

Scrierile apocrife au contribuit mult la valorificarea figurii Mariei în Biserică și ne vorbesc despre copilăria ei, despre ridicarea ei la cer, etc.

Vom vedea îndeaproape desfășurarea dogmelor mariane, prezența Mariei în misterul lui Cristos și al Bisericii, în Conciliul Vatican II și în documentele mariane apărute de la acel Conciliu până în zilele noastre.

Parcurgând aceste etape enumerate mai sus, o vom putea cunoaște cu adevărat pe Maica lui Cristos și a noastră și vom înțelege mai bine rolul și locul pe care Sfânta Fecioară îl ocupă în Biserică.

Acest aspect, este foarte important, pentru că Maria, dincolo de a fi anunțată în Sfânta Scriptură, prezentă în tradiția Bisericii, prezentată de Magister, studiată în misterul ei de teologi, este vital privită de cei simpli ai poporului, de sensus fidelium.

După toate acestea ce le vom trata în primele două capitole, ne vom opri, în al treilea capitol, la tratarea vocației și a discipolatului Mariei.

Acest lucru ne va conduce la o cunoaștere mai profundă a pregătirii ce a primit-o Maria în vederea vocației sale speciale. Astfel pregătită Maria răspunde chemării lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă ceea ce constituie creaturile pe care le-a creat, în particular libertatea persoanelor umane. La fel acționează și în privința Mariei când îi cere părerea prin intermediul îngerului Gabriel: o tratează ca o persoană liberă și responsabilă, cerându-i să adere la propunerea sa. Maria în fața acestei cereri ascultă, reflectă, cere un surplus de lumină și în sfârșit consimte (Lc 1,26-38).

La lumina răspunsului său, Maria apare ca structură fundamentală a vechii alianțe. Ea nu este doar cuvântul pronunțat de Dumnezeu, dar și răspunsul omului, întrucât „orice acțiune sau cuvânt al lui Dumnezeu tinde să trezească o reacție a omului”. Cu alte cuvinte, istoria mântuirii este un „eveniment dialogic” în care răspunsul uman „face parte din nucleul central al teologiei”.

Întreg Noul Testament ne arată relația dintre Învățător, Isus Cristos, și discipol, cei doisprezece apostoli și ceilalți care îl urmează.

Maria ca mamă a Fiului lui Dumnezeu, are o relație mai profundă cu Isus, iar această relație este un model pentru noi. În acest mod Maria își continuă opera în Biserică și devine model de vocație și discipolat în fiii și fiicele sale încă din momentul când Isus pe cruce ne-o încredințează ca Mamă.

Capitolul i

MARIA ÎN VECHIUL ȘI NOUL TESTAMENT

Discursul cu privire la Sfânta Fecioară trebuie să aibă ca fundament, conținut și normă ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu spune cu privire la ea. Sfânta Scriptură, definită de Conciliul Vatican II «sufletul întregii teologii», trebuie să fie baza de inspirație pentru orice temă mariologică. Partea biblică este aceea care cere o mai mare finețe și un mai mare echilibru, pentru că trebuie să prezinte așa-numita «ediție tipică» a Mariei, pentru a putea constitui fundamentul unei reflecții ulterioare. Cine dorește să descopere imaginea Maicii lui Dumnezeu, trebuie să caute neapărat în Sfânta Scriptură chipul ei veritabil, chip conturat, s-ar putea spune de către însăși mâna lui Dumnezeu. Trebuie să le oferim textelor, chiar dacă sunt puține, importanța pe care o au.

Luând în considerare Vechiul Testament, el este în mod esențial orientat spre Noul Testament pe care de altfel îl și pregătește. Cu siguranță ar trebuie să ne punem unele întrebări: Vechiul Testament vorbește despre Maria? Îi pregătește venirea, misiunea, prin intervenția lui Dumnezeu, așa cum a pregătit venirea lui Mesia pe care l-a prevestit? A prevestit-o și pe Mama lui Mesia? Pentru necredincioși și pentru raționaliști asemenea întrebări nu au nici un sens, lor li s-ar putea oferi doar un răspuns: Maria cea din Nazaret se trage din poporul și ambianța culturală a lui Israel și ca atare acest popor i-a pregătit venirea.

Dar Maria are un rol deosebit pentru că este împlinirea Vechiului Testament, începutul Noului Testament și Mama lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu. «Trebuie să afirmăm că nici un paragraf din Vechiul Testament nu vorbește literal despre Maria». Ea din punct de vedere istoric, este un personaj al Noului Testament și datorită acestui fapt orice interpretare mariană a textelor Vechiului Testament sunt făcute cu trimitere și în perspectiva textelor din Noul Testament. Numai în lumina Noului Testament ne dăm seama că persoana ei nu era cu totul străină în cărțile Vechiului Testament. Sunt sensuri vagi, obscure, însă care pornind de la Cristos își capătă semnificația și importanța lor mariană.

1.1 Maria în Vechiul Testament

În Vechiul Testament găsim o pregătire tipologică a Mariei prin anumite persoane care în intenția divină o prefigurează pe Maria și îi pregătesc venirea. «Planul lui Dumnezeu în lume se îndeplinește. Dumnezeu nu realizează într-o clipă perfecțiunea, ci treptat. În realizarea planului său, se pot distinge, schița și prefigurarea formei perfecte care se va realiza la sfârșit».

1.1.1 Protoevanghelia

«Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei» (Gen 3,15). În ce fel se înțelege «sămânța» P. Braun spune că: «Este mai verosimil, că dacă textul consideră înfrângerea adversarului, care reprezintă energia răului, învingătorul să fie o persoană a cărui putere să o depășească pe cea a Satanei». Neamul va fi un fiu al Femeii prin care discendența va învinge. Traducerea greacă, începând ultima frază cu un pronume masculin, atribuie această victorie nu discendenței femeii dar unuia dintre fiii Femeii. Așa a fost văzut Mesia de tradiția iudaică și creștină. El este unicul personaj al istoriei care a învins diavolul. Acest aspect este foarte clar mai ales în Sfântul Ioan: «Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii va fi aruncat afară. Iar eu când mă voi înălța de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine» (In 12,31-32).

În a patra Evanghelie, toată viața lui Isus este o luptă împotriva «principelui acestei lumi», iar această luptă se încheie prin victoria lui Cristos pe Calvar. De aceea, observă Braun, «dacă am pretinde că al patrulea evanghelist nu s-ar gândi la Protoevanghelie, aceasta s-ar întâmpla numai dacă am închide ochii în fața acestei clarități».

«Noul Testament, demonstrează cum șarpele din vechime, este învins de Cristos, iar Maria este asociată lui prin voința divină».

Cine este Femeia? Părerile studioșilor sunt diferite. J. Galot spune că: «Eva este desemnată literal, dar Maria este înțeleasă implicit și acesta este sensul cel mai important, pentru că victoria asupra șarpelui îl interesează pe autorul sacru». Un alt autor ne sugerează că se poate vedea în Eva o figură a Mariei, inspirându-ne din paralelismul care se află în Rm 5,14 și 1 Cor 15,22.45. «Așa cum Eva a fost mama tuturor după natură, Maria va fi prin har Mama tuturor acelora care vor fi vindecați de Fiul ei. Cei drepți constituie neamul femeii iar această femeie este Maria».

1.1.2 Mama lui Emanuel

«Domnul însuși vă va da un semn: iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel» (Is 7,14).

a) Almah nu înseamnă numai fecioară, dar indică o tânără care poate să fie fecioară, dar acest sens nu este explicit în text. «Septuaginta» care a interpretat iudaica veche, a tradus almah prin parthènos. Schelkle ne spune: «Citarea pare să fie folosită numai ca o confirmare a tradiției deja existente».

b) Domnul însuși vă va da un semn: «Iată fecioara va zămisli și va naște un fiu, care se va numi Emanuel» (Is 7,14). Unii exegeți i-au dat acestui text o interpretare mesianică; adică Mesia este anunțat în mod direct iar alții vorbesc despre o interpretare mesianică indirectă. Adică profetul are în vedere nașterea unui fiu al regelui Ahaz, dar profeția se va împlini cu nașterea lui Isus din Fecioara Maria. Figura lui Ezechia este amintită de profet (Is 7,14-15; 8,5-10) este figura tip a lui Isus. Acestuia Dumnezeu «îi va da tronul lui David Tatăl său, și va domni peste casa lui Iacob în veci, și împărăția lui nu va avea sfârșit» (Lc 1,32-33; 2Sam 7,16). Cristos este adevăratul Emanuel «Dumnezeu este cu noi». Fecioara va interveni în istoria mântuirii ca Mamă a lui Emanuel. «Mama lui Emanuel istoric, Ezechia, este figura fecioarei, Mama lui Emanuel escatologic. Ceea ce se întâmplă în timpul regelui Ahaz se îndeplinește definitiv în misterul nașterii feciorelnice a lui Isus Cristos. Noul Testament împlinește Vechiul Testament și îl depășește».

1.1.3 Născătoarea din Betleem

«Și tu Betleeme, Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși stăpânitor peste Israel, iar obârșia lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea care va trebui să nască va naște…» (Mih 5,1-2). Acest fragment subliniază originea davidică a viitorului Mesia. Aici nu se mai află vreo referire explicită la fecioria Mamei lui Mesia, dar «poate Miheea se gândește la celebrul oracol almah (Is 7,14), pronunțat de Isaia cu treizeci de ani înainte».

1.1.4 Fiica Sionului și nașterea unui popor nou

Deja cu Miheea (1,13) fiica Sionului este cartierul din nordul Ierusalimului care regrupează «restul» lui Israel, și simbolizează o speranță nouă; printr-o naștere dureroasă va elibera poporul.

Sofonia (3-14) o identifică pe fiica Sionului cu același cartier al Ierusalimului. Îl invită la bucurie pe «restul» lui Israel pentru că acesta va învinge și se va mântui. Fiica Sionului apare ca și colaboratoarea directă a lui Iahweh în realizările mesianice. Maria realizează în sine aceste profeții, este nașterea bucuroasă la Betleem și nașterea dureroasă de pe Calvar a poporului mesianic (Cfr. In 16,21; Ap 12).

Ne spune destul de bine P. Ortensio:

Maria pe Calvar nu încetează de a fi Mama lui Mesia, a Mântuitorului, ea se implică după spusele profeților, în actualizarea mântuirii. Isus i se adresează de pe cruce spunându-i: «Femeie» ca și în Protoevanghelie; astfel reevocă Sionul, figură a comunității mesianice. Suferințele care pregătesc nașterea lui Mesia glorios și a noului popor al lui Dumnezeu sunt prețul pe care Maria l-a oferit pentru umanitate, pentru mântuirea comună.

H. Cazelles ne spune că:

Textele Scripturii unesc misterul fiicei Sionului cu misterul dureros al Sionului-Ierusalim. În toate aceste texte, Dumnezeu a acționat în Israel prin «restul» care a fost supus la probe, care a fost grațiat și întărit prin har. În Maria acest har a fost complet și a făcut să se nască din Maria, Mesia cel suferind și înviat, un nou popor de apostoli.

O observație importantă cu caracter ecumenic este și aceasta: «Tema fiicei Sionului, evidențiată de exegeții protestanți, deschide drumul către o aprofundare a teologiei fondată pe cele două Testamente, și pe un dialog ecumenic care pornește de la aceeași problemă mariană».

1.1.5 Simboluri și figuri în sens adaptabil sau tipic

«Dacă textele care se referă în mod direct la Maria sunt destul de rare, nu la fel s-ar putea spune despre pasajele care se aplică ei cu titlul de simbol sau de figură în sens adaptabil». Multe pasaje se află în liturgie:

Rugul arzător (Ex 3,2): arde dar nu se mistuie. Este simbolul sfintei Fecioare care l-a zămislit și l-a născut pe Fiul fără să-și piardă fecioria.

Lâna lui Ghedeon (Jud 6,37-38): primește roua din cer, așa cum Mama lui Dumnezeu îl primește din cer pe Fiul ei.

Chivotul legii (Ex 25,10-22): era semn al prezenței lui Dumnezeu; Maria este templul viu al lui Dumnezeu făcut om. Trupul ei a fost apărat de furia mormântului. În Litania lauretană este invocată cu titlul de «Chivotul legii».

Mireasa din Cântarea cântărilor: Mirele o compară cu un «crin între spini» (Cânt 2,2). Îi spune: «Cât de frumoasă ești tu draga mea și fără nici o pată» (Cânt 4,7). «Era un argument luat din Cânt 4.7 în favoarea Neprihănitei Zămisliri iar folosirea în liturgie revelează valoarea sa».

În Cântarea Cântărilor se găsesc alte afirmații care se aplică Mariei în liturgie: «Ești ca și oastea în război temută» (Cânt 6,4). «Cine-i aceasta care strălucește ca zarea?» (Cânt 6,10). Maria este zarea care îl precede pe adevăratul Soare, Cristos. «Ești grădină încuiată, fântână acoperită și izvor pecetluit» (Cânt 4,12): sunt simboluri ale Fecioarei Maria.

1.1.6 Persoane care o prefigurează pe Maria

Numeroase sunt personajele din Vechiul Testament care sunt văzute ca prefigurări ale Mariei, care evidențiază calitățile, atitudinile aceleia care este aleasă, fidelitatea la planul lui Dumnezeu, etc.

1.1.6.1 Avram

De o mare importanță sunt asemănările dintre Avram și Maria mai ales în ceea ce privește nașterea lui Isac, fiul promisiunii și nașterea feciorelnică a lui Isus, Fiul Sfânt al Mariei. Avram este om al credinței în Vechea Alianță și ne luminează cunoașterea noastră despre misterul Mariei, femeie a credinței în Noua Alianță. Avram, tatăl nostru în credință ne învață multe lucruri despre Mama noastră în credință. Ca și acesta, (Cfr. Gen 18,3) Maria a aflat har la Dumnezeu; ca și el (Cfr. Gen 12,3; 22,18), Maria este un izvor de binecuvântări pentru toate neamurile și este binecuvântată de el (Cfr. Lc 1,42.48); ca și el (Cfr. Gen 15,6) ea este elogiată pentru credința ei într-o promisiune al cărui obiect era o naștere miraculoasă.

Capitolul 22 al Genezei povestește sacrificiul lui Isac. Povestirea actuală justifică prescrierea rituală a răscumpărării primilor născuți ai lui Israel: aceștia îi aparțin lui Dumnezeu, însă nu trebuie sacrificați, dar trebuie să fie răscumpărați (Cfr. Ex 13,11). Părinții au văzut în sacrificiul lui Isac figura pătimirii lui Isus, Fiul unic. Maria îl prezintă la templu pe Fiul ei Isus (Cfr. Lc 2,22) și va fi prezentă pe Calvar (Cfr. In 19,25-27). Dacă se găsește în Scriptură un personaj cu care să se poată confrunta Maria, se află figura lui Avram iar condițiile sunt diferite: prevederile Providenței au o altă ordine; fiul care trebuie sacrificat nu pune întrebări, dar drumul care l-a avut spre sacrificiu, într-o știință limitată de mister și de o iubire puternică, oare nu ne amintește drumul spre Calvar?

1.1.6.2 Sara

Se întâmpla în jurul anilor 1850 î.Cr. Abia începuse cu Avram epoca patriarhilor, a acelora care erau considerați părinți și exercitau funcțiile de rege, judecător și preot. Sara era numită Sarai dar se va numi Sara după nașterea lui Isac. Sarai în limba ebraică înseamnă Prințesa mea. Ea era înaintată în vârstă, avea 90 de ani când Dumnezeu i-a spus lui Avram: «Eu o voi binecuvânta și din ea îți voi da un fiu; o voi binecuvânta și va deveni națiuni și regi și popoare se vor naște din ea. Ea îți va naște un fiu și-l vei numi Isac. Voi stabili legământul meu cu Isac pe care Sara îl va naște în acest timp anul viitor» (Gen 16,21).

Sara cu toate că era mama unui singur fiu, prin el a meritat să fie privită ca o mamă a întregului popor israelit. Ea trăia și era prezentă când soțul ei, Avram, a primit de la Domnul porunca de a-l jertfi pe fiul ei, Isac, cu propriile mâini pe muntele Moria, acolo unde Dumnezeu îi asigurase că neamul lor se va înmulți și va fi ca nisipul de pe țărmul mării. Dar Biblia nu ne spune direct care au fost în acel moment gândurile și afecțiunea ei față de fiul său.

Sara era constantă și afectuoasă, fiind supusă lui Avram pe care îl numea «domnul meu» (Gen 18,12). «Sara fiind figura simbolică a Noii Alianțe, putem să vedem în ea figura Mariei fecundată de Duhul Sfânt care ni-l dăruiește pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu».

1.1.6.3 Ana (1Sam 2)

După cum Samuel îl prefigurează pe Cristos, la fel și Ana este cu adevărat imaginea anticipată a Mamei lui Isus. Ana înseamnă «aleasă»; iar Maria este fiica aleasă de Tatăl «plină de har» (Cfr. Lc 1,28), aleasă între toate femeile.

Ana îi cere cu insistență Domnului să-i dea un fiu, are intenția de a-l consacra Domnului, îl dorește pentru Domnul pentru ca să fie în slujbă la templu. «În timpul lui Isus, marii preoți nu erau fără defecte iar Ana suferea cu siguranță. În inima ei era sigură că fiul ei s-ar achita fidel de misiunea sa». Ana acționează independent de voința soțului. Ea îi dă numele propriului fiu și își asumă rolul de tată, ea îl conduce la Silo, unde se găsea arca alianței. «Ea se aseamănă cu Maria prin darul maternității îi mulțumește lui Dumnezeu printr-un cântec, care este o anticipare a lui Magnificat (1Sam 2)».

1.1.6.4 Tamar (Gen 38,6-30)

Ea este o femeie din Canaan iar Iuda a dat-o de soție primului său fiu numit Er, care avea o conduită dificilă și a murit. Iuda a dat-o atunci celui de al doilea fiu, Onan, pentru a-i ridica urmași fratelui său mai mare, dar Onan nu și-a îndeplinit datoria și astfel Domnul l-a ucis. Fiindu-i teamă că aceeași soartă ar putea să lovească pe cel de al treilea fiu, numit Sela, Iuda a trimis-o pe nora lui la casa tatălui ei. Dar Tamar a dorit să aibă un fiu pentru a avea descendența soțului ei, s-a travestit în prostituată, l-a sedus pe socrul ei, Iuda, și astfel a avut doi fii: Perez și Zerach. Și astfel datorită primului ei fiu, ea a fost amintită între strămoșii lui Isus.

1.1.6.5 Raab (Ioz 2,1-21; 6,22-25)

Era o prostituată în Ierihon și atunci când Iozua a trimis spioni dincolo de râul Iordan, ea temându-se de Iahweh, auzind gestele pe care Dumnezeu le înfăptuise în mijlocul poporului său, i-a găzduit pe spioni, riscându-și propria viață. Pentru găzduirea și riscul ei, după cucerirea și distrugerea Ierihonului, Iozue a poruncit să fie protejată împreună cu familia sa.

1.1.6.6 Betsabea (2Sam 11; 1Re 1,11-31; 2,13-25)

Ea era soția lui Urie iar David s-a îndrăgostit de ea și au comis adulter. Regele aflând că a rămas însărcinată, l-a ucis pe Urie cu toată că era un general fidel din armata sa. Ca și pedeapsă pentru această unire adulteră, fiul născut de Betsabea va muri.

În aceste figuri este foarte dificil să se observe o vocație. Cu toate acestea în ele se descoperă cum Dumnezeu își duce înainte proiectele sale salvifice în ciuda greșelilor și a slăbiciunilor umane. Iar apoi se mai descoperă un alt fapt: Isus aparținea de un neam păcătos care se dezvolta prin legături de familie.

Voi prezenta câteva cazuri tipice de vocații feminine; femei cu caracter și personalități diferite, care în anumite circumstanțe au participat la planul salvific divin. Se evidențiază clar cum Dumnezeu le-a ales și prin ele a călăuzit poporul său. La Ester și Iudita se găsesc trei elemente comune:

Israel este amenințat de puterea dușmanului;

Intervenția compătimitoare a lui Dumnezeu, care își îndreaptă privirea milostiv către poporul său;

Chemarea unei femei care din inițiativa Domnului duce planul său la îndeplinire.

1.1.6.7 Rut (Gen 19,30-37)

Ea este o femeie străină moabită disprețuită de iudei. Cartea dedicată ei o elogiază, o idealizează, pentru că a fost un model de fidelitate, de credință și de un caracter gingaș. Elimelek și soția sa Noemi, născută în Betleem din cauza lipsei au emigrat în Moab cu cei doi fii ai lor. Cel mic s-a unit cu Rut, moabita. Murind tatăl și frații, Noemi s-a întors la Betleem și la insistențele ei a luat-o și pe Rut. La Betleem au trăit în sărăcie, iar Rut a fost obligată să culeagă spicele care după cules rămâneau pe câmp. Astfel a cunoscut-o Booz și aplicând legea iudaică a leviratului s-a unit cu ea pentru a-i da urmaș și pentru a răscumpăra câmpul lui Elimelek, pentru a fi din nou acel câmp proprietatea familiei. Din căsătoria dintre Booz și Rut s-a născut Obed, bunicul lui David.

În planul Providenței divine Rut are misiunea de a forma prin maternitatea ei poporul ales. Dumnezeu este autorul liniei davidice. Pentru a se evidenția acest fapt, a ales nu numai o străină săracă și fără drepturi, dar această femeie aparținea și unui neam disprețuit.

1.1.6.8 Cartea Iuditei

Este tipică și în ea se tratează o teologie a istoriei. Scrisă probabil în timpul dictaturii lui Antioh IV Epifanul, autorul ei are în memorie speranța escatologică pentru Israel. Figura Iuditei este stilizată: numele ei ne amintește de femeia iudaică, este frumoasă dar văduvă, cu totul castă. Iahweh o cheamă pentru a duce la bun sfârșit proiectele de eliberare a poporului său și de aceea căpeteniile lui Israel o binecuvântează. Această apartenență la poporul lui Dumnezeu este o eliberare corporativă, actualizată prin intermediul Iuditei. După victoria lui Iahweh asupra dușmanilor lui Israel, Iudita este lăudată pentru ceea ce a făcut.

1.2 Maria în Noul Testament

Când trebuie să vorbim despre Sfânta Fecioară, ne aflăm într-o anumită încurcătură. Evangheliștii au fost prea sobrii în ceea ce o privește. Aveau multe și puține de spus în același timp. Scripturile nu ne povestesc nimic despre Neprihănita Zămislire, despre nașterea sa, despre moartea sa și nici despre ridicarea ei la cer. Însă tradiția Bisericii și teologia oficială completează puținele date din Scriptură.

Voi evidenția textele neotestamentare care vorbesc despre Sfânta Fecioară în ordinea cronologică a redactării lor.

1.2.1 Sfântul Paul

Apostolul neamurilor concentrează tot mesajul său în Isus Cristos răstignit și înviat. În scrierile sale, Mama lui Isus este menționată o singură dată. «Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege» (Gal 4,4). «Nașterea din femeie înseamnă că și-a asumat o adevărată, o reală umanitate». «Părinții, dar și Luther și Calvin, ca și o bună parte a exegeților latini, interpretează textul în sensul nașterii feciorelnice. Paul nu numește nici un tată, el face aluzie la nașterea feciorelnică».

Ceea ce este sigur este faptul că Maria dăruind un trup uman Fiului lui Dumnezeu, i-a dat posibilitatea de a fi solidar cu neamul pe care l-a răscumpărat. «Trebuie subliniat în mod particular că Paul o menționează pe Mama lui Isus dintr-un punct de vedere al istoriei salvifice; el spune puțin dar zice ceea ce este important». De fapt, Geiselmann a început tratatul său asupra imaginii biblice a Mariei, cu interpretarea Scrisorii către Galateni, scrisă prin anul 54, cu vreo cincisprezece ani înainte de Evangheliile sinoptice. «Din punct de vedere dogmatic, Gal 4,4 este textul mariologic cel mai semnificativ din Noul Testament».

1.2.2 Sfântul Marcu

Foarte probabil Evanghelia lui a fost scrisă cel mai devreme, spre anii 70. Își concentrează atenția asupra lui Cristos în viața sa publică. În Marcu se găsesc numai două texte care vorbesc despre Mama lui Isus, texte care la un moment dat erau reținute în mod eronat ca «antimariane».

Mc 3,31-35: Pe când Isus vorbea mulțimii, a sosit Mama lui și cu unele rude. Isus a fost anunțat, și răspunde că familia lui este mai vastă, și că ceea ce contează nu este sângele sau rudenia, dar este ascultarea față de voința lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Isus ar părea că nu apreciază legăturile cu Mama sa. El dorește să evidențieze unde începe o nouă fraternitate; acolo unde omul este dispus să realizeze proiectul lui Dumnezeu. Maria este aceea care intră în proiectul mântuitor al lui Dumnezeu, și se deschide la o totală colaborare. Măreția ei nu se află numai în maternitatea fizică, dar în realizarea deplină a planului pe care Isus îl anunța.

În zilele noastre, această pericopă a Sfântului Marcu se citește pe 21 noiembrie, în sărbătoarea Prezentării Sfintei Fecioare Maria. Acest text ne împiedică să evidențiem măreția ei doar pe plan biologic. Trebuie să o căutăm mai mult în sfințenia sa.

Mc. 6,1-6. Cei din Nazaret s-au mirat și se întrebau despre Isus: «Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei?» Sfântul Marcu ne vorbește despre «Fiul Mariei» și nu despre «Fiul tâmplarului». Această expresie a lui Marcu ne fixează mai mult atenția asupra nașterii feciorelnice a lui Isus. «Pentru faptul că Evanghelia sa nu menționa nici o povestire despre copilărie, Marcu, nu putea să vorbească despre un om ca fiind tată a lui Isus, fără să se lase impresia că acesta se născuse pe căi naturale».

1.2.3 Sfântul Matei

Evanghelistul Matei începe cu genealogia lui Isus și afirmă cu claritate nașterea feciorelnică prin lucrarea Duhului Sfânt. În Mt 1,18-25 ni se povestește perplexitatea lui Iosif în ceea ce o privește pe Maria «însărcinată prin lucrarea Duhului Sfânt»; și ni se vorbește și despre acel înger care apărându-i în vis îi revelează adevărată natură a Fiului și datoria pe care Iosif o va avea față de El. Sfântul Matei observă că se realizează profeția lui Isaia 7,14: «Domnul însuși vă va da un semn: iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel» Tot în Matei ni se vorbește și despre vizita magilor (Cfr. Mt 2,1-12). Versetul 11 merită o atenție particulară: «Intrând în casă au văzut copilul cu Maria, Mama sa și închinându-se l-au adorat». Cunoscând rolul tatălui în antichitate și la semiți, a cita numai mama fără a face nici o aluzie la tatăl, indică o voință de a reliefa această femeie pentru a o distinge de celelalte.

1.2.4 Sfântul Luca

Ne oferă informații mai ample despre Maria, mai ales prin povestirile despre copilărie, constituite din două nașteri: aceea a lui Ioan Botezătorul și aceea a lui Isus. Luca îi atribuie Mariei rolul principal.

Vestirea (Lc 1,26-38). Îngerul o salută pe Maria: «Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine». Acest salut este o invitație la bucuria mesianică. Domnul este cu tine este o formulă obișnuită în Vechiul Testament (Cfr. Ex 3,12; Ier 1,8). «Domnul acționează, îi dă o misiune și o va ajuta să o împlinească. Expresia are această semnificație: Domnul te înrolează în slujirea sa pentru a face ceea ce dorește cu tine». În fața tulburării Mariei, îngerul îi spune: «Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu». Această expresie «nu te teme» se găsește în toate aparițiile divine și angelice din Vechiul Testament. Nu se tratează despre teamă ci doar despre sensul sacrului. I se spune: «Iată vei zămisli și vei naște un fiu și îl vei numi Isus». Sfântul Luca insistă asupra rolului Sfintei Fecioare și regăsește în el comportamentul Bisericii. Așa cum Eva îi dă un nume lui Set (Cfr. Gen 4, 25) și Elisabeta îi dă numele lui Ioan Botezătorul (Cfr. Lc 1,60), Maria îi pune numele lui Isus (Cfr. Lc 1,31), la fel și Biserica mărturisește numele Mântuitorului. Îngerul continuă: «Va fi mare și se va numi Fiul Celui Preaînalt; Domnul îi va da tronul lui David tatăl său și va domni pentru totdeauna peste casa lui Iacob». Aceste versete ne amintesc de 2Sam 7,12-16: «Voi stabili Împărăția sa și Eu îi voi fi tată iar el îmi va fi fiu…». Maria îi cere îngerului de a o lumina pentru a cunoaște mai bine misiunea sa. Îngerul îi spune că Duhul Sfânt va coborî asupra ei și puterea celui Preaînnalt o va umbri. Dumnezeu îi cere ei să primească Cuvântul, care trebuie să fie pentru ea «Spirit și Viață»; i se cere să-l primească într-un mod special, pe Acela care este Cuvântul lui Dumnezeu, născut din veșnicie. Ea îi va fi Mamă în adevăratul sens al cuvântului. Astfel prin credință ea l-a primit pe acela care este Cuvântul. Răspunsul ei a fost un da personal, umil și liber, printr-o adeziune lucidă, conștiincioasă. Prin da-ul ei ea a devenit mijlocitoarea Întrupării; prin trupul ei îi oferă lui Dumnezeu posibilitatea de a fi om. Tot ceea ce în Isus este omenesc vine de la Maria, care îl naște pe Isus pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru Împărăția lui Dumnezeu, în care ea este prima beneficiară și astfel a colaborat la răscumpărarea neamului omenesc. Pentru ea a primi un fiu din partea lui Dumnezeu înseamnă a-l oferi lumii și astfel a devenit Mama umanității răscumpărate.

Vizitarea (Lc 1,39-56). Mama lui Cristos fiind în vizită la Elisabeta este elogiată de către verișoara ei care o binecuvântează pe ea și pe rodul sânului ei, și astfel Luca ne amintește istoria binecuvântării divine, așa cum s-a concretizat în promisiunea făcută lui de Avram. Dumnezeu lui Avram i-as pus că va deveni o binecuvântare și că în el se vor binecuvânta toate familiile de pe pământ. Noi creștinii înțelegem binecuvântarea divină ca un dar al Duhului Sfânt. A o proclama pe Maria binecuvântată, înseamnă că ea a primit un har divin, că Duhul Sfânt a acționat în favoarea ei. Luca ne-o prezintă pe Mama lui Isus ca pe o femeie plină de credință: «Fericită cea care a crezut că se vor împlini în ea cele spuse de Domnul» (Lc 1,45). Astfel prima fericire care se atribuie Mariei este aceea că ea a crezut. Luca ne vorbește de o bucurie mesianică. Isus îi oferă Elisabetei bucuria și pe Duhul Sfânt. Astfel, prin sfânta Fecioară Isus este oferit oamenilor. Această vizită manifestă fidelitatea ei care-i permite lui Isus să împlinească ceea ce a fost anunțat prin Ioan: «Va fi plin de Duh Sfânt încă din sânul maicii sale» (Lc 1,15).

Magnificat este mulțumirea personală a Mariei față de Dumnezeu. Privirea ei de credință o face să-l vadă pe Dumnezeu ca șef și călăuzitor al istoriei mântuirii; o face să contemple modul în care Dumnezeu dirijează evenimentele. Dumnezeu îi pune de o parte pe cei puternici ai pământului și îi ridică pe acei care nu contează, pe lumea umilă și pe cei săraci. În Magnificat creatura se laudă în Dumnezeu. Această cântare este prin excelență rugăciunea Mariei. De fapt această cântare a devenit rugăciunea întregii Biserici din toate timpurile. Magnificat este rugăciunea personală a Mariei și-și află în ea expresia cea mai sublimă. «Această rugăciune exprimă ceea ce poporul întreg în istoria sa gândește și meditează».

Nașterea lui Isus (Lc 2,1-19). Sfânta Fecioară este foarte activă, îl naște pe Cristos, iar după nașterea lui Isus împreună cu Iosif a dus copilul la Ierusalim pentru a-l oferi Domnului. Simeon văzându-l îi spune Mariei că Fiul ei va deveni un semn de contrazicere și că prin sufletul ei va trece o sabie. «Această spadă va fi chiar predicarea lui Isus care va provoca căderea multora. Această spadă va străpunge și sufletul Mariei pentru că va simți tragedia refuzării lui Isus, mai ales când s-a aflat la picioarele crucii pe care era răstignit Fiul ei». Paul VI în Marialis cultus, comentând episodul prezentării lui Isus în templu, spune că Biserica din primele secole, a intuit în inima Fecioarei, care-l poartă pe Isus la templu pentru a-l prezenta Domnului o voință oblativă, care depășește sensul acelui rit.

Regăsirea lui Isus între învățații templului. Sfânta Fecioară și Iosif îl găsesc pe Isus după ce l-au căutat și l-au găsit lângă Tatăl Său. Isus le spune de ce îl caută, dar ei nu au înțeles cuvintele sale (Cfr. Lc 2,50). Maria răspunde prin contemplația în Spirit și prin Fiat-ul ei care a caracterizat vestirea. Era prima verigă dintr-un lanț format din diferitele datorii ale Mariei în rolul de mireasă eclezială și de slujire a misiunii Fiului ei. Cristos începe misiunea sa mesianică și-i va oferi Fecioarei un rol; ei nu îi mai este permis să-l caute cu neliniște pentru că va putea face mult mai multe. Prin propria ascultare va participa la ascultarea față de Tatăl. Maria păstra «Cuvântul», păstra evenimentul care era plin de semnificație, îl păstra în inima ei și a ajuns astfel la o nouă dimensiune a rolului ei istorico-salvific.

Adevărata fericire. «Pe când spunea acestea, o femeie din mulțime s-a ridicat și a spus: Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt. Dar Isus le-a spus: Fericiți sunt aceia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc» (Lc 11,27-28). Această afirmație a lui Cristos nu diminuează măreția Fecioarei, dar dimpotrivă o situează pe primul loc în ascultarea și în punerea în practică a Cuvântului lui Dumnezeu. Maica lui Cristos a fost numită fericită pentru că a crezut și a ascultat, iar prezicerea că toate neamurile o vor numit fericită deja începe să se împlinească. Sfântul Augustin comentând acest fragment, o numește fericită pentru că a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu și l-a observat. Lumen gentium, referindu-se la acest fragment ne spune că prin ascultarea ei Maria a progresat în drumul credinței.

«Nu trebuie să afirmăm că Maria a fost invadată de o infuziune a cunoașterii și că i s-au deschis toate orizonturile sau că ea cunoștea totul despre istoria mântuirii și despre persoana și destinul lui Isus. Ea a avut un drum al ei de credință și a căutat să descopere voința Tatălui ca și noi».

Maria prezentă în așteptarea Duhului Sfânt. Sfântul Luca menționează prezența ei în rugăciune în cenacol în așteptarea coborârii Sfântului Spirit și astfel putem gândi că Luca a dorit să sublinieze prezența ei la nașterea Bisericii. Tradiția ne spune că ea prin rugăciunile ei eficace a înduplecat Spiritul lui Dumnezeu, deja oferit pe Cruce pentru a se răspândi în ziua de Rusalii cu daruri minunate asupra Bisericii. Așa cum ea a fost prezentă atunci, în toate epocile în care Maria este prezentă, Spiritul Sfânt se revarsă din abundență și produce mari lucrări ale lui Dumnezeu.

1.2.5 Sfântul Ioan

La nunta din Cana s-a aflat și Mama lui Isus iar atunci vinul s-a terminat iar ea l-a anunțat pe Cristos. Sfântul Ioan nu remarcă doar darul observării sau atenția ei față de lucrurile materiale, dar ne vorbește mai ales de delicatețea inimii ei și de compasiunea ei. Astfel trebuie remarcat că compasiunea Mamei cerești se află la originea primului semn al lui Cristos. După sfântul Ioan această scenă are o viziune escatologică pentru că prefigurează nunta cerească. Sfânta Fecioară le spune slujitorilor să facă tot ceea ce le va spune Mântuitorul (Cfr. In 2,5). La această nuntă Cristos și-a manifestat slava sa și apostolii au crezut în El. Slava lui înseamnă ceea ce El este, iradierea puterii Tatălui, revelația iubirii sale și a proiectului său pentru oameni. Intervenția Maicii Sfinte, are astfel o dimensiune cristocentrică pentru că Isus este evidențiat prin mijlocirea ei.

Maria este prezentă și lângă crucea pe care a fost răstignit Fiul ei. Aflându-se lângă cruce, dorește să comunice cu Cristos care își îndeplinește misterul iubirii sale pe Cruce. «Crucea înseamnă crucea materială dar și misterul crucii. Prezența Mariei manifestă și punctul culminant al asocierii ei la misiunea salvifică a lui Cristos». Maria a suferit profund cu Fiul ei și s-a asociat la sacrificiul Lui. Trebuie remarcat că suferințele Maicii Sfinte nu se asemănau cu cele ale persoanelor pioase care asistau la acea jertfă, dar erau ale unei Mame care accepta aceasta pentru binele tuturor. Pentru Isus și pentru Maria aceea a fost ora suferinței; pentru Isus a fost ceasul morții iar sufletul Mamei lui a fost străpuns de sabie. Cristos aflându-se pe cruce ne oferă pe Mama sa ca Mamă.

1.2.6 Maria în Apocalipsă

În capitolul 12 al acestei cărți ni se vorbește despre femeie și dragon. Au fost făcute multe interpretări referitoare la acest capitol și s-a ajuns la concluzia că această femeie nu putea fi altcineva decât Maria, iar conflictul dintre femeie și dragon corespunde Protoevangheliei. «Cum am putea descrie acest capitol? Se descriu unele trăsături ale ei pentru că a născut un fiu care este destinat să guverneze toate națiunile cu sceptru de fier».

Dacă o luăm din punct de vedere cantitativ există puține fragmente care să ne vorbească despre Maria, dar acest puțin cedează rolul calității. Cu toate acestea Scriptura ne permite să trasăm niște concluzii foarte importante referitoare la ea.

1.2.7 Maria în apocrife

În studiul marian, nu putea fi trecut cu vederea și nu poate fi disprețuit un gen literar popular, care a contribuit mult, la punerea în valoare a figurii Mariei în Biserică: Scrierile apocrife. Cuvântul apocrif înseamnă ascuns, ocult: astfel au fost numite prin decretul gelazian (sec. V) multe dintre scrierile necanonice, care purtau chiar nume ale apostolilor sau ale altor personaje biblice. Biserica a exclus aceste cărți din Canonul cărților sfinte, cu toate că bogata literatură apocrifă a exercitat o influență mare în imnografie și în iconografei.

Sfânta Fecioară ocupă un loc important în Apocrife, în mod special în trei momente ale vieții sale pământești: copilăria ei, patima și învierea Domnului și adormirea ei (trecerea, ridicarea la cer).

1.2.7.1 Protoevanghelia lui Iacob

S-ar intitula mai bine Despre nașterea Mariei. Este cea mai celebră dintre scrierile apocrife; a fost scrisă în a doua jumătate a secolului II și este prima scriere care o are ca subiect pe Fecioară. Această «Evanghelie» apără fecioria Mariei înaintea, în timpul nașterii și după naștere. Faptul că părinții ei nu au avut copii, fiind sterili, și cu toate că erau sfinți și drepți în fața lui Dumnezeu, erau umiliți public din cauza acestei situații și aceasta a constituit cererea insistentă de a avea un copil, pe care un înger îl prevestește, ca și împlinire a rugăciunilor.

Sfânta Fecioară este prezentată ca dar al harului, iar părinții o știu, și din momentul nașterii o apără de orice legătură cu lumea. Ea este consacrată Domnului. Aducerea la templu la vârsta de trei ani, intrarea ei în «Sfânta Sfintelor», locuirea ei îndelungată până la vârsta de doisprezece ani, fiind hrănită de către un înger, sunt simboluri în afara istoriei, dar expresive pentru a face să se înțeleagă progresul spiritual al acestei copile în drumul ei către Dumnezeu, și astfel devine vrednică de a-l primi pe Fiul lui Dumnezeu.

Tema fecioriei perpetue a Maicii Sfinte este apărată de această scriere apocrifă prin trăsăturile familiale ale lui Iosif. Când o primește pe Maria de la preoți ca și soție, i se recomandă să aibă grijă de «fecioara Domnului».

Scrierea apocrifă aduce dovezi despre fecioria ei în timpul nașterii sale: intră în scenă două moașe pentru a vedea ce s-a întâmplat. Prima moașă este martora nașterii feciorelnice care îl primește pe Domnul. Cealaltă moașă nu crede și vrea să va dă și să pipăie: dar este pedepsită cu înțepenirea mâinii, care se vindecă apoi atingându-l pe copilaș (cap. 20).

Această Protoevanghelie propune teme importante care privesc figura Maicii lui Cristos; alegerea ei dinainte, zămislirea ei ca dar al harului, sfințenia ei care crește în fiecare zi și astfel se formează în fața domnului ca și templu, ca și locuință. Fecioria ei este încredințată lui Iosif care nu va îndrăzni să o atingă.

1.2.7.2 Ridicarea la cer a prorocului Isaia

Această carte istorisește zămislirea tainică și nașterea feciorelnică a lui Isus, care s-a împlinit cu mult timp înainte de vreme spre uimirea tuturor. În capitolul XI tratează despre viziuni, despre martiriul lui Isaia, despre o Apocalipsă a lui Cristos și despre persecuțiile împotriva Bisericii. Cartea a fost răspândită în Egipt și până în secolul VI s-a folosit ca text liturgic.

1.2.7.3 Odele lui Solomon

Sunt 42 de imnuri modelate după Psalmii Vechiului Testament, sunt opera unui iudeo-creștin din prima jumătate a secolului II și cântă recunoștința israelitului față de Dumnezeu. «Oda XIX celebrează maternitatea Mariei și lipsa durerii când a născut și astfel sunt cântate în termen de mister zămislirea și nașterea feciorelnică».

1.2.7.4 Prorociile sibilice

Sunt 15 cărți cu material din secolul II până în secolul VI având elemente păgâne, iudaice și creștine. Cartea VIII scrisă înainte de anul 180 ne vorbește despre Sfânta Fecioară, în momentul Buneivestiri și este citată de Părinții Bisericii începând cu Iustin.

1.2.7.5 Evanghelia lui Nicodim

Ni se povestește patima Domnului și se constituie din două părți: faptele lui Pilat și coborârea la iad. După condamnarea lui Isus de către Pilat, Ioan s-a dus s-o anunțe pe Mama sa despre cele întâmplate, a însoțit-o în întâmpinarea Fiului care urca muntele Calvarului. L-a urmat astfel până pe Golgota și a rămas la picioarele crucii. A plâns la picioarele celui Răstignit și a fost sfâșiată de durere, când Isus a fost coborât de pe cruce și așezat în mormânt. «Din aceasta poate s-au inspirat plângerile sâmbetei mari din liturgia bizantină».

1.2.7.6 Evanghelia după Gamaliel

Se inspiră din cea după Nicodim și dezvoltă «plângerile», prelungindu-le până în zorii zilei de duminică și descrie și arătarea Domnului înviat Maicii sale, care s-a dus de dimineață degrabă la mormânt. Sfânta Fecioară este aceea care plânge în fața mormântului gol și a primit revelația de la Fiul ei preaslăvit și a fost împuternicită de a vesti ucenicilor că Isus a înviat cu adevărat și că îl vor vedea.

1.2.7.7 Apocrifele Adormirii Maicii Domnului

Apocrifele trecerii Maicii Domnului la cer cunoscute sunt în jur de șaizeci. «De o deosebită importanță pentru vechimea și influența lor sunt Trecerea romană ce istorisește moartea și ridicarea la cer a Mariei și Cartea lui Pseudo-Ioan mult folosită în omiletica bizantină».

1.2.7.8 Trecerea romană

Un înger îi vestește Maicii lui Cristos trecerea sa și îi înmânează o ramură a paradisului, pe care ea va trebuie să o înmâneze apostolilor. Ea însoțită de un înger se duce la muntele Măslinilor, unde vorbește cu el. Întoarsă acasă, se pregătește pentru moarte și îl laudă pe Domnul. Iar prin slujirea ei cheamă rudele, le vestește plecarea sa, și le roagă pe rude să se roage. După aceea apare pe un nor apostolul Ioan, iar Maria îi amintește secretul încredințat ei de Domnul. După aceea scoase o carte cu secrete și o încredințează ucenicului, apoi apar pe norii cerului și ceilalți apostoli, iar Petru le cerea tuturor să înalțe o rugăciune lungă. Cu toții se îndreaptă spre Mama lui Dumnezeu, care intonează un cântec de mulțumire. În a treia zi se dezlănțuie un tunet, pătrunde un parfum care-i adoarme pe toți, în afară de trei femei care vor fi treze pentru a mărturisi trecerea Mariei. Isus sosește cu o armată de îngeri iar ea îi mulțumește pentru venirea lui. Apostolii o duc pe ea la mormânt unde apare Isus împreună cu îngerii iar Domnul îi spune lui Mihail să ridice trupul Mariei și să-l ducă direct în rai. Isus suindu-se pe nori duce trupul ei în rai și-l așează la locul său sub pomul vieții. «Se întâlnesc multe afirmații mariane, cu un parfum arhaic și caracter puternic eclezial. Maria în unele pasaje este numită Maică a apostolilor și a Bisericii care se naște, este numită Maică a celor doisprezece și Maică a acelor mântuiți».

1.2.7.9 Cartea lui Pseudo-Ioan

Ceea ce este semnificativ în această lucrare este că Isus îi vestește Maicii sale că trupul ei va fi așezat în rai, în camera comorii Tatălui său. A treia zi după trecerea ei, trupul ei este înălțat în rai, unde Ana, mama sa, Elisabeta și patriarhii, împreună cu corurile îngerești o cinstesc.

Toate aceste documente antice exprimă venerarea iudeo-creștinilor față de Mama lui Isus. Ele sunt scrise în formă elegantă și exprimă convingerile religioase proprii ambientului creștin. Ele nu trebuie judecate prin categoriile noastre de gândire, dar cu acea gândire a timpului lor și ne transmit nouă credința primilor creștini și tocmai în aceasta constă toată valoarea lor.

Capitolul II

Maria în Tradiție și în Magisterul bisericii

2.1 Maria în dogmele Bisericii

2.1.1 Maternitatea divină

Credința bisericii în maternitatea divină a Mariei este profesată încă de la începutul secolului II în forme clare de către Ignațiu de Antiohia, Iustin, Irineu, și de marii autori ai secolului III. Este posibil ca titlul de Mamă a lui Dumnezeu să fi fost folosit de Hipolit și Origene. Maternitatea divină a fost proclamată solemn la conciliul din Efes din anul 431 și tot atunci împotriva lui Nestoriu a fost definită unicitatea persoanei divine a lui Isus și prin urmare Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu. Același adevăr de credință este conținut în formula de unire dintre alexandrini și antiohieni, elaborată doi ani mai târziu în conciliul din Calcedon.

Scrisoarea Olim quidem a lui Ioan III. Rezolvându-se problemele fundamentale în aceste două adunări ecumenice, rămânea deschis câmpul unei imense cazuistici de noi formulări. Papa Ormisda se abținuse de a se pronunța autoritar asupra acestor formulări; Iustinian a făcut presiuni asupra papei Ioan II care a răspuns printr-o scrisoare justificând cele trei formule pentru motivul communicatio idiomatum.

Bula Cum quorumdam a lui Paul IV. Fiind deja în floare reforma protestantă și rupându-se legăturile cu Magisterul Bisericii Catolice, s-a căutat o prezentare a creștinismului sub semnul raționalismului. Era un curent care nu nega ceva particular din credința catolică, dar amenința fundamentele adevărului, în mod special doctrina trinitară, precum și maternitatea divină a Mariei și tot ceea ce depășea limitele înțelegerii umane. Unii umaniști precum Juan Valdés și Servet simpatizau aceste idei iar mai târziu socinianii negau Trinitatea și o serie de liberi cugetători propagau aceste idei în Europa. În fața acestor confuzii, Paul IV prin bula Cum quorundam lansa o vibrantă rechemare, încercând să-i recupereze pe cei aflați pe căi greșite și să-i îndemne pe aceia care nu erau precauți. Documentul nu este o poziție ex catedra însă este notabil prin conținut pentru că reflectă credința universală. După o jumătate de secol (1603) această bulă a fost confirmată de Clement VIII prin Dominici gregis.

2.1.2 Fecioria Mariei

Fecioria Mamei noastre cerești este fără îndoială atestată de evangheliștii și de Părinții apostolici: Ignațiu de Antiohia, de apologeți precum Iustin și de controversiști precum Irineu din Lyon, care proclamă cu fermitate că acest adevăr face parte din depozitul credinței. Primul document oficial care îl conține este Vechiul simbol apostolic, care în redactarea lui Hipolit este de la începutul secolului III și depinde ca redactare antică de un izvor anterior. Fecioria Mariei figurează între adevărurile fundamentale, cel puțin în ceea ce privește nașterea lui Cristos iar recensiunea oferă o susținere făcând o distincție între momentul zămislirii și cel al nașterii, și astfel acest adevăr a fost înțeles de Părinții Conciliului din Milano din anul 393 care l-au condamnat pe Giovinian, care nega fecioria nașterii. Părinții au văzut în Simbol două diverse afirmări: Originea prin lucrarea Duhului (Zămislirea) și Generarea (Nașterea). Această distincție s-a perpetuat în formulările posterioare. Explicarea credinței în fecioria Mariei s-a completat ușor ușor în conexiune cu controversele. În secolul IV a apărut apelativul mereu fecioară, apoi a fost reluat de Magisterul universal în Conciliul II din Constantinopol din anul 553. Exista atunci și formula înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere pentru a-i respinge pe unii eretici care negau ultimul fapt. Ceea ce s-a spus înainte a îmbrăcat și o formă binară: înainte de naștere și în timpul nașterii, dar este sigur că deja în secolul IV Ieronim fiind în polemică cu Elvidiu înțelege după naștere în sensul fecioriei perpetue.

Formula ternară a fost folosită cu siguranță de episcopii africani încă din secolul V, fiind recunoscută și trecută în actele Conciliului III din Constantinopol (680); a fost comentată amplu în predicile Evului Mediu și a devenit actuală în școlile teologice în timpul sfântului Toma de Aquino, fiind consacrată de magisterul universal al lui Paul IV prin bula Cum quorundam. „Nici nu trebuie să mai precizăm că aceste documente fac aluzie la o feciorie nu numai spirituală dar și fizică».

2.1.2.1 Fecioria în concepere

Antipapa Hipolit al Romei în anul 215 a compus Traditio apostolica pe care a trimis-o în diferite compilări ale Bisericilor orientale: Constituțiile Bisericii Egiptului, Canoanele lui Hipolit, Testamentul Domnului nostru Isus Cristos. Sunt toate culese în uzul liturgic și disciplinar care au pe umeri activități anterioare. În Occident s-a salvat o versiune latină din originalul grec într-un palimpsest de la sfârșitul secolului IV.

Formula romana recepta face distincție între zămislire și naștere și această distincție este foarte antică. Se folosea în liturgia galicană, în Germania și în Irlanda, cum certifică formulele citate de Faust de Riez, Cezar de Arles și alții. În Simbolul lui Epifaniu se regăsește pentru prima dată expresia mereu fecioară care mai târziu va fi proprie Conciliului V ecumenic. Profesiunea baptismală de credință a Bisericii Copte face parte din Constituțiile Bisericii egiptene care depinde de Tradiția apostolică a lui Hipolit. Ca și Simbolul lui Epifaniu, Conciliul II din Constatinopol proclama într-o manieră forte, siguranța zămislirii feciorelnice a Mariei.

J. A. Aldama a demonstrat că Simbolul cuprins în colecția actelor primului conciliu din Toledo (400) este în realitate lucrarea lui Pastor, episcop de Palencea și a fost aprobat de un alt sinod din Toledo în 447. Conciliul a fost convocat pentru a bloca erezia priscilienilor și a reunit 19 episcopi iar episcopul din Merida era președintele . În afară de douăzeci de canoane disciplinare a apărut Regula fidei catholicae care a reafirmat fecioria în zămislirea Mariei. Conciliul II din Constantinopol reia formularea Simbolului lui Epifaniu «mereu fecioară».

Conciliul Lateran IV (1215) este unul dintre cele mai mari care s-au celebrat în Biserică. Inocențiu III a reușit să reunifice Europa și dorea să reformeze serios Biserica, combătând erorile, clarificând noua situație din Constantinopol după ocuparea cruciaților și a organizat recucerirea Pământului Sfânt. Au intervenit 400 de episcopi, 71 de mitropoliți, 800 de abați și ambasadori ai imperiului de Orient și de Occident. Episcopul de Amalfi a avut o moarte tragică fiind omorât în masa enormă de oameni. În cele trei sesiuni s-au promulgat șaptezeci de capitole dogmatice, adresate împotriva ereziei catarilor, a valdezilor și a lui Ioachim de Fiore. A apărut și termenul de transubstantiare pentru Euharistie iar Maria este numită de-a pururi fecioară, așa cum deja afirmase conciliul din Lateran din anul 649.

2.1.2.2 Fecioria în timpul nașterii.

Fecioria Mariei în timpul nașterii, în sensul unei nașteri excepționale s-a crezut încă din timpurile cele mai vechi. În secolul IV documentația era deja suficientă pentru a putea demonstra că în această privință credința Bisericii era universală. A combătut-o călugărul Iovinian care nega starea feciorelnică a Mariei. El a fost condamnat în sinodul de la Roma din anul 393.

Scrisoarea Lectis dilectionis a lui Leon I este cel mai antic document pontifical care menționează fecioria Mariei în timpul nașterii. Conciliul din Calcedon a aclamat scrisoarea lui Leon, dar în alocuțiunea adresată împăratului Marcian, comemorează fecioria în timpul nașterii, făcând aluzie la lucrările celui rău care dorea să reducă adevărul acestui simbol.

Scrisoarea Inter ea a papei Ormisda răspunde la o cerință a împăratului prin care Iustin îl consulta pe papă asupra procedurilor pentru a pune capăt discordiilor dogmatice. Papa reține că pentru cristologie sunt suficiente declarațiile făcute anterior împotriva lui Nestoriu și Eutichie. În acest context se pune un mai mare accent pe tradiția nașterii feciorelnice. În conciliul Lateran convocat de Martin I, nu se tratează de o adunare ecumenică, dar este semnificativă mărturisirea care privea fecioria Mariei în timpul nașterii, care era condiția necesară pentru comuniunea Scaunului Roman, la fel era și cu celelalte adevăruri definite.

2.1.2.3 Fecioria perpetuă.

Formula antică de-a pururi fecioară intră în profesiunea de credință a Bisericilor locale începând cu Epifaniu din Salamina. Ioan al II o face proprie în scrisoarea trimisă senatorilor bizantini și o ratifică Conciliul II din Constantinopol. De atunci devine uzuală și comună în documentele magisterului oficial, atât local cât și universal ca și apelativ al Maicii lui Dumnezeu.

Sinodul din Friuli în profesiunea de credință pe care a aprobat-o împotriva adopționismului, se adaugă simbolului apostolic afirmarea fecioriei perpetue a Mariei.

Din momentul în care Maria a început să fie numită fecioară, a început să se mărturisească implicit și virginitatea ei perpetuă. Mărturisirile magisterului în acest caz sunt din abundență.

Noi cu autoritatea apostolică și din partea lui Dumnezeu Atotputernicul, atragem atenția și prevenim pe aceia care au afirmat că Domnul nu este adevărat Dumnezeu, sau că după carne nu a fost zămislit de la Duhul Sfânt în sânul fericitei și mereu fecioare Maria, sau că fericita fecioară nu este adevărata Mamă a lui Dumnezeu și că nu și-a menținut mereu integritatea fecioriei, adică înainte de naștere, în timpul nașterii și mereu după naștere.

2.1.3 Neprihănita Zămislire

Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus (8 decembrie 1854), scrisă de Pius IX conține definiția dogmatică a Neprihănitei Zămisliri.

Chiar dacă au existat indicii că Maria totdeauna s-a aflat în stare de har și niciodată sub puterea diavolului, unele împrejurări au împiedicat înțelegerea acestei doctrine. În primele veacuri se punea accentul pe dezvoltarea doctrinei cristologice. Nu sunt posibile harul și mântuirea, după păcatul lui Adam, care să nu fie în Cristos. În Evul Mediu doctrina despre păcatul strămoșesc nu era încă dezvoltată. În timp ce pentru unii teologi, moștenirea păcatului lui Adam era moartea fizică, pentru alții era putrezirea cărnii în mormânt. Se spunea că moștenirea păcatului lui Adam, provenea prin moștenirea biologică, care era transmisă prin sămânța bărbătească. Se considera că acest lucru era originea activă a zămislirii unei noi ființe. Dar Duhul Sfânt intervenind în zămislirea lui Cristos, ar fi substituit această acțiune. «Sânul femeii era considerat ca un incubator biologic». Dacă imunitatea față de păcat a lui Isus era datorată neapartenenței sale la neamul lui Adam, era imposibil să se poată imagina că Maria a fost zămislită în mod nepătat. Mulți teologi gândeau că Maria, putea să înceapă a fi subiectul harului, chiar din momentul însuflețirii, atunci când a început să existe ca persoană umană.

Sărbătoarea liturgică a Neprihănitei Zămisliri a apărut în Orient în secolul VIII și a trecut în Occident în secolul IX prin denumirea de De Conceptione Beatae Mariae. În Marea Britanie s-a celebrat pentru prima dată această sărbătoare în secolul IX iar de aici s-a răspândit în Franța în jurul anului 1130. În secolul XIV după expunerea argumentelor de către fericitul Ioan Duns Scot în favoarea acestei doctrine, a început din nou să se răspândească până ce a devenit universală. Papa Sixt IV în 1483, i-a condamnat pe toți aceia care predicau împotriva acelora care învățau acest adevăr sau îi acuzau de eretici pe cei care celebrau această sărbătoare.

Sfântul Anselm de Canterbury vorbea de premântuirea Mariei, de faptul că a fost total mântuită înainte de naștere. Sfântul Albert cel Mare și Sfântul Toma de Aquino s-au opus acestei doctrine, pentru că nu vedeau în ce mod putea să fie salvată universalitatea absolută a mântuirii în Cristos. Guglielm de Ware și Ioan Duns Scot, au fost primii care au făcut deosebirea dintre harul preventiv și harul curățitor. Prin harul preventiv Maria a fost scutită de orice păcat în virtutea meritelor Fiului ei. Duns Scot spunea că este o mai mare binefacere de a scuti de păcat, decât de a permite să se cadă în păcat, chiar dacă după un singur păcat sufletul ar fi eliberat. După explicarea lui Duns Scot au căzut barierele deficiențelor teologice cu privire la har, și atât în teologie cât și în mariologie, se putea avansa.

Prin Enciclica Ubi primum din 1849, Pius IX îi consulta pe episcopii din întreaga lume despre oportunitatea de a declara ca dogmă acest adevăr printr-un act solemn al Magisterului. Din 603 episcopi, 546 au răspuns pozitiv, constatându-se universalitatea credinței Bisericii. Zămislirea Neprihănită a Mariei este calificată ca fiind un har și privilegiu unic. Se spune că ea este mântuită în virtutea operelor lui Cristos Mântuitorul, fiind imună de orice pată a păcatului strămoșesc, înseamnă că ea a fost eliberată de păcat.

În Sfânta Scriptură nu există nici un text care să ne vorbească despre Neprihănita Zămislire în termeni expliciți; dar Maria este totalmente și din totdeauna plină de har în Isus Cristos. Păcatul, care nu este altceva decât îndepărtare de Dumnezeu, nu poate să fie prezent în existența unei femei, care prin alegerea Tatălui, este cu totul orientată spre misiunea eliberatoare de păcat.

Părinții Bisericii, continuând teologia paulină despre Cristos, «al doilea Adam», descoperă rolul celei «de-a doua Eve», care prin totala sa ascultare în credință, este în dușmănie cu șarpele: de aici derivă sfințenia ei completă, alături de cea a Fiului Său și depinzând de ea. Ea a fost pregătită pentru a fi o demnă locuință, adică sanctuar și Mamă a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea a fost zămislită într-un alt mod decât toți oamenii, printr-un dar al Tatălui în virtutea harului mântuitor al Fiului și în funcție de misiunea deosebit de specială pe care El voia să i-o încredințeze în interiorul operei de mântuire a Fiului în favoarea întregii umanități. «Faptul că Maria a fost scutită de păcat, se poate baza numai pe ceva care este în afara ei și acest principiu îl putem găsi numai în Cristos». Toată existența Mariei în cadrul planului de mântuire, are ca unică semnificație slujirea mântuitoare a Fiului ei.

Doctrina Neprihănitei Zămisliri ne învață că Maica lui Dumnezeu a fost deja mântuită, chiar din prima clipă a existenței sale: ea a intrat în existență fiind o persoană deja mântuită. Sfânta Fecioară s-a consacrat total față de opera Fiului ei în favoarea oamenilor. Ea, fiind plină de har, plină de iubire divină, de darul primit de la Tatăl care o scutea să se închidă în interiorul ei, putea să se dedice total și fără rezerve, proiectului de mântuire al Tatălui, care o invita la dăruirea de sine însăși.

2.1.4 Maria ridicată cu trupul și sufletul la cer

Această doctrină este strâns legată de doctrina Neprihănitei Zămisliri, ca începutul și sfârșitul lucrării harului mântuitor al lui Cristos în Mama sa. Ridicarea la cer este încoronarea tuturor privilegiilor ei. S-ar părea că în Sfânta Scriptură nici un text nu ar face referințe la ridicarea ei la cer.

Constituția Munifficentissimus a lui Pius XII nu citează nici un text scripturistic în formă directă și imediată. În Sfânta Scriptură în general ni se prezintă o unire intimă între Cristos și Mama sa și din această cauză ar părea imposibil, ca după această viață, ea să poată fi separată de Cristos, ea aceea care l-a zămislit, l-a născut, l-a hrănit cu laptele ei, ea care l-a purtat în brațe și l-a strâns la piept. Această unire apare și în pasajele sfântului Ioan și privește intervenția Mariei la Cana și prezența ei pe Calvar. Astfel unirea Mamei cu Fiul ei nu se limitează la viața ascunsă, dar se prelungește în viața publică și astfel ea se revelează unită cu Cristos în misiunea ei de mântuire.

Așa cum glorioasa înviere a lui Cristos a fost partea esențială și semnul final al acestei victorii, la fel și pentru Maria, lupta pe care o are în comun cu Fiul ei trebuia să se încheie prin glorificarea trupului ei feciorelnic.

Cu privire la sfârșitul pământesc al ei, nici Tradiția nu ne spune prea multe și totuși problema se punea și înainte. Este citat Epifaniu din Ierusalim, conform căruia nimeni nu știe care a fost sfârșitul ei, dar el gândește că oricum a fost un sfârșit demn de Mama lui Dumnezeu. Ideea ridicării la cer a Mariei apare în multe apocrife numite Transitus Mariae și aceste scrieri au contribuit mult la răspândirea credinței în sfârșitul glorios și miraculos al Mariei. Apocrifele merită o atenție deosebită, pentru că fără aceste izvoare, procesul dezvoltării celei mai recente dogme, nu s-ar putea explica în mod satisfăcător.

În secolele VI-VII se răspândește o sărbătoare cu titlul Adormirea Mariei, care are ca obiect moartea ei, dar înțeleasă ca un fapt excepțional și glorios. Deja prin anul 600 această sărbătoare se celebra la Constantinopol pe data de 15 august. În aceeași perioadă la Livias în Palestina, sărbătoarea purta numele de Ridicarea Mariei, având ca obiect ridicarea ei la cer cu trupul ei înviat.

Referitor la doctrină Teodosiu din Alexandria într-o predică pronunțată în 566 spunea că fundamentul gloriei finale a Mariei este maternitatea divină. Liturgia sărbătorii ridicării la cer îi dă ocazia să preamărească înainte de toate fecioria și sfințenia personală a Mariei. Sfânta Fecioară nu primește numai pentru ea gloria finală, dar o întruchipează pe întreaga lume. Theoteknos de Livias afirmă incoruptibilitatea trupului ei, datorită unei sfințenii totale și a eminentelor sale demnități. De acum înainte, ridicarea ei la cer nu va mai fi bazată pe legende, ci pe măreția demnității ei de Theotokos.

La 1 mai 1946, Pius XII a consultat episcopii din întreaga lume, marea lor majoritate fiind de acord. Pe 1 noiembrie 1950, Piu XII prin Munificentissimus Deus se adresează lumii creștine pronunțând, declarând și definind ca dogmă că Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, după terminarea vieți pământești, a fost ridicată la slava cerească cu trupul și cu sufletul.

Maternitatea divină este un argument puternic pentru glorificarea imediată a Mariei. Trupul ei a fost templul lui Cristos și datorită acestei demnități se cuvenea ca trupul ei să fie scutit de corupția mormântului. Între ea și Fiul ei a existat o legătură de afecțiune fără egal și se cuvenea ca această unire să se prelungească în cer, datorită prezenței ei cu trupul și cu sufletul.

Maica lui Cristos a cooperat la mântuire, fiind asociată cel mai strâns de sacrificiul Fiului ei. Se cuvenea ca preamărirea să urmeze umilirii materne de pe Calvar. Ridicarea la cer o face pe Maria mai apropiată, mai aproape de oameni, pentru exercitarea deplină a maternității ei universale și astfel glorificarea ei nu este numai pentru ea ci și pentru noi.

Definiția dogmatică nu face nici o mențiune cu privire la moartea Maicii lui Isus și acest lucru permite să se discute dacă ea a murit sau nu. Și ea a făcut acest pas al morții pentru că nu a fost în ea harul creației dar harul mântuirii și acesta nu conferea o nemurire adevărată și proprie.

2.2 Maria în Conciliul Vatican II

2.2.1 Maria Mamă a Cuvântului Întrupat

Dumnezeu milostiv și preaînțelept a dorit să împlinească răscumpărarea lumii «când a venit plinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său născut din femeie… pentru ca să primim adopțiunea de fii» (Gal 4,4-5). «El pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră, a coborât din cer și s-a întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt din Maria Fecioara». Acest divin mister al mântuirii ne este revelat și este continuat în Biserica pe care Domnul a constituit-o ca și Trup al său și în care credincioșii care aderă la Cristos și sunt în comuniune cu toți sfinții săi, trebuie să venereze amintirea Fecioarei Maria, Maica Domnului nostru Isus Cristos.

Maria care la Bunavestire l-a primit în inima și în trupul ei pe Cristos Cuvântul lui Dumnezeu, este recunoscută și cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu. Fiind răscumpărată în mod sublim în vederea meritelor Fiului ei și unită cu el printr-o strânsă legătură, este însemnată cu demnitatea de Mamă a Fiului lui Dumnezeu și de aceea este Fiică preaiubită a Tatălui și templu al Duhului Sfânt, prin al cărui har precedă toate creaturile cerești și pământești. Ea este unită cu neamul lui Adam, cu toți oamenii care au nevoie de mântuire. «Este cu adevărat Mamă a membrelor lui Cristos pentru că a cooperat prin iubire la nașterea credincioșilor în Biserică, credincioși care sunt membre ale lui Cristos».

2.2.2 Funcția Fericitei Fecioare în economia mântuirii

Cărțile Sfintei Scripturi și Sfânta Tradiție, arată în mod clar funcția Mamei Mântuitorului în economia mântuirii. Cărțile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii în care se pregătește venirea lui Cristos în lume și evidențiază mai clar figura unei femei. Ea este fecioara care va zămisli și va naște un fiu, care se va numi Emanuel (Is 7,14; Mih 5,2-3). Ea primează între umilii și săracii Domnului, care cu încredere așteptă și primesc de la El mântuirea. Prin ea după o lungă așteptare a promisiunii, se împlinesc timpurile și se instaurează o nouă economie, când Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a elibera prin misterele trupului său omul din robia păcatului. O femeie a contribuit la apariția morții, iar o altă femeie din voința lui Dumnezeu a contribuit la dăruirea vieții. Împodobită fiind încă din prima clipă a zămislirii sale de splendorile unei sfințenii cu totul particulare, Fecioara din Nazaret este salutată de înger fiind numită «plină de har» (Lc 1,28) și ea a răspuns printr-un da ferm. Astfel ea a devenit Mama lui Isus și a îmbrățișat cu tot sufletul voința lui Dumnezeu, consacrându-se total lucrării Fiului ei slujind misterul răscumpărării. Sfinții Părinți susțin că Maria nu a fost un instrument pasiv în mâinile lui Dumnezeu, dar a cooperat la mântuirea omului printr-o liberă credință și ascultare. «Ea, ascultând a devenit cauză de mântuire pentru sine și pentru tot neamul omenesc».

Unirea Mamei cu Fiul ei în lucrarea răscumpărării, se manifestă de la momentul nașterii feciorelnice a lui Cristos până la moartea sa. Ea s-a dus în grabă s-o viziteze pe Elisabeta și a fost proclamată de ea fericită pentru credința ei (Cfr. Lc 1,41-45). La nașterea lui Isus ea l-a arătat cu bucurie păstorilor și magilor. Când l-a prezentat la templu l-a auzit pe Simeon care îi vorbea de un semn de contrazicere și de o spadă care va străpunge inima ei pentru a se dezvălui gândurile multor inimi (Cfr. Lc 2,34-35). Ea păstra aceste cuvinte și le medita în inima ei (Cfr. Lc 2,41-51).

2.2.3 În viața publică a lui Isus

Ea se distinge încă de la început când la nunta din Cana a mijlocit la Fiul ei (Cfr. In 2,1-11). În timpul predicării i-a primit cuvintele prin care el ridica Împărăția sa mai presus de legăturile de sânge. Astfel ea a avansat în pelerinajul credinței și a păstrat fidel unirea cu Fiul ei până pe cruce unde suferea profund și s-a asociat sacrificiului său, iar în final a fost dată de către Isus ca Mamă a apostolului iubit prin cuvintele: «Femeie, iată-l pe fiul tău» (In 19,26-27).

Apostolii perseverau având un singur spirit la rugăciune, împreună cu femeile, cu Maria, Mama lui Isus și cu frații săi (Cfr. Fap 1,14), astfel o vedem pe Maria implorând prin rugăciunea ei darul Duhului Sfânt care o adumbrise deja la Bunavestire. Și ea fiind lipsită de orice pată a păcatului, terminându-și viața pământească, a fost ridicată cu trupul și cu sufletul la cer și a fost desemnată ca regină a universului, pentru a se conforma pe deplin cu Fiul ei, învingător al păcatului și al morții.

2.2.4 Fericita Fecioară și Biserica

Unul singur este mijlocitorul nostru: «Nu este decât un singur Dumnezeu, unul singur este mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, Omul Isus Cristos, care s-a dat ca răscumpărare pentru noi toți» (1Tim 2,5-6). Funcția maternă a Mariei față de oameni, în nici un mod nu micșorează această unică mijlocire a lui Cristos, dar îi arată eficacitatea. Orice influență salutară a Fericitei Fecioare față de oameni nu apare dintr-o necesitate, dar din bunăvoința lui Dumnezeu și din abundența meritelor lui Cristos, se fondează pe mijlocirea lui, depinde de ea și prin ea este eficace; nu împiedică contactul credincioșilor cu Cristos, dimpotrivă îl facilitează.

Sfânta Fecioară prin întruparea Cuvântului divin, fiind destinată din veșnicie să fie Mamă a lui Dumnezeu, din dispoziția Providenței divine a fost aleasă pe acest pământ Mamă a divinului Răscumpărător și a fost o însoțitoare generoasă și o umilă slujitoare a Domnului. L-a hrănit pe Cristos, l-a înfățișat la templu, a suferit împreună cu Fiul răstignit pe cruce, cooperând la lucrarea de mântuire prin ascultare, credință și iubire, și pentru aceasta ne este Mamă în ordinea harului.

Ridicată fiind la cer nu a părăsit misiunea ei mântuitoare, dar prin mijlocirea ei continuă să ne obțină daruri pentru mântuirea noastră. Prin maternitatea divină prin care este unită cu Fiul ei, ea este strâns unită și cu Biserica, este prototipul Bisericii în ordinea credinței, a iubirii și a unirii cu Cristos. Prin credință și ascultare, ea l-a născut pe Cristos și nu a cunoscut bărbat, arătându-ne o credință nealterată. Creștinii sunt invitați să contemple sfințenia Mariei și să imite iubirea împlinind astfel iubirea lui Dumnezeu.

2.2.5 Maria semn de speranță pentru poporul lui Dumnezeu

Ea fiind Maica Bisericii glorificată în ceruri, este imaginea și începutul Bisericii, care va ajunge la împlinire în veacul viitor și astfel ea strălucește ca un semn de speranță pentru poporul pelerin al lui Dumnezeu. Părintele Bouyer a afirmat că «Maria este icoana escatologică a Bisericii». Definiția dogmei Înălțării la Cer are o semnificație pastorală și doctrinară importantă, pentru că la gloria la care a ajuns Maria este destinată toată Biserica. Și ea a cunoscut truda și încercările credinței.

Unică este Biserica lui Cristos dar are două faze: una în timp, cealaltă în veșnicie. Biserica este instrumentul răscumpărării tuturor și sacramentul vizibil al unității salvifice. În Mama lui Isus promisiunile s-au împlinit deja, deschizând astfel începuturile vieții veșnice. Spre ea privim, mijlocirea ei o implorăm, fiind cuprinși de dorul realizării noastre escatologice, început deja în Biserică dar neîmplinită încă. În Maria se manifestă puterea lui Dumnezeu printr-o comunicare abundentă de iubire și de adevăr, de bucurie și de sfințenie care transformă toată ființa sa. Ea este o slujitoare care domnește împreună cu Cristos și participă la domnia lui Dumnezeu.

Sfânta Fecioară proclamând fidelitatea lui Dumnezeu și exprimând destinul fericit rezervat credincioșilor, încurajează creștinii să suporte încercările pelerinajului, amintindu-le că ei trec printr-o situație trecătoare, că suferințele pământești nu sunt decât o povară ușoară în comparație cu gloria viitoare care se va revela (Cfr. 2Cor 4,14-15). Glorificarea ei este antidotul care apără creștinul de ispita de a-și închide existența proprie în cercul restrâns al timpului prezent.

Maria este aceea care mijlocește pentru mântuirea credincioșilor și a oamenilor și astfel Conciliul se îndreaptă spre lumea actuală descriind situația ei din punctul de vedere al cultului marian și al ecumenismului. Se observă că există o înțelegere și o întâlnire cu frații diferitelor confesiuni creștine, în a-i aduce Mamei lui Dumnezeu cultul de venerație datorat rolului și locului ei în planul mântuirii, ceea ce produce bucurie și mângâiere. Rămânând discordia și diviziunea între creștini și popoare, conciliul recomandă credincioșilor rugăciunea către Sfânta Fecioară pentru restabilirea unității familiei umane.

2.2.5.1 Cultul marian între frații separați din occident

Există dificultăți și divergențe cu frații separați în privința funcției Mariei în opera mântuirii; există deosebiri care contrazic voința lui Cristos și aduc pagubă predicării Evangheliei. Aceste expresii reprezintă importanța pe care o are cultul față de Sfânta Fecioară în gândirea conciliară. Conciliul este convins că acest cult este răspunsul necesar al Bisericii față de demnitatea și față de funcția Sfintei Fecioare în planul mântuirii, este un imperativ față de adevărata credință și face parte din datoriile religioase ale creștinului iar regăsirea acestui element printre frații despărțiți, deschide inima Bisericii către speranță.

Unii creștini ai Reformei persistă pe poziția criticii mariane consolidată iar alții rămân indiferenți față de problema mariană.

Un ecou vast a trezit comunitatea religioșilor calviniști din comunitatea din Taizè, devenită un centru ecumenic de mare speranță. În ea funcționează deja o liturgie care celebrează sărbătorile mariane precum: Bunavestire, vizita la Elisabeta, prezentarea lui Isus la templu și sărbătoarea Mariei de pe 15 august. Unii din principalii ei reprezentanți, fratele Max Thurian în cartea sa insistă asupra datoriei de o imita și a medita despre Maria pentru că «meditând despre vocația și viața ei, medităm despre timpul vocației și al vieții creștine în relație cu Biserica, Mama credincioșilor». Tot în aceeași linie a «întâlnirilor» teologice mariane, trebuie menționate și Congresele mariologice internaționale organizate de Academia Pontificală mariană internațională din Roma, Congresul din Saragozza din 1979 și Declarația ecumenică de la Congresul Mariologic de la Malta din anul 1983.

2.2.5.2 Cultul marian în Biserica Ortodoxă

«Ortodocșii o venerează pe Mama lui Dumnezeu pururea Fecioară, cu un elan arzător și cu un suflet devotat». Ortodocșii i-au recunoscut Sfintei Fecioare un loc deosebit atât în pietatea liturgică, cât și în cea populară. La ei întâlnim atât sărbătorile care se află în liturgia noastră, însă la ei nu există oficiu sau celebrare care să nu-i rezerve Mariei un loc privilegiat. Orice sărbătoare, orice lectură a troparelor, orice cântare a canonului, se încheie cu un motiv către Sfânta Fecioară de inspirație bogată și variată.

Între imnuri, în toată literatura omiletică, liturgică și teologică, Orientul exprimă credința sa în principalele privilegii ale Mamei lui Dumnezeu: sfințenia ei unică, maternitatea ei divină și fecioria ei perpetuă.

Iconografia mariană orientală așează maternitatea divină în centrul contemplației icoanei Mariei. Ea nu este reprezentată niciodată singură, dar îl poartă întotdeauna în brațe pe Pruncușorul Isus.

2.3 Maria în documentele Magisterului

2.3.1 Paul VI: Exortația Apostolică «Signum Magnum»

Marele apostol Sfântul Ioan a văzut în cer o «femeie înveșmântată ca soarele» (Ap 12,1), iar Biserica interpretează acest text referindu-se la Fericita Fecioară care a fost proclamată Mama spirituală a Bisericii, a tuturor credincioșilor.

2.3.1.1 Legătura dintre maternitatea divină și datoriile umanității

față de ea

La Fatima, Maria este venerată pentru inima ei «maternă și compătimitoare» iar acest mesaj a fost adresat creștinilor din Portugalia, în ziua solemnității sanctuarului din Fatima și dorește să-și îndrepte atenția asupra legăturii dintre maternitatea spirituală a Mariei și a datoriilor pe care le au oamenii răscumpărați față de ea, care este Mama Bisericii. În economia mântuirii apare evident faptul că Maria este onorată cu un cult «special liturgic».

2.3.1.2 Viața Mariei ca slujitoare a Domnului și Mamă a Bisericii

Maria este Mama lui Dumnezeu pentru că «strălucește ca model de virtuți, înaintea comunității celor aleși». După ce a participat la sacrificiul Fiului ei, ea continuă în cer să-și îndeplinească funcția sa maternă de cooperare la nașterea și la dezvoltarea vieții divine în fiecare suflet al oamenilor răscumpărați.

Aceeași Mamă a lui Dumnezeu, colaborează la mărirea trupului mistic în viața harului prin rugăciunea ei neîncetată, inspirată dintr-o iubire arzătoare și văzând necesitățile noastre, devine pentru noi «avocată și mijlocitoare».

Sfânta Fecioară ne influențează prin exemplul ei, pentru că a corespuns mereu prin bunăvoință la harul Duhului Sfânt. În paginile Evangheliei noi observăm cu claritate cum s-a dăruit total în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor spunând: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc 1,38), și astfel din acel moment și-a consacrat întreaga viață voinței lui Dumnezeu și se poate afirma că viața ei a fost o viață în slujirea iubitoare a tuturor acelora care se aflau în preajma ei.

Văzând lucrările minunate realizate de Dumnezeu prin Maria, credincioșii trebuie să-i mulțumească Domnului pentru tot ceea ce a făcut, și să-i aducă un cult de laudă pentru că s-a lăsat modelată după voința divină, oferindu-și consimțământul și colaborând cu Dumnezeu.

2.3.1.3 Imitarea virtuților Mariei

Este datoria noastră a tuturor creștinilor să imităm cu reverență exemplele pe care ni le-a lăsat Mama noastră cerească pentru că adevărata devoțiune nu constă în sentimentalism dar într-o credință autentică.

Nu trebuie să uităm că orice credincios ajunge la Cristos prin Maria. Această invitație pe care Paul o adresa corintenilor: «Vă îndemn, fiți imitatorii mei așa cum eu îl imit pe Cristos» (1Cor 4,16). Această invitație poate să ne fie adresată de Mama noastră și este o invitație pe care noi trebuie să o ascultăm.

Chiar Isus ne arată că este necesar să o imităm pentru că ne-a dat-o ca Mamă, arătând-o ca model demn de urmat. Maternitatea spirituală a Mariei transcende timpul și spațiul și aparține istoriei universale a Bisericii și toate etapele istoriei Bisericii, au beneficiat și vor beneficia de materna prezență a Mariei care rămâne mereu unită cu misterul trupului mistic al cărui cap este «același Isus ieri, astăzi și întotdeauna» (Evr 13,8).

Pentru că în 1967 s-au împlinit douăzeci și cinci de ani de la consacrarea bisericii și a neamului omenesc Maicii lui Dumnezeu, papa Paul VI, i-a îndemnat pe toți fiii Bisericii să-și reînnoiască propria consacrare la inima neprihănită a Maicii Bisericii.

2.3.2 Paul VI: Exortația Apostolică Marialis cultus

2.3.2.1 Cultul Fecioarei Maria în liturgie

Timpul Crăciunului constituie o amintire prelungită a maternității divine, a aceleia care l-a născut pe Mântuitorul. La Crăciun Biserica îl adoră pe Cristos și o venerează pe Mama lui glorioasă; la Epifanie o contemplă ca pe un adevărat scaun al, înțelepciunii, ca pe o adevărată Mamă a Regelui iar în sărbătoarea Sfintei Familii, privește la ea cu o profundă reverență. Pe 1 ianuarie Biserica o privește pe Mama lui Dumnezeu și preamărește demnitatea ei implorând prin mijlocirea Reginei Păcii, darul suprem al păcii.

În Solemnitatea de la 15 august, o sărbătorim pe Maria ridicată cu trupul și cu sufletul la cer, fiind sărbătoarea glorificării ei. Lecționarul conține un număr mare de lecturi care o privesc pe Sfânta Fecioară. La fel și Liturgia Orelor conține mărturii de pietate față de Maria, implorări lirice, celebrul tropar «La tine alergăm», rugăciuni de mijlocire, de laudă se găsesc la Laude și la Vespere.

Biserica o invocă pe cea plină de har, imploră mijlocirea ei pentru mamele care sunt recunoscătoare pentru darul maternității, ea este arătată ca exemplu pentru cei care doresc să-l urmeze pe Cristos în viața religioasă și cere ajutorul ei pentru aceia care au apărut înaintea lui Cristos, lumina veșnică. Atât în Orient, cât și în Occident, în liturgie au înflorit expresii ale pietății față de Sfânta Fecioară.

2.3.2.2 Sfânta Fecioară model al Bisericii pentru exercitarea cultului

Maria este recunoscută ca model al Bisericii în credință și iubire și în perfectă unire cu Cristos. Ea primește Cuvântul lui Dumnezeu prin credință; l-a zămislit mai întâi în inimă, apoi în sânul ei. Și Biserica se află în rugăciune pentru că în fiecare zi îi prezintă Tatălui necesitățile fiilor ei.

Maria este Maestra vieții spirituale pentru fiecare creștin; credincioșii la fel ca și ea trebuie să facă din propria viață un cult plăcut lui Dumnezeu, o angajare a vieții lor în slujba lui Dumnezeu.

Partea a doua a Exortației și partea a treia ne vorbește despre pietatea mariană în raport cu Sfânta Treime și despre actele de pietate despre care voi vorbi în capitolul trei al lucrării.

2.3.3 Ioan Paul II: Exortația Apostolică Catechesi Tradendae

Actualul papă în această Exortație Apostolică din 1979, document ce este rod al sinodului episcopilor din 1977, face o referire concluzivă adresată Mariei care este numită «Fecioara de la Rusalii», ea fiind aceea care încă de la începuturile Bisericii inspiră apostolatul creștin și este maestra și discipola lui Cristos.

2.3.4 Scrisoare Enciclică Redemptoris Mater

Se referă la Sfânta Fecioară în Biserica pelerină, și este scrisă de papa Ioan Paul II. Constă într-o «meditare» despre revelația misterului mântuirii care i-a fost comunicată Mariei și la care ea a fost chemată să colaboreze în mod excepțional și extraordinar. Enciclica ne vorbește despre locul Sfintei Fecioare în misterul lui Cristos și al Bisericii, iar reflecțiile apar din orizontul biblic, din îndemnurile simbolice al Apocalipsului. Biserica este Trupul lui Cristos iar Maria este Mama Bisericii.

Papa o prezintă pe Maria în centru economiei mântuirii și îi reliefează o imagine care răspunde proiectului lui Dumnezeu, fiind plină de har și fericită pentru credința și pentru ascultarea cu care a acceptat dispozițiile divine.

În a doua parte a exortației, papa o consideră pe Maica lui Cristos în centrul Bisericii. În această exortație, papa reia într-o viziune organică temele mariane la care s-a referit în multe din discursurile sale, în predici și rugăciuni, după cum se poate observa într-o carte care îi aparține (Învățăturile lui Ioan Paul II).

Capitolul III

Trăirea vocației și a discipolatului Mariei

3.1 Maria pregătită pentru vocația ei specială

Din veșnicie Dumnezeu a prevăzut și a hotărât ca Preasfânta Fecioară Maria să fie Mama sa. Privilegiu posibil numai lui Dumnezeu ca să-și aleagă, pregătească și plăsmuiască o mamă pentru sine așa cum i-a fost pe plac. Este o acțiune „ad extra” și, de aceea, este atribuită Duhului Sfânt care, pentru a actualiza hotărârea divină, o pregătește pe Maria în mod radical cu o Zămislire Neprihănită: eliberată și purificată de păcat, încât din primul moment al prezenței sale în lume, ea este plină de har. O creatură atât de perfectă încât este unică. Nici o femeie nu a mai avut și nu va mai avea un astfel de privilegiu pentru că maternitatea divină nu se poate repeta.

Pregătirea Mariei, prin lucrarea Duhului Sfânt , precede întruparea, dar are loc în vederea acesteia.

Maria completează pregătirea sa prin credință; Maria vrea să descopere planul lui Dumnezeu. Ea nu înțelege perfect propunerea îngerului, o propunere atât de neașteptată, totuși este sigură că aceste cuvinte vin de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu și acceptă necondiționat, pentru că, pentru Dumnezeu totul este posibil (Lc 1,37).

În această perspectivă a credinței, Maria pronunță al său FIAT și se declară slujitoarea Domnului, adică un lucru cu care să facă Domnul ce vrea.

3.2 Chemarea și răspunsul Mariei

Viața Preasfintei Fecioare Maria, care a fost chemată de Duhul Sfânt să colaboreze la formarea lui Isus, este total consacrată lui Isus. Ființa creștină a Preasfintei Fecioare Maria constă în lucrarea de a-l dărui și revela lumii pe Fiul ei, Cristos.

Vestirea îngerului este momentul suprem și concluziv în dialogul dintre om și Dumnezeu în vederea mântuirii. Dumnezeu face această grandioasă propunere și omul, în Fecioara Maria, își dă minunatul răspuns.

Harul maternității divine pătrunde toată existența Preasfintei Fecioare Maria. Într-adevăr, Fecioara Maria, care la vestirea Îngerului a primit în inima și în trupul ei pe Cuvântul lui Dumnezeu și a adus lumii viața, e recunoscută și cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu și a Mântuitorului. Răscumpărată în mod atât de sublim în vederea meritelor Fiului ei și unită strâns și indisolubil cu el, este înzestrată cu suprema menire și demnitate de a fi Născătoarea Fiului lui Dumnezeu și de aceea fiica predilectă a Tatălui și templul Duhului Sfânt, întrecând cu mult pe toate celelalte făpturi din cer și de pe pământ, prin acest har cu totul deosebit. În același timp însă, fiind din sămânța lui Adam, ea este unită cu toți oamenii care au nevoie de mântuire. De aceea ea este cinstită și ca membru supraeminent și cu totul deosebit al Bisericii, chipul și exemplul ei desăvârșit în credință și dragoste, iar Biserica catolică, ascultând de Duhul Sfânt, o venerează cu afecțiunea pietății filiale ca pe o mamă preaiubitoare.

Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament și Tradiția venerabilă arată cu o limpezime crescândă rolul Mamei Mântuitorului în economia mântuirii și ne-o pun, într-un fel, în fața ochilor.

3.3 Relația Mamă – Fiu

În diferite momente ale rugăciunii și ale meditație făcute pe parcursul istorie creștine se găsesc și ni se oferă nenumărate ocazii pentru a vedea și a privi către Fecioara Maria ca Mamă a Domnului nostru Isus Cristos, pentru a contempla gesturile materne pe care ea le-a făcut către Isus Cristos, Fiul ei întâi născut (cfr. Rom 8,29). Sfânta Fecioară Maria a conlucrat exemplar la împlinirea vocației sale de Mamă și împărțitoare a virtuților divine și știm că exemplaritatea este o componentă a maternității.

Recunoașterea raportului reciproc de Mamă-Fiu nu face altceva decât să întărească atitudinea filială existentă în scrierile neotestamentare și să confirme gratuitatea iubirii, fidelitatea și abandonul filial al omului în fața providenței lui Dumnezeu. Dintr-un început Fecioara Maria, Mama lui Isus Cristos, „glorioasa Doamnă”, a cărei milostivire se împletea cu cea a Fiului ei si al cărui apelativ de încredere și al cărei iubire era legată de mântuirea fiecărui om. Dar așa cum toată Sfânta Scriptură, și cu în mod deosebit Noul Testament, a dorit să demonstreze că Isus este Cristos, este Dumnezeu venit între oameni pentru că în el s-au împlinit toate speranțele și promisiunile Legii și a profeților; tot în același fel aceeași Lege și aceiași profeți prevestesc că Fecioara Maria este mama lui Mesia. Evanghelistul Matei (cfr. Mt 1,23) spune direct că în Fecioara Maria se împlinește cuvântul profetului: „Iată fecioara va zămisli și va naște un fiu”. Această afirmație este de mare importanță și demnitate pentru mama lui Mesia: ea exista deja în viziunile profeților! Și dacă Dumnezeu este cel care ordonează și mișcă toate cu armonia parcursului mântuirii, făcând în așa fel ca să se împlinească totul în cuvântul profeților, atunci și Fecioara Maria a avut un loc al său încă de la începutul planului lui Dumnezeu.

„Doamnă și Mamă” este un binom constant în spiritualitatea Bisericii creștine și care contopește în el măreție demnității Fecioarei Maria atât în fața lui Dumnezeu Tatăl, cât și în fața omenirii: primul termen indică transcendența Fecioarei Maria, ridicată la cer, alături de Regele gloriei (cfr. Ps 24,8-10; Ps 45,11-16; 1Cor 2,8); al doilea arată aproprierea milostivă către oameni, fiii săi, pelegrini într-o lume de căutări, așteptări și speranțe.

Pentru toți oamenii care caută mântuirea din partea lui Dumnezeu este un lucru familiar a se opri alături de Fecioara Maria alături de cruce pentru a contempla pe Fiul străpuns (cfr. In 19,34.37) și coroborată această contemplare cu învățăturile Sfintei Tradiții și ale Magisterului revelează omenirii marele mistere al maternității divine a Mariei și a maternității spirituale a omenirii „Iată mama ta!” (In 19,27). Această expresie exprimă darul personal făcut omenirii de Isus Cristos fiecărui discipol, care trebuie să-l primească cu inimă generoasă și recunoscătoare și de a o introduce pe Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu „(…) în tot spațiul propriei vieți interioare, adică în acel «eu» uman și creștin”.

3.4 Relația discipolă – învățător

Isus Cristos este Învățătorul prin excelență și Domnul omenirii (cfr. In 13,13-14): el este unicul Învățător (cfr. Mt 23,8.10). El este un „învățător venit de la Dumnezeu” (In 3,2), „blând și umil cu inima” (Mt 11,29), singurul care-l cunoaște pe Dumnezeu Tatăl (cfr. Mt 11,27). Aceia care cred în el se bucură de învățătura lui și îl urmează sunt discipolii săi (cfr. Mt 16,24; Lc 9,23).

El, Învățătorul, a dorit ca discipoli săi să participe la funcțiunea sa magisterială, așa cum el era „lumina lumii” (In 8,12), așa a dorit ca și ei să fie (cfr. Mt 5,14): înainte de a urca la Tatăl a trimis în misiunea universală pe cei unsprezece discipoli (cfr. Mt 28,16) poruncindu-le: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28,19-20); așadar, Biserica este instituțional Învățătoare: „Căci din voința lui Cristos Biserica catolică este învățătoarea adevărului” (DH 14). Asupra ei apasă datoria de a învăța pe oameni adevărurile care pregătesc calea cerului. Biserica mai este și „expertă de umanitate” (cfr. PP 13), adică trebuie, tare în experiența pe care o face, să-i ajute pe oamenii timpului nostru să trăiască și să mărească, la lumina Evangheliei, valorile care se găsesc în persoana umană.

În acest context un lucru este sigur: și Fecioara Maria din Nazaret este Învățătoare!

În acest sens trebuie să deosebim modul în care Fecioara Maria își exercită acest „magisteru” al său, care nu este acela de a învăța, adică acela pe care Isus Cristos Învățătorul l-a încredințat Bisericii. „Magisterul” Fecioarei Maria este unul carismatic, adică ea este Învățătoare pentru că este Mama lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu! Este de asemenea Învățătoare pentru că a fost prima discipolă a Fiului ei!

Ca mamă Fecioara Maria a exercitat pe pământ, ca orișice mamă, datoria de învățătoare-educatoare în ceea ce îl privește pe fiul ei, Isus Cristos. Împreună cu sfântul Iosif ea i-a transmis valorile culturii ebraice și spiritualitatea „săracilor lui Iahve”, în care excela (cfr. LG 55). Cu toată probabilitatea încă de pe pământ Fecioara Maria a fost „învățătoarea” Bisericii care abia se năștea, adică izvor de informații prețioase asupra evenimentelor copilăriei lui Isus, lucruri și întâmplări care îi interesau pe noii discipoli, sau pe primii creștini care intrau în contact cu învățătura creștină. Alăturând textele din Lc 2,19.51 cu Fap 1,14 reflecția bisericească a ajuns să vorbească despre „școala Mamei”, unde apostolii și evangheliștii, atenți la învățătura sa, iau știri privind Isus Cristos și doctrina sa. După înălțarea sa la cer Fecioara Maria continuă să desfășoare, în ceea ce-i privește pe oameni, fiii săi în ordinea harului, prin intermediul exemplului, un rol ministerial al cărui scop este acela de a-i îndemna să-l imite pe Isus Cristos, Fiul ei:

„Cum de altfel învățăturile părinților câștigă o eficacitate mai mare dacă sunt covalidate de exemplul unei vieți în conformitate cu normele prudenței umane și creștine, așa suavitatea și încântarea emanate de virtuțile excelente ale imaculatei Mame al lui Dumnezeu atrag în mod irezistibile sufletele la imitarea divinului modela, care este Isus Cristos”.

Plecând de la statutul de discipolă a Fecioarei Maria și datorită faptului că ea a fost perfectă în modul de a învăța și a imita virtuțile Fiului ei, Isus Cristos, devine învățătoare. În primul rând a fost discipolă: a luat informații privind persoana și misiunea Fiului său de la îngerul Gabriel și de la verișoara sa Elisabeta, de la păstori și de la magi, de la bătrânul Simion și de la profetesa Ana (cfr. Mt 2,1-12; Lc 1,26-56;2,1-40). Tradiția bisericească consideră că Fecioara Maria, în virtutea unei vieți înaintate, a asimilat progresiv și profund învățătura Fiului său – cuvintele sale, faptele sale cele mai neașteptate, etc. – valorile și stilul Împărăție lui Dumnezeu. Aceste lucruri fecioara Maria le-a asimilat în mod înțelept și existențial, adică meditând și păzind în inima sa (cfr. Lc 2,19.51) profețiile și cuvintele auzite de ea, evenimentele extraordinare și faptele zilnice. Ea între altele, observă Papa Ioan Paul al II-lea, „(…) este prima dintre cei «mici», despre care Isus va spune într-o zi: «Părinte, (…) ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor»” (RM 17). Sfintei Fecioare Maria în Bunavestire i-a fost revelat Fiul și în anii vieții ascunse a fost în contact permanent cu misterul inefabil al lui Dumnezeu care s-a făcut om: dar a fost o revelație și un contact care nu a dispensat-o de credință, pusă la grea încercare de încercările contrare care-l însoțeau în copilărie și în anii obscuri din Nazaret (cfr. RM 17).

3.5 Continuarea operei sale în Biserică, ca vocație și discipolat în fii și fiicele sale

Mulțumirea noastră se îndreaptă înainte de toate spre Dumnezeu, care în Maria a dat Institutelor de viață consacrată o figură așa bogată de funcții vitale și de valori exemplare pentru a conduce membrii lor pe drumul spre care se ajunge la „stadiul de om perfect, în măsura care convine deplinei maturități în Cristos (cfr. Ef 4,13).

Raportul între Maria și persoanele consacrate este o realitate de har. Este un dar al lui Dumnezeu. Ne gândim deci să spunem: este „înțelepciune creștină” să-l primești cu bună cunoaștere și să-l trăiești cu bucuroasă coerență. Din partea lui Dumnezeu, darul preexistă și există din partea persoanelor consacrate există, într-un anume sens, în măsura în care ele îl cunosc și îl recunosc operativ.

Tipologia raportului Fecioarei cu persoanele consacrate nu este apanaj exclusiv al acestora din urmă. Afară de unele aspecte derivate din specificitatea vieții consacrate, atare tipologie este comună tuturor discipolilor lui Isus pentru toți sfânta Maria este mamă și maestră, patroană (stăpână) și regină, ghid model soră. Cu toate acestea afectuoasa insistență cu care Institutele de viață consacrată se denumesc acelei tipologii nu este nejustificată. Atare tipologie în schimb reflectă des experiențe spirituale trăite cu lucidă intensitate în ambientele de viață consacrată a fost obiectul unei reflexii teoretice din partea religioșilor care ne-au revelat eficacitatea, descrierea contururile, au exaltat frumusețea și valorile simbolice este obiectul nu rar a unei alegeri precise consfințită în textele constituționale și mărturisită de o tradiție vie a fost divulgată în mare măsură din predica religioșilor.

Variatele tipuri de raporturi între Fecioară și persoanele consacrate – mamă – fiu, maestră – discipol, regină – servitor… nu sunt compatibili între ei. În textele constituționale se întâlnesc frecvent binomuri ca Mamă și Regină”, „Mamă și Maestră”, „Maestră și Ghid”. Și așa mai departe. Aceasta se datorează pe de o parte faptului că unica misiune de har a Fecioarei în întâlnirile Poporului lui Dumnezeu se răsfrânge în multiple intervenții salutare pe de altă parte faptul că nici un „tip de raport” nu epuizează veridicitatea modurilor prin care persoanele consacrate se pun în fața Fecioarei.

Orice „tip de raport” este fructul aprofundărilor doctrinare, de experiențe de viață, de factori istorici și de condiționări culturale. Să nu uităm că fiecare dintre ei este analog, pe când pe de o parte „coincide” prezintă o alta „divergentă”. Aceasta împiedică să facă din oricare „tip de raport” un absolut. Sunt în sfârșit înclinații personale, înrădăcinate în propria psihologie sau în propria cultură, ce orientează persoana consacrată spre un „tip de raport” mai mult decât spre un altul.

Așadar Institutele de viață consacrată, chiar și când privilegiază, după propria tradiție, acesta sau acel „tip de raport” sunt nu puțin respectoși orientărilor personale ale membrilor săi.

Religiosul – persoana consacrată – știe că în drumul său discipolar spre Cristos este însoțit de fericita Fecioară. Ea este alături de el ca acea mamă grijulie, stăpâna care-l apără, regina care mijlocește pentru el, maestră sigură, ghid expert și punct de referire exemplar, soră atentă.

3.6 Maria, exemplu de vocație și discipolat

Isus este Fiul. El , „consacratul” suprem, astfel este „chematul” în lume la cea mai mare și mai înaltă misiune: împlinirea mântuirii neamului omenesc, redându-le imaginea divină pierdută și reintroducându-i în intimitate cu Dumnezeu. La această vocație El răspunse cu o absolută adeziune la voința Tatălui: „intrând în lume Cristos spune… Iar eu vin… pentru a face, Doamne, voința Ta” (Ev 10,5-7 cf. Sal 40,7-9). În momentele esențiale ale misiunii salvifice Isus reînnoiește adeziunea sa totală la planul Tatălui și aceasta ratifică identitatea sa filială.

Dar fiecare creștin a fost obiectul unei înalte vocații: să devină în Cristos, prin harul duhului, fiul lui Dumnezeu. De aceea el – cum spune Apostolul – trebuie să trăiască „în maniera demnă a vocației” pe care a primit-o, „cu toată umilința, blândețea și răbdarea” (Ef 4, 1-2). Pe de altă parte vocația de a deveni fii ai lui Dumnezeu se identifică cu „universala vocație la sfințenie”, asupra căreia Conciliul Vatican II și alte documente magisteriale au atras atenția comunității eccleziale. Apostolul Domnului în schimb este chemat să ducă până la sfârșit vocația sa: ajungând la „statul de om perfect, în măsura care convine deplinei maturități în Cristos” (Ef 4,13).

În limbaj ecclezial cu toate acestea termenul „vocație” nu este folosit ordinar cu referire la chemarea batezimală, dar la chemarea la ministerul ordinat sau la viața consacrată. Această judecată este probabil de văzut în faptul că pentru cea mai mare parte dintre noi chemarea batezimală nu a constituit, în momentul botezului, o conștientă experiență existențială: prin har și prin grija iubitoare a Bisericii și a părinților noștri am primit botezul în primele zile ale vieții noastre. Apoi, încet, încet când inteligența noastră sa deschis la cunoașterea adevărului și inima noastră la experiența iubirii, am început să-l cunoaștem pe Dumnezeu ca Tată și astfel să ne îndreptăm privirea spre el numindu-l „Tatăl nostru” (Mt 6,9).

Cu totul alta este chemarea la viața consacrată. În dialectica vocației chemarea și răspunsul – am observat un paradox: în obscurul limbaj al evenimentelor am avertizat cu claritate că Dumnezeu ne chema la viața consacrată și aștepta de la noi un răspuns „liber”, care cu toate acestea noi l-am simțit „obligat” prin ascultarea cuvenită lui Dumnezeu care se manifestă (cfr. Rm 1,5;16,26). Și acum am înțeles că răspunsul nostru trebuia să fie total și definitiv matur în credință și strict personal, totuși având nevoie de recunoașterea comunității și garanția Bisericii.

Reflexia asupra ”exigenței răspunsului” a suscitat, încă din antichitate, în cei chemați la viața consacrată nevoia de a se încredința Sfintei Scripturi pentru a găsi modele curate de aderare la chemarea lui Dumnezeu. Astfel eroicul răspuns dat de Avraam (cfr. Gen 12,1-4), primirea promptă a Cuvântului din partea tânărului Samuel (cfr. Sam 3,1-10), generosul avânt al lui Isaia (cfr. Is 6,8), suferindul consimțământ al lui Ieremia (cfr. Ier 1,4-10) despărțirea imediată a lui Elizeu de casa părintească pentru a- l urma pe Ilie (cfr. 1Reg 19,19-21) și, în paginile Evangheliei, răspunsul dat de Simon și Andrei, Iacob și Ioan (cfr. Mt 4,18-22), Filip din Betsaida (cfr. In 1,43-46), Matei vameșul (cfr. Mt 9,9) și mulți alții la invitația Învățătorului, au devenit puncte de referire pentru atâția, de-a lungul secolelor, săraci s-au simțit chemați de Domnul.

Cu toate acestea membrii Institutelor de viață consacrată au găsit în Luca 1,26-38 cel mai înalt model vocațional: acela oferit de Maria din Nazaret. Extraordinară vocația Mariei: să devii mama fecioară a Fiului lui Dumnezeu Mântuitorul, extraordinară adeziune la Evanghelie: „da”-ul cel mai pur și cel mai intens care nu a mai fost pronunțat de nici o creatură ca răspuns la un proiect al Creatorului.

CONCLUZIE

Fundamentul teologic al vieții creștine este Cristos însuși – persoana sa, mesajul său, stilul său de viață. Astfel orice creștin care îl urmează pe Cristos îndeaproape, devine discipol ca și Maria.

În ultimii treizeci de ani reflecția exegeților și a teologilor asupra Fecioarei, reluând un filon patristic, a valorizat viziunea Fecioarei ca „discipola Domnului”. Paul al VI-lea în celebra alocuțiune de încheiere a celei de-a treia sesiuni a Conciliului Vatican al II-lea (21 noiembrie 1964), afirma că Maria „în viața sa pământească a realizat figura perfectă a ucenicului lui Cristos”, și în exortația Marialis Cultus (2 februarie 1974) o propune pe Maria ca „prima și cea mai perfectă ucenică a lui Cristos”.

Sunt numeroase și textele în care Ioan Paul al II-lea numește pe Maria „discipolă”: între acestea sunt de notat exortația Catechesi Tradendae (16 octombrie 1979) și enciclice Redemptoris Mater (25 martie 1987), unde tema discipolatului se raportează explicit cu cea a urmării.

Tratatele despre Maria ca „discipola Domnului” aparțin imaginii sale evanghelice. Biserica o propune ca model suprem al urmării lui Cristos, deoarece pe cât se pare, în anii vieții publice a lui Isus, Mama fusese aproape de Fiul ei chiar și pe Golgota.

Am putut observa toate aceste lucruri, într-un mod mai aprofundat în lucrarea de față, care ne-a ajutat să o descoperim pe Maria, mai întâi așa cum ne este prezentată în Sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament, în primul capitol; iar apoi ne-am oprit în al doilea capitol la a o vedea pe Maria în Tradiție și în Magisterul Bisericii. Astfel am analizat dogmele mariane, modul în care Maria este privită de Conciliul Vatican al II-lea și documentele Magisterului.

După ce am parcurs aceste etape, cu ușurință am putut medita asupra Mariei ca model de vocație și discipolat în viața creștină pentru toți cei care vor să-l urmeze în mod autentic pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Contemplând-o pe Maria în misterul lui Cristos și al Bisericii, Conciliul Vatican al II-lea ne învață că Sfânta Fecioară Maria este întru totul orientată spre Cristos, cu totul relativă, dependentă și subordonată misterului său.

Sigle și abrevieri

AA Apostolicam actuositatem, Decret despre apostolatul laicilor

CBC Catehimul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 1993.

CCL Corpus Christianorum. Series Latina. Turnhout 1954.

DS Denzinger H.,- Schönmetzer A., Ed. Echiridion Symbolorum definitiorum et declarationum de rebus fidei et morum, Herder, Barcione – Freiburgi Brisgoviae, Roma 1976.

DV Dei Verbum, Constituția dogmatică despre revelația divină.

E1N Evangelii nuntiandi, Exortația apostolică.

GS Gaudium et spes, Constituția pastorală asupra Bisericii în lumea contemporană.

LG Lumen gentium, Constituția dogmatică despre Biserică.

MC Marialis cultus, Exortația apostolică a lui Paul VI.

NDM Nouvo dizionario di mariologia, (sub îngrijirea S. De Fiores și S. Meo), Cinisello Balsamo, ed. Paoline, 1985.

PG Patrologiae cursus completus… Series graeca et orientalis, ed. J. P. Migne, Paris 1857-1886.

PL Patrologiae cursus completus…Series latina, ed. J.P. Migne, Paris 1844-1864.

SC Sacrosanctum concilium, Constituția despre liturgie.

SM Signum magnum, Exortația apostolică a lui Paul VI.

UR Unitatis Redintegratio, Decret despre ecumenism.

Bibliografie

AA.VV., Născătoarea de Dumnezeu în Sfânta Scriptură și în tradiția Bisericii răsăritene, ed. Logos, Oradea 1998.

Agostino G., «Pietà popolare», în NDM.

Agostino S., De Sancta Virginitate, PL.

_________, De Sancta Virginitate, III, PL.

_________, De Sancta virginitate, VI, PL.

Aldama J.A., Virgo Mater, Granada 1963.

Alfaro J., Cristologia e Antropologia, ed. Cittadella, Assisi 1973.

Ambrogio, De Institutione verginis, XIV, PL.

Bernardo, In Domenica infra octavam Assumptionis, V, 1968.

Bifet J.E., Spiritualità Mariana della Chiesa, ed. Istituto Arti Grafiche Mengarelli, Roma 1994.

Boff L., Il volto materno di Dio, ed. Queriniana, Brescia 1981.

Bouyer L., Le culte de la Mère de Dieu, Chevetogne, 1950.

Braun F.M., «Eve et Marie dans les deux Testaments», în Etudes Mariales, 1954.

Cantinat J., La Madonna nella Bibbia, ed. Paoline, Roma 1983.

Cazelles H., «Fille de Sion et thèologie mariale dans la Bible», în Etudes mariale, 1964.

Colzani G., Maria msitero di grazia e di fede, ed. San Paolo, Torino 1996.

De Fiores S., Maria, presenza viva nel popolo di Dio, ed. Montfortane, Roma 1980.

Della Valentina P, Le Devozioni del popolo, ed. Domenicana Italiana, Napoli 1988.

D’Onofrio A., La Madonna Dal Concilio ad oggi, ed. Litografica, «Istituto Anselmi« Marigliano, Napoli 1986.

D’Onofrio De Meo., Dottrina Culto e Devozione alla Madre del Signore, I, Biblioteca Fides (1991).

Döpfner J., La Chiesa vivente oggi, ed. Paoline, Roma 1972.

Edwars D., The Virgin Birth in History and Faith, Londra 1943.

Epifaniu, Panarium, PG, Col 737.

Erbetta M., Gli apocrifi del Nuovo Testamento, Torino 1975.

Galot J., L’Assomption de Notre-Dame en Marie, VII, ed. Beauchesne, Paris 1964

_______, «L’immaculée-Conception« în Maria, VII, ed. Beauchesne, Paris 1964..

George A., Marie dans le Nouveau Testament, ed. Desclèe, Brouwer 1981.

Germano, In Annuntiatione SS. Duparae, PG.

Gillard B., La Madonna nel Vecchio Testamento, ed. Casa mariana, Frigento 1988.

_________, Maria, che cosa dice di te la Scrittura?, ed. Elle Di Ci, Torino 1983.

Giordani I., Maria, modello perfetto, ed. Città Nuova, Roma 1967.

Giovanni Paolo II, Predica la sanctuarul din Zapopan: Responsabili unii pentru alții, în L’Osservatore Romano, 30.01.1979.

________________, Scrisoarea Enciclică «Redemptoris Mater« în Enchiridion Vaticanum, X, nr. 1351.

Gonzales C.I., Mariologia. Maria Madre e Discepola, ed. Piemme, Casale Monferato 1989.

Guardini R., La Mère du Seigneur, ed. Du Cerf, Paris 1961.

Hauler E., Didascaliae Apostolorum fragmenta Veronensia latina, Leipzig, 1900.

Irineo S., Adversus haereses, III, PG.

Larrañaga I., Il silenzio di Maria, ed. Paoline, Roma 1984.

Laurentin R., Breve trattato sulla Vergine Maria, ed. Paoline, Torino 1987.

Le Deaut R., în AA.VV., La Madonna nella Costituzione «Lumen getium«, ed. Massimo, Milano 1967.

Leone Magno, De Natali Domini, CCL.

Lodi E., Preghiera mariana, in NDM

McHugh J., La Mère du Jèsus dans le Nouveau Testament, ed. Du Cerf, Paris 1977.

Melotti L., Maria, la madre dei viventi, ed. Elle Di Ci, Torino 1989.

Noè V., Devozioni e liturgia în AAVV., La Madonna nel culto della Chiesa, ed Queriniana, Brescia 1996.

Ortensio da Spinetoli, La Madonna della Lumen gentium, ed. Paoline, Roma 1968.

Paul IV, Constituția «Cum quorundam hominum«, DS 1880.

Paul VI, Il culto della Vergine Maria, ed. Elle Di Ci, Leumann 1974.

Pedico M. M., La pietà popolare mariana nell’ultimo ventennio, în AA.VV., Nuove Prospettive della Mariologia, ed. SS. Annunziata, Firenze 1993.

____________, La Vergine Maria nella pietà popolare, ed. Montfortane, Roma 1993.

___________, Maria nel Catechismuo degli adulti, în NDM.

Pius IX, Scrisoarea Apostolică «Ineffabilis Deus«, 8 decembrie 1854.

Pozor C., Maria en la obra de la salvacion, Madrid 1974.

Robert A., «La Sainte-Vierge dans l’Ancien Testament«, în Maria, I, ed. Beauchesne, Paris 1949.

________, Le Cantique des cantiques, ed. Gabalda, Paris 1963.

Rosso S., Sabato în NDM.

Schelkle K. H., Teologia del Nuovo Testamento. Dio era in Cristo, ed. Dehoniane, Bologna 1980.

Schillebeecks E., Maria, Madre della redenzione, ed. Paoline, Roma 1983.

Schmaus M., Dogmatica cattolica, II, ed. Marietti, Torino 1969.

Serra A.M., Maria nel mistero di Cristo secondo l’Antico Testamento, ed. Mariannum, Roma 1971.

Söll G., Storia dei dogmi mariani, ed. Las, Roma 1981.

Suceu A., Preasfânta Fecioară Maria, Mama noastră, ed. Serafica, Roman 1998.

Thurian M., Maria, Madre del Signore, immagine della Chiesa, ed. Morcelliana, Brescia 1965.

Toniolo E., La figura di Maria nel canto popolare, în La Madonna, 26 (1978).

Wenger A., L’Assoption de la Tres Ste. Vierge dans la tradition byzantine du IV au X siecle, Paris 1955.

Zeno di Veroni, Sermo. PL.