Revarsarea Duhului Sfant Si Darurile Carismatice In Scrierile Sfaantului Augustin
=== L ===
SIGLE ȘI ABREVIERI
Abrevierea cărților biblice
Gen Cartea Genezei
Num Cartea Numerilor
Dt Cartea Deuteronomului
1 Sam Cartea întâi a lui Samuel
1 Rg Cartea întâi a Regilor
2 Rg Cartea a doua a regilor
Ib Cartea lui Iob
Ps Cartea Psalmilor
Qoh Cartea lui Qohelet (Ecleziastul)
Ct Cartea Cântarea Cântărilor
Înț Cartea Înțelepciunii
Sir Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)
Is Cartea profetului Isaia
Ier Cartea profetului Ieremia
Dan Cartea profetului Daniel
Sof Cartea profetului Sofonia
Il Cartea profetului Ioel
Hab Cartea profetului Habacuc
Mal Cartea profetului Malahia
Mt Evanghelia după sfântul Matei
Mc Evanghelia după sfântul Marcu
Lc Evanghelia după sfântul Luca
In Evanghelia după sfântul Ioan
Fap Faptele Apostolilor
Rm Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani
1 Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni
2 Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni
Gal Scrisoarea sfântului apostol paul către Galateni
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni
Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni
Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni
1 Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei
2 Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei
Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit
Evr Scrisoarea către Evrei
1 Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru
1 In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan
Iud Scrisoarea sfântului apostol Iuda
Ap Cartea Apocalipsului
Alte sigle și abrevieri
LG Conciliul Vatican al II-lea, constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium
NBA Nuova Biblioteca Agostiniana
PL Patrologia latina. Patrologiae cursus completus. Series latin, accurante J. P. Migne, Parisiis 1841-1864
PLS Patrologiae Latinae Supplementum
Aa.Vv. autori diverși
cf. confer/confruntă
etc. etcaetera
ibid în același loc
sec. secolul
vol. volumul
INTRODUCERE
Plecând de la comentariile Sfântului Augustin asupra Duhului Sfânt și până la contemporanele mișcări penticostale, se constată cum reflecția creștină și viața Bisericii, ce e drept, mai mult cea Orientală, a pus în centrul interesului și a propriei identități aspectul nevăzut și aparent, prezent și invizibil al Duhului și rolul pe care îl are în economia mântuirii. Și, dacă se face o trecere în revistă a celor mai importante momente ale istoriei mântuirii și o analiză a aspectelor constitutive ale misterului creștin, se evidențiază faptul că Duhul Sfânt a avut un loc important și s-a manifestat în diferite forme și sub aspecte multiple.
Duhul Sfânt este o realitate atât de puternică încât se poate considera ca aparținând memoriei colective a speciei umane încă de la începutul timpurilor, reprezintă o experiență și o amintire, un izvor nesecat de dinamism creator și de noutate.
În acest studiu, ajutați fiind de mărturia Sfântului Augustin, se intenționează abordarea existenței Duhului Sfânt în termenii unei experiențe a acțiunii sale, în măsura în care intră în istoria omului și este activ în el și prin el, atrăgându-l la sine într-o comuniune intimă, care depășește dimensiunea unei prezențe a lui Dumnezeu în om ca scop al vieții sale, dar care se face simțită prin intermediul unor efecte concrete. De fapt, se tratează și despre ce înseamnă a fi creștin, în ce constă acest raport intim cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit prin Isus Cristos, ca urmare a acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru eliberarea omului din sclavia păcatului, a legii și a morții (cfr. Rm 5,12-7,25).
Gândirea Sfântului Augustin privitoare la revărsarea penticostală a Duhului Sfânt în viața Bisericii se poate regăsi în scurtele și acutele comentarii de el dedicate în mod direct sau indirect „Duhului Sfânt care ne-a fost dat” (cf. Rm 5,5). Voi încerca să redau în această lucrare o sinteză a celor mai importante idei ale episcopului de Hippona cu privire la acțiunea Duhului Sfânt în Biserică. Un punct de plecare al acestei sinteze ar putea fi constituit de una dintre cele mai mișcătoare reflecții pe care el ne-o oferă în cartea a treisprezecea a Confesiunilor.
Inteligența noastră, afirmă el, este provocată de cuvintele cu care Sfântul Paul, Apostolul Tău ne vorbește despre iubirea Ta care a fost revărsată în inimile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt, care ne-a fost dat (cf. Rm 5,5).
Acest Duh Sfânt a fost revărsat în inimile noastre pentru a deschide mințile noastre spre înțelegerea realităților spirituale, pentru a ne face cunoscută iubirea lui Cristos „care este mai presus de cunoștință” (Ef 3,19). Dacă este primit cum se cuvine, Duhul Sfânt înalță inima noastră spre înălțimi, purifică sufletul nostru de ceea ce este necurat, și ne conduce tot mai sus, acolo unde se poate bucura de siguranța de a iubi, acolo unde se posedă suverana seninătate care este rezervată sufletului nostru când reușește să iasă din mocirla bucuriilor trecătoare ale acestei lumi.
Cu aceste cuvinte Sfântul Augustin se inserează pe deplin în tradiția patristică care l-a precedat. Conform acestei tradiții el proclamă mereu prezent în viața Bisericii, cu toată puterea rezervată ultimelor timpuri ale mântuirii, acel Duh care din ziua Rusaliilor nu încetează de a asigura toți credincioșii cu abundenta revărsare a darurilor sale. Convins cu tărie de acest adevăr, el atribuie Duhului Sfânt promis și trimis de Cristos marea minune a convertirii sale. A fost, mărturisește el, o extraordinară infuzie de lumină și seninătate, o învăluire a tuturor sentimentelor mele „în exaltarea milostivirii Tale”.
În prezenta lucrare, care se compune din trei capitole, voi încerca să evidențiez rolul și acțiunea Duhului Sfânt atât în cadrul Bisericii cât și în viața creștinului. În primul capitol accentul va cădea cu precădere asupra revărsării Duhului Sfânt și efectelor acestuia. În al doilea capitol voi analiza carismele prezente în viața Bisericii. În al treilea capitol voi dezvolta învățătura Sfântului Augustin care se prezintă sub semnul unei actualități de netăgăduit.
Toate aceste tematici au un singur scop: nevoia redescoperirii și reevaluării rolului Duhului Sfânt, a reluării întâlnirii hotărâtoare și fecunde dintre Duhul Sfânt și om, întâlnire de care au avut parte marii și micii sfinți, misticii și carismaticii, oamenii unui spirit autentic creștin care și-au trăit în timpul și condițiile concrete de viață experiența lor cu Duhul Sfânt și care ne-au lăsat o moștenire de preț. Aspectul cel mai important este acela al experienței umane cu Dumnezeu prin intermediul Duhului său.
Pentru a realiza obiectivul pe care mi l-am propus, voi analiza succint, mărturia Sfântului Augustin prezentă în scrierile sale. În vederea înțelegerii mai depline a cadrului și conținutului acestor mărturii voi consulta gândirea unor autori antici și contemporani. Scrierile Sfântului Augustin vor constitui piatra de temelie a acestei lucrări, scrieri care ne manifestă prin elocvența și profunzimea lor gândirea marelui Părinte al Bisericii.
Motivul care m-a determinat să abordez și să tratez acest argument au fost cuvintele Papei Ioan Paul II din cadrul discursului adresat augustinienilor cu ocazia Capitolului general:
„Figura spirituală a Sfântului Augustin, doctrina și stilul său pedagogic vorbesc tuturor timpurilor și se revelează și timpurilor noastre cu o surprinzătoare actualitate. Itinerariul de credință și sfințenie a marelui episcop de Hippona este o orientare sigură și foarte bogată, care poate fi luată ca model în această perioadă de carență în formarea religioasă și spirituală, care se regăsește în multe ambiente și în multe persoane chiar de bună voință”.
Ioan Paul II
Discursul de sâmbătă, 23 septembrie 1995
Capitolul general al Augustinienilor
(„L’Osservatore Romano”, 24 septembrie 1995)
Capitolul I
REVĂRSAREA DUHULUI SFÂNT
1. „Crăciunul” Duhului Sfânt și prezența continuă a Rusaliilor în Biserică
Revărsarea Duhului Sfânt asupra apostolilor și asupra primilor discipoli, care în a cincizecea zi după „Paștele” lui Cristos se găseau adunați în rugăciune în cenacol, constituie pentru Augustin un eveniment unic și excepțional; acesta se poate compara cu nașterea Cuvântului veșnic făcut Dumnezeu – cu – noi, și care poate fi numit de-a dreptul „crăciunul Duhului”. Așa după cum venirea lui Cristos a inaugurat în istoria oamenilor plinătatea milostivirii, tot așa venirea Duhului Sfânt la Rusalii a făcut ca umanitatea să intre în plinătatea iubirii fără a se mai afla în chinul fricii (iam in plenitudine amoris, non in paena timoris).
Odată cu coborârea Duhului, sosește între oameni și focul pe care Cristos a promis că-l va trimite pe pământ. Deși foc s-ar putea înțelege în sensul unei suferințe pe care creștinii ar fi suportat-o pentru numele lui Cristos, totuși nu este absurd să ne gândim că termenul foc ar fi indicat pe însuși Duhul Sfânt. Iată de ce despre venirea sa s-a spus: Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei [Fap 2,3]”; foc care înflăcărează de o iubire fără teamă în special pe cei care, asemenea unor torțe, încep să vestească acea Evanghelie care trebuia să fie mărturisită până la marginile lumii. De atunci, o mulțime de credincioși contribuie la reînnoirea feței pământului. Această reînnoire derivă din ascultare; ascultând pe apostoli mulțimile se căiau, căiți se transformau, transformați credeau, crezând meritau să primească tot ceea ce admirau în ceilalți. Astfel, Biserica dobândește configurația sa definitivă: se așterne ca un cer asupra pământului. Într-adevăr, Biserica este numită paradis, nume ce i se potrivește datorită mulțimii harurilor și a castelor delicii ce se regăsesc în sfinții care trăiesc în cumpătare și dreptate. De atunci, o putere unică și divină învăluie și ține unite toate membrele trupului lui Cristos care este Biserica. „Îndatoririle membrelor sunt diferite, însă un singur Duh le ține unite. Ceea ce duhul nostru, adică sufletul nostru este pentru membrele trupului nostru, Duhul Sfânt este pentru membrele lui Cristos, pentru Trupul lui Cristos care este Biserica”.
Revărsarea Duhului Sfânt stabilește între Biserică și Cristos raporturi asemănătoare celor ce se regăsesc în interiorul ființei umane: „un singur om cap și trup, un singur om Cristos și Biserica, om desăvârșit, El mire și ea mireasă. ‚Și vor fi – spune într-adevăr – un singur trup’ (Gen 2,24)”. Este vorba de o misiune a Duhului Sfânt, care în planurile lui Dumnezeu era posibilă numai după glorificarea lui Cristos. Asupra acestui punct, învățătura lui Augustin se arată a fi mai mult decât constantă. Chiar din primii ani ai convertirii sale îi era clară certitudinea că Duhul Sfânt, chiar și în perioada anterioară Rusaliilor, era posedat de persoanele sfinte; această prezență rămâne mereu în stare latentă.
Caracteristica în mod total particulară, care ne autorizează să dăm zilei rusaliilor numele de „crăciun al Duhului Sfânt, este constituită, urmând învățătura Sfântului Augustin, de un singur lucru: abundența harului spiritual. Desigur, nu fără Duhul Sfânt profeții au prevestit viitorul… Cu toate acestea, Duhul Sfânt încă nu a fost dăruit, adică încă nu a fost dăruit cu acea abundență a harului spiritual datorită căruia discipolii reuniți împreună vorbeau limbile tuturor, vestind astfel că Biserica ar fi fost prezentă în limbile tuturor popoarelor.
În virtutea acestei abundențe, tuturor membrilor Bisericii le este transmis darul Duhului vremurilor noi, fiecărui credincios sunt distribuite darurile Duhului Sfânt după înălțarea la cer: prin intermediul acestui dar, care este Duhul Sfânt, dăruit tuturor membrelor lui Cristos, se distribuie o mulțime de daruri proprii fiecăruia. Umplută de acest dar, Biserica a devenit un izvor a cărui apă ne dăruiește viața eternă, iar cel ce va bea din aceasta „nu va mai înseta niciodată” (cf. In 4,14.13). Asemenea unui fluviu Duhul Domnului a inundat și îmbucurat orașul lui Dumnezeu făcând să se reverse fluvii de apă vie asupra tuturor acelora care îl doresc. Aceasta este inundația Duhului Sfânt despre care „profetul spune: Săturase-vor din grăsimea casei tale și din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei [Ps 35,8]”.
Poate fi numită „comuniunea Duhului”; „venirea Duhului”; „sălășluirea Duhului”; „ungere”; sau altfel „apă” datorită purificării,, sau „ulei datorită exaltării și ardorii iubirii”, sau chiar „vin nou”; revărsarea Duhului Rusaliilor rămâne mereu un act al iubirii și harului, în virtutea căruia Cristos nu numai cu poruncile, sacramentele și exemplele, ci și cu Duhul Sfânt îndeamnă pe membrii Bisericii „la desăvârșire sub toate aspectele”.
Sfântul Augustin nu-și propune să definească această revărsare penticostală a Duhului Sfânt. Este o lucrare cu totul divină, „o putere proprie lui Dumnezeu”. Este magna abundantia caritatis Dei care prin intermediul Duhului Sfânt care era deja dată ca premiu îngerilor rămași credincioși și care prin lucrarea aceluiași Duh a fost în sfârșit revărsată în inimile noastre. Este o lucrare a puterii supranaturale a lui Dumnezeu, care acționează în modurile cele mai imprevizibile și căreia nu i se poate obiecta nimic. Numai experiența acestei acțiuni a puterii supranaturale a Duhului Sfânt, împreună cu lumina care vine de la Sfânta Scriptură, ne pot ajuta să „nu rămânem în ignoranță” cu privire la acest eveniment divin. Se iese din această ignoranță, nu datorită acelei științe care este condamnată, ci datorită acelei științe care este binecuvântată de Dumnezeu deoarece este însuflețită de iubirea care edifică (cf. 1 Cor 8,1).
2. Botezul Duhului Sfânt: realitate extra-sacramentală
Cine folosește ca punct de plecare Sfânta Scriptură trebuie să recunoască înainte de toate că revărsarea Duhului Sfânt este asemenea acelui „botez cu Duhul Sfânt”, care fusese promis de Domnul: „botez de foc” care veni asupra discipolilor pentru ca Biserica de atunci și cea din totdeauna să fie întărită în membrele sale de forța care se coboară din Înalt. Acest a fi botezați de către Duh și cu Duhul constituie pentru Sfântul Augustin momentul cel mai important al lucrării de sfințire, pe care Duhul Sfânt o începe chiar de la prima rugăciune, care se face asupra catehumenilor.
Sfințirea care este dată prin intermediul revărsării Duhului Sfânt merită, mai mult decât oricare alt dar divin, numele de Har. Harul, într-adevăr, nu are nici o legătură cu „discursul asupra meritelor”, este dat în mod unic și gratuit după ce s-a primit iertarea păcatelor.
O definiție care să corespundă cu ceea ce Augustin ne învață cu privire la „marele și evidentul mister” care răspândește asupra fiecărui credincios binevoitor beneficiile evenimentului care se celebrează la Rusalii s-ar putea enunța în felul următor: botezul Duhului se identifică cu o revărsare perfectă și implică o comunicare supra-abundentă și gratuită a harului lui Dumnezeu prin intermediul căruia Duhul Sfânt exercită o putere supremă și irezistibilă, care, după ce ne-a făcut să primim în mod mai deplin și perfect divinitatea lui Cristos, dispune viața noastră la a se folosi de diversitatea darurilor divine. Faptul că această revărsare a Duhului este o realitate extra-sacramentală este în mod clar demonstrat încă de la începutul realizării sale în istoria mântuirii. Este fermă convingerea Sfântului Augustin că apostolii și discipolii fuseseră deja botezați cu botezul apei înainte de înălțarea Domnului. Apostolii puneau mâinile asupra lor și cereau prin rugăciune venirea Duhului sfânt pentru ca să-l primească așa cum ei l-au primit. Botezați sunt aceia care în toate timpurile în Biserică primesc într-un mod particular (praecipue) această revărsare a Duhului Sfânt. Așadar, afirmă Sfântul Augustin, această distincție între primirea botezului și primirea Duhului Sfânt ne face să înțelegem destul de bine că nu trebuie să ne gândim că în mod automat (continuo) primesc pe Duhul Sfânt aceia care primesc – nu o negăm – un botez valid. În orice caz, după Rusalii, chiar și atunci când acest Duh se revarsă înainte de primirea botezului cu apă, sau ajunge înainte ca prin rugăciune îi punerea mâinilor să se invoce venirea Sa, este vorba mereu de o intervenție care nu exclude, dimpotrivă postulează administrarea botezului creștin.
3. Efectele revărsării Duhului Sfânt
Ajutați de scrierile Sfântului Augustin vom face o scurtă trecere în revistă a efectelor mai importante ale revărsării penticostale a Duhului Sfânt în existența creștinului. Dintre acestea vom aminti: vindecarea progresivă, reînnoirea spirituală, pacea cu Biserica, supremația Înțelepciunii, rugăciunea profundă, darul cuvântului adevărat, garanția (arvuna) Împărăției cerului, bucuria omului nou, începutul adevăratei adorații a lui Cristos.
3.1. Vindecarea progresivă
Este fundamental pentru cine primește această revărsare a Duhului Sfânt ca el să fie mereu eliberat „de orice infirmitate ce provine de la păcat”. Această lucrare de vindecare rămâne mereu în act „până când purificarea va ajunge la perfecțiunea sa”. După ce prin botez a primit iertarea păcatelor, fiecare creștin rămâne încă sub această îngrijire a Duhului Sfânt. A fost nimicită nelegiuirea sa, însă infirmitatea sa nu s-a sfârșit. Aceasta va fi pe deplin eliminată numai atunci când, sănătoși fiind vom ajunge vindecați în Împărăția cerurilor. Așa cum învăța Sfântul Ambroziu (citatul aparține Sfântului Augustin), această vindecare este beneficiul prin intermediul căruia Dumnezeu vine în mod continuu în ajutorul celor botezați cu puterea acelui Duh, care după Înviere a fost trimis asupra Bisericii. Biserica este într-adevăr „harul” (stabulum), unde Duhul se îngrijește de toate infirmitățile vieții noastre de creștini.
De fiecare dată când în noi se reînnoiește experiența Rusaliilor, ne învață Sfântul Augustin, este întărită în sufletele noastre o vitalitate care face să dispară indispoziția spirituală. Este o acțiune divină care face mereu mai eficace harul lui Dumnezeu adus de Cristos pe pământ, și care ne eliberează de toate relele care tulbură trupul nostru muritor (cf. Rm 7,25). Dacă este primit în mod docil, Duhul Rusaliilor revarsă in secret (latenter) în inimile noastre o iubire care are ca prim scop acela de a accelera procesul de vindecare care în fiecare creștin începe cu sacramentele și se conclude atunci când sub orice aspect vom deveni perfecți.
3.2. Reînnoirea spirituală
În urma acestei revărsări a Duhului Sfânt, viața noastră de creștini primește o particulară reînnoire spirituală. Începem să facem parte din rândul acelora care li se potrivește denumirea de „perfecți” deja de pe acest pământ (cf. Fil 3,15), deși rămânem în așteptarea perfecțiunii care ni se va da „când va veni ceea ce este desăvârșit [cf. 1 Cor 13,10; Ef 4,16]”. Este începutul procesului de trecere de la starea de ființe carnale la starea de ființe spirituale. Deoarece, omul devine spiritual în mare măsură (magnopere) când primește darul Duhului Sfânt. Se intră în lumea „oamenilor spirituali” (cf. 1 Cor 3,1), unde de la o credință slabă în Cristos răstignit, de la o credință proprie celor mici, care trăiesc din consolările fondate pe semne materiale și pământești, se face trecerea la o credință mai robustă, unde sufletul, luminat de înțelepciunea și adevărul nepieritor, este făcut „capabil de a înțelege realitățile cerești: înțelepciunea care se regăsește printre cei desăvârșiți [1 Cor 2,6]”. Nu trebuie, totuși, să uităm, ne avertizează Sfântul Augustin, că persoana însăși, chiar și după primirea revărsării Duhului Sfânt, rămâne și spirituală și carnală. Este spirituală fiindcă trăiește conform Duhului, rămâne încă carnală din cauza părții mortale a ființei sale: carnea cu care „făcându-mă rob legii păcatului [cf. Rm 7,23]”. De aceea nu se termină niciodată de a primi pe Duhul Sfânt al promisiunii: este dat acelora care nu-l au pentru a-l avea, și cine îl are pentru a-l avea într-o măsură și mai mare, până în ziua când ființa noastră va fi cu totul spirituală.
3.3. Pacea cu Biserica
Pe lângă faptul de a se găsi pe un drum pe care mereu devin mai spirituali, creștinii care au primit revărsarea Duhului sfânt se bucură de marele bine de a rămâne în deplină comuniune cu Biserica în legătura păcii. Asemenea primei perioade a Bisericii „era evident că a primit pe Duhul Sfânt acela care vorbea limbile tuturor popoarelor, tot astfel acum se recunoaște că a primit pe Duhul sfânt acela care rămâne în legătura păcii, strâns unit cu Biserica răspândită între toate popoarele. De aceea spune Apostolul: 'Străduiți-vă să păstrați unitatea Duhului, întru legătura păcii ' [Ef 4,3]”. Totuși, observă Sfântul Augustin, și în timpurile noastre, ca și atunci, se regăsesc în Biserică indivizi care, deși aparțin unității sale nu înțeleg încă lucrurile Duhului lui Dumnezeu. Sunt aceia pe care Paul îi numea 'copii în credință'. În ceea ce îi privește nu trebuie să ne preocupăm că nu vor deveni 'spirituali'. Trebuie totuși ca mai întâi să lase orice gelozie și neînțelegere, și din certăreți și făcători de diviziuni să devină promotori ai bunei înțelegeri în unitate și pace. Numai atunci vor fi capabili să înțeleagă și să recunoască acel Duh datorită căruia lui se datorează numele lor de „mici în Cristos”. Numai atunci vor fi capabili să se bucure de acea comuniune a Duhului pe care toți cei care trăiesc în Biserică sunt chemați a-l mărturisi.
Această comuniune este un har care este dat oricărui credincios în măsura în care îl iubește și promovează unitatea Bisericii lui Cristos. Totuși, nici un credincios, ca de altfel nici o comunitate de credincioși, nu va fi lipsită de lupta între dorințele dictate de Duhul Sfânt (concupiscentia spiritualis) și dorințele dictate de trup (concupiscentia carnalis). Această luptă se va sfârși doar atunci când acțiunea interioară a Duhului Sfânt va fi învins și ultima noastră infirmitate.
Sfântul Augustin ne reamintește că Biserica, în realitatea sa concretă, este o comunitate care mărturisește că dorește să realizeze sub călăuzirea Duhului sfânt o deplină supunere față de domnia lui Cristos. Totuși, până când vom fi în această lume, dorințele trupului a atâtor membri ai Bisericii sunt într-un total contrast cu călăuzirea Duhului Sfânt, făcând ca de multe ori să fie neroditoare acțiunea Duhului și să încetinească primirea beneficiilor sale. Cu astfel de membri trebuie să se confrunte zi de zi toți oamenii spirituali. Într-o Biserică plane subdita Christi oamenii spirituali sunt în posesia unei păci încă imperfecte, pacea acelora care trebuie să conviețuiască cu credincioșii care cultivă tendințe opuse lui Cristos, tendințe pe care Cristos cu siguranță nu le iubește (in nullis amat), ci vrea doar să le vindece. Astfel, însăși fiii săi împiedică Biserica să se înfățișeze fără pată și fără riduri. Din cauza lor Cristos pare divizat (cf. 1 Cor 1,13), iar sfințenia celor spirituali nu va sfârși niciodată de a se afirma prin suferință. Trebuie să se adauge că și cei în a căror viață predomină dorințele Duhului, nu se pot considera străini față de iertarea păcatelor pe care Biserica o invocă în fiecare zi (cf. 1 In 1,8). Și se va constata cum această Biserică, iubită de Cristos asemenea propriului său trup, este făcută din membre suferinde de o infirmitas languoris, de care numai umblând sub călăuzirea Duhului Sfânt se va putea spera cu certitudine că vom fi eliberați în mod perfect.
Trebuie să conchidem, ne învață Sfântul Augustin, că în Biserică, dragostea revărsată în inimile noastre prin intermediul Duhului Sfânt, pe lângă bunele motive de a fi bucuroși, se mai află și altele care ne îndeamnă la o tristețe salutară: tristitia laudabilis care ferește zelul nostru, în special când trebuie să asistăm la falsele prezumții ale acelora care se cred buni. Este o tristețe care nu trebuie culpabilizată, ci dimpotrivă, trebuie să fie lăudată și predicată, deoarece este dictată doar de dragoste și îndreptată spre a elimina motivele care constituie cauza, și a mări numărul acelora care trăiesc o credință fără iluzii: spiritualii. Aceștia, într-adevăr, deși nu se consideră străini necesității de a cere în fiecare zi iertarea păcatelor, stau de partea acelora care umplu Biserica, se disting pentru docilitatea cu care primesc fără nici o teamă (cf. 1 In 4,18), dimpotrivă, plini de bucurie și respect, observarea întregii legi a Domnului. Devin „lacomi” de recompense cerești, deși au conștiința că și acelea pe care le numim meritele noastre, sunt darurile Sale; adică, mijloace cu care Duhul Sfânt, pe care Isus înviat ni l-a trimis, ne ajută să ajungem la binele suprem al fericirii veșnice.
3.4. Supremația Înțelepciunii
Revărsarea penticostală a Duhului Sfânt deschide inima spre căutarea unei constante exaltări a celor 7 daruri deja prezente în sufletul nostru împreună cu credința primită la botez. „Duhul celor 7 puteri” este proclamat cu o forță nouă ca fiind „conducător și apărător al libertății noastre”. Ajutorul său ne susține conducându-ne spre acea Înțelepciune care ne umple de pace și liniște. Hegemonia sa stăpânește asupra vieții noastre care nu-i poate rezista lui Dumnezeu, iar toate acțiunile sunt supuse Duhului, deoarece au devenit Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu, într-adevăr, sunt acei credincioși, în care sălășluiește umilința și blândețea, și din care provin toate lucrările sfinte pe care Sfântul Paul le numește „rodul Duhului” (Gal 5,22).
În omul în care sunt prezente aceste bunuri, nu mai este sub stăpânirea legii, ci sub stăpânirea Duhului, a cărui roade ne susține în orice prăbușire spirituală. Cine posedă rodul Duhului este aproape o personificare a Duhului pe pământ: Duhul lui Dumnezeu este acela care oferă tuturor nu ceea ce derivă de la un oarecare om, ci ceea ce derivă de la Dumnezeu și, chiar dacă derivă de la om, aceasta se întâmplă datorită participării acestuia la viața dumnezeiască a lui Dumnezeu.
3.5. Rugăciunea profundă
Un alt efect fundamental al revărsării extra-sacramentale a Duhului Sfânt consistă în darul care conferă eficiență mântuitoare rugăciunii noastre. Deși avem nevoie de a ne ruga, noi nu suntem siguri nici de modul în care trebuie să cerem. Fără Duhul rugăciunii nimeni nu se poate ruga eficient în vederea mântuirii… Este Duhul care strigă, adică care ne face să strigăm, deoarece este Duhul care ne inspiră pioasa dorință de a ne ruga și de a geme.
Când intimul ființei noastre este în mod deplin susținut de Duhul Sfânt, gemetele noastre învăluie întreaga creație (cf. Rm 8,15.20), adică toată creația se roagă în noi, deoarece creația este întru totul prezentă în cei care nu sunt încă eliberați. Cum ne îndeamnă Domnul, această dorință pioasă trebuie să învăluie în mod principal lăcașurile profunde ale minții noastre (penetralia mentis) (cf. Mc 6,6). Toate acestea se pot obține fără intervenția necesară a unei alocuțiuni verbale. Aceasta este necesară când se roagă, după cum este datoria preoților, pentru a face cunoscut oamenilor ceea ce se gândește. Când cu glas înalt îi spunem lui Dumnezeu „Domn” exprimăm mai bine teama noastră; când îi spunem, chiar cu gura închisă și cu buzele nemișcate „Abba, Tată”, îi exprimăm asemenea Suzanei iubirea noastră. Acesta este strigătul inimii, nu al corzilor vocale, nu al buzelor; răsună în interior, răsună către urechile lui Dumnezeu.
3.6. Darul cuvântului adevărat
Prezența în mintea sa a Duhului promis de Isus îl face pe credincios să se afle într-o dimensiune de veridicitate spirituală care îi asigură faptul că „vorbește bine”, în mod special când cu toată smerenia se angajează în a-și mărturisi propria credință în Cristos. Fără Duhul Sfânt, ne amintește Sfântul Augustin, este foarte adevărat ceea ce citim în Psalmul 115: „Tot omul este mincinos”. Fie că ni se cere socoteală despre nădejdea noastră (cf. 1 Pt 3,15), fie că suntem chemați să anunțăm cuvântul mântuirii, acei care vorbesc cu cuvinte de la ei înșiși sunt expuși minciunii; dimpotrivă, acei care primesc Duhul vestesc Evanghelia cu putere mare deoarece le este dat cuvântul adevărului… Duhul dă puterea de a vorbi bine, și rămânând sub acțiunea acestui Duh exprimă doar lucrurile care sunt adevărate.
Și iată câteva aplicații: Duhul vorbește în acei care sunt consemnați persecutorilor din dragoste pentru Cristos; de ce nu ar trebui să vorbească în acei credincioși care îl conferă pe Cristos celor ce învață?; „noi înșine, care în acest moment vă vorbim, dacă vorbim cu cuvintele luate de la noi înșine, spunem o minciună; dacă, dimpotrivă, lucrurile pe care vi le spunem sunt ale Duhului, atunci sunt adevărate”.
3.7. Garanția (arvuna) Împărăției Cerului
Duhul care cu participarea la revărsarea penticostală este revărsat în inimile credincioșilor, îi introduce pe aceștia, atât ca indivizi, cât și comunitate într-o nouă experiență a comuniunii cu Dumnezeu. Duhul care ne este dat crează în om, care este încă peregrin pe acest pământ, un adevărat început al acelei comuniuni cu Dumnezeu care ne va face fericiți în cer. Sfântul Augustin vrea să fim foarte atenți să nu traducem termenul arrhabon din Ef. 1,14 cu cuvântul latin pignus (zălog). „Duhul este mai mult o garanție, o arvună, decât un zălog. Când se stabilește un zălog, în momentul în care s-a obținut obiectul pentru care era stabilit acel zălog, zălogul dispare. Garanția (arvuna), dimpotrivă, este un lucru care face parte din obiectul care este promis a fi dat. Astfel, când este dat obiectul, se completează doar ceea ce în parte a fost dat deja, nu se schimbă”.
De această garanție (arvună) ca experiență a Cerului beneficiază cei care sunt plini de acea vitalitate spirituală care în Biserică este dată de Duhul Sfânt. Bisericii, pe drept cuvânt, i se potrivește numele de Cer. Este Cer, deoarece, se trăiește în ea aproape ca în ceruri (cf. Fil 3,20), Cer, deoarece, în ea ne rugăm pentru ca toți oamenii să devină Cer.
Într-adevăr, afirmă Sfântul Augustin, numele de Cer, înțeles în sens spiritual, este propriu în Biserică tuturor sufletelor sfinților, tuturor sufletelor drepților. „Cer sunt credincioșii care s-au îmbrăcat cu imaginea omului nou venit din Cer, adică a lui Cristos”. Cer este sufletul nostru când, „purificat de orice pată, își înalță privirea spre Acel care locuiește în Cer”. Cer este mintea noastră, când prin intermediul său vedem adevărul și ne complăcem în adevărul însuși. Cer este inima noastră, când în ea apare gustul și bucuria pentru observarea fiecărei porunci a lui Dumnezeu; când Duhul lui Dumnezeu „devenit iubirea noastră, ne ridică către înălțimi, către acel Cer al Cerului”, unde, odată ajunși, vom rămâne pentru veșnicie.
Această experiență a Cerului face din fiecare comunitate de credincioși, care se roagă uniți în unica Biserică și în dragoste, aproape „un loc pentru jertfă”, în care sufletul fiecăruia se transformă în altar, unde se prezintă Tatălui pârga Duhului despre care vorbește Apostolul (cf. Rm 8,23). Într-adevăr, pârga Duhului Sfânt sunt sufletele noastre, care s-au oferit lui Dumnezeu ca jertfă și sunt învăluite în focul iubirii divine. Încă nu este jertfă, însă în speranță suntem siguri deja că va fi, nu mult după ce moartea va fi învinsă și ca fii ai lui Dumnezeu vom primi moștenirea promisă.
3.8. Bucuria omului nou
Duhul, care îi mișcă pe sfinți spre rugăciune, este și „acela care le inspiră dorința realității infinite pe care o așteptăm cu nădejde”. El este în mod indubitabil protagonistul acelor momente, în care credincioșii sunt îndemnați a lăuda pe Dumnezeu într-o explozie de iubire „care deschide inima spre o bucurie de nedescris”, spre acel a cânta jubilând (in iubilatione cantare), de care Sfântul Augustin se ocupă cu un interes care ne uimește, în special în comentariul său la Psalmii 32 și 94.
Jubilarea, ne învață Sfântul Augustin, este cântecul adresat acelui Dumnezeu inefabil, care deschide inima noastră spre o așa mare bucurie că nu poate fi exprimată în cuvinte simple, deoarece, nu poate fi redusă la pure silabe. Această exprimare fără de cuvinte se aseamănă corului de laude „cu care îngerii, și cu ei fericiții și sfinții, nu încetează a-L preamări pe Creator”. Este cântecul omului nou care se exprimă în noi când însuși Dumnezeu aproape ne dă tonul melodiei ce urmează să o cântăm și ne face să proclamăm minunățiile acelui Dumnezeu care ne-a făcut dumnezei, luminând cu lumina sa ochiul nostru interior. Este cântecul inimii care nu știe să rămână mută în fața lui Dumnezeu, deoarece este bine ca să nu lase sub tăcere darurile de la El primite, în special acelea datorită cărora am fost vindecați. „Dacă te limitezi să-ți vorbești ție însuți – ne amintește Sfântul Augustin – ai fost vindecat doar pentru tine însuți; însă, dacă dreapta lui Dumnezeu te-a vindecat pentru El, vorbește-I, datorită căruia ai fost vindecat… Și fie ca bucuria voastră să exprime ceea ce nu pot face cuvintele”.
Această jubilare este aproape o experiență a fericirii pe care ființa noastră o trăiește ca fiind o anticipare în cadrul corpului lui Cristos, care este Biserica: omul nou, Testamentul nou, cântecul nou. Cântec nou, deoarece nu este propriu oamenilor spiritual îmbătrâniți. Și aceștia ar putea să jubileze; însă, jubilarea lor nu are nimic lăudabil, deoarece, ne fiind încă posedați de Duhul Sfânt, jubilează „în confuzie”, pe când noi vrem să jubilăm „în comuniune”. Ne bucurăm de acest cântec doar în mijlocul credincioșilor reînnoiți prin intermediul acelui har, care se identifică cu revărsarea penticostală a Duhului Sfânt. Aceștia, adunați sub aripile Bisericii, chiar și atunci când sunt mulți a cânta, sunt un singur om, deoarece cei mulți constituie unitatea, și Cristos, cum am afirmat deja, este un singur om și toți creștinii sunt membre a lui Cristos. Și, întru-cât, membre a lui Cristos, cântă pentru că iubesc, cântă pentru că doresc. Uneori cântă gemând sub povara încercării, alteori cântă exultând datorită bucuriei care se naște din speranță. Bucuria noastră nu este o realitate în mod actual posedată, ci este doar sperată; deși, această speranță este atât de certă încât am putea să o considerăm împlinită.
Când sufletele noastre sunt inundate de o bucurie și de o emoție care ne apropie de bucuria și exaltarea simțită de Isus când „s-a bucurat în Duhul sfânt” (Lc 10,21), și noi, deși mereu penitenți, suntem chemați a cânta lui Dumnezeu lauda celor ce cântă hossana (non confessionem paenitentium sed laudantium); imitând în aceasta pe Cristos, care, când aducea laude, nu era un penitent, ci acela care aducea Tatălui o laudă pură și bine plăcută.
Adevărata participare a credincioșilor la acest cântec de laudă este dictat de Duhul Sfânt, care dă glas oricărei rugăciuni , a început în ziua în care Isus înviat a trimis pe Duhul Sfânt. Deoarece, aceea este ziua care coincide și cu începutul adorării numelui lui Cristos, „după cum noi credem și corespunde cu adevărul”.
3.9. Începutul adevăratei adorații a lui Isus Cristos
Când se trăiește conform Duhului Sfânt și nu conform omului, când ne comportăm în așa mod de a fi numiți dumnezei, inima noastră se află într-o specie de firmament spiritual, unde se întărește în mod mai deplin și perfect (plenius ac perfectius) credința noastră în adevărul Aceluia care pentru noi s-a întrupat. Inima noastră se deschide spre adevărata și propria adorație (vere ac proprie) a domnului Isus. Deoarece folosim numele lui Cristos în așa mod ca această invocație să fie întărită de fapte; deoarece evităm de a face parte din tagma acelora care, deși se folosesc de numele lui Cristos, nu sunt recunoscuți de Domnul, iar cu faptele lor chiar miraculoase, în loc să edifice, înșeală pe ceilalți; deoarece, încercăm de a demonstra prin trăirea vieții noastre că dorim să ne lăudăm doar în Domnul (cfr. 1 Cor 1,32): în acel Domn, pe care cu atâta dulceață și prietenie (dulcius et amicius) îl lăudăm și îl invocăm cu numele de Isus. Deoarece ne bucurăm și exultăm „în Dumnezeu, Isus al meu”, creând astfel o armonie între gândurile, cuvintele și voința noastră.
Când, exultând în Duhul Sfânt, îl adorăm pe Domnul nostru Isus, îl lăudăm pe Dumnezeu de două ori. Această adorație, într-adevăr unește (coaptat) lauda care se înalță la Tatăl datorită faptului că ne mărturisim păcătoși (vocem peccatoris) laudei pe care o adresăm aceluiași Tată, mulțumindu-I pentru slava învierii lui Isus, de unde derivă și se adună „lucrurile Domnului toate sunt foarte bune” (Sir 39,21).
4. Darul carității
Semnul cert că și asupra noastră s-a revărsat Duhul Sfânt cu aceeași putere, cu care s-a revărsat în Biserica din primele timpuri, este constituit în mod special de plinătatea carității care se află în inimile noastre. Acesta este darul suprem care a fost dat credincioșilor prin intermediul Duhului Sfânt care s-a revărsat asupra lor după înălțarea Domnului.
Caritatea lui Dumnezeu, care de la Rusalii „este revărsată în inimile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt care ne-a fost dat” (Rm 5,5), îi adună pe toți cei care caută unitatea în trupul Domnului. Caritatea vremurilor noi este cea revărsată asupra credincioșilor de Duhul sfânt. Este caritatea în virtutea căreia se împlinește ceea ce Domnul spusese: „Nu am venit să distrug legea, ci să o împlinesc” (Mt 5,17). Aceasta dăruiește credincioșilor, aceasta dăruiește tuturor celor care îl primesc pe Duhul Sfânt. Cu cât cineva devine mai capabil de a-L primi, cu atât îi este mai ușor de a observa întreaga lege.
Această observare a legii dă titlu de merit tuturor lucrărilor noastre realizate sub influxul Duhului Sfânt. Deoarece, atât de mare este gratuitatea Domnului, că ne permite să numim meritele noastre, acele bunuri care de fapt sunt doar darurile sale. Sunt daruri ale lui Dumnezeu inima curată și conștiința bună și credința neprefăcută cu care se înveșmântează acțiunile noastre, după ce caritatea a șters multitudinea păcatelor noastre. Este semn al carității lui Dumnezeu, care prin darul Duhului Sfânt s-a revărsat în inimile noastre, acea milostivire care ne întristează din cauza relelor prezente în frații noștri și ne face să cerem de la Tatăl lucrurile care sunt conforme lui Dumnezeu.
Sunt daruri ale iubirii lui Cristos care lucrează în noi „aceleași virtuți cu care se trăiește cu prudență, cu tărie, cu înfrânare și cu dreptate” de-a lungul acestei existențe temporale, la sfârșitul căreia vom merita să-l contemplăm pe Dumnezeu față către față. Această caritate penticostală nu o pot avea cei care trăiesc departe de calea adevărului; nu pot ajunge la cei care, deși botezați cu botezul lui Cristos, iubesc disensiunile și sfâșie tunica lui Cristos provocând schisme și divizări. Nu se pot bucura de această caritate cei care, deși, fiind credincioși, rămân la stadiul de oameni psihici (firești), evită bucuriile înțelepte ale unității, și merg mereu în căutare de contraste.
Caritatea penticostală este supremul dar pe care Duhul Sfânt îl revarsă în inimile acelora care îl primesc și trăiesc în deplină adeziune în cadrul unicului trup al lui Cristos care este Biserica. Vom participa la împărtășirea acestui dar fără nici un defect, numai când, dispărute toate celelalte daruri trecătoare, vom contempla „cu minte pură veșnica lumină a adevărului evident”. Pe când noi peregrinăm pe acest pământ, ne este dat să ne împărtășim din pârga acestui dar, dar numai în măsura în care iubim mireasa lui Cristos, Biserica: „Cu cât cineva iubește Biserica, cu atât posedă pe Duhul Sfânt… Avem pe Duhul sfânt, dacă iubim Biserica. Să o iubim și vom fi în unitatea și caritatea sa”.
Capitolul II
CARISMELE ÎN VIAȚA BISERICII
1. Revărsarea Duhului Sfânt și manifestările sale
Revărsarea penticostală a Duhului Sfânt, despre care am tratat în prima parte a acestei lucrări, are după părerea aceluiași Sfânt Augustin ca și rezultat natural manifestarea acelor daruri gratuite și libere, pe care le găsim abordate în special în scrisorile Sfântului Paul. Duhul Sfânt al vremurilor noi este dat în vederea manifestărilor, și a căror descriere dă origine unei nomenclaturi foarte variate. Un rezumat semnificativ al acestor manifestări Sfântul Augustin îl găsește în lista cu principalele carisme pe care Apostolul o prezintă în prima scrisoare către Corinteni.
Pentru Sfântul Augustin, și aceste manifestări se încadrează în acea experiență a Cerului, pe care Duhul Sfânt revărsat o rezervă acelora care iubesc cu adevărat Biserica. Carismele, într-adevăr, nu sunt altceva decât mici semne care atestă celor care fac parte din trupul lui Cristos, minunile care ne sunt rezervate în viața de după învierea finală.
În Retractationes, Sfântul Augustin respinge cu hotărâre o greșită interpretare a gândului său cu privire la manifestările libere ale Duhului Sfânt. Ne amintește că anumite expresii scrise de el, și dacă sunt citite fără atenția cuvenită, ar putea sugera ideea unei diferențe substanțiale între manifestările Duhului Sfânt din timpurile apostolice și cele rezervate celorlalte timpuri ale Bisericii; dimpotrivă, uneori, ar putea crea impresia că după părerea lui acele manifestări s-au sfârșit odată cu perioada apostolică. „Este adevărat – conchide – că astăzi, când punem mâinile asupra celor ce vor primi botezul, ei nu primesc pe Duhul Sfânt în vederea faptului de a vorbi limbile tuturor popoarelor; adevărat este că nici infirmii nu sunt vindecați doar de umbra predicatorilor care trec pe lângă ei. Dacă asemenea fapte s-au întâmplat atunci, ele mai pe urmă au încetat în mod manifest. Prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă că astăzi nu ar mai exista minuni care se fac în numele lui Cristos. Eu însumi, când scriam această carte, știam că un orb și-a recăpătat vederea în orașul Milano în apropiere de trupurile martirilor. Îmi erau cunoscute foarte multe minuni care se împlinesc și în zilele noastre; și sunt atât de multe că nici nu le putem enumera, nici măcar pe cele care le cunoaștem”.
2. Carismele în semantica augustiniană
Pentru a desemna manifestările libere ale acțiunii Duhului Sfânt în credincioși, Sfântul Augustin ca și auster latinist, evită folosirea termenului 'carisme'. Cu privire la termenul varietates charismatum Sfântul Paulin de Nola îi va cere lămuriri Sfântului Augustin (Scrisoarea Sfântului Paulin de Nola către Sfântul Augustin scrisă la 25 mai 408).
Pentru a indica darurile gratuite ale Duhului Sfânt, distribuite în mod liber și variat fiecărui membru în parte al Bisericii, pentru edificarea trupului lui Cristos (adică carismele în sensul strict și propriu al cuvântului), limbajul Sfântului Augustin folosește termeni variați, cum ar fi gratiae, munera, dona, manifestationes, mirabilia, signa, miracula, virtutes, operationes Spiritus. Toți aceștia sunt termeni care sugerează cititorului când contextul se referă în mod propriu la carisme sau nu.
Așa după cum întreaga lume este învăluită de evenimentul Rusaliilor, tot așa diversitatea carismelor face parte dintr-o „realitate imensă, divină și ascunsă”. Nu putem avea așadar prezumția de a le explica ca și cum nu ar fi un mister. Poate că atitudinea cea mai plăcută lui Dumnezeu este cea sugerată de Siracide (cf. Sir 3,22), care ne îndeamnă să nu căutăm lucrurile care sunt prea înalte pentru capacitatea noastră de înțelegere, să nu cercetăm lucrurile care sunt prea puternice pentru slăbiciunea noastră, ci mai degrabă să ne ocupăm de lucrurile pe care Domnul ni le recomandă.
Dificultatea de a explica aceste fapte, care ne fac să percepem prezența Duhului Sfânt în viața credincioșilor, nu privează cu nimic adevărul și importanța acestora în istoria mântuirii. Carismele, într-adevăr, sunt realități infime, care sunt prezente sub ochii noștri, pentru ca prin intermediul lor să putem înțelege realitățile sublime și spirituale care nu se văd.
Sunt semne, care ne indică o virtute divină, în prezența căreia este depășită orânduirea obișnuită. Sunt condiscendențe divine, care dau mângâiere suferinței existenței noastre carnale, „asemenea lunii care alungă dezolarea nopții”: unde prin „carnal” se înțelege „nevoiaș de înțelepciune”, „ignorant”; însă nu pentru aceasta abandonați, dacă însuși Apostolul se declara „dator față de cei înțelepți și ignoranți”. Sunt daruri de lumină, „necesare asemenea stelelor în noaptea vremurilor prezente”; pentru ei, într-adevăr, oamenii lui Dumnezeu cooperează la unitate și la concordie, fiecare prin intermediul luminii propriului dar, prin care este distinct de un altul. Sunt semnele noii vieți, care, deși fiind comună tuturor, este totuși variată în membrele Bisericii, pe care Duhul Sfânt le însuflețește: prin unii sfinți face minuni, prin unii sfinți proclamă adevărul, prin unii păstrează fecioria, prin alții păstrează castitatea conjugală. Astfel, fiecare împlinește propria sa datorie, în timp ce cu toții împreună trăiesc sub îndemnul și oblăduirea Duhului Sfânt al timpurilor noi.
Se mai prezintă ca fiind armele cerești, cu care Domnul, după cum afirmă și psalmistul, 'învață mâinile mele la luptă și degetele mele la război' (Ps 143,1): armele lucrărilor divine ale Duhului Sfânt, cu care, așa după cum ne învață Apostolul (cf. Ef 6,12), membrele trupului lui Cristos, sigure de izbândă, luptă împotriva regilor și dominatorilor acestei lumi învăluite în întuneric. Sunt darurile pe care le prezentăm Domnului pe altarul spiritual al inimii noastre, când, împăcați cu frații noștri, proclamăm o profeție, o învățătură, sau un imn, sau un psalm, și cu buzele nevinovate profesăm cu sinceritate credința noastră.
3. Tipologia carismelor
Principiul care, după Sfântul Augustin, ne ajută să configurăm diversele manifestări gratuite prin intermediul cărora se arată în credincioși acțiunea liberă a Duhului Sfânt, este constituit de faptul că persoanele în interiorul cărora Dumnezeu sălășluiește posedă pe Duhul Sfânt, cine mai mult, cine mai puțin, după capacitățile fiecăruia. Aceasta nu vrea să spună că Dumnezeu este mai mult în toți, decât atunci când este în fiecare individ în parte. Într-adevăr, nu numai toți împreună suntem temple ale lui Dumnezeu, că și persoanele luate fiecare în parte sunt temple ale lui Dumnezeu. Duhul Sfânt care distribuie darurile, nu se divide pe sine însuși, ci doar împarte, după cum vrea, darurile proprii în vederea slujirii fiecăruia.
Membrele trupului mistic al lui Cristos, deși se bucură „de o singură stare de bine, comună și egală, nu diversă, nici mai mare într-un membru, nici mai mică într-un altul”, sunt destinate a desfășura în acel trup fiecare propria sa misiune. Aceasta explică de ce începuturile prezenței Duhului Sfânt în Biserică variază odată cu schimbarea timpurilor, schimbarea persoanelor, și schimbarea locurilor.
Atât în diversele perioade ale Bisericii, atât în diverșii credincioși care de-a lungul acestor perioade au trăit, cât și în diversele locuri unde comunitatea creștină era stabilită, unicul și identicul Duh Sfânt împodobește Biserica cu darurile sale gratuite, însă mereu cu o libertate de neprevăzut. După ce Cristos, înălțându-se la cer, a deschis asupra credincioșilor „stăvilarele sale”, comunitatea creștină a devenit un loc sacru, unde nu se termină niciodată inventarul veșmintelor, cu care Domnul, după ce a închis pe Satana în captivitate, împodobește de o frumusețe surprinzătoare lăcașul său de-a lungul istoriei. Și îl îmbogățește cu ornamente, adică carismele, care mereu sunt primite și acceptate cu o imensă gratitudine. Ele într-adevăr nu sunt altceva decât invitații din partea lui Dumnezeu de a deschide inima și sufletul nostru spre o contemplație, care, deși se realizează prin intermediul diversității trecătoare a semnelor, a zilelor și a anilor, rămâne mereu minunată.
Tocmai în acest cadru se inserează o nu prea bine definită tipologie a carismelor Duhului Sfânt în Biserică. Aceasta poate să aibă atâtea nume câte sunt variantele, prin intermediul cărora putem conceptualiza diversitatea nesfârșită a manifestărilor Duhului Sfânt, care acționează în viața Bisericii.
Luând în considerare acest criteriu, Sfântul Augustin, nu numai că nu exclude nici una dintre carisme, pe care Apostolul consideră că este suficient doar a le menționa; însă, pune pe primul plan toate fenomenele, prin intermediul cărora se poate manifesta o acțiune liberă și gratuită a Duhului Sfânt.
Carismele care ni se par nouă că au avut o mai mare importanță în cadrul scrierilor episcopului de Hippona sunt viziunile, visurile, minunile și profețiile. Aceasta nu îi interzice totuși de a trata cu respectul necesar toate celelalte manifestări carismatice asupra cărora îi este oferită ocazia de a se opri și a le analiza.
Datorită caracterului introductiv al acestei lucrări, vom încerca să ne oprim atenția asupra manifestărilor carismatice, care, după o lectură atentă a lucrărilor Sfântului Augustin, ni se prezintă a fi mai folosite și evidențiate în cadrul experienței ecleziale a vremurilor sale.
4. Vise și viziuni
Sfântul Augustin acordă un mare respect viselor și viziunilor, în special datorită faptului că este vorba despre mijloace, „de care Cel Preaînalt se folosește pentru a-și face cunoscute revelațiile”. El consideră aceste evenimente cazuri, în care, sufletul învăluit de Duhul Sfânt, îi prezintă, în manieră divină, lucruri de văzut. Când aceasta se întâmplă, atât visul cât și viziunea sunt atribuite unei intervenții divine.
Acest tip de fenomene spirituale trebuie să fi fost destul de frecvente în comunitățile creștine cunoscute de Sfântul Augustin, dacă el afirmă că își poate aduce aminte de așa de multe că îi lipsește timpul pentru a le putea enumera. Vom aminti doar câteva dintre exemplele care sunt cuprinse în scrierile sale:
„Ghenadie vede în vis un tânăr, care îl face să asculte „inimile fericiților și al sfinților”, și în acest mod este eliberat de orice dubiu cu privire la realitatea vieții de după moarte”;
„o femeie bolnavă, pe când suferea dureri cumplite, este vizitată în somn de martirul Ștefan, care i se prezintă în persoană pentru a o vindeca”;
„Paul și Paladia sora sa, dorind a se vindeca de un rău tremurător, suferit din cauza blestemului propriei lor mame, au fost îndemnați de a merge în biserica Sfântului Augustin în urma unor visuri și viziuni, provenite de la evidenta autoritate divină, în care era înștiințați să meargă la Hippona”;
„de la martori siguri, „și nu din vorbării nesigure”, Sfântul Augustin ne asigura de faptul că a știut că „Felix confesorul a apărut multora, pe când Nola era asediată de barbari”, intervenind pentru a o apăra”;
„Inocența, femeie foarte religioasă din orașul Cartagina, a fost înștiințată în vis că ar fi primit vindecarea de un teribil cancer la sân, dacă ar fi făcut asupra ei un semn al crucii prima neo-botezată pe care ar fi întâlnit-o la ieșirea din baptisteriu; și așa de fapt s-a întâmplat”;
„un bolnav de podagră este vizitat în vis de martirul Ștefan, care îi revelează ce trebuie să facă pentru a se vindeca de acel rău; vindecare care s-a verificat în urma executării sfatului dat de martirul Ștefan”;
„în urma unui vis episcopul Ambroziu a cunoscut locul unde zăceau trupurile martirilor Ghervaziu și Protaziu, în memoria cărora se împliniseră multe minuni”;
„în vis a fost revelat unde se odihnea trupul proto-martirului Ștefan”;
„în sfârșit, pentru a asculta de un vis, Sfântul Augustin deja pe patul de moarte, obține vindecarea unui bolnav, căruia i se spusese în vis să meargă la sfântul episcop, pentru ca acesta să-și pună asupra lui mâinile”.
Cu privire la aceste evenimente Sfântul Augustin demonstrează o mare înțelepciune. El vrea ca în acest cadru fenomenele de origine divină să fie distincte de fenomenele analoage, de origine poate naturală, pentru care mărturisește că nu poate găsi o explicație care să convingă. Ce putem spune despre morții care apar celor vii pentru a indica locul unde au fost îngropați? Ce putem spune despre cei vii, care, fără ca ei înșiși să știe, apar în vis altor persoane vii, spunând lucruri despre care nici ei nu au cunoștință? După ce a enumerat diverse fenomene de acest tip și care îi rezultă pe deplin garantate, Sfântul Augustin afirmă: „Ar fi imprudent să spunem că aceste fenomene sunt false”.
Sfântul Augustin este convins totuși de faptul că este „o misiune foarte dificilă” aceea de a reuși să înțelegi bine care este semnificația fiecăruia dintre aceste fapte, sau a-și da seama de ce și cum se petrec. Chiar când am ajunge să le înțelegem, el este de părere că ar fi totuși o trudă destul de amarnică aceea de a discuta sau a da explicații cu privire la acest argument. Ne-ar fi dată doar posibilitatea de a spune că este vorba fără dubiu de „fenomene spirituale și nu corporale”. Dimpotrivă, este foarte clar și decis refuzul pe care sfântul doctor îl afișează în legătură cu ceea ce se poate recunoaște ca fiind efectul fantasmelor sau practicilor, unde intră în acțiune invocații sacrilege, reminiscențe ce nu se pot explica, practici divinatorii, descântece de orice fel. Sunt fapte, unde prezumția umană nu poate exclude o serie de implicații privitoare la pacte și convenții cu spiritele necurate. Și totuși, dacă uneori, datorită unei judecăți ascunse a lui Dumnezeu Providența divină permite ca, prin intermediul acestor expediente superstițioase și dăunătoare, să se reușească a ghici lucruri trecute sau a spune lucruri viitoare, care de fapt apoi se vor împlini, trebuie să vedem în ele, după cum ne învață și Sfânta Scriptură, o specie de desfrâu al sufletului. Creștinul așadar, trebuie să respingă și să fugă mereu de toate practicile de acest gen. Fie ele sugerate de ușurătate sau de perversiune, poartă mereu cu ele amprenta amăgirii, care umilește pe credincioși și îi sărăcește, distrăgându-i de la lucrurile care au fost instituite pentru a-i ajuta să-l iubească pe Dumnezeu și pe aproapele așa cum Evanghelia ne învață. Orice practică superstițioasă ascunde mereu o anumită asociere pestilențială dintre oameni și demoni, care produce ca și consecință o supunere stranie și morbidă față de apetitele private și o inimă mereu mai sedusă de interesul pentru tot ceea ce trece.
La fel de clară este și atitudinea de prudență și veghere, pe care Sfântul Augustin o recomandă în toate aceste cazuri, în care apare în mod deschis o particulară insinuare a duhului necurat, care îi face pe cei căreia i se supun „ori demoniaci, ori obsedați, ori falși profeți”.
Avertismentele Sfântului Augustin se extindeau și la folosirea justă a Sfintei Scripturi. Sunt unii – scrie într-o lungă scrisoare de-a sa – „care citesc destinul cu ajutorul paginilor evanghelice (in paginis evangelicis sortes legunt)”. Această obișnuință nu trebuie încurajată. Desigur, este de preferat a consulta Sfânta Scriptură decât a face recurs la demoni. Dar nu este recomandat a se folosi de oracolele divine rostite pentru viața viitoare pentru a ști cum se vor sfârși afacerile vane ale aceste vieți.
5. Minunile
Minunile, ca și evenimente destinate a înălța spre Dumnezeu admirația noastră, ocupă un loc central între darurile gratuite ale Domnului. Aceste minuni, care în majoritatea cazurilor sunt minuni cu privire la vindecări, sunt de o importanță semnificativă în viața Bisericii, și care ne este descrisă de Sfântul Augustin. El vorbește despre acestea ca și despre „semne ale atotputerniciei lui Dumnezeu”, care, și în timpurile sale, se întâmplau cu o mare frecvență. Minunile săvârșite de Domnul nostru Isus Cristos sunt lucrări divine, care îndemn mintea a se înălța deasupra lucrurilor vizibile pentru a putea înțelege ceea ce este Dumnezeu.
Minunile care se verifică în toate vremurile, sunt constituite din acest element, care se prezintă ca o realitate îndrăzneață și neobișnuită, ce se situează dincolo de speranța și capacitatea aceluia care o admiră. Sub acest aspect putem spune, afirmă Sfântul Augustin, că „și în zilele noastre se fac minuni”. Se întâmplă, într-adevăr, foarte multe, „fie prin intermediul sacramentelor, fie prin intermediul rugăciunilor, fie în memoria Sfinților”. Adesea totuși, puțini sunt aceia care le cunosc; în special când orașul este mare și cei care nu sunt implicați le ignoră. Apoi, când se povestesc altora și în alte locuri, este foarte dificil a fi crezut, deși faptele sunt povestite de credincioșii creștini altor credincioși.
În De civitate Dei avem o sinteză, uneori foarte detaliată, a câtorva zeci de minuni înfăptuite de Dumnezeu, ori sub ochii Sfântului Augustin însuși, ori asupra unor persoane pe care el le cunoștea în mod direct. La aceste zeci de minuni, ne atrage atenția același Sfânt Augustin, s-ar mai putea adăuga multe altele, deoarece este cu adevărat imposibil a le enumera sau descrie pe toate. Sfântul Augustin ne face cunoscut că, atât în Biserica sa cât și în alte dieceze lui cunoscute, se introdusese uzul așa-numitelor „acte asupra minunilor lui Dumnezeu”. Era vorba despre mărturii scrise cu privire la minunile ce se săvârșeau, în special în propria comunitate. Din aceste „acte” se citea în timpul celebrărilor liturgice „pentru a da slava și lauda cuvenită Domnului”. Exemplarul complet a unuia dintre aceste acte se găsește inclus într-o predică făcută de Sfântul Augustin în sărbătoarea Paștelui a anului 425.
Așa după cum a făcut precizări doctrinare foarte importante cu privire la vise și viziuni, tot așa va face și cu privire la minuni.
Minunile nu sunt în ele însele fapte pentru a da particulare satisfacții cunoașterii noastre raționale; dimpotrivă, unele înfăptuiri minunate ale lui Dumnezeu ar fi „sărăcite”, dacă explicația lor nu ar rămâne într-o oarecare măsură ascunsă.
Minunile sunt uneori înfăptuite de persoane care nu sunt dotate cu sfințenie. Nu trebuie să ne lăsăm așadar impresionați de faptul că unele minuni având o certă (sigură) origine divină sunt înfăptuite prin intermediul unor persoane, în care „Dumnezeu nu sălășluiește sau încă nu sălășluiește”. Este vorba mereu despre acțiuni, care, dacă sunt săvârșite în numele lui Cristos, folosesc oricum „a face cunoscut multora numele său”.
Minunile nu sunt necesare pentru ca cineva să trăiască în mod demn ca și creștin. Cine crede că, pentru a fi creștin, trebuie să faci o minune, este un ispititor al lui Dumnezeu: mulți au căzut din dorința de a face lucruri ieșite din comun. Nu folosește, într-adevăr, la nimic a face minuni, dacă apoi suntem orgolioși, fără a fi blânzi și smeriți cu inima.
Minunile nu pot deveni o obișnuință. Dacă ar fi așa, aceasta ar contrasta cu însăși definiția lor, însă mai presus de orice ar conduce la o sărăcire a credinței.
Cel care săvârșește minuni poate fi un mag, ori un creștin bun, ori un creștin rău. În toate cele trei cazuri, lucrările minunate sunt supuse mereu unei orânduiri divine. Apoi, în cazul în care s-ar trata despre credincioși dedicați evanghelizării (evangelizantes), săvârșirea de semne minunate ar putea fi considerată o caracteristică a misiunii lor.
Darul minunilor nu prestabilește, prin intermediul rugăciunii noastre și a intervenției noastre, care persoane ar trebui să fie vindecate. Până și apostolii erau incapabili de a vindeca pe oricine, urmând doar plăcerea lor. Sfântul Paul, de exemplu, care săvârșise atâtea vindecări privind persoane necunoscute, se arată incapabil de a vindeca persoane care îi erau dragi. Este obligat a-l lăsa pe însoțitorul său Trofim la Milet, „deoarece era bolnav” (2 Tm 4,20). Nu recurge la o îngrijire miraculoasă pentru colaboratorul său Epafrodit, deși știa că era răpus de o boală aproape mortală (cf. Fil 2,26). Lui Timotei, suferind de dureri de stomac, îi dă doar sfatul de a recurge la un remediu naturist pentru a-și reveni (cf. 1 Tm 5,23). Aici avem prezentă o recomandare magistrală: „Nu discreditați și nu judecați niciodată rău pe aceia, care din întâmplare, cer și nu primesc. Nu vă descurajați, dacă din întâmplare cereți și nu primiți; nu vă lăudați față de cei care nu primesc, pe când voi cereți și primiți”.
Scopul ultim al tuturor minunilor face parte dintr-o orânduire divină, pe care Domnul îl actualizează fără înștiințarea oamenilor. De ce există atâta diversitate în minuni va rămâne mereu de neînțeles pentru muritori: după cum va fi mereu adevărat că ele constituie semne luminoase ale puterii divine, care guvernează istoria mântuirii. Putere care se manifestă în toată strălucirea sa în evenimentul învierii lui Cristos și în aceea care ne așteaptă. Cui dau mărturie aceste minuni, dacă nu acelei credințe, pentru care se proclamă că Isus Cristos a înviat cu trupul său și cu el s-a înălțat la cer?… Oricât de diverse ar fi modurile în care ele se săvârșesc… trebuie mereu să conchidem că ele dau mărturie despre credința care proclamă învierea trupului.
Natura nu lipsește niciodată din evenimentul minunii. Minunile sunt semne ale puterii divine, deoarece adaugă lucrurilor care se întâmplă în mod natural o intervenție cu care Dumnezeu depășește ordinea obișnuită care este proprie creaturilor. Este o intervenție care aduce cu sine un conținut de uimire și admirație în realitățile în care se înfăptuiește. Tocmai această caracteristică, pe care Sfântul Augustin o consideră unită cu orice eveniment reductibil la minune, ar putea da un răspuns la o constatare care se obișnuiește a se face cu privire la minuni. Nici Sfânta Scriptură și nici istoria nu ne vorbește despre minuni, care să comporte din partea lui Dumnezeu un nou act creator, care s-ar cere, de exemplu în absența totală a unei părți a trupului. Adevărata explicație s-ar putea afla în faptul că prin minune nu se realizează un nou act creator, ci o intervenție a puterii lui Dumnezeu, care dă viață unui eveniment minunat în lucrurile create care deja există.
6. Alungarea diavolilor
Între darurile gratuite pe care Domnul, împreună cu conlucrarea Duhului Sfânt, le dă Bisericii, se numără și puterea de a alunga diavolii. Sfântul Augustin ne indică practicile care erau comune în diversele Biserici. Când sunt asemenea cazuri, în care duhul necurat, invadează sufletul din exterior și tulbură simțurile și inspiră o anumită spaimă în oameni… cei care prezidează își pun mâinile și exorcizează, adică alungă pe cel rău prin intermediul unor rugi fierbinți, invocând intervenția divină. Rugăciunile care sunt cele mai eficace pentru alungarea celui rău sau de puterile malefice, sunt cele ale episcopilor și ale preoților. Aceasta rezultă fie din experiențe personale, trăite de însăși Sfântul Augustin, fie din fapte cunoscute de el în mod direct.
Iată câteva exemple. O copilă din Hippona, cunoscută Sfântului Augustin, ungându-se cu uleiul în care un preot, rugându-se pentru ea, l-a amestecat cu lacrimile sale, a fost eliberată imediat de diavol. În mod asemănător un adolescent a fost eliberat de cel rău care îl maltrata, „prin rugăciunea unui episcop, pe care nici nu-l văzuse”. Casa tribunului Esperio, infestată cu duhuri malefice, care chinuiau servitorii și animalele sale, a fost repede eliberată prin intervenția unui preot, care a mers în acel loc și a oferit jertfa trupului lui Cristos, rugându-se din toate puterile, pentru ca acel chin să înceteze.
Cu privire la fenomenele de posedare diabolică, Sfântul Augustin admite că nu este ușor a le explica. Rămâne mereu o enigmă „cum se poate stabili modul de unire între pacient și asupritor”. Este destul de dificil a ruși să vezi în mod clar când duhul rău, „după ce a asumat un duh uman, acționează în mod liniștit și fără nici un chin… dimpotrivă, spune lucruri adevărate și predică lucruri utile, transfigurându-se, după cum spune Sfânta Scriptură, într-un înger de lumină [cf. 2 Cor 11,14]. În astfel de situații trebuie să se facă recurs la cei care au carisma discernământului, despre care vorbește Apostolul. Și este tocmai această carismă, pe care însuși Sfântul Augustin o exercită în mod umil și la care face apel în diversele exemple de fenomene extraordinare, că a dorit să o includă în scrierile sale. Trebuie totuși să avem mereu prezentă certitudinea că orice suferință, cauzată nouă de oameni perverși sau duhuri rele, poate fi mereu alungată prin intermediul rugăciunii și cântecului religios al creștinilor, în special când aceste acțiuni sunt unite cu o arzătoare profesiune de credință.
Un caz tipic de felul acesta a fost cel al unui tânăr, care, pe când spăla calul său într-un fluviu, la circa 30 Km de Hippona, a fost invadat de diavol și aruncat la pământ înțepenit. Din fericire pentru el, acolo aproape era o capelă dedicată sfinților Ghervazie și Protaziu, în care puțin după aceea a venit stăpâna terenului împreună cu slujitoarele sale și câteva femei consacrate pentru a cânta imnurile vespertine și a se ruga. În timpul cântării imnurilor, diavolul, ca și lovit de acele voci, s-a cutremurat și îmbrățișând altarul cu un freamăt teribil, ne îndrăznind și nici reușind a-l mișca, se lipise de el ca și cum ar fi fost legat sau țintuit, și rugându-se cu voce blândă ca să fie iertat, a mărturisit cum în acel loc a pus stăpânire pe acel tânăr. Insistând acele femei pioase în rugăciune, cel rău a plecat din trupul acelui tânăr, lăsându-l totuși cu o urâtă deformare la ochi. Însă, și de acest semn tânărul a fost eliberat în virtutea rugăciunilor, care nu au încetat a fi adresate Domnului în aceeași capelă; care de altfel era renumită pentru multele vindecări care se petreceau în ea.
Asemănător este cazul unui alt tânăr, care, pe când suferea acțiunea unui duh necurat, simțea de la o distanță de 12 Km prezența unui preot… și doar față de el se arăta supus; supunere care s-a încheiat cu eliberarea dintr-o formă de febră; dispărând aceasta, a dispărut și posesia diabolică la care acest tânăr era supus.
Invaziile diavolului adesea sunt suferite, dar nu de foarte puține ori, într-un anumit sens, sunt și căutate. Sunt într-adevăr expuși a suferi astfel de influxuri cei care în viața lor dau spațiu dominării diabolice. Și aceasta se întâmplă ori pentru că aceștia sunt lacomi după lucrurile acestei lumi; ori pentru că, deși sunt eliberați de vreun rău trecător, tratează cu puterile răului. Sfântul Augustin în acest sens ne aduce spre cunoștință exemplul unui tânăr, care, pe când dansa, în timpul unei sărbători păgâne, făcându-se că imită posedații, a prezis că noaptea următoare un om ar fi fost sfâșiat în pădurea din apropiere de un leu. Și s-a întâmplat exact după cum el a prezis. Sfântul Augustin nu are dubii cu privire la faptul că era vorba despre un episod de posedare diabolică, facilitată de atitudinea provocantă a tânărului.
Adesea totuși se întâmpla ca un bolnav, în special când era suferind de dureri fizice, se adresa vraciului și căuta vindecarea prin intermediul folosirii unor anumite practici, pe care Sfântul Augustin le numește jertfe nepermise, amulete nocive și sacrilege, consacrări magice. Chiar dacă se întâmplă ca în acest mod unii să fie vindecați sau eliberați, cei care acționează astfel sunt persoane, care preferă se supune diavolului decât să-l înfrunte și să-l învingă cu Cristos; după cum în mod lăudabil fac cei care se încred doar în Cristos, și numai de la el așteaptă ori vindecarea, ori coroana aceluia care devine martir într-un pat. Cine recurge la astfel de practici magice se poate lăuda doar cu numele de creștin; deoarece, dacă nu cu limba, în mod sigur cu comportamentul său blestemă pe Domnul. Este vorba despre lumea care cedează la una din persecuțiile cele mai oculte și mai înșelătoare folosite de Satana pentru a-i obliga pe oameni să-l adore. Sunt de fapt „dușmani ai lui Dumnezeu toți ci care iubesc lumea… fie că intră în Biserici, fie că nu”. Se numesc creștini pentru că totul le merge bine acasă, dar în realitate dau cult idolilor, îndreptându-se astfel spre o tristă ruină. Pentru toți aceștia principalul mijloc de eliberare este constituit pentru Sfântul Augustin pe lângă ministerul episcopilor și al preoților despre care s-a vorbit, și de recurgerea la carismele vindecării de influxul celui rău, în mod divers manifestate de Duhul sfânt în Biserică pentru utilitatea credincioșilor. Aceste carisme sunt mereu eficace, ne asigură Sfântul Augustin, în special în apropierea relicvelor martirilor. Pentru a confirma aceasta, amintește vindecările multor îndrăciți, care s-au întâmplat cânt trupurile martirilor Ghervazie și Protaziu… erau transportate din locul unde au fost găsite în bazilica ambroziană; și teribilele mărturisiri, care au fost făcute în mod minunat de diavoli lângă mormântul sfinților Nazariu și Celsus.
Experiența diverselor fenomene de acțiune diabolică între oamenii timpului său i-a dat Sfântului Augustin oportunitatea de a enunța câteva principii doctrinale și practice, care se arată a fi foarte prețioase pentru o pastorală luminoasă cu privire la folosirea carismei de a alunga diavoli.
Satana și îngerii săi, împreună cu multitudinea nelegiuiților și a apostaților „căzuți ca din cer, dezlipindu-se de Cristos și de Biserică” formează ceea ce s-ar putea numi „trupul diavolului”. Împotriva acestor duhuri invizibile, și nu împotriva oamenilor posedați de acestea avem datoria da a lupta și să ne rugăm pentru a scăpa de sub puterea lor.
Nici o creatură, fie ea un diavol sau un duh sau o ființă umană, nu au puterea de a se apropia de om fără permisiunea lui Dumnezeu sau de a-i cauza ceva dăunător, dacă Dumnezeu nu îi permite.
Timpul prezent este noaptea iertării și a milostivirii. Până când va dura această noapte, deși rămânând sub ocrotirea zidurilor orașului lui Cristos, Satana poate primi din partea lui Dumnezeu permisiunea de a ne tulbura în diverse moduri. O astfel de putere îi este dată, puțin câte puțin de Sus și din motive, care respectă mereu exigențele dreptății divine. Diavolul posedă doar voința de a ispiti; nu stă în puterea lui de a decide nici ceea ce va face pentru a ne ispiti, nici modalitatea la care va recurge pentru a ne ispiti. Tocmai acest fapt ni-l demonstrează împrăștierea apostolilor în timpul patimii Domnului, când au rămas pradă puterii întunericului.
Facultatea de a-l ispiti pe om este dată diavolului din două motive: ori pentru a pedepsi pe cei răi, ori pentru a pune la încercare pe cei drepți. Pentru primii aceasta este ca focul pentru fân; pentru ceilalți este ca focul pentru aur.
Posedarea diabolică poate fi prezentă în cei care, din cauza unei conduite în mod profund supuse patimilor dezordonate, se împovărează cu responsabilități oculte, care îi fac foarte vulnerabili în fața asalturilor celui rău.
Diavolul cu sugestiile sale poate exercita o oarecare dominație asupra omului rău care consimte, însă nu-l poate constrânge pe cel care îi rezistă.
Cei care duc o viață plină de lăcomie pentru lucrurile acestei lumi și trăiesc oprimați din cauza fricii pentru pedepsele trecătoare, sunt lipsiți de necesara apărare împotriva atacurilor celui rău; într-adevăr, acționând în acest mod ei sunt într-o oarecare măsură asemănători diavolului.
Cei care sunt angajați pe drumul perfecțiunii și care și-au încredințat inima Duhului Domnului, se pot considera protejați împotriva oricărui asalt al diavolului ori a oricărei alte specii de demoni. Nimic nu se va întâmpla celor care, deveniți lumină în Domnul, caută să trăiască o viață dedicată laudei Dumnezeului nostru.
7. Carismele personale și carismele locale
Minunile, care în mod variat se săvârșesc prin mijlocirea sfinților și a martirilor – ca de exemplu Sfântul Felix de Nola, Sfinții Ghervazie și Protaziu, Sfinții Nazariu și Celsus, Sfântul Ștefan, Sfântul Laurențiu – ne ajută să concluzionăm, declară Sfântul Augustin, că această distribuire variază fie cu privire la persoana sfinților, fie cu privire la locuri. Dumnezeu nostru, care este creatorul și stăpânul tuturor lucrurilor, este omniprezent și își exercită acțiunea oriunde, chiar și în locurile cale mai secrete ale inimii omului, unde după cum în secret îl ascultă tot astfel, adică în secret o umple de har.
Când este vorba despre fenomene externe, prin intermediul cărora Domnul manifestă oamenilor lucrările sale minunate, nimănui nu-i este permis să cerceteze planul divin datorită căruia în anumite locuri se săvârșesc minuni iar în altele nu. Nimeni nu pune la îndoială faptul, observă Sfântul Augustin, că și pământul Africii este plin cu trupurile sfinților martiri. Și totuși, nu ne rezultă faptul că în aceste locuri să fi fost săvârșite minuni uimitoare. Într-adevăr, după cum citim în Apostol: „Nu toți sfinții au darurile vindecărilor, nu toți au deosebirea duhurilor” (1 Cor 12,10.30). Expresii care ne indică faptul că și manifestările Duhului Sfânt rămân învăluite în misterul propriu al tuturor lucrărilor săvârșite de Creator. Însuși Domnul, care împarte carismele proprii fiecăruia după cum El vrea, a dispus ca să nu se săvârșească în memoria Sfinților aceleași minuni.
La Ancona, de exemplu, și la Uzali, unde se venerează Sfântul Ștefan, se percepe o prezență puternică a puterii divine; și rugăciunile marelui martir, care ca și slujitor al lui Dumnezeu mijlocește pentru a obține beneficii, dobândesc multe lucruri, dar nu mereu orice lucru cerut de oameni este și dat. Dimpotrivă, variază chiar modalitățile pe care Dumnezeu le folosește în a asculta rugăciunile celor care, recurgând la martir, se îndreaptă către El pentru a obține minuni în locurile unde acest martir este venerat.
La Nola, rugăciunile Fericitului Felix dobândesc, în sanctuar, unde trupul său este înmormântat, o particulară cunoaștere a stării de conștiință a credincioșilor care recurg la el. Și în mod special cei care sunt într-un stadiu de rea conștiință se simt constrânși, datorită unei frici salutare de pedepse, ori pentru pedepse permise de Dumnezeu, în vederea recunoașterii propriilor păcate. Fiind convins de această minune, Sfântul Augustin trimite doi membri ai diecezei sale, călugărul Speranța și preotul Bonifaciu, care se acuzau reciproc de aceeași infracțiune, la mormântul Sfântului din Nola. El era încrezător în faptul că gândul acelei teribile intervenții miraculoase acolo săvârșite ar fi pus mai ușor în lumină cine dintre cei doi ar fi avut conștiința greșită. Și se poate considera că pelerinajul celor doi la sanctuarul Sfântului Felix a avut un efect bun.
8. Darul păstorilor de suflete
Sfinții profeți, care conduseră poporul lui Dumnezeu în timpurile Vechiului Testament, au fost urmați, după venirea și înălțarea lui Cristos, de alți profeți; cei despre care Sfântul Paul spune: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători” (1 Cor 12,28). Aceste titluri, afirmă Sfântul Augustin când răspunde câtorva întrebări ale lui Paolino de Nola, trebuie să fie înțelese ca și denumiri diverse, folosite de Apostol pentru a indica într-un mod semnificativ unicul minister al predării doctrinei. Această considerație este validă în special pentru titlurile de păstori și doctori, despre care se menționează în scrisoarea către Efeseni (cf. Ef 4,11). Este vorba despre titluri, care sunt atribuite în mod diferit conducătorilor Bisericii. Nu trebuie să se înțeleagă unii ca păstori și alții ca doctori.
Aceste daruri, cărora li se poate atribui, după cum face Sfântul Paolino de Nola, denumirea de carisme, diferă de acele daruri, carismele propriu-zise, care nu sunt indispensabile pentru viața Bisericii (vezi minunile). Darul păstorilor de suflete face parte din cadrul asistenței necesare voite de Domnul pentru viața turmei pe care el dobândit-o cu prețul propriului sânge. Într-adevăr, episcopii și preoții, după cum Cristos poruncise și permise, sunt miniștrii cuvântului și a sacramentului său. Fără acești conducători, oamenii nu pot nici să devină creștini, nici să trăiască ca și creștini, deoarece fără de ei ar lipsi toate ministerele, care sunt necesare pentru mântuirea lor în Cristos, în special cel al botezului, al euharistiei și al împăcării.
Când aceste comunități creștine posedă acești miniștri ai lui Cristos, care nu se lasă niciodată învinși de vre-o teamă umană, ci în ei arde mereu flacăra iubirii Domnului; când acești miniștri se hrănesc în mod abundent cu hrana pe care alții o pregătesc și se comportă, nu ca perceptori, ci ca împărțitori ai bunurilor Domnului; atunci se realizează lăcașul promis de Domnul, unde nu lipsește nici unul din acele daruri spirituale cu care Duhul Sfânt întărește și înfrumusețează Biserica Domnului.
Fiecare ministru al lui Dumnezeu, într-adevăr, dacă este cu adevărat plin de fervoarea Duhului Sfânt, face parte dintre acei mesageri, pe care Domnul îi trimite pe pământ ca un foc arzător: acel foc, pe care însuși Domnul îl promisese, l-ar fi trimis pe pământ prin intermediul revărsării penticostale a Duhului său și care ar fi umplut credincioșii de abundența darurilor sale.
9. Extazul și odihna în Duhul
Extazul este o stare, care este trăită de om, „când sufletul său este în mod total distras și sustras simțurilor trupului”. Este un excessus mentis, care devine fenomen spiritual, „dacă este cauzat de o intervenție divină”, care învăluie duhul uman în vederea unei revelații.
Acesta de exemplu, a fost cazul unui țăran pios, cunoscut în mod personal de Sfântul Augustin. „Cu privire la extaz am putut asculta o persoană, un țăran, care cu greu reușea să exprime ceea ce simțea. Acesta știa că este treaz și că nu vede cu ochii trupului. Pentru a folosi cuvintele sale, din ceea ce îmi amintesc, spunea: Sufletul meu îl vedea, dar nu ochii mei. El nu știa dacă era un trup sau imaginea unui trup. Nu era capabil să discearnă aceste lucruri, însă avea așa o credință simplă că, pe când ascultam ceea ce el îmi spunea că a văzut, îmi dădea impresia că eu însumi aș vedea toate acestea”. Acesta este un caz în care mintea, în virtutea unei dorințe intense către lucrurile cerești, iese din ea însăși într-atât că pierde memoria lucrurilor acestei lumi. Este extazul experimentat de toți acei sfinți, care, în anumite momente ale vieții lor, au primit revelația secretelor ascunse ale lui Dumnezeu, adică a acelor realități care depășesc ceea ce poate fi experimentat de orice ființă umană care trăiește pe pământ.
Într-o asemenea stare nu se percep corpurile prezente, deși rămân cu ochii deschiși; nu se percep vocile și zgomotele materiale, deși nu se pierde simțul auzului; intuiția sufletului este în mod total concentrată asupra imaginilor corpurilor, care încep a face parte dintr-o viziune spirituală. Apoi, când extazul implică și o viziune intelectuală, sufletul este cuprins de o intuiție care îl pune în contact cu realități spirituale, care nu sunt reductibile la o simplă imagine fizică. Ne găsim în fața unui caz, în care mintea, în virtutea unei dorințe intense către lucrurile cerești, iese din ea însăși într-atât că pierde memoria lucrurilor acestei lumi. Este extazul experimentat de toți acei sfinți, care, în anumite momente ale vieții lor, au primit revelația secretelor ascunse ale lui Dumnezeu, care transcend această lume.
Într-o astfel de stare, toate corpurile prezente, chiar dacă suntem cu ochii larg deschiși, nu se văd, nici nu se simt voci: intuiția (contuitus) sufletului este în mod total concentrată ori asupra imaginilor corpurilor, dacă se are o viziune spirituală, ori asupra lucrurilor spirituale nereprezentate de nici o imagine a corpului, dacă se are o viziune intelectuală.
Este asemănătoare extazului, pentru Sfântul Augustin, acea stare a acelora, care într-un mod sau altul, sunt și ei răpiți într-o stare de înstrăinare (alienatus a sensu), nu atât datorită unei dorințe către lucrurile cerești cât datorită unui profund sens de teamă. Această îndepărtare de simțuri, când este cauzată de rugăciune, aduce cu sine acele fenomene de odihnă spirituală, care și în acele timpuri se pare că se întâmplau cu o anumită frecvență. Cazurile în care aceste fenomene apar în modul cel mai clar sunt în legătură cu câteva vindecări. Tipică este odihna în Duhul care s-a produs cu ocazia vindecărilor fraților Paul și Paladia la Hippona, sub privirile Sfântului Augustin. Prezentăm aici relația pe care el o face în De Civitate Dei. „În dimineața zilei de Paști (anul 421), o mare mulțime se afla în Biserică. Tânărul Paul, aflat în rugăciune, stătea în apropiere de locul unde se găsea relicvia martirului (Sfântului Ștefan). Dintr-o dată cade la pământ ca și adormit, însă fără a tremura, după cum era obișnuit a face în timpul somnului. Cei prezenți se minunau. Unii aveau frică, alții îl compătimeau; unii voiau să-l ridice, însă alții îi împiedicară spunând că era mai bine să vadă cum se va termina aceasta. Și iată, tânărul ridicându-se singur, fără a tremura, deoarece era vindecat și stătea nevătămat privind la cei care îl priveau…
A treia zi după duminica Paștelui, pe când citeam actul minunilor, i-am pus să stea în picioare pe fratele și sora cu pricina… Încheiată lectura actului lor… Paladia s-a îndreptat spre relicvia martirului pentru a se ruga. De abia ajunsă acolo a căzut la pământ ca și adormită, ridicându-se vindecată… Atunci toți, bărbați și femei, au început să strige de admirație, admirație însoțită de lacrimi, care păreau a nu se sfârși”.
10. Profeția
Profeția are un loc important între manifestările gratuite ale Duhului Sfânt în Noul Testament. Această carismă se realizează, după părerea Sfântului Augustin, în acei credincioși, care „răpiți într-o stare de înstrăinare” (extazul despre care am tratat), prin lucrarea Duhului Sfânt, primesc „inteligența lucrurilor comunicate prin intermediul viziunilor spirituale”, și le fac cunoscute la momentul necesar în vederea manifestării lor. Până când ne vom afla într-o asemenea situație, în care cunoaștem lucrurile cu o știință confuză (cf. 1 Cor 13,12), profeția astfel înțeleasă este o necesitate. Prin intermediul acestui dar, într-adevăr, Domnul ne pune în contact, printr-o varietate de moduri, cu multele și diversele adevăruri, pe care El vrea să le facă înțelese acelora care nu sunt încă în grad de a contempla, cu o minte pură, lumina veșnică a Adevărului evident.
Profeții au privilegiul de a vedea pe pământ realitățile mântuirii cu acea limpezime, care va fi dată doar în Cer. Fie că aceste realități privesc trecutul, fie că privesc prezentul, fie că se referă la viitor; ele sunt făcute cunoscute profeților în conformitate cu modurile și conținutele cu care Providența consideră a fi revelate. O profeție ar putea fi comunicată cu ajutorul limbii; dar atunci ar rămâne doar la stadiul de semn. Și rămâne de neînțeles, până când Domnul nu va dezlega limba și va comunica cu cuvinte inteligibile, necesare pentru înțelegerea conținutului acelui mesaj. Când se produce aceasta, devin manifeste realitățile, pe care Duhul Sfânt, în orice determinat caz, dorește a le comunica: o revelație, o cunoștință, o prezicere, o învățătură.
În vremurile Sfântului Augustin, în practica creștină, se recurgea adesea la călăuzirea profetică a Duhului sfânt. Aceasta reiese în mod clar din povestirea unor fapte miraculoase, pe care le găsim în scrierile sale. El vorbește cu o particulară venerație de călugărul Ioan, vestit pentru carisma profeției; într-atât că a prezis lui Teudosie cel Mare sfârșitul unui război civil. Acest om al lui Dumnezeu poseda și multe alte daruri, cu care Domnul îl ajuta în exercițiul profeției, ca de exemplu, discernământul și bilocația. De acest ultim dar Ioan s-a folosit pentru a consola spiritual „o femeie foarte pioasă”, căreia îi promisese prin intermediul soțului ei că îi va apărea în timpul somnului, deoarece nu o putea primi în mănăstirea sa.
Și cu privire la practica carismei profeției episcopul de Hippona ne-a lăsat prețioase directive pastorale.
Sunt cu siguranță profeți aceia a căror mărturii sunt recomandate de autoritatea apostolică. Simplul apelativ de profet, dat uneori în Sfânta Scriptură unor persoane păgâne care nu făceau parte din Biserică sau erau în afara credinței, nu înseamnă că erau profeți adevărați. Cuvintele lor, chiar dacă conțineau un sâmbure de adevăr, nu trebuie niciodată să se identifice cu ceea ce noi numim cuvinte ale lui Dumnezeu (eloquia Dei).
Adevăratul profet nu are nevoie de a se proclama singur ceea ce este, nu are nevoie de îndrumări sau de sfaturi. Dacă, într-adevăr, este un profet adevărat, cunoaște fără umbră de îndoială, ceea ce trebuie să spună, deoarece „omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (1 Cor 2,15).
Sunt falși profeți cei care cred că sunt profeți, dar tocmai pentru faptul că presupun aceasta, nu sunt adevărați profeți. Cred că vorbesc în numele Domnului, dar de fapt nu știu ceea ce spun. Totuși, ne asigură Sfântul Augustin, contactul cu suflete (uman pătate) nu va putea niciodată păta Duhul profeției. Duhul Sfânt se poate folosi și de un fals profet, deoarece prin puterea și providența sa poate comunica profeții care folosesc la al cunoaște pe Cristos.
Falsul profet nu este recunoscut nici de Cristos, nici de Biserică. Cristos numește nelegiuire prezumția ca cineva să se numească profet. Biserica, „din porunca Domnului”, deși îl lasă să facă aceasta, „va trebui să-l ignore” (cf. 1 Cor 14,38). Când nu se are prezent și nu se aplică acest precept al Domnului, se produc dezbinări în adunările credincioșilor, care între Corinteni erau iscate de cei care credeau că sunt în Biserică ceea ce de fapt ei nu erau.
Darul profeției este foarte adesea trecător. Așadar, „nimeni, pentru simplul fapt că a profetizat odată, poate pretinde că a primit un veșmânt veșnic, care îl face să se numere printre profeți”.
Profețiile rămân mereu o mare realitate. Într-adevăr, chiar și atunci când cei care le fac cunoscute nu dobândesc nici un bine (deoarece nelegiuiți și fără de iubire), profețiile mențin intacte adevărul lor.
11. Carisma discernământului
Discernământul este un dar spiritual, în virtutea căruia credinciosul este iluminat de Duhul Sfânt pentru a putea exprima o judecată sigură asupra lucrurilor, care sunt prea profunde pentru ca inteligența umană să le poată defini. Aceasta iluminare este necesară înainte de toate pentru cunoașterea lucrurilor care depășesc natura noastră, întru-cât aparțin intervențiilor minunate ale puterii divine. Doar omul care, între darurile menționate de Apostol, a primit carisma discernământului duhurilor, reușește să cunoască aceste lucruri așa cum trebuie cunoscute.
Carisma discernământului este necesară de asemenea pentru a observa răul care uneori se ascunde sub aparențele binelui. Cu privire la aceasta este bine să enunțăm câteva observații ale Sfântului Augustin. Nu avem nevoie de o mare abilitate, spune el, pentru a observa ca și rea conduita unei persoane care se dedă la obiceiuri urâte și care asumă în mod deschis o atitudine de aversiune față de credință. Discernământul în astfel de situații este un dar comun tuturor credincioșilor. Putem vorbi cu adevărat de o adevărată carismă a discernământului, atunci când un credincios este capabil de a vedea răutatea, care uneori se ascunde tocmai acolo unde există toate aparențele binelui.
Este vorba despre cazuri în care inteligența celui care este dotat cu darul discernământului cu ajutorul lui Dumnezeu reușește să vadă cât rău poate fi făcut sufletelor de lucruri, care pot fi interpretate și în mod divers, și cum cineva poate fi în mod ascuns rău, așa încât de cei buni este considerat bun.
Cazurile care totuși au cea mai mare nevoie de darul discernământului duhurilor, sunt acelea în care duhul cel rău a reușit să seducă duhul uman într-o manieră așa subtilă că îl ține legat în mreaja atracțiilor care au aparențele adevărului și utilității. Tocmai în aceste cazuri nu ne putem lipsi de această importantă carismă.
12. Limbajul înțelepciunii și limbajul științei
Limbajul înțelepciunii și limbajul științei fac și ele parte dintre carisme. Acestor carisme Sfântul Augustin le acordă o particulară atenție. Le consideră, într-adevăr, a fi de o particulară importanță între atâtea daruri gratuite, pe care Duhul Sfânt le împarte în mod liber acelora cărora le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Exercitarea acestor două daruri are o mare valoare în realizarea planurilor lui Dumnezeu în viața credincioșilor. Pe firmamentul darurilor gratuite ale lui Dumnezeu, cuvântul înțelepciunii este asemenea soarelui pe când cuvântul științei este asemenea lunii.
Cele două carisme sunt în strânsă legătură cu realitatea, care, vorbind într-o manieră mai generică, sunt în mod diferit denumite: sapientia și scientia. Totuși, când este vorba despre carisme, Sfântul Augustin afirmă că înțelepciunea și știința nu trebuie tratate ca și cum nu ar exista nici o diferență între prima și a doua realitate. Între aceste două daruri există o diferență substanțială.
Nu este exclus ca uneori Sfântul Paul să dea numele de înțelepciune cunoașterii cu care, în Cer, Dumnezeu va fi contemplat de Sfinți. Când Apostolul spune: ”Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței” (1 Cor 12,8), face aluzie cu siguranță, deși nu expune în mod vădit aceasta la o distincție bine fondată a acestor două carisme. Se pare că lasă totuși la latitudinea experienței credincioșilor obișnuită cu izvoarele abundente ale Sfintei Scripturi, datoria de a preciza natura acestei distincții. Apostolul nu ar fi scris niciodată: „Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței”, dacă fiecare dintre aceste cuvinte nu ar fi avut accepțiunea sa proprie. Această distincție, conchide Sfântul Augustin, trebuie să rămână mereu validă, oricare ar fi criteriul care ar vrea să se adopte pentru a distinge aceste două realități. Deși natura acestei diferențe nu este explicată de Sfântul Paul, Sfântul Augustin este totuși sigur că a găsit o explicație plauzibilă în cartea lui Iob unde citim: „Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înțelepciunea, iar în depărtarea de la rău stă priceperea” (Ib 28,28). Inspirându-se din acest cuvinte, Sfântul Augustin considera că poate da o definiție cu privire la cele două carisme; definiție ce se bazează pe faptul că înțelepciunea aparține inteligenței care nu vine de la Dumnezeu, când El ne pune în contact cu lucrurile veșnice, pe când cunoașterea este percepția care ne este dată cu privire la lucrurile pe care le experimentăm prin intermediul simțurilor trupului nostru.
Învățăturile Sfântului Augustin cu privire la cele două carisme se opresc în mod preferențial asupra enunțării câtorva principii fundamentale, de care sfântul doctor nu s-a preocupat a le aprofunda. Aspectele pastorale și practice, care în răspânditele experiențe carismatice ale vremurilor noastre ridică atâtea probleme, nu găsesc în scrierile episcopului de Hippona nici soluții nici exemplificări directe. Așa-numitele „cuvinte ale cunoașterii”, cu care se desemnează diversele moduri folosite de unii, care reușesc să descrie detaliile cu privire la persoane, care prin intermediul lor Domnul vindecă, ar putea avea legătură cu ceea ce Sfântul Augustin spune privitor la darul cuvântului științei. Însă, pentru a fi și mai siguri de aceasta, am fi preferat din partea episcopului de Hippona un limbaj și mai explicit. Conchidem așadar adunând într-o scurtă sinteză indicațiile pe care Sfântul ni le-a lăsat și care pot folosi ca puncte de plecare pentru ulterioare dezvoltări asupra gândirii sale cu privire la acest argument.
Cuvântul înțelepciunii face parte din înțelegerea lucrurilor veșnice; cuvântul științei privește acea activitate prin intermediul căreia folosim în mod just lucrurile trecătoare.
Cuvântul înțelepciunii comportă o cunoaștere intelectuală a realităților veșnice, pe când cuvântul științei comportă o cunoaștere rațională a lucrurilor care se produc în această lume.
Cuvântul înțelepciunii privește valoarea imutabilă a lucrurilor care au fost, care sunt și care vor fi; cuvântul științei privește iluminarea pe care noi o primim când Duhul Sfânt ne călăuzește în evenimentele trecătoare ale vieții noastre.
Cuvântul înțelepciunii ne pune în relație cu realitățile supranaturale, adică cu realitatea lui Cristos care este în Cer; cuvântul științei ne pune în relație cu realitățile umane și trecătoare, adică cu harul lui Cristos care lucrează pe întregul pământ.
Cuvântul înțelepciunii promovează dorința noastră de a vedea pe dumnezeu și de spori siguranța credinței și speranței noastre că noi vom vedea pe Dumnezeu față către față în ziua deplinei Sale manifestări. Cuvântul științei realizează în noi o profundă intuiție a lucrurilor umane. În virtutea acestei științe credința foarte sănătoasă care conduce pe om la adevărata fericire primește hrană, ocrotire și forță; prin intermediul acestei cunoașteri, în viața noastră de credință suntem capacitați a acționa atât pentru avantajul celor buni cât și pentru apărarea celor răi.
Atât cuvântul înțelepciunii cât și cuvântul științei fac parte din multitudinea darurilor libere care „același Duh împărțind fiecăruia deosebi după cum voiește” (1 Cor 12,11). Totuși, în cazul în care ar trebui să se aleagă între un cuvânt al înțelepciunii și un cuvânt al științei, este clar că ar trebui să preferăm pe primul decât pe al doilea.
CAPITOLUL III
ACTUALITATEA ÎNVĂȚĂTURILOR SFÂNTULUI AUGUSTIN
Învățăturile Sfântului Augustin cu privire la revărsarea penticostală a Duhului Sfânt și la carismele în viața Bisericii, oferă răspunsuri foarte clare pentru credincioșii timpurilor noastre. În mărturiile sale putem găsi soluții de credință la problemele de orice fel, care apar cu o oarecare frecvență în diversele experiențe spirituale pe care Domnul le suscită mereu în viața Bisericii. Aș dori să expun în cele ce urmează o listă a elementelor fundamentale ce aparțin magnificei moșteniri de gândire și practică a Sfântului Augustin.
1. Revărsarea Duhului Sfânt și starea harului
Revărsarea penticostală a Duhului Sfânt sau botezul Duhului a marcat nașterea Bisericii. „Crăciunul Duhului Sfânt”, care de atunci încoace reînnoiește fața pământului, este un eveniment care se actualizează în comunitățile credincioșilor din toate timpurile pentru ca și ele să fie integrate în plinătatea iubirii pe care Cristos a adus-o între oameni. În orice individ care primește revărsarea Duhului Sfânt, aceasta presupune prezența harului sfințitor care este necesar pentru mântuire. Acest har se obține de obicei prin intermediul sacramentelor creștine.
Întrucât sacramentele implică o particulară intervenție a Duhului Sfânt, am putea desemna ca și revărsare sacramentală acea acțiune cu care Duhul Sfânt lucrează în noi prin sacramente acea susținere care ne ajută să ajungem la mântuire. Rezervăm așadar numele de revărsare prin excelență sau de botez în Duhul acelui potop de haruri, pe care Domnul îl dăruiește credincioșilor când, asemenea discipolilor în cenacol, în mod sincer și spontan cer o reînnoită coborâre a Duhului Rusaliilor. Dacă această cerere este făcută într-o deplină comuniune cu Biserica lui Cristos; dacă persoana care cere este predispusă la aceasta fiind vindecată de infirmitățile cauzate de păcat, și care se îngrijesc în „hanul” Bisericii; revărsarea penticostală a Duhului Sfânt va da o nouă putere capacităților spirituale a sufletelor noastre.
A primi pe Duhul Sfânt nu înseamnă în mod direct a retrăi sacramentele mântuirii. Sacramentele bine primite sunt o dispoziție necesară pentru a deveni „vase noi”, adică apți pentru acea intervenție ulterioară a Duhului Sfânt care ne face să participăm într-o manieră mai completă la binefacerile Rusaliilor. Într-adevăr, cu această participare Duhul Sfânt acționează după cum ne învață și Conciliul Vatican II (cfr. LG, 12), nu numai ca sfințitor, ci și ca împărțitor de daruri.
În învățăturile Sfântului Augustin este loc și pentru ceea ce în mișcările carismatice ale timpului nostru este numită „revărsarea spontană” a Duhului Sfânt. Tipic după părerea Sfântului Augustin este cazul eunucului reginei Candace. În interpretarea Sfântului Augustin, diaconul Filip după ce l-a botezat nu a pus mâinile asupra lui, nici nu a așteptat ca un asemenea act să fie împlinit de apostoli; „însă imediat ieșiți din apă, Duhul Sfânt s-a coborât asupra eunucului pentru a arăta că Simon [magul] era în minciună, deoarece considera că Duhul lui Dumnezeu era un dar provenit de la oameni. S-a coborât asupra acelui om în mod spontan (liberaliter) pentru a-i da libertatea.
2. Semnele revărsării Duhului Sfânt
Caracteristicile inconfundabile ale revărsării Duhului Sfânt în inimile noastre sunt:
o primire arzătoare și entuziastă a divinității lui Cristos, capul trupului a cărui membre sunt credincioșii. Cu cât mai deplină și mai perfectă este credința noastră în Fiul făcut om și înviat, cu atât mai eficace este forța divină care ne transformă și ne reînnoiește;
o legătură mereu mai strânsă cu Biserica. Mireasa lui Cristos este calea prin excelență a iubirii noastre pentru Cristos; în afara sânului ei, Duhul Sfânt nu însuflețește pe nimeni;
o iubire intensă față de toți cei care îl iubesc pe Cristos, și în mod special față de cei care împreună cu noi caută unitatea trupului Domnului: „cu o asemenea iubire în inimă nimeni nu poate fi rău, cu ea avem totul, fără de ea tot ceea ce avem la nimic nu ne folosește”. „Fără iubire inutil strigă cel ce strigă”.
Pentru a descrie caracterul cu totul nou al acestei iubiri penticostale, Sfântul Augustin recurge la expresii care, dacă nu ar fi fondate pe Sfânta Scriptură, ar părea aproape paradoxale. Această iubire ne face „împărăție a lui Dumnezeu”; deoarece, cu ea posedăm pacea în toată perfecțiunea sa, adică în noi nimic să nu poată rezista lui Dumnezeu, ci toate mișcările sufletului, toate pornirile trupului să fie supuse Duhului.
Această iubire ne face „duhuri ale lui Dumnezeu”; deoarece, cu ea pierdem duhul nostru și primim în profunzimile ființei noastre Duhul de la care provine tot ceea ce oferim oamenilor.
Această iubire ne face „cerurile lui Dumnezeu”; deoarece, cu ea mintea noastră este îmbibată de adevărul care ne înveșmântează în Cristos.
Această iubire ne face „iubitorii unității”; deoarece prin ea intrăm în posesia darului care ne face geloși de „catolica unitate și de pace”. Fără darul iubirii, s-ar putea avea „lucrarea Duhului, care obișnuiește a se manifesta și în oamenii răi”, am putea fi înfrânați, am putea da de pomană, am putea săvârși atâtea lucruri demne de laudă și aprobare, „însă ar fi vorba mereu despre lucruri care nu pot fi nici utile și care nu pot nici elibera”.
3. Revărsarea Duhului Sfânt și experiența de Dumnezeu
Revărsarea Duhului Sfânt transmite fiecărui credincios o abundență de haruri a căror efecte constituie un stimul și un apel permanent către o renaștere spirituală, către o participare mereu nouă și crescândă în dimensiunea vieții Dumnezeului Întreit.
Un prim efect s-ar putea identifica cu experiența acelei „garanții (arvune) a Cerului”, care este prezentă pe pământ începând odată cu învierea Domnului. Această garanție (arvună), după cum ține să sublinieze Sfântul Augustin, este o anticipare a comunicării cu Dumnezeu care ne va fi dată pe deplin atunci când, după ce am luptat în mod victorios pentru împărăția Sa, vom fi primiți de Cristos în fericirea Cerurilor.
Un al doilea efect s-ar putea găsi în „docta ignoranță”, de care Duhul Sfânt ne face conștienți; deși așteptăm de la El ajutor cu privire la cunoașterea a ceea ce trebuie să cerem. Este Duhul Rusaliilor, care, penetrând în rănile cele mai profunde ale sufletului nostru, ne sugerează „gemetele de nedescris dar adevărate” care, în numele întregii creații, le prezentăm Tatălui în camerele închise ale inimii, interpelându-l cu termeni care sunt dincolo de orice manifestare verbală.
Un al treilea efect este constituit de bucurie, deoarece cine este însuflețit de Duhul Sfânt exultă în Dumnezeu, în special când suntem în comuniune de rugăciune cu o comunitate care celebrează bunurile divine ale mântuirii. Această comuniune de laudă în Domnul pentru darurile primite, nu ne permite să rămânem muți în fața minunilor pe care mâna Domnului le-a săvârșit în noi. Gratitudinea suscitată în noi de puternica prezență a Duhului Sfânt ne împinge cu putere pentru a celebra măreția Aceluia care ne-a vindecat, a proclama cu toată inima noastră sentimentul de exaltare pentru grandoarea Domnului. Și de la proclamare se trece la bucurie, modelată de însăși Duhul Sfânt, care provoacă în noi acele strigăte inexplicabile, prin intermediul cărora, atât în durere cât și în bucurie, înălțăm Domnului cântec de speranță. Aceasta este bucuria care se înalță la Dumnezeu din inima celor care sunt pătrunși de Duhul sfințeniei. Este o bucurie care se identifică cu o mărturie bucuroasă de credință. Această bucurie trebuie totuși distinctă de o altă bucurie care este de respins (iubilatio improbanda), și care se poate verifica într-o comunitate în care domnește diviziunea, sau, și mai rău încă, unde s-a înrădăcinat o perversiune. „Bucuria noastră nu trebuie să fie deloc asemenea bucuriei acestora. Noi trebuie să ne bucurăm în dreptate, ei dimpotrivă se bucură în nelegiuire; noi ne bucurăm în mărturisire, ei se bucură în confuzie”.
Un al patrulea efect este constituit de veridicitatea spirituală, cu care Duhul Sfânt parafează mărturia acelora care de la el au primit eliberarea de sub umana supunere a minciunii. Revărsarea penticostală ne face să ne odihnim în Duhul Domnului și, dacă acționăm afundați în această comuniune, lucrările noastre sunt iluminate de adevărul veșnic care atrage și răspândește bunăvoința Domnului: „În cei care văd lucrurile prin intermediul Duhului tău, ești tu care vezi în ele… În toate lucrurile care ne plac pentru Tine, ești tu care le placi în ele; iar lucrurile care ne plac nouă în duhul tău sunt acelea care îți plac Ție în noi… Așa după cum celor care vorbeau în Duhul lui Dumnezeu le-a fost pe drept spus: 'Nu sunteți voi cei care vorbiți' [Mt 10,20]; tot astfel celor care cunosc în Duhul lui Dumnezeu le este pe drept spus: Nu sunteți voi cei care cunoașteți; după cum și celor care văd în Duhul le este pe drept spus: Nu sunteți voi cei care vedeți. Așa că tot ceea ce ei văd că este bun în Duhul lui Dumnezeu, nu ei, ci Domnul vede ceea ce este bun”.
4. Darurile carismatice, proprietatea tuturor credincioșilor
Manifestările libere și gratuite ale Duhului Sfânt, adică darurile carismatice, sunt realități a căror prezență este cu siguranță necesară în viața Bisericii considerată în mod global. Însă, nu se poate spune același lucru când aceste manifestări sunt considerate în concreta desfășurare a mântuirii credinciosului luat separat.
Nu toți au toate carismele, nu toți au carisme miraculoase, nu toți posedă carismele în același mod. În viața Bisericii, care este proprietatea tuturor credincioșilor, vor fi mereu minuni, mereu profeții, mereu vindecări, mereu fapte uimitoare, care pot fi explicate doar prin intermediul unei intervenții a Duhului Sfânt care depășește orice prevedere și abilitate pur umană. Atunci când sunt prezente aceste manifestări fiecare își desfășoară misiunea sa aducând lumina darului cu care Duhul Sfânt dorește ca să fie deosebit de ceilalți.
Atât discursul asupra revărsării Duhului Sfânt cât și tema darurilor carismatice se găsesc pe același plan, adică pe acela al harului. Revărsarea Duhului Sfânt presupune, așa cum menționam și mai sus, o ființă în care al său suflet deja se bucură de prezența personală a Duhului care ne face să participăm la natura divină; carismele, dimpotrivă, presupun o ființă care, oricare ar fi dispoziția sa, este aleasă de Duhul Sfânt pentru a-și manifesta puterea prin intermediul intervențiilor gratuite și independente.
Orice căutare care ar dori să sondeze motivația ultimă a acestor alegeri din partea Duhului Sfânt s-ar termina cu un act de adorație. Este vorba despre o acțiune divină, care ascultă de niște reguli care nu au fost niciodată descoperite și care este bine să rămână ascunse în profunzimea planurilor tainice și de neînțeles ale providenței divine.
5. „Carismele divine se pot admira, nu se pot investiga”
Sfântul Augustin ne sfătuiește să evităm prezumția că putem să explicăm cu exactitate multiplele fenomene pentru care folosim termenul carismă sau alte expresii echivalente. După ce a precizat că este vorba despre manifestări libere și gratuite ale Duhului Sfânt care a inundat Biserica la Rusalii, el amintește că ar fi cu totul impertinent a vrea să explorezi cu categoriile inteligenței noastre realitățile care sunt prea înalte pentru facultățile noastre naturale: „darurile divine provin dintr-o judecată a lui Dumnezeu care pentru noi sunt de neatins: le putem admira, dar nu le putem investiga (munera divina de profundo Dei iudicio veniunt: mirari ea possumus, investigare non possumus)”.
Putem să spunem doar că aceste carisme fac parte dintr-o realitate „foarte vastă, divină și tainică”, putem să admitem doar că adevărul lor este așa de sublim cât este misterul mântuirii. Și în deosebi trebuie să vedem în ele evenimente importante; deoarece este important tot ceea ce însoțește realizarea vieții noastre de credință: „Fiecare să reflecteze asupra acestor lucruri pentru a-și da seama cât sunt de adevărate, cât sunt de sigure, cât sunt de mari în aparenta lor lipsă de importanță, cât sunt de bune în aparenta lor irelevanță”. Deși este vorba despre „lucruri materiale infime”, trebuie să lăudăm împreună cu Apostolul aceste daruri, deoarece Dumnezeu le-a destinat în vederea facilitării înțelegerii realităților sublime și invizibile (ut per haec infima corporalia quae videntur, possint illa sublimia spiritualia, quae non videntur, intelligi)”.
Chiar dacă în a defini carismele se oprește la planul generalității, geniul Sfântului Augustin nu se dezminte. Simpla nominalizare la care face recurs atunci când vorbește despre aceste dona spiritalia se revelează a fi densă de conținute profunde și de luminoase intuiții. Amintim aici parafrazările cale mai frecvente: Carismele sunt semne ale puterii divine care sunt puse în slujba credincioșilor; sunt bunăvoințele divine dispuse de Dumnezeu pentru a consola trăirile existenței noastre carnale; sunt daruri de lumină necesare asemenea stelelor în noaptea vremurilor noastre; sunt manifestări ale unei vitalități mereu noi care este suscitată de Duhul Sfânt în membrele Trupului lui Cristos; sunt armele cerești cu care Duhul Sfânt confirmă siguranța victoriei noastre asupra răului.
6. Carismele și guvernarea Duhului Sfânt
Carismele sunt daruri proprii timpului care precede a doua venire a Domnului, și care se inserează între „bunurile cerești și divine”, prin intermediul cărora Duhul Sfânt își exercită asupra umanității hegemonia care i se cuvine după învierea lui Cristos. Trebuie așadar primite cu exaltare și cu spirituală admirație. Chiar și atunci când este vorba despre evenimente a căror explicație este cu totul de neînțeles pentru inteligența noastră, ele folosesc pentru a aviza bunătatea puternică și armonioasă a Duhului Sfânt care, veșnic egal, este posedat conform capacității fiecăruia. Fiecare este o porțiune a unicului trup al lui Cristos, fiecare este „un templu preaiubit edificat de Duhul Sfânt de la sine și pentru sine”, fiecare este depozitarul darurilor destinate a înfrumuseța realizarea lucrării de reconciliere între Dumnezeu și oameni.
Când credincioșii, fiecare în parte, în deplină comuniune de credință întregesc slujirea lor fraternă punând la dispoziția tuturor carismele cu care Duhul Sfânt în mod personal i-a dotat, prevalează în comunitatea creștină prezența unei salubrități spirituale, de care cu toții rămân edificați. Este o bucurie împărtășită (congaudeunt) de toate membrele trupului, „unică, nu într-un loc mai mare sau în altul mai mică, deși respectând diferențele de slujire a fiecărui membru”.
Este o bucurie împărătească cu care Duhul Sfânt, care guvernează viața Bisericii, înveșmântează fiecare membru al Trupului lui Cristos, înzestrându-l cu „armele dreptății” pentru a înfrunta în sine însuși și în ceilalți tot ceea ce ar putea să împiedice dăruirea în mod demn lui Dumnezeu a acțiunilor și dorințelor trupului nostru muritor.
7. Carismele și puterile diavolilor
Sfântul Augustin ne reamintește că diavolilor, înainte de victoria lui Cristos asupra lor, le era permis să săvârșească multe fapte minunate asemănătoare carismelor (multa futura paedicunt, multa mira faciunt). Aceste puteri sunt acordate de Dumnezeu, și permite ca acestea să se săvârșească între „fiii necredinței”. Toate aceste se întâmplau și se pot întâmpla mereu în acele persoane care în mod practic fac parte din rândul acelora prin a căror viață blestemă pe Cristos: aceia care, „se dedică dorințelor desfrânate după fericiri false și orgolioase reușite trecătoare”, „consultă astrologi, vrăjitori și ghicitori”; aceia care „abandonându-se patimilor lor corupte s-au încredințat în mâinile ispititorului”.
Toate acestea se săvârșesc conform planului divin al Domnului despre care nu ne este dat să-i cunoaștem ultima rațiune. Știm totuși cu siguranță că aceștia trăiesc o soartă amarnică având chiar aceste minuni, soarta acelora care trăiesc din voința dușmanilor Domnului. Dar suntem de asemenea siguri că atunci când aceste minuni, ca și celelalte carisme, se săvârșesc în favoarea membrelor Trupului lui Cristos, devin izvor de iubire, de gratitudine și de slavă închinat Domnului.
8. Pastorala carismelor
Una din contribuțiile cele mai utile cu privire la grija pastorală a tuturor timpurilor și în particular a timpurilor noastre, Sfântul Augustin o consemnează în nebănuitul florilegiu al experiențelor de fenomene carismatice pe care le găsim în scrierile sale. El a dorit să lase în scris aceste fapte, deoarece vedea în acestea o modalitate de a încuraja și a promova mărturia de gratitudine pentru minunile care fac prezentă între noi marea milostivire a Domnului. Acesta a fost motivul pentru care a introdus în biserica sa uzanța așa-numitelor „atestate a minunilor și beneficiilor”, așa-numitele „acte” (libellus). Acestea erau relațiile scrise cu privire la minunile pe care Domnul le săvârșea în poporul diecezei de Hippona și care, cu aprobarea din partea episcopului, erau citite în fiecare săptămână în fața întregii adunări a credincioșilor. Scopul acestei practici era ambivalent: a da viață unei proclamări comunitare „pentru a nu uita semnele atotputerniciei divine care se reînnoiesc printre noi cu o așa mare frecvență”; o ocazie pentru a da Domnului în mod mai abundent onoarea și slava care i se cuvine, deoarece comunitatea credincioșilor este casa Domnului, unde nu se sfârșește niciodată de a face inventarul darurilor divine care o înveșmântează în frumusețe.
Relațiile scrise asupra beneficiilor, promovate de Sfântul Augustin, nu se limitau doar la singurele fapte minunate, ci priveau și fapte eroice, ca acelea ale unor credincioși exemplari care nu voiau să fie vindecați, decât să primească vindecarea din partea unui vrăjitor. Un astfel de martiriu, ne amintește Sfântul Augustin nu este un dar inferior vindecării. Aceasta ne asigură un bun trecător, pe când harul de a oferi o suferință pentru a da mărturie despre propria fidelitate față de Cristos ne îmbogățește cu viața veșnică.
9. Carismele și „cei mici în Cristos”
Cu expresia „mici în Cristos” (parvuli in Christo), Sfântul Augustin traduce mereu ceea ce Sfântul Paul înțelegea cu expresia „carnali” sau „firești” (cf. 1 Cor 2,16.14; 3,1) care era în antinomie cu „perfecți” sau „spirituali” (cf. 1 Cor 2,6.13; Ef 3,15; 4,14). Sunt „mici în Cristos” acei credincioși care, după ce au acceptat să creadă în Isus Cristos și să facă parte din Biserică, continuă să persiste într-un comportament care îi arată a fi „oameni firești și carnali”. Trăiesc într-un stadiu al credinței, în care prevalează mai mult știința umană decât înțelepciunea divină. Și-au înrădăcinat viața lor creștină pe un plan material unde patimile încă mai domnesc; unde întunericul prevalează asupra luminii; unde se caută mereu disensiuni; unde geloziile, discordiile și certurile prevalează asupra unității și păcii.
Consolarea acestora care sunt mici este bazată în mod principal pe fapte spectaculoase; „lor li se poate prezenta doar lucrările vizibile ale lui Dumnezeu”. Ei acordă o mai mare atenție doar fenomenelor care ating simțurile. Sunt incapabili să perceapă marea realitate a Duhului Sfânt, pe care totuși recunosc că îl posed. Nu reușesc să ajungă la o înțelegere autentică și demnă a carismelor și a acțiunii Duhului care se manifestă prin intermediul carismelor. Și totuși nu se poate spune că în ei totul este sfârșit. Așadar, ar fi greșit să-i neglijăm. Cu ei nu s-ar putea vorbi despre înțelepciunea proprie a acelora care s-au lăsat perfecționați de Duhul Sfânt, deoarece nu ar înțelege aceasta. Însă, nu va niciodată inutil a încerca o adaptare a realităților spirituale la stadiul lor de „carnali”. Și aceștia „mici” sunt ai lui Dumnezeu. Deși sunt asemenea lunii (ca și simbol al instabilității lor), ei nu trebuie să fie excluși de la milostivirea soarelui (simbolul stabilității celor înțelepți) (cf. Sir 27,12). Carismele pentru ei pot constitui un ajutor care îi va ajuta să iasă din obscuritatea cunoștințelor despre credință și din răceala sau moliciunea iubirii lor. Chiar și în experiența carismelor, cine este cu adevărat spiritual va ști să găsească mereu o metodă de a ajuta pe cel care este încă carnal în vederea atingerii perfecțiunii pe calea mântuirii. Între timp, din păcate, vor transmite altora o credință mai mult sau mai puțin puternică asemenea aceleia pe care ei înșiși o profesează. Sunt asemenea nopții care transmite nopții următoare veștile pe care le posedă (cf. Ps 18,2). În rest, cine sunt cu adevărat carnali sau cu adevărat spirituali nu ne revine nouă datoria de a judeca; este o realitate cunoscută doar lui Dumnezeu.
Se poate spune că „fiecare sfânt în această viață este și carnal și spiritual”. Aceeași persoană, pe care Dumnezeu o umple cu înțelepciunea sa, nu este exclusă pentru aceasta de la a fi expusă ispitelor celui rău sau a patimilor umane. Până când vom fi pe acest pământ, nu vom înceta a spune împreună cu Apostolul „sunt încă carnal” (Rm 7,25). „Un lucru este a nu avea concupiscențe, un alt lucru este a nu căuta concupiscențele. A nu avea concupiscențe este propriu aceluia care este în mod total perfect; a nu căuta concupiscențele este propriu aceluia care combate, care luptă, care se trudește… Când va fi cu totul spiritual? Numai atunci când 'va fi semănat un trup firesc și va învia un trup spiritual' [1 Cor 15,44]”.
Spiritualii trăiesc în comuniunea Duhului Sfânt ca și adulți, carnalii trăiesc în aceeași comuniune ca și copii. Spiritualii știu că îl posed pe Duhul Sfânt și înțeleg lucrurile care sunt ale Duhului lui Dumnezeu; și carnalii pot să știe că îl posed pe Duhul Sfânt care sălășluiește în ei (cf. 1 Cor 3,16), însă ignoră lucrurile Duhului Sfânt, chiar dacă știe că îl posed.
Acelora care se apropie de Dumnezeu prin intermediul participării la divina înțelepciune, care este rezervată celor făcuți perfecți de Duhul Său, Sfântul Augustin afirmă că Sfântul Paul le-ar atribui numele de „îngeri sau dumnezei”; acelora care, deși nerenunțând la unitate, trăiesc în Biserică semănând discordii, le dorește împreună cu Sfântul Paul de a sfârși cât mai repede posibil de a fi doar oameni și astfel să devină capabili a fi eliberați de incapacitatea de a ingera hrana solidă care este adevărata doctrină a Domnului Nostru Isus Cristos.
10. Persecuția inimilor în Biserică
Iubirea lui Dumnezeu, revărsată în inimile „adevăratelor membre ale lui Cristos” este trăită pe pământ într-o continuă confruntare, și aceasta cu atât mai mult cu cât se simt în Biserică influențele „civilizației confuziei”. Este vorba despre „cei care susțin în Biserica lui Cristos doctrine bolnave și greșite”, și care cu încăpățânare refuză orice fel de corecție. Răbdarea acelora care îl iubesc pe Dumnezeu este pusă la grea încercare de acești promotori ai disensiunilor; dar totuși niciodată până la exasperare. Pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu rămâne mereu valabilă exortația Apostolului: „Bucurați-vă în nădejde, în suferință fiți răbdători” (Rm 12,12).
Persecuția, care după părerea Apostolului este rezervată „celor care voiesc să trăiască cucernic în Cristos” (2 Tim 3,12), este un fapt care „se verifică în toate timpurile” chiar și în interiorul Bisericii. „Într-adevăr, când se pare că ar exista liniște… nu lipsesc unii, dimpotrivă sunt chiar mulți care cu obiceiurile lor greșite torturează inimile (corda cruciant) acelora care trăiesc cucernic”. Din cauza acestora, care nu ar merita numele de creștini, mulți dintre cei care doresc să trăiască cucernic în Cristos sunt constrânși să suporte o specie de persecuție cu care, deși nu lezează trupurile lor, „provoacă atâta durere în inimile celor buni”. Niciodată totuși până la punctul de a îndepărta din sufletul lor consolările promise de Domnul (cf. Ps 93,19).
„Întrucât durerea însăși, care se deșteaptă în inimile celor care sunt cucernici și sunt obiectul persecuției comportamentelor acelor creștini răi și falși, le face bine celor care suferă; este într-adevăr o durere care izvorăște din iubire, datorită căreia nu se dorește ca cei răi să dispară și nici ca ei să împiedice mântuirea altora”. Această suferință a făcut mereu parte din viața credincioșilor încă din timpul lui Cristos și al apostolilor. Este unul dintre aspectele acelor „persecuții ale lumii și consolări ale lui Dumnezeu” între care se desfășoară misiunea Bisericii în această lume.
11. Carismele și unitatea credincioșilor
Sfântul Augustin ne sfătuiește să avem o foarte mare prudență față de cei care, cu propria responsabilitate și vinovăție, s-au despărțit de Biserică. De aceea se exprimă într-o manieră decisivă. Apostolul Iuda, ne precizează Sfântul Augustin, ne învață în mod explicit (apertissime) că „aceștia sunt cei care fac dezbinări, oameni firești, care nu au Duhul” (Id 19). Trebuie astfel să reținem că cei care sunt separați de Biserică nu au Duhul Rusaliilor. Au primit botezul, au fost pecetluiți, dar nu sunt renăscuți în Duhul Sfânt.
Aceste membre separate de unitatea Bisericii (cărora Sfântul Augustin le dă numele de eretici sau scismatici), sunt asimilate acelora care, deși trăind amestecate cu oițele lui Cristos, fac aceasta doar pentru a salva aparențele (corporali tantum commixtione ficto corde). Despre aceștia trebuie să spunem că le lipsește acea comuniune cu Duhul Sfânt, care este rezervată acelora care trăiesc fără prefăcătorie în unitatea Bisericii: într-adevăr „Duhul cel Sfânt, povățuitorul oamenilor, fuge de vicleșug” (cf. Înț 1,5). Toți aceștia – eretici, schismatici sau catolici prefăcuți oricare ar fi ei – deși de fapt nu sunt recunoscuți în unitatea Bisericii, totuși nu pot fi considerați excluși de la manifestările acelor fapte datorate intervențiilor extraordinare ale Duhului Sfânt. Sunt daruri pe care Dumnezeu le dă și celor rătăciți.
Nu trebuie să ne surprindă așadar, dacă, și între cei care nu sunt în unitate cu Biserica, se întâmplă uneori fapte minunate. Asemenea fapte ar putea face parte dintre acele minuni cu care, conform celor spuse de Domnul, în ultimele timpuri pseudo-profeții vor căuta să seducă aleșii (cf. Mc 13,22). Domnul permite ca între cei care sunt discipolii săi să fie și asemenea „răspânditori de minuni” (mirabiliaros); dar ne-a și avertizat, pentru a nu ne lăsa înșelați nici de aceste minuni: „Cine este în afara unității, chiar dacă face minuni, nu constituie nimic”. Cât cu privire la cei care, deși făcând minuni, persistă în separarea lor de Biserică, trebuie să ne rugăm ca aceste semne să-i ajute să regăsească comuniunea Duhului Sfânt „cu cei care formează Trupul lui Cristos și membrele sale, adică una, sfântă, adevărată, catolică Biserică în care se păstrează credința care este conformă cucerniciei”.
Condiția indispensabilă pentru a se folosi de marile beneficii (maxima beneficia) rezervate acelora care primesc Duhul Rusaliilor este doar comuniunea cu Biserica care se îngrijește de rănile noastre. Biserica este locul privilegiat, unde Cristos împarte abundența harului spiritual pe care El l-a depozitat cu generozitate în ea. De aici izvorăște invitația insistentă a marelui episcop de Hippona de a prețui marele dar al iubirii care ne-a fost dat să ne bucurăm de el când trăim în armonie cu membrele „Trupului lui Cristos care este Biserica”. A trăi în Biserică comuniunea cu Duhul lui Cristos înviat înseamnă a pătrunde mereu mai profund lucrurile mărețe pe care Dumnezeu le gândește despre noi (quae Deus novit in nobis). De aici reiese o exortație cu care Sfântul Augustin conchide reflecțiile sale: „Primim și noi Duhul Sfânt, dacă iubim Biserica, dacă suntem întregiți de iubire, dacă ne bucurăm de numele de catolic unit cu adevărata profesiune de credință. Trebuie să credem, fraților, că cu cât o persoană iubește Biserica, cu atât mai mult îl va avea pe Duhul Sfânt… Mare este diversitatea [carismelor] care sunt dăruite în vederea manifestării lor. Dintre acestea [cele menționate de Sfântul Paul în 1 Cor 12,7-10] poate nu ai nici una. Însă, dacă iubești, nu este adevărat că nu ai nimic: dacă iubești unitatea, îți aparține și ție tot ceea ce un altul posedă în unitate… Avem așadar pe Duhul Sfânt, dacă iubim Biserica, și iubim Biserica, dacă ne fondăm în mod stabil în unitatea și iubirea sa”.
CONCLUZIE
Iată-ne ajunși la finalul acestui studiu în care am dorit să evidențiem cum Duhul Sfânt are o mare importanță în teologia Sfântului Augustin. Duhul Sfânt este acel protagonist care însoțește și dezvoltă permanent Biserica. Elementul determinant al acțiunii Duhului Sfânt este iubirea. De asemenea, acest studiu, pornind de la scrierile Sfântului Augustin, și-a propus să evidențieze importanța pe care marele Părinte al Bisericii o acordă acțiunii determinante a Duhului Sfânt. Revărsarea Duhului Sfânt a constituit punctul de plecare al Bisericii, continuând intervenția sa în istoria mântuirii prin intermediul darurilor conferite credincioșilor, care și ei la rândul lor contribuie la vestirea Evangheliei și la reînnoirea feței pământului.
Acest eveniment al revărsării Duhului Sfânt este prezentat în scrierile Sfântului Augustin ca fiind unic și excepțional, acesta putându-se compara cu nașterea Cuvântului veșnic făcut om. Așa după cum venirea lui Cristos a inaugurat în istoria oamenilor plinătatea milostivirii, tot așa venirea Duhului Sfânt la Rusalii a făcut ca umanitatea să intre în plinătatea iubirii. Sfântul Augustin nu-și propune să definească această revărsare penticostală a Duhului Sfânt. Este o lucrare a puterii supranaturale a lui Dumnezeu, care acționează în modurile cele mai imprevizibile și căreia nu i se poate obiecta nimic. Această revărsare nu este o realitate sterilă, statică, ci este un proces dinamic cu efecte multiple. Efectele privesc atât dimensiunea fizico-corporală cât și dimensiunea spirituală a credinciosului.
Un alt element demn de menționat este accentul pe care Sfântul Augustin îl pune pe relația dintre Duhul Sfânt și Biserică. El ne reamintește că Biserica, în realitatea sa concretă este o comunitate care mărturisește că dorește să realizeze sub călăuzirea Duhului Sfânt o deplină supunere față de domnia lui Cristos.
Darul carității este darul suprem care a fost dat credincioșilor prin intermediul Duhului Sfânt care s-a revărsat asupra lor după înălțarea Domnului. Caritatea penticostală este supremul dar pe care Duhul îl revarsă în inimile acelora care îl primesc și trăiesc în deplină adeziune în cadrul unicului trup al lui Cristos care este Biserica.
Revărsarea Duhului Sfânt are ca și rezultat natural manifestarea acelor daruri gratuite și libere, căci Duhul vremurilor noi este dat în vederea manifestărilor. Pentru Sfântul Augustin și aceste manifestări se încadrează în acea experiență a Cerului, pe care Duhul Sfânt revărsat o rezervă acelora care iubesc cu adevărat Biserica. Aceste manifestări sunt desemnate cu numele de carisme (în sensul strict și propriu), deoarece Sfântul Augustin folosește termeni variați. Carismele, într-adevăr, nu sunt altceva decât mici semne care atestă celor care fac parte din trupul lui Cristos, minunile care ne sunt rezervate în viața de după învierea finală. Manifestările libere și gratuite ale Duhului Sfânt, adică darurile carismatice, sunt realități a căror prezență este cu siguranță necesară în viața Bisericii considerată în mod global.
Așadar, învățăturile Sfântului Augustin cu privire la revărsarea penticostală a Duhului Sfânt și la carismele în viața Bisericii oferă răspunsuri foarte clare pentru credincioșii timpurilor noastre. În mărturiile sale putem găsi soluții de credință la problemele de orice fel, care apar cu o oarecare frecvență în diversele experiențe spirituale pe care Domnul le suscită mereu în viața Bisericii.
În concluzie, cine este Duhul Sfânt pentru noi? Sfântul Augustin ne amintește că această persoană a Sfintei Treimi nu este o „imagine” a trecutului. Duhul Sfânt este o persoană a prezentului, implicată cu noi în istoria noastră care este în realizare, în problemele rezolvate sau nerezolvate ale vieții noastre, în peregrinarea noastră conștientă sau inconștientă către scopul ultim al istoriei care este viziunea lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIA
Operele Sfântului Augustin
(Patrologia latina. Patrologiae cursus completus. Series latin, sub îngrijirea lui J. P. Migne, Parisiis 1841-1864)
Confessionum Libri
Contra adversarium legis et prophetarum
Contra Cresconium
Contra duas epistulas pelagianorum
Contra Faustum Manichaeum
Contra sermonem arianorum
De anima et eius origine
De baptismo contra Donatis
De beata vita
De civitate Dei
De continentia
De correptione
De cura pro mortuis gerenda
De diversis quaestionibus
De diversis quaestionibus ad Simplicianum
De divinatione daemonum
De doctrina christiana
De dono perseverantiae
De Genesi al litteram
De gratia Christi et de peccato originali
De magistro
De patientia
De peccatorum meritis et remissione
De perfectione iustitiae hominis
De sermone Domini in monte
De Spiritu et littera
De Trinitate
De utilitate credendi
De vera religione
Epistola
Expositio epistolam ad Galatas
In epistulam Ioannis ad Parthos tractatus decem
In Ioannis evangelium
In Psalmum
Retractationes
Sermo
Studii generale
AA.VV., Lo Spirito Santo e la Chiesa. Una ricerca ecumenica, sub îngrijirea lui Lane E., Editrice A. V. E., (Roma 1970)
La vita secondo lo Spirito. Condizione del cristiano. Traducere din franceză de Federici T., Edizioni AVE, (Roma 1967)
Altaner B., Patrologia III, Edizioni Kleine Patristische Scriften (Berlin 1967)
Beck T., Il Dono dei doni, Edizioni Mondadori (Milano 1997)
Bulgacov S., Il Paraclito, Edizioni Dehoniane (Bologna 1987)
Cantalamessa, Il canto dello Spirito, Edizioni Mondadori (Milano 1998)
Cazelles H., Le mistere de l’Esprit Saint, Maison Mame (Paris 1968)
Cilleruelo L. (sub îngrijirea lui) Cartas, (Madrid 1958)
Congar Y., Je crois en l’Esprit Saint. I. L’esperience de L’Esprit. Les Editions du Cerf (Paris 1979)
Coppens J., Le Don de l’Esprit d’apres les text de Qumran et le Quatrieme Evangile, în Recherches bibliques, III (Bruges 1959)
Di Nola G., Lo Spirito Santo nei Padri. Secoli I-IV. Citta Nuova Editrice (Roma 1999)
Didimo il Cieco, Lo Spirito Santo, Citta Nuova (Roma 1990)
Ferenț E., Pneumatologia. Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice (București 1999)
Goldbacher A. (sub îngrijirea lui), S. Aurelii Augustini Hipponensis episcopi CSEL 1895
S. Grigore cel Mare, Homilia in Pentecosten: PL 76, 1220
Lambiasi F., Lo Spirito Santo: mistero e prezenza. Per una sintesi di pneumatologia. Corso di teologia sistematica vol. 5, Edizioni Dehoniane (Bologna 1987)
Ocariz F., Lo Spirito Santo e la liberta dei figli di Dio, Edizioni Piemme (Roma 1989)
Passaglia, De Ecclesia Christi, Edizioni Paoline (Torino 1988)
Pellegrino M., „Meditation sur l’Esprit et l’Eglise” în Les Quatre Fleuves 9 (Paris 1979)
Potterie I., (De La) – Lyonnet S., La vie selon l’Esprit, condition du chretien. Editions du Cerf (Paris 1965)
Quasten J., Patrologia, 3 vol., Marietti (Torino 1992)
Rupert De Deutz, Les oeuvres du Saint-Esprit, (Paris 1967)
Tomarelli U., La persona dello Spirito Santo. Edizioni Studio Domenicano (Bologna 1990)
S. Vasile cel Mare, De Spiritu, 1: PG 29, 768-773. Les Editions du Cerf (Paris 1968)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Revarsarea Duhului Sfant Si Darurile Carismatice In Scrierile Sfaantului Augustin (ID: 167048)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.