Suferinta Demnitatea Ultimelor Zile. Pastorala Pentru Bolnavii Terminali

CUPRINS

CUPRINS 3

SIGLE ȘI ABREVIERI 5

INTRODUCERE 8

CAPITOLUL I

TRATATUL BIBLICO-ECLEZIAL-TEOLOGIC CU PRIVIRE

LA PROBLEMA SUFERINȚEI 12

Premisă 12

1. Problema suferinței în Sfânta Scriptură 13

2. Iubirea și grija Bisericii față de cei care suferă 20

3. Scurtă dezbatere teologică asupra suferinței. 31

Considerații concluzive 36

CAPITOLUL II

SUFERINȚA ÎN MARILE RELIGII NECREȘTINE 37

Premisă 37

1. Viziunea suferinței în religia Hindusă 38

2. Viziunea suferinței în religia Budistă 40

3. Semnificația suferinței în religia islamică 42

Considerații conclusive 51

CAPITOLUL III

PASTORALA ASTĂZI CU PRIVIRE LA BOLNAVII TERMINALI 53

Premisă 53

1. Boala terminală: clarificarea terminologică și descrierea fazelor de acceptare din partea bolnavului. 55

2. A muri cu demnitate: Aspecte etice 62

3. Pentru o mai bună pastorală a bolnavilor terminali 71

Considerații conclusive 85

CONCLUZIE 87

BIBLIOGRAFIE 91

=== L ===

SIGLE ȘI ABREVIERI

AA Apostolicam actuositatem – despre apostolatul laicilor a Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea.

AG Ad gentes – activitatea misionară a Bisericii a Conciliul Ecumenic Vatican al II-lea.

Aa Vv Autori diferiți.

art. cit articol citat.

C C La Civiltà Cattolica, Roma 1850.

CBC Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică București 1992.

DCEVS Dizionario del Concilio Ecumenico Vaticano II Roma 1969.

DEFTM Dizionario enciclopedico di filosofia, teologia e morale, Milano 19942.

DF Dizionario Francescano. Spiritualità, Padova 19952.

DTB Dizionario di Teologia Biblica, Genova 1994.

DdTF Dizionario dei temi della fede, Torino 1977.

Ed. Editura.

etc. etcaetera.

EMI Editrice Missionaria Italia.

EV Enchiridion Vaticanum I, Documente a Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea.

GS Gaudium et spes – Constituția dogmatică privind Biserica în lumea contemporană a Conciliul Ecumenic Vatican al II-lea.

Ibidem aceeași operă și același autor.

LG Lumen gentium – Constituția dogmatică despre Biserică a Conciliului Ecumenic Vatican al II-lea.

NCD Nuovo Codice di Deontologia, Roma 1991.

NDS Nuovo Dizionario di Spiritualità, Milano 1989.

NDTB Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Cinisello Balsamo, Milano 1994.

o. c. operă citată.

UUP Urbaniana University Press.

VB Vocabolario Biblico, Roma 1975.

vol. volum/e.

În Vechiul Testament

Bar Cartea profetului Baruh

Ex Cartea Exodului

Gen Cartea Genezei

Înț Cartea Înțelepciunii

Ier Cartea profetului Ieremia

Iob Cartea profetului Iob

Is Cartea profetului Isaia

Prov Cartea Proverbelor

Ps Cartea Psalmilor

În Noul Testament

2Cor A doua scrisoare a sfântului apostol Paul către Corinteni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

Evr Scrisoarea către Evrei

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

Lc Evanghelia după sfântul Luca

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

2. Documentele Magisteriului Bisericii

Consiliul Pontifical al Pastoralei pentru Lucrătorii Sanitari, Carta Lucrătorilor Sanitari, Città del Vaticano 1994.

Consiliul Pontifical Cor Unum, în Enchiridion Vaticanum vol. 7, Dehoniane,

Bologna 1982.

SD Scrisoarea apostolică «Salvifici doloris» a papei Ioan Paul al II-lea, despre sensul creștin al suferinței umane, Città del Vaticano 1987.

VC Exortația apostolică «Vita consecrata» a papei Ioan Paul al II-lea, despre viața consacrată și misiunea sa în Biserică și în lume, Città del Vaticano 1996.

INTRODUCERE

Nu este ușor a deschide un dialog despre cea mai derutantă și misterioasă problemă a vieții, care este suferința. Acest dialog în zilele noastre, este extrem de util și foarte urgent, deoarece lumea în care trăim astăzi este cufundată tot mai mult în această realitate. De-a lungul secolelor, întrebarea privitoare la sensul suferinței a constituit o necesitate de a o descifra, din dorința de a-i da un răspuns.

Este firesc astăzi să ne întrebăm: De ce suferința ? Pentru ce moartea? Cum se poate „fugi” din fața acestei realități teribile care urmărește omul zi de zi? De ce acela care este nevinovat trebuie să sufere atât de mult? Aceste întrebări, precum și altele cu privire la această realitate, deschid adevărate abisuri de mistere, nepătrunse încă de gândirea omului, asupra condiției sale. Diferite religii necreștine au căutat mereu de-a lungul istoriei să dea un răspuns clar cu privire la această realitate, dar nu au reușit nici până acum, ele sunt și vor fi mereu în căutarea unui răspuns, care să satisfacă câtuși de puțin această sete a lor de a afla ce este cu această realitate și de unde provine.

Omul creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1,27) și chemat să continue opera creației, a rămas victimă prezumției de a se putea descurca fără El (cf. Gen 3,1-19) și acest lucru s-a datorat ca urmare a naturii umane decăzute supusă legii stricăciunii și a morții.

Nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu s-a putut sustrage acestei condiții, atât de dure devenind astfel „omul durerilor care cunoaște bine suferința” (Is 53,3b), „făcându-se ascultător până la moartea pe cruce” (Fil 2,8). Isus a voit să răspundă cu iubire acestei suferințe, care se manifestă în viața de zi cu zi. Dumnezeu dăruiește fiecăruia un nou sens suferinței sale, prin suferința răscumpărătoare a lui Isus Cristos: nu elimină necredincioșilor necesitatea de a suferi, ci le oferă posibilitatea de a le depăși, în perspectiva divină a iubirii universale. Apostolul Paul, ajunsese să spună, strigând cât se poate de puternic: „Sunt un nenorocit! Cine mă va elibera de acest trup destinat morții?” (Rom 7,24). Chiar în acest context se poate pune eterna întrebare a omului asupra problemei suferinței.

Adesea se afirmă, și pe bună dreptate, că în fața suferinței altora trebuie să se tacă, dar din moment ce ea este departe de noi, suntem gata să spunem cuvinte încurajatoare și mângâietoare, dându-le motivații dintre cele mai diferite, uneori chiar lipsite de fundament valid. Dar când ajungem să experimentăm suferința, gândurile frumoase pe care noi le-am adresat altora pe când sufereau, nu le mai considerăm a fi valabile și pentru noi. Suferința care există în lumea de azi provine de la egoismul nostru, de la idolii noștri, de la asuprirea care îi face să sufere pe cei săraci și nevinovați. Până ce omul nu va renunța la acest mod al său de a se comporta, nu va reuși să înțeleagă cu adevărat, de ce suferința apasă tot mai mult pe umerii noștri.

Suferința este o problemă veche, dar mereu actuală, care atinge și interpelează întreaga existență umană. Omul, în fiecare moment din viața cotidiană, se întâlnește cu această dură și în același timp, dramatică realitate. Tocmai din acest motiv am ales această temă, pentru faptul că mi s-a părut interesant și angajant, în slujirea la care am fost chemat să o realizez, de a o aprofunda într-o oarecare măsură, dar în nici un caz dusă până la epuizare, deoarece scopul lucrării mele este altul și nu acesta care se referă numai la problema suferinței. Deseori suntem nepăsători în fața durerii altora, nu suntem capabili să stăm alături de cei care suferă, să îngrijim, să pansăm rănile unui bolnav, ca adevărați slujitori ai aproapelui ca să putem fi martori ai dragostei lui Dumnezeu, care cu atât de mare iubire, generozitate și grijă se apleacă asupra ființei umane, indiferent de religia pe care o practică sau starea profesională în care se află acea persoană suferindă. Aceasta este motivația care mă stimulează să dezvolt munca mea în perspectiva unei pastorale a suferinței și a celor care suferă, îmbogățită la lumina experienței și exemplului lui Isus Cristos, care a știut să se facă solidar cu omul marginalizat, sărac și suferind.

Întreaga lucrare cuprinde trei capitole. În acest studiu se intenționează abordarea problemei cu privire la bolnavii terminali, dar în primele două capitole mă voi opri în a trata puțin despre problema suferinței fără a avea pretenția de a fi exhaustiv. În primul capitol voi încerca să dau o viziune generală, fără nici o pretenție de noutate, cu privire la problema suferinței, așa cum o prezintă Vechiul și Noul Testament. Tot în acest capitol, voi prezenta din reflecția teologică contemporană, contribuția câtorva autori, care mă vor ajuta să focalizez cât mai bine tema aleasă. În sfârșit, în acest capitol, mă voi opri, cu mai multe detalii, la atenția pe care Biserica o acordă suferinței umane, plecând de la învățătura Magisteriului, exemplificând-o apoi prin câteva acțiuni concrete în favoarea celui care suferă, dar într-un mod cât se poate de succint.

În al doilea capitol voi căuta să arăt ce semnificație atribuie acestui mister, marile religii necreștine ale lumii cum ar fi: Hinduismul; Budismul; Islamismul. Voi încerca să expun tema de mai sus plecând de la această realitate de netăgăduit, care și pentru aceste mari religii este un mister greu de descifrat și, pe deasupra, de neconceput, cum această suferință poate fi un mijloc eficace de mântuire.

Obiectivul celui de-al treilea capitol va fi acela ca, plecând de la realitatea misterioasă a suferinței, expusă în cele două capitole, să se ajungă la o conștientizare, și în același timp la o mai mare grijă, a bolnavilor, care suferă de diferite boli, precum și aceea de a aduce o contribuție la o mai mare sensibilizare și la o mai atentă și competentă prezență a acelor care fac parte din cadrul parohiei, și nu numai ei, care trebuie să fie alături de acești bolnavi, (în fază terminală sau suferind de alte boli), precum și a celor apropiați lor, fiind conștienți de a nu putea epuiza complexitatea unei astfel de înfățișări și nici de a da un răspuns exhaustiv la toate acestea. Mai precis, obiectivul acestui ultim capitol, ca și al întregii lucrări, este acela de a propune un drum prin care să-i facă atenți fie pe rudele bolnavului, fie pe cei din familie ori pe prieteni sau comunitatea parohială, de prezența acelor bolnavi terminali, pentru ca tratamentul global al acestora, să fie cât mai posibil pe măsura omului însuflețit de Cuvântul Domnului, care ni se adresează nouă tuturor: „Am fost bolnav și m-ați vizitat” (Mt 25,36). În fața complexelor exigențe a celui care moare, comunitatea parohială, precum și cei apropiați lui (rudele, prietenii chiar și întreaga familie), au ca și cale de parcurs, aceea a unuia care este chemat să exprime în diferite forme de caritate porunca iubirii și operele de milostivire care trebuie să le realizeze. Tot în acest capitol voi încerca să reliefez, diferitele probleme ale persoanei bolnave despre care nu se pot da dovezi și interpretări explicite, care pot fi oferite celui suferind, precum și ocazia de a se descoperi sau a retrăi experiențe de înțelegere și momente de bunăstare, precum și impresia de a se simți utilă pentru alții. A asista un bolnav înseamnă, într-o perspectivă creștină, a fi un instrument al prezenței și acțiunii Bisericii, pentru a purta lumina și harul lui Dumnezeu la cei de care nimeni nu are grijă.

În această lucrare intenția mea nu va fi aceea de a da o definiție specială suferinței sau un răspuns exhaustiv, cu privire la pastorala pe care fiecare membru al parohiei este chemat să o facă referitor la bolnavii în fază terminală, sau oricare bolnav ar fi el, ci mai ales, aceea de a vedea ce sens are existența umană, care la orice pas este pătrunsă și marcată, în tot timpul vieții sale, de suferințe de tot felul. Pentru a se face o cât mai bună pastorală cu privire la acești bolnavi în fază terminală, care se află în cadrul parohiei, se cere o pregătire adecvată, pentru ca cei care se ocupă de ei să aibă capacitatea de a-i pregăti într-un mod cât se poate de uman și în mod demn în același timp, pentru ca aceștia, într-un sfârșit, să poată muri nu cu frică, ci cu speranța în suflet că suferința lor nu a fost în zadar. Este necesară o cunoaștere măcar generală a problemelor cu care bolnavii în fază terminală se confruntă, pentru a fi capabili ca în momentul oportun să se acționeze ca atare. Sunt invitați toți cei care fac parte fie din familie, fie cei care fac parte din parohie, fie cei apropiați acestor bolnavi, să-și aducă aportul în a face o pastorală cât mai adecvată lor, sensibilizând astfel pe cei care, în cadrul acestei parohii, nu vor să-și aducă aportul în a face această pastorală. Pentru mai multă claritate la începutul și sfârșitul fiecărui capitol sunt cuprinse, în câteva fraze, aspectele esențiale ale capitolului și importanța acestora în contextul lucrării.

CAPITOLUL I

TRATATUL BIBLICO-ECLEZIAL-TEOLOGIC CU PRIVIRE

LA PROBLEMA SUFERINȚEI

Premisă

Atât pentru oamenii Vechiului Testament, cât și pentru cei ai Noul Testament. Chiar și Biserica, astăzi, se întreabă de ce suferința? Această întrebare a intrat și în atenția marilor teologi ai Bisericii.

În acest prim capitol vreau să scot în evidență, înainte de toate, interpretarea cu privire la problema suferinței, fără a avea pretenția de a fi original. Acest prim capitol nu vrea să fie un studiu complet, ci are ca obiectiv introducerea temei suferinței în interiorul reflexiei biblice, ecleziale și teologice, pentru a înțelege mai bine experiența suferinței pe care a trăit-o omul încă de la începutul lumii și până în zilele noastre.

Pentru realizarea acestui capitol am încercat să iau în considerație, în primul rând, contribuția unor autori importanți, pentru a înțelege cât mai bine tematica pe care vreau să o dezbat mai pe larg în cele ce urmează. Așadar, voi fi cât se poate de succint, începând cu contextul biblic și până la persoana lui Isus Cristos și terminându-mi reflexia cu o sinteză pastorală și teologică, dar într-un mod cât se poate de scurt.

1. Problema suferinței în Sfânta Scriptură

1.1. Vechiul Testament

Din primele pagini ale Bibliei se poate citi cum se profesează o credință într-un Dumnezeu care cheamă la existență toate, ca fiind bune: „Iar Dumnezeu a văzut că toate câte le-a creat erau bune” (Gen 1,31). În centrul creației stă omul, creat după chipul și asemănarea Sa (cf. Gen 1,26-27), ca ființă capabilă de deschidere și de întâlnire, în același timp, de a fi liberă să intre în dialog cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu ca fiind o ființă deschisă spre dialogul cu El, dar este în același timp înclinată spre rău, ca fiind capabilă de a alege între bine și rău. „Relatarea cu privire la prima cădere în păcat (cf. Gen 3) arată în mod cât se poate de plastic, cum răul, suferința, nu sunt realități care au provenit din acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, ci sunt numai consecința unei libertăți create”. Așadar, creația este o realitate foarte bună, plină de armonie și ordonată, în care nu se amintește deloc de suferință, decât numai după căderea în păcat. În consecință, suferința, provine de la primul păcat al omului (cf. Gen 3,14-19), ca fiind „consecința unei alegeri libere din partea omului”.

Un prim răspuns la problema dezbătută, cu privire la sensul suferinței nemeritate, poate fi găsit înainte de toate în cartea lui Iob. Această carte nu este un tratat teoretic asupra problemei durerii umane, ci drama trăită de un om încercat de Dumnezeul său, care se pare că vrea să-l pedepsească fără nici un motiv concret (cf. Iob 4,7-11). Iob este un om drept care suferă atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. El trăiește în solitudine (cf. Iob 6,13-21 19,13-19), crezând că Dumnezeu l-a părăsit (cf. Iob 19,6-9), și suferă foarte mult din cauza acestui gând. De ce nu-l eliberează Dumnezeu de suferințele sale? De ce oare Dumnezeu tratează în același mod atât pe cel drept cât și pe cel rău? Acestea sunt întrebări care se ridică din suferința reală, în care trăiește tot omul de pe pământ. Prietenii lui Iob sunt aceia care susțin teza tradițională, după care se crede că boala este o consecință a păcatului: „Hai, împacă-te cu El și vei fi iarăși fericit” (Iob 22,21-30) îi spun ei lui Iob. Prin aceasta ei voiau să nege inocența sa și astfel Iob să-și admită vina sa. Alții îl acuzau pe Iob ca fiind un nenorocit, un om părăsit și căutau ca mereu să-l evite, de frica de a nu fi contaminați ei înșiși de păcatul său.

La aceste acuzații, Iob le răspunde astfel: „Îndemnurile voastre sunt ca niște sentințe de cenușă” (Iob 13,12), dând astfel peste cap conceptul tradițional cu privire la suferință, care nu mai era înțeles ca o consecință a încălcării unei legi, deoarece el a recunoscut că nu era vinovat cu nimic pentru a putea fi pedepsit (cf. Iob 13,18). „Suferința sa nu este consecința unei vinovății, ci mai degrabă durerea celui nevinovat”. Pentru faptul că Iob nu a găsit în el nici o vină decisivă care să ceară pedeapsă, l-a provocat pe Dumnezeu, cerându-i explicații cu privire la suferințele sale: „Cât de mult sunt vinovat și câte păcate am săvârșit? Adu-mi la cunoștință nelegiuirea și păcatul meu!” (Iob 13,23); Iob caută sensul durerii sale direct de la Dumnezeu, dar nu știe unde să-l găsească, căci Dumnezeu pare că vrea să se ascundă: „Ah, de-aș putea să-l găsesc și să ajung la tronul său! (…) Chiar dacă merg înainte, El nu este, chiar dacă merg înapoi, nu reușesc să-l aud” (Iob 23,3.8-9).

Dumnezeu este totuși Cel care vine în întâmpinarea lui, îl apucă de mână și îl ajută să meargă prin grădina minunată a universului, unde se manifestă puterea, înțelepciunea și bunătatea sa (cf. Iob 38,1-41,1). „Iob învață să recunoască care este locul său, limitele sale, ignoranța, sa precum și calea pentru a fi fericit din misterele creației ce le contemplă zilnic. Iov învață că misterul suferinței este însuși misterul lui Dumnezeu”. Așadar, cartea lui Iob nu este un argument teologic, ci este mai degrabă o experiență a întâlnirii personale dintre el și Dumnezeu: „Eu te cunoșteam din auzite, dar acum te pot vedea eu însumi cu ochii mei” (Iob 42,5). Lucrul cel mai important este a ști să trăiești și în suferință raportul personal cu Dumnezeu.

În discursurile lui Elia (cf. Iob 32-37) putem vedea cum suferința ne este prezentată ca fiind o valoare care educă și care trebuie trăită zilnic cu credință, prin acceptarea și răbdarea ei, având multă încredere în ajutorul și atotputernicia lui Dumnezeu: „Suferința nu trebuie considerată ca fiind o pedeapsă strâns legată de o încălcare a legii și nici măcar o încercare grea din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă un mijloc educativ, o încercare providențială sau o sancțiune care are capacitatea de a purifica pe fiecare om în raportul său cu Dumnezeu”.

Suferința poate duce până la închiderea omului față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni, dar integrată bine în viața spirituală poate să-l ajute pe om să crească tot mai mult în credință. Cartea lui Iob nu poate rezolva problema suferinței, dar ne poate învăța că, suferința este legată de misterul lui Dumnezeu. Ca atare, trebuie să ne resemnăm, numai în fața lui Dumnezeu, căci numai în acest fel vom putea rezista în fața suferințelor și încercărilor vieții.

Pentru mișcarea profetică și sapiențială este de neînțeles prosperitatea paradoxală a celor răi și nenorocirea celor drepți (cf. Ier 12,1-6; cf. Iob 21,1-18; cf. Ps 49; 73), totuși, dincolo de aceasta se poate observa un motiv de speranță și de bucurie (cf. Ier 9,22-23; cf. Ps 23). Ei „intră în interiorul acestui mister în mod progresiv, căci au fost încercați prin multe suferințe, dar susținuți de credință (…)” (Ps 73,17). Astfel pot fi descoperite acele valori ale suferinței, care constau în purificare (cf. Ier 9,6), corectare paternă (cf. Prov 3,11-12), în ispășirea păcatelor (cf. Is 40,2), precum și în convertire (cf. Ier 15,10-19).

Exemplul cel mai cunoscut cu privire la durerea celui drept, îl putem găsi în imaginea Slujitorului suferind, care este scos foarte bine în evidență în cartea profetului Isaia: „El cunoaște suferința în toate formele sale cele mai teribile și scandaloase”, până acolo încât va fi numit omul durerilor (cf. Is 53,3). Suferința nu se poate explica decât dacă se face referință la realitatea păcatului; ceea ce este scandalos este faptul că Slujitorul suferind nu este vinovat cu nimic. El a devenit mijlocitorul mântuirii, prin intermediul suferinței ispășitoare, luând asupra sa toate durerile oamenilor (Is 53,4), căci „toată suferința și toate păcatele lumii au fost luate asupra sa, obținând pentru toți oamenii pacea și vindecarea prin ascultarea sa desăvârșită” (cf. Is 53,5). Suferința în sine nu este și nici nu poate fi considerată o realitate pozitivă, ci numai în interiorul planului lui Dumnezeu care devine mijloc de mântuire, pentru cei care suferă.

Problema suferinței apare, pe de o parte, ca fiind o enigmă de nerezolvat, ca un fel de pură absurditate; pe de altă parte, nu există nici o suferință fără vreun sens, căci toate suferințele sunt preluate de Dumnezeu în planul său de mântuire asupra oamenilor și valorificate în mod misterios pentru realizarea planurilor sale. În totalitatea sa, după cum se poate constata, Vechiul Testament nu poate oferi o teorie unitară și sistematică asupra răului, asupra durerii, ci numai o serie de tentative de a găsi sau de a da un sens vieții trăită în suferință și durere.

1.2. Noul Testament

Nici Noul Testament nu ne poate oferi o expunere sistematică asupra răului, asupra suferinței. Aici suferința se transformă în fericire (cf. Mt 5,3-12), pregătește primirea Împărăției, permite revelația lucrării de mântuire a lui Dumnezeu (cf. In 9,3), slava lui Dumnezeu și a Fiului său (cf. In 11,4). De aceea, creștinul trebuie să înfrunte cu perseverență toate încercările vieții sale (cf. Evr 12,1-13), aducând în dar suferințele sale lui Cristos (cf. 2Cor 1,5), căci nu mai este el cel care trăiește, ci este Cristos care trăiește în el (cf. Gal 2,20). Din scrierile neo-testamentare nu pot fi găsite soluții la problema sensului durerii, decât dacă se ține seama de suferințele lui Cristos, căci „ele se află în centrul mesajului Noului Testament”. Astfel se poate spune, pe drept cuvânt, că în toată Evanghelia poate fi întâlnită, pe de o parte, suferința lui Cristos, iar pe de altă parte, suferința discipolilor și a întregii omeniri. Întreaga perspectivă a Noului Testament manifestă un cristocentrism radical: „Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin mine” (In 14,6). În Isus Cristos sunt cuprinse toate suferințele oamenilor ca fiind complete și definitive. Evangheliile și celelalte scrieri ale Noului Testament dezvoltă un discurs al credinței cu privire la suferință, care face parte din planul salvific al lui Dumnezeu, începând cu patima și moartea lui Cristos.

În cele ce urmează vreau să scot în evidență, foarte pe scurt, câteva aspecte fundamentale în acest sens:

1) În timpul lui Isus, răul fizic era considerat, înainte de toate, ca fiind o acțiune a unui spirit malefic (cf. Lc 9,37-39). În Fiul Său, Dumnezeu vine în întâmpinarea oamenilor suferinzi pentru a-i elibera de sub tirania Satanei. Miracolele săvârșite de Isus „sunt dovada vizibilă a dorinței lui Dumnezeu de a elibera toți oamenii de sub puterea Celui rău și de a le restitui ceea ce le lipsește” . În acest sens, se poate da ca exemplu episodul vindecării tânărului posedat de diavol (cf. Mc 5,1-20).

2) În alte cazuri se poate observa cum Isus afirmă existența unei anumite legături între răul fizic și cel moral, iar înainte de aceasta, El iartă păcatul omului și apoi îl vindecă de bolile sale (cf. Mc 2,1-12). Acest lucru nu înseamnă că nu există și o eventuală legătură între răul fizic și păcatele personale ale celui suferind, însă, în episodul vindecării orbului din naștere, Isus neagă existența legăturii dintre boală și păcatul persoanei bolnave sau al părinților săi: „Nici el nu a păcătuit și nici părinții săi, ci este așa pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9,3). Cu alte cuvinte, oricare ar fi cauza, ceea ce este important pentru Cristos este să reveleze slava lui Dumnezeu, aici pe pământ; în fața acelor oameni care nu cred nicidecum cuvintelor lui.

3) Isus Cristos nu a venit ca să elibereze pe om de toate durerile sale trecătoare, ci a venit pentru a-l elibera prin durere și suferință, deoarece prin moartea răscumpărătoare a lui Cristos am fost deja „eliberați prin durere, chiar dacă nu am fost scutiți încă de ea”. Cristos „nu a făcut discursuri asupra durerii, ci a trăit-o personal până la moartea pe cruce”. De aceea, din punct de vedere al Noului Testament, tema asupra suferinței se concentrează în jurul patimii și morții lui Isus, a cărui istorie este marcată de suferințe, refuzuri, umiliri, batjocuri etc.: căci era necesar ca Fiul omului să sufere mult (cf. Mc 8,31).

4) Dacă pentru iudaism ideea unui Mesia suferind era foarte străină, cu atât mai mult a fost pentru cei veniți din păgânism: „Orice durere era un scandal și de neînțeles, mai ales suferința Fiului lui Dumnezeu”. Tocmai acesta este paradoxul răspunsului lui Dumnezeu la suferința umană: Dumnezeu prin patima și moartea Fiului său nu face altceva, decât să fie alături de fiecare om care suferă. Cristos nu a voit suferința, ci a căutat înainte de toate voința Tatălui ceresc, însoțind și ajutând pe toți cei care caută împărăția Sa, luând asupra sa greutățile și suferințele tuturor. Patima și moartea lui Isus au fost o răscumpărare, datorită faptului că împreună au fost un act de iubire și solidaritate prin ascultarea filială față de Tatăl (cf. Mc 10,45; cf. Mt 20,28), apoi un sacrificiu care ispășește (cf. Rom 3,25) și astfel împacă întreaga omenire cu Tatăl său ceresc.

5) Dacă patima și moartea lui Isus pe cruce este actul salvific cu adevărat, atunci credința creștină este totdeauna credință în cel Răstignit, iar existența creștinului determinată de această credință este urmarea celui Răstignit. Din Sfintele Evanghelii ne putem da seama, cât de dificil a fost pentru discipoli să integreze calea crucii în credința lor. Ei, la începutul alegerii lor, erau incapabili să-l urmeze pe Cristos, dar până la urmă Isus îi ajută, unindu-i cu El și luându-i la Sine. El îi însoțește și totodată îi introduce în mod progresiv în misterul morții și învierii sale (cf. Mc 14,26-38): „Când mă voi ridica la cer, îi voi atrage pe toți la Mine” (In 12,32). Doar apropierea de Isus face să fie posibilă urmarea Lui din partea noastră pe drumul crucii. Creștinul va reuși să suporte suferințele și necazurile sale, numai dacă va contempla pe cel Răstignit cu ochii credinței și ai speranței.

6) Sfântul Paul, a fost un om care, la fel ca și Isus, nu a căutat suferința, ci s-a confruntat cu ea în timpul apostolatului său, iar suferința l-a însoțit până la moarte (cf. 2Cor 11,23-33). El știe că „așa cum sunt multe suferințele lui Cristos în noi, la fel de multe sunt și mângâierile prin intermediul lui Cristos” (2Cor 1,5). „Creștinul nu suferă și nu se bucură decât numai în Cristos”. Răul și suferința rămân așa cum sunt, dar se schimbă numai modul cu care se înfruntă și se trăiesc: „Totul este posibil în cel care îmi dă putere” (Fil 4,13). La fel ca pentru orice creștin și pentru sfântul Paul această realitate care este suferința nu este experiența lipsei lui Dumnezeu, căci știe că suferințele sale își găsesc sensul în cel Răstignit și că realitatea crucii este acea întâlnire cu Dumnezeu și totodată locul de mântuire al tuturor, de aceea el spunea:

„Mă bucur de suferințele pe care le suport pentru voi și completez ceea ce lipsește pătimirilor lui Cristos în beneficiul trupului său care este Biserica” (Col 1,24). „Cu toate acestea, suferințele acestui apostol al neamurilor dobândesc o valoare netăgăduit de mare pentru mântuirea celorlalți, doar dacă sunt unite cu suferințele lui Cristos”.

7) Se afirmă, pe drept cuvânt, că suferința face parte din timpul prezent: „Consider că suferințele actuale nu sunt comparabile cu măreția slavei viitoare” (Rom 8,18); de aceea ea este în vederea lumii viitoare în care se află mântuirea completă. Doar în Ierusalimul ceresc Dumnezeu „va șterge lacrimile de pe fața lor și nu va mai fi nici moarte, nici doliu, nici plânset, nici durere” (Ap 21,4). Numai prin împlinirea acelor promisiuni escatologice vom fi eliberați pe deplin de suferință și de moarte, datorită acțiunii lui Cristos cel Înviat.

Creștinul știe, după exemplul lui Cristos, Mântuitorul și Învățătorul său, că trebuie să treacă prin suferință și moarte, dacă vrea să aibă parte de slava învierii (cf. Fap 14,22; cf. Rom 8,17). Suferința este o luptă (cf. Fil 1,29-30; Ev 10,32), o ispită, o încercare grea a credinței și perseverenței (cf. Ev 2,18). Numai în acest sens suferința poate deveni cale de purificare, perfecțiune și perseverență în credință (instrument de mântuire).

2. Iubirea și grija Bisericii față de cei care suferă

După ce s-a făcut o scurtă trecere în revistă a reflexiei biblice și teologice asupra problemei suferinței, vreau să mă opresc în cele ce urmează în mod cât se poate de succint, asupra angajamentului pastoral pe care Biserica îl are din partea lui Dumnezeu față de suferința oamenilor. În acest sens, voi aduce la cunoștință anumite documente care sunt consecința Conciliului Vatican al II-lea: Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, asupra sensului creștin al suferinței umane și sacramentul Ungerii bolnavilor, ca fiind una din atitudinile practice luate de Biserică față de cei suferinzi.

2.1. Precizarea situației actuale la nivel socio-cultural

Pentru început este necesar să aruncăm o scurtă privire asupra acestei situații actuale la nivel socio-cultural, ținând seama de societatea actuală, văzută ca o societate tot mai mult industrializată. Fenomenul industrializării presupune și favorizează un mod particular de legături între persoane, care se bazează pe criteriul eficienței. Acest criteriu face ca legăturile inter-personale să crească zi de zi la nivel numeric. Astfel, există riscul de a trăi aceste legături numai ca legături funcționale: cel mai mare interes nu mai este pentru persoană, ci pentru funcția pe care ea o desfășoară. În consecință, de foarte multe ori se ajunge la acea reducere a omului de a fi considerat un simplu obiect: „Omul valorează pentru ceea ce are și face și nu pentru ceea ce este” (GS 35).

În numele acestei demnități personale, pastorala, în fața suferinței, este susținută în continuare, dobândind o semnificație profund umană și punându-se în slujba promovării umane în ambientul socio-cultural actual. Pe lângă aceasta, ea constituie o afirmație convingătoare și reînnoită, pentru condiția socio-culturală actuală, pentru că, pe de o parte, știe să recunoască valoarea înaltă a persoanei, chiar și în cel care trăiește singur, marginalizat, respins, batjocorit, suferind etc., iar pe de altă parte, știe să se opună culturii eficienței care domină în acest timp prin cei trei idoli ai săi: averea, puterea și plăcerea.

Cu toate acestea, în acest context socio-cultural actual, în care domină succesul, patima de a poseda cât mai mult și acea eficiență producătoare, milioanele de oameni care suferă din cauza relelor, atât cele fizice cât și cele morale, sunt considerați ca elemente sau simpli indivizi nefolositori ce constituie pentru unii, chiar o pierdere pentru societatea consumistică și tehnologizată. În fața acestei viziuni atât de antiumane și antievanghelice: „Ne revine obligația de a deveni în mod generos aproapele tuturor oamenilor și să slujim prin fapte pe aproapele nostru, fie el bătrân părăsit sau străin muncitor, înfometat sau emigrant (…)” (GS 27), amintindu-ne de cuvintele Domnului: „Ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre aceștia mici, Mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).

2.2. Problematica suferinței în unele documente conciliare

Dacă privim cu atenție la Conciliul Vatican al II-lea, putem observa cum el vorbește despre acea durere înțeleasă atât la nivel uman, cât și la nivel creștin, în contextul general din capitolul al-V lea al documentului Lumen Gentium și în contextul vocației universale la sfințenie în exercițiul său multiform. De aceea, Conciliul afirmă că: „Sunt uniți în mod special cu Cristos cel suferind pentru mântuirea lumii, aceia care sunt asupriți din cauza slăbiciunii, a sărăciei, a bolilor și a diferitelor chinuri sau aceia care suferă prigoană din cauza nedreptății”(LG 41).

„Biserica se străduiește, prin ceea ce face, să dea nu numai o viziune creștină asupra durerii și a suferinței, ci și de a valoriza în mod concret fiecare persoană care suferă din cauza durerilor fizice și psihice”. Astfel, „Biserica are o grijă specială pentru cei mai slabi, ea recunoaște în cei săraci și suferinzi chipul Întemeietorului ei care a fost și El sărac și suferind, își dă toată silința să înlăture mizeria lor și vrea să-l slujească pe Cristos în ei”(LG 8).

Pe de altă parte, Conciliul:

„Îi invită pe cei care sunt bolnavi, infirmi și suferinzi să ofere durerile lor nu numai ca ispășire pentru păcatele personale, ci și pentru binele întregului popor al lui Dumnezeu și pentru evanghelizarea lumii, amintindu-le că prin acceptarea spontană a trudei și dificultăților vieții, prin care se conformează cu Cristos cel suferind, ei pot contribui la mântuirea tuturor; până și pagubele vieții, dacă sunt suportate cu răbdare, pot deveni jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu. (LG 11).

Doar cei care suferă împreună cu toate membrele Trupului mistic, urmându-l pe Cristos atât în suferințe, cât și în timp de prigoană, și unindu-se cu suferințele sale, vor ajunge să primească răsplata învierii fericite. La sfârșitul Conciliului, într-un mesaj adresat celor săraci, bolnavi, tuturor celor care suferă, Părinții conciliari s-au exprimat astfel:

„Fraților preaiubiți, auzim răsunând în mod profund în inimile preoților și păstorilor de suflete plângerile și gemetele voastre. Dificultatea noastră crește zilnic, știind că nu suntem capabili să dăruim altora sănătatea fizică, nici să micșorăm durerile pe care medicii și asistenții medicali se străduiesc să le aline, căci acest lucru face parte din obligațiile lor. Dar noi avem ceva mult mai profund și mai de preț de dat: singurul adevăr capabil să răspundă la misterul suferinței și să aducă celor suferinzi alinare, fără a rămâne dezamăgiți, adică credința și unirea cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Omul durerilor, răstignit pentru iertarea păcatelor și a mântuirii noastre”.

2.3. Documentul „Salvifici doloris”

Pe linia teologică a Conciliului, Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Salvifici doloris afirmă că: „misterul mântuirii tuturor oamenilor este înrădăcinat în suferința care își găsește în același mister punctul său sigur și suprem de referință”.

Motivul și obiectivul principal al acestui document pot fi întâlnite încă de la începutul scrisorii, care se deschide cu o citație autobiografică a sfântului Paul: „Împlinesc în trupul meu lipsurile patimii lui Cristos, pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1,24). Ioan Paul al II-lea afirmă:

„Aceste cuvinte parcă s-ar afla spre sfârșitul drumului care trece prin suferința din interiorul omului, fiind iluminată de cuvântul lui Dumnezeu, având aproape valoarea unei descoperiri definitive însoțită de bucurie. Tocmai de aceea Apostolul scrie: De aceea mă bucur de suferințele suportate pentru voi (Col 1,24). Această bucurie provine din descoperirea sensului dat suferinței, atât în viața lui Paul din Tars, cât și a acelora care o experimentează personal. Apostolul împărtășește și celorlalți descoperirea sa și se bucură pentru cei cărora le va fi de ajutor, pătrunzând astfel sensul salvific al suferinței”.

În documentul Salvifici doloris drumul suferinței este străbătut pe două căi convergente: aceea a omului istoric și aceea a istoriei lui Isus Cristos, în care se reflectă toată suferința celor săraci, a celor nevinovați și a celor asupriți de nespusele și nenumăratele dureri. Privind la istoria lumii, Ioan Paul al II -lea amintește că suferința:

„Este o temă universală care însoțește pe toți oamenii pretutindeni: ea coexistă, într-un anumit sens, cu fiecare om în parte și pare a fi esențială pentru natura umană, adică pentru transcendența sa”; suferința este „aproape inseparabilă de existența pământească a omului”, și „constituie în sine o lume specifică care există împreună cu fiecare om în parte”, manifestându-i „măreția sa morală”.

Documentul Salvifici doloris răspunde acestei problematici printr-o frază cu o puternică încărcătură cristologică: lumea suferinței umane este înrădăcinată în cel Răstignit, Omul durerilor. Criteriul ultim care susține realitatea suferinței, atât în întrebările asupra sensului ei, cât și în liniile sale inovatoare prin răspunsuri pozitive, este înrădăcinat în Iubire, adică în Isus Cristos: suferința biruită prin iubire.

Imperativul credinței ajută la recunoașterea faptului că, suferința umană și-a atins scopul său în patima lui Cristos: „El dă un răspuns la întrebarea asupra suferinței și sensului său nu numai prin învățătura sa, adică prin Vestea cea Bună, ci mai ales prin suferința sa personală”. Așadar, putem spune că suferința a fost răscumpărată prin crucea lui Cristos, adică iluminată de o nouă lumină, căci a fost strâns legată de iubirea atotputernică și salvifică a lui Dumnezeu. De aici provine convingerea că în lumina Crucii trebuie să propunem încă o dată întrebarea asupra sensului suferinței și tot la ea să găsim și un răspuns la această întrebare.

Documentul pontifical reliefează adevărul că Mântuitorul a suferit în locul omului și pentru om. Fiecare om participă, într-un anumit fel, la planul său divin de mântuire; ba mai mult toți oamenii care suferă devin părtași la suferințele lui Cristos și completează în felul lor, acea suferință prin care Cristos a săvârșit mântuirea lumii. Astfel, „Isus Cristos, care a murit și a înviat, este centrul dinamic și izvor de viață a drumului plin de durere străbătut de întreaga omenire, căci în El, Omul durerilor, se realizează descoperirea definitivă a sensului durerii din lume”.

Acum, pe drept cuvânt, putem afirma că din lumina pascală a lui Cristos se naște posibilitatea de a construi astăzi o civilizație a iubirii, actualizând în forme istorice concrete, instituționale, organizative, familiare și sociale, acele cereri urgente din partea lui Isus, extrase din parabola „bunului Samaritean” (cf. Lc 10,25-37). Aceasta este însemnătatea anunțului Evangheliei asupra suferinței și în același timp o adevărată implicare, în sensul că fiecare trebuie să se simtă chemat în mod personal să dea mărturie despre iubire prin intermediul suferinței pe care zi de zi o experimentăm.

Această atitudine a bunului Samaritean trebuie să fie activă și nu pasivă, așa cum a fost și atitudinea lui Cristos, căci „religia creștină (…) nu este un mesaj de resemnare și de consolare, ci este un angajament de promovare globală care se realizează prin credință”. În acest fel „Evanghelia este negarea pasivității în fața suferinței”.

Această activitate pastorală a Bisericii față de suferința umană se întemeiază tocmai pe această bază. Dacă lumea suferinței umane invocă lumea iubirii umane, atunci omul trebuie să se simtă chemat, în mod personal, să dea o astfel de mărturie despre iubirea trăită în suferință. Iubirea celui credincios față de cel suferind este răspunsul cel mai autentic și concret pe care trebuie să îl dea zilnic creștinul situațiilor de nevoie, durere, singurătate și de marginalizare. Cei care primesc și, în același timp, trăiesc cuvântul lui Dumnezeu dobândesc tăria și puterea necesară pentru a sluji pe aproapele lor suferind. Cei care suferă nu numai că sunt obiectul activității pastorale a Bisericii sau a carității aproapelui lor, dar mai mult, sunt într-un anumit sens subiectul activ și responsabil al activității pastorale al Bisericii în misiunea sa de mântuire. Așadar, cei suferinzi nu numai că primesc, dar dăruiesc poate de multe ori, mai mult decât primesc.

Este foarte dificil să enumerăm aici toate tipurile de ambiente diferite ale activităților, specifice bunului samaritean, care există deja în Biserică și în societate; trebuie să recunoaștem că acestea sunt foarte multe.

2.4. Sacramentul Ungerii bolnavilor

Să încercăm să ne oprim acum în mod mai amănunțit asupra Sacramentului Ungerii bolnavilor, adică asupra acelei activității pastorale a Bisericii față de cei care suferă de diferite boli fizice. Conciliul Vatican al II-lea afirmă următoarele: „Prin ungerea sfântă a bolnavilor și rugăciunea preoților, toată Biserica recomandă pe cei bolnavi Domnului suferind și glorificat, ca să ușureze chinurile lor și să-i mântuiască, îndemnându-i cu multă bunătate să se unească spontan cu patima și moartea lui Cristos, pentru a contribui astfel la binele întregului popor al lui Dumnezeu”(LG 11).

În timpul vieții sale pământești, Isus Cristos a simțit multă compasiune față de cei aflați în diferite suferințe; acest lucru se poate dovedi din numeroasele vindecări fizice pe care le-a înfăptuit. Noi știm faptul că: „Isus are nu numai puterea de a vindeca, dar și de a ierta păcatele, căci El a venit să vindece omul întreg cu trup și suflet. Compasiunea sa față de cei care suferă a ajuns până acolo, încât El s-a identificat cu fiecare din ei: Eram bolnav, iar voi m-ați vizitat (cf. Mt 25,36)”.

Deseori Isus le cerea celor bolnavi din timpul lui să aibă credință (cf. Mc 5,34.36; 9,23) și pentru aceasta, folosea diverse moduri concrete pentru a-i vindeca de bolile lor, ca de exemplu, saliva cu care face tină și impunerea mâinilor (cf. Mc 7,32-36; 8,22-25; cf. In 9,6-7). Cei bolnavi încercau deseori să-l atingă (Mc 1,41; 3,10; 6,56) „căci din El ieșea o forță care-i vindeca pe toți cei care-l atingeau” (Lc 6,19). Isus nu numai că s-a lăsat atins de cei bolnavi, înduioșându-se de suferințele lor, ci a luat asupra sa mizeriile și suferințele lor.

Cristos îi invită pe discipolii săi ca să-l imite, luând zilnic crucea lor și urmându-l pe acest drum (cf. Mt 10,38) al suferinței, care nu este chiar așa de ușor de străbătut, însă cere foarte multă răbdare și renunțare la propria voință.

Urmându-l pe Cristos, discipolii încep să dobândească un nou mod de a privi boala și pe cei bolnavi, fiind părtași la ministerul compasiunii și al vindecării: Iar ei, după ce au plecat, au început să propovăduiască Evanghelia pe care Cristos le-a încredințat-o spre convertirea tuturor, să alunge pe diavoli și să ungă cu ulei sacru pe mulți bolnavi spre vindecare (cf. Mc 6, 12-13).

După învierea sa, Isus, mai înainte de întoarcerea sa la Tatăl, reînnoiește invitația următoare: „În numele meu vor alunga pe diavoli (…) vor impune mâinile peste cei bolnavi și ei se vor vindeca” (Mc 16,17-18).

Astfel se poate vedea că „Biserica a primit datoria, de la Domnul, de a-i vindeca pe cei bolnavi și caută să concretizeze acest fapt, atât prin intermediul grijii sale față de cei bolnavi, cât și prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoțește zilnic”. Biserica apostolică cunoștea deja un rit specific în favoarea celor bolnavi: „Cine este bolnav, să cheme pe preoții Bisericii pentru ca, după ce a primit ungerea sfântă, să se roage pentru el în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate i se vor ierta lui” (Iac 5,14-15).

Iubirea lui Cristos pentru cei bolnavi, care erau predilecții lui, nu a încetat de-a lungul veacurilor să-i sensibilizeze pe creștini ca să se îngrijească de cei suferinzi: „Iată de ce Biserica este chemată să continue și să ducă la împlinire opera de mântuire a lui Cristos încă de la începuturile sale, devenind astfel mediatoare de mântuire și promovând slujirea sa apostolică printre cei suferinzi, atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual”.

De-a lungul veacurilor au apărut în Biserică unele structuri de primire și slujire ale celor mai nevoiași, dar mai ales pentru îngrijirea celor bolnavi.

În cele ce urmează vreau să aprofundez sacramentul Ungerii bolnavilor, prin care Biserica se face aproapele celor suferinzi. Acest sacrament „este numai o parte din activitatea pastorală a Bisericii, al cărei scop este acela de a face ca cel bolnav să trăiască boala sa în unire cu Cristos cel suferind și muribund, care dăruiește învierea”. Prin ungerea cu uleiul sfânt, Duhul Sfânt este cel care coboară pentru a repeta purificarea și a reînnoi consacrarea baptismală a celui bolnav, alinându-i suferințele și întărindu-l spiritual. În acest fel, cel bolnav trăiește suferințele sale, lăsându-se „răstignit cu Cristos pe cruce din cauza durerii sale, meritând astfel, atât pentru sine, cât și pentru lume, să fie părtaș la misterul învierii Domnului”.

În sacramentul Ungerii Bolnavilor pot fi observate trei aspecte fundamentale: primul este iubirea vindecătoare a lui Cristos care se face prezent prin ministrul sacru și rugăciunea celor credincioși, al doilea este credința celui bolnav, iar al treilea este oferirea propriilor suferințe lui Cristos, făcând abstracție de o eventuală vindecare sau persistență a bolii.

Este un lucru bun și recomandat a ne ruga pentru vindecarea, atât a bolilor personale, cât și cele ale aproapelui nostru, căci o astfel de rugăciune va fi cu atât mai binecuvântată, cu cât cel bolnav se va conforma mai bine cu voința lui Dumnezeu. Este fundamentală credința celui bolnav atunci când se roagă el sau ceilalți, pentru vindecarea de boala sa, iar această credință trebuie să fie autentică, adică în Dumnezeul-Iubire, în Isus Cristos, Medicul și Biruitorul celui Rău. Numai Dumnezeu este izvorul vindecării trupești și sufletești autentice. Comunitatea creștină nu poate să nu se roage pentru cei bolnavi și suferinzi, prin intermediul ministrului Bisericii, având în vedere faptul că Dumnezeu vrea cu adevărat vindecarea și sănătatea lor.

În concluzie vreau să fac referință foarte pe scurt la angajamentele Institutelor de Viață Consacrată în alinarea suferințelor umane.

În îndemnul apostolic „Vita consecrata”, papa Ioan Paul al II-lea a dedicat un paragraf întreg grijii față de cei bolnavi, ca făcând parte din misiunea unui mare număr de consacrați Domnului. Suveranul Pontif insistă înainte de toate asupra grijii persoanelor consacrate față de aproapele lor, care se află în suferință, ținând seama că în acest ambient ei au dovedit de multe ori că sunt experți, construind spitale, însoțind și susținând spiritual și material pe cei bolnavi, în lupta dramatică cu suferințele lor și pregătindu-i în ultimă instanță cum se cuvine pentru moarte.

Într-un context socio-cultural, acolo unde deseori domnește indiferența în fața suferințelor aproapelui, mărturia de iubire față de cei bolnavi, din partea celor care s-au consacrat Domnului, devine o realitate de înfăptuit cât mai repede posibil, mai ales pentru faptul că, tendința de a vedea și a înțelege suferința în termeni pur tehnici, îngreunează tot mai mult atenția, rezonanța spirituală pe care o are boala în inima persoanei. Ioan Paul al II-lea invită toate persoanele consacrate să susțină pe cei care suferă în căutarea unui răspuns la întrebările insistente asupra semnificației durerii, a răului și a morții, promovând în ei dăruirea suferințelor personale în unire cu Cristos cel răstignit, și glorificat, pentru mântuirea tuturor.

Biserica apreciază gestul lor și, totodată, privește cu foarte multă admirație și recunoștință implicarea lor în acest câmp vast în care ele, prin dăruirea lor, asistă pe cei suferinzi, contribuind astfel, într-un mod semnificativ, la misiunea pe care Biserica o cere astăzi, adică aceea de a fi aproape cu toate mijloacele pe care le are. Persoanele consacrate sunt chemate, în alegerea lor pe care o fac, să aibă în vedere pe cei bolnavi, pe cei săraci și mai părăsiți, cum sunt: cei vârstnici, cei handicapați, cei marginalizați, acei bolnavi terminali, acele victime ale războiului și drogurilor și ale noilor boli contagioase. Biserica le amintește persoanelor consacrate că evanghelizarea mediilor sanitare, intră în misiunea lor, iar acest lucru îl pot face cel mai bine acolo unde lucrează, căutând să lumineze prin răspândirea valorilor evanghelice felul lor de a trăi, de a suferi, și a muri al oamenilor timpului nostru. Ele trebuie să caute mai întâi să promoveze respectul față de persoană și față de viața umană, de la concepere și până la terminarea ei firească, și aceasta trebuie să o facă în deplină conformitate cu învățătura morală a Bisericii, prin întemeierea de centre de formare și printr-o colaborare fraternă cu organismele bisericești ale pastoralei sanitare.

În acest capitol am putut constata că tema asupra suferinței în Vechiul Testament este, pe de o parte, o enigmă de nerezolvat sau mai degrabă de nedezlegat, însă, pe de altă parte, nu există nici o suferință fără a avea un sens. Acest lucru vrea să spună că orice suferință trebuie înțeleasă în interiorul planului de mântuire al lui Dumnezeu. Teoria asupra suferinței, ca fiind rod al vinovăției omenești, clarifică înainte de toate faptul că Dumnezeu nu este la originea răului, iar suferința provine din răutatea oamenilor. În mentalitatea biblică cel care suferă era considerat ca fiind blestemat de Dumnezeu, iar suferința era considerată ca fiind o înfrângere, privațiune sau, în cel mai bun caz, este o pedeapsă vindecătoare, o pedeapsă folositoare. Vechiul Testament nu ne oferă o expunere unitară, sistematică asupra răului, suferinței, ci numai o serie de tentative de a găsi un sens vieții pline de durere și suferință.

În Noul Testament însă, tema asupra suferinței își găsește centralitatea sa în patima și moartea lui Isus Cristos. Acesta este răspunsul paradoxal pe care Dumnezeu îl dă asupra durerii umane. În timpul patimii lui Cristos, Tatăl se solidarizează cu toți cei care suferă. Sfânta Scriptură ne revelează că Dumnezeu nu este pasiv la strigătele de suferință ale oamenilor, căci El este Providență și iubire milostivă. Ca atare, răspunsul și încurajările sale date celui care suferă, rezultă în urma unor profunde și adevărate reflecții asupra faptului că El a coborât din cer și s-a făcut aproapele și prietenul tuturor oamenilor, care zac din cauza suferinței, în închisori, pe patul morții, pentru a suferi împreună cu ei și pentru a împărtăși durerea și moartea lor. Marele și inegalabilul răspuns la existența suferinței este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea oamenilor. Crucea sa este numele nou dat suferinței, fiind de asemenea răspunsul de iubire al lui Dumnezeu dat suferinței umane. Isus Cristos, prin crucea sa, a luat asupra sa toate chinurile noastre, neliniștile noastre, suferințele și temerile noastre.

Noi știm că durerile și suferințele rămân, dar se schimbă acel mod de a le înfrunta și a le trăi: „Toate le pot în Cel care-mi dă putere” (Fil 4,13). Creștinul știe că trebuie să trăiască suferința și moartea sa, după exemplul lui Cristos, pentru a putea deveni apoi părtaș de slava învierii sale (cf. Fap 14,22; cf. Rom 8,17). În această situație de durere și suferință în care se află întreaga omenire, printr-o atitudine maternă Biserica se face aproapele tuturor celor ce suferă, urmând în toate exemplul Domnului.

Toți creștinii, care rămân fideli Bisericii, întemeiată de Isus Cristos, sunt chemați să devină aproapele celor suferinzi. Aceasta este o formă de manifestare a carității și răspunsul viu și concret pe care creștinul trebuie să-l dea oricărei situații de nevoie, durere, singurătate și marginalizare zilnică. Iată, că suferința poate deveni de cele mai multe ori o cale de vindecare și de mântuire, atât pentru cei bolnavi, cât și pentru aproapele nostru și chiar pentru noi înșine. Să nu fugim niciodată de această realitate pe care unii o consideră ca fiind o răzbunare din partea lui Dumnezeu, ci mereu ni se cere să fim umili în fața suferinței.

3. Scurtă dezbatere teologică asupra suferinței.

Încă din paragraful precedent am putut observa cum răul, durerea, a intrat în lume din cauza primului păcat comis de ce doi oameni, Adam și Eva, și cum suferința umană a fost răscumpărată prin patima, moartea și învierea lui Isus Cristos. Dar, pentru o înțelegere mai clară a misterului durerii, este necesar să se facă referință atât la păcatul lui Adam, transmis urmașilor săi, cât și la crucea lui Cristos.

Experiența de zi cu zi a omului dă mărturie, înainte de toate, că „orice existență umană poate fi marcată de dureri diferite și profunde, dar reale”, căci există suferințe care sunt o consecință a păcatelor personale, precum și a exceselor noastre de tot felul. De exemplu, există unele care nu sunt meritate: bolile cronice, handicapurile, suferințele interminabile ale prizonierilor, foametea care duce la moarte, câmpurile de execuție, cutremurele, inundațiile etc. Toate acestea fac parte din drama halucinantă a suferinței umane. Din păcate și noi suntem cuprinși de frica de a fi viitorii destinatari, loviți de astfel de nenorociri și suferințe.

Această problemă este foarte subtilă, pentru că atinge realitatea cea mai profundă a existenței noastre umane. De cele mai multe ori, întâlnirea cu durerea este percepută ca o provocare ce stimulează capacitatea omului de a lupta, precum și aceea de a depăși situația grea în care se află. Există persoane care consideră și trăiesc suferința ca pe o realitate fatală, căci nu cred că ea mai poate fi schimbată sub nici o formă (bolnavii terminali) sau că mai poate avea și o altă dimensiune.

Experiența răului și a suferinței constituie, pe de altă parte, și o problemă intelectuală, din moment ce omul vrea să afle cauza lor, chiar dacă nu va putea niciodată să le elimine din viața sa. Omul care a suferit profund în trupul său și nu a găsit nici un răspuns satisfăcător la întrebările sale, este mereu înclinat să lege problema suferinței cu intervenția divină, întrebându-se deseori: Dacă Dumnezeu este milostiv și puternic, atunci de ce există atâta suferință și moarte în lume? Dacă El permite toate acestea, oare nu își neagă suveranitatea și stăpânirea sa? Uneori suferința poate duce la o anumită îndoială asupra existenței lui Dumnezeu, și chiar până la respingerea Lui totală de către unii oameni, căci un Dumnezeu care provoacă și permite suferința nu poate exista. „Cu aceste reacții destul de puternice din partea unora sau a altora se ridică o problemă fundamentală: în ce fel suferința este compatibilă cu existența lui Dumnezeu cel drept?”.

Astfel, Dumnezeu este acuzat; El, care este stăpânul absolut al existenței, trebuie să fie responsabil pentru suferința umană, înțeleasă aici ca fiind o pedeapsă pentru păcatele comise. Atunci, această problemă se amplifică: Cum se poate justifica suferința celui drept, a celui nevinovat? De ce trăiesc bine cei răi, iar cei drepți suferă tot felul de nenorociri și calamități? Oare cum pot fi explicate toate acestea?

De-a lungul istoriei au existat două luări de poziție, care au încercat să dea o interpretare la problema suferinței.

Prima a fost aceea care vedea în suferință întâlnirea omului cu propriile sale limite, căci el, experimentând slăbiciunile sale, simte că nu poate face nimic în fața vieții: a se naște, a crește și a muri. Omul își dă seama că este mereu schimbător și coruptibil. În faptul de a nu fi Dumnezeu, ci om, adică o creatură limitată, se naște posibilitatea existenței răului. Omul, născându-se din nimic, se poate adresa nimicului, poate să intre în contact cu răul, să-i simtă prezența sa, adică suferința. În faptul de a fi creatură, omul își găsește originea sa și posibilitatea tuturor greșelilor și a suferințelor sale. A doua interpretare este aceea a lui Anselm din Aosta, care vede durerea ca fiind un rezultat al vinovăției proprii, adică ca pe o pedeapsă pentru păcatele personale. Explicând această realitate a mântuirii, sfântul Anselm a propus în mod autoritar tema satisfacerii vicare a lui Cristos, bazată pe conceptul de păcat ca fiind o ofensă infinită adusă lui Dumnezeu, și apoi bazată pe datoria păcătosului de a îndrepta ofensa și pe imposibilitatea în care el se află de a face acest lucru în mod adecvat, fiind prezent ca o justificare evidentă și unică lucrarea ispășitoare și mântuitoare a lui Cristos. Așadar, putem sintetiza astfel cele două luări de poziție: „Omenirea decăzută în dezordinea vinovăției se ridică din nou sfințită și spălată de sângele dumnezeiesc” a lui Isus Cristos.

Oricare ar fi interpretarea pe care vrem să o dăm suferinței, rămâne mereu deschis scandalul suferinței celui nevinovat, astfel încât, această problemă nu poate fi tratată decât numai în interiorul reflecției teologice, pentru că, aici, omul este pus în relație cu Dumnezeu, fiind vorba, cu alte cuvinte, de o problemă fundamentală de credință.

La lumina Revelației, problema suferinței apare ca un mister care este trăit într-un raport intim de credință dintre om și Dumnezeu. Doctrina biblică recunoaște greutatea jugului suferințelor existenței umane, căutând cauza durerii și arătând, încă de la începutul lumii, drama pe care a putut-o aduce păcatul originar. Încă din primele capitole ale Genezei sunt ilustrate, pe de o parte, bunătatea creației, iar pe de altă parte, decăderea puternică a omenirii din cauza păcatului. Astfel, suferința nu era prezentă în planul divin de la început, ci exista totuși posibilitatea suferinței, cu care omul se putea întâlni, dacă se închidea față de Dumnezeu. Problema suferinței este întipărită în fiecare om, ca fiind o posibilitate negativă a alegerii sale: „Așa cum din cauza unui om păcatul a intrat în lume și odată cu el moartea, la fel și moartea a ajuns la toți oamenii, pentru că toți oamenii au păcătuit” (Rom 5,12).

Dumnezeu nu a părăsit și nici nu-l va părăsi pe om, căci El devine un Dumnezeu Salvator pentru a-l elibera pe om de păcat și de consecințele sale. Problema răului, a suferinței, trebuie să fie judecată prin integrarea ei în interiorul planului de mântuire, și în acest fel suferința umană dobândește un alt sens, valorificat la lumina planului mântuitor al lui Dumnezeu. Prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a solidarizat cu suferințele tuturor oamenilor; suferind nu numai din cauza durerilor fizice, ci și din cauza încercărilor grele la nivel moral: nedreptate și minciuni împotriva sa, insuccesul mesajului său și respingerea din partea poporului său, nerecunoștință și strigăte de ură din parte mulțimii; s-a simțit părăsit până și de Tatăl în fața încercărilor sale. Isus „a trăit una din cele mai intense experiențe pe care o poate avea un om pe acest pământ, atunci când s-a aflat în durere”. Prin patima lui Isus Cristos este revizuită concepția veterotestamentară cu privire la suferința înțeleasă ca și pedeapsă pentru păcate. Cristos, Cel nevinovat, bătut în cuie de dușmanii săi, este întruchiparea celui drept copleșit de suferință, căci El, devenind „Omul durerilor”, a dat o nouă semnificație suferinței umane. Patima lui Cristos dovedește că durerile prezente în lume nu sunt o pedeapsă divină.

Tocmai de aceea Isus Cristos, luând asupra sa toate suferințele oamenilor, le-a dat o nouă semnificație și valoare, adică a făcut ca ele să devină mântuitoare. Acest lucru înseamnă că în interiorul planului divin, toate suferințele prezente dobândesc o nouă semnificație, prin asocierea lor la jertfa mântuitoare a lui Cristos.

Cu toate acestea, pentru noi rămân multe texte biblice care sunt contradictorii și care ne prezintă suferința ca pedeapsă divină în fața interpretării pe care o dă Isus cu privire la suferință. Ne putem da seama că Vechiul Testament este o revelație parțială: „care nu i-a în considerație faptul că Isus Cristos, luând asupra sa jugul păcatului, schimbă sensul suferinței și al morții și face din el mai multe fapte mântuitoare”.

Isus Cristos nu a lansat și nu a propus teorii asupra problemei suferinței, ci a oferit soluția divină și existențială, întrupând-o în El însuși. Aici este vorba „de a înțelege mai bine modul în care se manifestă opera divină a mântuirii în suferință și de a o înțelege privind la însuși Cristos”. Dumnezeu nu a eliminat suferința, ci a schimbat sensul ei, după experiența celui Răstignit, cerându-i omului fie drept fie păcătos, să unească suferințele sale personale cu cele ale Fiului său: „Cel ce suferă din cauza păcatului său recunoscut, nu este pedepsit, ci iertat, pentru că se unește în mod liber cu patima lui Cristos. Cel nevinovat, care suferă, este unit cu misterul celui Nevinovat jertfit pe nedrept”.

Pe drept cuvânt, se poate spune că Isus „nu a venit ca să dea o explicație suferinței, ci să o umple de prezența sa, să o împărtășească cu ceilalți, să o transforme, arătându-ne cu ce spirit trebuie trăită, pentru a ne conforma cât mai bine cu El”. Problema durerii trebuie interpretată, așadar, în interiorul planului divin de mântuire, ca fiind o participare la durerile pe care însuși Cristos le-a suferit pentru mântuirea noastră.

Considerații concluzive

În concluzie trebuie să afirmăm faptul că suferința nu este dorită de Dumnezeu, el nu se bucură atunci când vede pe om că suferă, ci este alături de om, și-l încurajează mereu pe drumul suferinței sale.

Atât oamenii Vechiului Testament, cât și cei ai Noului Testament, au experimentat suferința, datorită acelei alegeri greșite a celor dintâi oameni, Adam și Eva, care au aruncat această lume într-o altă realitate, pe care noi o numim ca fiind un fel de vale a plângerii, a durerii etc. Dacă Vechiul Testament nu ne oferă o expunere unitară sistematică asupra răului, suferinței, ci numai o serie de tentative de a găsi un sens vieții plină de durere și suferință, în Noul Testament însă, tema asupra suferinței își găsește centralitatea sa în patima și moartea lui Isus Cristos care a purtat în trupul său această suferință.

CAPITOLUL II

SUFERINȚA ÎN MARILE RELIGII NECREȘTINE

Premisă

Suferința a fost, este și va fi o credincioasă însoțitoare de călătorie a fiecărei persoane pe acest pământ, fapt care se poate vedea, pentru că odată cu păcatul, suferința nu a încetat să-și facă simțită prezența peste tot în natură.

Scopul celui de-al doilea capitol din această lucrare va fi acela, de a vedea într-un mod cât se poate de succint, semnificația pe care o atribuie marile religii necreștine realității suferinței, iar după aceasta voi încerca doar ca și o completare la acest capitol, în a arăta care este ideea Creștinismului despre această realitate care este suferința, căutând să enumăr câteva aspecte cu privire la suferință, explicându-le puțin pe fiecare în parte. Fac acest lucru nu pentru a contrazice ideea despre suferință sau divinitate a acestor religii, ci numai pentru a se face o idee generală referitor la tot ceea ce au afirmat în decursul istoriei aceste religii numite și orientale. Dintre marile religii necreștine mă voi opri asupra: Hinduismului, Budismului și Islamismului, dar înainte de această expunere succintă, vreau ca din start să evidențiez importanța pe care a avut-o Conciliul al II-lea din Vatican, pentru Biserică. Tot în acest Conciliu se poate observa în documentul Nostra Aetate, cât de frumos și în același timp cât de bine structurat ni se vorbește despre aceste religii necreștine, care își au rolul lor destul de important în această lume. Experiențele lor mistice și foarte profunde, scot la iveală un lucru destul de important pentru noi cei care-l mărturisim pe Cristos, anume: bogăția lor spirituală în a percepe realitatea transcendentă, Absolutul. Pot spune că Dumnezeu se folosește și de acele religii, care ne pot ajuta în a ne face măcar o idee despre cum ele consideră a fi suferința.

1. Viziunea suferinței în religia Hindusă

Dreapta poziție a credinciosului hindus se fundamentează pe sinceritatea sa asupra căutării de Dumnezeu:

„În hinduism, oamenii scrutează misterul divin și îl exprimă într-o inepuizabilă bogăție de mituri prin eforturi filosofice pătrunzătoare și caută eliberarea de neliniștile și de limitele condiției noastre fie prin forme de viață ascetică fie prin meditație profundă fie prin refugierea în Dumnezeu, cu iubire și încredere”(NA 2b).

Hinduismul, în totalitatea sa, este o căutare a lui Dumnezeu, care are sete de eliberare de această lume nesatisfăcătoare, în care distanța dintre om și Dumnezeu se observă a fi mereu mai acută, iar căile prin care omul poate obține eliberarea și realizarea propriei naturi autentice sunt mereu alături de el: nu există un fondator, nici un început în timp, căci principiile pe care religia hindusă se bazează, după brahmani, care sunt deținătorii înțelepciunii religioase, sunt adevărul etern și imutabil.

Pentru credinciosul hindus, viața se distinge printr-un sens acut al caracterului nesatisfăcut pe acest pământ, în care, după comunele perspective indiene, omul trece din viață în viață, închis într-un cerc fără început, nici sfârșit de viață și de moarte, care se numește samsâra, care este tocmai oceanul existențelor, în care ființele nenumărate trec într-o succesiune de existențe provizorii și dureroase, care pare că nu mai au sfârșit niciodată; această perspectivă ciclică devine înfricoșătoare, când a trăi înseamnă mai presus de toate a înfrunta mizeria și suferința. Ceea ce blochează această succesiune de existențe este legea neînduplecată a karmei, care vrea să însemne acel act cu urmările sale, după care fiecare act, pozitiv sau negativ, va duce în mod necesar la un viitor corespondent într-o viață ulterioară, mai mult decât efecte sigure în viața prezentă.

Modul de eliberare, adică salvarea, consistă, așadar, într-o evadare din lanțul existențelor, în a realiza unitatea fundamentală cu Absolutul sau cu Dumnezeu; evadarea sa nu este interpretată ca o fugă de realitate, ci ca o intrare în realitatea autentică. Modalitățile sau căile care conduc la eliberare sunt: calea acțiunii (karma-mârga) care se referă înainte de toate la executarea riturilor și sacrificiilor. Aici putem observa că ritul are o mare însemnătate, dar fiecare acțiune ia valoare de rit, dacă îi este îndeplinită propria datorie, fără atașarea la roadele care derivă din „disciplinele interioare”. O altă cale care conduce la eliberare este calea cunoașterii sau a meditației, care se distinge în mod particular cu practicile foarte riguroase, prin intermediul cărora omul poate ajunge la o cunoaștere eliberatoare la a vedea că în profunditatea lui însuși nu este distincție între ceea ce el este și realitatea ultimă. Devine evident caracterul iluzoriu al acestei lumi: cu această nouă luare de cunoștință, lumea fenomenelor, în sfârșit destăinuită și recunoscută pentru ceea ce este, pierde stăpânire asupra lui. O ultimă cale de eliberare este calea abandonului (bhakti-mârga), cale care dă posibilitatea persoanei umane de a se apropia mai mult către o divinitate sau alta, care-i asigură progresul către eliberare. Această cale nu exclude valoarea acțiunii sau a cunoașterii, ci le interpretează într-un raport personal cu divinul: această acțiune eliberatoare este adorarea Iubitului divin prin intermediul cultului adus imaginii sale, iar înțelegerea salvifică este cunoașterea perfectă a Domnului. În timp ce primele două căi de eliberare sunt accesibile, dată fiind dificultatea lor, numai la practicanții foarte evlavioși și perseverenți, ultima cale este, în schimb, deschisă tuturor, fără diferență de sex.

Suferința în hinduism este văzută ca un fel de amestec între noroc și nenoroc: nu se pot atribui lui Dumnezeu răul și suferința din lume. Sunt multe inegalități și suferințe în viața pământească: unii sunt în vârful societății, puternici și sănătoși, bogați, inteligenți și favorizați în toate modurile, alții, în schimb, sunt mereu răniți și marginalizați. Cum se poate explica acest lucru? Hinduiștii, evitând aceste dificultăți, spun că fiecare este responsabil de acțiunile sale și de propria sa stare: Dumnezeu nu este vinovat de nedreptate sau de particularitate după cum nimeni altul nu este responsabil de destinul altuia. Pentru credinciosul hinduist, este de negândit ca Absolutul, Dumnezeu, să sufere și mai presus de toate să se încarneze. Putem observa cum religia hindusă are despre Dumnezeu un concept destul de complex: pentru metafizică, Dumnezeu este în mod esențial impersonal și este unica realitate în afară de care nu există nimic: pentru teologie, în schimb, Dumnezeu este personal, plin de atribute bune cum ar fi: bunătate, iubire, compasiune, iertare etc. Hinduismul modern acceptă ambele ca parțiale enunțări ale adevărului, care se completează reciproc. Realitatea transcendentală și supremă (Ultimă) către care se îndreaptă credinciosul hindus, nu poate fi făcută sclavă a durerii.

2. Viziunea suferinței în religia Budistă

„În diferitele forme ale budismului se recunoaște insuficiența radicală a acestei lumi schimbătoare și se învață o cale pe care oamenii, cu suflet evlavios și încrezător, să poată atinge starea de eliberare perfectă sau să ajungă la iluminarea supremă, bazându-se pe strădaniile proprii sau pe un ajutor de sus”(NA 2b).

Budismul constituie una dintre marile forțe spirituale ale tuturor timpurilor: este o religie universală, purtătoare a unui mesaj care se adresează omului ca atare: cu toate că doctrina sa nu pretinde de a avea o validitate absolută, conține un impuls misionar important, deoarece budistul nu vrea să țină pentru sine descoperirea sa, ci dorește să o facă cunoscută tuturora.

Față de cultura și religia tradițională indiană, budismul prezintă elemente care sunt în mod decis inovatoare sau „eretice”: budismul nu acceptă Veda ca și text sacru, ci se fondează pe experiența și învățătura lui Budha; refuză principiul divizării sociale în caste; neagă existența unui principiu absolut și a unui suflet substanțial și permanent. De obicei, budismul se definește ca și un sistem etic, o filozofie umanistică negându-i-se titlul de religie: în budism nu se recunoaște, în realitate, un Spirit Absolut sau un Domn suprem, etern, atotștiutor și creator, de care depinde transformarea lumii și eliberarea omului. Mântuirea, în interpretarea mai riguroasă, este fructul unei căutări personale de purificare.

Budha, al cărui nume era Siddharta Gautama, este fondatorul budismului, care, cu experiența sa meditativă a reușit să pună bazele unei noi mentalități referitor la lume și la existența omului. Învățătura lui Budha se reduce la fraza cea mai des folosită de el: totul este suferință! Experiența lui Budha a fost rezumată în așa zisele „patru nobile adevăruri”. Primul adevăr afirmă că totul este suferință, fiecare existență individuală este mizerabilă și plină de durere; experiența umană universală a durerii mintale, emoționale și fizice este efectul karmei trecute. Al doilea adevăr se referă la originea suferinței, cauza unei astfel de suferințe este dorința sau căutarea lucrurilor greșite, sau a lucrurilor drepte în mod greșit: problema umană fundamentală stă într-un sens deviant al valorilor, care atribuie lucrurilor sau persoanelor din lume o valoare pe care ele nu o au. Nimic în lumea materială nu este vrednic de o reverență ultimă, nici de a fi luat ca fundament ultim, de care să depindă; cel ce vrea să se elibereze de o astfel de dorință trebuie să stea într-o atitudine de meditație și deplasare spre interior. Al treilea adevăr se referă la distrugerea suferinței: acesta este în mod total stins, până la rădăcină; scopul principal al budistului este acela de a dispensa eliberarea eternă de suferință, merită a se zice eliberarea ciclului fără de sfârșit a renașterii și intrarea în starea de fericire (Nirvana – care constă în acea pace de eliberare completă de suferință și un loc de pace). Răspunsul lui Budha este deci pozitiv cât privește distrugerea durerii. Al patrulea adevăr indică calea de a elimina suferința, care se leagă de cele „opt nobile căi”, care constă în angajamentul fundamental a lui Budha, referitor la stilul budist de viață, referitor la modul eliberării în această viață. Suferința în această religie nu poate fi înțeleasă ca și moment de șoc, dar ca o etapă importantă pe calea mântuirii. Tot această durere aici este văzută ca un fapt natural care nu trebuie să fie exorcizat,ci invocat în vederea eliberării finale.

Cu toate acestea se poate observa clar, cum religia budistă pune accent pe suferință, iar centrul activității sale este propriu distrugerii durerii și suferinței. Este de neconceput pentru un budist, ca întâlnirea dintre om și Eternitate să se poată realiza prin mijlocirea suferinței și a durerii, deoarece suferința și durerea trebuie să fie îndepărtate și nu admise.

Doctrina creștină a autodezbrăcării de dumnezeire (kenosis, cf. Fil 2-16) și suferința (patima și moartea lui Isus Cristos – Om și Dumnezeu) nu încolțește în ambientul budist.

3. Semnificația suferinței în religia islamică

„Biserica privește cu stimă chiar și musulmanii care adoră pe unicul Dumnezeu viu și subzistent, plin de milă și atotputernic, Creator al cerului și al pământului care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din toată inima legilor lui Dumnezeu, deși ascunse, cum s-a supus Avraam la care credința islamică cu plăcere face referință. Deși ei nu-l cunosc pe Isus ca Dumnezeu, îl venerează totuși ca profet. Ei o venerează și pe Mama Fecioară, Maria, uneori chiar o invocă cu devoțiune. Mai mult, așteaptă ziua judecății când Dumnezeu va răsplăti pe toți oamenii înviați. De asemenea ei, au mare stimă față de viața morală și aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană și post”(NA 3a).

Islamul, care semnifică „dedicare lui Dumnezeu” este o realitate destul de compactă, solidă și disciplinată, pentru că, caracteristica esențială a acestei religii stă în tendința de a dirija, orienta nu numai viața religioasă, ci și pe cea culturală economică și politică. Islamismul, după iudaism, este religia cea mai apropiată creștinismului, căci în ea se recheamă monoteismul lui Avraam și îl recunoaște pe Isus ca profet; viața religioasă izvorăște și se dezvoltă într-un contact continuu cu tradiția biblică.

Mahomed, fondatorul Islamului, se naște la Mecca în jurul anului 570 d. C. (numele lui adevărat este Muhammad), a trăit o viață ca toți ceilalți locuitori ai epocii sale; prin călătoriile, pelerinajele sale cu caravanele a venit în contact cu toate culturile și diversele religii existente pe atunci. După moartea părinților, viața sa era o permanentă căutare a științei și prin schimburile comerciale pe care le practica, a intrat și în marele circuit al vieții cotidiene, unde și împărtășirea sau schimbul reciproc de idei religioase era însemnat. S-a căsătorit și a devenit un om bogat și respectat. În 621 a avut o viziune și cu această ocazie și-a dat seama că viața sa nu era numai o iluminare ci și o misiune: atunci descoperi că este inspirat să vorbească în numele lui Alah. După acest eveniment viața sa s-a schimbat și el a devenit Profetul care se lasă cu totul în grija unicului Dumnezeu.

Poziția sa nu a fost acceptată dintru început și a trebuit să fugă la Medina, unde a predicat adevărata religie, iar împlinirea și sigiliul lui Alah, realizat în el. În 628 Mahomed, cu un grup mic de credincioși, pleacă de la Medina la Mecca unde nu a fost primit; însă în 630 se întoarse cu 10.000 de credincioși pentru a face pelerinaj și fu primit cu foarte mari onoruri. În 632 Mahomed a murit lăsând o religie care în decursul secolelor va avea un rol decisiv în viața politico-religioasă și culturală. Cinci sunt pilaștrii Islamului: Primul pilastru constă în profesiunea de credință: ei spun că nu există Dumnezeu în afară de alt Dumnezeu (Alah) și Mahomed este trimisul Său. Un al doilea pilastru este rugăciunea rituală, care rugăciune este prescrisă de cinci ori pe zi. Un al treilea pilastru era acea pomană legală care avea ca scop să purifice folosirea bogățiilor prin ajutorarea celor nevoiași. Un al patrulea pilastru este postul Ramadanului, care constă în acel post comunitar, care durează o lună, din zori până la asfințit. Un al cincilea pilastru este așa-zisul pelerinaj la casa lui Dumnezeu adică la Mecca, care era obligatoriu cel puțin o dată-n viață pentru fiecare musulman (bărbat), care a ajuns la vârsta pubertății pentru a fi în măsură cu condițiile fizice și economice de a-l împlini.

Trecând acum la tema suferinței în lumea islamică, concepția centrală este că totul vine de la Alah chiar dacă Mahomed este profetul său. Axat pe această cale, pentru musulman nu există o mântuire a omului, în sens istoric, pentru că omul nu are nevoie să fie mântuit. Conținutul credinței islamice se poate sintetiza într-o frază: să crezi cu fermitate în Dumnezeul unic, Alah, și în îngerii săi, în cărțile revelate și în cei trimiși de Dumnezeu, în fața Judecății și în viața de după moarte și în faptul că binele și răul vin trimise de la Dumnezeu. Toată creația este bună iar dacă există suferințe ele trebuie primite din mâna lui Alah.

Dumnezeu, de fapt, este Unicul, Domnul universului, iar acțiunile oamenilor sunt create direct de El. Dumnezeu dirijează totul, de aceea chiar de multe ori a fost pusă în dubiu poziția omului în raport cu El. Atunci cum rămâne cu libertatea omului? Răspunsul nu este ușor, dar, dacă totul vine de la Dumnezeu, de la Alah fie binele fie răul, înseamnă că omul nu mai are libertatea de a acționa, căci, dacă el ar acționa de unul singur, Dumnezeu n-ar mai fi atotputernic. Două școli diverse, matuziliții și ashariti, au încercat să dea un răspuns adevărat referitor la această problemă expusă mai sus: primii afirmă că omul e liber și din acest punct de vedere nu se mai poate susține că Dumnezeu dispune totul; cei de la a doua școală afirmă că Dumnezeu dispune totul, însă omul are disponibilitatea să spună da sau nu. Pentru musulman totul vine de la Dumnezeu, numai că omul este ispitit de Satana și adesea cade. Semnificația răului și a suferinței se găsesc în acel concept al pedepsei aplicate de Dumnezeu pentru incoerențele vieții noastre sau chiar și al încrederii pentru cei nevinovați; dar în toate acestea Dumnezeu își manifestă mila sa. Pentru un musulman este de neînțeles și scandalos faptul că Dumnezeu poate să sufere. Monoteismul islamic nu acceptă Întruparea și prin urmare nici soteriologia creștină, a Răului lui Dumnezeu care suferă, moare și învie pentru salvarea oamenilor. Și în Creștinism, suferinței i s-a dat o valoare foarte deosebită. Ce valoare i s-a dat și care sunt aspectele principale ale acesteia le voi descrie pe scurt în cele ce urmează, pentru a se putea face o imagine despre această realitate atât de crudă uneori pentru unii. Putem spune pe drept cuvânt că, în religia creștină, încă de la început, problemei suferinței i s-a dat o mare importanță, ținându-se cont că la rădăcinile sale stă un Dumnezeu care suferă și moare. Întrebarea care se pune, nu numai pentru a da un răspuns timpului, ci și pentru simplul credincios, este următoarea: ce poziție trebuie să luăm în confruntarea interogativă a crucii lui Isus, prin care el este Cristos-ul, Dumnezeu făcut om, și care este dreptul răspuns pe care trebuie să-l dăm cu privire la suferință?

Durerea umană, suferința și nevoia cotidiană a celui credincios se găsesc pe un teren dur și exigent, unde se pune întrebarea asupra limbajului relativ a lui Dumnezeu, care-l face cunoscut pe Fiul său prin suferința și moartea sa. Isus Cristos va duce la îndeplinire până la sfârșit dorința Tatălui, purtând crucea până pe Golgota, și va împlini sacrificiul său pentru salvarea umanității; dar acest sacrificiu nu este un sacrificiu impus, ci liber, un sacrificiu care ne consolează și care ne pune și pe noi în atitudinea de ascultare.

„Cristos nu a venit în lume pentru a suferi. A venit în lume ca imagine a Tatălui (In 3,16). Cine iubește, se găsește în cel iubit. Cine iubește nu caută propria plăcere, ci binele tuturor. Cine iubește nu caută să se salveze pe sine, așa cum dușmanii lui Cristos i-o cereau în momentul morții, în momentul în care lumea «bătându-și joc de el» spunea: «Salvează-te pe tine însuți, coborând de pe cruce»”.

Aceasta va fi adevărata definiție a suferinței lui Isus Cristos și a suferinței noastre. Vom vedea în cele ce urmează răspunsul creștin la problema suferinței, care are un rol destul de important în mântuirea celui care o suportă în trupul său.

„În Creștinism nu există acea mistică a suferinței: durerea aproape masochistă, dorința suferinței și a morții care sunt fructul unei mentalități strâmbe și nu sunt compatibile cu imitarea lui Cristos. Durerea este durere, suferința este suferință: este nebunia care o interpretează divers sau o mistifică. Este condiția existențială a discipolului care respectă suferința: Vinerea Sfântă este etapa obligatorie pentru a ajunge la Duminica Paștelui”.

Isus Cristos este văzut într-o situație concretă; el a fost un erou credincios, care în scrierile lui Paul și în Evanghelii este acel Cristos, asupra căruia creștinii primului secol și-au fondat argumentul principal al existenței și al credinței lor. Isus Cristos acționează într-un teritoriu bine determinat, iar nașterea, predica, pătimirea și moartea sa este pusă în lumina scrierilor hagiografice. Personalitatea lui Isus Cristos, modul și conținutul mărturiilor sale, miracolele sale și întreaga viață, au pus în criză mentalitatea și practica timpului, și numai mărturisirea că Isus este Cristos poate fi sigur și clar răspunsul la problema salvării și răscumpărării. Această mică prezentare a persoanei lui Isus Cristos este necesară pentru a înțelege ce greutate a avut în viața primilor creștini, urmarea lui Cristos. Creștinii au fost aceea care au readus răspunsurile pe care evreii le-au dat cu privire la problema suferinței, dar în același timp le-au purtat mai departe asupra perspectivei lui Isus Cristos înviat. „În Isus Cristos se recapitulează toate explicațiile suferinței date în Vechiul Testament. În el dreptatea divină nu numai că este menținută intactă, ci este dată omului prin împlinirea sacrificiului său”.

Acum mă voi opri să vedem care sunt acele aspecte principale ale suferinței, care se găsesc în mentalitatea creștină, încercând să le iau pe rând: suferința ca răsplată prezentă și viitoare; suferința ca dimensiune escatologică; viața veșnică ca recompensă a suferinței pentru credință; suferința ca medicină; suferința ca experiență; suferința ca purificare și, în sfârșit, suferința răscumpărătoare.

Primul aspect al suferinței în mentalitatea creștină este suferința ca răsplată prezentă și viitoare. În Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Galateni putem găsi următoarea afirmație: „Nu vă agitați: Dumnezeu nu se lasă batjocorât. Căci ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în carne, din carne va culege stricăciune; iar cel ce seamănă în Duh, din Duh va secera viață veșnică” (Gal 6,7-8). În Noul Testament concepția că Dumnezeu este judecătorul care răsplătește persoana umană după acțiunile sale este evidentă ( cf. Rom 2,5-11; Ef. 6,9; Col 3,25). Logica este următoarea: Dumnezeu lasă persoanele neascultătoare în dorințele lor dezordonate pentru a fi dezonorate (cf. Rom 1,24-32). Sunt și exemple în care Dumnezeu intervine pentru a-i pedepsi pe cei răi, pentru a-i salva pe cei drepți: „Domnul știe să-i elibereze pe cei umili din încercări și să-i păstreze pe cei răi pentru ziua judecății” (2Pt 2,9), sunt cazuri care ilustrează dreptatea divină gata de răsplată. Acest răspuns este pus în discuție, gândindu-ne la cruce lui Isus Cristos: el este unicul care suferă și moare pentru noi.

Parabolele pe care Isus le spune, pentru a face înțeleasă bunătatea lui Dumnezeu Tatăl, se axează pe faptul că dreptatea transcende această lume și că cine este pe nedrept asuprit de-a lungul acestei vieți pământești, este premiat în cealaltă lume (cf. Lc 16,19-31). Premiul și răsplata lui Dumnezeu, sunt trimise în viitor (cf. Gal 6,7-10), unde milostivirea și dreptatea lui Dumnezeu își vor face partea sa.

Un alt aspect al suferinței este acela al așa-zisei suferințe ca dimensiune escatologică. Putem vedea că pasajele pe care Noul Testament și le propune, privesc tema judecății escatologice, luat din sfântul Paul, apoi din evanghelii și sfârșind cu Apocalipsa (care nu face altceva, decât să apară foarte bine reprezentat, ceea ce în mod implicit se află și în evanghelii, precum și în alte scrieri neo-testamentare), lupta între prezent și viitor este foarte bine pusă în lumină. Suferința pe care creștinii trebuie să o suporte, se va transforma în bucurie la venirea lui Isus Cristos, ca judecător al universului. Salvarea pe care Isus Cristos o aduce cu sine, în viitorul escatologic, se înfăptuiește deja prin moartea și învierea sa; salvarea este deja prezentă în Isus Cristos, chiar dacă în mod ascuns: creștinul trăiește în credință, speranța manifestării definitive a Domnului, la a doua sa venire (cf. 1Cor 15,22). Triumful pe care Isus Cristos l-a adus asupra suferinței și a morții, este indicele prin care suferința creștinilor, trecând prin suferința sa, este pentru viața veșnică.

Un alt aspect al suferinței, viață creștină ca și recompensă a suferinței în credință. În evanghelia sfântului Ioan Evanghelistul, găsim scris:

„Adevăr, adevăr vă zic, că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, de bucurie că s-a născut un om în lume. Deci și voi acum sunteți trimiși, dar iarăși vă voi vedea și iarăși se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,20-23).

Adevăratul sens al suferinței creștine nu poate fi separat de comuniunea mântuitoare a lui Isus Cristos; numai în comuniune cu suferințele sale se poate înțelege și relativiza fiecare suferință. Suferințele pământești ale creștinilor nu se pot compara cu bucuriile vieții veșnice (cf. Rom 8,18). Venirea Domnului și posedarea vieții veșnice îl fac pe cel credincios să stea într-o atitudine de confort în toate acțiunile vieții fie ele favorabile fie nu. Această nouă perspectivă face ca cel credincios să aibă o nouă valență asupra semnificatului suferinței, pusă aproape de crucea lui Isus Cristos.

Un alt aspect principal al suferinței în mentalitatea creștină, îl constituie suferința ca medicină. Putem să afirmăm pe drept cuvânt că suferința și limitele, pe care omul este conștient că le are, se pun împotriva auto-justificării personale și a cererii de auto-suficiență: pentru acest fapt omul are facultatea de a căuta în afara lui salvarea sa. Exemplele pe care Noul Testament le aduce în acest sens sunt multiple: de la cel bolnav la cel posedat, de la lepros la orb, toți caută harul și milostivirea lui Isus Cristos, și nu de puține ori el recompensează credința lor sau credința rudelor (cf. Mc 2,5; 5,33-34; 9,23; 10,52; Mt 8,10.25-26; 9,29; In 4,50). În Scrisoarea către Evrei, luând un text din Cartea Proverbelor (cf. Prov 3,12), stă scris: „(…) deoarece Domnul îndreaptă pe cel ce îl iubește și-l biciuiește pe cel ce-l recunoaște ca fiu. Este pentru îndreptarea voastră ca voi să suferiți! Dumnezeu vă tratează ca pe niște fii: și care este fiul care nu este corectat de tatăl?” (Ev 6-8), și Apocalipsa adaugă: „Eu pe toți pe care-i iubesc îi dojenesc și-i pedepsesc” (In 3,19).

Aceste pedepse sunt mijloace prin care Dumnezeu își cheamă fiii săi; tot ceea ce Dumnezeu dă fiilor săi este pentru binele lor.

Suferința ca și probă de încercare, este un alt aspect care, de altfel, este fundamental în viața creștinului care crede și mărturisește credința în Isus Cristos. „Isus Cristos nu a considerat opera sa răscumpărătoare ca încheiată odată cu suferința. A văzut totdeauna Pătimirea sa ca drum către Înviere. Durerea nu poate constitui sfârșitul itinerarului schițat de planul divin” .

Suferința trebuie considerată ca o intervenție pedagogică din partea lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce la maturizarea și la creșterea noastră. Suferința ne poate face să devenim mai capabili de iubire și de compătimire pentru alții. Pentru Noul Testament, tema centrală este iubirea și totul este văzut sub acest aspect; deoarece termenul de „încercare” este schimbat cu „iubire”. Suferința lui Isus Cristos revelează iubirea Tatălui; el nu vine în lume pentru a ne salva de la suferință și de la durere, ci vine pentru a fi cu noi în aceste situații, și așa să ne salveze, pe dinăuntru, de aceste rele. Isus Cristos, are capacitatea de a transforma suferința, deoarece iubirea însăși este coborâtă între oameni: el, „(…) omul durerii care cunoaște bine suferința” (Is 53,3), a dorit să răspundă cu iubire la încercările vieții. Pentru fiecare credincios timpul încercării și al suferinței este și un moment pentru a spera într-o viață mai bună și în sosire Domnului: „Și știm că Dumnezeu toate le face spre binele celor ce-l iubesc pe el, al celor care sunt chemați după voia Lui” (Rom 8,28).

Printre aspectele principale ale suferinței în mentalitatea creștină, se numără și cel al suferinței ca și purificare, care este foarte important pentru creștinul zilelor noastre.

Alături de încercări, și concepția suferinței ca purificare, a găsit un teren favorabil în scrierile Noului Testament: încercările vieții sunt evenimente trimise de Dumnezeu cu scop de purificare (cf. Gal 5,34; Rom 8, 22-25). Creștinul trebuie să se purifice de tot ceea ce este contrar vieții sale spirituale și trebuie să caute a se conforma în totalitate lui Dumnezeu. Doi sunt protagoniștii care colaborează la purificare: omul și Dumnezeu. Omul trăiește o experiență autentică de purificare, când știe să dea, cu ajutorul lui Dumnezeu, răspunsuri valide la întrebările profunde ale vieții. Dumnezeu întâlnește omul și se servește de manifestarea sa pentru a se revela: este adevărat că Dumnezeu rămâne un „mister” pentru om, dar prin Fiul său, făcut om, ni se face cunoscut. Isus Cristos este cel care ne revelează planul lui Dumnezeu cu privire la om: „Dezvăluie în mod deplin omul, omului, și-l face să înțeleagă înalta sa vocație”(GS 22).

Un ultim aspect al suferinței în mentalitatea creștină îl constituie suferința vicară și răscumpărătoare. Suferința pe care creștinii trebuie să o suporte, este o vocație în baza cuvintelor lui Isus Cristos: „adevăr, adevăr vă zic: servitorul nu este mai mare decât stăpânul său și nici un apostol nu este mai mare decât cel care l-a trimis. (…) Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi” (In 13,16; 15,20).

Suferința creștină apare ca o împărtășire profund interioară care trebuie acceptată fie printr-un angajament activ fie cu speranța viitoare, către binele spiritual și material a tuturor credincioșilor. Pentru a-l urma și a-l mărturisi pe Isus Cristos nu ajunge numai imitarea și comportarea exterioară, ci este necesară și o autentică participare cu viața noastră: „Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreună-moștenitori cu Cristos, dacă participăm la suferințele sale, pentru a participa la slava sa” (Rom 8,17).

Când creștinii dau mărturie cu suferința lor, nu fac altceva decât să participe realmente la suferințele lui Isus Cristos (cf. Fil 3,10; 1Pt 4,13). Dumnezeu este cel care dă fiecărei suferințe un nou semnificat și acest lucru ni l-a demonstrat într-un mod cât se poate de firesc: prin suferința răscumpărătoare a lui Isus Cristos de pe cruce. Astfel, omul dobândește acest sens al suferinței, prin care el poate fi capabil de a fi numit fiu adoptiv a lui Dumnezeu și în acest mod suferințele omului au valoare în fața lui Dumnezeu, deoarece în istoria acestei lumi a trebuit să intre un om care să vină și să ne arate ce înseamnă să suferi și cred că ne-a arătat-o în mod cât se poate de bine, pentru a înțelege odată pentru totdeauna ce înseamnă a suferi. Isus Cristos nu elimină credinciosului necesitatea de a suferi, ci îi oferă posibilitatea de a depăși suferința, în perspectiva divinei iubiri universale.

Considerații conclusive

Concluzionând acest capitol pot afirma, pe drept cuvânt, că aceste trei mari religii necreștine, trăiesc într-o altă dimensiune experiența suferinței, față de creștinism. Acest lucru îl spun nu pentru a contrazice aceste religii, care au și ele un rol important în planul de mântuire a lui Dumnezeu, ci pentru a vedea aspectele care le diferențiază în mod cât se poate de clar una de alta. Pentru aceste religii, este de neconceput ca un Dumnezeu să se facă carne și, mai mult decât atât să sufere pentru noi.

Este un lucru cert faptul că dincolo de ce s-a afirmat în aceste religii necreștine, Creștinismul are o cu totul altă concepție, care diferă de ceea ce s-a afirmat în aceste religii. Dacă în religia hindusă, suferința este văzută ca un fel de amestec între noroc și nenoroc, în care nu se poate atribui lui Dumnezeu răul și suferința din lume, în religia budistă putem vedea că suferința este văzută ca o etapă importantă pe calea mântuirii. Suferința, în această religie, mai este văzută și ca un fapt natural, care nu poate fi exorcizat, ci invocat în vederea eliberării finale. Trecând la religia islamică, se poate observa că răspunsul acesteia cu privire la suferință este următorul: totul vine de la Alah, chiar dacă Mahomed este profetul său. Pentru musulman nu există mântuire a omului, în sens istoric, pentru că după cum spun ei, omul nu are nevoie să fie mântuit. Toată creația este bună spun musulmanii, iar dacă există suferință, aceasta trebuie primită din mâna lui Alah.

Creștinismul afirmă, prin diferitele aspecte pe care ni le-a prezentat cu privire la suferință, că numai în crucea lui Isus Cristos, omul poate afla sensul suferinței lui. Cristos însuși, prin suferința pe care o îndură pe cruce, dă sens acelei suferințe pe care noi o purtăm în trupul nostru. Suferința rămâne în continuare un mister greu de descoperit, care cere din partea celui care suferă multă credință în cel care a luat crucea, adică în Cristos. Doar având ochii ațintiți spre crucea lui Cristos, putem da un răspuns acestui mare mister care cuprinde întreaga existență a oamenilor. Prin expunerea acestei probleme care atinge, după cum se vede, nu numai pe cei care mărturisesc pe Cristos, ci și pe ceilalți care nu fac parte din ambientul creștin. Astfel am vrut să ilustrez faptul că și aceste religii necreștine încearcă să de-a un răspuns cu privire la această problemă.

CAPITOLUL III

PASTORALA ASTĂZI CU PRIVIRE LA BOLNAVII TERMINALI

Premisă

Expunerea celui de-al treilea capitol, are menirea de a încununa întreaga lucrare. Acesta constă în a aduce o contribuție la o mai mare sensibilizare, și la o mai atentă și competentă prezență a celor din comunitatea parohială, a familiei, a rudelor etc. cu privire la bolnavii aflați în fază terminală. Pentru a ajunge la înțelegerea momentelor de suferință a celui care zace în pat, a fost nevoie ca la începutul acestei lucrări, în cele două capitole, să vedem pe scurt, valoarea suferinței. Au fost nevoie de aceste două capitole care ne-au vorbit despre suferință, atât din punct de vedere biblic, cât și teologic și interreligios ne-au introdus totodată în această problemă actuală. Au fost documente ecleziale care au vorbit despre suferință: Salvifici doloris și Ungerea bolnavilor, documente care au o tentă pastorală vizată pentru cei bolnavi. Totuși, scopul celor două capitole a fost acela de a mă ajuta să văd și să îmi dau seama în același timp cât de dură este suferința. Din păcate și în comunitățile noastre parohiale se găsesc astfel de oameni, care sunt loviți, într-un mod sau altul, de această cruntă realitate. Unii bolnavi sunt țintuiți la pat de ani de zile, iar alții sunt loviți de unele boli despre care se spune că nu mai au nici o șansă de a scăpa de ele. Unii dintre aceștia poartă numele de bolnavi terminali și tocmai aceștia sunt cei care au nevoie, din partea celor din comunitatea parohială, a familiei, a rudelor, a prietenilor etc. de o mai mare sensibilizare. Am considerat ca în primele două capitole să vorbesc despre suferință, deoarece nu putem să fim un ajutor pentru cel bolnav fie el pe termen lung fie pe termen scurt sau, în mod ireversibil, fără să nu știm în prealabil ce este suferința și care sunt exigențele pe care aceasta le impune ființei umane. În continuarea lucrării și, în special, în acest din urmă capitol mă voi opri într-un prim subcapitol, în a da o mică explicație la ce înseamnă boală terminală, încercând să clarific pe scurt terminologia cu care aceasta este denumită, continuând apoi prin descrierea semnificației suferinței celui bolnav; apoi voi explica un moment important din viața celui bolnav; atitudinea celui bolnav în fața morții și, în cele din urmă, voi explica în mod concis criza care îi încearcă pe cei din familie odată cu ivirea unui bolnav. În al doilea subcapitol voi căuta să explic ce înseamnă a muri cu demnitate, iar aici voi evidenția unele aspecte etice, de care cei care-l îngrijesc pe cel bolnav (mai ales cei care fac parte din domeniul sanitar), trebuie să țină seama. În cel de-al treilea subcapitol mă voi opri și voi încerca să scot în evidență modul cum se poate face o pastorală mai rodnică a bolnavilor terminali. Apoi voi căuta să evidențiez foarte pe scurt, modul în care cei din parohie au capacitatea de a pregăti pe cel bolnav în fază terminală, pentru a se pregăti cât mai bine pentru moarte. Tot în cadrul acestui subcapitol voi reliefa modul în care cel care se îngrijește de cel bolnav trebuie să-l pregătească din punct de vedere psihologic, pentru a primi moartea cu cea mai mare liniște sufletească. În angajarea acestei pregătiri pentru moarte a bolnavului în fază terminală, un rol important îl are într-un prim moment implicarea familiei prin modul ei de a se îngriji de el, fără a rămâne marcată de boala prin care trece. Într-un alt moment al acestei lucrări mă voi opri și la modul de a sensibiliza fie comunitatea fie familia fie pe cei care-i sunt aproape celui bolnav. Într-un al doilea moment, un rol important în pregătirea bolnavului terminal, îl are implicarea comunității parohiale, în această practică pastorală pe care se cuvine să o ofere acelor bolnavi care sunt internați.

În cele din urmă mă voi opri asupra locului pe care cei bolnavi îl au în pastorala parohială, precum și a personalului sanitar, în a-l asista pe cel bolnav. Tot aici voi scoate în evidență datoria morală pe care personalul sanitar o are, cu privire la bolnavii care se află în cadrul parohiei, de unde ei provin. Astăzi, mai mult ca oricând este necesară această acțiune de ajutorare a celor care se află dintr-un motiv sau altul pe patul de suferință. Putem fi un ajutor pentru cei bolnavi din parohia din care facem parte, doar dacă în prealabil știm ce înseamnă suferința și știm ce trebuie să facem pentru ca acela care suferă să se simtă aproape. A împărți suferința cu cel bolnav, este una din marile angajări ale acelui care îl măturisește pe Cristos, precum el a făcut la fel.

1. Boala terminală: clarificarea terminologică și descrierea fazelor de acceptare din partea bolnavului.

1.1. Conceptul de boală terminală

Expresia de boală terminală este în întregime nesatisfăcătoare, nu numai pe plan lingvistic ci și conceptual. Cu o mai mare prioritate de limbaj, ar trebui să se vorbească de boala „în fază terminală”, chiar dacă aceasta ar lăsa în orice caz acel adjectiv nesatisfăcător; terminal, putem observa foarte bine, că a devenit astăzi un fel de caracteristică cu care să fie pecetluiți acei pacienți care sunt aproape de moarte, agravat mai mult de condițiile psihologice ale ideii de termen, adică sfârșit, eveniment ultim, iremediabil, și inevitabil, un eveniment care este ireversibil.

Prin fază terminală sau boală terminală se înțelege o condiție patologică, a cărei prezență duce mintea medicului, a familiei și a însăși bolnavului (a pacientului), la o așteptare a morții în scurtă vreme ca și consecință a bolii de care suferă. Prin bolnav terminal se înțelege o persoană care în scurt timp va muri. Poate că această definiție dată mai sus va putea apărea puțin întâmplătoare sau probabilistică sau chiar cam puțin riguroasă.

Cu toate acestea, punctul central al acestei sau a altei definiții este că, boala terminală sau faza terminală a unei astfel de boli constituie o perioadă cu totul particulară în spațiul evolutiv a unei patologii, în care principalele caracteristici sunt: convingătoarea nevindecare de boală, graviditatea acesteia și nu în ultimul rând, perspectiva unei morți mai mult sau mai puțin iminente.

Aceste caracteristici enunțate mai sus nu fac altceva, decât să realizeze în pacient o particulară condiție. Astfel de tipologie este dominată în mod esențial de doi factori: pe de o parte moartea anunțată, care se sădește ca și eveniment fix, inevitabil care pe zi ce trece se apropie, iar pe de altă parte, acea progresivă decădere a condițiilor fizice cu posibilele răzvrătiri de diferite și serioase complicații. Toate acestea comportă probleme specifice de ordin asistențial, pshiologic și etic, care îi sunt foarte necesare bolnavului terminal. Cu toate acestea, putem spune că bolnavul terminal este o persoană care, văzând că în boala prin care trece se deteriorează tot mai mult în mod ireversibil, are nevoie, din partea celor care-l îngrijesc, de o însoțire umană și creștină la care personalul sanitar trebuie, și este chemat, să-și aducă contribuția lui calificată și indispensabilă. Tipul de boală cu care în mod mai frecvent ne confruntăm, vorbind de bolnavii în fază terminală, este constituit în mod natural de tumori.

1.2. Semnificația suferinței

Consider a fi de o maximă importanță ca la începutul acestui capitol să fie tratată pe scurt semnificația suferinței. Singurul care a dat și dă în continuare un sens suferinței este Isus Cristos, care în suferința sa a purtat suferințele noastre. El a făcut posibil ca noi să ne putem oferi viața, suferințele, pentru alții, să purtăm în viața noastră, în suferințele noastre viața și durerile altora. Prin Isus Cristos, creștinul a primit răspuns la una dintre cele mai controversate întrebări ale omenirii: care este semnificația suferinței? De aceea el știe să sufere cu bucurie pentru că știe că poate continua viața mântuitoare a lui Cristos; în unire cu El poate să-și ofere viața și suferințele sale pentru alții. Isus s-a făcut una cu cei suferinzi, a luat asupra sa durerile celor care trăiau departe de Dumnezeu. „Prin crucea lui Cristos nu numai că s-a împlinit mântuirea prin patima sa, ci a fost mântuită chiar și suferința umană”. Cristos prin suferința sa mântuitoare a participat la suferința fiecărui om; prin patima și moartea sa trăiește în cel pe care l-a iubit atât de mult, adică în om. Putem afirma pe drept cuvânt că slăbiciunea fiecărui om în suferință este susținută de puterea imensă a lui Dumnezeu. Cristos, cu propria sa suferință mântuitoare, locuiește acolo, în adâncul fiecărei suferințe omenești. Faptul că El i-a asupra sa fărădelegile noastre ale tuturor și retrăiește într-o oarecare măsură inexprimabilă suferința omului, care se îndepărtează de Dumnezeu și îl refuză, chiar pe acest drum al suferinței sale, săvârșește actul mântuirii; și putem spune că prin, ceea ce face, dă sens suferinței, deoarece Dumnezeu participă la suferința omului și acest lucru dă un mare sens suferinței. Semnificația suferinței se clarifică în fața omului atunci când își ia crucea sa și cu suflet se unește cu crucea lui Cristos. Vom da sens suferinței dacă vom ști să unim suferința noastră cu cea a lui Isus, care, chiar dacă este în mărirea Tatălui, continuă încă să se jertfească pentru noi.

1.3. Bolnavul în fața perspectivei morții

Una din primele probleme care se pun în asistența unui bolnav în fază terminală, se referă la reacția psihologică a acestuia, mai ales atunci când i se face cunoscut faptul că moartea îi este aproape. Aici se instaurează un conflict profund între adevărul însuși, adică faptul că el are o boală care nu se mai poate vindeca și capacitatea sa de a accepta această situație. Această atitudine de refuz din partea celui care suferă, traversează unele faze destul de precise, care au fost în mod amplu analizate și schematizate de către studioasa germană Elizabeth Ross într-o cercetare, care mai apoi a devenit clasică, efectuată chiar în contact cu bolnavii ajunși în fază terminală. Cunoașterea acestor faze, care nu se prezintă mereu în ordinea citată aici și a cărei durată în timp diferă de la un subiect la altul, este de o mare importanță pentru cine asistă astfel de bolnavi.

Prima dimensiune etică a apropierii, consistă în a cunoaște și a înțelege prin ce fază trece pacientul; altfel riscându-se a i se oferi un ajutor de care el nu are nevoie.

Negarea este prima reacție, în general comună tuturor bolnavilor. Pacientul refuză adevărul, nu acceptă că poate fi atins de acea boală, dar în cele din urmă o acceptă, interpretând în favoarea sa câteva indicii. Spre exemplu, modul de a se simți bine, banala și totodată iraționala considerare de a nu suferi niciodată de o astfel de patologie, neverificarea cazurilor asemănătoare în familie sau, dacă există, constatarea că manifestările clinice sunt diferite iar ultima posibilitate este ca medicul să fi greșit diagnosticul. Adesea, cel bolnav caută a găsi un adevăr diferit cu date obiective, prin care să documenteze veridicitatea bolii pe care o are sau consultă diferite enciclopedii medicale, sau analizează într-un mod diferit și foarte minuțios propria stare de sănătate sau organul care ar trebui să fie implicat în această patologie, pentru a se convinge dacă este sau nu este așa, în urma diagnosticului pe care medicul i-l prescrie. Urmează imediat o profundă revoltă la auzul unei astfel de vești, care asumă două trăsături. Prima este aceea a neînțelegerii, adică aceea de a nu putea înțelege pentru ce s-a întâmplat și de ce tocmai lui; a doua este acea a voinței de a înțelege în mod teoretic nedreptatea profundă a acesteia. În astfel de faze se face simțită nevoia unei raționalizări care să marcheze adevărata natură a dramei, expresia acelui refuz de a accepta moartea. În subiecții ce știu foarte bine de ce s-a întâmplat aceasta – să ne gândim la pacienții sero pozitivi – o astfel de revoltă nu este atât de puternică. Este evident, că o astfel de fază trebuie să aibă evoluția sa, fără a fi în mod excesiv blocată sau constrânsă în considerări moraliste, care de multe ori sunt făcute. Această primă fază a negării este o fază care trebuie să meargă către o deschidere succesivă.

Trecută faza acceptării și poate fără a înțelege de ce acea succesivă revoltă, pacientul caută să instaureze un fel de compromis asupra adevărului. Este ca și cum în luptă ar vrea să ceară ceva de la adversar, știind destul de bine că va trebui să cedeze. Face pact cu boala, cerând o amânare care să-i permită a realiza câteva obiective. Este o fază destul de plină de reacții ce trebuie valorizată la maxim de cei care asistă bolnavul, care în această fază apelează la toate resursele și energiile sale. Astfel de înțelegere asumă în general două diferite expresii. Prima este relativă pacientului însuși și bolii sale. În mod lucid și fără acea frică a unui diferit adevăr ce-l avea în prima fază, acesta caută un spital de calitate, un chirurg cât mai capabil, o modalitate de asistență cât mai eficace, adesea conștient că toate acestea nu-l vor putea duce la o însănătoșire, ci la o bună calitate a vieții. A doua componentă se îndreaptă către cel care-l înconjoară și constă într-o serie de ajustări și planificări de care bolnavul dispune, gândindu-se la viitorul celorlalți: școlarizarea fiilor, stabilitatea economică etc..

Apoi urmează depresia, moment care conduce către faza finală. Până aici putem spune că bolnavul a căutat un diferit adevăr și nu l-a găsit; o explicare pe care nimeni nu i-a dat-o, și astfel a făcut pact cu boala sa, continuând să supraviețuiască în cel bolnav. La acest punct, ca un luptător epuizat, el se descurajează în fața adevărului dând loc depresiei. Trebuie care îngrijesc astfel de bolnavi să se păzească de aceia ce par în mod excesiv puternici, iar în realitate pot ascunde reacții anormale care vor fi apoi tratați într-un mod foarte dificil. În această fază nu trebuie să se ajungă la cea mai neagră disperare, care în diferiți subiecți ar putea duce și la suicid. De aceea, cei care asistă pe pacient, pe de o parte, ar trebui să nu-l sufoce, lăsându-l liber; pe de altă parte, ar trebui să-l facă pe bolnav să simtă cu o sporită intensitate toată puterea sa afectivă.

Faza finală care încheie itinerariul psihologic este așa numita acceptare, în care putem observa cum pacientul se împacă cu adevărul. L-a negat, s-a revoltat, a tratat cu el, era depresiv în fața inevitabilității, acum este în stare să-l privească în față. Aceasta nu înseamnă că este vorba de o împăcare pacifică sau nedureroasă. Bolnavul se limitează să accepte în mod pasiv și în spirit de absolută resemnare, o realitate ce nu a reușit să o șteargă sau să o modifice. Poate înfrunta cu putere și curaj moartea aproape iminentă. În mod indubitabil perspectiva religioasă poate contribui în mod puternic la această acceptare, dar nu este determinantă. Pe de o parte, poate fi un credincios care nu reușește să aibă o gândire despre moarte, să o accepte, să trăiască în spiritul unei credințe pe care a profesat-o mereu, dar care ajunsă la acest punct se clatină; pe de altă parte poate fi o persoană care nu a profesat și nu a practicat niciodată o credință religioasă și care totuși se apropie de acest moment cu demnitate și seninătate.

1.4. Criza rudelor

Un alt aspect de luat în considerație este raportul bolnavului în fază terminală cu familia. Boala, după cum este evident, nu se referă numai la bolnav, ci și la cei din familie și aceasta nu numai pentru obligația de asistență pe care aceștia o au și pe care trebuie să o înfrunte, ci mai mult pentru criza care implică familia în momentul în care un membru al ei este afectat de o boală cu sfârșit nefericit. Fiecare boală, în schimb, mai presus de toate fie cronică fie în fază terminală, implică o adaptare a familiei. Problemele pot fi de o aparentă banalitate sau de o extremă complexitate. Pe de altă parte, se poate observa că și în cel bolnav poate izbucni o serie de procese psihologice care au ca obiect specific familia: problemele de caracter economico-muncitoresc, durerea în a vedea cum alții suferă din cauza lui, preocupări pentru un viitor care va fi în mod profund divers de cel care era gândit împreună cu familia, mascarea durerii pentru pierderea familiară pe care bolnavul o poate suferi, și ca atare, un astfel de tablou este ulterior agravat de fuga din partea colectivității.

Familia cu o rudă sau chiar cu un membru al ei bolnav, nu mai poate să-și desfășoare viața așa cum și-o desfășura înainte, și adesea se poate observa cum și prietenii nu mai sunt prezenți ca mai înainte. Până și comunitatea eclezială, ce ar trebui să fie într-un mod oarecare prezentă alături de familia în care există un bolnav, de multe ori se poate observa o ignoranță destul de mare din partea acesteia. Așa-zisa suferință, pe care cel bolnav o trăiește, își va atinge scopul său, în moartea sa apropiată, care asumă tristele trăsături ale izolării și marginalizării, din partea celor apropiați celui bolnav.

Există cel puțin patru modele fundamentale de interacțiuni în interiorul familiei, care adesea sunt valide pentru fiecare formă de boală, dar mai mult, în mod net prezente în boala terminală. Le voi aminti pe scurt:

Primul este cel linear. În acest prim model, boala interpelează în mod direct familia, trezind diferite reacții emotive și comportamentale ce pleacă de la negarea neîncrederii sau a agresivității în confruntările cu cei care fac parte din domeniul sanitar, de la regresie și de la autoizolare, la încrederea realistă. Linearitatea modelului constă într-o oarecare simplicitate a interacțiunii psihice, prin care evenimentul bolii ce a lovit pe bolnav este transmis și familiei în mod implicit. Individul, pe care boala l-a transformat în bolnav, în raportul legăturilor familiare ce le are, devine „bolnav familial” constituind un fel de, „legătură” între boală și familie. Prin intermediul lui, întreaga familie este interesată de boală.

Al doilea model este numit circular, deoarece, spre deosebire de modelul precedent, evidențiază un mai mare dinamism interactiv. Este ca și cum boala, bolnavul, familia, ar fi instaurat un fel de „cerc vicios”, în care fiecare dintre cele tei elemente apasă asupra altuia, constrângându-l pe celălalt la o reacție de adaptare, care la rândul său apasă în mod ulterior asupra următorului element al cercului.

Un al treilea model este cel sistematic, în care boala devine expresie de criză totală a sistemului familial. Boala devine atunci o adevărată și proprie amenințare asupra stabilității. Într-un astfel de proces, bolnavul ar putea fi marginalizat, ca element de instabilitate, determinând o absolută izolare.

Un al patrulea model este cel narativ, prezent mai presus de toate în boli. În acest model amintit mai sus, boala nu este numai un fapt trecător și întâmplător, ci este un eveniment însemnat în mod profund în istoria familiei, care este în mod ireversibil transformată. Bolnavul introdus în nucleul familial, din cauza bolii sale, este, dacă am putea spune așa, împărțit în două realități: familia și realitatea sanitară. Riscul este acela că, chiar pe motivul unei astfel de extinderi temporale, el este în mod psihologic și nu în mod material, dat celui care-l are în grijă, sustrăgându-l din contextul familial și lăsând ca alții să se ocupe de el (ca de exemplu: infirmieri, doctori, grupuri de voluntari etc.). Precizate fiind fazele de acceptare din partea bolnavului, precum și comportările acestuia, atenția mea se îndreaptă acum spre diferitele aspecte etice, care percepute și puse în practică bine, pot contribui la așteptarea și implicit la îmbrățișarea cu demnitate a morții.

2. A muri cu demnitate: Aspecte etice

2.1. O asistență completă

Pentru a înțelege mai bine această realitate, care are o deosebită semnificație în ceea ce privește îngrijirea celor bolnavi în fază terminală, să vedem ceea ce se spune și ce anume se accentuează mai mult în Carta Lucrătorilor Sanitari referitor la aceasta:

„Când condițiile de sănătate se deteriorează în mod ireversibil și fără speranță de vindecare, omul intră în faza terminală a existenței sale pământești. Pentru el a trăi este în mod cu totul particular și progresiv precar și chinuitor. Bolii și suferinței fizice i se adaugă drama psihologică și spirituală a despărțirii, pe care moartea o vestește și o aduce cu sine”.

În această etapă a vieții, este nevoie de o asistență demnă referitor la persoana umană care se află la sfârșitul vieții sale pământești, și acesta trebuie să fie obiectivul pe care fiecare om trebuie să-l urmeze pe acest pământ, cu privire la persoana de lângă el. Această asistență recere, din partea persoanei care îngrijește pe cel bolnav, foarte multă compasiune, competență profesioanală etc.

Înainte de a vorbi despre aspectele etice ale acestei existențe, este necesar să evocăm trei principii destul de importante:

– Primul principiu este acela în care bolnavul, în faza terminală a bolii sale, este o persoană care trebuie ajutată să poată înfrunta momentul dramatic al vieții, sale cu convingerea fermă că viața umană își păstrează în mod integral valoarea sa, chiar și atunci când condițiile fizice tind să se deterioreze.

– Un al doilea principiu se referă la formarea profesională a personalului sanitar (infirmieri, doctori etc.). Se poate observa cu destulă durere, că facultățile de medicină și cursurile de specialitate în științele cu privire la infirmieri dau și astăzi puțină importanță pregătirii studenților, pentru o muncă de asistență și contact zilnic cu suferința umană și cu moartea, muncă ce implică o deosebită pregătire intelectuală.

– Un al treilea principiu este că aceleași îngrijiri terapeutice de asistență pot prezenta aspecte ambivalente, dar este necesar să amintim că deja întrebarea pe care și-o pune știința medicală cu privire la moarte, rămâne marcată de multe ori de limite, fără a reuși să dea nici până acum un răspuns clar. Întrucât momentul morții ontologice scapă științei medicale, medicina devine limitată ca și știință, în a da un răspuns satisfăcător omului cu privire la acest mister al morții. Medicul, poate constata, dar constatarea poate fi – post eventum – deoarece, în acest caz, moartea poate traversa parametrii indirecți chiar și când instrumentele din domeniul medical sunt de o extremă precizie. Medicina este chemată să respecte moartea și trebuie să se abțină de la diferitele acte anticipate sau de la acea ură nejustificată, deoarece moartea este un moment solemn și profund al persoanei, care-și împlinește experiența sa pământească și se îndreaptă de acum spre momentul fără apus al transcendenței și al eternității.

2.2. Demnitatea de a muri

Dreptul la viață se transformă în bolnavul terminal ca un drept de a muri cu toată seninătatea și demnitatea umană și creștină. Deși conștient că nu este nici stăpânul vieții și nici învingătorul morții, personalul sanitar în evaluarea mijloacelor trebuie să facă alegeri bune, adică să țină cont de pacient și să ia diferitele decizii în funcție de condițiile sale reale. A înțelege că vine momentul în care un pacient nu mai poate fi salvat de știința medicală, înseamnă a respecta limitele realității sale fizice, dar în același timp înseamnă a-i permite persoanei umane de a exprima valorile sale spirituale cu privire la viața și la moartea sa și de a urma pe deplin realizarea sa. Se poate, așadar, afirma pe drept cuvânt că demnitatea morții include trei elemente: o relație emotivă semnificativă cu familia, cu prietenii, cu personalul sanitar, un context în care cel ce se apropie de moarte poate comunica deschis cu toate persoanele; un sistem de valori care permit bolnavului să dea o semnificație autentică situației în care se află. Pentru a putea prezenta pe scurt condițiile unei astfel de asistențe, a fost elaborată o așa-zisă Cartă a Drepturilor Bolnavului, care prevede tocmai acest respect fundamental destul de exigent. Voi cita acum câteva fraze cu privire la dreptul bolnavilor conținute în această Cartă:

– Am dreptul la a fi tratat ca un om viu pentru că nu sunt mort;

– Am dreptul de a păstra un sentiment de speranță orice s-ar întâmpla;

– Am dreptul de a exprima în modul meu sentimentele și emoțiile mele, pentru a mă apropia de moartea mea;

– Am dreptul de a participa la decizii privind asistența mea;

– Am dreptul de a nu muri de unul singur;

– Am dreptul la răspunsuri oneste la întrebările mele;

– Am dreptul de a nu fi ignorat;

– Am dreptul de a fi ajutat de familie și ca familia să accepte moartea mea;

– Am dreptul de a muri în pace și cu demnitate;

– Am dreptul de a-mi păstra identitatea și de a nu fi judecat pentru deciziile mele, chiar și cele contrare față de opiniile celorlalți;

Tocmai această demnitate de a muri este adevăratul obiectiv terapeutic, care face parte din asistența bolnavului ajuns în faza finală a bolii sale, fază care nu este decât drumul progresiv spre inevitabilul declin total al funcționării fiziologice.

Actuala pregătire a personalului sanitar este constituită în mod exclusiv în faptul de a-și îndrepta întreaga atenție asupra acestei funcțiuni fiziologice. Această pregătire face absolută expresia; „se diagnostică pentru a se vindeca, se are grijă pentru a se vindeca, se asistă pentru a se vindeca”; riscând astfel de a vedea „persoana care nu se poate vindeca” în afara obiectivului terapeutic profesional. De aici reiese și necesitatea de a clarifica și acest concept de vindecare. În schimb, dacă vindecarea înseamnă totala recuperare a forțelor fizice, cu toate acestea este evident că în această perspectivă a bolii în fază terminală nu se poate vorbi de o vindecare, mai ales pentru persoanele în vârstă sau pentru acelea atinse de boli cronice sau chiar și la acelea pentru care vindecarea comportă diferite mutilări. Este necesar, a pune în fruntea vindecării o perspectivă mai amplă decât aceea biofizcă. Prin vindecare nu trebuie să se înțeleagă numai recuperarea fizică, când nu mai este posibil, ci mai mult este nevoie ca cel bolnav să aibă parte de o pace psihologică, o forță interioară, curajul, forța morală și spirituală. Trebuie să existe acea capacitate de a nu merge în derivă, chiar dacă corpul este slăbit de boala pe care o are. Bolnavul în faza terminală, va putea fi „vindecat”, dacă va reuși să înfrunte cu curaj și demnitate ultimul moment al vieții pământești și bineînțeles dacă medicii îl vor îngriji cât de bine posibil. Dacă nu se va urmări mereu și în mod integral acest obiectiv, persoana ar putea muri în disperare. Totuși vindecarea rămâne a fi considerată ca un obiectiv terapeutic mereu prezent în toate situațiile de asistență a bolnavului.

2.3. Comunicarea diagnosticului și consensul informat

Sunt mulți factori care pot influența semnificativ răspunsurile personale în fața evenimentului morții. Acești factori cuprind vârsta, personalitate, boala, cultura, sexul și concomitent situațiile de stres, ca și precedentele experiențe de pierdere. Răspunsul pacientului va depinde foarte mult și de gradul de cunoaștere al situației, și de modul în care personalul medical va putea să coordoneze diferitele situații, în baza nivelului de conștientizare a bolnavului. Acest lucru constituie așa numitul concept de consens informat, referindu-se la necesitatea de a informa pacientul asupra tratamentului programat, ca și despre efectele sale, garantând că nu va putea să fie început acest tratament fără consimțământul său. A obține un consens informat, constituie un obiectiv etic care implică principiile autonomiei și cele ale autodeterminării. Din punct de vedere etic trebuie recunoscut faptul că acest lucru este foarte dificil, dacă nu imposibil a justifica că nu alții trebuie să ia decizii cu privire la o persoană în deplină cunoștință. Medicul are datoria de a da pacientului, în funcție de nivelul său de cultură și de capacitățile sale de discernământ, informații clare asupra diagnosticului său, făcând aceasta în limitele cunoștințelor sale medicale și respectând dreptul persoanei.

La tendința încă generalizată de a ascunde diferite prognoze date de medic, poate colabora chiar și familia, care foarte adesea este prima care ajunge la cunoașterea situației reale a bolnavului. Folosirea tăcerii, pe care familia o adoptă, pentru a nu spune adevărul întreg bolnavului, este adesea mai crudă decât faptul de a spune acestuia adevărul în față.

Alături de necesitatea etică a informării bolnavului trebuie să se țină cont dacă există contraindicații ale acestei informări, având totuși în vedere că, în general, este un drept inalienabil al fiecăruia de a fi informat asupra propriei situații. Acest fapt nu trebuie să fie înțeles drept ca o problemă între a spune și a nu spune, cu riscul de a fi nerespectuoși față de acea persoană, comunicându-i cu brutalitate un adevăr. Așadar, este o regulă precisă a infirmierilor de a spune o parte din adevăr bolnavului. La fel este precizată regula de a nu spune niciodată nimic fals bolnavului. Omul care este aproape de cel care stă să moară fie el medic fie infirmier, trebuie să fie înainte de toate disponibil, să aibă capacitatea de a asculta pe acela care suferă. Dacă bolnavul este ascultat, este adesea el însuși cel care caută înlăuntrul lui acel mare adevăr, de care are nevoie. Adevărul nu este făcut mereu din cuvinte, ci este și o percepție, o apropiere progresivă, sau mai bine zis o acceptare a realității crude. Majoritatea bolnavilor simt apropierea morții, căci ei dispun de anumite semnale care vin din izvoarele informative interioare, la care cere informarea asupra dubiilor și temerilor sale ce pot fi înțelese în felul următor:

– semnalele fizice și psihice ale propriului corp;

tentativele de autodiagnosticare clinică;

informațiile medicului și personalului sanitar și afirmațiile cunoscuților, ale prietenilor, ale altor bolnavi, etc.;

comentariile infirmierilor, ale cunoscuților, unele vizite făcute ocazional;

schimbările de comportament a persoanelor care se află sub îngrijirile medicale, în sistematizarea ambientală;

răspunsurile evazive ale altor persoane privitor la propriul viitor.

Chiar și consensul explicit al pacientului, în momentul în care se încredințează medicului sau structurii spitalicești, este necesar pentru grija și recuperarea sănătății lui. Acest consens nu dispensează medicul de la datoria sa de a se informa asupra desfășurării terapiei și de a cere de fiecare dată un ulterior și explicit consens din partea celui ce se află în faza terminală. Trebuie să credem mereu că viața și sănătatea sunt încredințate îndeosebi responsabilității pacientului și că medicul nu are asupra pacientului alte drepturi superioare, pe care le are pacientul asupra lui însuși. Atunci când medicul susține ca fiind inacceptabil în mod etic pretențiile și voința pacientului, acesta poate, și trebuie uneori să facă un discernământ între voința sa și cea a medicului, sau dacă este cazul, apelând la alte spitale sau la alți medici. Nici conștiința pacientului nu poate fi violată de medic și nici cea a medicului nu poate fi forțată de către pacient, căci amândoi sunt responsabili de viața și morala lor fie ca un bine personal fie ca un bine social.

2.4. Controlul durerii

Componentele suferinței umane sunt multe și foarte bine legate între ele. Dintre acestea amintim pe cele fizice, emotive, spirituale, sociale, psihice. Vreau să mă limitez numai la faptul de a evidenția problemele etice care intervin, suprapunându-se durerilor fizice. Teama de a avea o durere fizică necontrolată poate depăși frica propriei morți. În ambientul unei intervenții farmacologice, se poate afirma că majoritatea persoanelor muribunde experimentează dureri și alte simptome, care pot fi ușurate mai ales de către o administrare regulată de medicamente ce sunt în conformitate cu simptomele respective. Obiectivul tratamentului trebuie să fie acela de a elimina simptomele și de a preveni efectul în intervalul de tratament terapeutic. Pregătirea fiecărei intervenții chirurgicale este o luptă cu durerea fizică.

În viziunea creștină, durerea este un dușman care este greu de combătut și nu poate fi absolutizat. Într-unul din documentele Consiliului Pontifical Cor Unum se afirmă că „suferința și durerea nu reprezintă un sfârșit în ele însele”. Același document afirmă că este nevoi de a se pune în situația de a percepe, de a asculta cu multă răbdare bolnavul, de a afla care este realitatea suferinței sale, de care el rămâne primul judecător.

Deja Papa Pius al XII-lea, în discursul din 24 februarie 1957, a afirmat în tema cu privire la anestezie, că ea sub multe aspecte poate produce efecte nocive și poate împiedica un mare bine. Medicul care nu acceptă metodele nu intră în contradicție nici cu ordinea morală naturală, nici cu idealul specific creștin.

2.5. Folosirea proporțională a mijloacelor terapeutice

Ne putem întreba dacă astăzi trebuie să se aplice toate mijloacele terapeutice în orice circumstanță. Într-un trecut foarte îndepărtat, moraliștii ar fi replicat că folosirea mijloacelor „extraordinare” nu puteau fi obligatorii: o astfel de afirmație este încă validă, în linie de principiu, dar pentru zilele noastre este mai puțin evidentă, din cauza impreciziei care vine din progresele uimitoare în câmpul tehnicii medicale. Astăzi se preferă să se vorbească mai curând de mijloace „proporționate” și „neproporționate”. Este important de a evalua tipul de tratament, gradul de dificultate, riscul, costul și posibilitatea de aplicare a acestor mijloace de tratament fără a leza respectul și personalitatea pacientului. Noul cod deontologic afirmă că în caz de boală în fază terminală:

„Medicul, în respect față de voința pacientului, poate limita munca sa de asistență morală și la terapia aptă de a economisi inutila suferință, înlocuind cu tratamente apropiate și păstrând pe cât posibil calitatea unei vieți care se stinge. Unde se alătură lipsa conștiinței, medicul va trebui să acționeze după știință și conștiință, urmărind în terapie ceea ce este drept. Așa se exprimă articolul 44”.

Pentru a ușura aplicarea acestor principii generale au fost elaborate de către Congregația pentru Doctrina Credinței următoarele prescrieri:

a) În lipsa altor remedii este permis de a fi în conformitate cu consensul bolnavului, cu mijloacele puse la dispoziție de medicina mai avansată, chiar dacă sunt în stadiul de experiment și nu sunt expuse la un oarecare risc. Acceptându-le, bolnavul va putea da chiar și un exemplu de generozitate pentru binele umanității.

b) Este permis de a întrerupe aplicarea acestor mijloace, atunci când rezultatele sunt defavorabile speranțelor puse în ele. Dar în ceea ce privește luarea unei decizii, în general, va trebui să se țină cont de adevărata dorință a bolnavului și de cele ale familiei sale, cu toate că părerea medicilor este adevărată și competentă.

c) Este mereu permis de a se bucura de mijloacele normale pe care medicina le poate oferi. Nu poate fi impusă nimănui obligația de a se folosi de un tip de îngrijire, care cu cât este folosită mai mult, cu atât nu este încă lipsită de pericol sau este prea scumpă. Refuzul său nu este egal cu sinuciderea, ci înseamnă o simplă acceptare a condiție umane sau dorința de a evita să se pună în aplicare un dispozitiv medical.

d) În vederea morții inevitabile, cu toate mijloacele folosite, este permis în conștiință, a lua decizia de a renunța la tratamente, care ar putea fi numai o prelungire precară și dăunătoare vieții, fără însă a întrerupe îngrijirile normale atribuite bolnavului în cazuri asemănătoare. De aceea medicul nu are nici un motiv de a se mânia, pentru faptul că nu a putut presta asistența necesară pentru o persoană aflată în pericol.

Aceste prescrieri au scopul de a elibera de toate aceste forme de activism tehnic care exprimă o tentativă de „a evita, de a fi implicați profesional și personal într-un dialog cu muribundul, încăpăținându-se parcă să mai trăiască”.

În concluzia acestui subcapitol se poate vorbi de încăpăținarea terapeutică, atunci când un tratament este dovedit a fi ineficace în relație cu obiectivul, prin care se poate ajunge la prezența unui risc elevat sau la o gravitate particulară pentru pacient cu o ulterioară suferință. În acest caz aparatul tehnologic, care deși are indiscutabilele sale merite, transformă interesul persoanei și face din ea un „obiect”.

2.6. Calitatea vieții

În cele ce urmează voi încerca să prezint concluzia acestui ultim subpunct, care este destul de semnificativ. Acesta se referă la o ultimă problemă etică, adică la calitatea vieții. Acest termen are un semnificat echivoc, deoarece nu este clar la care moment al vieții face referință și nu sunt așa de evidente persoanele sau persoana care trebuie evaluată. Dreptatea personalului profesional este adesea evaluată negativ în situația respectării vieții a acelui pacient și nu există mereu modalități coerente și necesare de comunicare adecvată între bolnav și personalul medical. Chiar acest criteriu al calității vieții, poate duce chiar la justificarea unui act de eutanasiere. Chiar și eutanasia, în sensul său semnificativ etimologic, semnifică o „moarte ușoară și fără dureri”. Nimănui nu-i este permis să distrugă viața unei ființe umane, în orice situație s-ar afla (fie copil, fie adult fie bătrân). Aceasta se contrapune ordinului biblic: „Nu ucide!”. Respectul pentru corpul fiecăruia în fiecare din funcțiile sale este respectul pentru umanitate și sfințire. Este necesar a considera că eutanasia poate fi rodul unei culturi care uită cu multă ușurință Revelația, ce afirmă că viața omului conține în ea însăși propriul sens. Etica care nu se naște din simpla apărare a regulilor comportamentale, se suprapune vieții, dar mai curând interesului pasionat pentru aceeași viață, având ca obiect al său o anumită comunicare cu muribundul, în care cu ajutorul privirii cade asupra lui și este transmis ca un drept de valoare pozitivă asupra existenței sale. Este important să nu subestimăm întrebarea despre eutanasie, care se naște din ambientul unde se află muribundul. Pentru a evita o confruntare cu suferința, care poate deveni uneori foarte dureroasă și obositoare, trebuie să se aleagă o altă variantă decât eutanasia, deoarece este împotriva legii Creatorului. Eutanasia este un act criminal pe care nici un scop nu-l poate legitima. Bolnavul, pe parcursul suferinței lui, trebuie să simtă mereu prezența celor dragi și nu trebuie nicidecum lăsat să moară de unul singur. Are nevoie de prezența iubitoare a fiecărei persoane dragi lui și nu să se simtă abandonat sorții sale, adică suferinței și morții.

3. Pentru o mai bună pastorală a bolnavilor terminali

3.1. A conviețui cu moartea. Reacții psihologice ale bolnavului și ale celor care-l îngrijesc

3.1.1. A fugi de moarte

Pentru a înțelege mai ușor dificultatea de a înfrunta ultimul moment al vieții, vreau să prezint o legendă cu privire la un om care voia cu tot dinadinsul să moară.

„A fost odată un om din Isfahan, ce văzuse într-una din zile Moartea care îl aștepta lângă pragul de la ușa casei sale. Ce vrei de la mine? Strigă omul. Moartea i-a spus: Am venit la… Nici nu terminase bine ceea ce avea de spus Moartea, că omul acela s-a suit iute pe șaua calului său și a plecat spre Samarcanda, un oraș foarte departe de casa sa. A avut nevoie de trei zile și trei nopți, fără a face vreun popas, ca să ajungă la Samarcanda. Acolo fiind sigur că Moartea nu va mai da de urma lui, a mers ca să caute un loc de dormit, dar spre mai marea lui surprindere, după ce deschise ușa la cameră, iarăși se întâlni cu Moartea, care-l aștepta în pat. Moartea se sculă deodată din pat și-i zise: Mă bucur că ai reușit să ajungi la timp, căci credeam că vei merge în altă parte și te voi pierde. Dacă-ți mai amintești bine, la Isfahan nu mai lăsat să-ți vorbesc. Venisem în orașul tău natal, ca să te anunț că în dimineața celei de-a treia zi voiam să mă întâlnesc cu tine, în camera acestui hotel, aici la Samarcanda”.

Giovanni Ancona este cel care a scris această legendă. În introducerea uneia dintre cărțile sale, spunea următoarele despre moarte: „În această legendă se împletesc foarte bine sugestia și realismul, care reprezintă în mod esențial modelul unei întâlniri indispensabile: omul cu moartea. Oricât de mult am vrea să scăpăm de moarte, ea este mereu prezentă lângă noi și ne așteaptă”. Tocmai mecanismul îndepărtării (o tentativă mai mult sau mai puțin conștientă de a fugi de ceea ce ne supără și ne face să suferim) este acela care privește raportul nostru actual cu moartea la nivel personal, social și eclezial. Subconștientul nostru nu poate accepta ideea că într-o zi va trebui să murim. Ideea despre moarte poate da naștere la o neliniște interioară insuportabilă cu care, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, am învățat să ne apărăm foarte ușor. Chiar și Freud a remarcat o tendință clară a omului de a nu se gândi la moarte și de a o elimina din societate. Negația despre care s-a vorbit de ea la începutul acestui capitol, este un mecanism important de apărare al eu-lui nostru, deranjat de cunoașterea unei anumite realități, care încearcă în mod inconștient de a o uita și de a bloca astfel, tensiunea emotivă (în mod particular neliniștea interioară) ce derivă din ea. Este vorba de a nu vedea refuzul, de a accepta lucrurile așa cum sunt în realitate. Cu alte cuvinte este vorba de o fugă libertină, care reflectă incapacitatea de a controla „calul” emoțiilor noastre, de la Isfahan spre Samarcanda, încercând de a fugi de moarte, pentru a ne odihni în liniște în camera de hotel a iluziilor noastre. Atunci când se află într-o boală gravă, strâns legată de realitatea morții, se întâmplă ca cel bolnav să nege, cu bună știință și credință, informațiile primite în prealabil. Totuși, acest fenomen al nerecunoașterii și al neliniștii, cu privire la realitatea morții, nu-l interesează numai pe cel bolnav, ci și pe rudele sale, pe prietenii și pe asistenții medicali. În ceea ce privește realitatea infirmității, există un raport între patru părți, din care trei pot fi percepute la nivel material (asistentul medical, bolnavul și rudele sale), iar una ascunsă (moartea) în subconștientul nostru este capabilă să influențeze și să promoveze comportamente deseori stranii și de neînțeles. Tentativa de eliminare a morții poate fi, pe de o parte, mult mai ușoară de realizat pentru cei care nu se îngrijesc în mod direct de cei bolnavi, iar pe de altă parte este aproape imposibil pentru cei care lucrează în spitale și au un contact mai direct cu cei bolnavi. Ei se află, așadar, într-o situație profund conflictuală, căci ca membri ai societății sunt ispitiți, în mod inconștient, să respingă realitatea morții și să o elimine din conștiința lor; pe când, ca asistenți medicali sunt obligați de datoriile lor profesionale să se întâlnească zilnic cu realitatea morții și să o învingă, dacă este posibil. Acest conflict este foarte dificil de aplatizat, mai ales atunci când realitatea morții din spitale (ca și în camera de hotel de la Samarcanda) recucerește cu aroganță scena. Cel care moare în spital determină anumite atitudini de fugă și de îndepărtare față de moarte, care, pe de o parte, apără pe cei care lucrează în aceste ambiente de o anumită neliniște interioară, iar pe de altă parte, marginalizează pe cel bolnav la nivel fizic și relațional, anticipând astfel o separare și „o moarte ușoară” ( eutanasia), atât pe plan relațional, cât pe plan și social.

A înțelege și a accepta suferința celui bolnav de către medic înseamnă a împiedica, ca aceasta să nu îl ducă pe cel bolnav la disperare, ci să-i deschidă calea spre acele posibilități de găsire a unor răspunsuri potrivite la suferința sa, atât la nivel terapeutic, cât și la nivel relațional. Multe din cererile de moarte prin eutanasiere, din partea pacienților, apar în urma unui minim de comunicare verbală și extraverbală înainte de moartea sa. Trebuie să fim capabili de a fi în sintonie cu cel bolnav și de a înțelege mesajul său, chiar dacă uneori ne vine greu de a accepta ceea ce ne va spune.

3.1.2. Drumul la nivel psihologic al celui bolnav

În fața morții pot fi observate, în cel bolnav, anumite emoții și reacții comportamentale. Așa cum s-a anticipat deja, în mod amănunțit în primul capitol, majoritatea bolnavilor – după părerea lui Kubler-Ross – reacționează la cunoașterea cu privire la boala lor terminală, prin intermediul negării și refuzului morții, obstaculând și îndepărtând apariția fricii, și le permite să-și regăsească curajul prin luarea de decizii mai puțin radicale. „De ce eu?” Iată, întrebarea care deseori urmează și este însoțită de sentimente de mânie, pusă pe seama mai ales a celor care se îngrijesc de el și pe seama lui Dumnezeu. Uneori, bolnavii caută să îl cheme în cauză mai ales pe Dumnezeu, dar și pe medicii care se îngrijesc de ei prin intermediul unei tentative de dobândire a anumitor avantaje, cel puțin „printr-o bună purtare”: dacă nu este posibilă vindecarea fizică a celui bolnav, cel puțin să i se dea posibilitatea de a trăi cât mai mult timp. Frica este principala emoție trăită de cel care se află în suferință, care, de cele mai multe ori, caută să o îndepărteze și să o elimine din viața sa.

A nu accepta moartea înseamnă a îndepărta o anumită neliniște interioară în urma separării de propriul trup. Încă de când suntem mici trăim o serie întreagă de despărțiri și ducem mereu cu noi neliniștea interioară a acestora. Fiecare persoană simte nevoia de a primi afecțiune pentru a putea trăi. În cazul dezvoltării și maturizării sale, individul leagă diferite relații, caută de a primi afecțiune de la cineva sau de la ceva, după care le părăsește, fiind interesat de noi legături și relații cu alte persoane. Acest ciclu de afecțiune și de despărțire, și însăși esența vieții, marchează practic drumul fiecărui om. Procesul înainte de moarte este trăit înainte de toate de către cel bolnav, dar și de alți protagoniști, prin intermediul doliului și al despărțirii dureroase.

În dialogul cu cel muribund este necesar ca să fim atenți să nu confundăm nevoile, dorințele și valorile noastre cu ale sale și să știm să înțelegem mesajul său simbolic și tăcut. Bolnavul are nevoie să simtă aproape afecțiunea unei persoane, să dea un sens profund vieții sale, să aibă un viitor iluminat, să se simtă părtaș al unei istorii viitoare sigure și să găsească un răspuns la dorința sa de nemurire. Suferința sa cea mai mare este aceea de a fi părăsit de către toți cei cunoscuți.

Scrisoarea pe care o tânără infirmieră a adresat-o responsabililor cu bolnavii, în care își desfășura activitatea, arată foarte bine anumite dinamici:

„Mai am de trăit între o lună și trei luni, sau cel mult un an, dar nimănui nu-i place să înfrunte acest argument. De aceea, mă aflu în fața unui zid foarte înalt și durabil, care este tot ceea ce mi-a mai rămas. Am ajuns să fiu simbolul fricii voastre, oricare ar fi aceasta, adică a acelei frici pe care va trebui să o înfruntăm, unul fiecare dintre noi, în momentul agoniei morții. Voi veniți la mine, ca să-mi aduceți pastile sau să-mi luați temperatura, și imediat după ce vă îndepliniți datoria, plecați, într-o clipă fără ca să fiți găsiți de nimeni. În realitate de ce anume vă este frică? Oare nu vă dați seama că sunt eu cel muribund, nicidecum dumneavoastră? Fiți fără grijă! Aveți puțină răbdare, că va veni și rândul dumneavoastră! Recunosc că-mi este frică și de aceea vă cer ajutorul acum când am mai multă nevoie de cineva, ca să-mi stea alături. Oare n-ați devenit și dumneavoastră indiferentă în fața morții? Ce-i drept pentru mine, cel muribund, este o realitate nouă, pe care nu am mai trăit-o până acum”.

3.1.3. Suferința celui muribund

Frica de moarte este mai ales acea realitate trăită în general înainte de moarte, fiind vorba de frica de dependență, de neputință și de durere, care însoțesc bolile incurabile. Suferința celui bolnav, mai ales aceea a muribundului, este deseori o suferință „totală”, care are o influență negativă nu numai asupra trupului său, ci și asupra sentimentelor, a relațiilor și a întrebărilor sale la nivel spiritual. Din păcate, foarte rar, doctorii pot da un răspuns „la nivel terapeutic” la diferitele dimensiuni ale suferinței.

O suferință mare poate duce pe cel bolnav să aleagă o cale extremă de ameliorare, care poate coincide de cele mai multe ori cu moartea. Suferința la nivel psihologic este strâns legată de nesiguranță și de toate acele sentimente negative care se nasc din apropierea de realitatea morții, din pierderea controlului asupra vieții proprii și din dezamăgirea față de propriile vise. Suferința poate avea și unele dimensiuni sociale: suferința din cauza marginalizării, a faptului de a depinde de alții, a pierderii rolului de protagonist la serviciu și a propriei identități sociale, a dificultăților sau imposibilității de a-și exprima trăirile interioare și de a împărtăși experiențele personale la nivel spiritual. Această suferință este, de asemenea, o realitate care se naște din dificultatea de a găsi o semnificație, un scop profund al vieții personale și o speranță în Dumnezeu, pe care de multe ori îl ținem departe de noi, ca pe un dușman ce trebuie uitat. Fiecare dintre noi are nevoie de un motiv pentru a trăi, și un altul pentru a muri. Atenția față de diferitele dimensiuni ale durerii celui muribund (la așa-zisa „durere totală”), face parte integrantă din regimul celui bolnav. Aspectele fizice, psihologice, sociale și spirituale ale suferinței se influențează reciproc. Rugăciunile celui bolnav, care cer de bunăvoie moartea, trebuie să fie mai întâi dezvăluite, căci ele nu exprimă, de cele mai multe ori, o dorință autentică de eutanasiere sau o sinucidere asistată, ci mai degrabă anumite rugăciuni pentru dobândirea unei mângâieri, un strigăt de ajutor pentru o îngrijire medicală mai atentă și o dorință de iubire autentică. Familia este chemată să dea maximă atenție tuturor manifestărilor care pot avea loc pe parcursul bolii pe care cel bolnav o experimentează. Moartea unei persoane dragi poate fi un moment dificil de acceptat, la nivel sentimental, pentru întreaga familie. Familia este prima care vine în contact cu bolnavul, de aceea se cere din partea ei o maximă înțelegere a celui care este bolnav, chiar dacă îngrijirea celui bolnav și suferind cere, o doză mare de epuizare în mod particular la nivel psihic. Însăși suferința pe care bolnavul o suportă, cere din partea familiei, a medicilor, a infirmierilor un efort care deseori poate schimba modul de comportament al acestora, iar acest mod de a se comporta, echivalează cu faptul de a se îngriji fără a se arde, adică, a se îngriji de cel bolnav fără a fi contaminat de comportamentele sau suferințele, pe care uneori bolnavul le manifestă față de cei care-l îngrijesc. În a fi alături de cei care suferă este nevoie de a ști să colaborăm cu ei, să dialogăm cu ei, dar fără a ne identifica cu suferința lor. Se cere din partea tuturor celor care se îngrijesc de cei care suferă, o pregătire adecvată la „nivel profesional”, pentru a fi capabili să comunice și să știe să se relaționeze cu acești bolnavi. Dacă până acum s-au prezentat diferitele reacții pe care bolnavul în fază terminală le comportă la aflarea vestei că moartea se apropie, chiar dacă latura pastorală a fost foarte puțin atinsă (am putut să ne dăm seama de ea din diferitele aspecte etice, expuse la începutul acestui capitol). În continuare vreau să accentuez foarte mult această practică pastorală referitor la aceste persoane.

3.2. Modul de a sensibiliza

Pastorala celor bolnavi în comunitatea parohială, cere să se ia în considerație stabilirea unui program specific de activitate. Chiar și credincioșii catolici sunt uneori influențați să rămână indiferenți în fața suferinței și a mizeriei celorlalți din societatea civilă, căutând, prin diferite ocupații, să se îndepărteze de acele forme de relație cu boala durerea și mizeria. În societatea de astăzi nu mai este loc pentru compasiune, pentru „a suferi cu cel suferind”.

De aceea, angajarea principală este aceea de a sensibiliza comunitatea parohială cu privire la problemele bolnavilor din cadrul ei și la o responsabilitate din ce în ce mai mare, pe care toți trebuie să o aibă, activând și susținând o pastorală adecvată a celor bolnavi. Biserica Catolică vorbește de o „prioritate în evanghelizare și catehizare” și precizează că „preocuparea comunității ecleziale, față de domeniul sanitar și al asistenței bolnavilor, trebuie să se concretizeze în proiecte de cateheză și de formare”. Așadar, totul este o lucrare de sensibilizare și de educație pastorală a celor sănătoși, prin care Biserica face cunoscută necesitatea acestei angajări urgente și prioritare ale cărei roade nu vor lipsi. Este important în continuare să se descrie cum are loc această muncă precum și roadele pe care ea le aduce. În primul rând este nevoie de:

-O prezentare clară și solidă a importanței pastorale din domeniul sănătății la lumina: atenției deosebite a lui Cristos față de cei bolnavi și abandonați; a grijii tradiționale a bisericii de-a lungul secolelor față de bolnavii comunității; a invitației din partea Papei „de a relua, a valoriza și îmbogăți o acțiune pastorală pentru cei bolnavi și suferinzi”, care ne conduce să o considerăm ca fiind minister evanghelic și eclezial și să o valorizăm în mod sincer. Într-o altă ordine de idei se poate spune că este indispensabilă o cateheză adaptată naturii comunității parohiale, întrucât trebuie să se realizeze pe teritoriul său misiunea lui Cristos, atent și grijuliu față de sărăcia umană fizică, morală, atitudine văzută ca „semnul” iubirii lui Dumnezeu față de cei bolnavi și ca expresie a comuniunii prin intermediul solidarității, a coparticipării la suferința celor bolnavi și nevoiași.

Astfel de cateheze se fac nu pentru faptul că trezesc o dorință de continuare a misiunii lui Cristos, sau de trăire în mod concret autentic comuniunea și fraternitatea prin gesturi de solidaritate și împărtășire, prin care se prelungește adunarea euharistică, punându-se la dispoziția celorlalți. Este foarte important ca în comunitatea parohială, în care sunt bolnavi cu felurite boli, „să se întreprindă o muncă de educare a întregii comunități”, constând în conștientizarea semnificatului teologic al prezenței celor bolnavi în mijlocul lor, ca sacrament al prezenței lui Cristos, al locului privilegiat ce au dreptul să-l ocupe bolnavii între ceilalți credincioși, asupra prețioasei misiuni ce o au pentru comunitate cu propria lor suferință unită cu prezența lui Cristos suferind, a bogăției de valori umane, morale și religioase ce le pot mărturisi, oferi și transmite. Este important ca în educarea comunității „să se valorizeze în mod special celebrarea euharistică duminicală”, întrucât este specific misterului dragostei și darului lui Cristos făcut oamenilor de a invita și a intra cu El cel care se sacrifică pentru toți, prin logica dăruirii de sine, este izvorul creșterii dragostei împărtășind aceeași pâine euharistică, este izvorul angajării concrete a comunității în a mărturisi în mod vizibil prin opere față de cei care suferă acea iubire celebrată, comunicată și primită în spirit de credință. Mai mult celebrarea euharistică este locul și momentul privilegiat pentru evanghelizarea și formarea dragostei fraterne mai ales în vederea acestei pastorale a bolnavilor.

Prezentarea catehetică a acestor teme și valorizarea specifică a celebrării euharistice pot promova o mentalitate nouă cu privire la bolnavii din parohie, o sensibilizare comunitară, nu la un nivel emotiv superficial, ci sub aspectul convingerii puternice în spirit de credință, un examen serios asupra realității în care trăiesc bolnavii, situațiile lor individuale, necesitățile lor generale și particulare în sfera religioasă sanitară, economică și socială și nu în ultimul rând o conștientizare cât mai profundă a situațiilor de abandonare și marginalizare în care se găsesc diferiți bolnavi.

Se poate observa că oportunitatea și mijloacele de creare a mentalității și sensibilității amintite nu lipsesc din cadrul parohiei. Este necesar a le utiliza prin diferite ocazii precum ziua bolnavului celebrată în toate parohiile, liturgia pentru cei bolnavi și învârstă, celebrarea publică a ungerii bolnavilor în timpul Adventului și al Postului Mare, predicile și catehezele din cursul anului liturgic, profitând de impulsurile pe care le oferă liturgia sau zilele de reculegere comunitare ori alte diverse momente de reflexie.

Toate aceste moduri prezentate mai sus ajută foarte mult comunitatea în a se sensibiliza față de cei bolnavi, prin deschidere și disponibilitate, oferind diferite mijloace pentru a ușura suferința lor. A simți comunitatea alături de ei, ajută și stimulează foarte mult pe bolnavii părăsiți și marginalizați de societate să se simtă în cadrul Bisericii ca subiecți activi și responsabili în opera de evanghelizare și de mântuire.

3.3. Grija pastorală față de bolnavii internați

Comunitatea creștină nu poate trăi comuniunea fraternă, dacă nu integrează pe cei bolnavi ca și membrii activi cu drepturi depline. Acești bolnavi nu numai că sunt obiectivul principal al pastoralei, ci pot fi și subiecți, care colaborează activ. Trebuie să fie considerați și ei responsabili în opera de evanghelizare și mântuire, așa cum s-a precizat mai sus. Pastorala sănătății nu se limitează numai la bolnavii din parohie, ci îmbrățișează și pe cei din spitale, case de odihnă sau de asistență și îngrijire. Și aceștia au nevoie de o asistență spirituală și chiar materială, din partea celor din parohie.

A menține legătura între comunitatea parohială și bolnavul în fază terminală, care se află la pat, în instituțiile sanitare, este un mod semnificativ de manifestare a comuniunii ecleziale, a dragostei și interesului familiei parohiale spre unul sau mai mulți membri, care se găsesc separați de ambientul lor. Dacă în sfera parohială există o instituție sanitară, o casă de odihnă sau de îngrijire și asistență, comunitatea nu trebuie să considere aceasta drept o insultă sau să manifeste un dezinteres fașă de aceștia. Este necesar ca între instituțiile sanitare și comunitatea creștină să se concretizeze o interacțiune pastorală, care să satisfacă cât mai bine nevoile fraților în suferință. În această pastorală sanitară rolul principal îl are capelanul, care împreună cu un consiliu pastoral, asigură o cât mai bună îngrijire a bolnavilor printr-o colaborare și comun acord cu agenții și responsabilii instituțiilor sanitare.

Nenumărate sunt serviciile pe care comunitatea le poate face către persoanele bolnave fie din parohie fie în cadrul unei instituții sanitare. Putem enumera mai întâi slujirile în câmpul liturgico-religios cum ar fi: pregătirea celor care se află la pat în vederea primirii sacramentelor specifice, adică Maslul, Spovada, Sfânta Euharestie; cateheze pentru înnoirea lăuntrică și însoțirea de încurajare a celor suferinzi în durerile lor, în câmpul umano-social (vizite fraterne și cordiale, asistență mai îndelungată la capul bolnavului), în câmpul unei asistențe proprii nouă cum ar fi însăși faptul de a-l ajuta să se ridice din pat sau în igiena personală, a rezolva problemele birocratice sau de corespondență ca și organizarea de activități recreative și distractive pentru bolnavi. Toate aceste servicii adesea modeste, dar vitale, depășesc, în general, câmpul competenței tehnice și profesionale a personalului instituționalizat, fiind bine venite atunci când acesta permite, fără a putea asigura întru totul, astfel de îngrijiri cu un personal angajat.

Comunitatea parohială trebuie să valorizeze această prețioasă contribuție pastorală, canalizând în beneficiul comun al comunități toate rugăciunile lacrimile și suferințele celor bolnavi, care nu se vor simți singuri și nu se vor deprinde prin atitudini de închidere, de egoism, de descurajare ori depresie. Cine vede în suferință și moarte doar o problemă va fi tentat să țină la distanță pe cei bolnavi și muribunzi, să-i izoleze să le trateze suferința în manieră pur tehnică fără a se strădui să-i înțeleagă sensul pe care suferința și implicit moartea o au. Obiectivul celor care se îngrijesc de asemenea bolnavi în fază terminală, este acela de a conduce pe cel care se află în această situație spre Cristos.

3.4. Locul personalului sanitar și a celor suferinzi în pastorala parohială

3.1.4. Locul personalului sanitar în pastorala parohială

Prin cuvântul pastorală s-a înțeles, până cu puțin timp în urmă, activitatea păstorilor Bisericii. În baza Conciliului al II-lea Vatican, conceptul de pastorală îmbrățișează întreaga activitate a poporului lui Dumnezeu, inclusiv și pe cea a laicilor, în vederea evanghelizării și a animării comunității. Pastorala celor bolnavi nu trebuie să se limiteze numai la vestirea Cuvântului și la administrarea sacramentelor, chiar dacă acestea rămân obiective principale.

Personalul sanitar are un rol important în pastorala parohială, căci activitatea desfășurată de ei este „o formă de mărturie creștină”. Munca lor zilnică are înalta valoare de slujire a vieții. Este expresia unei angajări profund umane și creștine, asumată și desfășurată nu numai ca o activitate tehnică, ci ca una de dăruire și iubire a aproapelui.

În personalul sanitar trebuie să vedem pe bunul samaritean din parabolă, care se oprește lângă omul rănit făcându-se aproapele lui prin compasiune și ajutor (cf. Lc 10, 29-37). Fiind slujitori ai vieții sunt „slujitori ai aceluiași Dumnezeu care în Scriptură este prezentat ca iubitor al vieții” (cf. Înț 11,26). A sluji viața înseamnă a-L sluji pe Dumnezeu în om, a fi colaborator al Său în a reda trupului bolnav sănătatea, aducându-i prin aceasta și slavă.

Serviciul terapeutic al personalului sanitar face parte din activitatea pastorală și de evanghelizare a Bisericii. Personalul sanitar este chemat să fie icoana vie a lui Cristos și a Bisericii sale, în iubirea celor săraci și suferinzi. Progresul continuu al medicinii cere și o pregătire serioasă și o formare continuă, pentru a poseda competența necesară și prestigiul profesional corespunzător. Este necesar să existe în fiecare lucrător sanitar o credință autentică și un sens adevărat al moralei, căutarea unui raport cu Dumnezeu, în care-și găsește fundament orice ideal de bunătate și de adevăr. Personalul sanitar are nevoie de o foarte bună pregătire morală și bioetică. Domeniul de activitate a personalului sanitar este constituit, în general, din ceea ce exprimă mai presus de toate termenii salus și sanitas. Prin termenul și conceptul de salus se înțelege tot ceea ce ține de prevenție, diagnosticare, terapie și reabilitare a stării fizice, psihice și spirituale a persoanei. Prin termenul și conceptul de sanitas se înțelege tot ceea ce privește politica, legislația, programul și structurile sanitare. Conceptul integral de salus se răsfrânge direct și asupra celui de sanitas. Îmbinarea și sinteza în practică a exigențelor și a îndatoririlor, care se nasc din conceptele de salus și sanitas, constituie fundamentul și calea umanizării medicinii. Primul nu poate exista fără al doilea.

Personalul sanitar, în cadrul pastoralei parohiale, rămâne acela care trebuie să apere viața și să fie în slujba ei și nu invers. Angajarea personalului sanitar trebuie să fie una de dăruire și de iubire a aproapelui, după cum ne-a învățat Isus, întruchipând în sine dăruirea și iubirea veșnică a Tatălui, care există de la începutul veacurilor.

3.4.2. Locul celor suferinzi în pastorala parohială

Predilecția lui Isus pentru cei bolnavi și mâhniți, cărora le-a oferit gesturile cele mai omenești ale bunătății sale, își găsesc un loc special în împărăția sa: „Fericiți cei mâhniți, căci ei vor fi mângâiați” (Mt 5,4), constituie fără îndoială un model de urmat pentru fiecare comunitate creștină.

Dacă cei bolnavi și mâhniți au fost predilecții lui Isus, la fel trebuie să fie și pentru o comunitate parohială, care vrea să rămână fidelă lui Cristos. În decursul istoriei, atenția plină de afecțiune a Bisericii față de cei suferinzi și bolnavi trebuie să constituie nu numai o regulă de comportament pentru toate comunitățile creștine, ci și misiunea privilegiată a pastoralei și a mărturiei sale comunitare. Înainte de toate există o motivație teologică și stimulantă a identificării lui Cristos cu cei suferinzi, care efectiv dă valoare respectivei predilecții. Atunci când vorbește despre identificarea sa cu fiecare om, vrea să se solidarizeze tocmai cu cei mai mici dintre frații săi, făcându-se prezent în cei bolnavi, cei slabi și cei săraci: „Ori de câte ori ați făcut unuia dintre aceștia mici, mie mi-ați făcut; căci mi-a fost foame și mi-ați dat de mâncare, am fost gol și m-ați îmbrăcat, străin și m-ați primit, bolnav și m-ați vizitat” (Mt 25,31-40). Isus face aproape un „sacrament”, din prezența sa în cei bolnavi, cei slabi și cei săraci, pentru a-i sfinți neîncetat printr-o atenție plină de afecțiune și iubire. Adevăratul cult plăcut lui Dumnezeu nu se dă numai în timpul Sfintei Liturghii, în sfintele sacramente sau în ritualurile Bisericii, ci și în slujirea, pe care cineva o poate dărui lui Dumnezeu, celor bolnavi și săraci, așa cum învață și sfântul Paul (cf. Fil 4,18; 2Cor 19,12; Fap 14,16).

Pe bună dreptate Papa Ioan Paul al II- lea îi numește deseori pe cei bolnavi „partea cea aleasă, comorile comunității”, „obiectul predilecției sale, al afecțiunii, înțelegerii și al solidarității”. Tocmai de aceea, bolnavii, de orice boală ar suferi ei, merită cu adevărat predilecția din partea comunității parohiale și a pastoralei sale, ținând seama de faptul că una dintre misiunile sale este și slujirea celor mai slabi, a celor neputincioși. Numai în acest fel comunitatea dovedește a fi semnul autentic al Bisericii lui Cristos și al fidelității față de Domnul său, împlinind misiunea sa prin grija și slujirea celor bolnavi.

Prin atenția și slujirea adusă celor suferinzi, comunitatea parohială trebuie să fie prima protagonistă și semn clar, transparent și autentic, nu numai al prezenței sale, ci și al predilecției sale pentru iubirea lui Cristos față de cei bolnavi.

Opțiunea pentru cei săraci a fost una dintre alegerile pastorale cele mai active ale Bisericii din ultimele decenii. Într-una din conferințele internaționale pe tema „Evanghelizarea și promovarea umană”, Biserica a înțeles că angajarea sa predilectă, la nivel pastoral, trebuie să fie „Cei săraci în centru”, adică acești săraci nu trebuie numai să nu fie uitați, ignorați și marginalizați, ci trebuie să constituie obiectul privilegiat al slujirilor sale, desfășurate în decursul activităților sale pastorale. Știm că bolnavii, cei bătrâni și săraci sunt de foarte multe ori marginalizați fie la nivel fizic fie la nivel spiritual. Tocmai de aceea, ei trebuie să constituie obiectul privilegiat al pastoralei parohiale. Această opțiune pentru cei săraci, bolnavi sau neputincioși, se poate realiza printr-o pastorală a lor, adaptată timpului respectiv, întrupată în istoria actuală și trăită în mod concret într-un anumit loc, context real, geografic și social.

Lumea celor bolnavi în fază terminală din azilurile private intră și ea în sfera angajării pastorale și predilecte ale parohiei, deoarece „din cauza bolii și a suferinței este pusă la încercări dificile, nu numai încrederea în bunătatea vieții, ci și credința lor în Dumnezeu și în iubirea sa de Tată”. Pe lângă aceasta, în general, situația lor este foarte dureroasă datorită:

– abandonului de către societate, în care nu sunt deloc luați în seamă, pentru că statul și societatea nu au grijă de ei;

– nenumăratelor dezamăgiri la nivel personal;

– marginalizarea la nivel fizic și moral, care îi fac să se simtă inutili, uitând astfel de demnitatea și valoarea lor;

– singurătatea înspăimântătoare la care au fost practic „condamnați”. Datoria primordială a fiecărui creștin în comunitatea parohială din care face parte, este aceea de a sensibiliza cât mai mult pe cei care stau departe de aceste persoane, precum și aceea de a-i face pe cei care nu vor să participe la această activitate de iubire, să aibă curajul să se apropie de aceștia fără nici un fel de teamă.

Considerații conclusive

Se poate concluziona prin a spune, că în fața acestei realități dureroase a persoanelor suferinde, comunitatea parohială nu poate să treacă cu vederea toate aceste (la fel ca preotul și levitul din parabola bunului samaritan, Lc 10,30-37), sau să rămână indiferentă. Tocmai acolo unde este un frate suferind și nevoiaș, trebuie să fie prezentă și activă comunitatea fraților de credință, de speranță și de caritate, căci activitatea pastorală a comunității parohiale se realizează și prin solidarizare, comuniune și împărtășire cu cei mai săraci și neputincioși, care sunt distinctivul comunității care crede în Cristos. Isus Cristos nu s-a mulțumit numai să-i slujească pe cei bolnavi și nevoiași, acolo pe unde mergea zilnic, ci a încredințat această responsabilitate ucenicilor săi fideli, spunându-le: „Îngrijiți-vă de cei bolnavi pe care îi veți întâlni” (Lc 10,9); „Într-adevăr, cei săraci sunt mereu cu voi” (Mt 26,11). Aceasta este fără îndoială „o responsabilitate pe care comunitatea creștină o primește de la Domnul, față de cei bolnavi și de slujirea lor, oferindu-le ajutorul și dragostea lor”.

Acea comunitate parohială, în care activitățile la nivel liturgic și administrativ ar fi foarte bine pregătite și organizate, dar care nu ar îmbrățișa grija pastorală a celor bolnavi, ar fi o comunitate incompletă care nu merită să fie numită astfel, deoarece ar neglija îndeplinirea unei datorii a sa la nivel pastoral. Acest capitol, după cum am spus și în introducere, a avut ca și scop principal, în primul rând, să evidențieze pe scurt care sunt avantajele și dezavantajele care ne pot ajuta să înțelegem ce înseamnă practic boala terminală și care sunt consecințele pe care aceasta le poate provoca în cel bolnav, precum și schimbările pe care le poate provoca în cel care se îngrijește de cel bolnav; iar într-un al doilea moment, să evidențieze faptul că, deși se cunoaște situația acestora, este nevoie ca la nivel parohial să ne mobilizăm în a-i ajuta, pentru ca mai târziu, aceștia să fie capabili să nu fugă din fața morții, ci să o accepte cu bucurie și seninătate și să moară cu gândul că durerea pe care au suferit-o, se va transforma într-un câștig pentru împărăția cerurilor.

CONCLUZIE

Reflexii asupra suferinței, în Sfânta Scriptură, sunt foarte multe, dar fiecare dintre ele are o nuanță cu totul și cu totul particulară. Acest lucru mă face pe mine personal, să cred, și în același timp să trag concluzia că, nu există o expunere unitară și cu atât mai mult o definiție despre suferință, sau despre rău. Pe de o parte teoria despre suferință, care a fost și este în continuare înțeleasă ca rod al vinovăției omenești (prezentă foarte explicit în cartea Facerii), clarifică foarte clar un singur lucru și anume că: Dumnezeu nu a stat și nici nu stă la originea răului, dar trebuie spus faptul că suferința, boala, moartea fac parte din natura umană. Nu se poate afirma că originea durerii a avut loc într-o anumită zi sau într-o anumită oră, dar se poate afirma mai degrabă că în orice situație există un motiv valid al acestei origini a suferinței.

În primul capitol am văzut cum în Vechiul Testament judecata asupra suferinței oscilează între dispreț și osândă pe de o parte, iar pe de altă parte între încercare sau instrument de mântuire. Cu alte cuvinte, cel care suferă a fost pedepsit de Dumnezeu sau pus la încercare pentru a vedea până unde va putea ajunge cu credința lui (exemplu este Avram, Iov). Din însăși Sfânta Scriptură putem vedea următorul lucru: că ea ne revelează că Dumnezeu nu este nepăsător față de strigătele disperate pe care omul le înalță zilnic spre Dumnezeu; Dumnezeu este acea Iubire gingașă pentru toate creaturile, El este Providență în orice moment al zilei. Omul în strigarea lui către cer, în suferința sa, primește un răspuns clar, că în Fiul lui, Dumnezeu însuși coboară din cer și se face aproapele omului în orice încercare a viații sale. Am putut constata cu o mare claritate în studiul aprofundat cu privire la suferință, că între Vechiul Testament și Noul Testament există o progresivitate în Revelația lui Dumnezeu asupra suferinței. Dacă Vechiul Testament înțelegea suferința ca fiind o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele pe care omul sau oamenii le făceau, în Noul Testament însă, suferința, dobândește o semnificație care pot spune că este cu totul și cu totul nouă și parcă răstoarnă în mod clar modul de gândire a celor din Vechiul Testament. Suferința în Noul Testament cum am afirmat și mai sus începe să facă parte din sacrificiul mântuitor al lui Isus Cristos, care sacrificiu este inclus în planul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, care constă în mântuirea întregului neam omenesc. Crucea lui Cristos este numele nou dat suferinței, semnul răspunsului de iubire a lui Dumnezeu dat omului. Prin cruce Cristos a luat asupra sa toată mulțimea suferințelor omului, adică a întregii creații care „zace și suferă până astăzi durerile nașterii sale spirituale și mântuitoare” (Rom 8, 19). Isus pentru a ne mântui a mers pe același drum al vieții ca și noi, dezbrăcându-se de Sine, „a luat fire de rob și s-a făcut asemenea oamenilor” (Fil 2,7), împărtășind dezamăgirile și amărăciunile noastre și a acceptat să fie victima neînțelegerii și a urii noastre. Din acest lucru mă face să trag următoarea concluzie și anume că supunerea Fiului lui Dumnezeu a fost fără nici un fel de rezervă. În suferința sa Isus nu a disprețuit pe nimeni, dar a suferit pentru fiecare, fără a exclude pe cineva. Prin intermediul învierii Fiului, Dumnezeu distruge toată suferința în care zace universul, prin crucea lui, El a împlinit planul de iubire de a ne ajuta să devenim chiar copiii săi, părtași la viața sa divină. Dumnezeu în Isus Cristos se apropie de cel suferind, muribund, și aceasta o face prin puterea lui vindecătoare și mântuitoare. Chiar dacă Cristos ia asupra lui toată suferința omului, cu venirea lui, totuși această suferință rămâne, dar se schimbă modul de a o trăi. Misterul suferinței omului se găsește în mod clar făcut vizibil în misterul mântuirii adus de Cristos nouă oamenilor; iubirea și suferința sunt în polaritate, nu se pot distinge una de alta deoarece ele sunt foarte strâns legate una de alta.

Reflexia teologică, de-a lungul veacurilor s-a străduit să dea anumite răspunsuri la problematica suferinței, mai ales când este vorba de suferința celor nevinovați. În această lucrare am amintit două interpretări sau curente de gândire. Prima pune la originea suferinței întâlnirea omului cu propriile sale limite, descoperindu-se astfel o ființă creată, slabă și fragilă, iar a doua interpretare vede în suferință rezultatul vinovăției, ca fiind o pedeapsă și ispășire a păcatelor personale. A doua viziune provine de la sfântul Anselm care a fost o mare preocupare a multor persoane care de-a lungul anilor a dus această viziune mai departe ajungând chiar până în zilele noastre. Cu siguranță că nu există argumente certe care să afirme că suferința cel puțin în unele cazuri a fost direct voită de Dumnezeu spre pedepsirea păcatelor sau spre restituirea ordinii lezate de păcatul celor doi, Adam și Eva. Problema suferinței în reflexia teologică trebuie înțeleasă și interpretată în interiorul planului de mântuire, ca fiind o participare a celui credincios la suferințele pe care Cristos însuși le-a pătimit pentru mântuirea noastră. Nu Dumnezeu a introdus răul, suferința în lume dar păcatul care separă omul de Dumnezeu, omul de om, omul de ceilalți din jurul lui.

Biserica în fața diferitelor forme de suferință în care omenirea întreagă se află, printr-o atitudine maternă, se face aproapele fiecărui om care suferă, prin urmarea exemplului lui Isus Domnul, care este Întermeietorul ei. În acest context Biserica se adresează și îi îndeamnă părintește pe cei bolnavi să ofere suferințele lor lui Cristos, pentru mântuirea lumii. Numai în felul acesta suferința va putea fi pentru toți oamenii o cale de purificare și de mântuire veșnică.

În al doilea capitol am putut observa că creștinismul atribuie suferinței o cu totul altă viziune, care uneori fac pe cei care suferă să se întrebe cât mai profund despre sensul pe care suferința o poate avea. Viziunea suferinței în creștinism este cu totul alta și are pe deasupra diferite aspecte care ajută pe cel care suferă să dea un sens suferinței. Suferința nu este o reîncarnare sau un scop de a ajunge în Nirvana, dar aceasta în concepția creștină are ca scop mântuirea, purificarea omului de păcatele care le-a săvârșit de-a lungul vieții sale pământești.

Din capitolul al treilea mai reiese ideea că atâta timp cât bolnavul va păstra o imagine plăcută de sine însuși, o convingătoare autostimă și încredere în propria capacitate de a exercita o oarecare influență asupra lumii înconjurătoare va putea mult mai ușor să treacă peste toate încercările ce-l apasă. Realizând problema din punct de vedere etic, psihologic și pastoral se poate spune în sinteză că a asista un bolnav însemnă a-i dărui speranța, adică acea forță dinamică și vitală, o perspectivă optimistă de a ajunge un viitor mai bun în modul real posibil și personal semnificativ. A sta alături de un bolnav care se află în faza terminală (ireversibilă) a bolii sale necesită mult curaj, dăruire de sine și o bună pregătire profesională. Dacă în fiecare comunitate parohială se află astfel de bolnavi este necesar să li se dea o atenție deosebită prin îngrijiri pe plan spiritual cât și material. Locul bolnavilor terminali în comunitatea parohială nu trebuie să fie considerat secundar, ci luat în seamă și ajutați în limita posibilităților. Prin intermediul acestei lucrări am vrut să scot la lumină, pe de o parte limitele ființei umane în a înțelege suferința, care este și va rămâne un mister pentru om, precum și suferința celuilalt, iar pe de altă parte, de a înțelege limitele fiecăruia dintre noi, în a da un ajutor uman, celui care suferă. În perspectiva creștină a asista un bolnav, indiferent de ce boală suferă, înseamnă a vedea în el pe Isus prezent în cel marginalizat de societate, refuzat și persecutat, nevoiaș, înfometat, gol închis, etc. Avem datoria morală de a-i ajuta și respecta în orice situație s-ar afla.

Spiritualitatea franciscană, privind suferința, nu se reduce la slujirea membrilor suferinzi din aceeași casă ci merge dincolo, prin orice fel de solidaritate, mereu disponibilă acolo unde omul are nevoie de a fi îngrijit și de a-i fi redată demnitatea. Sfântul Francisc a avut o deosebită compasiune față de cei suferinzi și săraci și de aceea îi ajuta cum putea, ori de câte ori avea ocazia deoarece vedea în ei pe însuși Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi s-a făcut sărac și suferind pentru a ne îmbogăți și mântui. Pentru a fi cât mai mult în sintonie cu spiritul fondatorului este nevoie ca astăzi, în orice forme noi de slujire, să îndepărtăm indiferența față de nenumăratele suferințe ce există în această lume, și să fim împreună cu cei care suferă sau cu cei săraci primii vestitori ai Evangheliei lui Cristos, în lumea întreagă.

BIBLIOGRAFIE

Anselmus S., Cur Deus homo, lib. I, cap. XIX-XXV, 83-86 (PL 158,389-400).

Aa. Vv., Le religioni del mondo, Paoline, Milano 1994.

, La Sapienza della Croce Oggi (Atti del Convegno Internazionale, Roma 13-18 ottobre 1975), III, Leumann, Torino 1978.

, Le cinque grandi religione del mondo, Queriniana, Brescia 19872.

Acharuparambil D., Induismo. Religione e filosofia, UUP, Acquapendente 1996.

Alszeghy Z., Il mistero della croce. Saggio di teologia sistematica (Biblioteca di teologia contemporanea – 31), Queriniana, Brescia 1978.

amsler s., Soffrire, Vocabolario Biblico.

Anawati g.c., La religione musulmana, în Aa. Vv., Le religione non cristiane nel Vaticano II, Elle Di Ci, Leumann 1966.

Ancona G., La morte. Teologia e catechesi, Paoline, Cinisello Balsamo 1993.

Andreoli A., Il bacio di Francesco. Un credente nella note delľAIDS, Marsilio, Venezia 1999.

Angelini F., La pastorale sanitaria nella vita della Chiesa, Roma 1996.

Bolwby J., Costruzione e rottura dei legami affettivi, Raffaello Cortina, Milano 1993.

Bonora A., Male / dolore, NDTB, Bologna 1982.

Brandolini L., Ministri e servvizi nella Chiesa oggi, Paoline, Roma 1980.

Canestrari R., Il desiderio di morte nel paziente ospitaliero, în Zeta, 1 (1986).

Congregazione Per La Dottrina Della Fede, Dichiarazione sull’eutanasia în Enchiridion Vaticanum, EDB, Bologna 1982.

Congegazione Per La Dottrina Della Fede, Dichiarazione sulľ Eutanasia, în Enchiridium Vaticanum.

Davanzo G., Sofferente/malato, NDS.

Di Mola G., ed. Cure palliative, Masson, Milano 1993.

Dhavamony M., Teologia delle religioni, Paoline, Milano 1997.

D’onofrio F., Il dolore: un compagno scomodo, Paoline, Milano 1992.

Dumoulin H., Buddhismo, Queriana, Brescia 1981.

Fanin L., La crescita nello Spirito, Messaggero, Padova 1995.

Flick M., Il mistero della croce. Saggio di teologia sistematica (Biblioteca di teologia contemporanea-31), Brescia 1978.

Freud S., Considerazioni attuali sulla guerra e la morte. Caducità, Editori Riuniti, Roma 1982.

Galot J., Perché la sofferenza?, Paoline, Milano 1989.

, Gesu liberatore, Firenze 1983.

, Perché la sofferenza?, Àncora, Milano 1989.

Gardet L., L’islam e i Cristiani. Convergenze e differenze, Città Nuova, Roma 1988.

Gatti G., La pastorale della salute nella Chiesa, Paoline, Milano 1995.

Gevaert J., Il problema dell’uomo. Introduzione all’antropologia filosofica, Leumann, Torino 1992.

Ghislandi C., Buddismo, EMI, Bologna 1982.

Grasso D., L’approccio della croce in un mondo secolarizzato, în Aa. Vv., La sapienza della Croce Oggi (Atti del Congresso Internazionale, Roma 13-18 ottobre 1975), Leumann, Torino 1976.

Gutierrez G., Parlare di Dio a partire dalla sofferenza delľ innocente, Queriniana, Brescia 19923.

Hammer R., Ľ insegnamento eterno, Paoline, Milano 19922 .

HÄring B., Proclamare la salvezza e guarire i malati (Rassegna Trimestrale dell' Ospedale Miuli – I), Acquaviva delle Fonti (Ba) 1984.

Iammarrone G., Redenzione. La liberazione dell’uomo nel cristianesimo e nelle religioni universali (Prospettive teologiche – 5 ), Paoline, Milano 1995.

, Redenzione… ID, Gesu di Nazareth Messia del Regno e Figlio di Dio. Lineamenti di Cristologia, Messaggero, Padova 1995.

Kubler- RossE., La morte e il morire, Cittadella, Assisi 1976.

Ladaria L. F., Antropologia teologica, Piemme, Milano 1995.

Latourelle R., L’uomo e i suoi problemi alla luce di Cristo, Cittadella, Assisi 1982.

Leone S. – Privitera S., Il significato della morte, Armando, Roma 1995.

Lio E., Dolore, DCEVS.

Malherbe J.F., La medicalizzazione della vita e la resistenza della parola, în Nascere, amore, morire, Paoline, Milano 1989.

McDermott J. M., La sofferenzza umana nella Bibbia, EDB Dehoniane, Roma 1990.

Mandel G., Corano senza segreti, Rusconi Libri, Milano 1994.

Marchesi G., Perche il dolore del mondo?, CC 3210 (1984).

Marsicano S., ed. Comunicazione e disagio sociale. La relazione psicopedagogia nel rapporto operatore-utente nei servizi socio sanitari educativi, Angeli, Milano 1987.

Maslach, Come affrontare il dolore. Capire, accettare, interpretare la soferenza, Paoline, Milano 1995.

Matteucci B., Teologia del dolore, Milano 1949.

Metz W., ĽIlluminato:il budismo, în Aa.Vv., Le religione del mondo, Paoline, Milano 19922.

Miglietta C., Perché il dolore? La risposta della Bibbia, Gribaudi, Milano 1997.

Mondin B., Dolore, DEFTM.

Montani G., Islamismo, EMI, Bologna 1982.

Paul Ioan al ii- lea pp., Cristifideles laici, Exortație apostolică privind rolul laicilor în Biserică.

, Pastores dabo vobis (25 martie 1992).

, Exortația apostolică – Evangelium Vitae – despre importanța vieții umane.

Pontificio Consiglio Della Pastorale Per Gli Operatori Sanitari, Carta degli Operatori Sanitari, Libreria Editrice Vaticana, Città dell Vaticano 1994.

Ramlot m.L – Guillet J., Sofferenza, DTB.

Ratzinger J., Introduzione al Cristianesimo, Paoline, Milano 1992.

Rizzi A., Male, DTF.

Romanini A., Compendio di Radiologia Oncologica Integrata, USES, Firenze 1990.

Rupnik M.I., Dire ľuomo. Persona, cultura della Pasqua vol. I, Lipa, Roma 1996.

Sandrin L., I risvolti della malattia nel tessuto familiare, în Insieme per servire, IX (1995).

Sandrin L – Brusco A – Policante G., Capire e aiutare il malato, Camilliane,Torino 1995.

, Come affrontare il dolore. Capire, accettare, interpretare la sofferenza, Paoline, Milano 1995.

Santantoni A., L'unzione degli infermi, în Piana G., Corso di morale, V, Brescia 1986.

Sgreccia E., Scienza e etica per il paziente terminale, Garzanti, Milano 1994.

, Manuale di Bioettica, I: Fondamenti di etica biomedica, Vita e Pensiero, Milano 1994.

Sgreccia E – Spagnolo A. G – Di Pietro M.L., L’assistenza al morente Camilliane, Torino 1995.

Spinsanti S., La comunicazione con il malato, Città Nuova, Roma 1998.

Ventafrida V., Cure palliative în Leone S. – Privitera S., Dizionario di bioetica, Dehoniane, Bologna 1994.

Wilber K., Grazia e grinta, la malattia mortale come situazione di crescita, Cittadella, Assisi 1991.