Evolutia Marturisirii DE Credinta

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI 2

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I 6

Mărturisirea de credință 6

1.1 Terminologie 6

1.2 Motivul apariției 8

1.3 Tipuri de profesiune de credință 10

1.3.1 Întrebările baptismale 10

1.3.2 Crezul declaratoriu 14

1.3.3 Ambientul catehetic 16

CAPITOLUL II 19

Mărturisiri de credință în Noul Testament 19

2.1 Fragmente neotestamentare 19

2.1.1 Evangheliile 20

2.1.2 Scrisorile pauline, scrisorile ioaniene și scrisorile catolice 22

2.2 Legenda crezului apostolic 30

2.3 Tradiția apostolică 34

CAPITOLUL III 36

Mărturisirea de credință în Sfinții Părinți 36

3.1 Părinții apostolici 36

3.1.1 Didahia 37

3.1.2 Ignațiu din Antiohia 37

3.1.3 Policarp 39

3.1.4 Alte mărturii 40

3.2 Apologeții 41

3.2.1 Iustin 41

3.2.2 Irineu 44

3.2.3 Tertulian 48

3.2.4 Origene 49

3.3 Cristalizarea formelor de credință 51

3.3.1 Crezul Roman 51

3.3.2 Mărturisiri de credință în Occident și Orient 53

CAPITOLUL IV 57

Crezul Niceno-Constantinopolitan 57

4.1 Situația politico-religioasă 57

4.2 Curente teologice 59

4.2.1 Alexandria și Antiohia 59

4.2.2 Erezii 60

4.3 Controversa din Alexandria 62

4.3.1 Teologia și crezul arian 62

4.4 Conciliul din Niceea 66

4.4.1 Premise 66

4.4.2 Desfășurare 67

4.4.3 Crezul de la Niceea 69

4.5 Conciliul din Constantinopol 70

4.5.1 Premise 70

4.5.2 Desfășurare 72

4.5.3 Crezul Constantinopolitan 73

CONCLUZIE 75

BIBLIOGRAFIE 77

CUPRINS 78

BIBLIOGRAFIE

Aa. Vv. Enciclopedia cattolica, Vatican, 1953.

Aa. Vv., Enciclopedia italiana, Roma, 1949.

Atanaziu, Deposition of Arius, Early Church Fathers, Logos Library System v.2.1a, 1997, (CD-ROM).

Carlo Molari, Dizionario dei concili, vol. III, ed. Cittá Nuova, Roma, 1966.

D. van den Eynde, Les normes de l’enseignement chretien, Paris, 1933.

Eduard Ferenț, Cristologia, p. 305 ed. Presa Bună, Iași, 1998.

Emanoel Babus, Introducere in istoria bisericeasca, ed. Sophia, Bucuresti 2003.

Emil Dumea, Teme de istorie a Bisericii, ed. Sapientia, Iasi 2002.

H. Denzinger, Enchiridion Symbolorum, ed. Dehoniane, Bologna, 1966.

Giuseppe Alberigo, Storia dei concili ecumenici, Queriniana, Brescia 1993.

Giuseppe Luigi Dossetti, Il simbolo Niceo e di Constantinopoli, ed. Herder, Roma, 1967.

Hans Lietzmann, Die anfänge des Glaubensbekemittnisses, Tubingen, 1921.

Horia C. Matei, Enciclopedia Antichității, ed. Meronia, București, 1995.

Hubert Jedin, Breve storia dei concili, ed. Herder, Roman, 1960.

I.M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești, Ed. Viața creștină, Cluj-Napoca, 1994.

J.N.D. Kelly, I simboli di fede della Chiesa antica…, Ed. Dehoniane, Napoli, 1987.

L. Hertling S.J. Istoria bisericii, Traducere de pr. prof. dr. Emil Dumea, ed. Ars Longa, Iasi 2001.

M. Simonetti, La crisi ariana nel IV secolo, Institutum Patrisiticum «Augustinianum», Roma, 1975.

O. Cullmann, The Earliest Christian Confessions (E.T.), Londra, 1949.

P. Johnson, O istorie a evreilor, ed. Nemira, Bucuresti, 2003.

P. Palazzini, Giuseppe Morelli, Dizionario dei Concili.

W. Bousset, Jesus der Herr, Gottinga, 1916

=== L ===

SIGLE ȘI ABREVIERI

1. Sigle

1.1. Studii și documente

C.C.L. Corpus Christianorum, Series Latina.

E.J.G. E.J. Goodspeed, Die ältesten Apologeten.

Bihlmaeyer K. Bihlmeyer, Die Apostolischen Väter, 2a ed., Tubinga, 1956.

D.A.C.L. Dictionaire d’archéologie chrétienne et de liturgie.

J.T.S. Journal of theological Studies

Kattenbusch F. Kattenbusch, Das apostolische Symbol, Lipsia, 1894.

P.G. Patrologia, Series Graeca, di J.P. Migne.

P.L. Patrologia, Series Latina, di J.P.Migne.

Z.N.T.W. Zeitschrift fūr die neutestamentliche Wissenschaft.

2. Abrevieri

2.1 Cărțile Noului Testament

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Tim Scrisoarea întâia a sfântului apostol Paul către Timotei

2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

Evr Scrisoarea sfântului apostol Paul către Evrei

1Pt Scrisoarea întâia a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâia a sfântului apostol Ioan

2In Scrisoarea a doua a sfântului apostol Ioan

2.2. Alte Abrevieri

AA. VV. Autori diferiți

cap. capitol

Cf. vezi

d. C. după Cristos

Idem Același autor

Ivi acolo

î. C. înainte de Cristos

n. număr

op. cit. opera citată

pag. pagina

pp. paginile

Sf. Sfântul

trad. traducere

vol. volumul

INTRODUCERE

O întâlnire cu istoria, o întâlnire cu izvoarele credinței noastre, un periplu destul de general prin momentele care au definit credința noastră pe care noi o putem mărturisi liberi astăzi, acesta ar fi în general intenția cu care a luat formă această lucrare. Nu tot timpul a fost însă așa și nu din totdeauna au existat aceste privilegii pe care noi le avem astăzi. Acela de a avea o credință sigură, o autoritate care să lupte pentru apărarea ei, o libertate de a ne mărturisi această credință. Au fost momentele grele și lungi ale nașterii, când kerygma începea să se cristalizeze sub presiunea necesităților, când predicarea însăși, a lui Isus nu reprezenta o legitimație valabila în ochii suspicioși ai lumii, în care a fost nevoie de convingerea și persuasiunea, care a dus până la martiriu al celor care credeau în credința lor. A fost nevoie de sintetizarea credinței, de construirea unui monument emblematic al creștinismului care să protejeze doctrina sa de atacurile ereticilor, de dușmănia păgânilor și de ignoranța persecutorilor. Acest monument a fost șlefuit de-a lungul a trei secole, construit cu grijă și migală, ridicându-se cărămidă cu cărămidă, în momente dificile, mai ales când creștinismul era în impas, prin grija păstorilor și a Duhului Sfânt. Acest monument, care a constituit și constituie și astăzi emblema, legitimația, documentul de identitate al fiecărui creștin se numește Crez.

Am ales cu mare bucurie această temă atât de importantă pentru mine. Am fost acolo. Am văzut cu ochii mei acele locuri sacre ale creștinătății care au constituit locul de plecare al credinței noastre. Am văzut Constantinopolele, actualul Istanbul, Nicea, Efes și mi-am dorit atunci din toată inima să cunosc cât voi putea mai bine povestea acestor locuri încărcate de istorie, și mai mult decât atât, de istoria credinței noastre. Acum nu a mai rămas mai nimic din splendoarea de odinioară a acelor locuri. În Istanbul nu mai vezi strălucirea curții bizantine a vechiului Constantinopol după mai bine de jumătate de mileniu de stăpânire musulmană. La Nicea doar zidurile masive din piatră care înconjoară orașul mai dau mărturie de forța de care dădeau dovadă odată împărații creștini. Mai rezistă încă doar zidurile bisericii din centrul orașului, ruinată și îngrijită doar pentru a atrage vizitatorii, biserică în care s-a desfășurat al doilea mare conciliu de la Nicea (787) inițiat de împărăteasa Irina împotriva iconoclaștilor. Primul edificiu, cel în care s-a desfășurat conciliul din 325 nu mai există de mult. Am putut simți însă încărcătura acelor locuri care odată mișunau de oameni dornici să-l cunoască pe Dumnezeu, acel loc care odată era creștin și care astăzi este părăsit ca multe alte locuri sacre creștine. Nimeni nu ia nici o măsură, nimeni nu crâcnește în fața acestor masacre ale culturii. Catedrale Sfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu din Efes este între buruieni și departe de ochii vizitatorilor. Nimeni nu te îndrumă spre acel monument măreț al istoriei deloc îngrijit, cu crucile scrijelite și cu iarba crescând prin baptisteriu ca de altfel peste tot. Rămășițele istoriei creștine, zbuciumul sfinților părinți care ne-au clădit o temelie a credinței noastre pentru a o putea mărturisi astăzi pare o strădanie fără folos. Nimeni nu i-a atitudine și nimeni nu știe nimic. Printre ruinele catedralei sfântului apostol Ioan găsești o mică plăcuță albă de marmură, nu mai mare de două palme, pe care scrie The tomb of saint John – mormântul sfântului Ioan. Atât. Numai atât pare să mai fi rămas din apostolul iubirii lui Dumnezeu. Însă în fiecare dintre noi ar trebui să se nască sentimentul datoriei față de cei care au luptat cu sacrificii enorme pentru păstrarea mesajului lui Cristos, pentru susținerea divinității sale și pentru ca noi astăzi să ne putem mântui. Acesta este motivația acestei lucrări: primii părinți au crezut că lupta lor nu a fost zadarnică. Să nu înșelăm această credință și prin amintirea faptelor de demult să trezim în noi tăria de a ne mărturisi credința.

CAPITOLUL I

Mărturisirea de credință

1.1 Terminologie

Teologia scolastică tradițională face o distincție clară între două moduri de înțelegere a credinței: credința care este crezută (fides quae creditur) și credința cu care se crede (fides qua creditur), specificând prin aceasta că prima indică conținutul doctrinar al religiei creștine, aspectul obiectiv al adevărurilor revelate, iar a doua indică adeziunea personală ca atare, aspectul subiectiv al credinței.

Definiția simbolului de credință așa cum îl înțelegem noi astăzi ne este astfel redată în Enciclopedia Italiană: „simbolul credinței este o formulă care exprimă într-o formă sumară adevărul credinței”.

Etimologia acestui cuvânt trebuie căutată în perioada de început a Bisericii, atunci când s-a simțit nevoia rezumării doctrinei creștine în formule scurte, lapidare, care să reprezinte pentru creștini simbolul și identitatea lor. Se pare că originile acestui cuvânt provin din grecescul σύμβολονce înseamnă legitimație, semn de recunoaștere. Dacă însă provine tot din grecescul σύμβολή înseamnă contribuție. Părinții Bisericii au recurs de obicei la prima origine a cuvântului, în special Rufin și Augustin pentru a explica de ce se folosește acest termen pentru a desemna regula credinței sau mărturisirea de credință cerută la administrarea Botezului.

Cele mai vechi profesiuni de credință se găsesc în scrierile neotestamentare. Printre cele cu adevărat vechi ajunge să amintim câteva dintre cele mai exemplificative: „Isus este Cristos”, „Isus este Domnul”, deseori întâlnite în scrierile lui Paul și „Isus este Fiul lui Dumnezeu” în Ioan 2, 22. Deoarece s-au născut în ambientul iudaic, de obicei acestea au o formă exclusiv cristologică.

Se pare că pentru prima dată termenul de symbol a fost folosit de către Tertulian. El nu folosește însă acest termen cu intenția de a exprima o mărturisire de credință ci, într-una din disputele sale cu Marcion, el îl întreabă pe acesta cu ce drept el, care a refuzat Vechiul Testament și Faptele Apostolilor îl poate accepta pe Paul ca apostol: „Am vrea să ne informezi – îl provoacă Tertulian – căpitan al Mării Negre: cu ce ocazie (quo symbolo) l-ai primit pe apostolul Paul să urce pe bordul navei tale?” Aici termenul symbolo indică documentul prin care se autoriza îmbarcarea unui pasager pe navă, unii studioși opinând că totuși folosirea acestui cuvânt ar fi sugerat de pe atunci crezul. Acest lucru este destul de reprobabil având în vedere că Tertulian nu vrea decât să atragă atenția asupra Scripturii pe care Marcion a refuzat să o recunoască.

Numele de simbol era deja aplicat în forma curentă în așa-zisa profesiune a lui Ciprian, în timp ce Părinții mai vechi foloseau expresii ca regula veritatis (χανών της άληθέις) regula sau doctrina fidei, tessera, sacramentum.

Unii autori moderni susțin că trebuie făcută o distincție între mărturisirile de credință luând în considerație formele primare drept niște formule prescurtate, care exprimă doar anumite aspecte mai importante dar nu exprimă întreg adevărul credinței – deci care nu pot fi numite în sens propriu simboluri – și adevăratele mărturisiri de credință, așa numitele simboluri în sens propriu și adevărat, care constau în formule mai dezvoltate, care puteau exprima în întregime doctrina creștină. Această despărțire nu a fost însă adoptată deoarece nu s-au putut delimita cu certitudine termenii care erau folosiți pentru formele primare prescurtate de termenii folosiți pentru simbolurile de credință proprii și adevărate.

Mărturisirile de credință își au originea, vorbind la modul general, în exigențele primelor comunități creștine. Se poate vedea deja în Evanghelia după Matei (23, 19-20), că în misiunea de a învăța neamurile încredințată de Isus apostolilor trebuia să existe o formulă bine definită.

Putem să amintim și formula baptismală prescrisă de Cristos însuși, care reprezintă prin sine însăși o mărturisire de credință în Sfânta Treime. Pornind de la aceste două referințe nu este de mirare că, încă din primele timpuri, au apărut în Biserică formule doctrinare scurte, ușoare, precise, clare, numite apoi simboluri al căror scop era fie menținerea uniformității credinței, fie ca instrument de măsură a credinței pentru cei care voiau să fie primiți în Biserică.

Încetul cu încetul aceste formule disparate au evoluat dezvoltându-se, devenind – voit sau nu – fundamentul polemicilor apologetice (Dialog cu evreul Trifon a sfântului Iustin sau Adversus haeresis a sfântului Irineu.) Tot în acest timp, necesitatea de a combate ereziile arătau că este necesar ca într-o singură formulă de credință să fie reunite toate articolele esențiale privitoare la învățătura creștină și apoi să fie adăugate sau accentuate anumite adevăruri. Aceste precizări s-au multiplicat de-a lungul anilor, astfel încât negărilor credinței aduse de eretici Biserica se opunea prin mărturisirile de credință cuprinsă în simbolurile sale.

Încă de la începutul Biserica însăși a păstrat și și-a consolidat credința sa prin intermediul formulelor care au suferit un proces de evoluție și care s-au dezvoltat în extensie și conținut ajungând de la simplitatea și pluralitatea inițială la o mereu mai mare complexitate și uniformitate.

Crezul este așadar termenul prin care creștinii definesc o formulă stabilită și aprobată de autoritatea ecleziastică care rezumă și conține articolele esențiale ale religiei lor și care duce în spate o istorie care începe odată cu formulele embrionale de credință pe care le găsim în Noul Testament până la stabilirea sa oficială.

1.2 Motivul apariției

În Biserica primară au existat numeroase circumstanțe care au facilitat apariția mărturisirilor semiformale de credință. Exista încă de la începuturi nevoia de a stabili o identitate vie a credinței în comparație cu credințele prezente în alte religii ale timpului. Acest lucru era necesar numai dacă vom analiza cadrul istorico-social de la acea vreme și să ne întrebăm de unde proveneau creștinii de la începuturi. Iudaismul era o religie monoteistă, cu o teologie simplă și care nu avea nevoie de o mărturisire de credință deoarece prin vechimea ei se cristalizase în jurul Torei, iar pe de altă parte era destinată în mod special numai poporului ales prin Alianță. Religiile păgâne, politeiste, nu aveau un caracter bine definit de religie, ci erau mai mult decât atât, o parte din cultura unui popor. Zeii nu reprezentau doar aspirațiile spirituale ale omului, ci mai ale, cele materiale, deoarece reprezentau fecunditatea pământului, pe stăpânitorul cerului, al frumuseții, etc.

Motivul principal al apariției formulelor de credință a fost așadar crearea unei identități care să înglobeze sintetic întregul patrimoniu de credință al creștinilor pentru că mai ales la început, creștinismul era confundat deseori de către lumea păgână cu o erezie desprinsă din iudaism. Pe de altă parte, ocaziile care cereau mărturisirea credinței au facilitat și ele apariția acestor formule: la botez, in cadrul cultului sau a liturgiei, în cadrul predicării, a instruirii catehetice, în polemica cu păgânii și evreii, în cadrul exorcismelor, toate acestea au furnizat ocazii concrete pentru stabilirea articolelor fundamentale ale credinței creștine.

Primul eveniment din viața creștinilor a fost însă din totdeauna botezul. Aici se pare că este izvorul și locul de naștere al crezului. Această afirmație, acceptată în mod universal de studioși, pune crezul în legătură primară și directă cu botezul.

„Perioada de început, de cristalizare a credinței nu a avut loc întâmplător, ci a fost cauzată de situații particulare din viața Bisericii. Existau deci situații specifice care se pretau la exprimarea și proclamarea doctrinei Bisericii și care cereau formule bine delimitate care să expună sintetic credința. O situație studiată în mod deosebit este aceea a botezului. Candidaților care cereau primirea în Biserică li se cereau profesarea unor promisiuni formale de credință, asemănătoare unei mărturisiri de credință. Ar fi însă o eroare să ne concentrăm doar asupra botezului, așa cum mulți cercetători au înclinat. Însăși instruirea catehetică, premergătoare botezului, era un moment propice formării sumariilor de credință. La fel și predicarea: metoda și stilul diverșilor predicatori erau variate, fără îndoială, dar conținutul și formularea mesajului trebuie să fi avut tendința de a se fixa pe anumite teme comune”.

Polemica, care opunea zilnic Biserica ereticilor din interior și păgânilor în exterior, produse o altă situație favorabilă formulării crezului. O altă ocazie a fost furnizată de către liturgie: solemne expresii de credință, sub formă de imnuri, rugăciuni și aclamații găseau în ea locul lor natural. Un caz particular și interesant este ritul exorcismului. Exorcismul demonilor era practicat în dese rânduri în Biserica primitivă, iar codificarea formulelor potrivite, cu eficacitate verificată se pare că s-a verificat relativ repede. Nu trebuie să subevaluăm, în cele din urmă, scrierile oficiale adresate de către capii Bisericii comunităților pe care le păstoreau. În Antichitate, ca și în ziua de azi, scrisorile, mai ales cele oficiale (și trebuie să amintim că scrisorile creștine erau adeseori scrise pentru a fi citite cu voce tare în mijlocul adunărilor ecleziale) abundau de fraze stereotipice care conțineau și formule cu caracter de scurte profesiuni de credință formale.

„Este indiscutabil, observă Hans Lietzmann că rădăcina tuturor crezurilor este formula de credință pronunțată de botezat sau sugerată lui și confirmată de către acesta înainte de botez”.

1.3 Tipuri de profesiune de credință

Credința pe care noi o mărturisim astăzi își găsește rădăcinile în credința primelor comunități creștine, în modul lor de a transmite depozitul credinței așa cum a fost ea primită de la Cristos prin intermediul apostolilor. Specialiștii, începând chiar cu Părinții Bisericii, au considerat că rezumatul credinței a fost în sine același, dar transmis prin moduri diversificate. Astfel in funcție de motiv: instruirea cateheților, apărarea împotriva ereziilor sau cadrul solemn al liturgiilor, s-au dezvoltat și au apărut formule de credință specifice ambientului pentru care au fost create.

Vom analiza mai jos motivele care justificau transmiterea credinței în cadrul unor ritualuri creștine primitive dar esențiale vieții creștine.

1.3.1 Întrebările baptismale

Acum, sprijinindu-ne pe credința populară că proclamarea crezului își are originea în liturgia baptismală, ne vom concentra atenția asupra primelor trei secole pentru a vedea ce contribuție au avut ele în desfășurarea evenimentelor legate de evoluția crezului. Vom arunca o privire mai întâi asupra indicațiilor furnizate de Noul Testament, pentru a nu îndrepta apoi către autorii din secolul al II-lea și al III-lea. Vom face în continuare distincție între formulele declaratorii adevărate și proprii și expresiile simple de consimțire la întrebări.

În ceea ce privește perioada neotestamentară nu există nici un dubiu că crezul a fost considerat, încă din primele clipe ale creștinismului o condiție preliminară sine qua non a botezului. Acest lucru rezultă clar din esența ritului de admitere în Biserică. Era necesară ca o probare a credinței o mărturisire de credință. În Noul Testament acest lucru este descris cel mai bine în povestirea botezului eunucului etiopian în Fap 8, 36-38. După câte ni se povestește, eunucul fu atât de mișcat de discursul lui Filip asupra servitorului suferind încât zise: „Iată, aici este apa; ce mă împiedică să primesc botezul?”. Răspunsul lui Filip a fost: „Dacă crezi din toată inima este permis”. Eunucul atunci își mărturisi credința: „Cred în Isus Cristos care este Fiul lui Dumnezeu!”. Și imediat Filip îl boteză.

Sunt numeroase versetele Faptelor care ne arată că era necesară o declarație prin care se mărturisea credința celui care cerea botezul. În Fap 16, 14 Lidia este botezată la Filippi după ce a ascultat predica sfântului Paul, evenimentul fiind rezumat astfel: „Ați socotit că sunt credincioasă Domnului”. Aceasta înseamnă că ea a confiramat într-un mod oarecare învățătura predicată de către apostoli. În același mod sfântul Paul se adresează temnicerului de la Filippi spunându-i că de vrea să se salveze trebuie să creadă în Domnul nostru Isus; îi fu anunțată Vestea cea Bună și, după ce a consimțit într-un mod oarecare predicării, s-a botezat.

Descrierea cea mai explicită a actului botezului și a mărturisirii propriei credințe se găsește poate în povestirea pe care sfântul Paul o face propriului său botez. El își amintește că Anania i-a spus: „Și acum ce mai aștepți? Ridică-te, botează-te și spală-te de păcatele tale, invocând numele său. În Fapte, ca și în alte cărți ale Noului Testament, botezul este descris ca fiind administrat în numele lui Isus Domnul; după Matei 28, 19 și Didahia 17.

Mai există în Noul Testament și multe alte versete care nu sunt în directă legătură cu povestiri referitoare la Botez, dar care, prin modul lor de a fi exprimate duc cu gândul la o mărturisire de credință. Astfel, în Rm 10, 9 sfântul Paul spune: „Dacă vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul și vei crede din toată inima că Dumnezeu l-a înviat din morți” se referă la Botez. Dacă este așa suntem în fața unui fragment de mărturie baptismală.

Aceste versete, dar și altele, confirmă ipoteza că, în epoca în care documentele citate au fost redactate era normal ca în timpul botezului să fie făcută o mărturisire de credință din partea celui botezat. Dar acest lucru nu implică în mod necesar – și aceasta este așadar ceea ce ne interesează – ca să acceptăm că această mărturisire era făcută în formă declaratorie. Povestirea botezului eunucului era singurul care ne sugerează că a fost așa; alte texte pot fi interpretate în mod egal și ca simplu consimțământ la întrebările adresate candidatului. Dacă vom adăuga la acesta examenul făcut descrierii sfântului Iustin, către mijlocul celui de-al doilea secol, se măresc îndoielile noastre în ceea ce privește forma declaratorie cerută la botez. El spune:

Toți cei care au fost convinși și cred că învățătura noastră și mesajul nostru sunt adevărate și care promit să trăiască în concordanță cu ele, trebuie să se roage și să postească pentru a implora iertarea păcatelor lor de către Dumnezeu; cu ei ne vom ruga și vom posti și noi. Apoi sunt conduși de noi într-un loc unde este apă, unde renasc într-o formă pe care și noi am experimentat-o. Primesc o baie purificatoare în apă, în numele Tatălui, Domnul universului și a Salvatorului nostru Isus Cristos și a Duhului Sfânt.

Peste cel care a ales să renască și să se căiască de păcatele sale, este pronunțat numele Tatălui Domnul universului: celebrantul care conduce candidatul la apă folosește această și numai această definiție a lui Dumnezeu… Numele acestei băi purificatoare este iluminare și exprimă ideea că acei care primesc această învățătură devin iluminați în intelectul lor. Aceasta este în numele lui Isus Cristos, răstignit sub Ponțiu Pilat și a Duhului Sfânt, care prin profeți a anunțat cele ce priveau pe Isus, că omul iluminat trebuie spălat.

Vedem așadar că nu se găsește o aluzie clară la un crez declaratoriu. Lucrul acesta este plauzibil, dar modul de a se exprima al sfântului Iustin pare a indica mai degrabă o mărturisire de credință sub formă de chestionar. Vedem de asemenea că este celebrantul cel care pronunță numele lui Dumnezeu Tatăl și, se pare, și celelalte formule: Isus Cristos răstignit și Duhul Sfânt care l-a prevestit.

Tertulian este un autor de la care de asemeni putem culege informații prețioase în ceea ce privește crezul baptismal. El a scris un lung tratat despre botez pentru a-l apăra de răuvoitori mai mult decât pentru a explica ritul. Așadar nici el nu face o precizare directă asupra existenței întrebărilor baptismale, dar de multe ori el folosește metafora unui soldat al armatei imperiale care depune jurământul. Trebuie că există un strâns paralelism între cele două moduri de a proceda, dat fiind că jurământul soldatului era recitat de un altul, în timp ce fiecare ostaș își dădea doar simplul consimțământ, se deduce că ceva asemănător se întâmpla și înaintea botezului. O cunoscută frază din tratatul De spectaculis ne conduce la aceiași concluzie: „Când intrăm în apă și profesăm credința creștină ca răspuns la cuvintele prescrise de lege (in legis suave verba profitemur), mărturisim cu buzele noastre că renunțăm la diavol, la mândria lui și la îngerii lui”.

În De corona întâlnim o situație asemănătoare: „Atunci suntem scufundați de trei ori, în timp ce răspundem într-un mod mai larg decât cel pe care Domnul ni l-a lăsat în Evanghelie (amplius aliquid respondentes quam Dominus in Evangelium determinavit)”. Din acest fragment putem trage concluzia că erau niște întrebări și niște răspunsuri mai lungi decât cele pe care le găsim în Mt 28, 19. Această observație este întărită tot de Tertulian care mai spune în alt text: „pentru că suntem, botezați, nu o singură dat, ci de trei ori, în trei persoane separat, ca răspuns la numele lor diferite”. Greutatea pe care o dădea acestor răspunsuri se poate deduce dintr-o altă afirmație asupra efectului acestor două răspunsuri: „sufletul meu este spălat nu de scufundarea, ci de răspunsul candidatului”. Deja am putea trage concluzia, după cele ce am văzut până aici că nu există un crez declaratoriu în Biserica primară, ci numai întrebările și afirmarea credinței de către celebrant și consensul catecumenului. Pentru a întări însă și dovedi în mod cert acest lucru vom cita din Tradiția apostolică scrisă de Hippolit către anul 215 și care oglindește probabil practica liturgică romană de la sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui de-al II-lea. Între multele date prețioase pe care ni le transmite acest document, găsim și o descriere minuțioasă a catecumenatului și a ritului baptismal. Nu numai că nu apare în nici un loc ritualul de încredințare a crezului, dar nu găsim nici cel mai mic indiciu care să ne îndemne la a crede că în textul original s-ar putea găsi un crez declaratoriu.

Când cel care trebuie botezat se coboară în apă, cel care botează își va impune mâinile asupra sa și va spune: ‚Crezi în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul?’, iar cel botezat va răspunde: ‚Cred!’. Apoi (cel ce botează) îl botează imediat, punându-i mâna pe cap. După aceasta spune: ‚Crezi în Cristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, care s-a născut din Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, a fost răstignit sub Ponțiu Pilat și a murit, a înviat din morți a treia zi, s-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui și va veni să-i judece pe vii și pe morți?’. Și, când va spune: ‚Cred!’, să-l boteze a doua oară. Apoi să adauge: ‚Crezi în Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică și în învierea morților?’. Și botezatul va răspunde: ‚Cred’. Și atunci să îl boteze a treia oară.

1.3.2 Crezul declaratoriu

Am vorbit mai sus despre importanța botezului ca sacrament al inițierii încă de la începuturile Bisericii. Știm că majoritatea specialiștilor consideră botezul ca izvor al apariției primelor formule de credință care ulterior s-au dezvoltat în funcție de necesitățile fiecărei comunități în parte. Întrebarea care se ridică este dacă la început mărturisirea de credință se făcea sub formă de interogatoriu sau sub formă declaratorie de către catecumen. Vom încerca să analizăm în cele ce urmează posibilitățile de evoluție a crezului.

În forma lor actuală, crezurile sunt declaratorii, adică sunt scurte afirmații, redate la persoana întâi, care mărturisesc credința într-o serie de fapte selecționate și în doctrine considerate de importanță fundamentală. Crezuri declaratorii de acest tip au avut un rol proeminent în cadrul liturgiei baptismale pentru multe secole. Însă liturgiile baptismale care au ajuns până la noi – fie orientale cât și occidentale – sunt întrepătrunse și încâlcite ca o junglă; varietatea și deosebirile dintre ele prezintă obstacole enorme pentru cineva care dorește să-și deschidă un drum către cunoașterea lor. Structura de fond însă este clară și asemănătoare, îndeosebi în ceea ce privește mărturisirea de credință a candidatului. Ies în evidență așadar două momente ce se desprind din ritul botezului în care cel botezat e chemat să-și facă mărturisirea de credință. Întâi era actul propriu-zis de primire a botezului, ca împlinire și culme a întregii ceremonii. În timp ce era introdus în apă, trebuia să consimtă la trei întrebări succesive despre Tatăl. Fiul și Duhul Sfânt. La fiecare răspundea: „Cred”! apoi era scufundat în apă de trei ori și botezul său era astfel împlinit.

Lucrurile însă nu se opreau aici. În majoritatea comunităților creștine de la începutul Bisericii liturgia botezului nu era un moment separat de viața comunității. Pregătirea cateheților începea cu mult timp înainte, iar finalitatea acestei pregătiri nu era numai primirea botezului, ci încredințarea crezului. Acest lucru se putea întâmpla ori cu mult înainte de botez, ori cu puțin timp înainte, în cadrul liturgiei premergătoare botezului. De această dată nu se mai vorbea despre simpla consfințire la niște întrebări și de recitarea unui crez declaratoriu. Acest rit era denumit cu termenul specific de redditio symboli sau άπαγγελια τής πιστεως adică încredințarea crezului și care desemnează culmea itinerariului catehetic în pregătirea sacramentului. Când se ajungea într-un anumit stadiu al itinerariului, care varia de la o comunitate la alta, dar care se situa, în orice caz, într-o fază superioară, episcopul încredința crezul formal cateheților mai avansați. Era de datoria lor ca să învețe acest crez, să-l asimileze, pentru a fi apoi în stare să-l repete ca și patrimoniu spiritual al religiei și credinței lor. Toate acestea se desfășurau în conformitate cu ideea că crezul era o formulă secretă, ce nu trebuia scrisă ci memorată de către creștini.

Un exemplu de cum decurgea o liturgie baptismală găsim în sfântul Ciril, care a trăit la Ierusalim, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în lucrarea sa Cateheze mistagogice. Instruirea preliminară, obișnuită în acel timp, avea loc în timpul perioadei Postului Mare și pe parcursul acesteia, într-un anumit moment care nu este indicat direct, dar care se găsea spre sfârșitul săptămânii a V-a, crezul era încredințat catecumenilor. Următoarele două săptămâni care precedau Săptămâna Sfântă erau dedicate explicării acestuia. Botezul era administrat noaptea, în timpul vigiliei pascale. Sfântul Ciril descrie cum candidații erau conduși în curtea de dinaintea baptisteriului și aici, întorși cu fața către vest, în patru momente distincte, se lepădau de Satana, de faptele lui și de slujirea lui. Apoi, întorși către răsărit, către lumină, făceau mărturisirea de credință: „Cred în Tatăl și în Fiul și în Duhul Sfânt și într-un botez de pocăință”. Se presupune că acest text era mult mai amplu și că nu este decât o prescurtare a unei formule mult mai detaliate pe care sfântul Ciril a comentat-o articol cu articol.

Următoarea fază era constituită de intrarea în baptisteriu, unde candidații se dezbrăcau, erau unși cu uleiul catecumenilor și coborau dezbrăcați în vasul plin cu apă. Aici erau întrebați în mod repetat dacă cred în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt și odată cu fiecare mărturisire erau scufundați de trei ori în apă.

Majoritatea riturilor orientale se conformează acestui model. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, citează un fragment din care rezultă evident un crez declaratoriu pronunțat de către catecumeni, înainte ca să intre în apă. Sunt numeroase apoi exemplele care ne parvin din scrierile lui Eteria de Aquitania, Ioan Casianul sau Teodor de Mopsuestia.

1.3.3 Ambientul catehetic

Obiectivul cercetărilor din subpunctele anterioare a fost acela de a cunoaște rolul dezvoltat de botez în formarea așa-ziselor crezuri baptismale. Discuția a tratat în primul rând despre folosirea crezului în liturgia botezului: acum ar trebui să ne găsim într-o situație mai favorabilă abordării problemei noastre. Am descoperit faptul surprinzător că în primele secole unicul crez legat direct de botez era consimțământul sau consensul celui botezat la întrebările adresate de către ministru în legătură cu propria credință: crezul declaratoriu, chiar dacă și-a găsit locul în interiorul celebrării, funcția acestuia a rămas pentru mult timp secundară. Ce putem spune atunci despre originea scurtelor mărturii de credință exprimate la persoana I? Este logic că trebuie căutată ca explicație pentru originile acestora o soluție dincolo de ritul botezului. Rădăcinile acestora nu coboară numai până la inițierea sacramentală a creștinului în Biserică în itinerariul catehetic de care erau precedate. Dacă luăm întregul ambient în care s-au dezvoltat și analizăm în funcție de scopul și destinația lor, crezul declaratoriu erau rezumate sintetice ale doctrinei creștine compuse în folosul convertiților care trebuiau instruiți. Cercetătorii afirmă: „vechile crezuri creștine reprezentau în mod simplu și unitar sinteza principalelor adevăruri ale catehezei, exprimate printr-o formulă bazată pe fundament trinitar”. Istoricul englez C. H. Turner spune: cu adevărat crezul nu aparține administrării ritului botezului ci pregătirii sale. Am văzut în primul capitol că deja în epoca neotestamentară mesajul central al Bisericii, miezul depozitului său doctrinar s-a consolidat în formule stereotipice și că pregătirea cateheților era o ocazie prin care acest proces găsea în primele timpuri propria destinație. Această evoluție era în plină dezvoltare în secolul al II-lea și în următoarele capitole vom trece în revistă felurile în care” regula de credință” sau „canonul adevărului”, cum fu numit mai apoi, își vor găsi exprimarea în acea perioadă. Este evident că cei care erau propuși pentru instruirea catecumenilor au simțit nevoia unor rezumate scurte, concise, asemănătoare pe cât posibil unor formule, iar caracterul din ce în ce mai complex și oficial al documentelor și normelor ecleziastice cu privire la cateheză au făcut ca această necesitate să devină o urgență. Este semnificativ faptul că întâlnim pentru prima dată crezuri declaratorii atunci când se încredințează catehețior ca obiect și instrument care să favorizeze instrucția populară.

Odată ce episcopul a „încredințat” crezul în ultimele săptămâni ale Postului Mare, începuse să-l comenteze articol cu articol, în timp ce catecumenii trebuie să-l învețe pe dinafară ca sinteză adecvată a ceea ce sunt ținuți să creadă. La fel, ei trebuie să „restituie” în cadrul vigiliei Pascale, în momentul botezului lor, iar capacitatea lor de a-l repeta din memorie demonstra că acum sunt îndeajuns de bine fundamentați în credință. Această funcție originală a crezului ca de altfel și rolul său precedent botezului este bine exprimat de cuvintele lui Eusebiu din Cesarea, puse de acesta ca prefață a crezului prezentat în fața conciliului din Nicea pentru reabilitarea doctrinei sale. „Așa cum noi am primit de la episcopii dinaintea noastră, fie la pregătirea catecumenală, fie când am primit baia botezului, la fel acum, credem și aducem credința noastră în fața voastră”. Crezul declaratoriu poate fi considerat așadar ca fruct al ambientului catehetic eclezial în perioada sa de plină înflorire. În același timp totuși, cum ne ajută să ne amintim observația lui Eusebiu, puntea care prin tradiție îl unește de botez nu trebuie distrusă fără discernământ. Ar trebui să ne înșelăm pe noi înșine minimalizând legătura dintre ele care a fost foarte strânsă: instruirea catehetică. Timpul în care crezurile declaratorii s-au format ca rezumat au existat și s-au dezvoltat doar în vederea botezului. Catecumenul era mereu în așteptarea măreției experienței care ar fi încununat toate eforturile sale din timpul pregătirii. Instruirea catehetică era atât de strâns legată de ritul inițierii că s-ar putea folosi termenul unic de botez în sens larg pentru a le înțelege pe amândouă. Astfel Irineu putea vorbi despre „regula de credință” pe care a primit-o prin botez. Pregătirea catehetică era dominată așadar de elemente care constituiau esența intrinsecă a sacramentului: tripla interogare cu triplul consimțământ și cu tripla scufundare. Lăsate doar pentru sine însuși s-au expuse altor influxuri, aceste rezumate sumare de credință ar fi putut să se dezvolte în direcții cu totul diferite. Existau în Biserica primitivă tendințe puternice pentru crearea unor formule de credință care să cuprindă doar una sau două clauze: impactul cu ritul și celebrarea botezului, pentru a nu mai vorbi de caracterul intrinsec al creștinismului, a fost decisiv. În sfârșit, faptul cel mai important era că dincolo de structura trinitară, conținutul verbal al noilor crezuri declaratorii era în mare măsură luat din întrebările baptismale. Deja din secolul al III-lea, acestea din urmă au devenit, așa cum a avut ocazia să observe Tertulian, mai ample decât cerea porunca Domnului, iar materialul adăugat provenea, fără doar și poate din patrimoniul catehetic. Când crezul declaratoriu a ajuns la o anumită dezvoltare, tendința era de a merge într-o direcție opusă. Se puteau adăuga, și chiar era necesar, noi articole și puteau fi introduse noi schimbări. Baza pe care se fondau toate acestea erau vechile întrebări – interogări baptismale, care erau reunite împreună sub formă de declarație continuă, rămânând să fie exprimate în continuare la persoana I.

CAPITOLUL II

Mărturisiri de credință în Noul Testament

2.1 Fragmente neotestamentare

Cele mai vechi profesiuni de credință se găsesc în scrierile neotestamentare. Dintre cele mai vechi amintim: „Isus este Cristos”, „Isus este Domnul”, foarte des întâlnite în scrisorile pauline și „Isus este fiul lui Dumnezeu”. Dat fiind faptul că au luat naștere în ambientul iudaic, acestea au o formă exclusiv cristologică.

Pe lângă aceste formule atât de concise, găsim atât în Paul, cât și în alte scrieri ale Noului Testament formule mai articulate care au caracterul unor scurte sumarii de credință. Acestea pot avea formă numai cristologică, dar apar și forme binitare și trinitare, care, pe lângă faptul că răspundeau exigențelor expunerii credinței prin predicare păgânilor convertiți, ne arată cu claritate că asemenea scheme erau deja profund înrădăcinate în mintea primilor creștini ca instrumente bine adaptate în vederea exprimării concise și concrete a credinței.

Este dificil de stabilit dacă asemenea formule au un caracter de sine stătător, personal, ori erau printr-un mod oarecare legate de viața liturgică a comunităților.

În orice caz, chiar dacă nu avem posibilitatea de a cunoaște cu certitudine circumstanțele specifice care reclamau proclamarea acestor formule, numeroase situații specifice din viața Bisericii formau tot atâtea ocazii pentru a exprima articolele fundamentale ale credinței creștine în funcție de exigențele determinate de necesitatea momentului: botez, instruire catehetică, predicare, polemică antiudaică sau antipagână.

Așadar, chiar dacă crezul, în sensul propriu al termenului încă nu exista, deja, analizând scrierile Noului Testament, se poate vedea că credința apostolilor începea să se cristalizeze, consolidându-se în rezumate și sumarii convenționale, deschizând drumul către formularea și stabilizarea sa.

2.1.1 Evangheliile

Putem accepta ca fapt demonstrat că Biserica, în timpurile apostolice deținea un crez, înțeles în sens larg ca și un corp comun de doctrine recunoscute și acceptate. Se poate face așadar un pas înainte. În Noul Testament, o masă abundentă de date ne demonstrează că credința începea deja să se consolideze și să cristalizeze în rezumate convenționale. Crezul, în sens adevărat și propriu al termenului trebuia să vină, dar mișcarea către formularea și stabilizarea sa de abia începuse. Astfel, cititorului Noului Testament i se propun în mod continuu formule de credință sub formă de slogan, afirmații scurte, fraze apologetice care, în timpul redactării scrise, erau deja consacrate în uzul popular. Între acestea se întâlnesc și fraze mai lungi, care devin chiar o alcătuire de fraze, care, prin context, ritm și formă generală, ca și prin conținut, trădează proveniența lor ca venind dintr-o tradiție comunitară mai mult decât din libera creativitate a autorului. Opinia că acestea ar putea proveni intr-o formulă eclezială oficială este deviată, deoarece, chiar dacă în trecut aceasta era o explicație credibilă, cercetările au demonstrat că în acea perioadă nu exista o formulă sau un crez adevărat și propriu, în sensul strict al termenului. Așadar, este mai obiectiv să mai examinăm aceste fragmente ca unități independente, dezvoltate în ambientul lor specific.

În acest punct sunt necesare două sublinieri. Înainte de toate, această perioadă de început, de cristalizare a credinței nu a avut loc întâmplător, ci a fost cauzată de situații particulare din viața Bisericii. Existau deci situații specifice care se pretau la exprimarea și proclamarea doctrinei Bisericii și care cereau formule bine delimitate care să expună sintetic credința. O situație studiată în mod deosebit este aceea a botezului. Candidaților care cereau primirea în Biserică li se cerea profesarea unor promisiuni formale de credință, asemănătoare unei mărturisiri de credință. Ar fi însă o eroare să ne concentrăm doar asupra botezului, așa cum mulți cercetători au înclinat. Însăși instruirea catehetică, premergătoare botezului, era un moment propice formării sumariilor de credință. La fel și predicarea: metoda și stilul diverșilor predicatori erau variate, fără îndoială, dar conținutul și formularea mesajului trebuie să fi avut tendința de a se fixa pe anumite teme comune.

Polemica, care opunea zilnic Biserica ereticilor din interior și păgânilor în exterior, produse o altă situație favorabilă formulării crezului. O altă ocazie a fost furnizată de către liturgie: solemne expresii de credință, sub formă de imnuri, rugăciuni și aclamații găseau în ea locul lor natural. Un caz particular și interesant este ritul exorcismului. Exorcizarea demonilor era practicat în dese rânduri în Biserica primitivă, iar codificarea formulelor potrivite, cu eficacitate verificată, se pare că s-a verificat relativ repede. Nu trebuie să subevaluăm, în cele din urmă, scrierile oficiale adresate de către capii Bisericii comunităților pe care le păstoreau. În Antichitate, ca și în ziua de azi, scrisorile, mai ales cele oficiale, (și trebuie să amintim că scrisorile creștine erau adeseori scrise pentru a fi citite cu voce tare în mijlocul adunărilor ecleziale) abundau de fraze stereotipice care conțineau și formule cu caracter de scurte profesiuni de credință formale.

În al doilea rând trebuie să subliniem Sitz in leben-ul, dacă ne este îngăduită folosirea acestei expresii tehnice, care a creat nu doar ocazia de a experimenta formule de credință, dar, în oarecare mod, a determinat stilul, conținutul și structura lor. Uneori se pare că se adaptează mai bine o formulă mai amplă, alteori una mai concisă și schematică. Dacă în unele situații, o enumerare aridă a evenimentelor mântuirii lui Cristos era un instrument specific ambientului catehetic, un act de credință implica expresii mai entuziaste și mai pline. În unele circumstanțe se părea că era necesar un fundament trinitar sau binitar, în primul punându-se accentul pe credința în cele trei persoane divine, pe când în al doilea se scotea în relief credința în Dumnezeu Tatăl și Fiul. De cele mai multe ori însă era suficientă, în vederea scopului fixat, o simplă proclamație cristologică cu o singură clauzulă.

Să aruncăm o privire, așadar, asupra elementelor formulelor care constau dintr-o singură clauzulă cristologică. Cea mai populară și, totodată, cea mai scurtă este, în Noul Testament, sloganul Kyros Iêsous (Κύριος Ιησοΰς = Isus este Domnul). Sfântul Paul afirmă în 1Cor 12, 3: „Nimeni nu poate spune Kyros Iêsous decât prin mijlocirea Duhului Sfânt”; în Rom 10, 9: „Și dacă cu gura ta ai mărturisit Kyros Iêsous și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți vei fi mântuit”. Nu se cunoaște motivul care a determinat apariția acestor expresii, dar unii cercetători susțin că fac referință la momentele de încercare la care erau supuși creștinii, obligați fiind de autoritățile civile să-l renege și să-l blasfemieze pe Cristos

O altă formulă, pe cât de concisă și de veche, pe atât de predestinată înlocuirii, odată cu uitarea și neglijarea semnificației sale mesianice, este: „Isus este Cristos”. Mărturisesc folosința sa versete din In 2, 22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește că Isus este Cristosul?” și Mc 8, 30: „Petru îi răspune: Tu ești Cristos”. O altă formulă, care apare adesea, este: „Isus este Fiul lui Dumnezeu”. Un exemplu cunoscut, care arată utilizarea sa ca și mărturisire baptismală se găsește în istoria botezului eunucului etiopian de către Filip, povestită în Fap 8, 36-38. Eunucul își profesează credința sa declarând: „Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu.”

2.1.2 Scrisorile pauline, scrisorile ioaniene și scrisorile catolice

Versetul din Scrisoarea către Romani este considerat în general ca o aluzie la recunoașterea suveranității lui Cristos proclamată în timpul botezului. Descrierea repetată a botezului făcut „în numele Domnului Isus” (cf. Fap 8, 16; 19, 5; 6, 11) pare să susțină cu certitudine că formula „Isus este Domnul” avea un rol important în cadrul ritului. Aceasta se regăsește și în Fil 2, 11, unde Paul vorbește de orice limbă care vestește că „Isus este Domnul”, dar în acest caz ambientul este liturgic. Pe de altă parte, versete ca cel din Col 2, 6: „Cum l-ați primit pe Isus Cristos Domnul”, referințele din Faptele Apostolilor precum: „credeți în Domnul Isus Cristos” (11, 17; 16, 31) și „predicând pe Domnul Isus” (11, 20), sugerează că această formulă stereotipică era încredințată convertiților ca și un compendiu adecvat credinței lor.

Martiriul Sfântuli Policarp, ne relatează cum magistratul imperial, care făcea tot posibilul pentru a-l aduce pe bătrânul episcop către un compromis, îl întreabă: Ce rău găsești tu în a spune că Cezar este Domnul?” Aclamația Kyrios Kaisar era o aclamație populară și deseori întâlnită în cultul civil al împăratului roman, iar creștinii erau, fără îndoială, conștienți de refuzul pe care Kyrios Iesous îl conținea implicit.

Autorul primei scrisori a lui Ioan merge mai departe, afirmând că cel „care recunoaște că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el și el în Dumnezeu.” (1In 4, 15) și își pune apoi întrebarea: „Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1In 5, 5). Aceste din urmă expresii, pe lângă faptul că afirmă adevăruri creștine primitive, vădesc o certă înclinare polemică în confruntarea cu docetiștii, cărora li se opun și care se evidențiază într-un mod și mai evident într-o formulă exprimată în mod vădit polemic: „Isus Cristos a venit în carne” (1In 4, 2). Aceiași afirmație, că Isus este Fiul lui Dumnezeu, fără vre-o aluzie cu caracter antieretic , este citată în Ev: 4, 14: „Isus, Fiul lui Dumnezeu”. Reapare într-o formă mult schimbată în Mc 5, 7, când demonul exorcizat de Isus strigă: „Isuse, tu care ești Fiul lui Dumnezeu cel preaînalt, te implor” și în Mc 3, 11, unde demonii îl salută cu cuvintele: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. Aceste fragmente oferă probabil o sursă – și sunt rădăcini sigure – ale formulelor ezoterice de exorcism pe care Biserica le folosea la începutul primului secol.

Până acum ne-am oprit atenția asupra formulelor de credință în miniatură, asupra scurtelor proclamații de tip slogan. Pe lângă acestea, găsim în paginile Noului Testament numeroase exemple de declarații mai largi și mai detaliate. În 1Cor 15, 3ss., sfântul Paul reproduce un fragment din ceea ce el descrie într-o manieră proprie drept „evanghelia (τό ΰαγγελίον) pe care v-am anunțat-o și pe care voi ați primit-o”. El scrie corintenilor:

Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit,

că Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi;

că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi;

că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;

În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați,…

După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor;

Este clar că se transmite un rezumat al credinței în mântuirea adusă de Isus destinat catehezei sau predicării, deoarece prezintă într-o formă succintă esența mesajului creștin. Se distinge o notă de caracter defensiv, apologetic, din șirul de martori cu care se sfârșește. Lângă aceasta s-ar putea așeza îndrumările teologice care se găsesc structurate mai riguros în Rom 1, 3s.:

Despre Fiul Său,

Cel născut din sămânța lui David, după trup, 

care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere,

după Duhul sfințeniei, prin învierea Lui din morți,

Isus Cristos, Domnul nostru, prin Care am primit har…

Și chiar și în fragmentul mai scurt din Rom 8, 34:

Cristos, Cel ce a murit,

și mai ales Cel ce a înviat,

care și este de-a dreapta lui Dumnezeu,

Care mijlocește pentru noi! 

Și cel din 2Tim 2, 8:

Adu-ți aminte de Isus Cristos,

Care a înviat din morți,

din neamul lui David, (după Evanghelia mea).

Pe de altă parte, fraze răspândite în toate Scrisorile par a fi ecoul unor formule catehistice, ca de exemplu în Gal 1, 4: „Isus Cristos ce s-a dat pe sine însuși pentru păcatele noastre”; 1Ts 4, 14: „Noi credem că Isus a murit și a înviat” 1Ts 5, 9 „…pentru Domnul nostru Isus Cristos, care a murit pentru noi”. La fel și fragmentul mai dezvoltat și mai liber exprimat în 1Pt 3, 18 ss.:

Pentru că și Cristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre,

El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu,

omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul,

cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare. 

…prin învierea lui Isus Cristos,

care, după ce S-a suit la cer,

este de-a dreapta lui Dumnezeu,

și i se supun Lui îngerii și stăpânirile și puterile.

Acest fragment pare a fi un citat parțial dintr-o cateheză pentru pregătirea la botez. Inserarea în versetul 20ss. a unei scurte descrieri a semnificației sacramentului confirmă această ipoteză.

Structura acestor kerygma cristologice este simplă: sunt concepute construind în numele lui Isus evenimentele particulare ale istoriei mântuirii. Se poate remarca adesea un contrast între carne și spirit, Fiul lui David – Fiul lui Dumnezeu, umilire și preamărire. Exemplul cel mai semnificativ îl găsim îm Fil 2, 6-11.

Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deșertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Isus Cristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl.

Cunoscut ca cel mai important fragment cristologic, acesta este modelat în întregime pe antiteza dintre autokenoza lui Cristos și ridicarea în slavă ca Domn al creației. Fragmentul nu este paulin, dar, aproape sigur, este un vechi imn creștin, de proveniență palestiniană, structurat deja în strofe ritmice în momentul în care l-a cunoscut Paul. Unii studioși au avansat ipoteza că este vorba de un fragment care provine din liturgia euharistică primitivă. Această presupoziție nu este însă susținută nici de limbaj, nici de tematica abordată. În cel mai bun caz, se poate afirma că s-a dezvoltat într-un ambient cultual și că reprezintă un prim și frumos exemplu de cristalizare a elementelor liturgice.

Un alt fragment similar, asemănător unui imn, care este exprimat în versuri ritmice se găsește în 1Tim 3, 16:

Dumnezeu S-a arătat în trup,

S-a îndreptat în Duhul,

a fost văzut de îngeri,

S-a propovăduit între neamuri,

a fost crezut în lume,

S-a înălțat întru slavă. 

Același tip de kerygmă, desigur, mai abreviată, era folosită pentru exorcisme și vindecări. Astfel, Petru, (Fap 3, 6) îl vindecă pe ologul de la poarta templului numită „Poarta Frumoasă” poruncindu-i cu putere: „În numele lui Isus Cristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!” . Înaintând în lectură vedem că, cerându-i-se să explice miracolul (4, 10), Petru dezvoltă formula astfel: În numele lui Isus Cristos, pe care voi l-ați răstignit și pe Dumnezeu l-a înviat din morți”.

Exemplele de mai sus pot fi mulțumitoare și pot susține cu prisosință ideea conform căreia existau formulări pur cristologice formate dintr-o singură clauzulă în depozitul doctrinar al Bisericii apostolice. Acestea însă nu reprezentau toată varietatea formulelor de credință. Depozitul doctrinar a cunoscut și alte mărturisiri semiformale cu structură binitară bazată pe două dintre persoanele divine: Dumnezeu Tatăl și Isus Cristos, Fiul său. Unul dintre exemplele semnificative se găsește în sfântul Paul (1Cor 8, 6):

Totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu,

Tatăl, din care sunt toate și noi întru El;

și un singur Domn, Isus Cristos,

prin care sunt toate și noi prin El.

Caracterul de formulă a acestui text este cert și chiar este scos în relief prin atenția acordată paralelismului și construcției elaborate. Se regăsesc aici motive teologice, deoarece sfântul Paul intenționează să expună rolul cosmic al Tatălui și al Fiului, dar motivele polemice sunt pentru moment predominante. Sfântul Paul vrea să afirme de fapt unitatea Dumnezeului creștinilor în contrast cu „mulții idoli și zei” ai păgânilor. Un fragment care este în strânsă legătură cu acesta, exprimat într-o formă mai largă, dar construit pe o structură identică găsim în 1Tim 2, 5s.:

Căci unul este Dumnezeu,

unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni:

omul Cristos Isus, 

care s-a dat pe sine preț de răscumpărare pentru toți…

O altă mărturisire a două persoane, a cărei asemănare cu crezul sare în ochi, întâlnim în 1Tim 6, 13-14:

Îți poruncesc înaintea lui Dumnezeu,

cel ce aduce toate la viață,

și înaintea lui Isus Cristos,

cel ce, în fața lui Ponțiu Pilat, a mărturisit mărturisirea cea bună:

să păzești porunca fără pată, fără vină,

până la arătarea Domnului nostru Isus Cristos…

Nu este nevoie de un efort intens de imaginație pentru a întrevedea, dincolo de exprimarea liberă a acestor rânduri, o profesiune formală de credință în Dumnezeu Tatăl, Creatorul tuturor lucrurilor și în Isus Cristos Fiul său, care a suferit sub Ponțiu Pilat și care se va întoarce din nou în slavă. Locul acestei mărturisiri în Biserica primară îl putem identifica în cadrul catehezelor preparatorii pentru botez. Un crez fragmentat, de tip analog, este citat în 2Tim 4, 1 sub forma unui îndemn stăruitor:

Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu

și a lui Cristos Isus, are va să judece viii și morții,

la arătarea lui și în împărăția lui; 

Vedem aici că cea de a doua venire, inclusă într-o listă de evenimente salvifice atribuite lui Cristos, apare ca un articol de credință legat de altele.

Un fragment în care este prezentă o formulă binitară ușor diferită este Rom 4, 24:

…și pentru noi, cei care credem

în Cel ce a înviat din morți

pe Isus, Domnul nostru, 

care s-a dat pentru păcatele noastre

și a înviat pentru îndreptarea noastră. 

unde caracterul de crez este neîndoielnic. Fragmente care au aceiași structură și același conținut apar cu deosebire în Rom, 8, 11; 2Cor 4, 14; Gal 1, 1; 1Ts 1, 10; Col 2, 12 și Ef 1, 20. Aceste articole nu se întâlnesc doar în sfântul Paul. Autorul lui 1Pt se adresează astfel destinatarilor săi (1, 21):

Cei ce prin el ați crezut în Dumnezeu,

care L-a înviat pe El din morți,

și i-a dat lui slavă…

Oricare ar fi fost situația în care acest fragment a prins formă este clar că Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul Isus din morți devenise deja o proclamație sau un clișeu stereotipic înainte de sfârșitul secolului I.

Există însă în Noul Testament multe formule care pot fi individualizate mai ales în scrisori. Practic, fiecare scrisoare a sfântului Paul de exemplu, se deschide cu salutul convențional: „Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Isus Cristos.” Este evident că se vorbește despre o formulă tip, dar despre care nu se poate spune că este exclusiv paulină. O formulă de salut foarte asemănătoare se întâlnește și în scrisorile pastorale: 1Tm 1, 2; 2Tm 1, 2; Tit 1, 4 și în 2Pt (cf. 1, 2: …prin dreptatea Dumnezeului nostru și a Mântuitorului Isus Cristos…. La fel întâlnim în 2In 1, 3 (Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Cristos, Fiul Tatălui). Astfel expresia „Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” s-a cristalizat într-o formulă stereotipică așa cum ne demonstrează folosirea ei în Rom 15, 6; 2Cor 1, 3; 11, 31; Ef 1, 3; 1Pt 1, 3. Ea s-a născut probabil într-un context liturgic, judecând după Rom 15, 16 („căci puteți într-un glas să-l preamăriți pe Dumnezeu”), ca expresie utilizată în special pentru binecuvântare.

Plecând de la asemenea amănunte, ca și de la alte nenumărate fragmente care ne slujesc spre ilustrare, vedem că oamenii care slujeau Biserica apostolică au ajuns printr-o evoluție naturală să-l lege pe Tatăl de Fiul. Sfântul Paul se ruga astfel în 1Tes 3, 11: Dar însuși Dumnezeu și Tatăl nostru, și Domnul nostru Isus Cristos să îndrepte calea noastră către voi!; în timp ce în 2Tes 2, 16 își exprimă speranța că destinatarii săi pot fi mângâiați și întăriți de însuși Domnul nostru Isus Cristos și Dumnezeu Tatăl nostru. Sfântul Iacob se descrie pe sine însuși (1, 1) ca slujitor al lui Dumnezeu și al Domnului Isus Cristos și sfântul Petru (1Pt 2, 5) vorbește de sacrificii spirituale plăcute Domnului prin mijlocirea lui Isus Cristos.

Chiar și autorul Apocalipsului ne spune că a fost martor (1, 2) al cuvântului lui Dumnezeu și mărturiei lui Isus Cristos. Lista poate continua cu nesfârșite mărturii și exemple, însă trebuie să amintim că aceste texte nu formează încă un crez, dar sunt totuși semnificative ca și exemple de codificare a ideilor teologice fundamentale în epoca apostolică și ne ajută să explicăm direcțiile principale pe care le-a parcurs crezul în dezvoltarea sa.

Schema binitară era puternic înrădăcinată în gândirea creștină primitivă și, după câte se pare , același lucru se poate spune și despre cea trinitară. Mărturisirile trinitare explicite sunt puține și se întâlnesc rar în textele Noului Testament, iar atunci când apar vedem că nu putem face prea multe speculații asupra lor.

Citatele cele mai cunoscute sunt două: rugăciunea sfântului Paul la sfârșitul lui 2Cor 13, 14: Harul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți și porunca baptismală pe care Matei (28, 19) o pune pe buzele lui Isus: Mergeți așadar și învățați toate popoarele botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Acestea nu sunt totuși singurele exemple de asemenea formule în Noul Testament, ci există și altele, care, chiar dacă nu sunt tot atât de clare, nu sunt nici pe departe atât de puțin importante încât să fie lăsate în umbră.

Între acestea se pot aminti 1Cor 6, 11: Dar ați fost îndreptățiți în numele Domnului Isus Cristos și în Duhul Dumnezeului nostru; 1Cor 12, 4-6: Darurile sunt felurite, dar același Duh. Și felurite slujiri sunt, dar același Domn. Și lucrările sunt felurite, dar este același Dumnezeu, care lucrează toate în toți.; 2Cor 1, 21-22: Iar cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Cristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre.; 1Ts 5, 18-19: …căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Cristos Isus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeți. Schema triadică se vădește cu mai multă claritate în Gal 3, 11-14: …că nu se îndreptățește nimeni înaintea lui Dumnezeu este lucru lămurit… Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii… ca să primim, prin credință, făgăduința Duhului. Un exemplu perfect se poate găsi și în 1Pt 1, 2: …după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu Tatăl, și prin sfințirea de către Duhul, spre ascultare și stropirea cu sângele lui Isus Cristos.; și un altul în Ev 10, 29: …cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu …și a disprețuit Duhul harului. Se poate cita un număr mare de fragmente de acest tip. Nici unul dintre aceste fragmente nu exprimă cu claritate formula trinitară, nici unul dintre ele nu are clarviziunea unui enunț, a unei mărturisiri concise. Fiecare se leagă de un anume context care a făcut posibilă enunțarea tuturor persoanelor Treimii. Cu toate acestea, schema trinitară începe să se impună peste tot din ce în ce mai clar, iar prezența sa este cu atât mai surprinzătoare cu cât, în cele mai multe din cazuri nu există nimic în context care să ceară în mod indispensabil prezența sa. Impresia care se formează inevitabil este că această concepție triplă despre Dumnezeu a fost profund încorporată în gândirea creștină încă de la începuturi și că a furnizat o matriță în care au prins formă succesiv ideile Părinților apostolici. Dacă crezurile trinitare sunt rare, forma trinitară, care trebuia să existe în structura tuturor crezurilor următoare, era deja un patrimoniu cucerit al tradiției doctrinare creștine.

2.2 Legenda crezului apostolic

„Când fură pe punctul de a se despărți, stabiliră mai întâi o normă comună pentru predicarea lor viitoare, pentru a nu se găsi, separați fiind în situația de a anunța doctrine diferite popoarelor pe care le chemau la credința în Cristos. Se reuniră așadar într-un singur loc și plini de Duhul Sfânt compuseră după cum am spus acest scurt symbol al predicării lor viitoare dându-și fiecare contribuția cu ce avea mai bun; și stabiliră că-l vor transmite credincioșilor ca învățătură normativă”.

Rufin nu a inventat istoria pe care o citează, din contra, ea reprezintă în ochii săi o tradiție veche și sacră. Pentru a fi mai preciși, tradiția își face prima sa apariție într-un alt document din aceiași perioadă din nordul Italiei. Explanatio symboli ad initiandos care cuprinde probabil notele bazate pe un discurs al sfântului Ambroziu în Constituțiile apostolice care și ele aparțin celei de-a doua jumătăți a secolului IV. În acestea din urmă, compilatorul anonim îi prezintă pe cei Doisprezece, amintind că pentru a contracara amenințarea ereziei și pentru a întări autoritatea episcopului s-au reunit și au scris „această învățătură catolică” la care s-a referit mai apoi.

Acum, noi putem doar să speculăm cum și când povestirea a ajuns la forma actuală. Într-o epocă mult mai veche din a doua parte a secolului al II-lea, ambientele catolice au atribuit apostolilor ceea ce va fi pomenit în continuare „regula de credință” (un rezumat schematic al învățăturii creștine folosită pentru cateheză și alte scopuri).

Regula de credință nu trebuie confundată cu crezul, dar cum vom vedea în continuare, raportul dintre ele era foarte strâns. Sfântul Irineu de exemplu explică că ea a fost transmisă de apostolii și de ucenicii lor” și este tipică veacului său observația, că dacă apostolii nu ne-ar fi transmis nimic în scris ar fi trebuit să urmăm „regula de credință pe care ei au încredințat-o capului Bisericii”. În același mod Tertulian vorbește despre regula de credință care derivă din Cristos, transmisă de tovarășii săi. Această afirmație ne este transmisă dintr-o epocă încă și mai veche de către sfântul Iustin, Ignațiu și de autorul Didahiei. Indicația lui Rufin că fiecare apostol și-ar fi adus contribuția personală la formula crezului a fost mai apoi îmbogățită cu detalii pitorești. Găsim legenda în forma dezvoltată în seria de îndemnuri: De symbolo, atribuită sfântului Augustin. În prima parte se citește:

A zecea zi după înălțare, când discipolii erau reuniți împreună de teama iudeilor, Domnul a trimis asupra lor Mângâietorul promis. La venirea sa ei, fiind cu toții aprinși ca fierul incandescent și înzestrați cu plinătatea cunoașterii tuturor limbilor, compuseră crezul. Petru spuse: „Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul…creatorul cerului și al pământului”… Andrei spuse: Și în Isus Cristos Fiul său… Domnul nostru”… Iacob spus: ”Care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, născut din Maria Fecioara”… Ioan spus: „A suferit sub Ponțiu Pilat… a fost răstignit, a murit și a fost îngropat”… Toma spuse: „S-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți”… Iacob spuse: „S-a înălțat la cer… șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl Atotputernicul”… Filip spuse: „De unde va veni să judece pe vii și pe morți”… Bartolomeu spuse: „Cred în Duhul Sfânt”… Matei spuse: „Sfânta Biserică Catolică…Comuniunea Sfinților”… Simon spuse: „Iertarea păcatelor”… Tadeu spuse: „Învierea morților”… Matia spuse: „Și viața veșnică”.

Trebuie să notăm că povestirea este inspirată explicit din In 20,19, după care numai cei Doisprezece au primit pe Duhul Sfânt: prestigiul crezului a fost în acest mod mărit cu abilitate, atribuindu-l acțiunii directe a Duhului Sfânt apostolii fiind doar instrumentele sale. Astfel elaborată, legenda a cucerit în Evul Mediu un consens aproape universal. Acest lucru este demn de amintit, mai mult pentru faptul că nu era ușor să- împarți cu exactitate crezul în doisprezece articole. Sfântul Toma de Aquino spre exemplu, a găsit oarecare pretexte și a preferat să împartă crezul în șapte articole care se referă la divinitatea și la umanitatea lui Cristos. Biserica, cu toate acestea a reținut că pentru instruirea poporului, istoria originii apostolice a crezului, împodobită cu detalii fanteziste era folositoare pentru întărirea autorității a ceea ce devenise o formulă sacră. Aceasta a găsit câteodată expresii artistice. Astfel, în unele Bisericii erau doisprezece coloane care susțineau cupola, iar în dreptul fiecărei coloane câte un apostol însoțit de formula aferentă cu care a contribuit. A fost un subiect preferat pentru miniaturile psaltirilor, pentru vitralii și pentru alte cărți. Acceptat ca povestire istorică până în secolul al XV-lea, avea toate posibilitățile de a fi o simplă invenție evlavioasă. Nu ar fi rezistat cu siguranță trezirii spiritului critic. Primele dubii serioase asupra acestei povestiri s-au manifestat la conciliul din Firenze (1438-1445), care a încercat să reunească Biserica Orientală cu cea Occidentală. În 1438, la începutul tratativelor, pe când părinții se găseau încă la Ferrara, reprezentanții Bisericii latine făcură apel la crezul apostolic. Grecii însă nu-l cunoșteau de fapt și, conducătorul lor Marcus Eugeniu, mitropolit de Efes, exclamă dubitativ: „Nu posedăm și nici nu am mai văzut acest crez al apostolilor. Dacă ar fi existat vreodată, Faptele Apostolilor ne-ar fi vorbit în descrierea primului sinod apostolic din Ierusalim pe care îl cunoaștem. Conciliul, nu știm din ce motiv, nu a consemnat nici o ulterioară dezbatere în acest sens. Oricum, la puțin timp după, originea apostolică a crezului a fost criticată cu vehemență de Lorenzo Valla, învățatul propagator al ideilor renascentiste și adversar înrăit al puterii temporale a papilor. În continuare, un atac mai puțin drastic, dar din punct de vedere teologic mai atent, a fost purtat de Reginald Pecock, episcop de S. Asaph și apoi de Chichester. El nega faptul ca apostolii au fost autorii crezului și refuza coborârea în iad. Pe cât de mult au fost suprimate pentru moment aceste idei (Valla a trebuit să le retragă ia Pecack a fost constrâns să renunțe la episcopat) și în orice caz, trecute pe plan secund în timpul marilor controverse ale Reformei, aceste idei s-au întors în secolul al XVII-lea când G.J. Voss (1642) și arhiepiscopul Husher (1647) inaugurează era modernă asupra studiilor crezului.

Dacă se abordează direct această problemă, vedem că există o probabilitate foarte mică ca apostolii să fi compus o sinteză oficială a credinței. Teoria care atribuie crezul apostolilor, plecând de la Reformă, a fost în practică tacit considerată ca legendară de toți studioșii; doar tradiționaliștii își rezervă dreptul de a face cunoscut că învățăturile formulei cunoscute drept crez apostolic reproduce autentica doctrină apostolică.

Este clar așadar că ceea ce tratăm este doar un exemplu caracteristic al tendinței cunoscute a Bisericii primitive, care atribuie întregul său aparat doctrinar liturgic și ierarhic apostolilor, și prin aceștia lui Dumnezeu însuși. În acest sens s-ar putea rezolva foarte ușor multe dispute fără a prejudicia chestiunea în cauză dacă portavocea catolicismului în secolul VII ar fi afirmat după dreptate că regula lor de credință distinctă de orice formulă oficială era identică cu credința apostolilor. În timpul secolului al XIX-lea, argumentele critice au înclinat decisiv către scepticism. S-au manifestat dubii asupra posibilității însăși că ar putea exista în perioada Noului Testament un crez oarecare ca și corp doctrinar organic, cu atât mai puțin compus de apostolii înșiși. Dacă Biserica ar fi posedat o asemenea formulă, ar fi trebuit să supraviețuiască o urmă, dată fiind autoritatea sa imensă. În orice caz, dacă am spune că a existat asemenea formulă încă de la început ar fi absurd să mai cercetăm evoluția crezului în secolele al II-lea și al III-lea. În sfârșit, s-a pus în evidență că dacă vom pune crezul și formulele fixe la începuturile Bisericii, ar fi un grav anacronism. Credința însăși nu ar fi atins încă un asemenea nivel de dezvoltare încât să poată fi sintetizată într-un crez. Ar fi trebuit să amintim că sub influența unor studioși , tendința lentă a fost dominată de o teorie particulară asupra originilor creștinismului. Se stabilea o antiteză pronunțată între faza neotestamentară, călăuzită de Duhul Sfânt și spontană, și epoca secolului al II-lea, al formalismului și instituționalismului incipient. Majoritatea studioșilor au concluzionat că simbolurile de credință formulate în sensul riguroos al termenului nu au început decât odată cu jumătatea secolului al II-lea sau poate puțin mai înainte. Dacă ceva asemănător crezului era folosit

În Biserică, înainte de aceasta, nu putea fi cu siguranță nimic mai elaborat decât simpla mărturisire baptismală „Isus este Domnul” sau „Isus este Fiul Lui Dumnezeu”. Istoria crezului este așadar o istorie a îmbogățirii acestor scurte formule provocate de exigențele controverselor și de și maturizarea teologică a creștinismului.

2.3 Tradiția apostolică

Problema deci se pune în acești termeni: Biserica apostolică a urmat o mărturisire de credință oficială, stabilită textual sau nu? Răspunsul negativ al celor mai vechi cercetători ai originii crezului rămâne neîndoielnic, bine justificat. Nu este sigur însă, după cum am văzut mai sus ipoteza că ar fi existat formule de credință fixe, definite textual, capabile să devină folosite în mod curent în perioada Noului Testament. Nu găsește sprijin nici în termenii folosiți, nici în evidența documentelor. În realitate, asemenea mărturisiri nu vor apărea decât multe generații mai târziu; chiar și teoria că ele nu se pot data înainte de mijlocul secolului al II-lea este un pic forțată și prea optimistă. Putem accepta totuși și nu putem exclude posibilitatea ca formule de credință mai închegate dar, lipsite de stabilitate și susținere oficială s-au folosit destul de repede. Dacă Biserica a urmat un crez în perioada Noului Testament, ar fi putut fi ceva de acest gen. Să examinăm argumentele în favoarea acestei ipoteze.

Trebuie să ținem cont de două lucruri: mai întâi, Biserica primară a fost încă de la începuturi o Biserică credincioasă, mărturisitoare și kerygmatică. Nimic nu este mai artificial și mai ireal decât comparația și diferențele care reies dintre Biserica primului secol, cu religia pură a spiritului și cu o aproape totala sa lipsă de organizare, și Biserica Catolică, înfloritoare de la jumătatea secolului al II-lea, cu toate aparatele sale instituționale. Dacă creștinii din epoca apostolică nu s-ar fi gândit să-și construiască o serie de credințe specifice, conștient acceptate, cu greu s-ar fi putut separa de iudaism pentru a intreprinde un vast program de expansiune misionară.

Totul tinde să demonstreze că primele comunități de la început se considerau deținătoarele unei istorii unice de răscumpărare, însăși credința lor era conținută în acest anunț care le adusese la viață și ele se simțeau obligate să le comunice noilor veniți. Așadar, ar fi surprinzător să nu fi formulat o expresie vizibilă în predicarea lor. Asemenea acestor grupuri religioase purtătoare a unui mesaj de răscumpărare, primii creștini se simțeau împinși de un tainic impuls să o insereze în liturgie, în regulile lor de credință, în predicare și să profite de orice ocazie pentru a o repeta.

În al doilea rând, caracterul literaturii apostolice concordă cu această ipoteză. Evanghelia și Epistolarul nu mai sunt doar biografii obiective și comentarii asupra avertismentelor temporare, dar Noul Testament este în întregime o colecție de texte cu funcții misionare, scris din transmiterea credinței de la apostoli. Evangheliile dețin expuneri atent elaborate despre credința în Isus, pe care încearcă să o explice și să o fundamenteze. Aceste scrieri se află în strânsă legătură cu autorul și comunitatea căreia îi era adresată.

CAPITOLUL III

Mărturisirea de credință în Sfinții Părinți

Obiectul acestui capitol îl constituie examinarea evoluției crezului în perioada dintre sfârșitul primului secol și jumătatea celui de-al doilea. Este necesară studierea acestei perioade deoarece există o strânsă legătură între perioada apostolică, în care s-au conturat primele încercări de structurare și rezumare a credinței, și perioada de după secolul al III-lea, când, prin „încredințarea crezului” în cadrul ceremoniilor liturgice se formase deja o conștiință a necesității acestuia care a dus la fixare și formulare. Așadar, această etapă este necesară și naturală și ne va ajuta să înțelegem mai bine data precisă și modalitățile prin care sumariile oficiale de credință au apărut, dezvoltarea – în special a mărturisirilor baptismale și raportul lor cu alte formule de crez – și în ce mod factorii externi, ca lupta Bisericii împotriva ereziilor și a păgânismului au condiționat conținutul primelor crezuri.

3.1 Părinții apostolici

Scrierile Părinților Bisericii, care au primit ca moștenire credința în Cristos din însăși predicarea apostolilor, constituie primul strat al studiului acestui capitol. În ceea ce privește crezul reiese o strânsă legătură și un paralelism cu scrierile Noului Testament. Nu se face nici o referință sau o citare explicită la un crez formal și oficial în nici un document, iar încercările de a găsi ceva concret s-au lovit de același eșec, ca și studiile precedente asupra Noului Testament. Pe de altă parte găsim o multitudine de fragmente care exprimă mărturisiri de credință și care ilustrează faptul că fiecare comunitate simțea nevoia sintetizării depozitului credinței în formule concentrate și oficiale.

3.1.1 Didahia

Cea mai veche scriere literară creștină, după scrierile Noului Testament, este Învățătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia, scrisă, probabil, către anul 100, într-un mediu creștin. Autorul ei nu se cunoaște, dar, după cuprins, este un bărbat care a trăit in jurul Apostolilor. Ea a fost descoperita in 1875 de mitropolitul Nicomidiei, Filotei Bryennios, într-un manuscris din Ierusalim, cu data de 1054, si publicata la Constantinopol in 1883.

În Didahia confesiunile embrionale tind să se formeze pe o schemă trinitară. Spre exemplu găsim directive precise pentru celebrarea riturilor liturgice, iar această scriere se oprește mai ales asupra botezului: După ce s-au spus toate acestea, botezați cu acea apă în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. După care vorbește în următoarele două capitole despre normele care trebuie respectate de cei care aveau dreptul de a participa la euharistie, pentru ca apoi, autorul anonim să specifice că aceștia sunt cei care au fost botezați în numele Domnului. Această expresie face referință într-un mod mai concis la formula trinitară, mai amplă folosită în timpul ritualului de inițiere.

Am văzut însă în capitolul precedent cum în cadrul liturgiei, a boteza „în numele Tatălui…” însemna de fapt tripla întrebare: „Crezi tu…?” și scufundarea succesivă a candidatului în apă de trei ori. Didahia prevede, de asemenea o triplă imersiune și, deși nu specifică explicit cele trei întrebări, este aproape sigură prezența acestora, chiar dacă nu putem ști forma lor, dacă erau simple sau aveau o formă mai extinsă.

3.1.2 Ignațiu din Antiohia

Scrisorile sfântului Ignațiu din Antiohia au fost considerate încă din vechime un material deosebit de important pentru studioșii crezului. În conținutul lor se întâlnește adesea modelul trinitar. Un exemplu este Magn. 13, unde el îi invită pe destinatari să fie călăuziți în toate faptele lor de credința și de iubirea în Fiul, Tatăl și Duhul, la început și la sfârșit și câteva rânduri mai jos recomandă să fie supuși episcopului cât și unii altora precum… apostolii lui Cristos și Tatălui și Duhului.

În aceiași scrisoare întâlnim o mărturisire non-formală compusă din două clauzule: Este un singur Dumnezeu, care s-a revelat prin Isus Cristos Fiul său, care este Cuvântul său venit din tăcere. În orice caz, fragmentele sale cele mai cunoscute de cvasi-crez, au formă și conținut cristologic și ne conving prin existența lor de prezența separată a mărturisirilor cu o singură clauzulă. Un exemplu este declarația sumară din Ef 18, 2:

Pentru că Dumnezeul nostru Isus Cristos

A fost zămislit de Maria după planul lui Dumnezeu,

Din sămânța lui David și din Duhul Sfânt;

El s-a născut și a fost botezat

Pentru ca prin jertfa sa să purifice apa.

Un alt fragment se găsește în Traleni, 9:

Fiți surzi dacă vă va vorbi cineva fără Isus Cristos

Din stirpea lui David,

Fiul Mariei,

Care s-a născut cu adevărat, a mâncat și a băut,

Care a fost cu adevărat prigonit sub Ponțiu Pilat,

A fost răstignit și a murit

Sub privirea ființelor din cer, de pe pământ și din infern,

Care a fost cu adevărat înviat din morți

Pentru că Tatăl său l-a înviat…

Un al treilea este Smirneni 1, 1-2:

…să fiți pe deplini convinși – cât privește pe Domnul nostru –

că a fost cu adevărat din stirpea lui David după carne,

Fiul lui Dumnezeu Prin voință și putere divină,

Născut cu adevărat din Fecioară,

Botezat de Ioan

Pentru a putea împlini orice dreptate

Cu adevărat răstignit în carne sub Ponțiu Pilat și tetrarhul Irod

Pentru ca prin învierea sa să se poată înălța un steag…

În unicul trup al Bisericii sale.

Întemeiați pe aceste fragmente, au existat cercetători care au încercat să susțină existența unui crez de sine stătător al sfântului Ignațiu, iar tentativele de a reconstrui din aceste fragmente crezul original au fost numeroase și îndrăznețe. Toate aceste încercări erau însă sortite eșecului, pentru că episcopul martir nu se gândea nici pe departe la existența unei asemenea formule.

Există însă o particularitate care înzestrează cu unicitate formulele sfântului Ignațiu. Toate sunt construite pe aceiași idee de fond, a antitezei dintre umilirea și înălțarea Domnului și se prezintă sub aceiași schemă: după carne – după spirit; fiul lui David – fiul lui Dumnezeu. Se aliniază astfel tradiției care ne readuce la Rm 1, 3 și Fil 2, 5-11. Mai putem adăuga despre aceste formule că sunt relevante prin atitudinea lor antidocetistă pe care autorul și-a asumat-o conștient de pericolul ereticilor care negau realitatea experiențelor umane ale Domnului.

3.1.3 Policarp

Un alt mărturisitor al unei prezențe vii și constante a kerygmei crisktologice este sfântul Policarp. În epistola către Filipeni se ridică împotriva celor care mărturisesc că Cristos s-a întrupat dar resping mărturia crucii afirmând că nu există nici înviere, nici judecată. Îi mustră pe destinatarii săi și îi îndeamnă să abandoneze deșertăciunea doctrinelor false și să se întoarcă la cuvântul care ne-a fost transmis la început. El se gândește, fără îndoială, la învățătura tradițională, concis ca structură fundamentală, chiar dacă plastic în formulare verbală. Într-un capitol al scrisorii găsim:

… cei care cred în El

care l-a înviat din morți pe Domnul nostru Isus Cristos

și care i-a dat slavă și un tron la dreapta sa

căreia îi sunt supuse toate lucrurile cerului și ale pământului

căruia îi ascultă orice adiere de vânt

care va veni să judece pe vii și pe morți.

Structura acestei confesiuni formată din două clauzule și ar fi interesant de observat că elementul mai lung, care privește cristologia este, gramatical subordonat primului element, care este mai scurt. De altfel, este foarte probabil că se vorbește despre un fragment de învățătură, care era adresat în circumstanțe obișnuite convertiților din Biserica Smirnei. Se mai poate adăuga faptul că găsim multe stereotipuri preluate din 1Pt, pentru a înțelege mai bine modul în care era construit corpul tradiției catehetice.

3.1.4 Alte mărturii

Autorul lui 1Clement introduce o formulă asemănătoare, făcându-se ecoul sfântului Paul, care cere lectorilor scrisorii sale: Nu avem noi oare un singur Dumnezeu și un singur Cristos și un singur Duh al harului, care s-a revărsat peste noi? Accentul pus pe un singur este o consecință a problemelor existente în Corint și care au dus la diviziuni, dar nu este imposibil ca autorul să fi avut prezent în minte crezul interogativ de la botez.

Dacă până acum am văzut că predomină confesiunea triadică provenită din cadrul liturgic, Păstorul lui Hermas ne oferă o formulă care exemplifică un model care provine din învățătura catehetică: Înainte de toate credeți că Dumnezeu este unic, Cel care a creat și a dat formă lucrurilor, care a făcut să existe toate lucrurile care nu existau. Lui Hermas îi era binecunoscută triada Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și acest lucru împreună cu sublinierea care o face: înainte de toate, ne sugerează că modelul de bază al catehezelor, din care acest citat este doar un fragment, era trinitar.

Găsim în scrierile Părinților Apostolici o seamă de afirmații care ne pot edifica asupra încorporării formulelor tipizate de către comunitățile creștine: creatorul tuturor lucrurilor, prin Fiul său preaiubit Isus Cristos… care ne-a chemat de la întuneric la lumină sau: prin sângele mântuirii Domnului va fi dat celor care cred și speră în Dumnezeu… sau: Isus Cristos Domnul nostru, prin voința lui Dumnezeu și-a jertfit sângele pentru noi.

3.2 Apologeții

3.2.1 Iustin

De la Prinții Apostolici, să trecem acum la sfântul Iustin, martir. Prima sa Apologie, scrisă la Roma între 150-155 este adresată împăratului Antonius Pius, iar Dialogul cu evreul Trifon, scrisă în perioada anilor 155-160, cu referire la o dezbatere care ar fi avut loc la Efes, cu câțiva ani înainte, sunt izvoare prețioase în ceea ce privește practica liturgică și teologia apologetică de la mijlocul secolului al II-lea. Pentru istoricii crezului are o valoare imensă. Spre deosebire de Părinții Apostolice, din scrierile cărora culegem fragmente împrăștiate de formule de credință, în sfântul Iustin, întâlnim pentru prima dată ceea ce se poate plauzibil considera citări ale unor crezuri semi-formale. Aceasta a constituit o problemă deosebită pentru studioșii crezului. Ei s-au preocupat înainte de toate să determine care a fost raportul exact între formulele folosite de sfântul Iustin și crezul contemporan, folosit de Biserica din Roma. În ceea ce ne privește, am considerat oportun să revenim cu o examinare mai detaliată a acestei probleme când vom vorbi despre Crezul Roman. Aici este totuși necesar să observăm că există discrepanțe notabile între formulele lui Iustin și Crezul Roman și că totuși, este îndoielnic ca Roma să fi avut încă din acel timp un crez unic și oficial.

În mare parte, mărturisirile sfântului Iustin ni se înfățișează cu familiara structură de fond, cu trei clauzule. Este demn de notat cum acest model era impregnat în mintea sa. Se pot găsi un mare număr de texte scurte pentru a ilustra aceasta, spre exemplu, Apol I, 6, 2:

Dar să-l venerăm și să-l adorăm pe el (adevăratul Dumnezeu)

Și pe Fiul, născut din el, care ne-a învățat aceste adevăruri…

Și Duhul profetic;

Sau Apol. I, 65, 3:

Către Tatăl universului,

Prin numele Fiului său

Și a Duhului Sfânt;

Sau Apol. I, 67, 2:

Creatorul tuturor lucrurilor,

Prin Fiul său Isus Cristos,

Și prin Duhul Sfânt.

Cel mai lung și mai elaborat se găsește în Apol. I, 13:

Astfel, nu suntem atei pentru că adorăm

Pe creatorul acestui univers…

Și deoarece cu bună știință onorăm

Pe cel care ne-a învățat aceste adevăruri

Și care pentru acest scop s-a născut,

Isus Cristos,

Care a fost răstignit sub Ponțiu Pilat,

Guvernatorul al Iudeii în timpul cezarului Tiberiu

Și care a învățat că este Fiul adevăratului Dumnezeu

Și punându-l al doilea după Tatăl,

Și Duhul profetic, al treilea în ordine,

Să trecem la demonstrație.

Două fragmente din sfântul Iustin, care au o importanță relevantă se referă ambele la celebrarea botezului. Prezintă o extraordinară asemănare a limbajului și această caracteristică ne duce cu gândul să presupunem că era o formulă liturgică mai mult sau mai puțin stabilă.

Primul fragment este foarte scurt și spune: Pentru că primesc o spălare purificatoare în apă, în numele Tatălui și a Domnului Dumnezeului universului și a salvatorului nostru Isus Cristos și a Duhului Sfânt… Câteva rânduri mai jos găsim al doilea fragment:

Asupra aceluia care a ales să renască și care s-a căit de păcatele sale este pronunțat numele Tatălui și a Domnului Dumnezeului universului, în timp ce celebrantul, care conduce candidatul la apă trebuie să folosească această și numai această descriere a lui Dumnezeu… apoi, și în numele lui Isus Cristos, care a fost răstignit sub Ponțiu Pilat și în numele Duhului Sfânt, care prin intermediul profeților a anunțat adevărurile despre Isus, că omul iluminat trebuie spălat.

Clauzula referitoare la Dumnezeu Tatăl este identică în ambele cazuri și poate întâlni din nou, fără nici o modificare în Apol. I, 46. Se poate afirma aproape cu siguranță că reproduce o formulă baptismală fixă. Textul celei de-a doua și a treia clauzule este mai fluid, dar conținutul lor este foarte concis. Nu există motive să credem că secțiunea cristologică ar fi fost mai dezvoltată decât ne indică aceste texte și nici argumente care să susțină cercetările efectuate pe presupoziția că ar exista un crez stabil al sfântului Iustin. El însuși specifică că aceste formule erau rostite de celebrant și nu de candidatul la botez. După cum am văzut însă, este puțin probabil ca un crez declaratoriu să fi existat încă din această perioadă. De aceea putem presupune că formulele de mai sus sunt doar un rezumat al întrebărilor baptismale existente în biserica sfântului Iustin, întrebări care ar fi avut o structură stabilă și care ar fi arătat aproximativ așa:

Crezi în Tatăl și Dumnezeul universului?

Crezi în Isus Cristos, Mântuitorul nostru, care a fost răstignit șub Ponțiu Pilat?

Crezi în Duhul Sfânt, care a vorbit prin profeți?

Operele sfântului Iustin au o importanță considerabilă pentru studioșii crezului, în special pentru că s-au putut face conexiuni între fragmentele care dovedesc existența în cadrul liturgiei și a ritualurilor de exorcism și a unor formule strict cristologice legate de mesajul inițial, kerygmatic al apostolilor, a întrebărilor baptismale și, mai este importantă, de asemenea, și datorită conexiunilor care s-au putut face cu Crezul Roman.

3.2.2 Irineu

După sfântul Iustin, urmează, în ordinea martorilor dezvoltării crezului sfântul Irineu, marele teolog și apologet creștin din a doua jumătate a secolului al II-lea. Afirmația sa constantă și deseori reluată era că credința Bisericii sera oriunde unică și identică. Într-un fragment faimos el insistă asupra faptului că, deși s-a răspândit de la un capăt la altul al pământului, Biserica împărtășește o unică structură a credinței care provine de la apostoli și de la ucenicii lor și că în timp ce limbile oamenilor sunt diverse „valoarea tradiției” este peste tot identică. Expresia sa favorită pentru a exprima aceasta era canonul adevărului, prin care însă el nu înțelegea un crez unic, universal acceptat, sau o oarecare formulă asemănătoare, dar mai curând întregul conținut doctrinar al credinței creștine transmis în Biserica catolică. Aceasta susținea Irineu, un conținut doctrinar identic, în contrast cu pleiada de învățături greșite ale ereticilor gnostici. Sunt numeroase fragmentele în care face referință la aceste gânduri și chiar reproduce sumarii pe care trebuie să le analizăm. Ne vom opri asupra celor două opere mai importante: Epideixis și Adversus Haereses. Prima este o operă populară, mai puțin polemică, scrisă cu scopul de a fi un compendiu de doctrină creștină pentru convertiți în perioada lor de instruire, în timp ce cea de a doua este marea polemică – magnum opus – a sfântului Irineu. Însărcinarea noastră constă în a descoperi urme de crez și de a observa structura și raportul dintre sumariile de credință.

Încă de la începutul lui Epideixis autorul încearcă să-l convingă pe cititorul său (cartea este adresată unui prieten pe nume Marcian) de importanța credinței și de ceea ce implică aceasta. În primul rând, spune, ea ne poruncește să reținem că am primit botezul pentru iertarea păcatelor în numele lui Dumnezeu Tatăl și în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat, a murit și a înviat și în Sfântul Duh al lui Dumnezeu. O altă referință la Sfânta Treime se găsește în capitolul 7, unde explică că botezul reînnoirii noastre se desfășoară în trei momente: Dumnezeu Tatăl, care trimite reînnoirea prin Fiul său prin mijlocirea Duhului Sfânt. Aceiași subliniere identică a celor trei momente ale botezului reapare la spre sfârșitul tratatului. Aceste afirmații ne ajută să presupunem existența unui interogatoriu baptismal, care ar suna mai mult sau mai puțin astfel:

Crezi în Dumnezeu Tatăl?

Crezi în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat, a murit și a înviat?

Crezi în Duhul Sfânt al lui Dumnezeu?

Pentru o expunere detaliată a celor trei momente într-un context mai strâns legat de botez putem întâlni în capitolul 6:

Aceasta, așadar, este ordinea și regula credinței noastre, baza întregului edificiu și fundamentul discursului nostru: Dumnezeu Tatăl, necreat, imaterial, invizibil, un singur Dumnezeu, creator al tuturor lucrurilor: acesta este primul punct al credinței noastre. Al doilea punct este acesta: Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, , Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dezvăluit profeților prin forma profețiilor lor și prin planul providenței Tatălui; prin care toate lucrurile au fost făcute: care apoi, la sfârșitul timpurilor, pentru a împlini și a reuni toate lucrurile, a devenit om între oameni, vizibil și tangibil, pentru a învinge moartea și a întrona viața și pentru a realiza o comunitate de unire între Dumnezeu și om. Și al treilea punct este: Duhul Sfânt, prin mijlocirea căruia profeții au profețit și Părinții au învățat cele ale lui Dumnezeu și cei drepți au fost conduși pe calea dreptății; și care la împlinirea timpurilor a fost emanat într-un mod nou asupra întregului neam omenesc de pe tot pământul, înnoindu-l, înălțându-l pe om până la Dumnezeu.

Este evident că acesta nu este un crez baptismal, dar mai curând, un mic comentariu. Arată conținutul instruirii catehetice prebaptismale și ne ilustrează cum era modelată pe schema interogațiunii baptismale. Sumariile de credință despre care se vorbește în Epideixis sunt confesiuni trinitare cu trei clauzule. Asemănătoare acestora sunt și cele pe care le întâlnim inserate în Adversus haereses. Un exemplu îl constituie faimosul fragment în care Irineu vorbește despre credința perfect integră într-un singur Dumnezeu atotputernic, de la care toate vin, și despre credința sa fermă în Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos Domnul nostru, prin care toate lucrurile sunt, și în planul mântuirii sale prin puterea căruia Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și… în Duhul lui Dumnezeu, care în fiecare generație manifestă deschis între oameni providența salvifică a Tatălui și a Fiului, după voința Tatălui. Această mărturie, dată fiind dezvoltarea celei de-a doua și a treia secțiuni, este modelată deliberat după fragmentul paulin binecunoscut din 1Cor 8, 6.

Fragmentul de crez cel mai cunoscut și cel mai frecvent citat prezintă o structură diferită:

Dat fiind că Biserica, deși răspândită în lumea întreagă, până la marginile pământului, a primit, transmisă de apostoli ucenicilor lor, credința într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic, care a creat cerul și pământul și marea și tot ce este în ea; și într-un singur Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut trup pentru mântuirea noastră; și în Duhul Sfânt, care prin mijlocul profeților a proclamat planul mântuitor și venirea și nașterea Fecioarei și pătimirea și învierea din morți și înălțarea la cer a iubitului Isus Cristos Domnul nostru în trup și a doua sa venire din ceruri în slava Tatălui pentru a reuni toate lucrurile și a ridica orice trup al fiecărui om, astfel încât… să poată ține o dreaptă judecată între toți oamenii, trimițând în focul veșnic puterile spirituale ale răului și pe îngerii care s-au revoltat și au căzut în mândrie și pe cei răi… între oameni, iar celor drepți… dăruindu-le viață și nemurire și asigurându-le viața veșnică.

Ceea ce este special în această formulă este faptul că pare a fi rezultatul unei ingenioase fuziuni a unei confesiuni trinitare scurte și proporțional echilibrată, cu una cristologică, mai detaliată și mai cuprinzătoare. Întâlnim și aici reluarea temelor din 1Cor 8, 6, care influențează partea cristologică a mărturisirii. Ceea ce trebuie să observăm însă este că pentru prima dată avem un fragment care conține o mărturisire trinitară cu partea cristologică mult mai augmentată decât celelalte două părți.

Pe lângă acestea, există în Irineu și multe tipuri de crez formale, din două clauzule pe care este necesar să le semnalăm în studiul nostru. Unele constau în fraze simple, precum: Și toți acești evangheliști ne-au transmis că este un singur Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului, anunțat de lege și profeți și un singut Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Altele sunt caracterizate de o cristologie mai amplă în care menționarea Fiului se face printr-o kerygmă mai amplă. El descrie spre exemplu triburile barbare care posedă scripturi nescrise având tradiția creștină înscrisă în inimile lor și crezând într-un singur Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului și al tuturor lucrurilor ce le conțin, prin Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care prin iubirea sa nemărginită pentru creație a acceptat să se nască in Fecioară, unind în sine însuși pe om și pe Dumnezeu, a pătimit sub Ponțiu Pilat, a înviat și a fost ridicat în măreție și se va întoarce în slavă, salvator al celor ce sunt salvați și judecător al celor ce sunt judecați.

Cu aceasta se împlinește imaginea noastră despre sfântul Irineu. Aceste date ne îndeamnă spre anumite concluzii. În primul rând se pare că și Irineu cunoștea un mic crez baptismal, sub forma unei triple interogări, pentru că ar fi imposibil să determinăm astăzi până în ce punct aceste expresii au fost rigide, fixe. În al doilea rând, vedem că sfântul Irineu cunoaște kerygma cristologică tradițională cu lista experiențelor Domnului și toate câte le-a împlinit. Este interesant de studiat modul în care el combină aceste elemente sau le inserează în mărturisirile cu două sau trei clauzule. În al treilea rând, observăm că avem sumarii de credință formate din două sau trei clauzule, uneori cu o compoziție mai liberă, precum în Epideixis 6, alteori structurate pe o schemă ordonată și formală, ca în cuvintele de deschidere din Adversus haeresis I, 10, 1. Nici unul dintre fragmentele citate mai sus, cu atât mai puțin mărturisirile cristologice, nu prezintă caracteristici astfel încât să le putem cataloga drept crez în sensul strict și propriu al termenului; sunt doar formule devenite mai mult sau mai puțin stereotipice.

În al patrulea rând putem menționa impactul pe care l-a avut textul paulin din 1Cor 8, 6. În sfârșit, trebuie remarcat faptul că prezența motivelor antieretice este surprinzător de mică într-o operă care este prin excelență antieretică.

3.2.3 Tertulian

Să ne îndreptăm acum atenția către Tertulian, pentru a vedea dacă el ne poate ajuta prin contribuția sa la deslușirea originii crezului. Studioșii crezului recunosc în unanimitate că aduce o contribuție de o inestimabilă valoare; aceștia nu mai sunt însă de acord când vine vorba de interpretarea care trebuie făcută. În numeroase contexte Tertulian face referință la întrebările și răspunsurile baptismale. El este de altfel una dintre principalele autorități în ceea ce privește aspectul ritului baptismal. În același timp, ca și sfântul Irineu, Tertulian face referință la o regulă de credință, sau regula, la care face referință în repetate rânduri.

Prin această expresie – regula fidei – el înțelege același semnificat pe care îl avea și la sfântul Irineu canonul adevărului, adică întreg tezaurul de învățături transmise în Biserică prin intermediul Scripturii și al Tradiției. Dacă există însă ceva care trebuie cercetat, este distingerea cu mai multă precizie a conținutului doctrinar al regulii. Din acest motiv studioșii au fost tentați să creadă că, spre deosebire de Irineu, Tertulian ar fi putu fi mai strâns legat de un crez deja fixat. De aceea este necesar ca să distingem cu atenție între mărturisirile baptismale și aluziile la o regulă de credință dintr-un context diferit de cel al botezului.

Să ne oprim mai întâi asupra fragmentelor specific baptismale. Într-unul dintre ele se afirmă: Când intrăm în apă și mărturisim credința creștină, ca răspuns la cuvintele prescrise de legea sa. Aici legea se presupune că este porunca Domnului de a boteza toate popoarele în numele Sfintei Treimi. În altă parte vorbește de un om care coboară în apă și este scufundat cu puține cuvinte. După cum am văzut până acum, am învățat să înțelegem prin aceste puține cuvinte interogările asupra credinței adresate candidatului de către celebrant. Un alt fragment mai cunoscut ne oferă o cheie pentru a înțelege care erau cuvintele: Apoi au fost scufundați de trei ori, răspunzând într-un mod mai detaliat la ceea ce Domnul a formulat în Evanghelie. Semnificația evidentă a acestui fragment este că ministrul sacramentului punea trei întrebări celui botezat în această formă: Crezi în Dumnezeu Tatăl? Crezi în Isus Cristos, Fiul său? Crezi în Duhul Sfânt? Dar că apoi, aceste simple referiri la persoanele divine erau dezvoltate cu titluri și clauzule adiționale, neprevăzute de porunca divină. Îndatorirea noastră este să descoperim ce articole compuneau această materie suplimentară.

O rază de lumină ne este oferită de un fragment al aceleiași cărți. După ce a vorbit despre numele divine ale celor Trei, care sunt primii martori ai credinței noastre și garanția răscumpărării care o cerem, el continuă:

Dar după ce, fie atestarea credinței noastre, fie promisiunea răscumpărării, ne-au fost garantate prin aprobarea celor Trei martori, este necesar să adăugăm și promisiunea Bisericii; pentru că unde sunt cei Trei, adică, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, acolo este și Biserica, care este un corp compus din trei.

Nu-și au rostul aici divagațiile pe seama subtilităților teologice ale lui Tertulian dar este datoria noastră să observăm că articolul privitor la Biserică figura, fără îndoială, între întrebările baptismale, lucru dovedit și de alte documente. Se presupune că ar fi existat o întrebare referitoare și la iertarea păcatelor, care și-ar fi aflat locul între întrebările baptismale încă din secolul al III-lea.

3.2.4 Origene

Școala de teologie din Alexandria, s-a remarcat în istoria Bisericii prin lupta pe care a dus-o pentru păstrarea credinței creștine și prin reprezentanții care și-au pus amprenta definitiv prin operele lor pe evoluția teologică ulterioară a doctrinei creștine. Cu siguranță, cel mai de seamă reprezentant, și de asemenea și cel mai controversat, este Origene (182-251), care, plasându-se pe linia impusă de predecesorii săi, în special de nu mai puțin cunoscutul Clement Alexandrinul, adoptă teologia Logosului (logostheologie) în contextul puternicii polemici cu gnosticii și monarhianiștii, în ambientul caracterizat de acceptarea și aplicarea spiritualismului platonic în toate manifestările culturii creștine.

Origene pune la baza reflexiei sale trinitare schema fundamentală care îi atribuie Logosului – Fiul lui Dumnezeu – rolul de intermediar între Tatăl și lumea creată, adăugându-l și pe Duhul Sfânt, căruia îi atribuie acțiuni specifice și limitate (inspirarea Sfintelor Scripturi, sfințirea celor credincioși).

Prin Origene, întreg Orientul se va îndrepta către o schemă trinitară, bine dezvoltată, nu numai din punct de vedere al formulării, dar și din punctul de vedere al unei doctrine clar exprimate. Așadar, cele trei persoane divine, nu mai sunt distincte doar prin persoană – ipostază (ύπόστασις) – dar și prin esență (ούσια) și substrat (ύποχειμενον). Dacă ipostasis era un termen care indica realitatea individuală a unei ființe, ousia și hypokeimenon, erau susceptibile de semnificații diverse.

Trebuie să facem o mică paranteză și să anticipăm o mică problemă, mai precis cea a ereziilor. Era deosebit de greu, odată cu apariția acestora, să susții o anumită poziție fără pericolul de a cădea de cealaltă parte și de a deveni la rândul tău propovăduitorul unor învățături periculoase. Problema termenilor, preluați din filosofia greacă și aplicați teologiei creștine s-a vădit a fi de fapt un răsad periculos, susceptibil de multe interpretări.

Este interesant de observat cum Origene, care scrie spre sfârșitul secolului al III-lea la Cesarea, se apropie de ceva asemănător unui crez formal, care aparține fără îndoială orașului său natal, Alexandria. Comentând pe sfântul Ioan 13, 19 el scoate în evidență faptul că există anumite articole de credință absolut esențiale, articole care fiind crezute salvează pe cel ce le crede – și adaugă că creștinul trebuie să le creadă pe toate împreună, fără să le înțeleagă sau să aleagă.

Înainte de toate credem că este un singur Dumnezeu, care a creat și a dat formă tuturor lucrurilor și a adus toate lucrurile de la neființă la ființă. Trebuie să mai credem că Isus Crsitos este Domnul și toate învățăturile adevărate care privesc fie divinitatea, fie umanitatea sa. Și trebuie să credem în Duhul Sfânt și că, având o voință liberă, suntem pedepsiți pentru păcatele noastre și recompensați pentru operele noastre bune. Pentru a da un exemplu, dacă unul se pare că crede în Isus, dar nu crede că ar fi un uni Dumnezeu al legii și al Evangheliei a cărui glorie cerurile o poartă în ființa lor, prin el să declarați, că acestui om îi lipsește cel mai important articol al credinței. Și mai mult, dacă unul crede că acesta a fost răstignit sub Ponțiu Pilat, dar fără a accepta nașterea sa din Fecioara Maria și din Duhul Sfânt… și el este într-o mare greșeală…

Sumarii asemănătoare se găsesc și în alte opere ale lui Origene și există mai multe elemente care ne demonstrează că el a acordat o mare importanță tradiției doctrinei ecleziastice. Luând în considerație aceste fragmente este imposibil să negăm faptul că Origene nu ar fi avut cunoștință de o formulă triadică, care ar fi fost miezul credinței. Acest raționament este întărit și de folosirea expresiilor precum: Născut din Fecioara Maria și din Duhul Sfânt, răstignit sub Ponțiu Pilat și altele asemănătoare care sunt tipice. Și pentru că forma este trinitară și se vorbește explicit de articole care sunt indispensabile, fără de care un om nu poate fi creștin, putem trage foarte bine concluzia că este vorba de o formulă folosită în cadrul liturgiei baptismale.

3.3 Cristalizarea formelor de credință

3.3.1 Crezul Roman

Secolul al II-lea a fost, sub multe aspecte, o epocă critică în istoria Bisericii. Una dintre marile probleme cu care aceasta s-a confruntat a fost influxul în rândurile sale a unui număr mereu crescând de convertiți la păgânism. Orice observator atent ar fi trebuit să fie conștient de grava amenințare pe care o comporta acest fapt în legătură cu integritatea învățăturii tradiționale a Bisericii: criza gnostică a demonstrat cu ea putea fi cu ușurință scufundată de curent de noi veniți, cu noțiuni incomplete sau grosolan deviate de contextul actual al creștinismului. Ca și o contramăsură s-a întreprins o reorganizare și o elaborare mai aprofundată a sistemului catehetic. Se pot descoperi multe indicii despre aceasta atât în liturgia epocii cât și în scrierile Sfinților Părinți din secolul al II-lea.

Tradiția Apostolică a sfântului Hipolit ne arată că Biserica de la Roma a suferit prima operă de revizuire. În acest scop au fost redactate noi reguli, mai complete, fie pentru confirmarea candidaților la admiterea în Biserică prin mărturisirea diverselor articole de credință, fie pentru a verifica rezultatele obținute de ei pe parcursul asimilării acestor învățături. Un fruct al acestei mișcări pare să fie dezvoltarea, într-o anumită perioadă a secolului al III-lea și, după toate probabilitățile, pentru prima dată la Roma a riturilor de încredințare, sau traditio, și reîncredințare, sau reditio, ca parte a pregătirii imediate la botez. Odată stabilită această practică, s-a simțit nevoia unei formule declaratorii, iar folosirea sa de către episcop în anumite circumstanțe, a memorării sale și a repetării solemne de către catecumeni, era de natură să o înconjure de un imens prestigiu. Acest lucru va determina formarea de mărturisiri de credință în jurul fiecărei comunități, acestea ajungând să înglobeze celelalte formule anterioare pentru a da naștere uneia singure, mai ample, care să satisfacă cerințele liturgice, antieretice, catehetice, etc.

Unul dintre cele mai vechi crezuri locale, care a prins formă și a fost canonizat, deci recunoscut oficial, a fost cel al Bisericii Romane. Originea acestuia poate fi regăsită încă în secolul al II-lea, cu siguranța în ultimele sale decenii. Dacă acest fapt este adevărat ne va ajuta să dezvăluim un colț din vălul care acoperă istoria crezului. El devine astfel strămoșul direct al tuturor simbolurilor de credință din Occident, având chiar și asupra celor orientale o influență considerabilă.

În ceea ce privește textul vechiului crez Roman în limba latină, principalul nostru izvor îl găsim în Comentarius in symbolum apostolorum scrisă în jurul anului 404 de Tiraniu Rufin, preot în Aquileia. Aici Rufin comentează articol după articol crezul baptismal al bisericii sale de la Aquileia, confruntându-l cu cel al Romei. „El a recurs la acest procedeu atât de unic deoarece, pe de o parte recunoaște că biserica din Roma conservă crezul original al apostolilor în integritatea sa, iar pe de alta, se simțea obligat să folosească ca fundament al operei sale formula pe care el a profesat-o în timpul botezului său”. Deoarece analizează cu scrupulozitate toate punctele în care crezul din Aquileia diferă de cel din Roma s-a putut reconstitui cu ușurință crezul Roman, ala cum exista el în acel timp:

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul

Și în Isus Cristos Fiul său unic, Domnul nostru,

Care s-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria,

Care s-a răstignit sub Ponțiu Pilat și a fost îngropat

A treia zi a înviat din morți

s-a înălțat la cer

șade de-a dreapta Tatălui

de unde va veni să judece pe vii și pe morți;

Și în Duhul Sfânt

Sfânta Biserică

Iertarea păcatelor

Învierea trupurilor.

După unii critici se poate aprecia că Simbolul Roman este rezultatul fuziunii a două formule, una trinitară și alta cristologică, provenită din kerygma apostolică. Aceste formule, ar proveni la rândul lor din ambientul catehetic și baptismal primitiv în care erau explicate misterele principale ale creștinismului. Aceste formule, utilizate la început separat, ar fi fost unite în cadrul unei formule trinitare la începutul secolului al III-lea, în scopul combaterii monarhianismului.

3.3.2 Mărturisiri de credință în Occident și Orient

Un examen a crezurilor baptismale orientale ne pune în fața unei situații cu totul diverse. Nu există nici o formulă care să provină din Orient și care prin vechimea originii sau prin importanță și prestigiu să se găsească într-o poziție analogă crezului Roman. Pe de altă parte, în timp ce crezurile occidentale, în afară de crezul Roman, încep să apară cu dificultate în secolul al III-lea, Orientul reușește să producă o formulă sau două, atestate de documente, care probabil își au izvoarele în acea epocă. Sunt însă multe care provin din secolul IV sau chiar de la începutul secolului al V-lea. Unele dintre ele chiar au fost îmbogățite ulterior cu formula nicenă – din aceiași substanță cu Tatăl – reprezentând astfel primele crezuri baptismale, renovate și actualizate. În Occident, crezul Roman, după ce s-a îmbogățit din formulele provinciale, formându-se un crez unitar și complex, a dat naștere la rândul său la multe formule asemănătoare care diferă doar prin omisiunea unor termeni sau prin folosirea lor în mod divers dar cu același sens. Avem, ca exemplu, mărturisirea de credință din Milano, a sfântului Ambroziu, de la Milano, care o găsim în sfântul Augustin, din Aquileia, pe care o găsim în Rufin, pe cele din Ravena și Torino le întâlnim în scrierile sfântului episcop al Ravenei, Petru Crisologul. Atestarea acestor formule este destul de târzie, provenind din secolele IV-VI, dar analiza lor ne arată că au o provin dintr-o perioadă mai veche, fiind îmbogățite cu formule din crezul Roman sau chiar derivând din acesta.

Dacă în Occident am văzut că s-a impus prin cristalizare și prin autoritate simbolul Roman, în Orient nu găsim nici o formulă reprezentativă, dominantă, de talia și importanța celei din Occident. Acest lucru ne surprinde cu atât mai mult cu cât știm că Orientul a fost primul receptor al vestirii apostolilor, aici s-au format primele comunități creștine, aici au avut loc primele lupte împotriva ereziilor și tot aici au fost întemeiate primele școli de teologie creștină. Pe de altă parte poate fi înțeleasă dorința comunităților, care deja aveau o identitate proprie formată în decursul timpul, de a se grupa în jurul formulei de credință propuse de episcopul ei, care era învățată și transmisă în ambientul catehetic, premergător primirii în sânul respectivei comunități. Avem astfel mărturisiri de credință care provin din Siria, Palestina, Asia Mică, Egipt. Simbolurile Orientale, care s-au păstrat până astăzi, au o dată ulterioară crezului nicen, dar au o formă pre-nicenă, care atestă existența lor mult mai veche. În unele simboluri au fost adăugate unele elemente de teologie nicene, însă fără ca versiunea lor originală să fie puternic modificată.

Prezentăm în continuare două dintre cele mai cunoscute crezuri Orientale, cel al lui Eusebiu din Cesarea:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute;

Și într-un singur Domn, Isus Cristos,

Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, viață din viață, Fiul unul-născut, născut înaintea a toată creația, generat înaintea tuturor timpurilor de Tatăl, prin el toate au fost făcute,

s-a întrupat pentru mântuirea noastră și a fost asemenea oamenilor, a pătimit și a înviat a treia zi, s-a ridicat la Tatăl și va veni din nou în slavă pentru a judeca pe vii și pe morți.

Credem într-un singur Duh Sfânt.

și al lui Ciril, episcop al Ierusalimului:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului și al pământului, al tuturor lucrurilor văzute și nevăzute;

Și într-un singur Domn, Isus Cristos,

Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl înaintea tuturor timpurilor, prin care toate au fost făcute, [a coborât și s-a întrupat] și a devenit om, a fost răstignit [și îngropat], a înviat [din morți] a treia zi, s-a înălțat la cer și s-a așezat la dreapta Tatălui și vine în slavă să judece pe vii și pe morți, iar împărăția sa nu va avea sfârșit;

Și în Duhul Sfânt, Mângâietorul, care a vorbit prin profeți și într-un singur botez de convertire pentru iertarea păcatelor și într-o singură Biserică catolică și în învierea trupurilor și în viața veșnică.

Formulele orientale locale, atât cele pe care le-am citat mai sus, cât și altele, precum cel din Antiohia, Alexandria, Mopsuestia, etc., formează împreună o varietate de mărturisiri de credință. Prima impresie este aceea a unei varietăți și prolificități deosebite. „Se pare că Orientul a tratat problema crezului cu aceiași libertate și spontaneitate în a improviza așa cum a făcut cu liturgia în general”. Pentru a vedea diferențele dintre cele două formule, cea Occidentală și cea Orientală, ar fi necesară analizarea fiecărei afirmații pentru a vedea care sunt subtilitățile teologice din fiecare. Scopul nostru este însă o privire generală asupra apariției și dezvoltării formulelor de credință. Iată-ne ajunși în faza în care, plecând de la crezul baptismal, pe marginea interogatoriului care era unic în întreaga Biserică, adăugându-se mai întâi întrebări, iar mai apoi formule preluate din kerygma apostolilor ajungem să avem un crez declaratoriu, de sine stătător, folosit îndeosebi în pregătirea catehetică, dar care putea fi la fel de bine și cu alte ocazii, precum în cadrul liturgiei, sau al exorcismelor. Acestor formule le mai lipsea doar un singur pas, pentru ași încheia ciclul de dezvoltare: oficializarea. Într-o oarecare măsură, putem spune că odată ce erau propuse și susținute de autoritatea locală – episcopul – aceste formule erau oficiale, dar adevărata autoritate o vor căpăta abia când se vor grupa în jurul unui singur simbol, aprobat și susținut de majoritatea episcopilor, promulgat ca decret imperial de împăratul însuși, în primul conciliu ecumenic, provocat de dramaticile tulburări din sânul Bisericii, în 325, la Nicea, în Orient.

CAPITOLUL IV

Crezul Niceno-Constantinopolitan

4.1 Situația politico-religioasă

Imaginea creștinismului din primele secole este diferită de cea de astăzi deoarece credința pe care o mărturisim acum este însăși fructul acelui timp, rezultatul și răspunsul la căutarea unor oameni ai credinței care au stabilit o doctrină care s-a format atunci, într-un spațiu determinat și într-un anume context. Dorința teologilor acelor secole de a cunoaște originile dumnezeirii i-a pus pe mulți în impas, în imposibilitatea de a da un răspuns, sau în multe cazuri, de a da răspunsuri eronate, neortodoxe. Prin acești oameni însă, blamați de oameni și de istorie, împotriva cărora s-au realizat concilii și adevărate opere patristice s-a cristalizat ceea ce noi avem astăzi și numim învățătura Bisericii.

Premisele care au favorizat și alimentat disputa dintre teologi au fost de diferite naturi, iar această lucrare va trebui să le considere mai întâi pe acestea pentru a evalua starea de fapt într-o măsură obiectivă.

La începutul secolului al III-lea Părinții Bisericii, în special apologeții din veacul al III-lea conturaseră deja un limbaj teologic, meritul cel mai mare recunoscându-i-se lui Tertulian, care a transpus – jurist fiind – termenii din dreptul roman în contextul credinței Bisericii. Operele lui Irineu, ale lui Iustin sau ale lui Ciprian dar mai ales ale lui Origene au purtat gândirea teologică spre anumite curente, pe anumite făgașuri, făcând interpretabile sau echivoce afirmații asupra divinității sau speculând mistere fără răspuns de altfel pentru înțelepciunea omenească.

O altă cauză a diferenței de opinii a fost și înființarea școlilor de teologie, renumitele școli de la Antiohia și de la Alexandria. Chiar din perioada păgânismului, când creștinismul mai era încă persecutat, în marele centre de cultură ale antichității, teologii creștini, deprinși cu artele liberale ale vremii, au simțit nevoia de a cultiva cunoașterea teologiei în locuri prestabilite, unde toți cei care doreau se puteau deprinde cu tainele lui Dumnezeu sub conducerea unor mari teologi. Rolul acestor școli a fost și fast și nefast. Partea bună a constat în crearea unor focare de cultură teologică, care au dus la apariția unor opere impresionante în acest domeniu și la consolidarea cunoașterii misterului revelat. Partea mai puțin bună a fost că între cele două mari școli din Alexandria și Antiohia a apărut o rivalitate și un orgoliu care a dus nu de puține ori la afirmarea și susținerea de o parte sau alta a unor erori doctrinale grave ce au slujit mai apoi ca punct de sprijin ereziilor.

Cultura greacă, inflamatoare la acea vreme, a atins și tărâmul teologiei. Prezența retoricii, oratoriei și a filosofiei, a artelor liberale în general între cunoștințele teologilor și în problemele care privesc credința au contribuit la diversitatea ideilor. Aceasta nu ar fi fost greșit, deoarece e necesară o diversitate în gândire, însă s-a ajuns de aici la dispute aprige. Sfântul Iustin se ferea de filosofie pentru că aceasta era cea care purta zavistie între minte și suflet. Plecând de la înțelesul diferit pe care filosofii îl dădeau aceleiași noțiuni, de multe ori au izbucnit adevărate schisme între teologii primelor secole.

Una dintre multele probleme cu care Biserica s-a confruntat a fost „infuzia de păgâni”. Mulți dintre aceștia s-au convertit odată cu libertatea acordată creștinismului, devenind însă o amenințare pentru integritatea învățăturii Bisericii, în special al Tradiției. Aceasta a fost una dintre cauzele care au dus la răspândirea unui crez primar, care trebuia să fie rostit de către catecumen la botez în vederea mărturisirii credinței.

Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere omenescul care a existat dintotdeauna și care a dat naștere la orgolii nemăsurate, ce au făcut și mai grea înțelegerea Adevărului, iar amestecul împăratului în deciziile privitoare la doctrina Bisericii a fost de multe ori hotărâtoare. Decizia împăratului Constantin de a recunoaște creștinismul ca religie licită, permisă pe cuprinsul imperiului său, a făcut ca operele teologilor să capete un alt sens. Încetează o eră în patrologie și începe alta. Ne mai având împotriva cui să se apere, operele apologetice nu-și mai au rostul și nu mai apar. În schimb, datorită libertății de ași afirma credința, tot mai mulți își fac cunoscut crezul, care se întâmpla să nu fie întotdeauna unul ortodox. Așa începe o nouă perioadă în patrologie: epoca controversiștilor. Arianismul, monarhianismul, subordinaționismul, sabelianismul, maniheismul și alte erezii vor înfiera și vor împiedica primii pași pe care creștinismul îi făcea în libertate. Au avut însă și rolul lor pozitiv. Prin provocarea lor, dar mai ales prin munca și lupta pe care au dus-o eroii credinței ortodoxe s-a cristalizat într-un singur crez ceea ce noi mărturisim și credem astăzi.

Cele mai mari lupte s-au dat pe terenul cristologic. În jurul misterului Fiului lui Dumnezeu, a divinității sale sau a dublei sale naturi s-au făcut cele mai multe speculații de către toate ereziile. Însă ceea ce a dus la înverșunare în această bătălie a fost importanța „crucială” a deznodământului: afirmarea divinității ab eterno a lui Cristos, a umanității sale și a individualității sale distincte în Sfânta Treime (prosopon)

„Marea dispută cristologică începe deja în secolul al IV-lea, veacul în care a apărut atât materialul conflictului, cât și elementele unei soluții a problemelor, punându-se la îndoială marile articole ale credinței: a) dumnezeirea lui Cristos și b) realitatea și integritatea condiției sale umane. Astfel se deschidea, prin negații nespus de brutale, era marelui conflict cristologic, care avea să amenințe mai multe veacuri unitatea Bisericii”.

4.2 Curente teologice

4.2.1 Alexandria și Antiohia

Putem spune că bazele gândirii teologice și primele curente de teologie au fost puse odată cu apariția primelor școli de teologie. Odată cu înființarea acestora, teologia creștină a avut șansa de a căpăta continuitate și consistență, de a prinde contur și de a-și asigura o anumită rigurozitate și perseverență în doctrină. Odată cu apariția acestor școli au apărut, desigur, și dispute, dar, chiar dacă apăreau și greșeli din dorința de a exprima în noțiuni cât mai clare conținutul credinței, exista diversitatea propice dezvoltării și evoluției. Datorită faptului că au avut un rol determinant, odată cu apariția lor, în trasarea unei direcții clare pe care va trebui să o urmeze teologia creștină, am considerat necesar să dăm câteva amănunte legate de aceste școli teologice.

Școala din Antiohia, înfloritoare în secolul al III-lea și al IV-lea, a fost mai mult un curent teologic decât o școală propriuzisă, așa cum era Didaskaleion din Alexandria. Fondatorii ei se pare că au fost doi preoți martiri: Dorotei și Lucian din Samosata, care au întemeiat-o spre jumătatea secolului al III-lea. Reprezentantul cel mai celebru a fost Diodor din Tars (+394), care i-a avut ca discipoli pe Teodor din Mopsuestia și sfântul Ioan Gură de Aur.

Școala antiohenă a fost întotdeauna într-un contrast evident cu cea alexandrină; în timp ce aceasta era speculativă, intuitivă și aplecată spre mistică, cea din Antiohia era mai practică și se folosea de filosofia aristotelică, care va deveni mai târziu parte vitală a Scolasticii. În exegeză, școala alexandrină era alegorică, cea antiohenă îmbrățișa sensul literal, istoric, gramatical. Școala antiohenă a inaugurat explicarea rațională a dogmelor, dar s-a lăsat atrasă într-o varietate de doctrine, expuse în principiu de Teodor din Mopsuestia și continuate de elevul său, Nestorie, condamnate în mai multe sinoade, culminând cu conciliul din Efes (431).

Școala alexandrină, l-a avut ca lider pe Alexandru, care a avut un rol determinant în apărarea credinței împotriva ereziei ariene. Un reprezentant la fel de proeminent, cu un rol deosebit în istoria Bisericii a fost și Origene, dar care a avut unele abateri de la învățătura Bisericii (preexistența sufletelor, apokatastasis).

4.2.2 Erezii

Dată fiind amploarea acestei teme vom face doar o trecere în revistă a majorității ereziilor care au apărut la începuturile creștinismului pentru a înțelege convulsiile care străbăteau comunitatea creștină, încă firavă, și lupta pe care a dus-o aceasta pentru păstrarea integrității corpului doctrinar. Este important acest lucru pentru a înțelege mai bine și de ce s-a dezvoltat atât de mult partea din crez referitoare la Isus Cristos, deoarece aproape toate ereziile au propovăduit învățături eronate cu privire la cea de a doua persoană a Sfintei Treimi.

Vom urmări o retropesctivă cronologică și logică. Primii eretici, care au apărut în istoria ecleziastică încă din zorii creștinismului, au fost iudeo-creștinii, care voiau ca creștinismul să conțină nu numai toate prescripțiile legale ale iudaismului, dar și concepte fundamentale ale Noului Testament. Ramuri ale acestei erezii au fost ebioniții și nazareii. Gnosticismul conținea o multitudine de elemente străine creștinismului. Am putea spune că a fost mai mult decât o erezie, a fost o concepție religioasă de sine stătătoare, dar îmbogățită cu elemente creștine. Marcionismul a fost o combinație de intelectualism și rigorism fondată pe mutilarea textelor sfinte. Mitraismul, sincretismul religios, neoplatonismul și însuși maniheismul, sunt considerate și ele nu atât ca erezii, cât și ca religii și concepții religioase de sine stătătoare, fiind mereu în contradicție cu creștinismul, deși au asimilat cu certitudine multe elemente din creștinism. Pe o bază creștină însă s-au înălțat montanismul, care propovăduia o a treia și ultimă revelație, cea a Duhului Sfânt, după cea inițial a fost cea a Tatălui, în perioada Vechiului Testament și a Fiului din perioada Noului Testament, și care a generat o serie de erezii care au străbătut Evul Mediu, influența acestuia simțindu-se și azi în unele confesiuni protestante.

O altă erezie de proveniență iudaică este milenarismul, răspândită chiar și printre creștinii ortodocși de la începuturile Bisericii, de asemenea și encratismul, care excela printr-un rigorism exagerat.

Apologeții au avut mult de luptat cu ereziile apărute în însuși interiorul creștinismului și care au fost inițiate de persoane intelectuale, culte. Astfel s-a născut modalismul, cu cele două ramuri ale sale: monarhianismul și patripasianismul lui Sabeliu, cu care s-au confruntat Tertulian și Hipolit, venind apoi și adopționismul, care pretindea că Isus nu a fost de la început Fiul lui Dumnezeu, dar a fost adoptat de acesta la începutul vieții publice.

Pe măsură ce creștinismul se dezvolta și aceste doctrine eronate începură să ia formă din ce în ce mai complexă, devenind gândire teologică, ceea ce va le va deschide calea către o dezvoltare de mari proporții. Astfel s-a născut în interiorul școlii din Alexandria origenismul, care conținea doctrine nerecunoscute de Biserică, precum preexistența sufletelor și apokatastasis.

Au urmat în cele din urmă, în prima perioadă a Bisericii, ereziile cu mare impact, care au zguduit profund creștinismul și care au dat naștere unor mari controverse și lupte, chiar în interiorul Bisericii. Amintim aici sabelianismul, apolinarismul și nestorianismul, donatismul, pelagianismul și priscilianismul. În cele ce urmează ne vom opri asupra cele mai mari și mai puternice dintre erezii, care a lovit direct în divinitatea celei de-a doua persoane divine, a avut cel mai mare impact asupra creștinismului și care a dus la convocarea primului conciliu și la formarea primei mărturii de credință oficiale: crezul de la Nicea.

4.3 Controversa din Alexandria

4.3.1 Teologia și crezul arian

Atât Arius, cât și cei care îi împărtășeau credința au avut un crez pe care i l-au trimis lui Alexandru, episcopul din Alexandria.

Credem într-un singur Dumnezeu, Tată atotputernic;

Și în Domnul Isus Cristos, Fiul său, Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost generat de El înaintea tuturor timpurilor, prin mijlocul căruia toate lucrurile au fost făcute, care a coborât și s-a întrupat, a suferit și a înviat, s-a înălțat la cer de unde din nou se va întoarce pentru a judeca pe vii și pe morți;

Și în Duhul Sfânt, în învierea cărnii și în viața timpului ce va veni, în Împărăția cerurilor și într-o singură Biserică catolică de la o margine la alta a pământului.

Acesta, la rândul său ar fi trimis acest crez, însoțit de numeroase note și comentarii teologice care arătau erorile doctrinare, lui Alexandru din Bizanț. La prima vedere pare a fi un crez ortodox, care nu ascunde nimic ce ar putea ridica întrebări în privința dreptei credințe. Cu toate acestea, din scrierile sfântului Atanaziu, marele luptător împotriva arianismului, se desprind clar noutățile prin care s-au pus drept împotriva Scripturii:

Dumnezeu n-a fost tot timpul Tată, dar a fost un timp în care era singur și nu era încă Tată. Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost din totdeauna, dar originat din lucruri care nu au fost; l-a făcut pe el pe când nu a fost și de aceea nu este din totdeauna. Oricum, a fost un timp când nu a fost. Fiul este o creatură și un lucru (al său). Nu este din aceiași esență cu Tatăl; nu este el adevăratul și naturalul Cuvânt al Tatălui; nu este el Înțelepciunea Sa adevărată; dar El este un lucru făcut și creat și a fost numit Cuvânt și Înțelepciune printr-un abuz de termeni.

Fiul este făcut din nimic, nu este veșnic – pentru că are un început – și tot pentru aceasta nu este din aceiași esență cu Tatăl pentru că este creația Sa. Acestea sunt cele mai grave erori care au lovit Biserica prin învățătura lui Arius și a celor care l-au urmat în învățătura sa. Cum a ajuns însă să afirme acestea? S-a văzut în symbolul său de mai sus că mărturisește o credință ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptură:

Cunoaștem un singur Dumnezeu, unul singur necreat, unul singur etern, unul singur fără început, unul singur adevărat, unul singur care stăpânește nemurirea, unul singur înțelept, unul singur bun, unul singur puternic…, care a născut pe unicul său Fiu înaintea veacurilor eterne .

Arius accentuează foarte mult absoluta transcendență și unicitate a lui Dumnezeu. El a simțit exigența unui „monoteism rigid” fără a cădea însă în monarhianism, așa cum au făcut-o alți contemporani ai săi. Arius a păstrat subzistența personală a lui Isus și nu a redus Logosul la simpla facultate operativă a Tatălui, la un instrument fără conștiință și voință proprie. A ajuns astfel să afirme că Tatăl este dotat cu ipostază și natură proprie, deosebită de a Fiului și de aceea nu împart consubstanțialitatea, ci mai mult, Tatăl este străin prin însăși esența Sa de Fiul.

Odată cu conciliul din Niceea (325) mărturisirea de credință va deveni una unitară, prin aprobarea de către Biserică a unui singur symbol și care – prin concursul împăratului – va fi mărturisit de întreaga ortodoxie.

Arienii îl acceptă pe Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dar raportul dintre ei nu este de egalitate, ci îl pun pe Fiu în inferioritate față de Tatăl. Acceptă și generarea Fiului de către Tată, deoarece este Unicul Născut, dar nu folosesc aceasta pentru apropierea Tatălui de Fiu, ci pentru a-i îndepărta unul de altul, pentru că Fiul generat fiind nu este fără de-nceput, cum este Tatăl, Principiul etern, fără de început și de aceea unicul și adevăratul Dumnezeu. Așadar, doctrina ariană se bazează pe două puncte fundamentale:

generat fiind, Fiul nu poate fi coetern cu Tatăl;

Fiul nu este generat din aceiași esență (ousia) cu a Tatălui, așa că raportul de generare se rezumă la un raport de creație, chiar dacă cu totul special.

Arius preia tradiția școlii alexandrine care consideră Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt trei ipostaze care participă la aceiași natură divină dar sunt distincte între ele și subordonate unul altuia, accentuând în mod deosebit pe subordinaționism. Nu acceptă conceptul origenian, înrădăcinat în școala alexandrină, care spune că Cristos era generat de Tatăl din veșnicie; în acest sens Cristos avea în Tatăl începutul, dar era o mare diferență între Tată ca principiu (arché) ontologic și Tată ca principiu (arché) cronologic. Pentru Arius afirmația că Fiul este generat din veșnicie înseamnă admiterea faptului că este negenerat, la fel ca și Tatăl. Dar doi negenerați este absurd pentru că ar însemna să se admită două principii, două divinități perfect egale. De acest fapt el l-a acuzat pe Alexandru, episcopul de Alexandria, care s-a apărat spunând că numai Tatăl este negenerat, pe când Fiul este generat ab eterno și astfel El este Dumnezeu de la început. El își susține afirmația bazându-se pe Ioan (1. 1): La început era Cuvântul. Arius însă insistă spunând că Fiul este prima creatură a Tatălui, avându-și existența înainte de timp dar nu în veșnicie, fiindcă a fost un timp când el nu era. Aduce ca argument biblic versetul din Proverbe (8, 22): „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările lui, înaintea tuturor veacurilor”. Tot Alexandru răspunde la acuzele lui Arius și în ceea ce privește diferența cronologică între Dumnezeu și creația sa, Isus, spunând că nu se poate ca între Dumnezeu și Fiul să fie separați de o distanță în timp deoarece însuși timpul a fost creat prin mijlocirea Cuvântului neputând fi astfel supus determinărilor cronologice

Arius avea o dificultate în a admite generarea Fiului de către Tatăl. El susținea că dacă generarea ar fi înțeleasă ca o emanație din Tatăl aceasta ar înseamnă o ruptură din esența acestuia, ca și cum substanța divină s-ar împărți în două părți. De aceea Fiul nu a fost generat prin emanare, nici prin eflux, de la Tatăl dar printr-o acțiune care nu a provocat suferință Tatălui. Această problemă survenea ca un efect al afirmației de mai sus. De fapt toate ideile lui Arie erau strâns legate una de alta într-un cerc vicios: Fiul este o creatură a Tatălui făcut din nimic; din moment ce este creat El nu posedă aceiași substanță cu Tatăl, ci este subordonat acestuia; pentru că nu este din veșnicie și nu are aceiași substanță cu Tatăl este supus mutabilității și schimbării.

Aceste afirmații însă nu au putut fi susținute de Arius cu argumente biblice și a recunoscut că se poate vorbi despre Fiul ca derivat din Tatăl, dar numai ca titlu generic, deoarece această derivare nu ar fi trebuit să implice o ruptură a esenței.

Într-o primă fază, Arius afirmase că Fiul a fost creat din nimic, originea Sa fiind la fel cu a tuturor celorlalte creaturi – totuși – înaintea oricărei altei creații. Preotul filoarian Gheorghe se preocupa de interpretarea care putea fi dată versetului din Paul (1Cor 11, 12) care spune că toate lucrurile derivă din Dumnezeu.

Într-un moment ulterior însă Arius rectifică și în profesiunea de credință pe care o trimite lui Alexandru, episcopul de Alexandria, el vorbește de Fiul lui Dumnezeu ca despre o creatură, dar specifică: nu ca alte creaturi. Arienii înțelegeau acest concept în sensul că Tatăl, în vederea creației i-a dat ființă Fiului și apoi acesta la rândul lui ar fi dat-o creaturilor. În acest sens Arius vorbește despre Fiu ca și creator.

Conciliul din Niceea, prin profesiunea de credință adoptată, reflectă clar marea diferență dintre afirmațiile susținute de arieni și cele susținute de apărătorii ortodoxiei, atât prin inflexibilitatea și intransigența afirmațiilor dar și prin ironia terminologică. „Era deosebire numai o literă între formula ariană și cea catolică… omoiousios, nu identică, asemănătoare și: omoousios, de o ființă, consubstanțială cu Tatăl”.

Într-un alt punct al doctrinei lor, arienii afirmă că Fiul a fost generat de Tatăl liber și din propria voință. Și acest lucru este adevărat și ortodox, deoarece merge pe linia tradiției. Însă chiar dacă se recunoaște această autonomie divină, arienii adaugă această premisă adevărată uneia false, cea despre care am discutat mai sus, cum că Fiul era derivat din Tatăl printr-un proces de creație rupându-se astfel de tradiție, de învățătura Sfinților Părinți și a Bisericii.

O altă problemă dealtfel, este și problema Duhului Sfânt, despre care arienii mărturiseau că ar fi fost inferior Tatălui și Fiului deoarece a fost creat de acesta din urmă.

4.4 Conciliul din Niceea

4.4.1 Premise

Se poate spune că odată cu Conciliul din Niceea se intră într-o nouă perioadă în istoria creștinismului. Desigur, mai fuseseră și înainte adunări, sinoade, chiar concilii, însă acesta este primul conciliu de mare anvergură, care se va impune în istoria Bisericii atât prin hotărârile importante care s-au luat cât și prin gravitatea problemelor în jurul cărora s-a gravitat.

Arienii nu erau singurii care dădeau în ultimul timp lovituri grele învățăturii Bisericii ortodoxe. Mai fuseseră și alții înainte (encratistii, lapșii, gnosticii, maniheiștii) care contestau anumite hotărâri care se luau în Biserică, însă Sfinții Părinții răspunseseră prin diferite opere, în numele Bisericii acestor mișcări eretice sau schismatice. Acum însă problema se agravase. Se formaseră cercuri disparate în sânul Bisericii ajungându-se la o polemică la toate nivelele. Libertatea pe care Constantin o acordase creștinilor se dovedise a fi una nefastă întru început. Însuși Constantin, îngrijorat de cele ce se întâmplau și temându-se de ivirea unor neînțelegeri care să ducă la dezbinare, sfătuit și de Osiu din Cordoba, hotărăște să împace lucrurile.

Erezia ariană însă deja luase proporții. Era cu atât mai palpitantă cu cât miza era mai mare. Se discuta în jurul Fiului lui Dumnezeu. Se discuta despre umanitatea sa, despre imutabilitatea sa, despre divinitatea sa și despre eternitatea sa. Subordinaționismul sau monarhianismul nu mai erau principalele probleme, ci doar rădăcinile din care se alimenta acum arianismul care acaparase întreaga atenție a Bisericii. Astfel că împăratul decide, Biserica decide, istoria decide ceea ce era firesc, însăși prin natura lucrurilor să se întâmple: conceperea și redactarea unui crez comun, universal al Bisericii, care să fie mărturisit de toții credincioșii creștini. Pentru a se pune de acord în privința aceasta a fost ales un loc potrivit: Niceea.

Așezat aproape de mare, astfel încât ar fi fost ușor accesibil tuturor episcopilor care ar fi vrut să participe și totuși retras în felul său, acest oraș a primit între zidurile sale nu puțini împărați bizantini. Conciliul din Niceea însă a reunit o mare parte din episcopii orientali, care beneficiind de oferta împăratului ce le-a pus la dispoziție sistemul de transport al imperiului (cursus publicus) au venit însoțiți de toți cei doritori de a cunoaște deznodământul acestei confruntări care ajunsese la polemici atât de grave.

În aceste condiții se deschide la data de 20 mai a anului 325 primul conciliu ecumenic: conciliul de la Niceea.

4.4.2 Desfășurare

În căutarea unei formulări clare, antiariene, Părinții conciliari au întâlnit multe dificulăți, fiind dificil să compună o profesiune de credință, convenabilă tuturor, numai cu ajutorul expresiilor scripturistice care, din cauză că erau prea generice, erau interpretate de arieni după propriul interes.

S-a decis așadar, folosirea unui termen formal, neaparținând Scripturii, homousios, termen care fusese deja folosit de Origen pentru a desemna aceiași substanță cu a Tatălui și a Fiului și pentru acest motiv, fusese criticat puternic de Arius; pe de altă parte însă, au avut grijă să introducă acest termen într-un context doctrinar care să pună în lumină unitatea lui Dumnezeu, cu o reală distincție trinitară, care să salveze autentica egalitate ontologică între Tatăl Și Fiul și, care, în sfârșit, să elimine orice idee de ierarhie a gradelor în Dumnezeu.

Începutul lucrărilor a avut loc la 20 mai 325, în palatul imperial unde au întâlnirile au continuat până la sfârșit, încheierea având loc în același palat, pe 25 august al aceluiași an.

Nu este sigur că împăratul a participat la toate întrunirile sau numai la cele principale. Simbolul a fost citit și aprobat pe 19 iunie în prezența împăratului.

Din hotărârile conciliului din Nicea ne-au parvenit până astăzi: simbolul, douăzeci de canoane disciplinare, o scrisoare sinodală către comunitățile egiptene și un decret asupra Paștelui. Ne vom opri însă asupra simbolului care reprezintă împlinirea micii noastre istorii a evoluției formulelor de credință și care a fost preluat, i s-au făcut mici adăugiri de-a lungul timpului de către conciliile ulterioare, dar care a rămas peste secole ca unul dintre cele mai sacre documente ale credinței creștine.

În mare parte acest simbol pare a fi simbolul baptismal al Bisericii din Cesarea, propus conciliului de Eusebiu, episcop al comunității din acea localitate, care era însă favorabil arienilor. În orice caz, punctul de plecare a fost, cu siguranță o formulă baptismală, de formă trinitară. Modificările aduse se referă la esența și natura divină a Fiului lui Dumnezeu, negată de Arius. Ni se spune de fapt, că Fiul lui Dumnezeu a fost unul născut al Tatălui, adică, din aceiași substanță (ousia) cu a Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, născut și nu produs, consubstanțial cu Tatăl, adăugându-se la sfârșit un paragraf ce conține o anatemă în care sunt condamnați toți cei care aderă la învățăturile eretice ale arianismului.

Termenul care va deveni apoi principala armă antiariană în polemicile succesive este termenul homousios, consubstanțial, care a fost folosit de părinții niceni pentru a afirma identitatea naturală și substanțială dintre Tatăl și Fiul.

În realitate însă, termenul nu era nou. El fusese folosit în sens heterodox de Paul din Samosata în partea a doua a secolului al III-lea pentru a sublinia identitatea personală între persoanele diferite ale Treimii, lucru pentru care acesta a fost depus și condamnat ca eretic la sinodul de la Antiohia în 268 pentru modalism trinitar.

La Nicea acest termen a fost folosit pentru a afirma identitatea naturii (ousia) dintre Tatăl și Fiul, punându-se într-un alt context și formând astfel o conjunctură fericită. Oricum, promiscuitatea terminologiei nu mulțumește nici astăzi. Este de înțeles că în acele timpuri a provocat numeroase suspiciuni, și a fost motivul numeroaselor confruntări și dispute ulterioare care au avut loc în întreaga Biserică de atunci, ducând până la convocarea unui nou conciliu, cel de la Constantinopol (381). Definiția nicenă, nu precizează doctrina trinitară în întregime, dar afirmă un punct fundamental: Fiul lui Dumnezeu este consubstanțial cu Tatăl și nu este așadar o creatură”.

4.4.3 Crezul de la Niceea

„Mărturisirea de credință a fost adoptată de conciliu la 19 iunie 325 și la care numai 2 episcopi au refuzat să subscrie. La fel ca și Arius, aceștia au fost excluși de la comuniunea cu Biserica și exilați. Simbolul a fost promulgat de împărat ca lege imperială”.

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl, atotputernicul, creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute;

Și într-un singur Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, generat de Tatăl, unul născut, din substanța Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, din aceiași substanță cu Tatăl, prin care toate au căpătat viață, toate cele din cer și cele de pe pământ, care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră a coborât și s-a întrupat, a devenit om și a pătimit iar a treia zi a înviat, s-a ridicat la ceruri și va veni din nou să judece pe vii și pe morți;

Și în Duhul Sfânt.

Dar pentru acei care spun: era pe când nu era, iar mai înainte de a se fi născut el nu exista și că el a luat ființă din nimic, sau care insinuează că Fiul lui Dumnezeu este, fie o ipostază sau substanță diferită, fie supusă schimbărilor sau alterației, acestora Biserica catolică le trimite anatema.

4.5 Conciliul din Constantinopol

4.5.1 Premise

La primele cinci concilii ecumenice ale Bisericii creștine au fost stabilite jaloanele dogmelor teoretice, valabile până în zilele de azi. Conciliile au avut loc la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451) și din nou la Constantinopol (553). Toate aceste patru localități se găsesc in Turcia: Niceea si Calcedon nu departe de Istanbul (fostul Constantinopol), Efes in partea vestica a Anatoliei. Conciliul din Constantinopol a fost convocat de împăratul Theodosius I (347-395) în anul 381. În acele vremuri era vorba de o luptă defensivă, prin care Biserica a rezistat ereziei extrem de periculoase, arianismul. Aceasta erezie avea ca fundament negarea divinității lui Cristos. Nu era vorba doar de un conflict de cuvinte ca homoousios și homoios, consubstantial sau deosebita. în spatele acestor cuvinte erau in joc învățături fundamentale ale creștinismului.

Unii episcopi plecaseră nemulțumiți de la conciliul din Nicea; unul dintre acestia era Eusebiu din Cezarea. Aproape toți erau împotriva lui Arius si a negării de catre el a divinității lui Cristos. Multora însa le displăcea expresia homoousios, adică consubstanțial. Se temeau că o astfel de expresie ar putea fi folosită sabelian. Mai mult, în acele prime timpuri, pentru mulți conceptul de magisteriu ecleziastic nu era atât de clar încât să-i facă să considere ca fiind definitiva și imuabilă o luare de poziție doctrinară din partea Bisericii. In Orient cei mai activi reprezentanți ai lui homoousios au fost episcopii celor doua Biserici importante, Eustațiu de Antiohia si Atanasie de Alexandria.

Dar aceștia vor fi înlăturați din scaunele episcopale; Eustațiu în sinodul din Antiohia în 330 iar Atanasie în sinodul din Tir, in anul 335.

La sfârșitul secolului al IV-lea, in relație directă cu controversa ariana, episcopul Apolinarie al Lodiceei explică unirea dintre om si Dumnezeu în persoana lui Isus ca pe un fel de mutilare a naturii umane: inteligenta divina, Logosul, înlocuiește logosul creat de, uman, al lui Isus. Apolinarie comite o gravă eroare dogmatică. El nega deplinătatea firii umane, primită la întrupare și punea astfel în cauza întreaga Sa operă de mântuire. Numai având firea omeneasca deplină, adică trup adevărat sau real și suflet înzestrat cu minte sau rațiune, care este partea conducătoare a omului, Fiul lui Dumnezeu putea duce la mântuire, din iubire de oameni, întregul neam omenesc.

Învățătura greșită a lui Apolinarie a dat naștere în mod progresiv la contestații. Mai mulți istorici consideră că prima condamnare a venit din partea sinodului de la Alexandria din 362. Această erezie a fost combătută și la sinodul ecumenic din 381, unde s-a discutat și despre învățătura greșită a lui Macedoniu, episcop de Constantinopol între 342-346 și 351-360. Macedoniu și adepții săi contestau dumnezeirea Duhului Sfânt, egalitatea sa cu Tatăl și cu Fiul. Aceștia care erau împotriva Duhului Sfânt se numeau pneumatomahi. Erezia pneumatomahilor a apărut ca o prelungire a ereziei ariene și s-a răspândit mai ales în Răsărit, în provinciile Tracia, Bitinia si Hellespont.

Pentru a pune capăt disputelor, împăratul Teodosiu (379-395) intenționează să convoace un alt conciliu ecumenic imperial, conciliu care va defini o altă problemă fundamentală a Sfintei Treimi: divinitatea Duhului Sfânt. Printr-un edict din anul 380, împăratul declarase că adevărata credința, ce trebuie să fie îmbrățișată de toți, este cea a comunităților din Roma și Alexandria. Acum, el îi invită în capitala Orientului doar pe acei episcopi orientali, de orientare, bineînțeles, nicenă, pe care îi considera promotori ai unității credinței. Dezbaterile încep în luna mai 381, iar numărul participanților este inferior celui din conciliul anterior (Constantinopol, aprox.150; Niceea, aprox. 300).

Papa Damasus nu este prezent și nici reprezentanții săi. Conciliul este condus de protejatul împăratului, episcopul Melețiu din Antiohia, înconjurat de alți 71 de episcopi.

Sunt prezenți apoi episcopul capitalei sfântul Grigore din Nazians și sfântul Ciril din Ierusalim.

Din inițiativa împăratului se prezintă și un grup de 36 de episcopi adepți ai pneumatomahilor. Părinții sinodali încercă în zadar să-i convingă de eroarea lor; după scurt timp, ei vor refuza orice propunere și, în semn de protest, părăsesc orașul.

4.5.2 Desfășurare

Se prezintă și episcopii egipteni, dintre care făcea parte și filosoful Maxim. Intenția egiptenilor nu era doar aceea de a participa la conciliu, ci și de a prelua conducerea. Pentru aceasta, într-o noapte, în secret îl consacră episcop pe Maxim, cu scopul de a-l înlocui pe cel ce conducea dezbaterile, sfântul Grigore. Conciliul blochează această tentativă, declară invalidă consacrarea lui Maxim și-l alege pe Grigore ca episcop al capitalei. După scurt timp, Melețiu moare pe neprevăzute, iar noul episcop va prelua conducerea conciliului. Criza mai cuprinde și un alt aspect: mulți părinți conciliari propun o formulă de credință în Duhul Sfânt pe care episcopul Grigore nu o poate accepta; el susținea cu tăria homoousia Duhului Sfânt, ceea ce îl izolează și mai mult de participanți. Pentru salvarea păcii și a unității conciliare, sfântul Grigore renunță la catedra episcopală, iar succesorul sau Nectariu va conduce lucrările până la sfârșit. Deși pneumatomahii plecaseră, iar orientările participanților nu erau unitare, în esența se poate spune ca simbolul de credință niceno-constantinopolitan, a cărui formulare despre Duhul Sfânt se maturizează acum, demonstrează o conștiință de credință unitara.

Tot la acest conciliu Crezul a fost completat cu încă cinci articole, care stabilesc învățătura Bisericii despre Sfântul Duh și despre Biserică. Despre Sfântul Duh se accentuează faptul că El este Domnul și de viață făcătorul, care de la Tatăl purcede, Acela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și preamărit.

Despre Sfânta Biserică, articolul al IX-lea al Simbolului arată că potrivit Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, este una, sfânta, catolică și apostolică.

Participanții la acest conciliu nu au înțeles întrunirea lor ca un conciliu al întregii Biserici. Episcopatul occidental nu fusese invitat și nici nu era reprezentat. Teodosius a publicat apoi deciziile conciliare doar pentru partea orientală a imperiului, nu si pentru Occident. In anul următor, în capitală are loc un alt sinod care informează Roma că sinodul din anul precedent a fost un sinod ecumenic.

Termenul ecumenic, însă, nu are aici un conținut de drept bisericesc, ci vrea să indice faptul ca participanții din 381, invitați de împărat, proveneau din oikumene de limba greacă. Considerarea ca ecumenic a sinodului din 381 are loc gradual și, abia în timpul papei Grigore cel Mare, Occidentul recunoaște pe deplin ecumenicitatea lui.

Un an mai târziu profesiunea de credință din 381 va deveni oficială pentru Orient. În Occident a fost acceptată mai târziu însă aici s-a adăugat o amplificare explicativă. Orientalii înțeleg prin cuvintele referitoare la Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl, ca purcedere de la Tatăl prin Fiul; occidentalii, în schimb, înțeleg purceredea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul (Spiritus Sanctus…a Patre Filioque procedens).

Cele două elemente mai semnificative care diferențiază conciliul de la Constantinopol de Nicea sunt clauza împărăția sa nu va avea sfârșit (), îndreptată împotriva doctrinei lui Marcel din Ancira, condamnată repetat în cursul secolului al IV–lea, mai ales expansiunea celui de-al treilea articol cu recunoașterea divinității Duhului Sfânt. A treia persoană din Treime este afirmată ca Domn și dătător de viață, purcede de la Tatăl , adorat și glorificat împreună cu Tatăl și cu Fiul.

4.5.3 Crezul Constantinopolitan

Unicul document care vorbește despre primul conciliu de la Constantinopol este constituit din patru canoane. Primul condamna toți ereticii și în particular arienii, macedonienii, pneumatomahii. Al doilea vorbește despre provinciile orientale care pe atunci erau cinci: Tracia, Asia, Ponto, Orient, Egipt. Al treilea canon stabilea că episcopul de Constantinopol avea primatul după episcopul Romei; de aici și afirmația a doua Roma. Iar în sfârșit, al patrulea canon, anula sfințirea lui Maxim ca episcop, care reușise să fie consacrat de episcopii egipteni. Iată mai jos conținutul crezului:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl, atotputernic, creatorul cerului și al pământului, a tuturor lucrurilor văzute și nevăzute.

Și într-un singur Domn, Isus Cristos, Fiul unul născut al lui Dumnezeu, generat de Tatăl înaintea tuturor timpurilor, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, generat, iar nu creat, din substanța Tatălui; prin el toate lucrurile au fost făcute. Pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră s-a coborât din cer și s-a întrupat prin opera Duhului Sfânt și a Fecioarei Maria și s-a făcut om, s-a răstignit pentru noi sub Ponțiu Pilat, a pătimit și a fost îngropat și a înviat a treia zi după Scripturi, a urcat la cer, șade de-a dreapta Tatălui și din nou va veni în slavă ca să judece pe cei vii și pe cei morți, iar împărăția sa nu va avea sfârșit.

Și în Duhul Sfânt, care este Domnul și dă viață, care purcede de la Tatăl, care cu Tatăl și cu Fiul este adorat și slăvit și a vorbit prin profeți; într-o singură Biserică, sfântă, catolică și apostolică. Mărturisim un singur botez pentru iertarea păcatelor, așteptăm învierea morților și veacului ce va veni. Amin.

Acesta este simbolul care va păstra secole de-a rândul, în esență, descrierea succintă a doctrinei creștine. Clădit pe simbolul adoptat la Nicea, această formulă va mai fi modificată doar mult mai târziu, la Toledo în anul 589, când apare o versiune a simbolului cu varianta Filioque, fapt ce va da naștere la multe alte noi dispute și controverse teologice. Respinsă de papa Leon al II-lea, a fost recunoscută ca validă în anul 1014 de papa Benedict al VIII-lea.

CONCLUZIE

Unitatea credinței, unitatea doctrinară, în care credeau cu atâta tărie Părinții Bisericii, așa cum am văzut în Irineu și Tertulian, trebuia să ducă în cele din urmă la recunoașterea unui crez, a unui simbol al credinței, reprezentativ, emblematic pentru creștinism și care să mărturisească totodată victoria creștinismului în pofida tuturor vicisitudinilor care i-au stat în cale. Cuvântul cred însuși se poate asocia cu libertatea și victoria spiritului și a convingerii în valorile creștine asociate acestui cuvânt. Au existat numeroase prigoane din partea păgânilor și numeroase încercări de a substitui adevărul Evangheliei și al Tradiției, dar prin acest cuvânt – cred – s-au depășit toate piedicile pentru că sângele martirilor a trebuit să hrănească nu de puține ori credința firavă a începuturilor.

În dezbaterea acestei teme nu a lipsit interesul. S-a căutat originea crezului în scrierile Sfinților Părinți, s-au făcut adesea speculații, mai mult sau mai puțin fondate asupra existenței unui crez oficial încă de la începutul predicării apostolilor, însăți tradiția a susținut această idee. Înainte de toate însă, toți cercetătorii s-au lovit de un mare neajuns: lipsa documentelor. Știm astăzi doar că opera Sfinților Părinți a fost mult mai vastă decât ceea ce s-a păstrat până astăzi. Referințele la operele pierdute, care se găsesc în operele istoricilor ecleziastici și nu numai, din perioadele imediat următoare, provoacă frustrare în rândul studioșilor. Lipsa totală a documentelor, sau faptul că au ajuns până la noi doar fragmente traduse în alte limbi decât cea originală, îndeamnă la speculații, presupuneri care nu sunt îndeajuns de fondate pentru a fi considerate veridice, dar care ne permit să ridicăm un colț din vălul care acoperă istoria străveche.

Am reușit însă, alături de cei care au studiat îndelung această istorie, să discernem câteva elemente esențiale care au stat la baza apariției și dezvoltării mărturisirii de credință. Fundamentul pe care s-a clădit crezul am fost, fără îndoială, botezul, care avea autoritate, era sacramentul inițierii creștine și conținea o formulă rituală care consta în invocarea celor trei persoane divine, în numele cărora candidatul era primit în sânul comunității creștine. Am observat apoi că mărturisirea de credință nu s-a dezvoltat constant și uniform, ci a depins de circumstanțe istorice și geografice. Imposibilitatea de a avea o comunicare normală între comunități datorită persecuțiilor și a interzicerii religiei creștine și însăși stilul kerygmatic al Bisericii primare, care nu permitea o instituționalizare, a dus la cristalizarea formulelor declaratorii în jurul comunităților, producându-se astfel o diversitate de formule, care conțineau în sine aceleași adevăruri doctrinare a căror enumerare era mai mult sau mai puține aceiași.

„Importanța singulară a secolului IV în cadrul istoriei Bisericii este scoasă tot mai mult în evidență în zilele noastre. Într-o perioadă relativ scurtă, religia creștină trece de la religie interzisă la religie oficială a statului, se încreștinează mase mari de oameni, răsar erezii care determină controverse teologice la nivel înalt, așa încât soluțiile și îndrumările conciliilor și a Sfinților Părinți ai acestui secol vor determina radical cursul teologiei următoarelor secole”.

BIBLIOGRAFIE

Aa. Vv. Enciclopedia cattolica, Vatican 1953.

Aa. Vv., Enciclopedia italiana, Roma 1949.

Alberigo G., Storia dei concili ecumenici, Queriniana, Brescia 1993.

Atanaziu, Deposition of Arius, Early Church Fathers, Logos Library System v.2.1a, 1997, (CD-ROM).

Babus E., Introducere in istoria bisericeasca, ed. Sophia, Bucuresti 2003.

Bota I.M., Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești, Ed. Viața creștină, Cluj-Napoca 1994.

Bousset W., Jesus der Herr, Gottinga 1916

Cullmann O., The Earliest Christian Confessions (E.T.), Londra 1949.

Denzinger H., Enchiridion Symbolorum, ed. Dehoniane, Bologna 1966.

Dossetti G.L., Il simbolo Niceo e di Constantinopoli, ed. Herder, Roma 1967.

Dumea E., Teme de istorie a Bisericii, ed. Sapientia, Iasi 2002.

Ferenț E., Cristologia, p. 305 ed. Presa Bună, Iași 1998.

Hertling L. S.J. Istoria bisericii, Traducere de pr. prof. dr. Emil Dumea, ed. Ars Longa, Iasi 2001.

Jedin H., Breve storia dei concili, ed. Herder, Roman 1960.

Johnson P., O istorie a evreilor, ed. Nemira, Bucuresti 2003.

Kelly J.N.D., I simboli di fede della Chiesa antica…, Ed. Dehoniane, Napoli 1987.

Lietzmann H., Die anfänge des Glaubensbekemittnisses, Tubingen 1921.

Matei H.C., Enciclopedia Antichității, ed. Meronia, București 1995.

Molari C., Dizionario dei concili, vol. III, ed. Cittá Nuova, Roma 1966.

Palazzini P. – Morelli G., Dizionario dei Concili.

Simonetti M., La crisi ariana nel IV secolo, Institutum Patrisiticum «Augustinianum», Roma 1975.

Van den Eynde D., Les normes de l’enseignement chretien, Paris 1933.

CUPRINS