Activitatea Misionara a Bisericii Catolice In Secolul al Xvi Lea Si Infiintarea Congregatiei De Propaganda Fide

=== L ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

Aa. Vv. – Autori diverși

Cf. – Conform

ed. – sub îngrijirea

Ibidem – același autor, aceeași operă, în același loc

op. cit. – opera citată

trad. – traducere

Prescurtări din Noul Testament

Mc. – Evanghelia după sfântul Marcu

Mt. – Evanghelia după sfântul Matei

INTRODUCERE

Istoria ca și matematica nu este o părere, ci o știință bazată pe date sigure în expunerea și explicarea evenimentelor desfășurate de-a lungul vieții societății, nu ne putem permite să emitem ipoteze, ci să enunțăm faptele așa cum s-au petrecut ele în mod obiectiv în condițiile social-istorice respective. Și fiindcă Biserica a fost, a rămas și va fi una din fundamentalele instituții în jurul căreia gravitează viața socială sub multiplele ei aspecte, se impune ca expunerea faptelor istorice să respecte adevărul așa cum rezultă din izvoarele lui reale.

În câmpul religios creștin sensul profund al cuvântului misiune este dat de cuvintele lui Cristos: “Merge-ți în toată lumea și predicați evanghelia” (Mc. 16,15), de unde se deduce că mesajul evanghelic are ca și caracter esențial, universalitatea. Biserica Catolică tinde așadar, în virtutea misiunii încredințată de fondatorul său, de a primi în staulul său orice țară, orice societate, orice individ.

Primele activități misionare ale creștinătății latine occidentale în afara Europei se înregistrează deja în secolul al XII-lea. Astfel, Sfântul Francisc din Assisi merge cu un grup de confrați în Egipt cu intenția de a-l converti pe Sultan. De asemenea, la invitația papei Inocențiu al IV-lea, un grup de misionari franciscani și dominicani pleacă din Lyon în imensul imperiu mongol, care includea și China. Rezultatul a fost că în 1913 s-a fondat la Pekin prima comunitate creștină chineză. Dar abia la sfârșitul secolului al XV-

lea, o dată cu descoperirea Americii, s-a deschis pentru misiunile catolice un imens câmp de muncă.

În timp ce creștinătatea europeană intra în criză, Biserica urma îndemnul lui Cristos, de a vesti Evanghelia la populațiile și la triburile continentului african și ale “Lumii Noi” descoperite de Cristofor Columb. Primul program de evanghelizare a popoarelor colonizate a fost propus de Papa Alexandru al VI-lea în 1493. În țările colonizate de portughezi, patronatul misiunilor a fost acordat Portugaliei, iar în țările colonizate de spanioli, Spaniei.

Primii misionari au fost franciscanii și dominicanii, apoi au venit iezuiții, capucinii și alții.

În 1622, papa Grigore al XV-lea a înființat Congregația pentru misiune (De Propaganda Fide), scoțând astfel misiunile de sub patronatul țărilor colonizatoare. Misiunile erau puse sub controlul episcopilor subordonați direct papei. Una din principalele îndatoriri ale misionarilor europeni era formarea clerului indigen.

Începând cu secolul al XVI-lea, istoria Bisericii capătă unele caracteristici noi. În același timp, ca urmare a marilor descoperiri geografice, Evanghelia este propovăduită în lumea întreagă. Într-o perioadă în care statele se afirmă și în care triumfă absolutismul, istoria Bisericii devine adesea, inclusiv în țările catolice, istoria Bisericii naționale.

Situația misiunilor la începutul secolului al XVI-lea

În secolul al XVI-lea activitatea misionară i-a o nouă înfloritură splendidă. Marile descoperiri geografice din secolele al XV-lea și al XVI-lea constituie începutul unei evanghelizări universale. Strâns legată de comerț, de colonizare, de vicisitudinile politicii și ale conflictelor mondiale, evanghelizarea va suporta consecințele și astfel își va pierde puritatea.

Lupta împotriva necredincioșilor, cuceririle ca și răspândirea credinței, constituiau pentru spanioli și portughezi un tot unic. Acest amestec dintre cucerire și evanghelizare a determinat ca o fatală consecință faptul că pentru mult timp nu totul s-a desfășurat conform spiritului evanghelic, așa cum se întâmplase în Evul Mediu atunci când creștinismul pătrunsese în Europa centrală și septentrională. Totuși, rezultatul a fost acela că a deschis spații imense de activitate cu mari posibilități pentru viitor. Spaniolii și portughezii au avut meritul de a fi contribuit ca civilizația europeană să devină mondială iar Biserica să fie într-adevăr universală. În acest sens este de două ori regretabil faptul că în momentul în care Biserica era pe punctul de a depăși barierele geografice, pentru a se răspândi pe tot pământul, tocmai în Europa se rupeau de ea teritorii atât de prețioase.

Descoperirile geografice și formarea imperiilor coloniale se înscriu într-un

măreț proces de transformare a societății europene în care factorii economici și politici se alătură aspirațiilor culturale și religioase.

Cea mai importantă a fost evanghelizarea Americii centrale și meridionale, fiind opera spaniolilor și a portughezilor.

CAPITOLUL I

MISIUNILE SUB PATRONATUL SPANIOL ȘI PORTUGHEZ

De la mijlocul secolului al XV-lea și până în secolul al XVII-lea, de la Nicolae al V-lea până la Paul al V-lea, pontifii romani au acordat suveranilor Spaniei și Portugaliei privilegii din ce în ce mai importante, cerându-le în schimb să ocrotească și să favorizeze evanghelizarea noilor teritorii. Motivele ce i-au determinat pe papi să adopte această orientare sunt următoarele: conform mentalității epocii, considerau că ajutorul autorităților civile ar constitui calea cea mai sigură și eficace pentru evanghelizarea Asiei și Americii, și că descoperirea și ocuparea noilor teritorii ar însemna continuarea eliberării peninsulei iberice de sub jugul musulman, adică o acțiune sacră. Ambele afirmații au partea lor de adevăr, însă în ansamblu ele nu pot fi înțelese decât luând în considerație condițiile generale și mentalitatea epocii, în special unirea strânsă dintre Stat și Biserică, unire tipică regimurilor absolutiste.

Așadar, patronatul regal din misiuni nu este altceva decât un aspect particular al acestui fenomen mai vast: unirea dintre cele două societăți, cea civilă și cea bisericească, cu avantajele și cu gravele riscuri pe care le comportă.

1. “Conquista” Americii

Între 1492 și prima jumătate a anului 1500 au fost descoperite Antile, America centrală și meridională, California și Texas.

În 1519 a început invazia Mexicului prin acțiunea lui Hernán Cortéz, care cu politica “divide ed impera” a reușit să învingă regatul Azteco în 1521. După douăzeci de ani a început expediția pentru a învinge Imperiul Inca din Peru.

În 1533 spaniolii au intrat în Cuzco, în 1535 a fost fondată Lima și în 1542 s-a creat vice regatul de Castilia.

Ajungând pe 12 octombrie 1492 pe una din insulele Bahamas, Cristofor Columb a fost convins că descoperise Indiile, Asia cea mai fabuloasă și plină de aur.

În realitate era vorba de un nou continent, numit mai târziu America după numele scriitorului călător italian Amerigo Vespucci, care l-a descris cel dintâi.

Când a avut loc cucerirea spaniolă în secolul al XVI-lea, două mari popoare dominau panorama culturală a Americii precolumbiene; aztecii, pe înaltul podiș mexican, spre capătul meridional al Americii de Nord și incașii, în zona andină a Americii de Sud. Cele două popoare prospere și războinice constituiau ultimele verigi ale unui lanț de civilizații “indiene” care se succedaseră de-a lungul a trei milenii.

Descoperitorul Americii, Cristofor Columb, avea de gând să dobândească pentru Biserică, țări și popoare noi. Ca toți creștinii însuflețiți de atunci, se gândea și el la o mare cruciadă, făcută de credincioșii de pretutindeni, împotriva Islamului. Misionarii creștini vin curând, după cucerirea Americii, și în această lume nouă. Se izbesc, însă, de multe greutăți; lăcomia și ticăloșia europenilor trecuți în această parte a lumi cu gândul de a se îmbogăți repede.

Este sigur că cel puțin în America a contribuit cel mai mult misionarii cu acțiunea lor de expansiune a puterilor maritime catolice cu arme și expediții. Partea meridională a Americii de Nord, America centrală și meridională, a fost ocupată în decursul secolului al XVI-lea de Spania, numai Brazilia cade sub dominația portugheză.

Civilizația creștină a fost dusă păgânilor de cuceritorii europeni, adesea creștinismul a fost impus cu forța. Lipsa de credibilitate interioară face insuportabilă opera misionară, fiind foarte greu de a-i converti pe indigeni din

moment ce cuceritorii „creștini” erau în același timp exploatatorii, asupritorii

și masacratorii indigenilor, în timp ce ei trăiau în imoralitate. Civilizația creștină a păcătuit mult în opera de colonizarea țărilor din afara Europei.

Lupta seculară împotriva arabilor a intensificat spiritul de aventură, sensul valorii personale, iubirea riscului, gustul sfidării cu necunoscutul, calitatea care se găsește în modul de a se exprima în mod vital în mișcarea expansiunii teritoriale, astfel încât conquista noilor teritorii este simțită ca o urmare a recuceririi. Cruciada antiarabă se transformă într-o cruciadă misionară pentru a-i converti pe păgâni și a mări împărăția lui Cristos.

Spaniolii își concentrează forțele lor în conquista teritoriilor și formează un mare imperiu colonial în Mexic, în America meridională și în Filipine.

1.1. “Legenda neagră”

Misionarii i-au urmat pe coloniștii spanioli și în imensul imperiu pe care aceștia l-au cucerit în America Latină. Ei au organizat aici dieceze, școli, biserici, seminarii, dar munca lor a fost compromisă într-o anumită măsură de modul de comportare uneori prea puțin creștin al colonizatorilor, ca, de pildă distrugerea culturilor locale, exploatarea, aducerea de sclavi negri din Africa. Bartolomeu Las Casas a luat poziție împotriva acestor abuzuri, adresând împăratului Spaniei Carol al V-lea Scurta relatare despre distrugerea Indiilor. El este cel care a inspirat în mod indirect legile noi în 1542. Un om așa de complex pe care Menèndez Pidal l-a judecat ca fiind dotat cu o “dublă personalitate”. Marele dominican, care a plecat de la o concepție foarte nobilă,

aceea care excludea evanghelizarea realizată prin intermediul sabiei și

supunerea principilor creștini, a ajuns să condamne conquista spaniolă ca o mare uzurpare. Cum unii se întrebau dacă într-adevăr negrii au suflet, papa Paul al III-lea a publicat în 1537 o scrisoare prin care interzicea sclavia și în care amintea că populația de culoare are un suflet și, ca atare, e capabilă să înțeleagă învățătura creștină și să primească sacramentele Bisericii. Marele apostol al negrilor aduși în America Latină a fost iezuitul Petru Clever.

Pentru a-i proteja pe “indienii” din America Latină împotriva corupției și exploatării albilor, misionarii au organizat sate conduse direct de ei din care erau excluși coloniștii și sistemul lor de exploatare.

Las Casas, prin idealismul său incomparabil, ar fi putut face lucruri mari, dacă nu și-ar fi ridicat peste tot opozanți din cauza impetuozității, încăpățânării și lipsei sale de măsură. El aștepta orice salvare din partea legilor și a decretelor guvernului spaniol, care, fără îndoială, încă de la început a fost foarte favorabil indienilor, dar adevăratele dificultăți erau în aplicarea ordinelor, iar lui Las Casas, care era un om neobosit și mereu în mișcare, i-a lipsit realismul situațiilor. Tânguirile și relatările înfiorătoare cu care a umplut Spania și apoi Europa, în timp ce făceau o faimă rea colonizatorilor spanioli, în parte nemeritată, au folosit foarte puțin cauzei indienilor. El este exaltat și astăzi de unii istorici, în special de catolici, ca un apostol al omenirii, în schimb, adesea este dezaprobat de istoricii spanioli și americani ca fiind unul

din principalii promotori ai “legendei negre”.

1.2. Problematica “conquistei”

Pentru a înțelege mai bine problematica conquistei, vom încerca de a pune un anumit număr de întrebări. Ele sunt de două tipuri: cele care privesc oamenii de astăzi și cele care privesc pe cei contemporani.

Acest mod de a ataca evenimentul ne va putea ajuta să evităm anacronismele, prejudecățile, apologiile false și polemicele care nu-și au rostul.

Întrebările de astăzi.

a) Cum putem defini evenimentul din 1492? Cuvintele propuse sunt: “descoperire”, “conquista”, “întâlnire”. Filip al II-lea în 1556 a interzis folosirea cuvântului “conquista”, preferând cuvintele “descubrimiento”, “pacificación”, “población”.

b) Cine a fost primul european care a descoperit America: Columb sau vikinii secolului al X-lea?

c) Columb a fost un evreu? A descoperit America pentru a căuta să fondeze un stat prin care evreii spanioli puteau să facă un stat al lor, după expulzarea din Spania?

d) Columb a trebuit să lupte împotriva prejudecăților unei clase intelectuale închise, despotice, arogante, dogmatice, incapabili să înțeleagă argumentele sale științifice?

e) Exterminarea indienilor a fost din vina spaniolilor?

f) Cu care autoritate spaniolii și-au pretins de a supune popoarele Noii Lumi? A fost o legitimă jefuire suprimarea civilizației precolumbiene, care judecând-o din câteva prisme mediatoare, a fost superioară față de cea a cuceritorilor?

g) Abuzurile au fost din partea cuceritorilor sau din partea conquistei?

h) Cum au văzut indienii pe misionari și pe cuceritori?

Întrebările de ieri.

a) Rasa umană are origine comună? Se poate vorbi de monogenism sau poligenism?

b) Care este semnificatul diversității culturilor? Cum se poate apropia de aceste culturi? Indienii au suflet, sunt inteligenți, sunt buni (mitul “bunului sălbatic”) sau răi?

c) Este permisă conquista?

d) Este permisă sclavia?

e) Este oportun ca indienii să poată vedea exemplul rău al spaniolilor?

f) Este permis patronatul? Nu ar fi mai bine ca Sfântul Scaun să i-a conducerea evanghelizării?

1.3. Extinderea Bisericii

Pentru a evangheliza Noua Lume a fost două supoziții: că noile teritorii au fost cucerite și că s-a format cu claritate principiul convertirii tuturor locuitorilor acestor teritorii.

Față de colonizarea engleză, și în parte cea portugheză, care consta numai în exploatarea teritoriilor și a locuitorilor, cea spaniolă a pretins de a avea un scop dublu: a civiliza și a evangheliza.

La început Spania nu era pregătită pentru conquista spațiilor așa de vaste. Arătarea concesiunilor așa de vaste făcute de legile Spaniei lui Columb, se explică cu entuziasmul de a recuceri Granada, care se pare că Spaniei i se conferă o misiune mondială. Totodată în capitulația din Sfânta Fé (17 aprilie 1942), normele date lui Columb sunt de caracter politic și comercial. Pe lângă aceasta nici un capelan sau religios nu a fost îmbarcat. Nu se gândea că se poate găsi popoare “fără sectă”. În schimb la a doua călătorie problema evanghelizării s-a pus pe primul plan.

S-a încercat imediat de a justifica pe plan juridic un dublu drept:

– dreptul de conquistă și posedarea legitimă a teritoriilor pentru coroană;

– dreptul de patronat a coroanei peste Biserica din noile teritorii.

Papii dintre anii 1493 – 1592 s-au interesat foarte mult de această problemă. Au demonstrat acest lucru prin cantitatea de “documente” emanate de Roma pentru Noua Lume.

1. Structurile Bisericii misionare în America

Sunt diferite diviziuni propuse pentru acest drum al evanghelizării. O perioadă satisfăcătoare este următoarea:

a) Originile. Biserica în Antile (1492 – 1519).

b) Începuturile evanghelizării în Mexic și Peru (1519 – 1551).

c) Organizarea și consolidarea instituțională (1552 – 1620).

2.1. Înființarea diecezelor

Răspândirea creștinismului s-a extins în mod rapid și așa s-a trecut la organizarea de dieceze.

Prima înființare de dieceze începe în 1511, cu înființarea diecezelor din San Domingo (arhiepiscopat în 1546) și Porto Rico. Pe acest continent, au fost ridicate Sfânta Maria din Antigua (Panama) în 1513, și în mod succesiv Cuba (1517) și Tierra Florida (1520).

De la începutul evanghelizării și până la jumătatea lui 1800 a fost create 57 de dieceze. La susținerea diecezelor, în autoritatea dreptului de patronat recunoscut de Iulian al II-lea, episcopii erau aleși de regi. Suveranul citea înainte relația propusă de consiliul Indiei, care căuta de a prezenta persoane alese prin calități morale, intelectuale și sfințenie. Episcopii aleși au fost în mare majoritate religioși, cum ar fi: dominicani, franciscani, augustinieni etc.

Până în 1546 diecezele depindeau de Sevilia, în acel an au fost înființate arhiepiscopate în Mexic, San Domingo și Lima. În 1564 a fost creată

arhidieceza Sfintei Fé de Bogota și în 1609 de Plata.

Argumentele de diviziune păreau a fi mai degrabă demografice decât geografice. Hotarele erau adesea incerte, și din acest motiv se explică frecventele conflicte jurisdicționale între episcopii limitrofi.

Dacă vrem să desprindem câteva caracteristici din acest episcopat, putem

să notăm că se reprezintă ca cea mai mare prețuire misionară față de cel european. Episcopul american era mai mult păstor decât administrator. El avea mai multe facultăți (cum este aceea a bulei In Coena Domini). În cauze judiciare era o practică deosebită. Anii de episcopat sunt așadar în medie de 13,2 %.

Episcopii din America Latină au convocat numeroase concilii provinciale și sinoade diecezane pentru organizarea Bisericilor lor. Autoritățile civile au refuzat uneori să le confirme.

2.2. Activitatea ordinelor religioase

Religioșii au avut un rol fundamental în evanghelizarea Americii. Pedro Borges a calculat că între anii 1493 și 1820 au plecat din Europa pentru Noua Lume 15.097 de misionari.

Borges divide ordinele religioase prezente în America în patru categorii:

a) ordine misionare (când membrii s-au dedicat evanghelizării indienilor);

b) ordine pastorale (care s-au dedicat în general populațiilor deja evanghelizate);

c) ordine de asistență;

d) ordine monastice.

În ceea ce privește ordinele misionare, aveau următoarele caractere comune:

– au pus pe primul loc activitatea de evanghelizare, așadar începuturile

istoriei unei biserici dintr-o regiune coincide în mod general cu istoria unor ordine;

– au avut personal numeros, cei care nu erau spanioli erau mai preponderenți, de la 1600 au început să se impună creolii, ceea ce a determinat coroana la limitarea fondărilor de convente în 1593. Chiar și Sfântul Scaun a dat multe dispoziții pentru a nu se fonda convente cu mai puțin de opt religioși;

– au fost în permanență conflicte cu episcopii;

– minorii și capucinii trăiau din pomană, în timp ce alții se dotau cu bunuri câteodată de prisos.

În ceea ce privește ordinele monastice se poate remarca absența lor totală în America, în afară de cele două fundații de la Lima din 1601 și din Mexic din 1602.

Referitor la călugărițe, trebuie spus că rolul femeii în prima evanghelizare a fost foarte important. Câteva matroane numite “prietene” sau “fericite”, se luptau pentru convertirea și instruirea indigenelor începând din 1529.

“Aducătoarele de fericire” erau grupuri de matroane care trăiau în clauzură

și se angajau în rugăciune și adesea în educarea fetelor. Câteva din aceste grupuri s-au transformat în ordine, cum s-a întâmplat cu betlemitele și terțiarele carmelitane a Sfintei Tereza. Prima instituție de acest gen a fost înființată la Texcoco (Mexic).

O altă formă a fost aceea a “conservatoarelor” pentru femei oneste, femei căite sau pentru educande.

În primele case se retrăgeau văduvele, femeile cărora bărbatul era departe sau era plecat; a doua formă era o reformare (ca și madlenele); a trei în schimb consta dintr-un colegiu feminin.

Zumarraga s-a gândit să fondeze o casă pentru educarea tinerelor în fiecare sat. Inițial consiliul Indiei s-a opus prezenței călugărițelor, apoi a cedat și a început o prezență rodnică.

Primele călugărițe au fost concepționistele, fondată de Fericita Beatrice de Silva în Mexic în 1540. După aceasta s-au fondat mănăstirile din La Paz în 1571, Lima în 1573 ș.a.

Alte călugărițe au fost clarisele din 1551, augustinienele din 1562, dominicanele din 1568, trinitarele și carmelitanele.

Toate aceste fundații spaniole stabilite în America pentru scopul de a “recupera” fiicele cuceritorilor care rămâneau celibe. Femeile indiene erau primite de ursuline și de trei mănăstiri de clarise. Călugărițele trăiau în rugăciune, lucrări manuale, și în câteva case se educa tinerele.

2.3. Activitatea clerului secular

Clerul diecezan a fost în mod numeric și calitativ inferior celui religios. Totuși au avut mereu un rol important în faza misionară și au fost substituiți în organizarea teritoriului.

La început clerul secular era format din europeni. Coroana vrea să controleze fluxul de preoți, pentru a nu merge în America aventurierii, ex-călugării sau persoanele echivoce. Preoții care cereau de a pleca, trebuiau să fi exercitat cel puțin patru ani de viață sacerdotală în patria lor și puteau să se întoarcă după zece ani de ședere în America.

În mod treptat se substituie clerului european cel creol (născuți în America din părinți europeni). Pentru formarea lor au fost înființate seminarii.

Admiterea indigenilor în ordinele călugărești și la viața religioasă a fost luată în considerație încă din perioada inițială. S-a luat în vedere de a trimite indieni pentru a studia în Spania. S-au organizat colegii adecvate, în care era studiul latinei și a teologiei. La sfârșit se restituia printr-o cerere incompatibilitatea indigenilor în asumarea obligațiilor sacerdotale, ipotecând viitorul ca fiind greoi.

CAPITOLUL II

EVANGHELIZAREA ASIEI

Întâlnirea a două lumi diferite

Cuceritorii și misionarii au fost confruntați într-un mod brutal cu civilizații și culturi despre care nu aveau nici cea mai vagă idee. După euforia primelor contacte, unele comportamente, cum ar fi sacrificiile umane ale aztecilor i-au șocat profund. Pe de altă parte, misionarii propun un creștinism care reprezintă fructul a cincisprezece secole de maturizare în cultura europeană. Ei nu prea reușesc să separe mesajul de învelișul cultural. Metoda tabula rasa implică distrugerea religiilor tradiționale, considerate manifestări diabolice, numai că distrugerea vechilor religii înseamnă și distrugerea culturilor și a societăților respective. Pe de altă parte, cei convertiți trebuie să adopte mai mult sau mai puțin cultura europeană strâns legată de creștinism.

A existat totuși voința de a înțelege aceste culturi atât de ciudate. Las Casas a cerut respectarea culturilor indiene, pe care a știut să le aprecieze. Unii misionari, ca franciscanul Sahagun (1500-1590)în Mexic, au realizat o remarcabilă operă etnologică.

În India și în China, iezuiții au recunoscut măreția unor civilizații milenare și s-au întrebat dacă nu ar fi necesară o „adaptare” a creștinismului european.

Asia nu era necunoscută, dar era oprită europenilor secolului al XV-lea din cauza barierei islamice, care împiedica fluxul reciproc de oameni, de informații și negustorii. Este totuși un fapt care i-a făcut pe europeni să caute Asia, și nu viceversa. Motivele acestui interes au fost două: comercial și evanghelic. Provocările au fost foarte diverse, chiar opuse, dar adesea se loveau traiectoriile paralele prin care se obținea colaborare și interferență, refuz și complicitate.

Europenii au ajuns în Asia din două direcții; din Occident (patronatul portughez) și din Orient (patronatul spaniol).

Portughezii au ajuns în India, la Calicut în 1498 cu prima expediție condusă de Vasco de Gama. În 1501 i-a ajuns Cabral după ce a descoperit Brazilia, și a adus în patrie prima încărcătură de specie. În acest fel a fost rupt monopolul arabilor și se deschidea drumul imperiului comercial portughez.

Portughezii nu întemeiau sau cucereau statele, dar organizau numai o colonii. Au luat porturile, au format bastioane pentru apărarea lor, dar nu au pătruns niciodată în interior.

1. Misiunile în India

1.1. Prima perioadă: 1498-1542

India nu este o țară, ci mai curând un continent, ca America de Nord și America de Sud. Însă în timp ce America era aproape nelocuită în timpul cuceritorilor spanioli, portughezi și englezi, portughezii au găsit în India o lume bogată în cultură, formată din state puternice cu o istorie politică destul de lungă.

Misionarii au ajuns în India cu navele portughezilor. Misiunea lor era îndreptată la început în trei direcții:

– în primul rând era îndreptată către portughezi, mulți dintre aceștia erau un impediment, deoarece comportamentul lor social (aviditate și cruzime) și moral (trăiau cu concubine, prin care împărtășeau cu ele religia) erau scandaloase. De fapt în primii treizeci de ani activitatea misionarilor a fost mai mut colonială decât misionară.

– în al doilea rând era orientată spre indieni, și primii misionari erau convinși că au găsit India locuită de creștini, chiar dacă erau „eretici”. La un prim contact superficial cu hinduismul, se consideră că este o formă eretică a creștinismului (Trimurti este confundată cu Trinitatea). Portughezii, în teritoriile ocupate de ei, au fost adesea foarte descurcăreți. Cu toate acestea se interesau cum să procedeze cu sistemul tabula rasa ca și în America. Templele, obiceiurile și sărbătorile hinduiste au fost respectate, unicul obicei interzis a fost sati (jertfirea văduvei).

Apostolatul a fost puțin eficace. Au fost convertiți circa 20-30 de mii de paraveni începând cu anul 1536, care erau pescuitori de perle și găseau în creștinism recunoașterea demnității lor și o apărare împotriva persecuției musulmanilor.

– în al treilea rând erau credincioșii sfântului Toma. Erau aproape o sută de mii de creștini în biserica siromalabarică care depindeau de catholicos di Mossul. Aceștia hirotoniseau arhidiaconi, care celebrau în siriacă. Ei erau integrați în sistemul castelor ca și Vaishya. În 1515, dintre aceștia circa doisprezece mii erau trecuți la catolicism.

Creștinismul nu a pătruns în profunzimea teritoriului, departe de protecția portughezilor. Deseori convertirea a fost înțeleasă ca o trecere la prangui (decăderea termenului cu care în lumea orientală europenii erau desemnați încă din timpul cruciadelor ca franchi). În primele vremuri nu se înțelegea în mod adecvat complexitatea societății indiene.

Nu este stabilită o organizare ecleziastică eficace. India depindea de Funchal (Madeira), până când s-a constituit dieceza de Goa, cu jurisdicția Bunei Speranțe până în Japonia. Primul episcop a fost Juan de Albuquerque, franciscan, care a fondat colegiul Sfânta Fé și un alt colegiu la Cranganoe, pentru credincioșii sfântului Toma.

1.2. A doua perioadă: 1542-1606

De o importanță maximă pentru evanghelizare a fost sosirea lui Francisc Xaveriu (1506-1552). S-a născut la Navarra și era împreună cu sfântul Iganțiu de Loyola, printre fondatorii Societății lui Isus. El a venit cu titlurile de nunți apostolic și trimis legal.

După ce navigatorul portughez Vasco da Gama a deschis drumul spre Indiile Orientale (1497-1499), misionarii au mers pe urmele navigatorilor și a negustorilor spre a vesti Evanghelia la popoarele asiatice. Prima țară care a deschis porțile misionarilor a fost Filipine, ocupată în 1569 de spanioli și care s-a numit astfel după numele lui Filip al II-lea, regele Spaniei.

La cererea regelui Portugaliei, papa a cerut iezuiților misionari pentru colonia de Goa. Sfântul Ignațiu de Loyola l-a trimis pe Francisc Xaveriu în misiune.

Ajuns în Goa a urmat ca și ceilalți misionari metoda tradițională a tabulei rasa, după care pentru a deveni creștini trebuiau să distrugă vestigiile păgâne. Așadar, avea grijă de portughezi, acorda asistență bolnavilor, s-a angajat pentru a predica cu ajutorul traducătorilor și administra multe botezuri. S-a ocupat mai întâi de sacrament și mai apoi de cateheză.

Cu toate acestea și-a impresionat contemporanii prin trei aspecte:

– bucuria comunicativă,

– spiritul său de slujire,

– intensitatea rugăciunii.

Avea o pasiune pentru suflete: „ziua era pentru aproapele și noaptea pentru Dumnezeu”. A afirmat: „doresc adesea să merg la universitățile din Europa strigând în gura mare, ca un om ieșit din minți, și mai ales la universitățile din Paris, de a spune celor care au mai multă știință decât dorința de a scoate roade, deoarece lipsa lor de zel este cauza prin care un mare număr se îndepărtează de calea mântuirii”. Și a adăugat în mod explicit: „mii și milioane de păgâni se făceau creștini dacă erau muncitori”.

Francisc Xaveriu avea două mari limite: nu cunoștea limbile și nu avea informații adecvate despre hinduism. Cu toate acestea rolul său era acela de provocator și conducător pasionat. Scrisorile sale au avut un mare efect decât multele tratate de metodologie misionară.

După Xaveriu, Biserica din India s-a organizat. Goa devine în 1558 sediul mitropolitan, cu diecezele care depind de acesta: Cochin (1558), Cranganore (1600) și Meliapur (1606), unde era mormântul sfântului Toma. Nu numai acestea, dar și cele din afara spațiului indian cum ar fi: Malacca (1558), Macao (1576) și Funai (Japonia: 1588). În 1600 Goa a primit titlul de: Primatul de Orient.

Dacă reflectăm asupra misiunii indiene putem individualiza următoarele linii pastorale.

– S-a continuat menținerea pastorală față de portughezi, din care s-a ales cu profunde deziluzii.

– Pastorala de unire față de credincioșii sfântului Toma continua. În 1599 la sinodul din Diamper se confirmă unirea, care implica păstrarea ritului siro-caldeo, epurarea cărților liturgice nestoriene rămase, publicarea unui catehism în limba malabarică. Arhiepiscopia de Angamale este atribuită unui iezuit și aparține mitropoliei de Goa. Prin protestele intense a credincioșilor sfântului Toma arhiepiscopia s-a restaurat în 1608, dar a fost transferată sub protecția portughezilor la Cranganore.

– Pastorala s-a îmbogățit cu multe elemente utile anunțului cum ar fi: procesiunile cu elefanți, liturghiile acompaniate de instrumente muzicale, multe lumini, copii îmbrăcați în îngeri. O importanță deosebită a fost dezvoltarea dată iconografiei. Au fost importate imagini din Europa, dar au fost și artiști indieni care au știut să promoveze procesul de înculturare a artei creștine. La liturghie se predica în mai multe limbi. Cateheții se ocupau cu femeile care nu erau în biserică, explicându-le cateheza la domiciliu.

– S-a promovat o pastorală la un nivel înalt în afara spațiului patronatului, la curtea lui Mogol Akbar (1556-1605). Acesta i-a invitat pe iezuiți la dezbateri religioase în care se considera arbitru. După două misiuni nesemnificative din 1580 și 1591 iezuiții au trimis în 1594 oamenii cei mai buni, cum ar fi: Girolamo Xavier, Emmanuel Pinheiro și fratele Bento de Goes. Datorită stăpânirii limbii persane (Pinheiro era numit „mongol” deoarece stăpânea bine această limbă), au putut prezenta creștinismul la un nivel înalt. Părintele Xavier, rămas la curte cu ceilalți tovarăși, a scris multe cărți cum ar fi: Viața lui Isus, Viața Mariei, Istoria apostolilor, Istoria sfinților, și a scris și cărți cu caracter catehetic, ca o explicare a credinței și anume: un catehism hindustan, catehismul mare și catehismul mic, prin care încerca să introducă o apologetică bazată pe argumentele raționale. Importanța lui Xaveriu nu constă în convertirile în masă, ci în faptul că el a organizat opera misionară și rămâne un exemplu luminos de misionar pentru zelul său apostolic și pentru respectul față de obiceiurile și tradițiile legitime ale popoarelor pe care le-a evanghelizat. Exemplul său a fost urmat și de alți misionari iluștri cum a fost iezuitul Matteo Ricci, care a știut să creștineze cultura popoarelor asiatice fără a o distruge.

1.3. A treia perioadă: 1606-1655

Iezuitul Roberto de Nobili (1576-1656), stabilindu-se în linia orientală a intuit nesiguranța unei pastorale așa de puțin respectată de poporul de evanghelizare. Societatea indiană era structurată în caste:

– Brahmin (preoți),

– Ksatriya (războinicii),

– Vaishya (agricultori, negustori),

– Sudra

În afara castei erau „paria”. Până acum s-a exclus acceptarea unei asemenea situații, care părea că lovește împotriva fraternității și egalității voite de Cristos. S-au realizat succese cu clasele inferioare dar era un eșec evanghelizarea celor din casta superioară. Roberto de Nobili și-a dat seama că este vorba de necomunicare între caste, și atunci pentru a se pune în contact cu clasa superioară de brahmani a folosit câteva opțiuni fundamentale:

– a lăsat hainele europene și s-a îmbrăcat ca sannyasi (penitent),

– s-a prezentat ca un nobil roman pentru a se confunda cu portughezi,

– s-a separat de misionarii care erau în contact cu clasele inferioare. Prin aceasta s-a format două categorii de misionari: sannyasi și pandarami, aceștia din urmă erau pentru clasele inferioare, cum a fost sfântul Ioan de Britto (1647-1693),

– a studiat limbile locale, ca de exemplu: tamil, telegu, sanscrita și textele hinduismului.

Roberto de Nobili încerca să demonstreze indienilor că devenind creștini nu se transformau în europeni. Pentru acesta primea vizitatori în cabana sa, vorbea despre subiecte spirituale, plecând de la raționament și folosind citate din autori indieni. Scopul spre care se tindea era totdeauna anunțul creștin. Într-un timp în care în multe case religioase din Occident domnea „sfânta murdărie”, se admitea utilizarea scufundărilor pentru purificarea superstițiilor idolatrice. Se accepta în îmbrăcămintea Kudumilor (smoc de păr), cordon cu o mică cruce, silak (semn de castă, vopsit cu lemn de opincă pe frunte).

2. Misiunile în Japonia

1.2. Situația politică

Primele nave portugheze s-au oprit în Japonia în 1543. anul următor sfântul Francisc Xaveriu a avut un prim contact cu un japonez, cu care a debarcat pe 15 august 1549 la Kagoshima.

Așa a început epopeea glorioasă și tragică a unei biserici extraordinar de fecundă. Elementele care într-un oarecare mod au favorizat sau condiționat evanghelizarea sunt:

– Din punct de vedere politic Japonia nu avea o putere centrală puternică. Împăratul Tenno, care rezida la Kyoto, avea o putere simbolică și shogun-ul (dictator militar) era o funcție golită de semnificații. Comandau de fapt daimyô (domni feudali) care se luptau mereu între ei. S-a constat o dezvoltare de întărire a puterii centrale în 1568 când generalul Oda Nobunaga a venit la Kyotô. Adesea daimyô îi protejau pe creștini, câțiva dintre ei s-au și convertit, primul a fost Omura Sumitada în 1563.

– Din punct de vedere al civilizației un rol semnificativ pentru japonezi a fost pasiunea pentru tehnică.

– Din punct de vedere spiritual un fapt important s-a constituit din decăderea budismului. După ce s-a afirmat în secolul al XII-lea, s-a divizat în șapte, și a participat la războaiele civile cu călugări militari. Cei mai renumiți erau călugării războinici din muntele Hiei.

2.2. Prima evanghelizare

Francisc Xaveriu, care într-o primă parte s-a gândit să evanghelizeze în mod tradițional, s-a dus la Kyotô pentru a-l converti pe Tenno și ambientele religioase mai influente. Împăratul era o prezență mai puțin decât simbolică, în timp ce călugării de la Hiei-zan nu l-au primit. Și-a dat seama că prezentarea unui creștinism umil, predicat în sărăcie, nu era eficace. Sărăcia era considerată fără valoare. A înțeles că misionarul trebuie să fie un om inteligent, cult, în gradul de a se face respectat, contrar oricărei atitudini barbare, politicos, educat și care respectă normele de politețe. Pentru aceasta, se mută la Yamaguchi, se îmbracă în mătase, își ia o locuință, se împrietenește cu negustorii eleganți și oferă daruri indiscrete și semnificative. Fiind invitat de Otomo Yoshishige, daimyô de Bungo, se mută la Funai (astăzi Oita).

Xaveriu a rămas puțin după care a murit în timp ce visa să meargă în Chine, dar confrații săi au obținut în mod surprinzător rezultate favorabile. Au început să-i convertească pe bonzi, samurai, generali, kuge (nobili).

Oda Nabunaga,în timp ce era împotriva călugărilor budiști i-a favorizat pe creștini. Doi dintre generalii săi mai puternici, amiralul Konishi Yukigava și comandantul cavaleriei Kuroda Yoshitaka, erau creștini. În 1577 la Kyôto a fost ridicată o biserică cu hramul Ridicarea la cer a Preasfintei Fecioare Maria, construită ca și un templu budist (Nambaji – templul barbarilor de sud).

În 1579 Nagasaki, s-a născut ca oraș pentru a favoriza debarcarea navelor portugheze, și pământul de Moaji a fost de-a dreptul îngăduit ca feudă iezuiților în schimbul plății de o mie de ducați anual. În 1585, numai la Kyûshû, creștinii erau în jur de o sută treizeci de mii.

Ca instrument a acestei evanghelizări iezuiții au dezvoltat o intensă formare catehetică. Într-o primă fază s-a utilizat texte europene, cum ar fi catehismul lui C. Ponce de la Fuente și scrierile lui Ioan de Avila. Problema pe care Xaveriu a avizat-o, era aceea de a elabora în noua situație un limbaj creștin. Se avea în vedere de a se recurge la compilarea unei liste de convergențe creștin-budist.

În 1555 s-a redactat un nou catehism, de mult discutat nu numai de misionari, dar și de laici instruiți care și-au adus contribuția lor critică.

Catehumenatul era intens, de a ceea misionarii erau ajutați de laici pentru învățătură și botez. Predicile și revistele catehumenilor instruiți erau scrise în romaji. Învățătura religioasă se făcea de trei ori pe zi, și comporta o participare activă a candidaților pentru botez, prin cântece, întrebări și răspunsuri și discuții în formă de dialog.

Unde nu puteau ajunge misionarii, erau laici instruiți care îi înlocuiau explicând decalogul și discutând problemele religioase.

Viața comunitară era foarte intensă. Ceremoniile religioase erau făcute cu mult fast. Japonezii erau foarte mișcați pentru faptul că se foloseau aceleași mijloace pentru cei bogați ca și pentru cei săraci. În 1555 s-a deschis un spital la Funai, și apoi au mai fost deschise orfelinate, azile și școli.

2.3. Activitatea misionară a părintelui Valignano

Când părintele Alessandro Valignano (1539-1606) a ajuns în Japonia ca administrator apostolic în 1579, misiunea era în criză. Provincialul Francisco Cabral, un om de caracter autoritar, nu lua în seamă folosirea politeții, considera îmbrăcămintea de mătase împotriva sărăciei și era împotriva promovării cateheților pentru misiune.

După o perioadă de observație, Valignano și-a dat seama de complexitatea budismului. Judecând budismul ca insuficient și impregnat de demoni, consideră că este necesar o cunoaștere profundă a culturii japoneze și observarea protocoalelor japoneze în relațiile sociale. Nu se putea pretinde de a se predica o doctrină superioară, dacă apoi comportamentele concrete ale misionarilor dădeau semne de „barbarie”, mai ales în ceea ce privește îmbrăcămintea, hrana, instalarea casei și ospitalitatea. Într-o societate așa de ierarhizată era necesar de a se a suma un rol care să fie la înălțimea a ceea ce

se vrea să se reprezinte.

În ceea ce privește promovarea la ordinele sacre, Valignano a considerat că este necesar de a admite pe japonezi la aceste ordine. Pentru aceasta a deschis seminarii la Arima, Azuchi (1580), un colegiu la Funai și un noviciat la Uzuki.

S-a pus problema creării unei dieceze. Sfântul Scaun a decis în 1566 de a trimite în Japonia pe patriarhul Etiopiei, dar nici el și nici succesorii săi nu au ajuns niciodată la destinație. Iezuiți erau împotrivă, dar Valignano a scris în 1577 că dacă era chiar necesar un episcop, acesta trebuia să fie japonez.

În 1583 a expus cinci argumente contrare:

– situația diferitelor regate făceau dificilă întrunirea creștinilor într-o singură jurisdicție;

– se risca de a se rupe rezerva convertirilor;

– ar fi dificil pentru un episcop să se adapteze stilului japonez;

– misionarii nu puteau să se despartă de seminariști sau de preoți pentru a-l însoți;

– dacă episcopul a fost tratat în mod simplu, nu se lua în considerare, dacă în schimb a pretins onoruri și condiții potrivite ca în Europa, misiunea nu putea să-i permită.

Între timp întru-cât Nobunaga și curtea sa erau curioși de a cunoaște mai bine Europa, Valignano a organizat o expediție în Europa cu patru tineri nobili japonezi, care au dorit să vadă continentul european și să povestească ceea ce

au văzut compatrioților lor. Expediția a durat opt ani (1582-1590). Însă când s-

au întors Nubunaga fusese asasinat încă din 1582, și în locul lui era înscăunat Toyotomi Hideyoshi (1582-1598).

În acest timp nu s-a schimbat nimic pentru creștinism. Totodată din motive necunoscute, în 1587 noul domnitor al Japoniei a semnat un decret de expulzare a portughezilor și interzicerea creștinismului. Chiar dacă decretul a fost pus în vigoare, ceea ce însemna un semnal de alarmă, nu toți au înțeles însemnătatea acestui decret. În schimb părintele provincial Coelho a avut curajul de a cere ajutor militar spaniolilor. Valignano care din fericire se întorcea din Europa în acel moment, a blocat la timp inițiativa îndrăzneață.

Hideyoshi și-a conceput ambițiosul plan de a invada Coreea cu două armate, din care una era comandată de un general creștin. De aceea japonezii au fost înfrânți la sol de chinezi și pe mare de flota coreană care pentru prima dată dispunea în bătălie de nave blindate.

Înfrângerea la iritat pe domnitorul Japoniei, exact în timp ce și-au făcut apariția misionarii, în calitate de franciscani călăuziți de fratele Pedro Bautista, care au predicat fără precauția și atitudinea plușată a iezuiților.

În urma naufragiului unui galion încărcat cu aur, domnitorul a răspuns la amenințările oricărui european cu execuția de la Nagasaki din 5 februarie 1597 a douăzeci și șase de martiri, învinuiți că au ofensat religia națională.

Când a pus din nou piciorul pe pământ nipon Valignano a luat cu sine o presă cu caractere mobile (chinezii și japonezii cunoșteau tiparul cu caractere fixe, sau xilografice). În 1592 a apărut o operă importantă, o doctrină creștină în japoneză și în romaji. Apoi au fost publicate opere de spiritualitate, ca de

exemplu Imitațiunea lui Cristos în 1596 și Ghidul păcătoșilor în 1599.

Ideea unei dieceze japoneze a făcut mult caz, și în 1588 s-a înființat dieceza de Funai, pentru care a fost numit un iezuit care a murit în călătorie. În schimb la urmat Pedro Martins în 1592 fiind tot iezuit a ajuns în Japonia în 1596, dar a trebuit să plece după martiriul de la Nagasaki. A fost înlocuit de iezuitul Luis de Cerqueira (1598-1614), care a fost un episcop zelos. A hirotonisit cincisprezece preoți japonezi, din care opt iezuiți și șapte diecezani, a făcut vizite pastorale, un sinod și a fondat seminarul de la Nagasaki.

2.4. Primele persecuții

Tokugawa Ieyasu (1598-1616) era un magnat, aliatul lui Nobunaga, și ales de Hideyoshi ca unul din protectorii fiului său. A construit un castel la Edo (astăzi Tokyo), în care interiorul este actualul palat imperial. În 1603 și-a luat numele de shogun. Cu el începea dinastia Tokugawa (sau perioada lui Edo).

Într-o primă perioadă a fost tolerant față de creștinism, dar apoi atitudinea sa, s-a schimbat. La rivalitatea dintre catolici și protestanți au contribuit (olandezii s-au stabilit în Japonia în 1609 și englezii în 1613) diferitele stiluri de evanghelizare dintre iezuiți și ceilalți misionari proveniți din Filipine, și influențele filosofului neoconfucianist Chu-Hsi (Shushi).

În 1613 toți daimyô primesc ordin de a expulza predicatorii, de a distruge bisericile și de a-i constrânge pe creștini la apostazie.

Au fost atestate patru mii patruzeci și cinci de martiri. Din 1616 s-a pus un

tarif pentru denunțători. În 1692 a fost cel mai mare martiriu la Nagasaki, care a făcut cinzeci și două de victime. Creștinii daimyô renegau religia, printre renegați amintim o carte cu titlul Ha Deus (împotriva lui Dumnezeu), publicat de un bătrân catehet. Unul dintre cele mai teribile chinuri a fost înmormântarea de viu.

Acțiunea decisivă a fost revolta lui Shimbara (1637-1638). În realitate era o revoltă socială de țărani împotriva unui daimyô foarte crud. Revolta a fost înăbușită în sânge după un asediu teribil. Viața rebelilor necreștini a fost salvată, în timp ce creștinii au fost trimiși la moarte. În 1639 shogun-ul Iemitsu a întrerupt orice relație externă cu Japonia până în 1853-1854.

3. Misiunile în China

3.1. Primele tentative de evanghelizare

În 1557 portughezii au obținut portul Macao în urma plătirii unui tribut anual ca recompensă a participării lor la lupta împotriva piraților. Era prima zonă a Imperiului Celest care devenea creștin. Aici se realizează o experiență de evanghelizare aproape radicală. S-au construit biserici, convente, colegii, un spital, o casă pentru catehumeni și o tipografie. Chinezii care se făceau creștini luau un nume portughez și adoptau obiceiurile și tradițiile occidentale. Totuși acest oraș nu se bucura de un renume bun în fața chinezilor. Fără o religie și fără prea multe obiceiuri tradiționale era considerat ca un oraș pierdut. Misionarii știau că nu pot oferi orașul Macao ca și model ideal. De aceea era necesar de a merge în China.

Intrarea în China era interzis occidentalilor, de aceea mulți misionari cu diverse stratageme au încercat de a ocoli interdicția decretată de autoritatea chineză.

Chiar și Societatea lui Isus era interesată de a deschide misiuni în Imperiul Celest. Dar după metoda experimentată din altă parte, s-au decis de a cere misionarilor de a studia în primul rând limba scrisă, zisă și mandarinară, deoarece era folosită de literați, de a respecta obiceiurile chineze și a încerca de a ajunge până la curtea regală din Pechino, fiind convinși că fără aprobarea supremă orice fel de propovăduire va fi mereu nesigură. Alessandro Valignano a fost cel care și în acest sector a acționat cu decizii de mare amploare. După numeroasele tentative de a intra în China, în 1578 părintele Michele Ruggieri se angajează de a studia limba chineză, și în 1582 se alătură ca tovarăș părintele Matteo Ricci.

3.2. Activitatea misionară a părintelui Matteo Ricci

Matteo Ricci (1552-1610), s-a născut la Macerata. După ce a frecventa colegiul iezuiților în orașul natal, a studiat dreptul la Roma, intrând în Societatea lui Isus în 1571. Fiind ales pentru misiunile din Orient, a mers la Goa în 1578, unde a fost hirotonit preot.

A fost repartizat pentru misiunile din China împreună cu Ruggieri. La început cei doi s-au stabilit la Zhaoquing, aproape de Canton în 1583. Ei au abandonat haina preoțească și au îmbrăcat haina călugărilor budiști, și căutau de a se comporta cu mult respect:

„La început era necesar de a merge foarte suav cu această lume fără a scoate în evidență elanuri indiscrete, pentru că e foarte simplu de a pierde acest prilej, și nu știm când va mai fi o altă ocazie. Spun aceasta, deoarece acești oameni sunt dușmanii străinilor, și le este frică în mod particular de creștini, observându-se din aceste părți înconjurate de portughezi și castelani, ținând pentru oamenii războinici”.

Ricci, pentru a completa metamorfoza sa, a luat un nume chinez, Li Ma-teu (de la Ri-cci Matteo).

Rămas singur deoarece Ruggieri s-a reîntors în Italia și-a dat seama că bonzii nu erau foarte respectați, a abandonat îmbrăcămintea lor pentru a se reîmbrăca cu aceea a învățaților îmbrăcând un costum de mătase purpurie cu mâneci largi, beretă mare fără bretele, păr lung și barbă, umbrelă și evantai și pe lângă aceasta a căutat de a asimila până la capăt cultura mandarinară. Numele său era acela al doctorului Li Hsi-t’ai = Ricci din extremul occident. Scriind unui confrate de-al său se exprimă astfel: „Să știi că eu cu toți ceilalți care stăm aici… suntem îmbrăcați și încălțați așa cum este obiceiul în China și nu vorbim, nici nu mâncăm, nici nu bem dacă nu este în tradiția Chinei”.

S-a apropiat așadar cu mici popasuri spre capitală. Motivul era explicat prin aceste cuvinte: „Tind să înțeleg că în timp ce nu am ajuns la rege, nu mai suntem în siguranță în China și nici nu reușim vreodată să facem ceva bun”. A fost în mod succesiv la Shaozhu în 1589, la Nanchang în 1595, și la Nanchino în 1599. Datorită prieteniei sale a reușit să ajungă într-un sfârșit la Pechino în 1601, unde s-a menținut pentru zece ani din cheltuielile statului.

El s-a prezentat ca învățat al Occidentului expert în geografie, cartografie, astronomie, geometrie, aducând ceasuri, prisme de sticlă, oglinzi de cristal, ochelari, hărți, un mapamond și sistemul de memorizare a învățaților europeni. Ricci a fost primul care a prezentat în China geometria euclidiană, traducând în chineză Elementele de geometrie. Lucrul cel mai important este faptul că cunoștea gândirea lui Confucius și a comentatorilor săi, ba mai mult știa să distingă gândirea originală a maestrului față de acea gândire a contemporanilor săi. Enumerând motivele propriului prestigiu într-o scrisoare din 1595, punea în evidență mai întâi de toate cunoașterea perfectă a fiecărui chinez fie prin viu grai sau prin scris și excepționala sa memorie, care îi permitea să învețe pe de rost cele patru cărți ale lui Confucius.

Nu a renunțat de a fi misionar dar făcea lucrurile într-un mod foarte personal și original. Nu era un misionar plin de entuziasm care vroia repede și în același timp tot. El scria că vrea „mai întâi de toate creștini buni decât o mulțime de oameni fără nici un rost, și dacă este posibil și câțiva învățați gradați, care puteau cu autoritatea lor să-i încurajeze pe cei care aveau teamă de această noutate”.

El a plecat de la un gând chinez, analizându-l cu multă exactitate, punând

ca bază principiile creștine de creație, de nemurire și dreptate. Valorizând confucianismul, pe care îl considera mai degrabă o filozofie decât o religie, accepta un posibil acord cu creștinismul. Era convins de faptul că cultura confucianistă a oferit valori care sunt în armonie cu legea naturală, ca de exemplu cultul Ființei supreme, simțul datoriei, iubirea adevărului și a dreptății, iubirea reverențioasă față de părinți și față de străbunii decedați, care puteau să constituie o bază comună prin care să se unească anunțului creștin.

Ricci a scris că:

„Cel mai mare filosof dintre ei este Confucius, care s-a născut cu cinci sute cinzeci și unu de ani înainte de venirea Domnului în lume, și a trăit peste șaptezeci de ani, suficient pentru o viață bună, învățând prin viu grai, activitate și scrieri în această națiune. Din această cauză este iubit și venerat de toți ca cel mai sfânt om care a existat vreodată. Și într-adevăr, în ceea ce spune și în modul său de a trăi conform naturii, nu este inferior anticilor noștri filosofi, chiar depășindu-i pe mulți. Din acest motiv niciunul dintre învățați nu s-a îndoit de nici un lucru din ceea ce el a spus sau a scris, și toți regii Chinei de până acum îl cinstesc și își arată gratitudinea față de beneficiul doctrinei pe care a lăsat-o”.

Cu o dezvoltare asemănătoare a anticilor apologeți, gândeau de a găsi în Confucius o specie de a răspândi evanghelia, o anticipare a profeției creștine. Era convins că cei care au practicat asemenea norme de comportament nu puteau fi condamnați: „De unde se poate nădăjdui din imensa bunătate a Domnului prin care cei mai mulți antici s-au salvat în legea naturală cu acel ajutor particular pe care numai Dumnezeu o oferă celor care fac tot posibilul pentru a-l primi”.

Din aceste considerații Ricci a considerat că este util de a valoriza învățătura lui Confucius încercând de a crea o armonie între Confucius și Evanghelie.

A scris așadar opera Adevăratul sens al doctrinei Domnului din cer, prin care a demonstrat că atât comentatorii raționaliști, mai cu seamă dinastia Song (960-1279), s-au îndepărtat de gândirea lui Confucius încercând de a interpreta gândirea originală a acestuia la lumina gândirii stoice.

În 1595 a scris Tratat despre prietenie. Ulterior a compus Cartea celor douăzeci și cinci de sentințe, de fapt este o traducere de Epitteto. În 1608 a scris Cele zece paradoxuri, adică adevărurile care sunt în noi pentru chinezi; valoarea timpului, mizeria vieți, valoarea gândului despre moarte, utilitatea tăcerii, utilitatea examenului de conștiință, rațiunea postului creștin, răsplătirea binelui și pedepsirea răului în viața viitoare, caracterului înșelător a vrăjitorilor și nebunia avariției.

3.3. Problematica evanghelizării

Înaintea morții lui Matteo Ricci, misiunea era alcătuită din opt preoți europeni și opt frați chinezi. Ultimele lui cuvinte au fost: „Vă las înaintea unei

porți deschise”. Dar era o poartă prin care intrau multe probleme.

O primă problemă a evanghelizării era situația clerului indigen. Ricci s-a gândit de a promova la prezbiterat pe frații chinezi care au răspuns foarte bine așteptărilor sale. În fond chiar și în Japonia au fost hirotoniți preoți indigeni, și nu era nici un motiv de a nu face acest lucru și în China.

Faptul era că dificultățile veneau fie de la Roma fie de la însăși China. Generalul Acquaviva a judecat ca inoportună admiterea acestor neocreștini la prezbiterat.

Dar aceste erau dificultăți care puteau fi depășite. Majoritatea problemelor proveneau din interiorul Chinei. Cum se puteau educa acești tineri într-un context cum este China, în care căsătoriile erau negociate și cei interesați erau încă copii? Pe lângă aceasta, programul educativ chinez era planificat cu grijă și nu prevedea limba latină. Chinezii aveau posibilitatea de a studia la Macao, dar orașul avea o faimă rea. Ba mai mult încă, chinezii nu înțelegeau necesitatea de a învăța o limbă așa de îndepărtată de limba lor. Se putea preîntâmpina această dificultate făcându-se un plan de studii bazat pe un literar chinez și apoi în vederea unei liturgii și a unei teologii chineze. Paul al V-lea a întâmpinat aceste exigențe cu bula Romanae Sedis din 27 iunie 1615, în care acorda două lucruri: traducerea în chineză a Bibliei și a liturgiei (liturghierul, breviarul, ritualul pentru tainele bisericești). De fapt bula a rămas literă moartă. Primul preot japonez a fost hirotonit tocmai în 1656. Nu era însă o mișcare favorabilă promovării unui cler indigen suficient pentru trebuințele pastorale a Imperiului Celest.

O altă problemă a evanghelizării era limbajul religios. În Japonia reacția occidentală a împiedicat crearea unui limbaj teologic japonez, doar că s-a renunțat de a-l defini pe Dumnezeu cu un cuvânt ca Dainichi (folosit de Xaveriu), în favoarea unei transliterații din portugheză Deos.

Matteo Ricci, în timp ce în primele scrieri, cum ar fi traducerea Decalogului, a rugăciunilor Tatăl Nostru, Bucură-te Marie și Crezul din 1583 și apoi în catehismul din 1584, a folosit termenul Tianzhu (Domn al cerului) în Tratatul despre Dumnezeu studiind textele lui Confucius, se repetă chiar și expresiile ca Tian (cer), Shang di (Domnul cel Preaînalt).

Reținea de fapt că idea exprimată de acești termeni fusese aproape de cea creștină a unei ființe supreme, unic, atotputernic, atotștiutor, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.

Părintele Nicolo Longobardo, superiorul iezuiților din China, și părintele Pasio, provincialul de Japonia considerau incorectă o asemenea alegere. Era evident că se stabilea două linii pastorale și misionare: prima la curtea regală și alături de intelectuali, pe când cealaltă era în provincie. Prima era progresivă și respectuoasă față de cultura și ceremoniile chineze, în timp ce a doua, transpusă într-un ambient popular era mai operativă și de fapt făcea tabula rasa față de orice.

Longobardo, după o îndelungată reflecție, a aprobat normele lui Matteo Ricci.

Pe lângă toate aceste probleme a apărut și prima reacție anticreștină. Informațiile despre China a creat un enorm entuziasm în interiorul societății. Dimpotrivă în China progresul creștinilor nu a trecut neobservat. Favoarea obținută la curte a generat invidie iar succesul la popor iritare. La nivelul învățaților era criticată teoria Domnul cerului. În provincie acuzele îndreptate împotriva misionarilor erau că nu respectau riturile, celebrau venerații misterioase și magice, și uzurpau prerogativele imperiale. A fost un proces la Nanchino în 1616 și câteva expulzări. Iezuiții au obținut un succes consistent când astronomii lor au prevăzut o eclipsă de soare, pe când astronomii chinezi nu au știut să calculeze când se va întâmpla acest lucru. Din acest motiv, misionarilor li s-a încredințat responsabilitatea de a modifica calendarul.

La moartea lui Matteo Ricci, în China erau circa două mii cinci sute de creștini, din care două sute la Pechino și într-o mare măsură aparținând claselor culte. Creșterea va fi graduală. La sfârșitul secolului al XVI-lea numărul creștinilor va crește deja la două sute de mii împărțiți în trei dieceze: la Macao, Nanchino și Pechino. Ultimele două vor fi instituite în 1690.

4. Misiunile în Africa

4.1. Situația Bisericii în Africa Islamică

După anul 1415, portughezii pătrund pe coastele continentului african

stabilind numeroase centre comerciale. Ei sunt însoțiți de primii misionari, care sunt în primul rând parohi ai coloniștilor stabiliți în aceste centre comerciale. Diecezele create în Maroc, Madeira, Azore și Angola nu pot fi considerate Biserici locale propriu-zise. În Congo și Mozambic, misiunile nu au avut nici un succes datorită comerțului de sclavi pe care l-au practicat coloniștii portughezi.

În Africa de Nord, misionarii nu au putut pătrunde din cauza existenței islamice.

Istoria acestei părți a Africii este caracterizată nu numai de activitatea misionară dar și de două tipuri de intervenții: militar și umanitar.

Din punct de vedere militar, după ofensa militară a lui Carol al V-lea care intenționa să echilibreze situația cu cele două puncte ale turcilor asupra Vienei (1529-1532) și care intenționau să ocupe Tunisia în 1535, dar datorită falimentului expediției din Algeria din 1541, a fost preluată de arabi. Aceștia reprezintă diverse fortărețe ale portughezilor cum ar fi: Agadir, Safi, Azemmon, Asilah și ale spaniolilor cum ar fi: Tripoli, Bougia, Djerba, Tunisi.

În acest an cade și Cipru și ca urmare Lepanto și Tunisi au fost recucerite

pentru a cădea definitiv sub dominația sarazinilor (1572-1574). În 1578 regele Sebastian al Portugaliei a fost învins și ucis în bătălia de la Alcazarquivir. În acest mod s-a sfârșit visul de a cuceri Marocul.

În afară de limba arabă se vorbea și o limbă francă, iar în Tunisi de est prevala italiana și la vest spaniola. Economia se sprijinea pe pirateria tolerată prin care corporația piraților care trebuiau să plătească o cincime din fiecare pradă, de fapt domina.

Navele lor, comandate adesea de renegați (creștini apostați), mergeau să atace orice navă pe care o întâlneau în calea lor, și jefuiau satele riverane. În 1616 arabii au ajuns până chiar și în Irlanda. Între anii 1620 și 1930 pirații din Salé au acostat peste o mie de nave, și în aceste condiții războiul era o necesitate. De aici se observă tactica algerienilor: a negocia pacea cu o putere, pentru a ataca navele. Negociind în acest mod pacea cu Ruyter și cu olandezii în 1663, pirații își permiteau să atace navele franceze.

În aceste condiții orice activitate misionară era imposibilă. Rămânea numai activitatea umanitară a îngrijirii sclavilor creștini și a eliberării lor.

Sfântul Vincențiu a dorit prezența misionarilor săi la Tunisi și Alger, plătind preocuparea consulară a Franței în aceste două orașe. Consulii în afară de responsabilitățile diplomatice, care erau puține mergeau să viziteze sclavii și se preocupau de situația lor. Dacă erau înștiințați că un sclav este condamnat la moarte, trebuiau să-l ducă la un preot pentru a se confesa. Trebuiau apoi să-i asiste din punct de vedere spiritual pe sclavii închiși în temnițe și în spitale. În 1687 un misionar amintea că era în Alger zece mii de sclavi și peste o mie

patru sute de renegați. Din această cauză situația era foarte dificilă.

Tratativele pentru eliberarea sclavilor erau foarte laborioase. Persoanele cu care se duceau tratative erau infideli.

În 1662 au fost eliberați mulți englezi, olandezi și spanioli plătind pentru aceștia șaizeci de mii de piaștri. Dar în acest mod era riscul de a se finanța pirateria, deoarece banii erau investiți pentru înarmarea noilor nave. În același an au ajuns în Alger circa o mie cinci sute de sclavi creștini.

Activitatea pastorală alături de sclavi era foarte exigentă. În 1682 casa de misiune a fost transformată într-un dispensar pentru a se interna ca într-un spital toți aceia care nu puteau fi îngrijiți. Adesea cei mai înrăiți persecutori ai creștinilor erau renegații.

4.2. Misiunile în Africa Portugheză

Teritoriile ocupate de portughezi erau considerate unul și același. Stăpânirea se întindea peste Atlantic și cuprindea Congo, Angola, Oceanul Indian, Mozambic, Insula Capo Verde precum și zona de pătrundere (Etiopia și Monomotapa). Conducerea administrativă a acestor teritorii era la Lisboa. Din punct de vedere ecleziastic aceste teritorii depindeau de episcopul din Funchal, episcopat în 1514 și arhiepiscopat în 1533; de ea depindea diecezele de Angra, Ribeira Grande și Goa.

Filip al II-lea a fost cel care a promovat fondarea lui Saō Salvador în 1596. coasta de est depindea de Goa și nu a avut niciodată un episcop rezident.

În regatul Congo, descoperit în 1482 de Diego Cão, prin victoria infantelui Alfons aupra partidului păgân al fratelui său, începe o perioadă care oferă mari speranțe dezvoltării creștinismului în întregul Congo.

Regele în persoană predica credința supușilor săi, și deoarece cuceririle pentru misionari rămâneau fără răspuns, la trimis pe propriul fiu cu diverși însoțitori la Lisabona, pentru a primi acolo formarea sacerdotală. Se pare că scrisorile lui Alfons au fost falsificate de către înterpreți sau au fost reținute de autoritățile locale portugheze. De aceea, Alfons, nemaiputând avea încredere în vreun portughez, îi scrie lui Manuel I prin intermediul unui student. În această scrisoare el îi aseamănă pe albii care se află în Africa, între aceștia întrând și preoții, cu iudeii care l-au răstignit pe Cristos.

În sfârșit, Alfons are consolarea de a-l primi pe fiul său Henric, care se întorcea ca episcop titular de Utica în 1521. Bazându-se pe dânsul Alfons concepe diferite planuri pentru evanghelizarea regatului. Cu plăcere ar fi acceptat ca Sāo Salvador, capitala sa, să fie ridicată la rangul de dieceză, dar în schimb în 1534 devine scaun episcopal Sāo Tomé, care va primi un episcop european. Alfons a rămas complet deziluzionat de acest lucru și se abține de a aproba această unire.

Regele Alfons de Congo a murit în 1541. Primii iezuiți au ajuns în Congo în 1548. Dojenile lor nu-l cruțau nici măcar pe rege, l-au făcut pe acesta să se înfurie într-o așa măsură încât să dea ordin ca toți albii să părăsească regatul său. În acest mod, munca misionarilor nu a dat nici un rezultat, iar misiunea iezuiților a fost abandonată după numai șapte ani.

În 1596 Clement al VIII-lea a făcut din Sāo Salvador o dieceză sufragană Lisabonei. Dar nici această măsură nu a putut contribui la evanghelizarea Congo-ului. Dat fiind faptul că unul din primii episcopi la puțin timp după ce și-a luat în posesie dieceza, a fost asasinat, succesorii săi și-au mutat reședința la Luanda, evitând Congo.

Angola, explorată de portughezi încă din 1520, și-a început relațiile oficiale cu Portugalia abia în 1588. În acest context se va desfășura și organizarea unei misiuni ce a fost încredințată de Francisc Borgia Societății lui Isus. Într-o scrisoare ce comunica plecarea primilor misionari, este adus la cunoștință că până acum Evanghelia nu a fost predicată în Angola. Însă nici acum, într-un prim moment, munca de evanghelizare nu a putut începe, deoarece misionarii iezuiți au fost închiși sau luați prizonieri. Unul dintre ei a putut să se întoarcă în Portugalia pentru a reveni cu daruri destinate regelui angolez; ultimul misionar ținut ostatic a murit în 1575, puțin timp înainte de sosirea noii expediții misionare. Și de această dată lucrurile vor merge rău. Locuitorii Angolei se apărau cu îndârjire împotriva ocupației țării. De abia în 1581 portughezii au obținut o victorie și misionarii au reușit să facă primele convertiri.

În 1626, când episcopii din Sāo Salvador au început să se stabilească la Luanda, misiunea a putut să se consoleze.

4.3. Misiunile în Africa Franceză

Franța, angajată mai întâi în războaiele pentru religie și apoi pentru a întări

monarhia, a stat deoparte multă vreme față de situația africană. Richelieu a organizat o companie care a obținut monopolul comerțului pe coastele Senegalului, a cărei activitate era aceia a comerțului cu sclavi negri, transportați în coloniile din Antile, a comerțului cu cauciuc, cu aur și cu pene de struț. Jean-Baptiste Colbert pus la punct o doctrină economică colonială, organică și sistematică, numită a Esclusivului, de altfel pusă în practică de englezi. Pe baza ei coloniile trebuiau să-și vândă marfa agricolă numai patriei mame și să cumpere de la ea produse finite.

Comerțul trebuia să se efectueze numai cu nave și negustori francezi. Această politică se încadrează în concepția negustorească a lui Colbert, după care pentru a mări rezervele de metal prețios era nevoie de a se exporta mult și a se importa puțin.

De aceea Franța s-a dotat cu o flotă suficientă de nave mari și a constituit un program de taxe care penaliza importarea din alte state, dar favorizau pe cele din Senegal și Madagascar.

Evanghelizarea insulei San Lorenzo, numită din 1665 Ile Dauphine, era îngreunată de trei factori: marea, pământul și oamenii. Marea cu furtunile, bolile și pericolele era primul obstacol. Etienne de Flacourt, guvernatorul insulei a fost ucis în timpul unui abordaj al piraților de Salé în 1660.

Al doilea obstacol era pământul. Condițiile climatice erau oprite. În plus au fost ani de foamete și secete teribile.

Al treilea obstacol era constituit de oameni și în primul rând de coloni care erau cruzi, lacomi, răzbunători, autoritari și cu moravuri adesea depravate. Prin acest mod pregăteau spirala legii, a violenței și a înșelăciunii. Situația era neplăcută. Francezii și malgașii se lăsau duși de excese neplăcute. Misionarii lazariști au început de a-i catehiza pe malgași. S-a deschis un mic seminar, deoarece un colon francez de douăzeci și trei de ani a cerut de a fi admis ca frate. Misionarii s-au gândit de a-i converti pe conducători. Superiorul Etienne s-a angajat cu mult zel de a-l converti pe Dian-Manangue, care era un comandant războinic al francezilor și care complota în secret de al expulza. Când misionarul a mers în satul său a fost ucis pe neașteptate împreună cu tovarășul său Patte și un malgaș.

A fost semnalul unei revolte care ducea colonia la marginea prăpastiei. Dar a fost salvată datorită intervenției unui aventurier pitoresc pe nume Le Vachet, zis La Case, principe de Ambolo.

În acest timp s-a creat în Franța compania Indiei orientale din care făceau parte regele și nobilimea. De această dată se avea în vedere o colonie de burghezi, centru de negustorie cu India. S-a cerut din nou de a veni misionari. A fost nevoie de alte două expediții în 1665 și în 1666, de nouă preoți și șapte frați. Vârsta medie era de peste treizeci și trei de ani, cu un maxim de patruzeci și cinci de ani pentru preoți. În călătoria din 1665 un preot și un frate s-au scufundat, iar într-o altă călătorie a fost un altul care a murit în largul mării. Nu departe de țintă un misionar a trebuit să intervină pentru a liniști o tentativă de răscoală. Un grup de marinari au ocupat partea navei dinspre proră și au punctat două tunuri pe pupă. Argumentul indicat de cel pe care o redă este de caracter religios, deoarece căpitanul și o parte a echipajului erau protestanți.

În ambientul colonizării și pătrunderii catolice a francezilor, asistăm la un naționalism exagerat al localnicilor și la opoziția protestanților.

De fapt încă de la prima expediție au rămas în viață doar doi misionari, Louis Bounot și Michel Montmasson, cărora li s-a alăturat alți doi în cea de-a doua expediție. Apoi situația s-a prăbușit deoarece doi misionari s-au îmbolnăvit, unul s-a înecat într-un râu și un altul a murit.

Guvernatorul a intrat în conflict cu câțiva regi locali. Francezii au trebuit să se retragă la Fort-Dauphin și în același timp și misionarii au fost retrași.

În ambientul colonizării și pătrunderii catolice a francezilor, asistăm la naționalismul exagerat al localnicilor și la opoziția protestanților.

4.4. Comerțul și evanghelizarea sclavilor negri

Fenomenul sclaviei este o problemă complexă cu implicații de caracter antropologic, sociologic, religios, economic și juridic.

Nu expun o problemă generală (liceitatea sau mai puțin a sclaviei, sclavia la diferite popoare și în diverse civilizații), dar o problemă particulară a comerțului cu sclavi negri pentru America începând cu secolul al XVI-lea. Știm de fapt, că era și un alt flux de sclavi către est (comerțul islamic), care a continuat și în parte continuă, dar această situație nu privește istoria bisericii.

Comerțul a fost determinat de nevoia exploatării miniere și a plantațiilor,

după care s-a constat că indios nu suportau o asemenea sarcină de lucru.

Negri erau capturați chiar de conducătorii lor africani și vânduți negustorilor de sclavi, care îi transportau în America. În această perioadă sclavia nu era interzisă, dar era permisă din anumite motive:

– conform războiului

– greșeli grave (sodomie, trădare, răpire,)

– vânzare autorizată de legi

– nașterea în condiție servilă.

Necesarul de sclavi era sărac, fie în Antile ca și în Brazile, în alte zone era mai puțin auzit, dar era totdeauna consistent. Spania neputând face față a inventat sistemul monopolului admis de companiile negustorești, în care se discuta despre piața rentabilă. Dacă toate puterile se angajau în comerț, pe primele locuri erau portughezii, englezii, olandezii, genovezii și scandinavii.

În 1713 între clauzele tratatului de la Utrecht a fost inclus un articol care rezerva Angliei acest monopol. De remarcat sunt condițiile acestor sclavi: au fost obținuți din părțile Africii în schimbul armelor sau a altor obiecte, după care au fost înghesuiți pe nave și trebuiau să facă o călătorie care putea dura de la treizeci și cinci la cinzeci de zile (în funcție de vânt și de curenți).

Într-o călătorie spre Brazile în 1625 au fost îmbarcați pe cinci nave o mie două sute unsprezece sclavi. Dintre aceștia cinci sute optzeci și trei au murit în timpul călătoriei și șaizeci și opt imediat după ce au ajuns la destinație.

Foarte generice și neprecise sunt datele referitoare la numărul sclavilor duși în America. Se vorbește de un milion de sclavi introduși în America spaniolă și de patru milioane duși în Brazile. Alții vorbesc de zece milioane de sclavi, dar nu lipsesc nici cei care spun de treizeci sau cincizeci de milioane de sclavi.

Pentru a evita exagerările în indignări și în sentințe ideologice, pentru a încerca de a ne face o idee a mentalității contemporane trebuie să facem câteva observații obiective:

– lipsește din partea papilor un document de condamnare comparat cu cel al lui Paul al III-lea din 1537 referitor la sclavie;

– pe de o parte coroana a reglementat comerțul cu sclavi, iar pe de altă parte s-a angajat de a emana norme care să-i apere pe sclavi;

– opinia publică în Biserică accepta fenomenul sclaviei; sclavii erau chiar aproape de casele religioase, de mănăstirile de clauzură, de colegiile iezuiților și se încerca de a „umaniza” condițiile sclavilor. În general opinia dată de călătorii europeni care au vizitat coloniile spaniole au fost efectiv surprinși de maniera cum erau tratați sclavii;

– nu lipseau intervențiile, izolați pentru adevăr, condamnați la sclavie; au fost misionari care au înfruntat apostolatul între sclavi cu mare dăruire și care au căutat de a salva persoanele.

Privind condamnarea sclavilor, amintim că fratele Bartolomeu de Albornos în 1573 a condamnat comerțul cu sclavi. Din această cauză cartea sa a fost inclusă în indexul cărților interzise.

În 1681 doi capucini Francisco José de Jaca și Epifanio de Moirans au

afirmat că:

– sclavia negrilor este nedreaptă;

– sclavii sunt oamenii liberi;

– prin datoria dreptății trebuie să fie eliberați;

– stăpânii care nu își eliberează sclavii nu pot primi dezlegarea.

Cei doi frați au fost încarcerați și retrimiși în Europa.

Cea mai semnificativă operă de evanghelizare a fost foarte eficace în Peru, Mexic, Bolivia, Columbia și Venezuela și mai puțin eficace a fost în Antile și Brazile. Angajarea cea mai mare a venit din partea religioșilor.

Câțiva iezuiți s-au gândit de a evangheliza în limba bantù, de aceea s-a elaborat o gramatică, un catehism și au fost traduse rugăciuni.

Necesitatea înlocuirii indienilor nimiciți a dat un nou avânt sclaviei care dispăruse de mult din Occidentul creștin. În Evul Mediu lucrurile sunt certe, creștini capturați de musulmani erau transformați în sclavi și în mod reciproc prizonierii musulmani erau vânduți, de unde ideea că puteau fi transformați în sclavi prizonierii capturați în timpul unui război sfânt.

Pentru a justifica sclavia și comerțul cu sclavi, se face apel la argumentele lui Aristotel, care vorbește de categorii de oameni sclavi prin natura lor. Cu alte cuvinte, ipocrizia este la loc de cinste, iar sclavia este un rău necesar pentru nevoile economiei. Unii misionari participau la acest comerț și își aveau proprii lor sclavi. Negrii nu au avut parte de un Las Casas care să-i apere, ci numai de suflete miloase, precum iezuitul Pierre Claver, care s-a străduit să le îndulcească soarta.

CAPITOLUL III

CONGREGAȚIA ”DE PROPAGANDA FIDE”

1. Înființarea Congregației ”De Propaganda Fide”

Până în 1600 misiunile ad gentes au fost încredințate ordinelor religioase, în cadrul sistemului de patronat. Puterile colonizatoare prevedeau organizarea generală a teritoriului (numesc episcopii, delimitează teritoriile, aleg responsabilitățile, controlează deciziile disciplinare).

De evanghelizare se ocupau și ordinele religioase, care adesea au reușit să realizeze inițiative de mare densitate, chiar și în ambientul patronatului (Xaveriu, Ricci, Valignano, Acosta).

La începutul noului secol situația era schimbată. Teritoriile portugheze din

Asia s-au redus din cauza inițiativei olandezilor și englezilor. Situația de

colaborare între Spania și Sfântul Scaun s-a schimbat. Pentru aceasta Sfântul Scaun decide de a lua în mână situația misiunilor. O comisie pentru misiuni a fost creată în 1568.

Grigore al XV-lea vrea să revendice Bisericii în particular sarcina de a dirija și de a unifica activitatea misionară, îndepărtând-o de obstacolele patronatului și încredințând misionarilor o muncă în mod exclusiv spirituală.

Cu bula Inscrutabili divinae providentiae din 22 iunie 1622 a fost instituită Sfânta Congregație ”De Propaganda Fide” (din 1968 Congregația pentru evanghelizarea popoarelor).

Misiunea noii congregații este de a conduce sufletele la mântuire și mai ales de a apăra credința catolică, menținând-o în credincioși și răspândind-o între necredincioși.

Jurisdicția Propagandei nu se limita doar la țările îndepărtate, dar cuprindea și dominații ale ereticilor sau schismaticilor, cum ar fi: Suedia, Germania, ținuturile hughenote din Franța și valdeze din Italia, Elveția și Balcani.

Congregația era prezidată de cardinalul Ludovisi și ca secretar pentru douăzeci și șapte de ani a fost Francesco Ingoli, iar agenții săi erau nunții papali.

Arma evanghelizării era aceea a convingerii. Toate misiunile fondate sau care se fondau erau supuse autorității sale. Pentru aceasta era prescris un raport anual. Fiecare misionar trebuia să aibă un „certificat misionar” care trebuia să fie aprobat înainte de plecare și nu putea să fie retras fără autorizația Propagandei.

Congregația De Propaganda Fide era cea care împărțea teritoriile de misiune, în modul de a nu exista interferențe în același teritoriu de alte ordine religioase sau de diferiți misionari. Pentru cheltuieli se fixa o taxă, pretinzând de la fiecare cardinal câte cinci sute de scuzi de aur pentru realizarea promoției.

În 1626 a fost fondată o tipografie poliglot și un an mai târziu s-a deschis Colegiul Urbano pentru preoții destinați țărilor de misiune și pentru preoții proveniți din aceste țări de misiune.

Congregația De propaganda Fide este un fel de minister al misiunilor și la îndemnul prim-secretarului ei Ingoli, ea inițiază o mare anchetă asupra activității misionarilor în lume.

2. Strategia misionară

Fondarea Congregației ”De Propaganda Fide” a fost urmată de un proiect apostolic clar și de o spiritualitate misionară.

2.1. Clerul indigen

Propaganda și-a dat seama că era necesar să se creeze un personal misionar format și un cler indigen pregătit. Amintea misionarilor că trebuia să evite orice implicare în afaceri politice și să se ocupe numai de convertirea popoarelor. Misionarii trimiși trebuiau să aibă credință vie, conduită morală, doctrină solită și trebuiau să se deosebească prin observarea cu scrupulozitate a regulei și prin zelul răspândirii credinței.

În Reguli pentru misionari (1625-1626) se zicea că misionarii Sfintei Congregații De Propaganda Fide să aibă în vedere că sunt trimiși pentru a converti popoarele la credința catolică și apostolică romană.

În memoriul din 1625 Ingoli punea în lumină aviditatea multor misionari care vroiau să-și procure bogății, discordiile dintre episcopi și religioși și între religioși și iezuiți. Mulți misionari erau persoane ignorante lovite de avariție. În 1623 instituția de catedre a limbilor a stabilit în colegii limbile: ebraică, greacă, latină, arabă, în timp ce limbile țărilor de misiune trebuiau să fie studiate în țările respective. Prin aceasta carmelitanii au fost încurajați și au fondat un colegiu la Goa pentru studierea limbilor Indiei.

În 1630 s-a emanat un decret important:

„Trebuie neapărat să se facă în așa fel încât cei mai capabili dintre indieni să fie promovați la ordinele sacre până la preoție inclusiv. Ei trebuie să fie în prealabil instruiți în mod conștiincios și precis. Conduita lor morală trebuia să fie pusă la încercare pentru câțiva ani și trebuiau să se formeze în respectul și responsabilitatea care impune religia creștină”.

Cu această decizie Propaganda se arată foarte curajoasă. Numai clerul indigen a putut să încultureze creștinismul în mod eficace. De fapt, indigenii nu cunoșteau limba, cultura, obiceiurile și nu provocau suspiciuni în scopuri politice sau de a căuta avantaje personale. În schimb, mentalitatea curentă tindea la excluderea celor indigeni. Într-un memorial din1628 Ingoli scria că la originea tuturor relelor era lipsa unui cler indigen:

„Nu se promovau la starea preoțească indieni decât foarte puțin și cu mari favoruri, pentru ca să nu se piardă de la preoții europeni domeniul spiritual în indieni, nici marile bogății luate de la ei. Pentru aceeași cauză acei puțini indieni care sunt hirotoniți, nu sunt lăsați să studieze științele, doar ceea ce îi ajută pentru a fi capelani în parohiile superiorilor lor, au nevoie de aceștia pentru că nu cunosc limba. Pentru nepromovarea indienilor la starea preoțească și nelăsarea lor pentru a aprofunda științele și pentru neînțelegerea între preoți, pentru alternativele mai sus amintite și însă conducerea lor rea și pentru a nu fi mesageri sau judecători la sfârșit, nu se așteaptă la nici un progres în convertirea păgânilor, sarcina cea mai importantă pe care o are papa în acele părți în care se așteaptă de a se procura mântuirea lor în afara funcției”.

Ingoli nu ascundea obiecțiile care erau făcute:

„Să nu se spună că ei sunt incapabili, pentru că nu este adevărat, în primul rând considerând în mod natural că este imposibil ca în atâta mulțime de oameni, să nu fie apți la starea preoțească; în al doilea rând, deoarece este sigur că se numeau capelani pentru superiorii parohilor care nu cunoșteau limba; în al treilea rând pentru faptul că regele Spaniei se sprijinea pe indieni în conducerea temporală. În Mexic este o universitate unde studiau indienii, și indienii veniți la Roma au demonstrat că această opoziție este o manifestare falsă și împotriva experienței; în al patrulea rând, brahmanii, chinezii, japonezii, coreenii și toți indienii născuți din tată spaniol sunt apți pentru preoție. Nu se merită a se afirma că se amețeau, pentru că aceasta nu se întâmpla la toți, doar în lumea modestă care lucrează toată săptămâna, lucru care se întâmplă în Europa trecând chiar la

persoanele serioase, și totuși aceștia sunt primiți la ordinul sacru al preoției. În sfârșit nu se opun faptului că sunt nestatornici și că foarte ușor cad în idolatrie; dimpotrivă indienii sunt foarte credincioși, pentru că nu există familie oricât de mică ar fi care să nu aibă o cameră destinată doar actului rugăciunii și găzduirii preoților și călugărilor care sunt în trecere, și dacă ar fi lăsați să fie instruiți în lucrurile ecleziastice n-ar avea loc acest inconvenient chiar dacă s-ar întâmpla vreodată. Acest remediu a hirotonirii indienilor se va scoate în întregime prima cauză, deoarece ei vor aștepta cu mai multă caritate și cu mai puțin interes conducerea spirituală a părinților lor, și nu va trebui ca europenii să se transfere Indiei pentru a domina și a se îmbogății cu pretextul de a da ajutor spiritual indienilor”.

2.2. Spiritualitatea misionară

Propaganda a valorificat mult spiritualitatea „școlii franceze”. În spiritualitatea acestei școli se găsește o încărcătură apostolică, după cuvintele sfântului Vincențiu: „Nu-mi ajunge să-l iubesc pe Dumnezeu dacă pe aproapele meu nu-l iubesc”. Olier la rândul său a scris: „Aș vrea să pot avea mii de persoane pentru a trimite pretutindeni să ducă iubirea lui Isus Cristos în onoarea Preasfântului Sacrament”. Este valorificată spiritualitatea clerului diecezan unit cu episcopul, care este omul pentru cult și pentru misiune. Toate comunitățile acestei școli (Oratoriu, lazariști, eudiști, sulpicieni), erau împotriva violenței și mijloacelor coercitive pentru convertire. Desfășurau

munca în seminarii și misiuni.

În misiunile interne au pus la punct o metodă catehetică foarte eficace, în măsură de a lumina și de a mișca. Propaganda încurajează fondarea multor grupuri misionare. În fond Congregația Misiunilor a sfântului Vincențiu a apărut ca un grup de misionari uniți cu Propaganda, și numai în a doua parte devine congregație. Propaganda a cerut sfântului Vincențiu misionari pentru Irlanda și Scoția și apoi pentru Madagascar.

Spiritualitatea școlii franceze a fost influențată de François Pallu (1626-1684) fondatorul Societății Misiunilor Externe din Paris. A participat la congregația mariană la colegiul din Clermont, condusă de Jean Bagot, discipolul lui Lallemant, la Congregația Preasfântului Sacrament și la Congregația secretă de devoțiune care reunea cele mai frecvente congregații mariane. Frecventând congregațiile din Paris s-a interesat de misiunile din Extremul Orient, aceasta deoarece iezuitul Alessandro Rhodes (1591-1660), misionar la Macao, Cocincina și Tonchino, și a venit la Paris pentru a găsi trei episcopi care să se angajeze de a merge pentru a hirotonii clerul indigen. Propaganda care în 1651 a interzis de a se multiplica numărul de congregații misionare în Franța, vede că această inițiativă este bună.

Francesco Laval a fost numit vicar apostolic pentru Canada, Pallu și Lambert de Motte au fost numiți pentru Tonchino și Cocincina în 1658.

În 1660 părintele Ignațiu Cotolendi a fost numit vicar apostolic în China. În 1663 a fost fondat la Rue du Bac din Paris seminarul pentru misiunile externe.

3. Instituirea vicarilor apostolici

Între proprietățile patronatului spaniol și portughez era o mică diferență. Prima era dotată cu episcopi, dieceze și misionari, în timp ce a doua, din cauza decadenței portugheze le lipsea tot.

Portugalia a pierdut de fapt Malacca în 1641 și Ceylon în 1656. Scaunele episcopale ale patronatului de Orient erau adesea vacante și la mare depărtare. Ingoli se lamenta în memorialul din 1644:

„Episcopatele sunt lăsate uneori vacante de aproape douăzeci de ani, cum sunt cele din Macao și Milapor. Sunt episcopi care nu stau la reședințele lor cum este cel din Malacca. Prin întinderea episcopatelor din India, nu se pot vizita toate parohiile de prelați pentru a administra sfântul mir și sfântul maslu, și pentru a se face un progres în India. Dacă nu va crește numărul episcopatelor, se va destrăma religia în insulele apropiate ca și în continentul asiatic”.

Soluția este clară: înființarea de noi dieceze. Dar era necesară colaborarea portugheză care era dificil de obținut. Iezuitul Alessandro de Rhodes, a venit la Roma, după ce a făcut o lungă experiență de douăzeci de ani în Indochina. El a înțeles că nu se putea înființa în mod stabil Biserica în teritoriile de misiune fără crearea unui cler autohton. Dar pentru hirotonirea cateheților era necesar prezența unui episcop.

Pentru a eluda patronatul portughez s-a sugerat că nu este neapărată nevoie de un titlu rezidențial dar este de ajuns un vicar apostolic. Acest lucru s-a întâmplat deja: în 1638 a fost promovat la episcopat Matteo de Castro, vicar

apostolic de Ildacan, chiar dacă mai apoi comportamentul său a lăsat de dorit.

Fuseseră numiți vicari apostolici: François Pallu pentru Tonchino și pentru cinci provincii din China Occidentală; Lambert de Motte pentru Cocincina și pentru patru provincii din China Meridională, și în 1660 Ignațiu Cotolendi pentru Nanchino. Erau episcopi titulari și nu rezidențiali, numiți de papa și sub autoritatea Congregației De Propaganda Fide și astfel de Sfântul Scaun. „Cu această formulă potrivită Propaganda Fide nu punea motivul în ce privește colonizarea, dar salvând numirea episcopilor pentru patronatul portughez, producea o separare, o anticipare a dezvoltării semnificative între colonizare și evanghelizare”.

4. Înființarea Misiunii Fraților Minori Conventuali din Moldova și Valahia

La începutul secolului al XVII-lea generalul conventualilor Giacomo Montanari promovează la nivelul întregului Ordin o activitate de restaurare internă și de deschidere către noile zone de misiune, astfel încât a fost numit pe drept cuvânt „restaurator ordinis”.

Montanari promovează renașterea misiunilor conventualilor în răsăritul Europei imediat după fondarea Propagandei Fide în 1622, care încredințează conventualilor misiunea de a relua activitatea misionară în acele regiuni.

În această activitate apostolică post-tridentină se încadrează și aspectul pastoral din conventele vechi ca și din noile provincii, de asemenea se desfășoară o activitate misionară intensă în Moldova și Valahia începând cu anul 1623.

La începutul secolului al XVII-lea situația politică și religioasă din Valahia și Moldova era foarte complexă deoarece aveau o poziție geografică ce le situau între cele trei mari puteri politice din acel timp: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Regatul Poloniei, și mai târziu Imperiul Rus.

Biserica Catolică era în aceste două provincii, ca și astăzi cu un statut de minoritate, și de aceea cercetările istorice din perioada 1600-1650 sunt caracterizate de o situație deosebită a acestei biserici înconjurată de o majoritate ortodoxă.

Dacă în Transilvania spiritul reformistic tridentin a avut un mare succes datorită mai ales activității iezuiților, în Moldova și Valahia reforma catolică a început să-și pună cuvântul după fondarea Propagandei Fide care s-a interesat îndeaproape de aceste zone de misiune prin trimiterea franciscanilor, de regulă conventuali, dar și prin unele tentative ale iezuiților de a introduce reforma în aceste regiuni.

În Moldova și Valahia atmosfera religioasă era diferită de cea din Transilvania, deoarece predomina ritul bizantin confesat de domnitori, boieri și majoritatea populației. Aceste două provincii constituiau o enclavă de autonomie creștină orientată în balcani, permisă în schimbul unui tribut de

către Înalta Poartă.

Domnitorii Moldovei și ai Valahiei erau numiți de Înalta Poartă, la propunerea boierilor sau la plăcerea sultanilor. Pentru a domina și a influența în mod politic cele trei principate românești, Polonia, Imperiul Otoman și Austria își pretindeau dreptul de a decide soarta acestor provincii.

Propaganda Fide a intervenit în mod special în aceste teritorii și a încredințat conventualilor această misiune pe care o considera ca fiind „prima născută”. Limitele teritoriale ale misiunii a rămas pe tot parcursul secolului al XVII-lea neschimbat, deși activitatea conventualilor a fost mai intensă în Moldova. De multe ori misionarii conventuali ajungeau în Basarabia, ce aparținea domnitorilor Moldovei pentru a-i asista pe catolicii împrăștiați prin diferite localități până la fluviul Nistru, căutându-i pe cei ce cădeau în robie la

tătari sau cazaci.

Sfântul Scaun încerca să se îngrijească de sufletele catolicilor din Moldova și Valahia prin intermediul nunțiului din Polonia, și din corespondența acestuia cu Vaticanul ne putem da seama de politica adoptată în acest sens. Din corespondența de natură religioasă ce nunțiul o trimitea la Roma se poate vedea preocuparea pentru episcopia de Bacău. În timpul domniei lui Ieremia Movilă, domnitor al Moldovei între 1600-1606, ce ducea o politică de apropiere cu Polonia, era un episcop catolic ce locuia în conventul franciscan din Bacău, Bernardino Quirini (1591-1604).

Acest episcop pleacă la Roma în 1599 pentru a face vizita ad limina, prezentând papei Clement al VIII-lea un memorial despre situația Bisericii din

Moldova, în care afirma că menține încă vechiul titlu de episcop de Argeș, și se bucura de un mare respect din partea domnitorului Ieremia Movilă din Moldova. De asemenea afirma că a făcut vizita pastorală în Moldova și de multe ori domnitorul ortodox participa și la celebrările sale liturgice.

După fondarea din 1622 a congregației Propaganda Fide, Biserica a încredințat acestei instituții organizarea activității misionare în zonele unde înainte era deja o prezență misionară, sau de a trimite noi misionari care, în conformitate cu spiritul post-tridentin, ar fi trebuit să readucă „schismaticii” la unire cu Roma și să-i convertească pe „necredincioși”.

În 1623 franciscanul observant din Dalmația, Andrea Boguslavici, ajunge în Moldova ca misionar trimis de Propaganda Fide în Moldova și Valahia. La

început își desfășura activitatea misionară ca și franciscan observant, se găsea în Moldova din timpul domnitorului Gaspar Grațiani când a rămas cu mulți catolici robi la tătari.

Boguslavici pleacă la Roma în 1623 și se supune ascultării generalului conventualilor, Giacomo Montanari, ce l-a prezentat Propagandei Fide împreună cu alți șase confrați pentru a obține aprobarea facultăților necesare pentru a merge ca misionar în Valahia și Moldova. Propaganda Fide a concis toate lucrurile necesare pentru ca ei să poată pleca pe 25 aprilie 1623, odată ce poate fi considerată ca și fondarea Misiunii Fraților Minori Conventuali în

Moldova.

În decembrie 1628 Propaganda Fide cere generalului conventualilor, Franceschini, să trimită alți trei noi misionari pentru a întări prezența misionarilor în Valahia și Moldova. Generalul răspunde pe 30 ianuarie 1629, și propune Propagandei Fide de a trimite în Valahia pe provincialul conventual de Orient, Guglielmo Foca, care era și vicar patriarhal la Constantinopol, în timp ce în locul său era numit Giovanni Mauri della Fratta, cereri la care Propaganda Fide răspunde în mod afirmativ.

Guglielmo Foca a fost numit și prefect al Misiunii din Valahia și Moldova pentru a avea facultățile necesare cerute de situația dificilă în care se găsea misiunea, fiind primul din lunga serie de prefecți ce vor urma după aceea la conducerea misiunii. Deoarece Foca trebuia să-l aștepte pe Giovanni Mauri della Fratta, la trimis în iunie 1629 ca și comisar în Valahia pe franciscanul conventual Pietro Paulo Bruni împreună cu un confrate ce cunoștea limba din acele teritorii.

Când Giovanni Mauri della Fratta ajunge la Constantinopol în 1629 a fost numit în mod oficial în noua sa funcție ca provincial de Orient și vicar patriarhal în prezența ambasadorilor străini la Constantinopol, iar Foca se pregătea să meargă ca și prefect în Moldova în compania domnitorului Moldovei, Alexandru Coconul care în acele zile se afla la Constantinopol.

Din cauza unei polemici aprinse cu ambasadorul Veneției la Constantinopol, Foca pleacă în Italia lăsând astfel misiunea fără prefectul ei. Era o situație foarte dificilă ce va dura timp de douăzeci de ani în dezavantajul activităților misionarilor ce nu puteau fi reprezentați de un superior cu atribuțiile necesare în fața autorității civile.

Noul general al Ordinului Fraților Minori Conventuali, Michelangelo Catalani, ales în 1647, îl numește ca provincial de Orient pe Francesco Circhi d’Anagni, iar Propaganda îl aprobă pe 3 iulie 1647 ca Vicar Patriarhal de Constantinopol și Prefect al Misiunii în Moldova și Valahia.

În acest cadru general al Misiunii, pe 18 octombrie 1648 Generalul Catalani al conventualilor a ales ca nou Provincial de Orient pe Francesco Severolli, iar Propaganda Fide îl numește Vicar Patriarhal de Constantinopol pe 27 septembrie 1649. Dar nu a mai fost numit, ca și până atunci, și Prefect al Misiunii în Moldova și Valahia. Dificultățile inerente unei călătorii de la Constantinopol în Valahia, distanța și încetineala corespondenței cu Vicarul Patriarhal, moartea Secretarului Propagandei Fide, Francesco Ingoli, au fost o serie de elemente care au provocat decizia Congregației, în vederea stabilirii în Moldova și Valahia al Prefectului Misiunii. Francesco Circhi d’Anagni a fost ultimul Prefect al Misiunii cu reședință la Constantinopol.

Propaganda a luat decizia salutară de a desprinde prefectura de vicariatul patriarhal latin de Constantinopol, pentru a o încredința unui misionar cu reședința pe teritoriul Moldovei sau Valahiei. Și funcția de Vicar Patriarhal a fost separată de cea de Provincial de Orient și a fost încredințată unui episcop.

Deoarece situația în Transilvania era foarte dificilă pentru catolici din cauza guvernului calvinist ce persecuta mai ales Ordinele călugărești. Provincialul Transilvaniei, Bonaventura da Campofranco, franciscan conventual, a cerut Propagandei să meargă ca misionar în Valahia și Moldova.

Sacra Congregație Propaganda Fide nu i-a dat această facultate, dar l-a numit Prefect al Misiunii în Valahia și Moldova cu obligația de a avea reședința în Valahia, la Târgoviște. Această decizie a Propagandei Fide poate fi considerată ca nașterea Prefecturii in loco a Misiunii în Valahia și Moldova, iar Bonaventura da Campofranco ca primul Prefect în Misiune.

După domniile strălucite ale lui Vasile Lupu în Moldova (1643-1653) și Matei Basarab în Valahia (1632-1654), prin protecția acestor domnitori a favorizat apostolatul misionarilor. A urmat o perioadă dificilă de suferință și persecuție, din cauza războaielor continue dintre polonezi și turci, aceștia din urmă fiind ajutați de tătari și cazaci.

Datorită vicisitudinilor din această perioadă pentru cele două provincii românești, Misiunea Conventualilor s-a confruntat cu dificultăți deosebite și a fost oprită de la o dezvoltare ulterioară, deși în mod curajos și cu elan apostolic, mulți franciscani conventuali au continuat să asiste comunitățile de catolici din Moldova și Valahia. Această situație va dură până în 1895, când misiunea va fi transformată în provincie și se va bucura de o structură proprie ce-i va consimți un apostolat mai fructuos și predicarea Evangheliei în toate comunitățile de catolici încredințate conventualilor.

CONCLUZIE

Descoperirile geografice și formarea imperiilor coloniale se înscriu într-un grandios proces de transformare a societății europene în care factorii economici și politici se împletesc cu forțele culturale și religioase.

Biserica nu a avut nici cea mai mică intenție de a transforma lumea într-un imens Stat ecleziastic. Azi, ca în vremea apostolului Paul și a celor dintâi apostoli Biserica nu a dorit altceva decât să-și răspândească credința pretutindeni, arătând, pe cât posibil tuturor oamenilor, calea ce duce spre mântuire. Pentru a putea fi liberă de a anunța Evanghelia și pentru a se ocupa de suflete, ea va continua să lupte fără a se lăsa intimidată de nimeni, recurgând chiar la mijloace politice, dacă va fi nevoie. De aceea, ea nu se teme de nici un conflict cu oricare putere, chiar mondiale, dar în rest, îi este indiferent cine e la putere în America, China, India sau Africa, ce tip de constituții adoptă popoarele și în ce mod se desfășoară viața lor politică și economică.

Pornind din secolul al XVI-lea, Biserica a profitat de oportunitățile oferite de Era colonială, mulțumind tuturor acelor guverne care au susținut-o în funcțiile sale pastorale; dar ea rămâne doar indirect interesată de sfârșitul sistemului colonial, la care asistăm astăzi.

Calea spre o Biserică mondială era deschisă și în sensul că treptat se forma un echilibru tot mai mare de popoare chiar în interiorul Bisericii. Încă din timpul Evului Mediu timpuriu, rolul de ghid în Biserică îl îndeplinise aproape

întotdeauna o națiune sau un stat, însă, odată ce au început să existe mase de populație catolică și dincolo de Oceanul Atlantic, a încetat supremația popoarelor europene, în locul acesteia intrând un schimb obișnuit de relații între toți catolicii. În timp ce America din zilele noastre trimite misionari în toate direcțiile, Asia mai este constrânsă încă să primească din afară evanghelizatori. Și totuși, dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că misiunile din Asia au exercitat încă din secolul al XVI-lea o influență puternică asupra istoriei bisericești europene: ele au aprins entuziasmul misionar în Europa și l-au menținut viu. Creșterea numărului de vocații religioase între tinerii catolici din secolele XVI – XVII, și mai mult încă în secolul al XIX-lea, este în strânsă legătură cu acest entuziasm misionar.

Am parcurs acest drum împreună cu o mulțime de creștini, am fost sensibili la curajul unora și la compromisurile celorlalți și am simțit caracterul dramatic al unor situații. Credința în Evanghelia lui Isus, lucrare a Duhului Rusaliilor, le permite creștinilor de azi să revină la tradiția vie și să transmită moștenirea primită în forme înnoite, într-o lume în care se schimbă. Creștinii de altă dată au ținut piept dificultăților momentului; și cei de azi pot face bine acest lucru.

Biserica și-a îndeplinit și își îndeplinește porunca mântuirii sufletelor, primită de la dumnezeiescul ei Întemeietor, ea trezește în noi convingerea despre originea și puterea ei, cea mai presus de fire. De nenumărate ori în decursul istoriei Bisericii, simțim că se adeveresc cuvintele Mântuitorului către apostolii săi: „Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). De aceea adevărata istorie a Bisericii creștine, este în același timp, cea mai bună apărare a ei.

BIBLIOGRAFIE

Aa.Vv., Atlante universale di storia della Chiesa, Pimme, Città del Vaticano 1991.

AA. VV., Historia de la Iglesia en Hispanoamérica y Filipinas, siglos XV-XIX, ed. P. Borges, Madrid 1992.

A.a. V.v., Storia dell’introduzione del Cristianesimo, I, ed. D’Elia P., Roma 1942.

Alzati C., Terra romena tra Oriente e Occidente. Chiese ed etnie nel tardo 500, Milano 1982.

Bihlmeyer K. –Teuchle H., Storia della Chiesa, III, Morcelliana, Brescia 1958.

Bota I. M., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești, Viața Creștină, Cluj-Napoca 1994.

Chappoulie H., Aux origines d’une Eglise. Rome et les missions au XVII siècle, I, Paris 1943.

Collectanea S., Congregationis de Propaganda Fide, I, Roma 1907.

Comby J., Pour lire L’Histoire de L’eglise. Tome II – du XV au XX siėcle, Cerf, Paris 1986; trad. rom.: Să citim istoria Bisericii, II, din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2000.

Cornevin R., Histoire de l’Afrique, II, Arthaud, Paris 1966.

Depaul V., Correspondance, ed. Coste R., III, 346 s; XII.

Deschamps H., Histoire du Madagascar, Arthaud, Paris 1960.

Dumea C., Manual de religie – Istoria Bisericii, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 1994.

Dumea E., Istoria Bisericii – Teme, II, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iași 2000.

Fonzo L. – Odoardi G. – Pompei A., I Frati Minori Conventuali. Storia e vita (1209-1976), Paoline, Roma 1978.

Georgescu I., Istoria Bisericii Creștine Universale, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj 1931.

Gernet J., „La Politique de conversion de Matteo Ricci et l’évolution de la vie politique et intellectuelle en Chine aux environs de 1600”, în Aa. Vv. Sviluppi scientifici, prospettive religiose, movimenti rivoluzionari in China, Firenze 1975.

Herghenröther G., Storia universale della Chiesa, VII, Fiorentina, Firenze 1911.

Hertling L., Geschichte der Katolischen Kirche, Morus – Verlag, Berlin 1967; trad. rom.: Istoria Bisericii, Ars Longa, Iași 1998.

Hofmann G., „Il Vicariato Apostolico a Costantinopoli”, în Orientalia Christiana, 103, Roma 1995.

Jedin H., Storia della Chiesa, VI, Joca Book, Milano 1975.

Karalevskij C., „Bernardino Quirini, Episcop de Argeș”, în Revista Catolică, 4, 1915, 516-517.

Krumenacker Y., L’école française de spiritualité, Arthaud, Paris 1998.

Lortz J., Storia della Chiesa, II, Paoline, Roma 1980.

Martina G., La Chiesa nell’età delll’assolutismo, del liberalismo, del totalitarismo, I, Morceliana, Brescia 1986.

Marx J., Manuale di storia Ecclesiastica, I-II, ed. G.B. Pagnini, Libreria Editrice Fiorentina, Firenze 1914.

Mezzadri L., La Chiesa nell’eta dell’assolutismo confessionale. Dal Concilio di Trento alla pace di Westfalia (1563-1648), XVIII/2, Paoline, Torino 1988.

Morariu B., „La missione dei Frati Minori Conventuali in Moldavia e Valacchia nel suo primo periodo”, 1623-1650, în Miscellanea Francescana, Roma 1962.

Pal V., Teme din Istoria Religiilor, Imprimeria Tipographic, Miercurea-Ciuc 1997.

Pedot L. M., Le Missioni del Giapone, Tipografia S. Giuseppe, Vicenza 1946.

Periș L., Presenze cattoliche in Transilvania, Moldavia e Valacchia 1601-1698, Paoline, Roma 1999.

Ricci M., Opere storiche, II, ed. Venturi T. P., Macerata 1913.

Saba A., Storia della Chiesa, III, Unione Tipografico, Torino 1954.

Valignano A., Historia del principio y progresso de la Compañía de Jésus en las Indias Orientales, ed. J. Wicki, La Parola, Roma 1944. .